Drept EU

1.
Dreptul UE:
►Definitie Dreptul european este un ansamblu structurat şi coerent de
norme, graţie izvoarelor autonome, existenţei unor instituţii şi proceduri
proprii de emitere a normelor, de interpretare şi de sancţionare a
încălcării lor. Este ierarhizat și se integrează în ordinile juridice ale
statelor membre, reprezentând un fond comun de norme juridice între cele
27 state membre.
►Categorii de norme juridice europene: tratatele europene (Tratatul
privind Uniunea Europeană; Tratatul privind Funcționarea UE și Tratatul
privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice); dreptul
convențional (totalitatea acordurilor încheiate între Uniune și state
terțe/organizații internaționale); dreptul derivat european (regulamentele,
deciziile, directivele+definițiile lor); deciziile preliminare pronuntate de
Curtea de Justiție a UE.
► Principiile aplicării dreptului UE: principiul supremației (în caz de
conflict între norme juridice naționale și europene, autoritățile statelor
membre trebuie să aplice norma europeană și să lase neaplicată norma
națională contrară); principiul efectului direct și imediat (dreptul Uniunii
produce efecte juridice în ordinile de drept ale statelor membre de îndată
după ce este adoptat și publicat, fără a fi necesară transpunerea sa, cu
excepția directivelor).
II. DREPT MATERIAL
1. Definiția pieței interne. Piața internă reprezintă un spațiu geografic

unic, caracterizat de libera circulație a factorilor de producție (mărfuri,
lucrători, servicii, capitaluri) și un sistem juridic armonizat privind
concurența între întreprinderi, precum și protecția consumatorilor.
2. Definiția uniunii vamale. Uniunea vamală reprezintă un spaţiu
geografic caracterizat prin eliminarea drepturilor de vamă, a taxelor, a
restricţiilor şi a reglementărilor cu efect echivalent între statele
membre şi prin stabilirea unui tarif vamal comun în raporturile cu
statele terţe.
3. Libera circulație a mărfurilor: presupune importul și exportul de
mărfuri între statele membre fără ca agenții economici care efectuează
operațiuni de import/export să plătească taxe vamale, taxe cu efect
echivalent celor vamale sau taxe fiscale protecționiste sau
discriminatorii. Astfel de taxe sunt interzise în mod absolut. Importul
și exportul de mărfuri între statele membre presupune și interzicerea
restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent restricțiilor
cantitative. Statele membre pot introduce restricții cantitative și măsuri
cu efect echivalent, doar dacă acestea urmăresc un obiectiv de interes
general, legitim, sunt necesare pentru atingerea obiectivului,
proporționale cu obiectivul urmărit și reprezintă cea mai puțin
restrictivă măsură pentru piața internă. Principiul recunoașterii
reciproce (sau țării de origine/Cassis de Dijon): presupune ca
marfurile legal produse și/sau comercializate într-un stat membru să
poată circula liber în alte state membre, fără condiționări sau restricții
din partea altor state membre.
Se pot studia asemănări și deosebiri între taxele vamale și taxele cu
efect echivalent celor vamale; taxele vamale și taxele fiscale
protecționiste; taxele vamale și măsurile cu efect echivalent
restricțiilor cantitative, etc.
4. Libera circulație a lucrătorilor (privește lucrătorii dependenți,
persoane fizice) obligă, în esență, statele membre să asigure accesul la
piața muncii și lucrătorilor proveniți din alte state membre și să îi
trateze în același mod în care sunt tratați juridic lucrătorii naționali.
Excepția o reprezintă funcțiile din administrația publică care presupun
exercitarea puterii publice.
4.1. Definirea noțiunii de lucrător european; 4. 2. Definirea
principiului tratamentului național. 4. 3. Cazurile în care se poate
restrânge libera circulație a lucrătorilor (siguranță publică, ordine
publică și sănătate publică) și condițiile în care se poate restrânge
(se urmărește un interes legitim, general, restrângerea este necesară
pentru atingerea interesului, proporționalitate cu obiectivul urmărit
și reprezintă cea mai puțin restrictivă măsură pentru piața internă).
Se pot studia: 1. cazurile persoanei aflate în căutarea unui loc de
muncă într-un alt stat membru și al persoanei care și-a pierdut locul
de muncă; 2. Asemănări și deosebiri între cetățeanul european și
lucrătorul european; 3. Tipuri de ședere rezervate cetățenilor
europeni: a) șederea de scurtă durată; b) șederea de lungă durată; c)
șederea care depășește 5 ani.
5. Dreptul de stabilire poate fi folosit atât de persoanele fizice,

cât și de persoanele juridice. În cazul persoanelor fizice, acesta
presupune accesul la activități economice independente din celelalte
state membre (lucrătorii independenți) și desfășurarea lor în aceleași
condiții ca și lucrătorii independenți ai statului membru gazdă. Se
aplică principiul tratamentului național. În cazul persoanelor juridice,
dreptul de stabilire permite transferul sediului principal sau crearea
unor sedii secundare cu caracter permanent, în condiţii similare cu
societăţile constituite conform legislaţiei statului gazdă. Sediile
secundare pot fi filiale, agenţii, sucursale, birouri cu personal, echipate
tehnic şi apte pentru a funcţiona autonom. Și în acest caz se aplică
principiul tratamentului național.
6. Libera circulație a serviciilor presupune atât o latură activă,
cât și una pasivă. Sub aspectul laturii active, semnifică posibilitatea
unei persoane fizice sau juridice de a presta servicii într-un alt stat
membru decât statul al cărui cetățean este sau a cărui naționalitate o
deține, iar după prestarea serviciului, persoana fizică sau juridică
„revineˮ în țara de origine. Sub aspectul laturii pasive, semnifică
posibilitatea unei persoane fizice sau juridice de a se deplasa într-un alt
stat membru pentru a primi servicii în statul gazdă respectiv (ex.
pacienții, turiștii, etc.) și de a fi tratat în aceleași condiții ca resortisanții
statului membru respectiv aflați în situații identice sau similare.
Prestatorul de servicii respectă legislația propriului său stat în ceea ce
privește constituirea și funcționarea sa și legislația statului membru în
care prestează serviciul, în ceea ce privește caracteristicile serviciului
prestat.
Se pot studia: asemănări și deosebiri între libertățile specifice

pieței interne.
Exemplu:
1. Libera circulație a lucrătorilor și libera circulație a serviciilor
Asemănări:
- Ambele sunt libertăți fundamentale ale pieței interne;

- Ambele presupun un element transfrontalier;
- Ambele pot fi exercitate de persoane fizice, cetățeni ai statelor
membre.
Deosebiri:
- Au un domeniu de aplicare diferit: libera circulație a lucrătorilor

privește piața muncii din statele membre, iar libera circulație a
serviciilor privește prestarea de servicii în statele membre;
- În timp ce libera circulație a lucrătorilor poate fi exercitată doar de
persoane fizice, libera circulație a serviciilor poate fi exercitată atât de
persoane fizice, cât și de persoane juridice;
- În timp ce libera prestare a serviciilor cunoaște atât o latură activă, cât
și una pasivă (prestatorul de servicii și beneficiarul serviciilor), libera
circulație a lucrătorilor cunoaște doar latura activă (lucrătorul
european);
- Libera circulație a lucrătorilor este guvernată de principiul
tratamentului național, în timp ce libera circulație a serviciilor nu
cunoaște acest principiu, doar serviciul trebuie să respecte legislația
statului membru gazdă.
I. DREPT INSTITUTIONAL
1. Anii creării Comunităților Europene și statele membre.
2. Ce scop au urmărit statele membre prin crearea Comunităților
Europene?
- Asigurarea păcii în Europa și redresarea economică după cel de-al
Doilea Război Mondial.
1. Aderarea statelor la Comunitățile Europene și, după 1993, la Uniunea
Europeană.
1972/1973: Marea Britanie, Irlanda și Danemarca;
1980/1981: Grecia
1986: Spania și Portugalia
1993: Austria, Finlanda, Suedia
2005: Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Cipru, Estonia,
Letonia, Lituania, Malta
2007: România, Bulgaria.
2013: Croatia
Țările candidate la aderare: Albania, Bosnia și Herțegovina, Moldova,

Muntenegru, Macedonia de Nord, Serbia, Turcia, Ucraina.
Brexit: 2019
2. Condițiile de fond la aderare (enumerare).

3. Suspendarea anumitor drepturi ale statelor membre în UE
Tratatul de la Amsterdam a introdus suspendarea anumitor drepturi ale
statelor, ca urmare a constatării survenirii unei violări grave şi persistente
de către acestea a principiilor Uniunii Europene (art. 7 TUE).
4. Retragerea statelor din UE: presupune încheierea unui acord de
retragere între Consiliul Uniunii Europene și statul care se retrage.
5. Cetățenia europeană: definiție (a fost introdusă prin Tratatul de la
Maastricht din 1. 11. 1993 și reprezintă legătura politică și juridică
dintre Uniune și cetățenii săi); drepturi ale cetățenilor europeni
(enumerare).
6. Competențele exclusive ale UE: uniunea vamală, stabilirea regulilor de
concurenţă necesare bunei funcţionări a pieţei interioare, politica monetară în
privinţa statelor membre ale zonei euro, protejarea resurselor biologige ale
mărilor în cadrul politicii comune de pescuit, politica comercială comună şi
încheierea acordurilor internaţionale în cazurile în care aceasta este prevăzută
de un act legislativ al Uniunii, este necesară pentru exercitarea unei
competenţe interne sau este susceptibilă să afecteze regulile comune.
7. Principiul subsidiarității. Definitie. Prioritatea de reglementare într-un
domeniu care ţine de competenţele concurente revine statelor membre.
Uniunea intervine condiţionat, dacă acţiunea statelor este insuficientă
pentru atingerea obiectivului urmărit, iar acţiunea sa aduce un plus de
valoare.
8. Principiul proporționalității. Definiție. Principiul proporţionalităţii
impune ca actele instituţiilor să nu depăşească limitele a ceea ce este
necesar realizării obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în
cauză.
9. Veniturile bugetare ale UE: taxele vamale, prelevările agricole,
procentul virat de statele membre din TVA, procentul virat de statele
membre prin raportare la venitul lor brut.
10.Parlamentul european: interes reprezentat sau pe cine reprezintă
(cetățenii statelor membre); mod de formare (alegeri universale directe),
număr membri (796) și număr mandate România (33); mod de
repartizare a mandatelor între statele membre (principiul reprezentării
proporționale degresive/mandatele alocate statelor reflectă ponderea
demografică a statelor); competențe: control politic asupra celorlalte
instituții, adoptarea bugetului și dreptului UE alături de Consiliul UE,
durată mandat (5 ani).
11.Consiliul European: interes reprezentat sau pe cine reprezintă (interes
superior state membre și integrarea europeană); alcătuire (șefii de
state/șefii de guverne și președintele Comisiei Europene), competențe:
stabilirea liniilor majore de dezvoltare ale UE, soluționarea politică a
conflictelor majore din Uniune, politica externă, de securitate și de
apărare comună a UE.
12.Consiliul Uniunii Europene: interes reprezentat sau pe cine reprezintă
(statele membre); alcătuire (miniștrii de resort ai statelor membre);
funcționare (consiliile specializate), competențe: adoptă dreptul și
bugetul UE alături de Parlamentul European; decide în materie de
politică externă, de securitate și de apărare comună a UE.
13.Comisia Europeană: interes reprezentat sau pe cine reprezintă
(interesul integrării europene); alcătuire (27 de comisari și președintele
Comisiei, aleși de către Parlamentul european, la propunerea statelor
membre și cu participarea Consiliului și Consiliului European); durată
mandat (5 ani), competențe: inițiativă legislativă și bugetară (alcătuiește
proiectele de acte normative și proiectul de bugetul al UE); verifică
respectarea obligațiilor de către statele membre și poate sesiza Curtea de
Justiție în caz de nerespectare; execută dreptul și bugetul UE.
14.Curtea de Justiție a UE: asigură integrarea europeană prin
interpretarea dreptului UE; este formată din 27 de judecători numiți de
către Consiliu, la propunerea statelor membre; durată mandat: 6 ani.
Principalele proceduri judiciare: deciziile preliminare (art. 267 TFUE) și
constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către statele membre .
Art. 267 TFUE

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe,
cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b)
validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele,
oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se
invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate,
în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară
pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la
această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o
cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt
supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este
obligată să sesizeze Curtea. În cazul în care o asemenea chestiune se
invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale
privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea
hotărăște în cel mai scurt termen.
Articolul 258 (ex-articolul 226 TCE)

În cazul în care Comisia consideră că un stat membru a încălcat oricare
dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, aceasta emite un aviz
motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului în cauză
posibilitatea de a-și prezenta observațiile. În cazul în care statul în cauză
nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie, aceasta
poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene. C 326/160 Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene 26.10.2012 RO Articolul 259 (ex-articolul
227 TCE) Oricare dintre statele membre poate sesiza Curtea de Justiție a
Uniunii Europene în cazul în care consideră că un alt stat membru a
încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor.
Înainte ca un stat membru să introducă împotriva unui alt stat membru o
acțiune întemeiată pe o pretinsă încălcare a obligațiilor care îi revin în
temeiul tratatelor, acesta trebuie să sesizeze Comisia. Comisia emite un
aviz motivat, după ce a oferit posibilitatea statelor în cauză să își
prezinte în contradictoriu observațiile scrise și orale. În cazul în care
Comisia nu a emis avizul în termen de trei luni de la introducerea
cererii, absența avizului nu împiedică sesizarea Curții. Articolul 260
(ex-articolul 228 TCE) (1) În cazul în care Curtea de Justiție a Uniunii
Europene constată că un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile
care îi revin în temeiul tratatelor, acest stat este obligat să ia măsurile pe
care le impune executarea hotărârii Curții. (2) În cazul în care consideră
că statul membru în cauză nu a luat măsurile pe care le impune
executarea hotărârii Curții, Comisia poate sesiza Curtea, după ce a dat
statului în cauză posibilitatea de a-și prezenta observațiile. Comisia
indică cuantumul sumei forfetare sau al penalității cu titlu cominatoriu
pe care statul membru în cauză trebuie să le plătească și pe care îl
consideră adecvat situației. În cazul în care Curtea constată că statul
membru în cauză nu a respectat hotărârea sa, aceasta îi poate impune
plata unei sume forfetare sau a unor penalități cu titlu cominatoriu.
1. Aderarea statelor la Uniunea Europeană și retragerea statelor din Uniunea
Europeană prezintă următoarele asemănări:
a) ambele instituții de drept instituțional european exprimă caracterul democratic al
Uniunii; au loc la inițiativa statelor membre și presupun încheierea unor tratate
internaționale între state.
b) ambele instituții sunt o soluție pentru extinderea continuă a UE; au loc la cererea
statelor interesate și presupun încheierea unor tratate internaționale între state;
c) ambele instituții de drept instituțional european exprimă caracterul democratic al
Uniunii; au loc la cererea statelor interesate și presupun încheierea unor tratate
internaționale între state;
2. Suspendarea anumitor drepturi ale statelor în UE și retragerea statelor din UE

prezintă următoarele asemănări:
b) ambele instituții de drept instituțional european exprimă caracterul democratic al
Uniunii.
c) ambele instituții sunt o soluție pentru extinderea continuă a UE; au loc la cererea
d) ambele instituții sunt o sancțiune pentru state.
3. Aderarea statelor la Uniunea Europeană și retragerea statelor din Uniunea

Europeană prezintă următoarele deosebiri:
a) retragerea statelor din Uniune este o soluție pentru statele care nu doresc să continue
sau să aprofundeze procesul de integrare europeană sau, deși doresc acest lucru, nu
dispun de resursele necesare.
b) aderarea statelor și retragerea acestora presupun, în cazul aderării, încheierea unui
tratat între statul care dorește să adere și statele membre, în timp ce retragerea se
bazează exclusiv pe voința statului care dorește retragerea;
c) aderarea statelor este o recunoaștere a succesului statului respectiv, pe când
retragerea este o sancțiune a nerespectării obligațiilor care rezultă din tratatele
europene.
4. Suspendarea anumitor drepturi ale statelor în UE și retragerea statelor din UE

prezintă următoarele deosebiri:
b) suspendarea intervine ca sancțiune, în timp ce retragerea statelor nu este o măsură
sancționatorie.
c) ambele instituții sunt o soluție pentru extinderea continuă a UE; au loc la cererea
1
5. Uniunea Europeană este o construcție necesară, deoarece:
a) reglementează cele mai importante raporturi sociale din statele membre, pentru a
asigura bunăstare indivizilor;
b) implementează un cadru instituțional în care statele membre pot să își rezolve
pașnic conflictele dintre ele;
c) reprezintă cetățenii europeni la nivel internațional, alături de statele membre;
d) reprezintă cetățenii europeni la nivel internațional mai eficient decât statele membre
individual.
6. Comunitățile Europene au fost instituite și au realizat integrarea în

următoarele domenii:
a) cărbune și oțel (CECO – 1951/1952), economia în ansamblu (CEE – 1957/1958),
industria de apărare (CEEA – 1957/1958);
b) cărbune și oțel (CECO – 1951/1952), economia în ansamblu (CEE – 1957/1958),
energia nucleară (CEEA – 1957/1958);
c)cărbune și oțel (CECO – 1951/1952), economia în ansamblu (CEE – 1957/1958),
energia atomică (CEEA – 1957/1958);
7. Comunitățile Europene și Uniunea Europeană au următoarea relație:

a) Comunitățile Europene au apărut în anii 1950 și pe fundamentul lor s-a constuit
Uniunea Europeană în 1993;
b) Comunitățile Europene au reprezentat primul pilon al UE, apărută în 1993, iar în
prezent, și-au încetat activitatea;
c) Comunitățile Europene au reprezentat primul pilon al UE, apărută în 1993.
8. Deosebirile între Comunitățile Europene și Uniunea Europeană sunt:

a) Uniunea Europeană presupune integrarea în toate domeniile (politic, economic,
social), în timp ce Comunitățile Europene au semnificat/semnifică integrarea
prepondent în segmentul economic;
b) majoritatea cu care sunt adoptate deciziile, respectiv majoritate calificată la nivelul
Comunităților și consens la nivelul Uniunii;
c) bugetul mult mai mare al Uniunii Europene.
9. Dovada că Uniunea Europeană este un model de dezvoltare socială benefic

rezultă din:
a) ajutorul umanitar pe care îl oferă țărilor în curs de dezvoltare;
b) aderarea continuă de state;
c) participarea la misiuni de menținere a păcii;
d) pacea între statele membre și nivelul de trai ridicat pentru cetățenii europeni.
10. Drepturile cetățenilor europeni sunt:

a) dreptul de liberă circulație și ședere în statele membre, dreptul la protecție consulară
și diplomatică; dreptul la inițiativă legislativă în statul membru de reședință;
b) dreptul de liberă circulație și ședere în statele membre, dreptul la protecție consulară
și diplomatică; dreptul la inițiativă legislativă europeană;
c) dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile locale și euro-parlamentare;
2
d) dreptul de acces la documentele de interes public ale statului membru de reședință;
11. Diferența între cetățenia națională și cetățenia europeană este următoarea:

a) drepturile conferite de cetățenia europeană sunt mai numeroase și se exercită într-un
spațiu geografic mai extins;
b) drepturile conferite de cetățenia europeană sunt mai reduse și se exercită într-un
spațiu geografic mai extins;
c) cetățenia europeană nu conține obligații expres prevăzute.
12. Libera circulație a mărfurilor presupune:

a) un bun produs în acord cu legislația unui stat membru poate circula fără plata de
taxe vamale sau echivalente sau impunerea altor măsuri pe teritoriul tuturor statelor
membre;
b) un bun produs în acord cu legislația europeană poate circula fără plata de taxe
vamale sau echivalente sau impunerea altor măsuri pe teritoriul tuturor statelor
membre;
c) un bun produs în acord cu legislația europeană poate circula fără plata de taxe
vamale sau echivalente sau impunereaaltor măsuri pe teritoriul tuturor statelor
membre, cu excepția măsurilor de ordine și siguranță publică.
13. Obligația stabilită de legislația unui stat membru ca un operator economic

care comercializează carne în România, importată din Bulgaria, de a obține o
autorizație de la Direcția de Siguranță Sanitar-Veterinară reprezintă:
a) o taxă cu efect echivalent celei vamale, dacă autorizația presupune plata unei taxe;
b) o măsură cu efect echivalent restricțiilor cantitative, care este compatibilă cu libera
circulație a mărfurilor deoarece vizează sănătatea publică;
c) o măsură cu efect echivalent restricțiilor cantitative care este, în principiu, interzisă.
14. Diferența între libera circulație a lucrătorilor și dreptul de stabilire constă în:
a) categoria de beneficiari, respectiv persoane fizice în cazul liberei circulații a
lucrătorilor;
b) aplicarea dreptului de stabilire și în cazul persoanelor juridice;
c) aplicarea dreptului de stabilire doar în cazul lucrătorilor independenți;
15. Asemănarea între libera circulație a lucrătorilor și dreptul de stabilire constă

în:
a) accesul la piața muncii din statele membre pentru persoanele fizice;
b) aplicarea principiului recunoașterii reciproce în materie de diplome și alte atestate
profesionale;
c) dreptul la liberă circulație și șederea pentru perioade mai mari de 3 luni.
3
16. Deosebirea între libera circulație a serviciilor și dreptul de stabilire este
următoarea:
a) cel ce exercită dreptul de stabilire nu mai revine în statul de origine, spre deosebire
de prestatorul de servicii;
b) libera circulație a serviciilor presupune prestarea transfrontalieră a serviciilor, în
timp ce dreptul de stabilire presupune accesul la activități economice independente și
constituirea de sedii secundare pentru persoanele juridice;
c) libera circulație a serviciilor include și servicii prestate gratuit.
17. Principiul subsidiarității:

a) se aplică tuturor competențelor UE;
b) se aplică doar competențelor partajate (concurente);
c) se aplică doar competențelor exclusive;
18. Principiul subsidiarității presupune:

a) exercitarea puterii legislative, în principiu, de către statele membre și doar în
subsidiar de către Uniune;
b) exercitarea puterii legislative, în principiu, de către Uniune și doar în subsidiar de
către statele membre;
c) adoptarea legislației în materie de politică monetară, în zona euro, de către statele
membre și doar în subsidiar, de către Uniune.
19. Raportul state – Uniune poate fi sintetizat astfel:

a) statele au creat Uniunea pentru a se asigura că vor avea pace și dezvoltare
economică;
b) statele membre au creat Uniunea și i-au conferit, prin tratate, competențe legislative,
executive și judecătorești;
c) statele membre au create Uniunea și sunt reprezentate în toate instituțiile acesteia.
20. Restricțiile aduse libertăților fundamentale au pieței interne:

a) sunt interzise, deoarece aceste libertăți au caracter absolut;
b) sunt întotdeauna permise, ca o dovadă a flexibilității dreptului UE.
c) sunt permise cu respectarea testului necesității și proporționalității, cu excepția
taxelor vamale, taxelor cu efect echivalent celor vamale și taxelor fiscale protecționiste
sau discriminatorii.
21. Statele membre sunt reprezentate la nivelul UE prin:

a) Parlamentul European;
b) Comisia Europeană;
c) Consiliul European;
d) Consiliul Europei.
22. Comisia Europeană se formează, îndeosebi prin implicarea:

a) Parlamentul European;
b) Comisia Europeană;
4
c) Consiliul European;
d) Consiliul Europei.
23. Controlul politic în cadrul UE este realizat de către:

a) Parlamentul European, deoarece instituția parlamentară exercită de regulă un astfel
de control în dreptul intern;
b) Parlamentul European, deoarece exprimă voința directă a cetățenilor europeni prin
modul său de formare;
b) Comisia Europeană deoarece are un caracter a-politic;
c) Consiliul European, deoarece este forul cel mai înalt al UE, reunind șefii de state și
de guverne;
d) Consiliul Europei, ca exponent al respectării drepturilor omului.
24. Funcția judecătorească în cadrul UE este exercitată de ...... și presupune:

a) Instanțele de judecată din statele membre, Curtea de Justiție, Tribunalul de primă
instanță și Tribunalul Funcției Publice Europene și presupune interpretarea și aplicarea
normelor juridice la spețe concrete;
b) Curtea de Justiție, Tribunalul de primă instanță și Tribunalul Funcției Publice
Europene și presupune interpretarea și aplicarea normelor juridice la spețe concrete;
c) Curtea de Justiție, Tribunalul de primă instanță și Tribunalul Funcției Publice
Europene și presupune interpretarea și aplicarea normelor juridice europene și
naționale la spețe concrete;
25. Doamna A. B., de profesie medic, de origine română, a decis să-și continue
activitatea profesională în Franța, după ce a lucrat timp de 10 ani într-un spital din
România. Aceasta a încheiat un contract individual de muncă cu un spital din Dijon,
Franța, pe durată nedeterminată. După 5 ani de la începutul raporturilor sale de
serviciu cu spitalul din Dijon, doamna A. B. a dorit să participe la un concurs de
promovare în spitalul respectiv, pentru funcția de șef secție. Conducerea spitalului a
respins candidatura doamnei A. B., pe motiv că aceasta nu îndeplinea condiția de
vechime prevăzută de legislația franceză, de minim 10 ani de activitate neîntreruotă
desfășurată în spitalele din Franța. Doamna A. B. A introdus cerere de chemare în
judecată împotriva spitalului și a solicitat instanței să dispună obligarea acestuia să îi
permită înscrierea la examen. Totodată, aceasta a contestat Ordinul Ministrului
Sănătății din Franța potrivit căruia medicii care participă la concursurile pentru funcția
de șef secție trebuie să aibă o vechime neîntreruptă a activității în spitalele din Franța de
10 ani, pentru a se putea înscrie la concurs, apreciind că încalcă articolele 45-48 TFUE
privind libera circulație a lucrătorilor. Instanța de judecată va dispune în sensul
următor:
a) va respinge cererea de chemare în judecată, dat fiind că Ordinul Ministrului Sănătății se
aplică în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor care doresc să participe la astfel de
examene, precum reclamanta.
b) va respinge cererea de chemare în judecată, dat fiind că dispozițiile Ordinului sunt
justificate de motive imperative de interes general, mai precis buna cunoaștere a funcționării
sistemului medical francez.
5
c) va admite cererea de chemare în judecată, dat fiind că dispozițiile Ordinului instituie un caz
de discriminare indirectă între medicii care au vechimea de 10 ani acumulată în sistemul
sanitar francez, respectiv în sistemul sanitar al altor state membre.
26. Soții Popescu sunt cetățeni români și luxemburghezi. Aceștia sunt specializați în domeniul
amenajărilor interioare. Au absolvit Facultatea de Arhitectură în România, au practicat
profesia de arhitect în acest stat, însă, în urmă cu mai mulți ani, au emigrat în Luxemburg,
obținând și cetățenia acestui stat. Cei doi au constituit o societate comercială de drept român,
deoarece normele juridice române în materie de constituire societăți sunt mai ușor de
îndeplinit. Soții Popescu cunoșteau încă de la momentul constituirii acesti societăți, că
activitatea sa reală se va desfășura în Luxemburg, stat în care cei doi soți își au și domiciliul.
Aceștia au deschis o sucursală a societății în Luxembourg și au solicitat autorității
administrative competente din acest stat, să înmatriculeze sucursala în registrul comerțului din
Luxemburg. Autoritatea administrativă a refuzat înmatricularea sucursalei, invocând normele
de drept luxemburghez care interziceau înmatricularea sucursalelor create speculativ și
eludarea regimului juridic fiscal. Soții Popescu au contestat în fața instanțelor luxemburgheze
această decizie administrativă. Soluția instanței va fi următoarea:
a) instanța va respinge plângerea deoarece sucursala reprezintă, în realitate, sediul principal
al societății comerciale, astfel că nu este incident dreptul de stabilire;
b) instanța va admite plângerea, deoarece soții Popescu și societatea creată în România
beneficiază de libertatea de a presta servicii pe teritoriul întregii Uniuni Europene, iar
sucursala servește acestui scop;
c) instanța va admite plângerea, deoarece deși soții Popescu au speculat în privința
regimului juridic mai favorabil creării societății, aceasta nu îi împiedică să beneficieze de
dreptul de stabilire.
27. Societatea SC Constructorul SRL este o societate constituită în acord cu dreptul român, care
prestează în mod obișnuit servicii în domeniul construcțiilor, pentru clienți aflați în Italia. Pentru
ridicarea construcțiilor în Italia, societatea folosește atât muncitori români, cât și muncitori italieni
și filipinezi. Unul dintre clienții societății a acționat în instanță societatea, ridicând mai multe
motive de nelegalitate cu privire la SC Constructorul SRL și activitatea sa. Mai exact, reclamantul
a invocat că societatea nu respectă legislația italiană privind capitalul minim; nu aplică, în privința
lucrătorilor italieni, prevederile Directivei 96/71/CE și nici nu respectă prevederile legislației
italiene privind calitatea în construcții.Mai mult, aceasta ar fi folosit unele materiale de construcții
care, deși fabricate în mod legal în România, nu erau autorizate în vederea punerii pe piață în
Italia.
Soluția instanței de judecată în acest litigiu este următoarea:
a) admiterea cererii de chemare în judecată, în urma probării de către reclamant a celor
susținute;
b) admiterea în parte a cererii de chemare în judecată; cu privire la nerespectarea
prevederilor legislației italiene privind calitatea în construcții.
c) respingerea cererii de chemare în judecată deoarece societatea pârâtă beneficiază de
libera prestare a serviciilor și libera circulație a lucrătorilor, ceea ce îi permite să nu
fie supusă, întru totul, legislației italiene.
28. Domnul Ionescu, cetățean român, este cercetător în domeniul biologiei, absolvent al unei
universități din România. Acesta și-a desfășurat o perioadă de timp îndelungată profesia în Franța.
În urma decesului tatălui său, dl. Ionescu a fost nevoit să se întoarcă în România pentru a avea
6
grijă de mama sa, în vârstă de 82 de ani, fiind unicul copil al acesteia. Înainte de a pleca din
Franța, dl. Ionescu și-a depus dosarul pentru a beneficia de sprijinul de înmormântare în cazul
rudelor de gradul I și II, prevăzut de legislația franceză și de o indemnizație de relocare prevăzută
de aceeași legislație, în cazul lucrătorilor care își schimbă din motive familiale fortuite locul de
muncă, dacă noul loc de muncă se află la o distanță de peste 200 de km de locul de muncă
anterior. Solicitările petentului au fost respinse de către autoritățile franceze.
Revenit în România, dl. Ionescu s-a angajat la un institut de cercetare din București. Vechimea în
muncă acumulată în Franța, nu i-a fost luată în considerare la încadrarea în muncă în România și
nici stagiul de cotizare pentru asigurările sociale legate de pensia pentru limită de vârstă.
Din perspectiva dreptului european, deciziile organelor administrative sunt:
a) incorecte, deoarece principiul tratamentului național se aplică inclusiv în situația în care
locul înmormântării sau noul loc de muncă nu se află pe teritoriul francez; de asemenea,
libera circulație a lucrătorilor trebuie respectată inclusiv de statul de origine;
b) corecte, deoarece principiul tratamentului național sau egalității de tratament se aplică doar
pe teritoriul statului respectiv, iar libera circulație a lucrătorilor creează obligații doar
pentru statele membre pe teritoriul cărora se deplasează lucrătorul european;
c) incorectă decizia autorităților române deoarece libera circulație a lucrătorilor trebuie
respectată inclusiv de statul de origine; corectă decizia autorităților franceze deoarece
principiul tratamentului național sau egalității de tratament se aplică doar pe teritoriul
statului respectiv.
7
I. DREPT INSTITUTIONAL
1. Anii creării Comunităților Europene și statele membre.
2. Ce scop au urmărit statele membre prin crearea Comunităților Europene?
- Asigurarea păcii în Europa și redresarea economică după cel de-al Doilea Război
Mondial.
1. Aderarea statelor la Comunitățile Europene și, după 1993, la Uniunea Europeană.
1972/1973: Marea Britanie, Irlanda și Danemarca;
1980/1981: Grecia
1986: Spania și Portugalia
1993: Austria, Finlanda, Suedia
2005: Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta
2007: România, Bulgaria.
2013: Croatia
Țările candidate la aderare: Albania, Bosnia și Herțegovina, Moldova, Muntenegru,

Macedonia de Nord, Serbia, Turcia, Ucraina.
Brexit: 2019
2. Condițiile de fond la aderare (enumerare).

3. Suspendarea anumitor drepturi ale statelor membre în UE
Tratatul de la Amsterdam a introdus suspendarea anumitor drepturi ale statelor, ca
urmare a constatării survenirii unei violări grave şi persistente de către acestea a
principiilor Uniunii Europene (art. 7 TUE).
4. Retragerea statelor din UE: presupune încheierea unui acord de retragere între
Consiliul Uniunii Europene și statul care se retrage.
5. Cetățenia europeană: definiție (a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht din 1.
11. 1993 și reprezintă legătura politică și juridică dintre Uniune și cetățenii săi);
drepturi ale cetățenilor europeni (enumerare).
6. Competențele exclusive ale UE: uniunea vamală, stabilirea regulilor de concurenţă necesare
bunei funcţionări a pieţei interioare, politica monetară în privinţa statelor membre ale zonei
euro, protejarea resurselor biologige ale mărilor în cadrul politicii comune de pescuit,
politica comercială comună şi încheierea acordurilor internaţionale în cazurile în care
aceasta este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, este necesară pentru exercitarea unei
competenţe interne sau este susceptibilă să afecteze regulile comune.
7. Principiul subsidiarității. Definitie. Prioritatea de reglementare într-un domeniu care
ţine de competenţele concurente revine statelor membre. Uniunea intervine
condiţionat, dacă acţiunea statelor este insuficientă pentru atingerea obiectivului
urmărit, iar acţiunea sa aduce un plus de valoare.
8. Principiul proporționalității. Definiție. Principiul proporţionalităţii impune ca actele
instituţiilor să nu depăşească limitele a ceea ce este necesar realizării obiectivelor
legitime urmărite de reglementarea în cauză.
1
9. Veniturile bugetare ale UE: taxele vamale, prelevările agricole, procentul virat de
statele membre din TVA, procentul virat de statele membre prin raportare la venitul
lor brut.
10. Parlamentul european: interes reprezentat sau pe cine reprezintă (cetățenii statelor
membre); mod de formare (alegeri universale directe), număr membri (796) și număr
mandate România (33); mod de repartizare a mandatelor între statele membre
(principiul reprezentării proporționale degresive/mandatele alocate statelor reflectă
ponderea demografică a statelor); competențe: control politic asupra celorlalte
instituții, adoptarea bugetului și dreptului UE alături de Consiliul UE, durată mandat
(5 ani).
11. Consiliul European: interes reprezentat sau pe cine reprezintă (interes superior state
membre și integrarea europeană); alcătuire (șefii de state/șefii de guverne și
președintele Comisiei Europene), competențe: stabilirea liniilor majore de dezvoltare
ale UE, soluționarea politică a conflictelor majore din Uniune, politica externă, de
securitate și de apărare comună a UE.
12. Consiliul Uniunii Europene: interes reprezentat sau pe cine reprezintă (statele
membre); alcătuire (miniștrii de resort ai statelor membre); funcționare (consiliile
specializate), competențe: adoptă dreptul și bugetul UE alături de Parlamentul
European; decide în materie de politică externă, de securitate și de apărare comună a
UE.
13. Comisia Europeană: interes reprezentat sau pe cine reprezintă (interesul integrării
europene); alcătuire (27 de comisari și președintele Comisiei, aleși de către
Parlamentul european, la propunerea statelor membre și cu participarea Consiliului și
Consiliului European); durată mandat (5 ani), competențe: inițiativă legislativă și
bugetară (alcătuiește proiectele de acte normative și proiectul de bugetul al UE);
verifică respectarea obligațiilor de către statele membre și poate sesiza Curtea de
Justiție în caz de nerespectare; execută dreptul și bugetul UE.
14. Curtea de Justiție a UE: asigură integrarea europeană prin interpretarea dreptului
UE; este formată din 27 de judecători numiți de către Consiliu, la propunerea statelor
membre; durată mandat: 6 ani. Principalele proceduri judiciare: deciziile preliminare
(art. 267 TFUE) și constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către statele membre .
Art. 267 TFUE

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu
preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea
actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care
o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această
instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este
necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la
această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză
pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de
atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. În cazul în care
o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe
2
judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate,
Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.
Articolul 258 (ex-articolul 226 TCE)

În cazul în care Comisia consideră că un stat membru a încălcat oricare dintre
obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire
la acest aspect, după ce a oferit statului în cauză posibilitatea de a-și prezenta
observațiile. În cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul
stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene. C
326/160 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 26.10.2012 RO Articolul 259 (ex-
articolul 227 TCE) Oricare dintre statele membre poate sesiza Curtea de Justiție a
Uniunii Europene în cazul în care consideră că un alt stat membru a încălcat oricare
dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor. Înainte ca un stat membru să
introducă împotriva unui alt stat membru o acțiune întemeiată pe o pretinsă încălcare
a obligațiilor care îi revin în temeiul tratatelor, acesta trebuie să sesizeze Comisia.
Comisia emite un aviz motivat, după ce a oferit posibilitatea statelor în cauză să își
prezinte în contradictoriu observațiile scrise și orale. În cazul în care Comisia nu a
emis avizul în termen de trei luni de la introducerea cererii, absența avizului nu
împiedică sesizarea Curții. Articolul 260 (ex-articolul 228 TCE) (1) În cazul în care
Curtea de Justiție a Uniunii Europene constată că un stat membru a încălcat oricare
dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, acest stat este obligat să ia măsurile
pe care le impune executarea hotărârii Curții. (2) În cazul în care consideră că statul
membru în cauză nu a luat măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curții,
Comisia poate sesiza Curtea, după ce a dat statului în cauză posibilitatea de a-și
prezenta observațiile. Comisia indică cuantumul sumei forfetare sau al penalității cu
titlu cominatoriu pe care statul membru în cauză trebuie să le plătească și pe care îl
consideră adecvat situației. În cazul în care Curtea constată că statul membru în cauză
nu a respectat hotărârea sa, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare sau a
unor penalități cu titlu cominatoriu.
15. Dreptul UE:

►Definitie Dreptul european este un ansamblu structurat şi coerent de norme, graţie
izvoarelor autonome, existenţei unor instituţii şi proceduri proprii de emitere a
normelor, de interpretare şi de sancţionare a încălcării lor. Este ierarhizat și se
integrează în ordinile juridice ale statelor membre, reprezentând un fond comun de
norme juridice între cele 27 state membre.
►Categorii de norme juridice europene: tratatele europene (Tratatul privind Uniunea
Europeană; Tratatul privind Funcționarea UE și Tratatul privind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice); dreptul convențional (totalitatea acordurilor încheiate
între Uniune și state terțe/organizații internaționale); dreptul derivat european
(regulamentele, deciziile, directivele+definițiile lor); deciziile preliminare pronuntate
de Curtea de Justiție a UE.
► Principiile aplicării dreptului UE: principiul supremației (în caz de conflict între
norme juridice naționale și europene, autoritățile statelor membre trebuie să aplice
3
norma europeană și să lase neaplicată norma națională contrară); principiul efectului
direct și imediat (dreptul Uniunii produce efecte juridice în ordinile de drept ale statelor
membre de îndată după ce este adoptat și publicat, fără a fi necesară transpunerea sa, cu
excepția directivelor).
II. DREPT MATERIAL
1. Definiția pieței interne. Piața internă reprezintă un spațiu geografic unic,

caracterizat de libera circulație a factorilor de producție (mărfuri, lucrători, servicii,
capitaluri) și un sistem juridic armonizat privind concurența între întreprinderi,
precum și protecția consumatorilor.
2. Definiția uniunii vamale. Uniunea vamală reprezintă un spaţiu geografic
caracterizat prin eliminarea drepturilor de vamă, a taxelor, a restricţiilor şi a
reglementărilor cu efect echivalent între statele membre şi prin stabilirea unui tarif
vamal comun în raporturile cu statele terţe.
3. Libera circulație a mărfurilor: presupune importul și exportul de mărfuri între
statele membre fără ca agenții economici care efectuează operațiuni de
import/export să plătească taxe vamale, taxe cu efect echivalent celor vamale sau
taxe fiscale protecționiste sau discriminatorii. Astfel de taxe sunt interzise în mod
absolut. Importul și exportul de mărfuri între statele membre presupune și
interzicerea restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent restricțiilor
cantitative. Statele membre pot introduce restricții cantitative și măsuri cu efect
echivalent, doar dacă acestea urmăresc un obiectiv de interes general, legitim, sunt
necesare pentru atingerea obiectivului, proporționale cu obiectivul urmărit și
reprezintă cea mai puțin restrictivă măsură pentru piața internă. Principiul
recunoașterii reciproce (sau țării de origine/Cassis de Dijon): presupune ca
marfurile legal produse și/sau comercializate într-un stat membru să poată circula
liber în alte state membre, fără condiționări sau restricții din partea altor state
membre.
Se pot studia asemănări și deosebiri între taxele vamale și taxele cu efect echivalent
celor vamale; taxele vamale și taxele fiscale protecționiste; taxele vamale și
măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative, etc.
4. Libera circulație a lucrătorilor (privește lucrătorii dependenți, persoane fizice)
obligă, în esență, statele membre să asigure accesul la piața muncii și lucrătorilor
proveniți din alte state membre și să îi trateze în același mod în care sunt tratați
juridic lucrătorii naționali. Excepția o reprezintă funcțiile din administrația publică
care presupun exercitarea puterii publice.
4.1.Definirea noțiunii de lucrător european; 4. 2. Definirea principiului
tratamentului național. 4. 3. Cazurile în care se poate restrânge libera circulație
a lucrătorilor (siguranță publică, ordine publică și sănătate publică) și condițiile
în care se poate restrânge (se urmărește un interes legitim, general, restrângerea
este necesară pentru atingerea interesului, proporționalitate cu obiectivul urmărit
și reprezintă cea mai puțin restrictivă măsură pentru piața internă).
Se pot studia: 1. cazurile persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă într-un alt
stat membru și al persoanei care și-a pierdut locul de muncă; 2. Asemănări și
deosebiri între cetățeanul european și lucrătorul european; 3. Tipuri de ședere
4
rezervate cetățenilor europeni: a) șederea de scurtă durată; b) șederea de lungă
durată; c) șederea care depășește 5 ani.
5. Dreptul de stabilire poate fi folosit atât de persoanele fizice, cât și de

persoanele juridice. În cazul persoanelor fizice, acesta presupune accesul la activități
economice independente din celelalte state membre (lucrătorii independenți) și
desfășurarea lor în aceleași condiții ca și lucrătorii independenți ai statului membru
gazdă. Se aplică principiul tratamentului național. În cazul persoanelor juridice,
dreptul de stabilire permite transferul sediului principal sau crearea unor sedii
secundare cu caracter permanent, în condiţii similare cu societăţile constituite
conform legislaţiei statului gazdă. Sediile secundare pot fi filiale, agenţii, sucursale,
birouri cu personal, echipate tehnic şi apte pentru a funcţiona autonom. Și în acest
caz se aplică principiul tratamentului național.
6. Libera circulație a serviciilor presupune atât o latură activă, cât și una
pasivă. Sub aspectul laturii active, semnifică posibilitatea unei persoane fizice sau
juridice de a presta servicii într-un alt stat membru decât statul al cărui cetățean este
sau a cărui naționalitate o deține, iar după prestarea serviciului, persoana fizică sau
juridică „revineˮ în țara de origine. Sub aspectul laturii pasive, semnifică posibilitatea
unei persoane fizice sau juridice de a se deplasa într-un alt stat membru pentru a primi
servicii în statul gazdă respectiv (ex. pacienții, turiștii, etc.) și de a fi tratat în aceleași
condiții ca resortisanții statului membru respectiv aflați în situații identice sau
similare. Prestatorul de servicii respectă legislația propriului său stat în ceea ce
privește constituirea și funcționarea sa și legislația statului membru în care prestează
serviciul, în ceea ce privește caracteristicile serviciului prestat.
Se pot studia: asemănări și deosebiri între libertățile specifice pieței interne.
Exemplu:
1. Libera circulație a lucrătorilor și libera circulație a serviciilor
Asemănări:
- Ambele sunt libertăți fundamentale ale pieței interne;

- Ambele presupun un element transfrontalier;
- Ambele pot fi exercitate de persoane fizice, cetățeni ai statelor membre.
Deosebiri:
- Au un domeniu de aplicare diferit: libera circulație a lucrătorilor privește piața

muncii din statele membre, iar libera circulație a serviciilor privește prestarea de
servicii în statele membre;
- În timp ce libera circulație a lucrătorilor poate fi exercitată doar de persoane fizice,
libera circulație a serviciilor poate fi exercitată atât de persoane fizice, cât și de
persoane juridice;
- În timp ce libera prestare a serviciilor cunoaște atât o latură activă, cât și una pasivă
(prestatorul de servicii și beneficiarul serviciilor), libera circulație a lucrătorilor
cunoaște doar latura activă (lucrătorul european);
5
- Libera circulație a lucrătorilor este guvernată de principiul tratamentului național,
în timp ce libera circulație a serviciilor nu cunoaște acest principiu, doar serviciul
trebuie să respecte legislația statului membru gazdă.
Prezență AP Craiova 13. 01. 2023
Nicolae Alexandra Stefania

Stanescu Amelia Carmen
Zaharia Bianca Stefania
Rupert Mihai
6
1. Măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative sunt definite ca reprezentând
și , totodată, sunt interzise deoarece:
a) Măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative reprezintă măsuri care
rezultă din orice tip de act provenit de la o autoritate publică şi practici
administrative și sunt interzise deoarece determină ca importurile din celelalte
state membre să fie imposibile, fie mai dificile sau mai oneroase faţă de
desfacerea producţiei naţionale.
b) Măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative reprezintă practici
administrative și taxe fiscale, care sunt interzise deoarece împiedică comerţul
intracomunitar direct sau indirect, în mod real sau potenţial.
c) Măsurile cu efect echivalent privesc exclusiv produsele importate sau exportate
şi se percep la trecerea frontierei sau ca efect al trecerii frontierei și sunt
interzise deoarece au un efect restrictiv asupra comerțului intracomunitar.
A.
2. Din perspectiva liberei circulații a lucrătorilor, persoana care care nu mai are
calitatea de salariat în statul membru gazdă, se bucură de următoarele drepturi:
a) își menține statutul de lucrător salariat dacă se află în incapacitate definitivă de a munci, ca
rezultat al unei boli sau al unui accident;
b) își menține statutul de lucrător salariat dacă este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în
șomaj, după ce a fost angajat pe o perioadă de peste un an, și s-a înregistrat ca persoană care
caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forței de muncă;
c) își menține statutul de lucrător salariat dacă este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în
șomaj involuntar, după ce a fost angajat pe o perioadă de peste un an, și s-a înregistrat ca
persoană care caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forței de muncă;
C.
3. În cazul persoanelor juridice constituite în acord cu legislația unui stat membru,

dreptul de stabilire reglementat de articolele 49-55 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene permite:
a) constituirea şi funcționarea întreprinderilor, a societăţilor civile sau comerciale şi a altor
persoane juridice de drept public sau privat, înlăturarea restricţiile privind înfiinţarea de
agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui
stat membru, precum și deplasarea sediului societăţilor şi păstrarea calităţii de subiect de
drept;
b) constituirea şi funcționarea întreprinderilor, a societăţilor civile sau comerciale şi a altor
persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ, în condiţiile
cerute pentru resortisanţii proprii de legislaţia ţării de stabilire, precum și înlăturarea
restricţiile privind înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii unui stat
membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru.
c) constituirea şi funcționarea întreprinderilor, a societăţilor civile sau comerciale şi a altor
persoane juridice de drept public sau privat, inclusiv a celor fără scop lucrativ, în condiţiile
1
B.
4. Legislația aplicabilă lucrătorilor detașați este:

a) în principiu, legislația statului de origine al angajatorului lor și actele administrative,
convenţiile colective şi sentinţele arbitrale de aplicabilitate generală ale statului membru pe
teritoriul căruia se execută lucrările (statul gazdă), cu privire la perioadele maxime de lucru şi
perioadele minime de odihnă; durata minimă a concediilor anuale plătite; salariul minim, plata
orelor suplimentare; condiţiile de punere la dispoziţie a lucrătorilor; securitatea, sănătatea şi
igiena la locul de muncă; măsurile de protecţie în privinţa femeilor însărcinate sau care au
născut, copiilor şi tinerilor; egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei, alte dispoziţii în
materie de combatere a discriminării.
b) legislația statului de origine al angajatorului lor, deoarece aplicarea unei alte legislații ar
avea un efect restrictiv nepermis asupra libertății de a presta servicii;
c) dispozițiile Directivei 96/71/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16
decembrie 1996 privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii (J. Of. L 18,
21.01.1997).
A.
5. La data de 13 septembrie 2006, a fost publicată în Jurnalul oficial al UE, Directiva X

privind protecţia apelor curgătoare în cadrul Uniunii Europene. Termenul de transpunere al
directivei a început să curgă de la data de 13 octombrie 2006 şi a fost stabilit la 2 ani, acesta
urmând să se împlinească la 13 octombrie 2008 pentru toate statele membre. Statul român nu
a transpus această directivă, solicitând o prelungire cu 1 an a termenului de transpunere date
fiind condiţiile interne. Pe 13 ianuarie 2008, fabrica de îngrăşăminte chimice din oraşul Y a
deversat în apa curgătoare din localitate o cantitate de produse rezultate în urma procesului
de fabricare. Parchetul de pe lângă Judecătoria Y a început urmărire penală împotriva
directorului fabricii, din ordinul căruia substanţele nocive au fost deversate în apă, iar la
finalul cercetărilor, s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de
deversare de substanţe periculoase în ape curgătoare, infracţiune incriminată de Directiva X.
Care va fi hotărârea instanţei de judecată?
a) Dat fiind că actele juridice adoptate de instituțiile Uniunii Europene produc efect direct și
imediat în statele membre încă din momentul publicării acestora în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene; instanța va dispune condamnarea directorului fabricii, deoarece, din ordinul
acestuia, au fost încălcate dispozițiile directivei;
b) Dat fiind că directivele nu prezintă efect direct pe perioada transpunerii, instanța va dispune
achitarea directorului fabricii;
c) Instanța va dispune achitarea directorului fabricii, deoarece pe durata transpunerii,
directivele dau naştere doar unor simple interese în beneficiul cetăţenilor, iar după
transpunere, directiva prezintă efect direct prin intermediul măsurilor naţionale.
B.
2
6.La data de 1 martie 2009, Domnul T, persoană cu handicap locomotor, a introdus o
acţiune în faţa Tribunalului Dolj, arătând, printre altele că nu i s-a acordat, de către Casa
de Pensii şi Asigurări Sociale Dolj, indemnizaţia pe care a cerut-o pentru a-şi cumpăra un
dispozitiv care să-l ajute să se deplaseze la serviciu, deşi contribuise în ultimii 10 ani la
fondului asigurărilor sociale şi era îndreptăţit să primească indemnizaţia. Printre altele,
domnul T a invocat încălcarea art. 26 din Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale,
potrivit căruia Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor cu handicap de a
beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială şi profesională,
precum şi participarea la viaţa comunităţii. Poate fi cenzurat refuzul Casei de Pensii şi
Asigurări Sociale Dolj de a-i acorda indemnizaţia Domnului T în baza Cartei Europene a
Drepturilor Fundamentale?
a) Răspunsul este negativ, deoarece Carta Drepturilor Fundamentale este obligatorie
pentru statele membre doar atunci când aplică dreptul Uniunii Europene, situație care
nu rezultă din speță;
b) Răspunsul este negativ, deoarece Carta Drepturilor Fundamentale nu este obligatorie
c) Răspunsul este negativ, deoarece Carta Drepturilor Fundamentale nu are forțp juridică
obligatorie, fiind anexă la Tratatul privind Uniunea Europeană, iar anexele nu au forța
juridică a tratatelor.
A.
7. Instituțiile Uniunii Europene care exercită funcția legislativă sunt:

a) Consiliul European în calitate de initiator al actelor normative; Consiliul Uniunii Europene
și Parlamentul European, în calitate de organe decizionale;
b) Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European, în calitate de organe decizionale și
Comisia Europeană, în calitate de inițiatoare a actelor normative europene;
c) Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European, în calitate de organe decizionale și
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în calitate de organ care veghează la aplicarea corectă
și uniformă a dreptului european.
B.
8. Primul Ministru din statul X, stat membru al Uniunii Europene, a făcut în repetate rânduri
declaraţii cu caracter rasist privind cetăţenii de etnie romă. Mai mult, acesta a afirmat că ar fi
necesare măsuri radicale prin care această categorie de persoane să fie obligată să părăsească statul
X. Având în vedere această situaţie, Comisia Europeană şi celelalte state membre şi-au exprimat
îngrijorarea şi au arătat că vor declanşa mecanismele prevăzute de Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene în vederea adoptării de sancţiuni faţă de statul X. Comisia şi statele membre ar
putea recurge la următoarele mecanisme:
a) sesizarea directă a Curții de Justiție a Uniunii Europene;
b) declanșarea procedurii de excludere a statului respectiv din Uniunea Europeană;
c) declanșarea procedurii de constatare a existenței unui risc clar de încălcare gravă, de către un stat
membru, a principiilor Uniunii.
C.
3
a) prioritatea de reglementare într-un domeniu care ţine de competenţele concurente
revine statelor membre, iar Uniunea intervine condiţionat, dacă acţiunea statelor este
insuficientă pentru atingerea obiectivului urmărit, iar acţiunea sa aduce un plus de
valoare.
b) prioritatea de reglementare într-un domeniu care ţine de competenţele exclusive
valoare.
c) prioritatea de reglementare într-un domeniu care ţine de competenţele de
coordonare revine statelor membre, iar Uniunea intervine condiţionat, dacă acţiunea
statelor este insuficientă pentru atingerea obiectivului urmărit, iar acţiunea sa aduce un
plus de valoare.
4
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
INSTITUIREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE ȘI A UNIUNII EUROPENE
OBIECTIVE
 prezentarea procesului de instituire al Comunităţilor Europene și al Uniunii
Europene;
 familiarizarea cursanţilor cu noţiunile generale specifice integrării europene;
 familiarizarea studenţilor cu principiile metodei comunitare.
I.
1. Context istoric. Garantarea unei păci durabile, reconstrucţia şi dezvoltarea economică
reprezentau obiectivele primordiale ale Europei după cel de-al Doilea Război Mondial. Construcţia
europeană devenise necesară, iar contextul istoric îi era favorabil. Proiectul politic şi economic
propus de Ministrul francez al Afacerilor externe la 9 mai 1950 depăşea cadrul clasicei cooperări
interguvernamentale, fiind una dintre cele mai extraordinare realizări ale politicii moderne.
Obiectivul imediat al Planului Schuman a fost pacea durabilă în Europa, care presupunea în primul
rând soluţionarea problemei germane. Conform Metodei Monnet, integrarea economică premerge
integrării politice, iar integrarea sectorială anunţă integrarea globală.
Obiectivul final, de lungă durată, al Declaraţiei Schuman este unul politic. S-a crezut că
solidaritatea politică va decurge în mod natural şi apoape ineluctabil din interpenetrarea intereselor
materiale şi din activitatea instituţiilor europene originale, independente de guvernele statelor
membre şi de administraţiile naţionale. Evoluţia ulterioară a dovedit însă că uniunea politică nu
decurge automat din crearea unei solidarităţi economice.
2. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. La 18 aprilie 1951, se semnează la
Paris Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (TCECO). Statele
semnatare au fost Franţa, RFG, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Prudenţa şi necunoscutul
construcţiei comunitare şi-au spus cuvântul cu privire la durata tratatului, acesta fiind încheiat
pentru o durată de 50 de ani. CECO reprezintă prima Comunitate Europeană în ordine cronologică
şi cea mai îndrăzneaţă din punct de vedere al tehnicii juridice, caracterul său supranaţional fiind
evident. Aceasta conţine elementele fundamentale ale construcţiei comunitare. Încheiat după toate
regulile dreptului internaţional public, tratatul a fost supus ratificării pentru a intra în vigoare în
toate statele semnatare. Ideologia comună a principalilor lideri europeni ai momentului a facilitat
ratificarea sa. Tratatul CECO intră în vigoare la 25 iulie 1952. La 10 februarie 1953 se deschide
piaţa comună a cărbunelui, iar la 10 mai 1953 se deschide piaţa comună a oţelului. Principiile
funcţionării acestor pieţe erau libera circulaţie a celor două materii şi libera concurenţă. Ideologiile
diferite privind dezvoltarea societăţii europene au condus la un compromis între principiile unei
economii de piaţă şi necesitatea unor corective de tip intervenţionist.
3. Tratatele instituind Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană
a Energiei Atomice. La 25 martie 1957, cele şase state din Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului semnează la Roma tratatele care pun bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA).
Spre deosebire de Tratatul CECO, Tratatele de la Roma nu sunt elaborate pentru o anumită
perioadă, fiind nelimitate sub aspectul aplicării în timp. Pe de altă parte, în timp ce Tratatul CECO
este un tratat-lege, care dă un rol important Înaltei Autorităţi (instituţia centrală a CECO), dar într-
un cadru destul de limitat, Tratatul CEE este un tratat-cadru, care acoperă domenii largi ale
economiei, în cadrul cărora instituţiile sunt chemate să intervină din ce în ce mai mult după 1958.
Cele două tratate au fost completate prin Convenţia privind instituţiile comune mai multor
Comunităţi, semnată la aceeaşi dată, şi Protocoalele privind privilegiile şi imunităţile şi statutul
Curţii de justiţie, semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957. Integrarea propusă fiind tot de natură
1
economică, neavând aşadar un impact major pentru suveranitatea statală, ratificarea celor două
tratate s-a realizat fără mari dificultăţi. TCEE şi TCEEA intră în vigoare la 1 ianuarie 1958.
4. Comunitatea Economică Europeană. CEE a reprezentat iniţial o comunitate
specializată, de natură economică care privea ansamblul produselor, cu excepţia celor care intrau în
domeniile CECO şi CEEA. Comunitatea Economică Europeană a furnizat statelor membre cadrul
unei unificări economice generale. Tratatul său constitutiv, evitând obiectivele politice explicite, s-a
limitat doar la invocarea unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene. Această
formulare era determinată de eşecul integrării militare şi politice. Totuşi, Preambulul TCEE conţine
şi scopuri politice discrete, de lungă durată, care au însă valoarea unor obiective ultime. Toate
măsurile prevăzute de tratat au astfel o dublă valoare: o valoare imediată, tehnică, mecanică, pentru
a rezolva o problemă materială; şi o valoare «spirituală» de intenţie, pe termen lung, mai puţin
precisă dar fără îndoială la fel de importantă, care concură la crearea unei solidarităţi, a unei uniuni
fără încetare mai strânsă.
Scopul primordial al CEE a fost stabilirea unei pieţe comune, care să se substituie pieţelor
naţionale ale statelor membre şi care să se comporte ca o piaţă unică. Primul instrument de creare a
acestei entităţi economice l-a reprezentat suprimarea treptată a barierelor vamale şi stabilirea unui
tarif vamal comun. Uniunea vamală urma să se realizeze în mai multe etape, finalizarea sa fiind
prognozată pentru 1968. Rezultatul imediat a fost liberalizarea comerţului şi a activităţilor
economice în general, fapt care a contribuit la reconstrucţia şi dezvoltarea statelor vest-europene.
Obiectivele CEE sunt deci în acelaşi timp vaste şi clare. Dar chiar dacă avem în vedere doar
conţinutul economic al Tratatului de la Roma, acesta nu apare mai puţin important şi, mai ales,
marcat de un veritabil caracter revoluţionar.
TCEE stabilea politici comune în agricultură, transport, libera circulaţie a muncitorilor, a
bunurilor şi a serviciilor, controlarea şi reprimarea practicilor anticoncurenţiale, comerţul cu state
terţe, etc.. Politicile comune reprezintă un important capitol al pieţei comune şi expresia unei
integrări pozitive. În cursul evoluţiei construcţiei comunitare, numărul lor a crescut iar cele deja
existente s-au dezvoltat. Tratatul a pus bazele şi unei politici economice şi monetare, întrucât
Consiliul beneficia de o competenţă generală privind coordonarea politicilor economice ale statelor
membre.
Dintre obiectivele TCEE, reţinem armonizarea politicilor economice ale statelor membre,
promovarea liberei concurenţe şi a unei dezvoltări armonioase, creşterea nivelului de viaţă şi
apropierea relaţiilor dintre statele membre, astfel încât retragerea statelor devine material
imposibilă. Tratatul de la Roma are cel puţin o virtute, aceea că dacă este dificil să devii parte la el,
este şi mai dificil să ieşi.
TCEE a cunoscut ajustări importante în urma tratatelor de revizuire. Sfera sa preponderent
economică va fi treptat depăşită. Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, ia
act de această evoluţie şi schimbă denumirea Comunităţii Economice Europene în Comunitatea
Europeană. Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europe semnat la Lisabona în 2007 abrogă
implicit Tratatul instituind Comunitatea Europeană. TFUE se substituie implicit atât TCE, cât şi
TUE (Tratatului instituind Uniunea Europeană, cu modificările ulterioare).
5. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Raţiunea creării Comunităţii
Europene a Energiei Atomice reiese din Preambulul tratatului care o instituie şi din primul articol al
acestuia: dezvoltarea industriei nucleare, creşterea nivelului de viaţă în statele membre şi
dezvoltarea schimburilor cu alte ţări. Este cunoscut faptul că preambulele instrumentelor
internaţionale sunt adesea purtătoarele unei semnificaţii speciale, căci acestea reflectă motivaţiile
care au dus la elaborarea instrumentelor în discuţie. Dezvoltarea industriei nucleare şi folosirea sa în
scopuri civile, precum şi găsirea unor soluţii alternative la fomele tradiţionale de energie au
reprezentat principalele obiective ale CEEA. Aprovizionarea în acest domeniu făcea obiectul unei
politici comune a statelor membre, între care se instituia o piaţă comună, presupunând respectarea
regulilor concurenţei, liberei circulaţii şi nediscriminării.
2
Sistemul instituţional al CEEA este similar cu cel al CEE. Un organ specific CEEA este
Agenţia de aprovizionare, care îşi desfăşoară activitatea sub controlul Comisiei. Agenţia era dotată
cu personalitate juridică şi dispunea de un veritabil monopol în privinţa cumpărării produselor
nucleare în spaţiul comunitar. În concret, Agenţia cumpăra produsele nucleare, fabricate în
Comunitate sau importate, şi le revindea ulterior utilizatorilor, asigurând astfel accesul egal al
statelor comunitare la aceste resurse şi evitarea folosirii lor în scop militar. Pentru prevenirea
folosirii materiilor nucleare în alt scop decât cel civil, Agenţia dispunea de o competenţă de control.
CEEA nu se va remarca prea mult în mediul comunitar, întrucât sistemul său intervenţionist,
centralist şi supranaţional va întâmpina dificultăţi în a se acomoda cu transformările contextului
internaţional. Inclusiv dispoziţiile sale nu vor fi respectate de statele membre, ai căror utilizatori de
energie atomică vor încerca să se aprovizioneze prin acorduri încheiate direct cu producătorii.
Interesul consolidării aparatului militar nuclear naţional va determina de asemenea anumite state să
deroge de la tratat, căzut într-o quasi-desuetudine în practică.
Euratom a reuşit totuşi stabilirea unei serii de norme sanitare de bază pentru protejarea
populaţiei şi a lucrătorilor în domeniul energiei atomice. Comisia are sarcina de a se asigura că
producţia nu este deturnată de la scopurile civile şi paşnice, iar angajamentele internaţionale în
materia sunt respectate. CEEA a iniţiat o importantă cooperare cu Agenţia internaţională a energiei
atomice în domeniul combaterii proliferării nucleare şi a dezvoltat tehnici de control. Comunitatea
poate acorda unor întreprinderi foarte importante statutul de întreprinderi comune, acestea
beneficiind astfel de anumite avantaje (art. 45-51 TCEEA).
TCEEA nu i-au fost aduse schimbări majore de-a lungul evoluţiei construcţiei europene.
Comunitatea îşi păstrează personalitatea juridică distinctă chiar după eventuala intrare în vigoare a
Tratatului de la Lisabona. Acesta din urmă operează de altfel doar o serie de adaptări instituţionale
şi financiare în privinţa TCEEA, prin intermediul Protocolului nr. 12. Curtea de justiţie a decis că
neexercitarea anumitor prerogative stabilite de tratat nu antrenează caducitatea dispoziţiilor în
cauză, conservând astfel statutul TCEEA. Euratom va continua aşadar să organizeze acţiunea
comunitară în materia securităţii şi siguranţei materiilor nucleare.
6. Sistemul instituţional al Comunităţilor. CEE şi CEEA erau dotate cu un sistem
instituţional propriu, format din câte un Consiliu, o Comisie, o Adunare şi o Curte de justiţie.
Anumite instituţii, respectiv Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene şi Adunarea parlamentară,
deveneau comune CECO, CEE şi CEEA. Fiecare comunitate avea însă propria Comisie şi propriul
Consiliu, situaţie care va dura până în 1967, dată la care intră în vigoare Tratatul instituind un
Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene.
O transformare importantă se înregistrează la nivel instituţional. Aceasta corespunde
dorinţei statelor membre de atenuare a elementului supranaţional. În cadrul CECO, puterea
decizională revenea Înaltei Autorităţi, instituţie de integrare, independentă de statele membre.
TCEE şi TCEEA transferă această putere către Consiliul de Miniştri, instituţie interguvernamentală.
Simbolic, denumirea de Înaltă Autoritate era înlocuită cu cea, mai modestă şi tehnică, de Comisie.
Puteri decizionale restrânse au rămas însă în continuare în competenţa Comisiei.
II.
1. Introducere. Evoluţia Comunităţilor Europene semnifică extinderea la noi state şi
aprofundarea integrării economice şi a cooperării politice. Dincolo de aceste rezultate generale
pozitive, construcţia comunitară s-a confruntat şi cu dificultăţi şi crize care au stagnat-o. Important
este însă că proiectul unei Europe unite nu a fost abandonat, că s-a reuşit surmontarea
obstacolelor şi găsirea unor soluţii care să permită progresul în această direcţie. Comunităţile şi-
au menţinut identitatea şi şi-au conservat principiile de funcţionare, în ciuda vicisitudinilor şi
contestaţiilor. Dacă aspectul economic a prevalat în primele decenii, Europa comunitară s-a
orientat treptat către cetăţenii săi, permiţând afirmarea unei identităţi comunitare nu doar
economice.
3
2. Extinderea CE. Comunităţile Europene se extind într-o primă etapă către Nordul
continentului, iar ulterior către Sudul acestuia. În urma acestui proces, celor şase state fondatoare li
se alătura Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Grecia, Spania şi Portugalia. În urma acestor
extinderi, Comunităţile Europene au devenit cea mai mare putere comercială a lumii, ridicându-şi
prestigiul politic în organizaţiile internaţionale. Comunităţile Europene au întreţinut încă de la
început raporturi privilegiate cu fostele teritorii coloniale ale statelor membre, care s-au materializat
în convenţii de asociere.
3. Procesul de aprofundare a integrării. Aprofundarea procesului de integrare comunitară
s-a realizat atât pe plan economic, cât şi pe plan politic, prevalând în mod evident integrarea
economică.
Aprofundarea economică. Evoluţia sub aspect economic ilustrează cel mai bine caracterul
de construcţie cu mai multe etaje al Comunităţilor Europene. Uniunea vamală reprezintă, în această
logică, primul etaj (a). Analizând piaţa comună (b) şi politicile de acompaniament (c), urcăm deja la
etajul următor şi verificăm valabilitatea metodei Monnet în privinţa integrării economice. Uniunea
economică şi monetară reprezintă evident etajul superior, însă întrucât antamează şi integrarea
politică, primii paşi sunt făcuţi în cadrul cooperării interguvernamentale şi păstrează în perioada
care face obiectul acestei lucrări un caracter modest (d).
a) Uniunea vamală. Uniunea vamală presupune integrarea economică, prin renunţarea
statelor membre la prerogativele vamale ale suveranităţii lor. Avantajul imediat constă în
liberalizarea schimburilor, intensificarea şi dezvoltarea activităţilor economice. Uniunea vamală
reprezintă un spaţiu geografic caracterizat prin eliminarea drepturilor de vamă, a taxelor, a
restricţiilor şi a reglementărilor cu efect echivalent între statele membre şi prin stabilirea unui tarif
vamal comun în raporturile cu statele terţe. În relaţiile comerciale internaţionale, uniunea vamală
apare ca o entitate unică, care se substituie ansamblului statelor membre. Tariful vamal şi legislaţia
vamală comună au efectul unui cordon vamal care asigură identitatea ansamblului nou creat. Tariful
vamal comun diferenţiază uniunea vamală de zona de liber schimb, care presupune doar înlăturarea
barierelor vamale şi a restricţiilor cantitative, cu conservarea politicilor vamale proprii. Un produs
provenind dintr-un stat terţ, odată intrat pe teritoriul uniunii vamale, va putea circula liber în cadrul
acesteia, fiind asimilat unui produs fabricat în uniune. Tratatul instituind Comunitatea Economică
Europeană a dispus suprimarea progresivă a drepturilor de vamă pe parcursul unei perioade de 12
ani. Aceasta urma să înceapă la 1 ianuarie 1958, odată cu intrarea în vigoare a tratatului, şi
cuprindea trei etape de câte patru ani. Suprimarea în întregime a drepturilor vamale s-a produs la 1
ianuarie 1968, cu doi ani înaintea termenului fixat prin tratatul de la Roma.
b) Piaţa comună. Piaţa comună reprezintă fundamentul întregii construcţii comunitare.
Noţiune cu un conţinut preponderent economic, suprapusă iniţial uniunii vamale, piaţa comună
constituie o zonă geografică unică, rezultată din fuziunea pieţelor naţionale ale statelor membre.
Piaţa comună depăşeşte stadiul liberei circulaţii a mărfurilor, extinzându-se la dreptul persoanelor,
privite iniţial ca factori de producţie, de a circula şi de a se stabili în mod liber în spaţiul comunitar,
precum şi la dreptul lor de a fi trataţi în mod nediscriminatoriu în cadrul unei pieţe europene a
muncii. Sintetic, piaţa comună poate fi definită ca un mecanism care asigură libera circulaţie a
mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor într-un spaţiu geografic determinat.
Piaţa comună a presupus ca primă fază realizarea efectivă a uniunii vamale, prin suprimarea
progresivă a drepturilor de vamă şi a celorlalte taxe sau restricţii cu efect echivalent. În al doilea
rând, măsuri precum contingentările, taxările, ajutoarele sau alte măsuri, mai mult sau mai puţin
ataşate existenţei pieţelor naţionale şi destinate să asigure protecţia lor directă sau indirectă trebuiau
suprimate. Reguli comune în materie de concurenţă şi de fiscalitate, politici comune şi un început
de apropiere a politicilor economice naţionale intră de asemenea în conţinutul pieţei comune.
Drepturile de vamă au rămas doar vârful icebergului. Numeroase obstacole cu caracter tehnic,
legislativ sau reglementar au continuat să persiste.
4
c) Politicile comune. Politicile comune realizează un veritabil spaţiu economic integrat şi
solidar. TCEE instituise deja politici comune în domeniile comerţului cu state terţe, agriculturii,
transportului şi concurenţei. Prima şi cea mai importantă politică comună a Comunităţilor, politica
agricolă comună (PAC). Politicile comune se manifestă în multiple sectoare ale vieţii economice şi
sociale, permiţând conturarea şi a unei Europe sociale, alături de Europa mărfurilor.
d) Uniunea economică şi monetară (UEM). Primele realizări în sensul unei uniuni monetare
s-au desfăşurat în cadrul cooperării interguvernamentale. UEM completează piaţa comună, fiind nu
doar un obiectiv şi o consecinţă a integrării economice, ci şi o necesitate a progreselor viitoare.
Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană din 1957 nu prevedea o uniune monetară
între statele fondatoare, întrucât acestea participau deja la sistemul monetar internaţional Bretton
Woods, caracterizat prin taxe fixe de schimb între monede. Primele discuţii în jurul UEM se
desfăşoară cu prilejul Conferinţei de la Haga, din 1-2 decembrie 1969. Şefii de state şi de guverne
ajung la un consens privind resursele proprii, extinderea Comunităţilor, cooperarea politică şi
evoluţia progresivă spre o uniune economică şi monetară. Un comitet condus de Pierre Werner,
Primul-ministru luxembourghez şi ministru al Finanţelor, este însărcinat să studieze măsurile care
se impun în acest sens.
Raportul Werner, făcut public în octombrie 1970, a conţinut un set de măsuri vizând
reducerea marjelor de fluctuaţie între statele membre, libertatea completă a circulaţiei capitalurilor,
integrarea pieţelor financiare, fixarea irevocabilă a unei taxe de schimb între monede, suprimarea
discrepanţelor de dezvoltare regională şi socială şi abolirea frontierelor fiscale. Un alt mecanism,
şarpele în tunel, este creat în 1972. Acesta a reprezentat un mecanism menit să reducă marjele de
fluctuaţie ale monedelor comunitare raportat la cele existente între aceste monede şi dolarul
american. În 1973, Consiliul a decis crearea Fondului european de cooperare monetară (FECOM),
una dintre propunerile Planului Werner. Fondul viza menţinerea parităţii monetare, diminuarea
marjelor de fluctuaţie ale monedelor, facilitarea implementării unui regulament financiar
multilateral şi gestionarea sprijinului financiar pe termen scurt între băncile centrale europene.
Sistemul Monetar European (SME) a fost urmarea unei iniţiative franco-germane. Crearea
sa este decisă de către Consiliului European de la Bremen (6-7 iulie 1978), iar actele de bază au fost
adoptate de Consiliul European de la Bruxelles (4-5 decembrie 1978). SME înlocuieşte mecanismul
şarpelui şi relansează acţiunea comunitară în domeniul monetar. Elementul său central este ECU,
unitate monetară de care monedele statelor membre sunt ataşate printr-un curs pivot.
Consiliul European de la Madrid din iunie 1989 adoptă Planul Delors şi decide trecerea la
prima etapă a UEM, începând cu 1 iulie 1990. Consiliul European de la Roma din decembrie 1990
decide convocarea unei conferinţe interguvernamentale însărcinată cu elaborarea modificărilor
TCEE necesare unei uniuni economice şi monetare. Aceste modificări vor fi aprobate de Consiliul
European de la Maastricht din decembrie 1991 şi incluse în tratatul instituind Uniunea Europeană,
semnat la 7 februarie 1992. Rezultatele pozitive şi forţa modelului vor generaliza în cele din urmă
uniunea monetară.
4. Aprofundarea politică a Comunităţilor Europene. a) Votul cu majoritate calificată.
Comunităţile Europene reprezintă o formă politică nouă, distingându-se tot mai mult în cursul
evoluţiei lor de organizaţiile internaţionale clasice. Votul cu majoritate calificată a cunoscut o
generalizare progresivă, surmontând diferitele obstacole. Deşi a fost prevăzut de tratatele originare
ca drept comun în materia adoptării deciziilor de către Consiliu după trecerea la ultima etapă a
implementării uniunii vamale (1 ianuarie 1966), votul cu majoritate calificată este anihilat în
practică de Compromisul de la Luxemburg (30 ianuarie 1966). Actul Unic European, intrat în
vigoare la 1 iulie 1987, relansează însă acest tip de vot. Votul cu majoritate calificată a reprezentat
un important mijloc pus la dispoziţia Comunităţilor îndeosebi pentru desăvârşirea pieţei interioare,
graţie unor dispoziţii introduse cu acest prilej. Consiliul urma să statueze astfel în majoritatea
materiilor ţinând de piaţa interioară, privind realizarea liberei circulaţii a factorilor de producţie,
respectiv privind armonizarea legislaţiei pentru stabilirea şi funcţionarea pieţei interioare. Excepţie
5
au făcut doar materiile considerate sensibile pentru suveranitatea naţională: fiscalitatea, libera
circulaţie a persoanelor, drepturile şi interesele lucrătorilor salariaţi. Tratatele ulteriore vor extinde
competenţele Comunităţilor în domeniile specifice adoptării deciziilor prin vot cu majoritate
calificată.
b) Sufragiul universal direct. Datorită rolului iniţial modest al Adunării parlamentare şi al
parlamentelor naţionale în cadrul construcţiei comunitare, integrarea europeană este adesea
analizată ca un proces de ordin juridic şi tehnocratic. Alegerea membrilor Parlamentului European
prin sufragiu universal direct a conferit legitimitate acestei instituţii, a consolidat statutul său
facilitând obţinerea unor noi prerogative ulterior şi a atenuat deficitul de democraţie reproşat
Comunităţilor. La 20 septembrie 1976, pe baza propunerilor făcute de Adunare în ianuarie 1975,
Consiliul adoptă în urma unor dificile negocieri Actul privind alegerea reprezentanţilor în
Parlamentul European prin sufragiu universal direct. Consiliul European reunit la Luxembourg în
aprilie 1978 a fixat primele alegeri europene pentru iunie 1979. Deşi marcate de participarea slabă a
electoratului, simplul fapt al organizării lor este deja un eveniment în istoria Europei. Sufragiul
universal direct va consolida statutul şi prerogativele Adunării, devenită oficial Parlament European
prin Actul Unic European. Principala sa menire a rămas însă controlul politic asupra celorlalte
instituţii şi organe comunitare.
c) Fuziunea instituţională. Unificarea instituţiilor celor trei Comunităţi începe încă din 1957.
Convenţia privind anumite instituţii comune CEE şi CEEA, semnată în acelaşi context şi la aceeaşi
dată cu TCEE şi TCEEA, prevede că Adunarea parlamentară şi Curtea de justiţie a CECO devin
comune noilor Comunităţi. Nu ne aflăm, aşadar, în prezenţa unui veritabil proces de fuziune, ci a
unui izvor de drept comunitar care conferă caracter comun instituţiei reprezentative şi celei
jurisdicţionale.
Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene a fost
semnat la 8 aprilie 1965 la Bruxelles şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Tratatul a consacrat
fuziunea instituţiilor cu rol executiv, respectiv a celor trei Consilii de miniştri, pe de o parte, şi a
Înaltei Autorităţi şi a Comisiilor CEE şi CEEA, pe de altă parte. După intrarea sa în vigoare, un
singur Consiliu şi o singură Comisie gestionează activitatea celor trei Comunităţi, conform
prerogativelor conferite de tratatele originare.
5. Apariţia Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht. Actul Unic European face în
premieră trimitere la Uniunea Europeană, ca obiectiv al acţiunilor întreprinse deopotrivă în cadrul
Comunităţilor Europene şi Cooperării politice europene. Uniunea Europeană a fost instituită prin
Tratatul de la Maastricht. Asemenea Comunităţilor, Uniunea Europeană se caracterizează în mod
constant prin aprofundare şi extindere. Procesul de aprofundare continuă să se manifeste la nivel
economic, prin realizarea uniunii economice şi monetare, dar se remarcă intensitatea sa şi în
domeniul social şi politic.
Uniunea Europeană se ridică pe fundamentul Comunităţilor Europene, a unei politici externe
şi de securitate comună şi a cooperării în materie de justiţie şi afaceri interne. Coerenţa şi unitatea sa
rezidă în cadrul instituţional unic. Consiliul, Comisia şi Parlamentul acţionează în cadrul celor trei
piloni, însă în temeiul unor competenţe, reguli şi proceduri diferite, realizând o veritabilă detriplare
funcţională. Noul tratat este resimţit ca o etapă fundamentală în construcţia europeană, datorită
instituţionalizării Uniunii Europene şi creării unor perspective reale pentru Europa politică. TM
instituie cetăţenia europeană şi consacră importanţa drepturilor fundamentale, astfel cum sunt
garantate de Convenţia Europeană a drepturilor omului şi de tradiţiile constituţionale comune ale
statelor membre, în calitatea acestora de principii generale ale dreptului comunitar. În continuarea
Cooperării politice europene, tratatul introduce o politică externă şi de securitate comună şi
instituie cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne. Printr-un protocol anexat, statele
membre decid, cu anumite excepţii, extinderea competenţelor comunitare în domeniul social.
Obiectivele economice sunt, aşadar, pentru prima oară în istoria construcţiei comunitare concurate
de afirmarea unei vocaţii politice şi sociale.
6
6. Tratatul de la Amsterdam. TA se înscrie tendinţei inaugurate de Actul Unic privind
extinderea votului cu majoritate calificată în Consiliu şi accentuarea rolului legislativ al
Parlamentului. Totodată, competenţele Comunităţilor sunt consolidate în domeniul social. Referior
la PESC, tratatul introduce conceptul de strategii comune şi abţinere constructivă şi creează funcţia
de înalt reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună. În domeniul justiţiei şi
afacerilor interne, cel mai important aport al TA constă în transferul în cadrul comunitar a unor
importante domenii ţinând de cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne. Procesul este
adesea evocat drept comunitarizare. În premieră, TA introduce un mecanism de suspendare a
statelor membre. Tratatul face de asemenea un pas înainte în consacrarea drepturilor fundamentale
şi îmbogăţeşte conţinutul cetăţeniei europene.
7. Tratatul de la Nisa. Tratatul de la Nisa a rezolvat problemele stringente din perspectiva
extinderii Uniunii, îndeosebi de natură instituţională, rămase restante după intrarea în vigoare a
Tratatului de la Amsterdam. Reponderarea voturilor în Consiliu şi reconfigurarea majorităţii
calificate, reducerea numărului efectiv al parlamentarilor europeni şi stabilirea unei noi limite
maxime, precum şi reformarea dimensiunii Comisiei s-au încadrat în această categorie. TN a
introdus o nouă formaţiune de judecată în cadrul Curţii de justiţie, Marea cameră, şi posibilitatea
creării de noi instanţe comunitare: camerele jurisdicţionale. Totodată, Tribunalului de primă
instanţă i s-au atribuit, în anumite condiţii, competenţe prejudiciale. TN creează Eurojust, unitate de
cooperare judiciară care coordonează autorităţile naţionale, asociind magistraţi şi poliţişti.Tratatul
simplifică condiţiile prealabile instituirii cooperărilor consolidate şi le introduce şi în domeniul
PESC, sub forma unei poziţii sau acţiuni comune. Paralel cu elaborarea Tratatului de la Nisa, este
redactată o Cartă a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără forţă constrângătoare însă şi
este introdus un mecanism de alertă şi de prevenire a încălcării valorilor Uniunii.
8. Tratatul de la Lisabona. TL este format din două acte juridice de drept internaţional
public: tratatul asupra Uniunii Europene şi tratatul asupra funcţionării Uniunii Europene. Uniunea
Europeană rezultată integrează fosta Comunitate Europeană, Politica externă, de securitate şi de
apărare comună şi Cooperarea în poliţienească şi judiciară în materie penală, într-o structură care se
doreşte unitară. Procedurile decizionale de drept comun sau speciale fac diferenţa între materii, în
funcţie de gradul de integrare. Noul tratat îi conferă Uniunii Europene personalitate juridică, îi
consolidează legitimitatea democratică şi o face mai transparentă. Personalitatea juridică, care îi
conferă Uniunii şi o existenţă juridică alături de cea politică, este o premisă a creşterii rolului său pe
plan internaţional, inclusiv a reprezentării sale individuale în organizaţii şi conferinţe internaţionale.
Tratatul de la Lisabona contribuie la o mai bună conturare a modelului european de
dezvoltare şi consolidează valorile Uniunii. Principiile constitutive şi funcţionale ale Uniunii sunt
consolidate, iar aderarea de noi state şi revizuirea tratatelor cunosc noi reglementări. Tratatul
consacră în premieră posibilitatea retragerii statelor din Uniune, ca expresie a democraţiei.
Principiile constitutive şi funcţionale ale Uniunii, precum şi rolul Parlamentelor naţionale sunt
consolidate.
Prerogativele Parlamentului European sunt consolidate, funcţionarea Consiliului şi
majoritatea calificată sunt revizuite, comisarii trebuie să facă dovada angajamentului european la
investire, iar Consiliul European are un preşedinte ales de membrii săi, pentru un mandat de doi ani
şi jumătate, care poate fi reînnoit. Aceste dispoziţii vor fi analizate în cadrul reformei instituţionale.
Tratatul promovează rolul Uniunii Europene pe plan internaţional, printr-un plus de coerenţă
şi vizibilitate. Înaltul reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună devine unul dintre
vicepreşedinţii Comisiei şi preşedinte al Consiliului afacerilor externe. Un serviciu european pentru
acţiunea externă este creat în sprijinul Înaltului reprezentant. Statele membre au reglementat de
asemenea o politică de securitate şi de apărare comună, parte integrantă a politicii externe şi de
securitate comună, introducând în cadrul său conceptele de cooperare structurată permanentă în
materie militară şi de solidaritate cu statele victimei ale unei agresiuni armate şi instituind Agenţia
Europeană de Apărare..
7
Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală (pilonul III restructurat de Tratatul de
la Amsterdam) este reunită cu politicile privind controlul frontierelor, azilul imigraţia şi cooperarea
în materie civilă, în cadrul tiltlului Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie . Metoda comunitară se
aplică preponderent în cadrul său, doar anumite excepţii amintind de regimul său
interguvernamental iniţial. Cooperările consolidate sunt mai mult decât oricând încurajate. Noi
instrumente sunt puse la dispoziţia Uniunii în vederea asigurării unui spaţiu de libertate, securitate
şi justiţie, printre care posibilitatea creării unui Parchet european, pornind de la Eurojust. Alte
domenii importante pentru existenţa cotidiană a cetăţenilor au fost avute în vedere: sănătatea
publică, protecţia civilă, politica energetică, cercetarea, coeziunea teritorială, ajutorul umanitar,
sportul, turismul şi cooperarea administrativă.
8
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2
APARTENENŢA STATELOR LA UNIUNEA EUROPEANĂ
OBIECTIVE
 deprinderea cursanţilor cu condiţiile pe care un stat trebuie să le

îndeplinească pentru a adera la Uniunea Europeană şi procedura care se
urmează în vederea aderării efective.
 prezentarea instituţiei suspendării anumitor drepturi ale statelor membre în
cazul încălcării drepturilor fundamentale, ca o consecinţă a caracterului
democratic al UE.
 familiarizarea cursanţilor cu posibilitatea retragerii statelor din Uniunea
Europeană.
Uniunea Europeană prezintă un caracter deschis în privinţa apartenenţei statelor, ceea

ce face posibilă aderarea de noi state şi chiar retragerea unor state membre. Statele candidate
la aderare trebuie să respecte o serie de condiţii de fond şi să parcurgă, alături de statele
membre, o procedură care poate fi dificilă şi complexă. Aderarea este negociată de statul
candidat şi de statele membre reunite în Uniune, iar condiţiile în care se produce fac
obiectul unui tratat având aceeaşi valoare juridică cu tratatele constitutive şi de revizuire.
Intrarea sa în vigoare presupune ratificarea de către toate statele semnatare, conform
regulilor constituţionale. Instituţia suspendării statelor sancţionează violarea gravă şi
persistentă a principiilor (valorilor) Uniunii şi se prezintă sub forma suspendării anumitor
drepturi ale acestora, inclusiv dreptul de vot în Consiliu. Dreptul de retragere unilaterală al
unui stat din Uniunea Europeană, drept care pune în discuţie caracterul ireversibil al
construcţiei europene, a suscitat, în contextul absenţei oricărei dispoziţii în acest sens la
nivel de tratate, opinii diverse în doctrină. Acestea converg însă în a considera că integrarea
europeană a atins un asemenea grad, încât este dificil de imaginat retragerea unui stat.
Consacrarea expresă a posibilităţii retragerii statelor prin Tratatul de la Lisabona apare în
acest context ca un scenariu greu de realizat.
1. Aderarea statelor. Condiţiile de fond la aderare. Calitatea de stat european.

Calitatea de stat european reiese explicit din tratate, fiind determinată de specificul
Comunităţilor/Uniunii şi de caracterul regional al acestei construcţii. Calitatea de stat face
imposibilă aderarea statelor federate sau a organizaţiilor internaţionale. Condiţia ridică însă
o serie de dificultăţi datorită impreciziei frontierelor continentului european. Până la această
dată, Uniunea nu a formulat o definiţie a calităţii de stat european. În contextul cererilor de
aderare ale fostelor state comuniste din centrul şi estul continentului, Consiliul Europei a
1
încercat o delimitare a conceptului. Recomandarea 1247/1994 adoptată de Adunarea
parlamentară stabileşte ca principal element de delimitare al Europei criteriul geografic, însă
recunoaşte posibilitatea aderării unor state chiar dacă acest criteriu nu este întocmai
îndeplinit, cu condiţia existenţei unei voinţe politice de a se considera o parte a Europei şi a
unor legături culturale cu aceasta. În consecinţă, identitatea europeană reprezintă o sinteză a
trei criterii: politic (respectarea valorilor democraţiei şi a drepturilor omului), cultural
(împărtăşirea valorilor şi atitudinilor comune) şi geografic. Ea nu este percepută drept ceva
determinat sau rigid, ci ca evolutivă şi pluralistă. Voinţa de a face parte din Europa este
adesea considerată un element esenţial chiar dacă frontiera pare vagă între cele două noţiuni
de conştiinţă europeană şi de identitate europeană.
Statutul democratic. Statul candidat trebuie să garanteze un sistem politic

democratic, preeminenţa dreptului şi respectarea drepturilor omului, inclusiv respectarea
drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Această condiţie a fost promovată
de Consiliul European şi de Curtea de justiţie şi s-a regăsit în documente ale Cooperării
politice europene, mai înainte de a fi consacrată de tratate. Actul Unic European
menţionează în preambulul său hotărârea statelor membre de a promova democraţia, prin
protejarea drepturilor fundamentale recunoscute de Constituţiile şi legile statelor membre,
de Convenţia Europeană a drepturilor Omului şi de Carta socială Europeană. Tratatul de la
Maastricht include principiul democratic printre principiile Uniunii Europene. Consiliile
Europene de la Luxembourg şi Helsinki din 1997 şi 1999 subliniază importanţa criteriilor de
aderare politice şi democratice. Consiliul European de la Helsinki emite şi o altă condiţie, cu
o natură specifică: statul candidat trebuie să-şi fi reglat eventualele diferende frontaliere şi
alte chestiuni similare.
Tratatul de la Amsterdam impune respectarea principiilor Uniunii Europene, drept

condiţie de aderare. Un mecanism de suspendare a drepturilor statelor este prevăzut în cazul
violării grave şi persistente a acestor principii.
Tratatul de la Nisa consolidează aceste principii prin introducerea unui mecanism de

alertă în situaţiile în care un risc clar de violare a principiilor Uniunii se conturează. Carta
drepturilor fundamentale, document elaborat în paralel cu Tratatul de la Nisa şi căruia
Tratatul de la Lisabona îi conferă valoare juridică, concretizează evoluţia favorabilă
afirmării drepturilor fundamnetale şi în ordinea juridică comunitară.
Tratatul de la Lisabona se remarcă prin angajamentul activ în promovarea valorilor

Uniunii (printre care se numără şi cele democratice), care este solicitat statelor membre şi
instituţiilor europene. Tratatul consacră şi noi valori, precum demnitatea umană, egalitatea
sau respectul drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale.
Acceptarea acquis-ului Uniunii Europene. Primele aderări la Comunităţi la 1 ianuarie

1973 au impus condiţia acceptării acquis-ului comunitar de către statele candidate. Noii
2
veniţi nu pot repune în discuţie regulile şi normele funcţionării Comunităţilor Europene, ci
pot beneficia doar de perioade de tranziţie variabile ca durată în funcţie de state şi de
domenii, pentru a se adapta acestor reguli. Acceptarea acquis-ului comunitar implică
acceptarea drepturilor şi obligaţiilor reale şi potenţiale ale sistemului comunitar şi ale
cadrului său instituţional. Acceptarea integrală a acquis-ului implică aderarea concomitentă
la toate Comunităţile Europene şi la pilonii interguvernamentali care le completează.
Comisia a subliniat de asemenea că statele candidate trebuie să accepte şi să fie capabile să
pună în aplicare politica externă şi de securitate comună a Uniunii Europene. Acceptarea
acquis-ului Uniunii implică şi capacitatea statului de a-l aplica. Capacitatea de aplicare
presupune un cadru administrativ şi juridic adaptat, precum şi instituţii publice naţionale
eficiente.
Exigenţele economice. Condiţiile de fond de natură economică au primit o importanţă

deosebită în contextul aderării statelor din Europa centrală şi de est, având anterior o
economie centralizată de tip socialist. Statele candidate trebuie să prezinte o economie de
piaţă funcţională şi să fie capabile să facă faţă concurenţei şi standardelor pieţei interioare a
Uniunii Europene. Caracterul lor a rămas implicit, iar interpretarea care li se conferă
prezintă o largheţe deosebită în raport cu condiţiile politice şi democratice, de pildă. Mai
mult, o etapă de preaderare constând într-un important sprijin financiar din partea Uniunii, a
fost introdusă în cazul fostelor state socialiste.
Procedura de aderare. Aderarea unui stat la Uniunea Europeană presupune

parcurgerea unei proceduri, care prezintă deopotrivă trăsături comunitare şi interstatale.
Componenta comunitară se concretizează în deciziile cu unanimitate adoptate de Consiliu
(în privinţa deschiderii negocierilor de aderare şi a admiterii cererii de aderare), avizul
conform al Parlamentului European (înlocuit de TL cu noţiunea de aprobare) şi avizele
Comisiei (asupra oportunităţii angajării negocierilor de aderare şi asupra încheierii
negocierilor). Negocierile, încheierea şi intrarea în vigoare a acordului de aderare ilustrează
latura interstatală a aderării. Dacă până în momentul adoptării deciziei de deschidere a
negocierilor cu statul candidat rolul instituţiilor Uniunii (deci elementul comunitar) este
predominant, ulterior cele două componente ale procedurii se îmbină.
Procedura este iniţiată prin depunerea cererii de aderare la Consiliul Uniunii

Europene. Conform Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European şi Parlamentele
naţionale sunt informate asupra cererilor de aderare. Prima problemă care se impune a fi
soluţionată este oportunitatea începerii negocierilor în vederea aderării cu statul/statele
solicitante. Analizarea acestei probleme revine Comisiei, care îşi exprimă opinia cu privire
la oportunitatea demarării negocierilor printr-un aviz motivat. Comisia poate propune
începerea negocierilor, amânarea începerii negocierilor sau neînceperea acestora. În toate
cazurile, decizia este adoptată de Consiliu, reunit la nivel de şefi de state şi de guverne, cu
unanimitate. Influenţa Comisiei rămâne însă considerabilă. Decizia privind începerea
negocierilor nu este prevăzută de tratate, ea fiind impusă de practică şi având un caracter
3
politic. Remarcăm că în cadrul acestei etape intervin cu rol decizional doar instituţiile
europene.
Negocierile constituie etapa esenţială a procedurii de aderare şi un important

argument în sprijinul caracterul democratic al Uniunii Europene. Lungi şi dificile, acestea
sunt purtate separat cu fiecare stat candidat, în funcţie de caracteristicile proprii. Negocierile
au ca obiect condiţiile aderării şi eventualele ajustări aduse tratatelor europene. Acestea se
regăsesc la finalul procedurii în acordul de aderare. Statele membre ale Uniunii sunt
reprezentate de Consiliu prin COREPER şi de către Comisie, în virtutea mandatului acordat
de Consiliu. Comisia continuă deci să joace un rol foarte important, care excede atribuţiilor
conferite de tratate. Ea examinează permanent situaţia politică şi economică a candidatului
şi întreţine un contact permanent cu acesta, îndeosebi în privinţa aspectelor tehnice şi
administrative. Totodată, Comisia joacă rolul de conciliant între statele candidate şi statele
membre. La finalul negocierilor, aceasta emite un al doilea aviz. Devenit o formalitate în
practică datorită angrenării Comisiei în tot cursul procedurii, acest aviz (spre deosebire de
cel privind oportunitatea negocierilor) este prevăzut de tratate.
Iniţial, Parlamentul European a fost asociat procedurii de aderare prin intermediul

unui aviz consultativ. Actul Unic European a introdus însă necesitatea avizului conform,
adoptat cu majoritatea absolută a voturilor membrilor Parlamentului şi exprimat la finalul
procedurii, deci după finalizarea negocierilor. Tratatul de la Lisabona înlocuieşte avizul
conform cu aprobarea aderării de către această instituţie, cu majoritatea sufragiilor
membrilor săi.
Procedura de aderare se finalizează prin decizia Consiliului, dată cu unanimitate,

asupra cererii de aderare. Unanimitatea denotă rolul foarte important care revine statelor în
cadrul acestei proceduri. Cu excepţia Greciei, aderarea statelor s-a produs pe grupuri de
state, fiind încheiat un singur tratat de aderare. Suspendarea anumitor drepturi ale statelor
membre este menită să protejeze valorile fundamentale ale Uniunii Europene.
Reunificarea Germaniei s-a produs la 3 octombrie 1990, prin integrarea fostei RDG în
RFG. Acest eveniment a determinat extinderea automată a Uniunii Europene la landurile est
germane. La 1 ianuarie 1995, Austria, Finlanda şi Suedia devin membre ale Uniunii
Europene, putând să nu participe la politica externă şi de securitate comună, în măsura în
care consideră că aceasta ar dăuna neutralităţii lor.
Consiliul European de la Copenhaga din 21-22 iunie 1993 a stabilit criteriile politice,
economice, juridice şi administrative în vederea aderării statelor din Europa centrală şi
orientală. În martie 1998, Uniunea Europeană a început negocierile în vederea aderării cu
Cehia, Cipru, Estonia, Polonia, Slovenia şi Ungaria, pe baza deciziei Consiliului European
de la Luxembourg din 1997. Consiliul European de la Copenhaga din 12-13 decembrie 2002
marchează finalizarea negocierilor de aderare cu Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,
4
Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia şi Ungaria. Parlamentul European îşi exprimă, la 9
aprilie 2003, avizul conform aderării acestor state la Uniunea Europeană. Semnarea
tratatului de aderare are loc la 16 aprilie 2003, la Atena. Cele 10 state devin membre ale UE
începând cu 1 mai 2004.
Consiliul European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999 a decis începerea

negocierilor cu încă şase state: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, Romania şi Slovacia.
Totodată, se recunoaşte Turciei statutul de stat candidat. Aceste negocieri încep oficial în
2000. La 25 aprilie 2005, Bulgaria şi România semnează tratatul de aderare la Uniunea
Europeană, după ce Parlamentul European adoptase o rezoluţie favorabilă la 13 aprilie
2005. Aderarea efectivă se produce la 1 ianuarie 2007. În prezent, Croaţia, Turcia şi
Macedonia sunt candidate la aderare.
3. Suspendarea anumitor drepturile ale statelor. Tratatul de la Amsterdam a

introdus suspendarea anumitor drepturi ale statelor, ca urmare a constatării survenirii unei
violări grave şi persistente de către acestea a principiilor Uniunii Europene (art. 7 TUE).
Procedura este complexă şi presupune două etape. Într-o primă etapă, Consiliul, reunit la
nivel de şefi de state şi de guverne (fără participarea statului în cauză, care îşi exercită însă
în prealabil dreptul la apărare), decide cu unanimitate existenţa unei violări grave şi
persistente a principiilor Uniunii. Abţinerile nu împiedică formarea consensului. Tratatul de
la Lisabona atribuie această competenţă Consiliului European. Decizia este adoptată la
propunerea unei treimi din statele membre sau a Comisiei. De lege ferenda, s-ar impune ca
dreptul de iniţiativă să fie acordat şi Parlamentului European şi Parlamentelor naţionale.
Procedura implică totodată avizul conform al Parlamentului European, adoptat cu o
majoritate de două treimi din voturile exprimate, reprezentând majoritatea membrilor săi.
Statul în privinţa căruia se adoptă decizia este invitat în prealabil să îşi expună punctul de
vedere. Ulterior, Consiliul, reunit în formaţiune ordinară, poate decide cu majoritate
calificată suspendarea anumitor drepturi rezultând din aplicarea tratatelor în privinţa
statului, inclusiv dreptul de vot în cadrul său. Privarea statului de dreptul de vot în Consiliu
reprezintă o sancţiune deosebit de dură, ea ducând la izolarea statului în cadrul Uniunii. În
adoptarea acestor măsuri-sancţiune, Consiliul ţine cont de eventualele consecinţe pe care
acestea le-ar avea asupra persoanelor fizice şi juridice resortisante ale statului respectiv,
încercând să le diminueze. Statul rămâne în continuare răspunzător pentru executarea
tuturor obligaţiilor care îi revin în calitate de membru al Uniunii, ceea ce accentuează
caracterul intrinsec represiv al mecanismului. Beneficiind de independenţă faţă de state,
parlamentarii reprezentând cetăţenii acelui stat şi comisarul având cetăţenia statului îşi
păstrează nealterat statutul. Tot cu majoritate calificată, Consiliul poate modifica sancţiunile
aplicate statului sau poate decide să le pună capăt, în cazul schimbării circumstanţelor.
Rolul Curţii de justiţie este inexistent în reglementarea Tratatului de la Amsterdam.

Tratatul de la Nisa prevede posibilitatea statului de a acţiona în termen de o lună de la
constatarea violării grave şi persistente a principiilor Uniunii de către Consiliu în faţa Curţii
5
de justiţie, însă doar pentru chestiunile de procedură. Conform art. 309 TCE şi 204 TCEEA,
suspendarea anumitor drepturi ale statelor ca urmarea a constatării violării grave şi
persistente a principiilor Uniunii se aplică şi în cadrul acestor Comunităţi. Spre deosebire de
procedura reglementată de art. 7 TUE, în acest caz Comisia nu are drept de iniţiativă, iar
Parlamentul European nu intervine. În schimb, competenţa Curţii este mai extinsă, aceasta
fiind natural competentă să aprecieze legalitatea sancţiunilor adoptate de Consiliu, fără a
putea aprecia însă caracterul lor fundamentat.
Tratatul de la Lisabona a înlocuit denumirea de principii cu cea de valori ale Uniunii.

De asemenea, în cadrul acestei proceduri, TL înlocuieşte avizul conform cu aprobarea
Parlamentului. Instituţia îşi păstrează în rest toate caracteristicile rezultate din Tratatele de la
Amsterdam şi Nisa.
Sub influenţa crizei austriece din 2000, Tratatul de la Nisa a introdus un mecanism de
alertă pentru a preveni violarea gravă a principiilor Uniunii. Acesta nu presupune
suspendarea unor drepturi ale statului, ci constituie un element de siguranţă de natură să
pună pe gânduri un guvern tentat de măsuri contrare respectării drepturilor fundamentale.
Constatarea unui risc clar de violare gravă de către un stat membru a principiilor
Uniunii ţine de competenţa Consiliului, reunit în formaţiune ordinară şi statuând cu o
majoritate de patru cincimi din membrii săi. Decizia Consiliului este emisă la propunerea
motivată a unei treimi din statele membre, a Parlamentului European sau a Comisiei. Avizul
conform al Parlamentului este de asemenea necesar. Consiliul ascultă punctul de vedere al
statului şi, dacă constată riscul, îi adresează recomandările adecvate. De asemenea, Consiliul
putea solicita, conform aceleiaşi proceduri, unor personalităţi independente să-i prezinte în
termen rezonabil un raport asupra situaţiei din respectivul stat. După pronunţarea deciziei de
constatare în acest sens, Consiliul verifică în mod regulat dacă motivele pe care aceasta s-a
fundamentat mai subzistă.
Tratatul de la Lisabona înlocuieşte avizul conform cu aprobarea Parlamentului şi

suprimă posibilitatea consultării unor personalităţi independente de către Consiliu.
4. Retragerea statelor. Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit dreptul de

retragere al statelor din Uniunea Europeană, ca expresie a realismului, flexibilităţii şi
caracterului democratic al construcţiei europene, dar şi ca o aliniere a regulii de drept la
realitatea de fapt. Este punctul de vedere la care aderăm şi noi. Anumiţi autori consideră
totuşi această consacrare un regres, datorită caracterului intuitu-personae al asumării
obligaţiilor prin tratate. În fapt, are loc o afirmare a menţinerii suveranităţii statelor
semnatare şi o inflexiune a caracterului federal. Cât despre utilizarea efectivă a dreptului de
retragere, aceasta pare dificil de admis în condiţiile integrării actuale.
Statul care doreşte să se retragă din Uniune notifică intenţia sa Consiliului European .
Acesta stabileşte orientări în privinţa negocierilor pe care Uniunea le va desfăşura cu statul
6
în cauză, în vederea încheierii unui acord de retragere. Acordul stabileşte modalităţile
retragerii şi raporturile viitoare ale statului cu Uniunea Europeană. Acesta este încheiat de
către Consiliu, statuând cu majoritate calificată, în numele Uniunii, după aprobarea
Parlamentului European. Intrarea în vigoare a acordului de retragere marchează încetarea
aplicării tratatelor europene în cazul statului. În situaţia în care nu s-a reuşit ajungerea la un
acord în vederea retragerii, tratatele europene încetează să-şi mai producă efectele după doi
ani de la notificarea retragerii Consiliului European. De comun acord cu statul respectiv,
Consiliul European poate decide cu unanimitate prelungirea acestui termen. În cursul
procedurii, Consiliul European şi Consiliul decid fără participarea statului care doreşte
retragerea. Statul care s-a retras poate redeveni membru, parcurgând etapele procedurii de
aderare prevăzute de tratat.
CETĂŢENIA EUROPEANĂ
OBIECTIVE
 familiarizarea cursanţilor cu conceptul de cetăţenie europeană.

 prezentarea conţinutului cetăţeniei europene.
 prezentarea relevanţei cetăţeniei europene pentru integrarea politică la
nivelul Uniunii Europene.
1. Semnificaţia cetăţeniei europene. Cetăţenia europeană reprezintă rezultatul unui

îndelungat proces de reorientare a Comunităţilor spre cetăţean, care a început cu câteva
decenii în urmă. Rapoartele din domeniul Cooperării politice europene au militat insistent
pentru apropierea Europei de cetăţenii săi. O politică a cetăţeanului se impunea. Firul
conductor al unei astfel de politici trebuia să fie voinţa de a suscita un «civism european», o
conştiinţă şi o voinţă de a aparţine unei colectivităţi comune fondată pe o lungă istorie.
Iniţial, resortisantului european i s-au recunoscut drepturi în calitatea sa de factor de
producţie. Dreptul la libera circulaţie a fost primul, în ordine cronologică, recunoscut.
Libertatea de circulaţie a fost recunoscută lucrătorilor salariaţi şi nesalariaţi, membrilor
familiilor lor, turiştilor studenţilor sau pensionarilor fie ca factori de producţie, fie ca
destinatari ai serviciilor, ca viitori sau ca foşti lucrători. Consiliul European de la
Fontainebleu din 25-26 iunie 1984 reţine în Concluziile sale importanţa adoptării unor
măsuri în sensul unei Europe a cetăţenilor. Comitetul Adonnino, constituit pe baza acestor
concluzii, militează pentru recunoaşterea unui drept al cetăţenilor de a beneficia de libera
circulaţie, atât în exercitarea unei profesii, cât şi cu titlu privat. Actul Unic European nu va
introduce o cetăţenie Europeană, proiectul său primordial fiind de ordin economic. Cetăţenia
europeană marchează în modul cel mai clar depăşirea limitelor economice ale construcţiei
europene şi orientarea acesteia spre dimensiunea politică. Ea se înscrie deci în logica
Tratatului de la Maastricht, care o şi consacră.
7
Tratatul de la Maastricht instituie cetăţenia europeană în cadrul Comunităţii europene.
Acest aport este fundamental pentru afirmarea identităţii europene, întrucât se recunoaşte
existenţa unui cetăţean european (şi nu doar a consumatorului european sau a resortisantului
comunitar, muncitor sau independent) în construcţia europeană. Cetăţenia este expresia
legitimităţii democratice a construcţiei europene şi a unei uniuni din ce în ce mai strânse
între popoarele europene. Curtea de justiţie a calificat-o drept statutul fundamental al
resortisanţilor statelor membre permiţându-le acestora să obţină, independent de
naţionalitatea lor şi fără prejudicierea excepţiilor special prevăzute în acest sens, acelaşi
tratament juridic.
2. Drepturile cetăţenilor europeni. Cetăţenia europeană se acordă automat

cetăţenilor statelor membre ale Uniunii. Tratatul de la Amsterdam clarifică raportul dintre
cetăţenia europeană şi cetăţenia naţională, precizând că cea dintâi o completează pe cea de-a
doua, fără a o înlocui. Tratatul de la Lisabona reia această dispoziţie. Cetăţenia europeană se
alătură «cetăţeniei naţionale», apărând mai degrabă ca o cetăţenie specializată în raport cu
cetăţenia ordinară: ea o completează. Cetăţenie de superpunere, cetăţenia europeană apare
mai curând ca o calitate suplimentară a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii, care le
conferă acestora un plus de drepturi. Avantajul său imediat este dat de posibilitatea
exercitării drepturilor din conţinutul său pe întreg teritoriul Uniunii şi de o consolidare
indirectă a drepturilor fundamentale.
Principalele drepturi din conţinutul cetăţeniei europene sunt: dreptul la liberă

circulaţie şi sejur pe teritoriul statelor membre, dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul
alegerilor pentru Parlamentul European şi la alegerile municipale din statele membre în
aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestor state, dreptul la protecţie consulară şi diplomatică
din partea statelor membre pe teritoriul unui stat terţ unde statul de origine nu este
reprezentat, dreptul la petiţie în faţa Parlamentului European şi al Mediatorului European,
precum şi dreptul de corespondenţă cu instituţiile Uniunii şi organele consultative ale
acesteia într-una din limbile tratatelor. Unele dintre aceste drepturi existau anterior
Tratatului de la Maastricht, însă ele sunt regrupate cu acest prilej şi conferite în temeiul
calităţii de cetăţean european. Tratatele ulterioare vor consacra noi drepturi ale cetăţenilor
Uniunii.
Tratatul de la Amsterdam include dreptul de acces al cetăţenilor (şi al persoanelor

fizice şi juridice care au reşedinţa/sediul într-un stat membru) la documentele Parlamentului,
Consiliului şi Comisiei, precum şi dreptul cetăţenilor de a se adresa instituţiilor şi organelor
Uniunii într-una din limbile tratatelor şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă. Tratatul de la
Nisa precizează că acest răspuns trebuie să parvină în termen rezonabil. Aportul Tratatului
de la Amsterdam în materia conţinutului cetăţeniei europene trebuie corelat şi cu inovaţiile
din materia interzicerii discriminării, liberei circulaţii şi securităţii persoanelor. Principiul
interzicerii oricărei discriminări bazată, printre altele, pe originea etnică consolidează
indirect drepturile cetăţenilor Uniunii. Pentru combaterea discriminării, Tratatul de la
8
Amsterdam autorizează Consiliul să adopte cu unanimitate măsurile care se impun, la
propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului european. Curtea de justiţie a
valorificat magistral acest principiu, îndeosei în materia dreptului de liberă circulaţie şi
şedere. Curtea a apreciat că resortisanţii statelor membre pot apela la calitatea de cetăţeni ai
Uniunii pentru a se proteja de orice discriminare la care ar fi supuşi de statele membre, pe
criterii de naţionalitate. Statutul cetăţeanului european are vocaţia de a fi statutul
fundamental al resortisanţilor statelor membre, permiţându-le acelora care se află în aceeaşi
situaţie să obţină în domeniul de aplicare materială a tratatului, independent de
naţionalitatea lor şi fără încălcarea excepţiilor expres prevăzute de tratate, acelaşi tratament
juridic.
Tratatul de la Amsterdam afirmă angajamentul statelor membre de asigura accesul la

educaţie la nivel naţional şi un nivel cât mai ridicat posibil al calităţii educaţiei, ca strategie
de reducere a şomajului.
Tratatul de la Nisa a introdus majoritatea calificată în privinţa adoptării deciziilor în

materia dreptului de liberă circulaţie şi şedere. Carta drepturilor fundamentale elaborată
paralel cu acest tratat consolidează drepturile cetăţeanului european. Aportul său va fi pe
larg discutat în cadrul secţiunii următoare.
Tratatul de la Lisabona introduce iniţiativa cetăţenească, ca modalitate de sesizare a

Comisiei pentru adoptarea unor acte cu caracter juridic. Dreptul de acces la documentele
Uniunii este extins, principiile democratice ale Uniunii în general fiind consolidate.
Conţinutul cetăţeniei europene este aşadar evolutiv. Acesta poate fi completat cu noi
drepturi de către Consiliu, statuând cu unanimitate, la propunerea Comisiei. Asemenea
decizii sunt ratificate de statele membre conform regulilor lor constituţionale, pentru a intra
în vigoare.
În concluzie, cetăţenia europeană este rezultatul căutării unei legături politice şi

sociale între Uniune şi cetăţenii statelor membre. În forma sa actuală, ea nu îndeplineşte din
păcate decât într-o proporţie redusă acest obiectiv.
3. Cetăţenia europeană, suport al participării democratice. Cetăţenii au dreptul de

a participa la viaţa democratică a Uniunii. Deciziile acesteia sunt adoptate într-o manieră cât
mai transparentă şi mai aproape de cetăţeni. Instituţiile Uniunii trebuie să ofere posibilitatea
cetăţenilor şi asociaţiilor reprezentative ale acestora să-şi facă cunoscute opiniile în toate
domeniile de acţiune ale Uniunii şi să organizeze un dialog deschis, transparent şi regulat cu
societatea civilă. Comisia este însărcinată cu largi consultări, pentru a asigura coerenţa şi
transparenţa acţiunilor Uniunii. Uniunea respectă principiul egalităţii cetăţenilor săi. Toate
dispoziţiile precizate la acest punct sunt cuprinse în Tratatul asupra Uniunii Europene de la
Lisabona, Titlul Dispoziţii privind principiile democratice şi au fost deja mai mult sau mai
puţin explicit afirmate anterior. Meritul Tratatului de la Lisabona este de a fundamenta
9
edificiul democratic al Uniunii, îndeosebi pe conceptul de cetăţenie. Această evoluţie
apropie cetăţenia Uniunii de o veritabilă cetăţenie, ştiut fiind că sensul acestui concept se
regăseşte în planul participării la viaţa cetăţii, deci în plan politic.
Cu adevărat nou este dreptul indirect de iniţiativă legislativă, figură ideală a practicii
democratice, care este acordat, în anumite condiţii cetăţenilor europeni. Noul tratat prevede
că cetăţenii Uniunii, în număr de cel puţin un milion, resortisanţi ai unui număr semnificativ
de state membre, pot lua iniţiativa de a invita Comisia, în cadrul atribuţiilor sale, să supună
o propunere de act juridic pe care îl consideră necesar pentru realizarea scopurilor tratatelor.
Dreptul de iniţiativă legislativă indirectă reprezintă un puternic mijloc pentru a suda
popoarele europene şi de a da naştere unei conştiinţe colective, ceea ce nu au reuşit să facă
până în prezent nici alegerea directă a Parlamentului European nici cetăţenia europeană.
Procedura, condiţiile şi numărul de state din care trebuie să provină aceşti cetăţeni sunt
stabilite de Parlamentul European şi Consiliu, prin regulament, conform procedurii
legislative ordinare. Inovaţia Tratatului de la Lisabona nu este scutită însă de riscul
deturnării de la finalitatea prevăzută de tratat, de către diferite grupuri de interese. Tocmai
pentru acest motiv, Comisia poate da curs iniţiativei cetăţeneşti sau o poate refuza. Tratatul
nu precizează care sunt urmările în acest caz. Caracterul facultativ iar nu obligatoriu pentru
Comisie al iniţiativei cetăţenilor poate fi interpretat ca o protejare a interesului comunitar,
având în vedere profilul acestei instituţii. Oricum, presiunea exercitată asupra Comisie va fi
apreciabilă, iar arma deficitului de democraţie va fi cu siguranţă folosită. Nimeni nu se
îndoieşte că iniţiativa luată de un milion de cetăţeni europeni este sortită să cunoască un
răsunet deosebit.
4. Cetăţenia europeană-o formă fără fond?. Cetăţenia europeană nu conferă în

realitate titularilor săi un rol important în procesul decizional, facilitându-le doar libera
circulaţie şi deschizând posibilitatea unui dialog cu instituţiile şi organele Uniunii. Or,
conţinutul unei cetăţenii este dat tocmai de drepturile politice.
Criteriile în funcţie de care se acordă şi conţinutul său ne demonstrează că denumirea

de cetăţenie europeană atribuită acestui mecanism este nerealistă. Nu suntem în prezenţa
nici a unei veritabile cetăţenii, întrucât cetăţenia europeană rămâne doar un catalog de
drepturi (fără obligaţii), care nu conferă prerogative politice reale. Obligaţia generală de a
respecta dreptul comunitar nu este specifică cetăţeniei europene. Nu suntem însă nici în
prezenţa unei cetăţenii europene, deoarece criteriul în funcţie de care se acordă exclude
orice intervenţie a Uniunii. Statele sunt cele care joacă rolul exclusiv, datorită modului de
dobândire a cetăţeniei europene. Deşi sistemul în cauză este aplicat şi de anumite state
federale, având în vedere specificul şi finalităţile Uniunii, critica aceasta rămâne foarte
importantă. Absenţa efectelor internaţionale ale cetăţeniei europene reprezintă o altă carenţă
majoră, cu repercusiuni serioase asupra afirmării identităţii europene. Însă, cum în cazul
Uniunii Europene existenţa precede esenţa, instituirea unei cetăţenii europene este un
accelerator de vitalitate politică pentru aceasta.
10
Cetăţenia europeană nu se limitează la drepturile prevăzute expres de tratate ca făcând
obiectul său. În realitate, aceasta cuprinde ansamblul drepturilor prevăzute de tratate. Art. 17
alin. 2 TCE, conform căruia cetăţenii europeni se bucură de drepturile şi sunt supuşi
obligaţiilor prevăzute de prezentul tratat , conferă cetăţeniei europene reala sa dimensiune.
Cetăţenii europeni sunt de asemenea titularii drepturilor fundamentale consacrate de
Uniunea Europeană.
Drepturile fundamentale reprezintă o obligaţie, iar nu un obiectiv al Uniunii, astfel

încât, cu excepţia notabilă a eliminării discriminării între femei şi bărbaţi, aceasta nu are
competenţa de a reglementa în materie. Uniunea poate introduce în acordurile internaţionale
pe care le încheie clauze privind respectarea drepturilor omului, ca o concretizare a
obligaţiei sale. Afirmarea drepturilor fundamentale în ordinea juridică pe care o studiem s-a
realizat pe cale pretoriană, iar ulterior la nivel de tratate. Alături de Cetăţenia europeană, ea
este consubstanţială integrării politice şi procesului de constituţionalizare a Uniunii.
COMPETENŢELE UNIUNII EUROPENE
OBIECTIVE
 familiarizarea cursanţilor cu noţiunea de competenţă şi cu principalele tipuri

de competenţe ale Uniunii Europene.
 înţelegerea de către cursanţi a principiilor fundamentale privind atribuirea de
competenţe, subsidiaritatea şi proporţionalitatea.
1. Definiţie şi principalele categorii de competenţe. Competenţele reprezintă

temeiul de drept în virtutea căruia Uniunea exercită o putere de reglementare sau desfăşoară
acţiuni de coordonare, de sprijinire sau de încurajare în raporturile cu statele membre şi cu
resortisanţii acestora, în scopul atingerii obiectivelor prevăzute de tratate.
Competenţele sunt concepte dinamice care se aplică în consonanţă cu obiectivele
tratatelor. Întinderea şi intensitatea lor variază deci în funcţie de sectoarele de acţiune ale
Uniunii. În raport de scopul imediat urmărit, Uniunea exercită competenţe de reglementare
sau competenţe de coordonare, de sprijin sau de încurajare, pe care le numim
complementare. Tot în funcţie de acest criteriu, putem clasifica competenţele Uniunii în
competenţe de control şi competenţe de acţiune. Din punct de vedere al subiectelor în raport
cu care se exercită, întâlnim competenţe de tip internaţional şi competenţe de tip intern sau
statal. Raportat la titularul competenţei, realizăm poate cea mai importantă clasificare:
competenţe exclusive şi competenţe partajate. În cadrul pilonilor de cooperare,
11
competenţele prezintă un profil aparte, afirmaţie valabilă şi în cazul competenţelor externe
ale Uniunii. Aceste clasificări nu sunt absolute, o competenţă de reglementare putând fi
calificată drept competenţă de acţiune, de tip statal, exclusivă sau partajată. De asemenea,
cea mai mare parte a competenţelor externe ale Uniunii sunt competenţe concurente, iar
competenţele din domeniile de cooperare ţin mai curând de competenţele complementare
ale Uniunii. Această disecare a unui tot unitar în realitate o realizăm în scopuri didactice. În
altă ordine de idei, competenţele Uniunii nu se manifestă omogen pe domenii de acţiune, ci
dimpotrivă prezintă o eterogenitate sporită.
2. Competenţele de reglementare (principale). Competenţele de reglementare îi
permit Uniunii să exercite o funcţie legislativă, asemănătoare celei statale, acţiunea sa
dovedindu-se deosebit de energică. În timp ce o parte din aceste competenţe sunt prevăzute
de tratate, celelalte rezultă din asocierea competenţe-obiective.
Competenţe exprese. Tratatele, deşi nu arată explicit totalitatea competenţelor de care
se bucură Uniunea, indică anumite competenţe îndeosebi în dispoziţiile de natură materială.
Competenţe subsidiare. Competenţele subsidiare rezultă din art. 308 TCE (fost art.
235 TCEE), 203 TCEEA. Prin aceste dispoziţii, chiar tratatele originare au aşezat
competenţele Uniunii sub semnul progresivităţii. Competenţele subsidiare şi-au dovedit în
timp o bogăţie de nebănuit, graţie interpretării Curţii de justiţie şi vastităţii obiectivelor
Uniunii. Poziţionate de regulă în cuprinsul dispoziţiilor finale ale tratatelor orginare,
Tratatul de la Lisabona le include în mod inspirat în capitolul privind
competenţele.Utilizarea competenţelor subsidiare presupune respectarea unor condiţii de
fond, menite să permită acordul statelor. Instituţiile Uniunii pot recurge la competenţele
subsidiare în cazurile în care doresc să desfăşoare o acţiune necesară pentru realizarea
obiectivelor din tratate, iar acestea din urmă nu prevăd o competenţă specifică. Caracterul
necesar al acţiunii este apreciat de Consiliu, ca instituţie legislativă şi interguvernamentală.
Competenţele subsidiare nu pot fi utilizate ca un instrument de extindere a competenţelor
rezervate de tratate Uniunii.
Competenţele implicite (denumite şi de prelungire) sunt un rezultat al activităţii

Curţii de justiţie. Acestea nu rezultă doar dintr-o atribuire explicită de către tratat, ci pot de
asemenea decurge în mod implicit din dispoziţiile sale. Spre deosebire deci de competenţele
subsidiare a căror existenţă este recunoscută şi chiar reglementată de tratate, competenţele
implicite decurg din spiritul şi interpretarea sistemică a tratatelor. Utilizarea competenţelor
implicite a cunoscut însă o evoluţie descendentă după intrarea în vigoare a Tratatului de la
Maastricht. Competenţele externe ale Uniunii au cunoscut o dezvoltare spectaculoasă graţie
teoriei competenţelor implicite, rezultate dintr-un paralelism al competenţelor interne şi
externe.
3. Competenţele complementare. Competenţele complementare nu prezintă un

caracter legislativ, ci legitimează un alt tip de acţiune a Uniunii care se manifestă sub forma
coordonării, încurajării sau completării acţiunii statelor în anumite domenii. Raportat la
ideea de reglementare, aceste competenţe apar ca marginale sau accesorii. Principiul
12
preeminenţei competenţei comunitare nu se aplică în cadrul acestei categorii, iar actele
adoptate de Uniune nu pot conduce la o armonizare a dispoziţiilor legislative şi
reglementare ale statelor membre.
Competenţe de coordonare. Uniunea exercită o competenţă de coordonare a

politicilor economice, a politicii locurilor de muncă şi a politicilor sociale ale statelor
membre. În acest sens, Uniunea intervine doar prin stabilirea unor direcţii şi orientări
generale, care determină o serie de obligaţii în sarcina statelor membre. În materia politicilor
economice, un rol aparte revine marilor orientări de politici economice (MOPE). În perioada
2003-2005 acestea au pus un accent deosebit pe dezvoltarea unei economii competitive şi
dinamice, bazată pe cunoaştere.
Competenţe de sprijinire, coordonare sau completare. Acest tip de competenţe se

manifestă cu predilecţie în cadrul politicilor introduse de Tratatul de la Maastricht (educaţie,
cultură, sănătate publică, etc.). În accepţiunea Tratatului de la Lisabona, Uniunea dispune de
o competenţă de a desfăşura acţiuni în sensul sprijinirii, coordonării sau completării acţiunii
statelor membre în domeniile industriei, culturii, turismului, educaţiei, formării
profesionale, tineretului şi sportului, protecţiei civile şi cooperării administrative. Uniunea
intervine de regulă prin recomandări sau susţinere financiară (de exemplu, programele
Erasmus şi Leonardo în materie de educaţie şi formare profesională).
Alte competenţe. Conform Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană dispune de

o competenţă pentru a desfăşura acţiuni, îndeosebi pentru a defini şi aplica programe, în
domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului. Uniunea dispune de asemenea de o
competenţă pentru a acţiona, inclusiv în sensul unei politici comune, în materiile cooperării
la dezvoltare şi a ajutorului umanitar. Exerciţiul acestor competenţe de către Uniune nu
poate împiedica statele să-şi exercite competenţele similare.
4. Competenţele exclusive. Conform Tratatului de la Lisabona, Uniunii Europene îi

sunt atribuite competenţe exclusive în următoarele domenii: uniunea vamală, stabilirea
regulilor de concurenţă necesare bunei funcţionări a pieţei interioare, politica monetară în
privinţa statelor membre ale zonei euro, protejarea resurselor biologige ale mărilor în cadrul
politicii comune de pescuit, politica comercială comună şi încheierea acordurilor
internaţionale în cazurile în care aceasta este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, este
necesară pentru exercitarea unei competenţe interne sau este susceptibilă să afecteze regulile
comune.
Cu două excepţii (dintre care doar una reflectă o veritabilă operă de legiferare),
competenţele exclusive ale Uniunii Europene presupun înlăturarea posibilităţii de
reglementare a statelor membre. Statele membre pot interveni în aceste domenii doar pentru
a executa decizii, acte ale Uniunii sau în temeiul unei abilitări de reglementare din partea
acesteia.
13
5. Competenţe partajate. Competenţele partajate ( numite şi concurente, comune,
paralele) reprezintă regula în materia competenţelor de reglementare ale Uniunii şi
ilustrează vocaţia comună de reglementare a Uniunii şi a statelor. Spre deosebire de
competenţele exclusive, competenţele concurente nu se bazează pe o împărţire a funcţiilor
între titulari, ci pe principiul intervenţiei succesive a acestora, prezentând deci din punctul
de vedere al titularilor un caracter discontinuu. Statele reglementează doar în măsura în care
Uniunea nu şi-a exercitat competenţa sau a decis să nu mai continue exerciţiul său. Dacă
Uniunea şi-a exercitat competenţa de reglementare în totalitate, statele nu pot adopta măsuri
contrare actelor normative ale Uniunii, care se aplică cu prioritate în raport cu
reglementările interne similare. Conform principiului preeminenţei competenţei comunitare,
cu cât Comunitatea Europeană acţionează, cu atât domeniul rezidual al statelor membre se
reduce. Acesta ar putea chiar teoretic să dispară. Preeminenţa competenţei comunitare are
deci potenţialul de a transforma competenţele concurente în competenţe exclusive prin
exerciţiu. Principiul conservării acquis-ului Uniunii ar face această evoluţie dificil
reversibilă.
6. Principiul atribuirii de competenţe. Principiul atribuirii de competenţe a fost

implicit formulat de tratatele originare. Prezentând instituţiile Comunităţilor, tratatele au
arătat că acestea acţionează doar în limita atribuţiilor care le sunt conferite prin tratate.
Subiect de drept internaţional derivat, Uniunea nu se bucură de o competenţă absolută,
generală şi originară de reglementare, ci de competenţe precise, limitate, derivate, specifice
domeniilor sale de interes, atribuite de către statele membre. Principiul atribuirii prezintă o
importanţă deosebită, regăsindu-se dealtfel şi în dreptul internaţional sub forma principiului
specialităţii organizaţiilor internaţionale. Cum arătam deja, amploarea sa este de o cu totul
altă natură în materia dreptului Uniunii Europene. Pe de altă parte, tratatele au lăsat
posibilitatea Uniunii de a-şi extinde competenţele (competenţele subsidiare şi implicite).
Tratatele întorc hotărât spatele unei concepţii a atribuirii de competenţe care ar cantona
prerogativele comunitare la singurele puteri specific şi expres atribuite. Principiul este însă
întâlnit şi la nivelul statelor federale, cel mai adesea în următoarea formulă: statele federate
exercită o competenţă de drept comun, în timp ce statul federal este titularul unei
competenţe de atribuţie stabilită de Constituţie.
Atribuirea de competenţe este un principiu constitutiv al Uniunii Europene,

competenţele fiind inextricabil legate de capacitatea de a acţiona a acesteia. Statele membre
au dotat Comunităţile/Uniunea cu mijloace de acţiune în vederea atingerii unor obiective,
iniţial preponderent economice, dar care s-au diversificat în timp. Uniunea trebuie să se
limiteze la aceste mijloace şi să nu recurgă la instrumente care nu i-au fost atribuite de state.
Totodată, ea trebuie să îşi justifice fiecare acţiune raportat la ansamblul acestor mijloace.
Principiul atribuirii de competenţe ilustrează tocmai această realitate juridică. Statele
membre păstrează competenţa de reglementare de drept comun, reglementarea statală fiind
14
regula. Uniunea exercită doar competenţele care i-au fost în mod expres sau implicit
atribuite de state.
7. Principiul subsidiarităţii. Principiu fundamental al dreptului comunitar,

subsidiaritatea reglementează exerciţiul competenţelor concurente între cei doi titulari ai
acestora: Statele membre şi Uniunea. Prioritatea de reglementare într-un domeniu care ţine
de competenţele concurente revine statelor membre. Uniunea intervine condiţionat, dacă
acţiunea statelor este insuficientă pentru atingerea obiectivului urmărit, iar acţiunea sa aduce
un plus de valoare. Principiul subdiairităţii nu trasează o frontieră rigidă între competenţele
statelor membre şi cele ale Comunităţii, ci permite organizarea, pentru fiecare domeniu de
competenţă concurentă, a unui partaj, care poate varia în timp, conform circumstanţelor şi
necesităţii obiectivelor vizate. Puterea de reglementare este astfel localizată la nivelul
eficient cel mai apropiat cetăţeanului.
Competenţa de reglementare a statelor se prezumă, fiind regula în materia

competenţelor concurente. Principiul subsidiarităţii limitează acţiunea Uniunii, îi conferă un
caracter obligatoriu în funcţie de circumstanţe şi îi stabileşte natura şi intensitatea. Principiul
subsidiarităţii a fost consacrat de Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam. Tratatul de la
Lisabona evidenţiază dimensiunea locală, regională a principiului, evoluţie care reprezintă
un nou mod, chiar foarte indirect, de a lua în calcul colectivităţile infra-statale în ordinea
juridică a Uniunii.
Aplicarea principiului subsidiarităţii a făcut iniţial obiectul unor acorduri

interinstituţionale, ale căror reguli au fost preluate ulterior în dreptul primar al Uniunii. În
cadrul unui protocol adiţional asupra aplicării principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii,
Tratatul de la Amsterdam codifică liniile directoare în materie stabilite de Consiliul
European de la Edimbourg din decembrie 1992 şi de acordul interinstituţional din 25
octombrie 1993 între Parlamentul European, Consiliu şi Comisie, atribuindu-le astfel
valoare juridică. Scopul său declarat este aplicarea riguroasă şi coerentă a principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii de către toate instituţiile.
Principiile funcţionale ale subsidiarităţii şi proporţionalităţii sunt consolidate de

Tratatul de la Lisabona, iar parlamentele naţionale sunt chemate să joace un rol mult mai
important. Acestea primesc concomitent cu autorităţile legislative ale Uniunii, proiectele de
acte legislative comunitare elaborate de Comisie. Parlamentul European le transmite de
asemenea proiectele sale de acte legislative şi proiectele modificate, iar Consiliul comunică
proiectele de acte legislative emanând de la un grup de state membre, Curtea de justiţie,
Banca Centrală Europeană sau Banca Europeană de Investiţii, precum şi proiectele
modificate. Rezoluţiile legislative ale Parlamentului European şi poziţiile Consiliului sunt
transmise, imediat după adoptare, parlamentelor naţionale.
15
Camerele parlamentelor naţionale şi aceste instituţii în ansamblu pot formula într-un
termen de două luni de la comunicare, un aviz motivat cuprinzând motivele pentru care
consideră că un anumit proiect legislativ încalcă principiul subsidiarităţii. Avizul este trimis
preşedinţilor Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei. Preşedintele Consiliului îl
notifică guvernelor statelor membre sau instituţiilor/organelor care au iniţiat actul. Conform
Protocolului nr. 2 anexat tratatului de la Lisabona, fiecare parlament naţional dispune de
două voturi. Dacă sistemul parlamentar naţional este bicameral, camerele dispun de un vot.
În cadrul procedurii legislative ordinare, dacă avizele motivate reclamând nerespectarea
principiului subsidiarităţii reprezintă cel puţin o majoritate simplă din totalul voturilor
atribuite parlamentelor naţionale, propunerea legislativă trebuie reexaminată. Comisia poate
decide retragerea sau modificarea ei, pe de o parte, sau menţinerea propunerii, printr-un aviz
motivat din perspectiva principiului subsidiarităţii, pe de altă parte. În cursul primei lecturi,
autorităţile legislative examinează dacă propunerea respectă principiul subsidiarităţii,
acordând atenţie în special avizelor parlamentelor naţionale. Procedura legislativă se încheie
dacă Consiliul sau Parlamentul decid cu 55% din voturi, respectiv majoritatea sufragiilor
exprimate, că propunerea legislativă nu este conformă principiului subsidiarităţii.
În cadrul celorlalte proceduri, dacă parlamentele naţionale care au adresat un aviz

motivat privind nerespectarea principiului subsidiarităţii cumulează cel puţin o treime din
numărul total de voturi (respectiv o pătrime în materia cooperării penale şi poliţieneşti),
proiectele legislative sancţionate trebuie reexaminate de iniţiatori. După această etapă,
proiectele legislative pot fi retrase, menţinute sau modificate, printr-o decizie motivată.
Remarcăm de asemenea că tratatul de la Lisabona face face trimitere doar la criteriile

generale de aplicare, renunţând exemplele orientative formulate de Tratatul de la
Amsterdam, în protocolul aferent aplicării celor două principii.
Parlamentele naţionale sau camerele acestora pot înainta acţiuni în faţa Curţii de
justiţie, reclamând încălcarea principiului subsidiarităţii. În concluzie, controlul
subsidiarităţii este consolidat printr-un control politic ex ante, exercitat de parlamentele
naţionale şi printr-un control juridicţional ex post
Aplicarea (şi deci respectarea) principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii revine

instituţiilor Uniunii Europene, care îndeplinesc această sarcină în exerciţiul competenţelor
lor. Acordurile interinstituţionale şi îndeosebi protocoalele anexate tratatelor privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii stabilesc o serie de exigenţe în
sarcina acestora.
Comisia, în exerciţiului puterii de iniţiativă legislativă are obligaţia de a organiza

consultări multiple înainte de a elabora propunerile legislative şi de a publica, cu anumite
excepţii (urgenţă deosebită sau confidenţialitate), rezultatele lor. Această regulă
consolidează caracterul democratic şi transparent al Uniunii. În funcţie de rezultatul
16
consultărilor prealabile, Comisia poate retrage anumite propuneri sau poate recurge la
revizuiri ale acestora. În al doilea rând, Comisia are obligaţia de a-şi motiva propunerile
legislative din perspectiva principiului subsidiarităţii, indicând competenţa în temeiul căreia
acţionează, dimeniunea temei abordate şi analiza comparativă a eficacităţii intervenţiei
statului, respectiv a Uniunii, finanţarea totală sau parţială, etc.. Motivaţia prezintă o
importanţă deosebită, deoarece într-o eventuală acţiune în faţa Curţii de justiţie, instanţa
comunitară se va raporta la aceasta pentru a decide respectarea sau încălcarea principiului
subsidiarităţii. Propunerile legislative ale Comisiei trebuie să fie individualizate şi evaluate
prin indicatori calitativi şi cantitativi, care să permită o apreciere în termeni pragmatici.
Comisia are obligaţia de a prezenta un raport anual Consiliului European, Parlamentului
European şi, începând cu tratatul de la Amsterdam, Comitetului economic şi social şi
Comitetului regiunilor privind aplicarea principiului subsidiarităţii şi al proporţionalităţii.
Acest raport are o dublă dimensiune de bilanţ practic şi de reflecţie asupra dificultăţilor
întâlnite şi a progreselor rezultate. Totuşi, subsidiaritatea este trecută în plan secund de
Comisie în raport cu logica integrării, iar Curtea de justiţie favorizează aprecierea
instituţiilor Uniunii în privinţa declanşării unei acţiuni la nivel european.
Consiliul şi Parlamentul, cele două autorităţi legislative ale Uniunii, au de asemenea

obligaţia să asigure respectarea principiului subsidiarităţii cu ocazia exercitării dreptului lor
de iniţiativă legislativă indirectă, a formulării de amendamente şi, în general, cu prilejul
adoptării actelor. Doctrina a evidenţiat însă că aceste obligaţii sunt relativizate de instituţiile
legislative şi de Curtea de justiţie, aceasta din urmă efectuând în general un control minimal.
Principiul subsidiarităţii este garantat prin organizarea unui control politic şi

jurisdicţional, a priori şi a posteriori. Tratatul de la Lisabona consolidează controlul politic
a priori, transformându-l în principala prerogativă a Parlamentelor naţionale şi instituind
astfel un mecanism de alertă precoce. Un fel de drept de veto suspensiv dar care nu
paralizează procesul legislativ al Uniunii, din moment ce Comisia nu este juridic ţinută să-i
dea curs. Aderăm însă la opinia conform căreia consolidarea controlului asupra respectării
principiului subsidiarităţii confirmă efectul său restrictiv asupra competenţelor Uniunii. În
altă ordine de idei, statele pot vota în Consiliu împotriva unui proiect normativ pe care-l
consideră contrat principiului subsidiarităţii.
Caracterul jurisdicţional al principiului subsidiarităţii a făcut obiectul unor

importante controverse, dată fiind natura sa pronunţat politică şi aprecierea oportunităţii
acţiunii Uniunii. Curtea de justiţie s-a declarat însă competentă să verifice respectarea sa,
prin prisma rolului pe care acesta îl joacă în materia competenţelor. Protecţia jurisdicţională
a principiului subsidiarităţii se realizează conform competenţelor obişnuite şi procedurilor
comune, nefiind prevăzută o cale de drept specială. Curtea de justiţie poate fi sesizată de
statele membre, de statele membre la iniţiativa unei camere a parlamentelor naţionale sau a
parlamentului naţional (inovaţie introdusă de tratatul de la Lisabona) şi de către Comitetul
Regiunilor, în materiile în care consultarea sa este obligatorie. Cu excepţia erorilor
17
manifeste sau a disproporţiilor vădite, examenul Curţii este de cele mai multe ori formal,
instanţa comunitară declarându-se satisfăcută dacă pertinenţa acţiunii Uniunii reiese
implicit, dar neechivoc din ansamblul actului. Principiul subsidiarităţii, neproducând un
efect direct şi deci neafectându-le poziţia juridică, nu poate fi invocat de către particulari.
De asemenea, respectarea sa nu poate fi apreciată de instanţele naţionale, acestea nefiind
competente să se pronunţe asupra validităţii actelor Uniunii, în privinţa cărora pot doar
sesiza Curtea de justiţie pe calea trimiterilor prejudiciale. Din controlul efectuat de Curtea
de justiţie în materia principiului subsidiarităţii, se degajă caracterul său neretroactiv.
8. Principiul proporţionalităţii. Principiul proporţionalităţii impune ca actele

instituţiilor să nu depăşească limitele a ceea ce este necesar realizării obiectivelor legitime
urmărite de reglementarea în cauză, fiind înţeles că atunci când posibilitatea de alegere între
mai multe măsuri adecvate există, este recomandat să se recurgă la cea mai puţin
constrângătoare, iar inconvenientele cauzate să nu fie disproporţionate raportat la scopurile
vizate. Principiul în cauză exprimă corelarea mijloacelor utilizate cu scopurile urmărite şi
vizează deopotrivă conţinutul şi forma actelor adoptate de Uniune. Principiul conţine de
asemenea o raportare esenţială la ideea de necesitate. Acesta se manifestă atât ca un ghid
care indică instituţiei comunitare sau autorităţii naţionale ce tip de măsură trebuie să aleagă
într-o situaţie dată, cât şi ca o frână în calea excesului de reglementare, măsurile legislative
care depăşesc exigenţele proporţionalităţii fiind invalidate.
Printr-o serie de dispoziţii, chiar tratatele originare anunţă principiul

proporţionalităţii. Curtea de justiţie ia repede act de acest nou principiu general de drept, cu
valoare constituţională. Tratatul de la Maastricht îl consacră însă în mod expres ca principiu
funcţional al Uniunii Europene, în tandem cu principiul subsidiarităţii.
Respectarea principiului proporţionalităţii presupune parcurgerea mai multor etape,

cu respectarea de către instituţiile Uniunii a aceloraşi obligaţii specifice principiului
subsidiarităţii, cuprinse în acordurile interinstituţionale protocoalele anexate tratatelor.
În primul rând, Uniunea analizează dacă intervenţia sa trebuie să îmbrace, raportat la

împrejurări, un caracter legislativ sau este suficientă o recomandare sau o acţiune de
susţinere. Aşadar, intervenţia Uniunii este organizată astfel încât să lase o libertate cât mai
mare statelor membre şi destinatarilor săi în general. În măsura în care se decide intervenţia
legislativă, aceasta trebuie, în al doilea rând, să îmbrace o formă cât mai puţin
constrângătoare. Dintre actele juridice ale Uniunii, directivele respectă tradiţiile şi specificul
statelor şi lasă o libertate sporită de acţiune la nivelul acestora, aşadar aceste instrumente vor
fi privilegiate. Din aceleaşi considerente, sunt preferabile directivele-cadru în comparaţie cu
directivele detaliate. În această ipostază, principiul stabileşte amploarea măsurii legislative.
Conform Protocolului nr. 7 anexat Tratatului de la Amsterdam, aplicarea principiului
proporţionalităţii presupune aprecierea necesităţii măsurii, nedepăşirea a ceea ce este
necesar pentru atingerea obiectivului urmărit şi caracterul cât mai puţin constrângător al
18
măsurii pentru destinatarii săi. Acest protocol face într-adevăr din proporţionalitate un
vector al unei uniuni fără încetare mai aproape de respectarea diversităţilor.
Spre deosebire de principiul subsidiarităţii care nu prezintă un efect direct, Curtea de

justiţie i-a recunoscut principiului proporţionalităţii această calitate. Principiul se aplică atât
instituţiilor europene, cât şi statelor membre în executarea actelor normative şi a politicilor
Uniunii. Totodată, principiul vizează atât competenţele concurente, cât şi cele exclusive,
inclusiv pilonilor interguvernamentali, precum şi puterea de execuţie a actelor Uniunii (iar
nu doar cea de reglementare, ca în cazul subsidiarităţii). Acest principiu semnifică deci că
indiferent care ar fi autoritatea care o exercită, o competenţă trebuie întotdeauna exercitată
cu reţinere.
Respectarea principiului proporţionalităţii face obiectul unui control politic şi

jurisdicţional. Controlul politic se manifestă în opinia noastră cu o intensitate mai scăzută în
comparaţie cu principiul subsidiarităţii. Acesta se poate concretiza în votul negativ al
statelor din Consiliu cu prilejul adoptării unui act (sau în opoziţia Parlamentului European),
ori în invocarea nerespectării sale de către Parlamentele naţionale cu ocazia eventualului
aviz motivat înaintat instituţiilor Uniunii în privinţa principiului subsidiarităţii (Tratatul de
la Lisabona nu face referire şi la principiul proporţionalităţii în acest context, însă deducem
din interpretarea sa).
Respectarea principiului proporţionalităţii poate face obiectul unui control

jurisdicţional a posteriori. Jurisprudenţa Curţii în această materie se caracterizează prin
acelaşi examen minimal, datorită necesarei aprecieri de oportunitate care revine instituţiilor
comunitare şi asupra căreia Curtea încearcă să nu împieteze. În această manieră de a
acţiona, Curtea de la Luxembourg se apropie de profilul unei Curţi constituţionale. Într-un
asemenea context, CJUE acţionează ca o Curte constituţională însărcinată să garanteze
coerenţa Uniunii şi identitatea sa de Uniune de drept. Asemănător unei curţi constituţionale
a cărei acţiune într-un conflict de competenţe dă rar ocazia unui control aprofundat, Curtea
de justiţie se manifestă cu prudenţă.
Examenul proporţionalităţii unui act este dealtfel considerat în doctrină ca

reprezentând o ultimă armă procedurală. Cazurile tipice de încălcare a principiului
proporţionalităţii privesc eroarea manifestă, deturnarea de putere şi depăşirea manifestă a
limitelor puterii de apreciere de către instituţii.
BUGETUL UNIUNII EUROPENE

OBIECTIVE
 familiarizarea cursanţilor cu structura bugetului Uniunii Europene;

 introducerea cursanţilor în studiul resurselor proprii ale Uniunii Europene;
 deprinderea de către cursanţi a procedurii de adoptare şi de executare a
bugetului Uniunii Europene.
19
1. Structura bugetului european. Bugetul reprezintă actul care prevede şi
autorizează, pentru fiecare exerciţiu, ansamblul veniturilor şi cheltuielilor estimate ale
Comunităţii Europene şi ale Comunităţii Europene a Energiei Atomice. De la 1 ianuarie
1999, bugetul Uniunii este prezentat în euro. Anterior, acesta fusese exprimat în ecu.
Categoriile sale sunt veniturile (sau resursele proprii) şi cheltuielile. În doctrină, s-a
subliniat că în timp ce cheltuielile sunt stabilite de Uniune, veniturile sunt determinate
practic de statele membre. Structura bugetului este dată de resursele proprii şi de cheltuieli.
Perspectiva financiară pentru perioada 2007-2013 prezintă un interes deosebit pentru
actualitatea materiei.
Consiliul European de la Bruxelles din februarie 1988 a adoptat în premieră

principiile unei discipline bugetare şi perspectiva finanţărilor multianuale. Prin acordul
interinstituţional din 29 iunie 1988, au fost fixate perspectivele financiare pentru perioada
1988 – 1992. Perspectivele financiare plurianuale sunt instrumente de stabilire a evoluţiei
veniturilor şi cheltuielilor bugetare pe perioade, până în prezent, de 5-7 ani, dar şi de
plafonare a acestor categorii bugetare. Din acest punct de vedere, aportul lor este important
pentru asigurarea echilibrului bugetar şi a disciplinei bugetare, evidenţiind şi priorităţile
Uniunii. Ele pot face obiectul unor ajustări ulterioare, efectuate fie de Comisie, fie de către
aceasta cu acordul Consiliului dacă depăşesc 0, 03% din produsul intern brut al Uniunii.
Consiliul decide cu unanimitate în acest sens. Tratatul de la Lisabona le reglementează
pentru prima oară în rândul dispoziţiilor de drept primar, recunoscând importanţa lor.
Bugetul Uniunii Europene este structurat în conformitate cu principiile clasice ale dreptului
bugetar.
2. Resursele bugetare proprii ale Uniunii Europene. Bazele autonomiei financiare

au fost puse prin Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor
Europene, semnat la 8 aprilie 1965 la Bruxelles, Decizia Consiliului din 21 aprilie 1970
privind înlocuirea contribuţiilor financiare ale statelor membre cu resurse proprii
Comunităţilor, Tratatul privind modificarea anumitor dispoziţii bugetare ale Tratatelor
instituind Comunităţile Europene semnat la 22 aprilie 1970 la Luxembourg şi Tratatul de
modificare a anumitor dispoziţii financiare ale tratatelor instituind Comunităţile Europene şi
a Tratatului instituind un Consiliu unic şi o Comisiei unică a Comunităţilor Europene,
semnat la 22 iulie 1975 la Bruxelles. Aceste surse juridice marchează în privinţa
Parlamentului European, începutul unei evoluţii instituţionale de primă importanţă.Tratatul
de la Lisabona reia principiul finanţării integrale a cheltuielilor prin resurse proprii. Noul
tratat se remarcă în general prin continuitate la acest capitol.
Drepturile de vamă. Drepturile de vamă rezultă în urma aplicării tarifului vamal

comun la importul de produse pe piaţa unică europeană. Acestea sunt resurse proprii prin
natură şi revin în mod natural şi logic bugetului Uniunii. Aportul lor este însă limitat în
contextul liberalizării comerţului internaţional.
20
Prelevările agricole. Prelevările agricole se aplică la importul de produse agricole
din statele terţe. Preţul produselor agricole pe pieţele internaţionale este adesea mai scăzut
în comparaţie cu piaţa Uniunii Europene, astfel încât aceste prelevări tind să ridice preţul
celor dintâi produse şi să protejeze astfel piaţa europeană. Alături de liberalizarea
comerţului internaţional, diminuarea acestei resurse a survenit şi din necesitatea afirmării
competitivităţii produselor europene. Statele membre reţin cu titlu de cheltuieli de percepere
a resurselor tradiţionale un procent de până la 25% din valoarea acestora (procentul anterior
era de 10%).
Resursele Uniunii raportat la taxa pe valoarea adăugată. Iniţial, această resursă era
menită să asigure echilibrul bugetului şi să plafoneze a cheltuielilor. Un important proces de
armonizare a bazei de impunere a taxei a premers utilizării sale efective în 1980. Veniturile
rezultă din aplicarea unui procent uniform la baza armonizată a TVA percepută de statele
membre, într-un anumit cuantum maxim. Acest cuantum a fost stabilit iniţial la 1% (1970).
Amplificarea cheltuielilor privind îndeosebi integrarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei a
determinat creşterea acestui procent. Prin decizia Consiliului European de la Fontainebleau
din iunie 1984, plafonul maxim a fost ridicat la 1,4%. Această decizie s-a materializat în ce
de-a doua decizie resurse proprii din 7 mai 1985, noul procent aplicându-se de la 1 ianuarie
1986.
Cea de-a treia decizie resurse proprii din 31 octombrie 1994 a limitat baza
armonizată a TVA la 50% din produsul naţional brut al statelor membre, răspunzându-se
astfel criticilor legate de caracterul inechitabil al taxei pentru statele membre mai puţin
dezvoltate. Dispoziţia s-a aplicat generalizat din 1999. De asemenea, cea de-a patra decizie
resurse proprii reduce plafonul maxim al resursei bazate pe TVA la la 1%, pentru perioada
1995-1999. Procesul este continuat prin decizia din 29 septembrie 2000, nivelul maxim
stabilit fiind de 0, 75% (procentul s-a aplicat în concret din 2002). Începând cu 2004,
plafonul maxim este de 0, 5 %. Această evoluţie este explicabilă prin raţiunea de a face mai
echitabilă resursa care loveşte cel mai dur statele cu un consum puternic, care sunt în
general statele mai puţin dezvoltate ale Uniunii.
În 2001, resursa TVA reprezenta 36,2% din totalul resurselor proprii ale Uniunii. În
realitate, ea nu este o resursă proprie decât cu numele, deoarece nu este un veritabil impozit
comunitar achitat de contribuabil. Resursa TVA este mai puţin o resursă autentic proprie,
cât de o afectare permanentă de resurse naţionale Comunităţii Europene. Rolul său de
echilibru şi de plafonare va fi transferat unei noi resurse, create prin cea de-a patra decizie
resurse proprii.
Resursele Uniunii raportat la produsul intern brut. Contribuţia statelor membre a

fost reinstituită prin decizia din 24 iunie 1988. O a patra resursă, bazată pe produsul naţional
brut al statelor membre, este creată pentru a reechilibra bugetul Uniunii confruntat cu
creşteri ale cheltuielilor, pe fondul scăderii aportului resurselor proprii tradiţionale.
21
Susţinerea financiară a statelor s-a manifestat anterior prin avansuri pecuniare, în temeiul
obligaţiei de cooperare loială.
Aceasta taxă este fixată anual în cadrul procedurii bugetare şi funcţionează ca un

instrument de echilibrare a categoriilor bugetare. Aportul său deja semnificativ în urmă cu
câţiva ani (46,7% în 2001; 73, 45% în 2005) este în creştere constantă. Resursa nu este
plafonată direct (ca în cazul resursei TVA), ci în mod indirect prin plafonarea generală a
resurselor proprii ale Uniunii (1, 27 % din produsul intern brut comunitar). Ea este stabilită
după evaluarea cheltuielilor şi a celorlalte categorii de venituri, pentru a compensa diferenţa
între acestea. În procedura de stabilire a resursei, Comisia are în vedere produsele interne
brute provizionale şi statisticile comunicate de state, urmând ca un mecanism de ajustare să
corecteze eventualele decalaje. Meritul acestei resurse este considerarea nivelului de
dezvoltare economică a statelor membre (caracterul echitabil al resursei). Marele dezavantaj
al sistemului este impactul negativ asupra autonomiei financiare a Uniunii, mai mult decât
relativă în prezent. Ea alterează caracterul propriu al resurselor Uniunii şi este o sursă
permanentă de conflicte mai mult sau mai puţin latente. Ultimele două resurse sunt vărsate
lunar de state la bugetul Uniunii, întârzierile fiind penalizate.
4. Cheltuielile bugetare ale Uniunii Europene. Cheltuieli administrative şi

cheltuieli operaţionale. Cheltuielile Uniunii sunt administrative (cheltuielile cu personalul şi
cu funcţionarea instituţiilor europene) şi operaţionale (determinate de politicile Uniunii
Europene). Atât amploarea, cât şi structura cheltuielilor s-au transformat progresiv în cursul
ultimilor 30 de ani. Cea mai importantă parte a cheltuielilor Uniunii este reprezentată de
cheltuielile operaţionale, iar maniera în care acestea sunt alocate denotă priorităţile Uniunii.
Principalele domenii beneficiare ale acestor cheltuieli sunt politica agricolă, acţiunile
structurale, politicile interne altele decât cea agricolă (piaţa interioară, mediu, energie,
formare, protecţia consumatorilor, etc.), acţiunea exterioară a Uniunii, strategia de
preaderare, etc..
Cheltuielile obligatorii decurg direct din tratat sau din actele adoptate în virtutea
acestuia, în timp ce cheltuielile neobligatorii au alte surse decât tratatele şi actele de drept
derivat. Procedura bugetară se va structura esenţialmente în funcţie de această distincţie.
Parlamentul este competent să amendeze cheltuielile neobligatorii (CNO) şi să propună
modificări în privinţa celor obligatorii (CO). Sursă de conflict între cele două ramuri ale
autorităţii bugetare, Tratatul de la Lisabona anulează această distincţie, conferind prin
urmare şi procedurii de adoptare a bugetului un caracter unitar.
5. Adoptarea bugetului Uniunii Europene. Înainte de toate, Comisia stabileşte taxa

maximală de creştere privind cheltuielile neobligatorii, pe care o comunică instituţiilor şi
organelor comunitare. Tot Comisia este cea care pregăteşte un proiect provizoriu de buget,
pe baza proiectelor avansate de fiecare organism în parte şi depuse până pe 1 iulie. Ante-
proiectul este prezentat, împreună cu avizele Comisiei privind doleanţele bugetare ale
22
instituţiilor comunitare, pentru observare şi aprobare Consiliului. Adoptarea proiectului de
buget se realizează înainte de 1 septembrie. Odată aprobat cu majoritate calificată de
Consiliu, acesta devine proiectul propriu-zis de buget şi este trimis, pentru o primă lectură,
în Parlament, înainte de 5 octombrie. Consiliul este susţinut în acest sens de un comitet
bugetar format din experţi ai statelor membre şi de Coreper. Înainte de adoptarea proiectului
de buget, Consiliul ia cunoştinţă de poziţia Parlamentului, încercând o conciliere prealabilă
cu o delegaţie a acestuia.
Dacă, în prima lectură, Parlamentul adoptă proiectul de buget sau nu formulează

amendamente sau propuneri de modificare în 45 de zile (42 conform TL), bugetul este
automat adoptat. Însă, cu ocazia primei lecturi, Parlamentul, conform competenţelor sale,
poate amenda dispoziţiile referitoare la cheltuielile neobligatorii (cu sufragiile majorităţii
absolute a membrilor săi) şi poate face propuneri în privinţa cheltuielilor obligatorii (cu
majoritatea absolută a sufragiilor exprimate). Parlamentul poate mări cheltuielile
neobligatorii ale Uniunii, în limita unei taxe maxime de creştere, fixată anual şi comunicată
autorităţilor bugetare înainte de 1 mai. Creată prin tratatul din 1975, taxa joacă un rol de
plafonare a cheltuielilor îndeosebi raportat la tendinţele Parlamentului. Această taxă este
calculată de Comisie, pe baza unor date macroeconomice (variaţia medie a bugetelor
naţionale, evoluţia PNB, costul vieţii în cursul ultimului exerciţiu bugetar). Cu excepţia
acestei condiţii, Parlamentul are practic ultimul cuvânt în cazul cheltuielilor neobligatorii.
Instituţia are posibilitatea de a crea noi cheltuieli sau de a modifica repartiţia celor deja
existente şi de a creşte volumul acestor cheltuieli cu votul majorităţii membrilor şi cu o
majoritate favorabilă de 3/5 din sufragiile exprimate. Depăşirea taxei maxime de creştere
presupune acordul obligatoriu al Consiliului şi respectarea perspectivelor plurianuale. Dacă
însă Consiliul măreşte taxa cu ½, Parlamentul poate proceda similar fără a mai fi nevoie de
acordul lor comun (art. 272 TCE).
În cazul cheltuielilor obligatorii (care reprezentau iniţial cea mai mare parte a
bugetului), Parlamentul poate formula doar propuneri, a căror adoptare sau respingere
rămâne integral la latitudinea Consiliului. Distincţia între cheltuielile obligatorii şi cele
neobligatorii are aşadar o semnificaţie esenţialmente politică în măsura în care
reglementează împărţirea puterii bugetare între Parlament şi Consiliu (Parlamentul are
ultimul cuvând asupra cheltuielilor neobligatorii şi Consiliul asupra cheltuielilor
obligatorii). Un rol foarte important revine comisiei de buget.
Însoţit de aceste amendamente şi/sau propuneri, proiectul de buget se reîntoarce la

Consiliu, înainte de data de 19 noiembrie.
Consiliul se consultă cu Comisia şi cu celelalte instituţii interesate, inclusiv încearcă

o concertare cu o delegaţie a Parlamentului. Dacă Consiliul rămâne pasiv într-un interval de
15 zile sau dacă propunerile de modificare nu cresc suma totală a cheltuielilor pentru
instituţia în cauză, amendamentele şi/sau propunerile Parlamentului sunt considerate
23
adoptate de Consiliu. Totuşi, Consiliul poate respinge cu majoritate calificată propunerile de
modificare, chiar dacă acestea nu depăşesc plafonul evocat anterior. În altă ordine de idei,
Consiliul poate modifica cu majoritate calificată amendamentele Parlamentului sau poate
adopta/modifica, cu aceeaşi majoritate, propunerile de modificare care cresc suma totală a
cheltuielilor unei instituţii. Dacă propunerile Parlamentului au ca efect o creştere a
cuantumului total al cheltuielilor, Consiliul trebuie să accepte modificările propuse cu
majoritate calificată, în caz contrar fiind respinse. Cea de-a doua lectură a Consiliului
determină de regulă cuantumul cheltuielilor obligatorii, cu singura excepţie a posibilităţii
respingerii bugetului în bloc de către Parlament.
După ce Consiliul statuează asupra amendamentelor/propunerilor de modificare

adoptate de Parlament în prima lectură, întregul material bugetar este retrimis
Parlamentului, într-o a doua lectură. În cursul acestei lecturi, forul parlamentar nu mai poate
modifica cheltuielile obligatorii. Singurele acţiuni permise de procedură sunt cantonate în
domeniul cheltuielilor neobligatori. Astfel, cu votul majorităţii membrilor şi cu 3/5 din
sufragiile exprimate, Parlamentul poate amenda sau respinge dispoziţii referitoare la
cheltuielile neobligatorii, stabilind cuantumul lor final. Totodată, Parlamentul poate
respinge proiectul de buget în întregime, cu majoritatea membrilor şi cu 2/3 din voturile
exprimate, pentru motive importante . Dacă într-un interval de 15 zile Parlamentul nu se
pronunţă, proiectul este considerat adoptat. Sesiunea plenară din decembrie a Parlamentului
este consacrată acestei a doua lecturi.
Constatarea adoptării bugetului îi revine Preşedintelui Parlamentului, după

finalizarea procedurii bugetare. În cazurile în care adoptarea bugetului nu este realizată până
la începutul exerciţiului bugetar, Uniunea recurge la sistemul doisprezecimilor provizorii.
Limitele acestora pot fi majorate de Consiliu, respectiv Parlament în funcţie de caracterul
obligatoriu sau neobligatoriu al cheltuielilor.
Tratatul de la Lisabona generalizează procedura codecizională în materie bugetară.

Prerogativele Parlamentului European sunt consolidate prin simplificarea procedurii
bugetare, ca urmare a eliminării distincţiei între cheltuielile obligatorii şi cele neobligatorii.
(Totuşi, în procedura de adoptare a deciziei resurse proprii, rolul Parlamentului rămâne unul
consultativ). Un comitet de conciliere urmează să se reunească la iniţiativa preşedinţilor
Parlamentului şi Consiliului. Acesta, sprijinit şi de Comisie, va încerca să obţină o poziţie
comună. În acest comitet, Parlamentul decide cu majoritate simplă, iar Consiliul cu
majoritate calificată. Dacă, într-un termen de douăzeci de zile, comitetul nu parvine la o
poziţie comună, Comisia urmează să prezinte un nou proiect de buget. Dacă, în schimb,
comitetul ajunge la o poziţie comună, Parlamentul şi Consiliul dispun fiecare de un termen
de 40 de zile pentru a adopta proiectul comun. Patru situaţii sunt posibile:
- bugetul este considerat adoptat, dacă cele două instituţii aprobă proiectul comun, nu
se pronunţă sau daca o instituţie aprobă proiectul comun, în timp ce cealaltă nu se pronunţă.
24
- bugetul este considerat respins dacă ambele instituţii îl resping sau dacă una dintre
acestea îl respinge, în timp ce cealaltă nu rămâne în pasivitate.
- bugetul este considerat respins, dacă Parlamentul respinge proiectul comun cu

majoritatea membrilor care îl compun, în timp ce Consiliul îl adoptă.
- dacă Consiliul respinge proiectul de buget, iar Parlamentul European îl votează

favorabil, Parlamentul poate confirma adoptarea lui cu o dubla majoritate a membrilor care
îl compun şi cu 3/5 din sufragiile exprimate.
6. Executarea bugetului Uniunii Europene. Competenţa de executare de care se

bucură Comisia nu este absolută. În exerciţiul acestei competenţe, aceasta poate efectua
viramente de credite şi poate propune în situaţii excepţionale modificări ale bugetului în
curs. Lunar şi trimestrial, Comisia publică rapoarte privind activitatea de executare a
bugetului şi informează autorităţile bugetare în legătură cu conturile exerciţiului finalizat,
precum şi cu bilanţul financiar al activiului şi pasivului Comunităţii europene. Viramentele
de credite se execută în interiorul bugetului (această competenţă a fost de ja analizată).
Bugetele rectificative şi bugetele suplimentare sunt gestionate conform aceloraşi reguli
procedurale ca cele specifice bugetului general.
Executarea bugetului de către Comisie se realizează în conformitate cu imperativele

bunei gestiuni financiare şi autonomiei instituţionale (fiecare instituţie îşi execută creditele
afectate).
Autorităţile naţionale participă de asemenea la executarea bugetului, executând

operaţiunile bugetare care privesc direct statele membre, în cuantum de peste 80% din
cheltuielile comunitare.
Controlul a priori în această materie se manifestă sub forma unui control financiar
intern, realizat de controlori financiari organizaţi în cadrul instituţiilor. Funcţionari,
controlorii au fost creaţi prin Regulamentul financiar din 21 decembrie 1977. Aceştia
operează un control al documentelor justificative, al disponibilităţii creditelor şi veniturilor,
precum şi al cheltuielilor. Deşi rolul lor a fost consolidat în timp, ordonatorii pot trece peste
refuzul de viză al controlorilor financiari, situaţie în care sunt obligaţi să informeze Curtea
de Conturi şi să-şi asume responsabilitatea operaţiunii. O singură excepţie de la această
posibilitate a ordonatorilor este întâlnită în privinţa creditelor insuficiente.
Controlul a posteriori este mult mai important, fiind atât un control financiar
exercitat de Curtea de Conturi, cât şi un control politic, exercitat de Parlamentul European.
Curtea examinează conturile totalităţii veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii şi ale

organelor create de Uniune, cu excepţia cazului în care actul constitutiv al acestora exclude
controlul. Competenţa Curţii se extinde şi asupra Fondului european de dezvoltare.
Controlul vizează legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor şi buna gestiune
25
financiară. El se exercită inclusiv în privinţa administraţiilor naţionale, regionale şi locale
implicate în gestiunea fondurilor comunitare şi a beneficiarilor fondurilor comunitare. Acest
control se finalizează prin elaborarea de rapoarte anuale şi speciale. Raportul anual al Curţii
de conturi este publicat în Jurnalul oficial al Uniunii Europene, alături de răspunsurile
instituţiilor şi observaţiile finale ale Curţii. În urma Tratatului de la Amsterdam, este de
asemenea publicată în Jurnalul oficial declaraţia Curţii de conturi privind asigurarea
conturilor, fiabilitatea acestora, legalitatea şi regularitatea operaţiunilor subsecvente
(inclusiv în privinţa FED). Curtea emite avize la solicitarea instituţiilor şi asistă Parlamentul
şi Consiliul în exercitarea funcţiilor de control şi execuţie bugetară. Ea este consultată cu
prilejul elaborării şi modificării textelor financiare. Curtea cooperează cu organele naţionale
similare, care ii pot furniza la cerere documentele necesare.
Controlul Parlamentului European se realizează în principal în cadrul procedurii

descărcării de gestiune, la finalul exerciţiului bugetar. Parlamentul poate controla activitatea
de executare a bugetului şi în cursul execuţiei sub forma dezbaterilor în formaţiune plenară
(procedura Nottenboon), organizate de regulă în cursul sesiunii din noiembrie. Comisia
prezintă rapoarte trimestriale asupra executării bugetului, care sunt urmate de discuţii,
şedinţe de întrebări, petiţii, comisii de anchetă. Dezbateri pot fi organizate şi cu acest prilej.
Un rol important revine comisiei de control bugetar a Parlamentului. Descărcarea este un act
prioritar perceput ca înalt politic, mai ales pentru că evoluţia istorică a dreptului bugetar a
evidenţiat că Parlamentul a lucrat fără oboseală pentru aprofundarea constantă a controlului
său politic asupra bugetului comunitar.Ea este comunicată şi celorlalte instituţii şi este
publicată în Jurnalul oficial, seria Legislaţie. Descărcarea priveşte atât bugetul general, cât şi
bugetul satelit al Fondului european de dezvoltare, iar în concret conturile ansamblului
veniturilor şi cheltuielilor, soldul care decurge, precum şi activul şi pasivul Comunităţii.
Consiliul intervine cu rol de recomandare în această materie. Parlamentul examinează
raportul anual şi rapoartele speciale ale Curţii de conturi, răspunsurile instituţiilor controlate
şi observaţiile Curţii, conturile şi bilanţul financiar, etc..
26
PARLAMENTUL EUROPEAN
OBIECTIVE
 prezentarea modului de formare al Parlamentului European şi a statutului

parlamentarilor europeni.
 familiarizarea cursanţilor cu rolul şi funcţionarea Parlamentului European.
 familiarizarea studenţilor cu competenţele Parlamentului European şi
deprinderea cu procedura legislativă europeană de drept comun.
Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic, care îi asigură coerenţa şi
continuitatea acţiunilor. Structura iniţială în piloni a Uniunii a determinat competenţe
diferite ale instituţiilor şi organelor. Atenuarea treptată a acestei structuri eterogene,
continuată de Tratatul de la Lisabona, consolidează cadrul instituţional unic. Sistemul
instituţional comunitar şi procedurile decizionale se caracterizează prin diversitatea
organelor şi multitudinea intereselor reprezentate. Spre deosebire de organizaţiile de
cooperare pentru care reprezentarea statelor membre este primordială, uneori chiar
exclusivă, sistemul instituţional comunitar a fost gândit să reprezinte şi interesele
cetăţenilor, inclusiv la nivel profesional şi regional, ale organizaţiei în sine şi ale respectării
dreptului, prin instituţii precum Parlamentul, Comisia, Curtea de Justiţie, sau prin organe
complementare, precum Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, etc.
Pe baza dispoziţiilor din tratatele constitutive, în urma adoptării Actului privind

alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European prin sufragiu universal direct în 1976,
Parlamentul European se formează prin sufragiu universal direct, la alegeri participând
cetăţenii europeni. Începând cu Tratatul de la Amsterdam, statele membre au convenit
asupra introducerii unui plafon maxim în privinţa numărului total al membrilor
Parlamentului European. Tratatul de la Lisabona introduce însă o nouă limită maximă, de
750 de parlamentari europeni, plus preşedintele instituţiei. Numărul maxim de mandate
atribuite unui stat nu va putea depăşi 96, în timp ce numărul minim nu va fi mai mic de 6,
reprezentarea efectuându-se proporţional degresiv cu ponderea demografică a statelor.
Numărul de locuri alocate omâniei este de 35 în prezent, urmând ca pentru legislatura 2009-
2014, să fie de 33.
1. Organizare şi funcţionare. Statutul parlamentarilor europeni a fost reglementat

de tratatele europene, actele adoptate la nivel comunitar în aplicarea tratatelor şi legile
naţionale, care au aplicat de regulă dispoziţiile specifice parlamentarilor naţionali. Tratatele
de la Amsterdam şi Nisa, ilustrând tendinţa de consolidare a Parlamentului, îi conferă
acestuia competenţa de a stabili statutul şi condiţiile generale de exerciţiu ale funcţiilor
membrilor săi. Calitatea de parlamentar european este incompatibilă cu cea de membru al
guvernelor statelor membre, al Comisiei, Curţii de justiţie (Tribunalului de primă instanţă),
Curţii de conturi, Comitetului economic şi social, Comitetului regiunilor, precum şi cu cea
de funcţionar sau agent în activitate al instituţiilor sau organismelor specializate ataşate
1
acestora. Mandatul de parlamentar european este de asemenea incompatibil cu cel de
membru al organelor create pentru administrarea fondurilor comunitare, de angajat al Băncii
Centrale Europene, de membru în comitetul director al acesteia sau funcţionar al acesteia,
precum şi cu cel de Mediator European. Acestor incompatibilităţi, li se adaugă cele stabilite
de fiecare stat şi aplicabile pe plan naţional. Prin Regulamentul său interior, Parlamentul a
implementat şi un mecanism de declarare a intereselor financiare ale membrilor săi. În
cazurile în care aceştia prezintă un interes financiar direct într-o chestiune care este
dezbătută, este obligatorie declararea interesului în cauză înainte de exprimarea opiniei
proprii asupra cauzei. În cadrul unui registru, parlamentarii trebuie să precizeze orice
activitate profesională sau funcţie remunerată şi susţinerile financiare pe care le-au primit
din partea terţilor în exerciţiul atribuţiilor lor politice. Deşi Actul din 1976 a admis cumulul
mandatelor de parlamentar naţional şi de parlamentar european, acesta a fost interzis ulterior
de mai multe state. Decizia din 25 iunie şi 23 septembrie 2002, care modifică Actul din
1976, a consacrat la nivel comunitar incompatibilitatea celor două calităţi, începând cu
legislatura 2004-2009. Unele derogări temporare au fost acordate Marii Britanii şi Irlandei.
Parlamentarii europeni beneficiază de imunităţile şi privilegiile stabilite de

Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor Europene din 8 aprilie 1965.
Acestea sunt menite să le asigure în principal libertatea de deplasare, precum şi
imposibilitatea angajării răspunderii juridice pentru opiniile sau voturile exprimate în
exerciţiul funcţiunilor lor. Totodată, în cursul sesiunilor parlamentare dar şi pe traseul
parcurs către/de la locul de reuniune, membrii Parlamentului European beneficiază, pe
teritoriul naţional, de imunităţile recunoscute parlamentarilor naţionali, iar pe teritoriul altor
state de exceptarea de la orice măsură de deţinere sau urmărire judiciară.
Regimul indemnizării şi al impozitării veniturilor a fost iniţial stabilit de legislaţiile

naţionale. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, această competenţă aparţine
Parlamentului. Ea reprezintă o componentă a competenţei Parlamentului de a stabili statutul
şi condiţiile generale de exercitare a mandatului membrilor săi.
Din punctul de vedere al funcţionării sale, Parlamentul European reproduce, în

interiorul principiilor stabilite de tratate, modelul unui parlament naţional. În detaliu,
organizarea şi funcţionarea sa sunt precizate de Regulamentul interior, adoptat de forul
parlamentar european cu majoritatea membrilor care-l compun.
În cursul unei legislaturi, perioadă care coincide cu durata mandatului

parlamentarilor aleşi, Parlamentul se reuneşte în sesiuni ordinare şi extraordinare. Sesiunile
ordinare se prezintă sub forma unor sesiuni ordinare anuale, care debutează în a doua marţi
din luna martie. Sesiunile ordinare sunt formate la rândul lor dintr-o suită de 12 reuniuni
lunare plenare (sau perioade de sesiune) cu durata de o săptămână (în concret 3-4 zile), mai
puţin în luna august. Acestea sunt perioade de şedinţe în plen, cu ocazia cărora se adoptă
rezoluţii (actele specifice Parlamentului), rapoarte, etc. În restul lunii, activitatea
2
parlamentarilor se desfăşoară în comisii. Sesiunile extraordinare sunt convocate la cererea
majorităţii parlamentarilor, a Consiliului sau a Comisiei. Şedinţele plenare sunt publice, mai
puţin în cazurile în care Parlamentul decide desfăşurarea lor cu uşile închise. Transparenţa
lucrărilor este asigurată şi prin publicarea dezbaterilor şi a actelor adoptate în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene.
Biroul este format din preşedinte, vicepreşedinţi şi chestori, aleşi pentru o jumătate
de legislatură. Biroul extins cuprinde în plus preşedinţii grupurilor politice. Preşedintele
Parlamentului European este ales de către membrii acestui for. După alegerile din 1979,
Parlamentul îşi desemnează Preşedintele pentru un mandat de doi ani şi jumătate, prin vot
secret şi cu majoritatea absolută a sufragiilor exprimate. Atribuţiile Preşedintelui vizează
îndeosebi conducerea şi coordonarea lucrărilor Adunării şi a formaţiunilor din structura sa,
relaţiile externe ale Parlamentului şi prezidarea şedinţelor plenare. Rolul său este net
superior celui avut de preşedinţii Parlamentelor naţionale. Parlamentul îşi alege de
asemenea vicepreşedinţii, în număr de 14, care tind să reprezinte grupurile politice.
Chestorii, în număr de cinci, sunt aleşi după aceeaşi procedură ca şi vicepreşedinţii şi au vot
consultativ. Durata mandatului vicepreşedinţilor şi chestorilor este identică celei a
mandatului Preşedintelui (doi ani şi jumătate). Chestorii îndeplinesc un rol administrativ,
financiar, şi au un vot consultativ.
Alături de şedinţele plenare, activitatea parlamentarilor europeni presupune lucrul în

comisii permanente sau temporare, generale sau speciale. Comisiile pregătesc în principiu
lucrările din şedinţele plenare. Membrii comisiilor sunt aleşi la propunerea grupurilor
politice, urmărindu-se o reprezentare echilibrată a tuturor forţelor politice, pentru o durată
de doi ani şi jumătate. Fiecare parlamentar are calitatea de membru plin al unei comisii şi de
supleant al altei comisii. Membrii supleanţi nu sunt aleşi, ci sunt desemnaţi de către
grupurile politice. Comisiile îşi aleg preşedinţii şi vicepreşedinţii, pe baza acordului dintre
grupurile politice. Crearea comisiilor reprezintă o competenţă exclusivă a instituţiei, care
ţine de organizarea activităţii sale interne. Numărul comisiilor, natura şi domeniile în care
au acţionat au variat în timp. Aceste comisii au un rol esenţial deoarece, reunindu-se în
intervalul dintre sesiuni, asigură continuitatea lucrărilor Adunării. Comisiile sunt dotate cu
un birou, format dintr-un preşedinte şi un număr variabil de vicepreşedinţi, iar membrii lor
sunt aleşi la începutul şi la jumătatea legislaturii. În privinţa comisiilor temporare, decizia
pe baza cărora se constituie, le fixează alcătuirea, mandatul (care nu poate depăşi 12 luni) şi
atribuţiile. Acest tip de comisii poate fi create oricând. Tratatul de la Maastricht a consacrat
şi comisiile de anchetă, formaţiuni deja existente în Regulamentul interior al Parlamentului.
Acestea pot fi constituie practic în număr nelimitat, la cererea unui sfert din membrii
Parlamentului. Scopul lor constă de regulă în examinarea acuzaţiilor de infracţiune sau de
proastă administraţie în aplicarea dreptului comunitar, sub rezerva atribuţiilor altor instituţii
şi organe comunitare, mai puţin în cazurile în care faptele incriminate sunt cercetate de o
jurisdicţie.
3
Alte formaţiuni din structura Parlamentului sunt delegaţiile interparlamentare
permanente şi comisiile parlamentare mixte, formate din parlamentari ai statelor asociate
sau în curs de aderare la Comunităţi.
În funcţie de afinitatea lor politică, parlamentarii europeni au format grupuri politice,

aspect care permite asimilarea Adunării unui veritabil parlament şi exprimă depăşirea
clivajelor naţionale în favoarea unor grupări în funcţie de afinităţile politice. Grupurile
politice reprezintă în acelaşi timp un important factor de integrare şi contribuie la formarea
unei conştiinţe europene şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor europeni. Ele premerg
unor veritabile partide politice europene. Aceste formaţiuni se constituie pe baza unei
declaraţii adresate Preşedintelui Parlamentului şi publicată ulterior în JOUE, declaraţie care
cuprinde denumirea grupului, alcătuirea biroului său şi semnăturile membrilor, în numărul
stabilit de Regulamentul interior. Afinitatea politică a membrilor viitorului grup este
esenţială. Parlamentarii au libertatea, iar nu obligaţia de a adera la un grup politic. Cei care
au ales să nu adere, sunt curent denumiţi neînscrişi. Importanţa grupurilor este deosebită în
activitatea Parlamentului, fiind ilustrată pe de o parte de mijloacele materiale şi umane care
au fost puse la dispoziţia lor, iar pe de altă parte de atribuţiile şi prerogativele de care se
bucură: drept de iniţiativă, timpi de cuvânt, locuri în comisii, etc..
Votul, personal şi individual, este precedat de examinări şi dezbateri în comisiile de

specialitate. Votul este nominal pentru aprobarea Comisiei, pentru adoptarea unei moţiuni
de cenzură sau la cererea grupurilor politice. Votul este secret în cazul nominalizării
(aprobarea preşedintelui Comisiei) sau la cererea unei cincimi din membri. Conform art.
198 TCE, Parlamentul statuează cu majoritatea absolută a sufragiilor exprimate, ca regulă
generală. Normele materiale cuprinse în tratate prevăd în numeroase rânduri majorităţi
calificate mai importante. Quorumul necesar este de o treime din membri, verificarea sa
intervenind însă la cererea unui număr de cel puţin 32 de parlamentari. Votul este considerat
valabil, dacă nu s-a constatat neîndeplinirea quorumului. Deciziile Parlamentului îmbracă,
de regulă, forma unor rezoluţii.
Şedinţele Parlamentului sunt publice, mai puţin în cazurile în care acesta decide
contrariul. Publicitatea şi transparenţa sunt asigurate şi prin publicarea unui proces-verbal al
fiecărei sesiuni în JOCE.
Sediul Parlamentului a fost stabilit prin deciziile Consiliului European de la

Edimbourg (decembrie 1992) şi Bruxelles (octombrie 1993) la Strasbourg. Acesta reprezintă
sediul său iniţial şi principal, unde se desfăşoară sesiunile ordinare. Sesiunile plenare
adiţionale, lucrările comisiilor parlamentare şi ale grupurilor politice se desfăşoară însă la
Bruxelles. Secretariatul şi alte servicii şi-au păstrat sediul la Luxembourg.
2. Competenţele Parlamentului European. Competenţe de control politic.

Controlul politic exercitat de Parlamentul European presupune mijloace de informare şi de
4
sancţiune. Parlamentul îşi exercită prerogativele de informare cu prilejul prezentării şi
dezbaterii rapoartelor de activitate ale celorlalte instituţii şi organe comunitare (îndeosebi a
raportului general anual al Comisiei), a întrebărilor adresate membrilor Comisiei şi
Consiliului, precum şi prin intermediul activităţii comisiilor parlamentare. Votarea unei
moţiuni de cenzură la adresa Comisiei reprezintă cea mai drastică prerogativă de sancţiune a
Parlamentului. Controlul-informare se realizează în raporturile cu Consiliul, iar controlul-
sancţiune în raporturile cu Comisia.
Conform tratatelor, Comisia are obligaţia de a depune anual spre observare şi

dezbatere în forul parlamentar, un raport general asupra Uniunii Europene. Acestui raport,
Comisia îi alătură în practică şi în mod sistematic, propriul său program anual de lucru.
Prezentarea acestor documente reprezintă un prilej de dezbatere generală în forul
parlamentar asupra Uniunii, finalizată prin adoptarea unei rezoluţii. De asemenea, la
începutul mandatului, Comisia îşi prezintă în Parlament programul de acţiune pentru
întregul mandat. Dezbaterea care urmează are caracterul unei dezbateri de investitură,
Adunarea votând la finele dezbaterii o moţiune de investitură.Cu ocazia începerii
mandatului statului care asigură Preşedinţia Consiliului, acesta îşi prezintă în Parlament
programul, prin vocea ministrului Afacerilor externe. Dezbaterile care urmează pot sau nu
să determine adoptarea unei rezoluţii. Consiliul European prezintă, de asemenea, rapoarte
instituţiei reprezentative a cetăţenilor după fiecare reuniune.
Comisiile parlamentare joacă un rol important în informarea Adunării şi în dialogul

cu celelalte instituţii. Acestea audiază membri ai Comisiei, iar contactul politic pe care îl
stabilesc este foarte important mai ales atunci când Parlamentul nu se află în şedinţă
efectivă. Dincolo de aceste instrumente concrete, membrii Consiliului şi Comisiei au dreptul
de a asista la toate şedinţele Parlamentului şi de a fi ascultaţi. Controlul politic este exercitat
şi prin intermediul întrebărilor de care parlamentarii europeni pot uza în privinţa Comisiei şi
a Consiliului.Acest mijloc de control poate îmbrăca următoarele forme: întrebări orale cu
dezbatere, întrebări orale fără dezbatere şi întrebări scrise. Întrebările orale cu dezbatere pot
fi adresate doar la iniţiativa unei comisii, a unui grup politic sau a cel puţin şapte
parlamentari. Dezbaterile care urmează pot determina adoptarea unei rezoluţii. Adresarea de
întrebări orale fără dezbatere necesită acordul Biroului Parlamentului. Întrebările scrise, care
prezintă în acelaşi timp un interes politic şi doctrinal, pot fi adresate în mod liber. Acestea
din urmă, împreună cu răspunsurile pentru formularea cărora destinatarii lor au un interval
de două luni, sunt publicate în JOUE.
Instrumentul moţiunii de cenzură apropie cel mai mult Parlamentul European de

Parlamentele naţionale şi îi conferă un avantaj aparent absolut asupra Comisiei. Până la
modificarea Regulamentului interior din 11 decembrie 1973, o moţiune de cenzură putea fi
introdusă şi de un singur parlamentar. În urma acestei modificări, calitatea de a introduce
moţiunea de cenzură a fost limitată la grupurile politice şi la un număr de parlamentari
reprezentând cel puţin o zecime din numărul total al membrilor. Datorită efectelor de
5
amploare pe care le produce, discutarea unei moţiuni nu poate surveni decât la 3 zile de la
data depunerii ei. Preşedintele Comisiei este ascultat de Parlament, iar votul este public.
Pentru adoptarea unei moţiuni de cenzură, este necesară prezenţa majorităţii parlamentarilor
europeni şi o majoritate de două treimi din voturile exprimate. După o perioadă relativ lungă
de neutilizare a acestui instrument, primele moţiuni de cenzură au fost depuse în 1972,
1973, 1976 şi 1977. Toate însă au rămas fără urmări în privinţa încetării colective a
mandatului Comisiei, fie pentru că iniţiatorii lor au primit o altă satisfacţie, fie datorită
retragerii măsurilor incrimiate, fie datorită demisiei voluntare a Comisiei (în 1999).
3. Competenţe legislative şi bugetare. Parlamentul participă cu o intensitate

variabilă la exerciţiul funcţiei legislative şi bugetare, în funcţie de dispoziţiile materiale ale
tratatelor. Competenţele legislative ale Parlamentului au cunoscut cea mai importantă
dezvoltare în cursul construcţiei comunitare. Acestea se clasifică în competenţe
consultative, de concertare, de cooperare, de aprobare şi codecizionale. Reformarea
sistemului decizional comunitar în favoarea rolului jucat de Parlament a antrenat o
multitudine de proceduri şi mecanisme decizionale.Tratatul de la Lisabona consacră două
tipuri de proceduri legislative: procedura legislativă ordinară şi procedurile legislative
speciale. Conform art. 289 alin. 1 TFUE, procedura legislativă ordinară constă în adoptarea
în comun de către Parlamentul European şi Consiliu a unui regulament, a unei a unei
directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei (…) . Procedura legislativă ordinară
este, în esenţă, procedura codecizională. Etapele sale, constând in extremis în trei lecture,
sunt pe larg descrise de art. 294 TFUE. Procedurile legislative speciale grupează toate
celelalte proceduri de adoptare a actelor legislative, prevăzute de tratat. În acest caz,
Consiliul decide cu unanimitate (regula), după consultarea Parlamentului/exprimarea unui
drept de veto de către acesta/fără consultarea Parlamentului, etc..
Codecizia apropie cel mai mult Parlamentul European de parlamentele naţionale. În

caz de dezacord între Consiliu şi Parlamentul European după 2 lecturi, se formează un
comitet de conciliere paritar, care elaborează un proiect comun. Conform procedurii
codecizionale, textele comunitare trebuie adoptate în aceeaşi formă de Consiliu şi
Parlament, în caz de dezacord al Parlamentului, proiectul de act normativ fiind respins.
Pe baza propunerii Comisiei, Parlamentul emite un prim aviz (cu majoritatea

sufragiilor exprimate), care poate fi însoţit şi de amendamente. Consiliul, cu majoritate
calificată (sau cu unanimitate), poate adopta actul atât în situaţiile în care Parlamentul nu a
propus amendamente, cât şi în situaţiile în care amendamente au fost propuse. Comitetul
Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor sunt consultate şi se exprimă printr-un aviz,
dacă tratatul prevede această consultare. În situaţiile în care Consiliul nu aprobă toate
amendamentele Parlamentului, adoptă o poziţie comună, pe care o transmite Parlamentului,
împreună cu motivele care l-au determinat să nu adopte amendamentele. La rândul său,
Comisia informează Parlamentul asupra poziţiei sale.
6
Într-un interval de trei luni, Parlamentul se pronunţă asupra poziţiei comune. Dacă o
aprobă cu majoritatea sufragiilor exprimate sau nu se pronunţă, actul comunitar este
considerat adoptat conform poziţiei comune. Dacă Parlamentul respinge poziţia comună cu
majoritate absolută (majoritatea membrilor care-l compun), actul comunitar nu mai poate fi
adoptat, iar procedura se încheie. Parlamentul poate propune cu majoritate absolută
amendamente la poziţia comună. Comisia este consultată asupra acestor amendamente, iar
actul amendat este trimis Consiliului, care trebuie să se pronunţe într-un interval de trei luni.
Dacă Consiliul nu aprobă toate amendamentele, preşedinţii celor două autorităţi legislative
convoacă comitetul de conciliere. Consiliul poate adopta însă amendamentele Parlamentului
cu majoritate calificată dacă Comisia a exprimat un aviz pozitiv asupra lor, respectiv cu
unanimitate dacă Comisia a exprimat un aviz negativ. Actul comunitar este considerat
adoptat în forma poziţiei comune amendate de Parlament. Comitetul de conciliere reuneşte
reprezentanţi ai Consiliului şi ai Parlamentului. Acesta încearcă într-un termen de şase
săptămâni să ajungă la un acord asupra unui proiect comun. Comisia participă la lucrări şi
susţine eforturile de a se ajunge la o poziţie comună. Reprezentanţii Consiliului se pronunţă
cu majoritate calificată, iar cei ai Parlamentului cu majoritate. Dacă comitetul de conciliere
adoptă proiectul comun, cele două autorităţi legislative dispun de un termen de şase
săptămâni pentru a adopta actul, conform proiectului comun. Consiliul decide cu majoritate
calificată, iar Parlamentul cu majoritatea sufragiilor exprimate. Dacă una dintre cele două
autorităţi respinge proiectul comitetului de conciliere sau dacă acesta din urmă nu a ajuns la
un proiect comun, actul este considerat respins. Termenele de 3 luni, respectiv şase
săptămâni pot fi prelungite cu o lună, respectiv două săptămâni, la iniţiativa Parlamentului
sau a Consiliului.
4. Prerogative de investitură şi de numire. Parlamentul numeşte Mediatorul

European, este consultat de Consiliu cu prilejul desemnării membrilor Curţii de Conturi şi a
membrilor directoratului Băncii Centrale Europe.
Cea mai importantă competenţă de acest gen vizează Comisia şi se manifestă în doi
timpi: aprobarea preşedintelui desemnat de Consiliu şi aprobarea colegiului în ansamblu.
Tratatul de la Maastricht a prelungit mandatul Comisiei pentru a-l pune în concordanţă cu
cel al Parlamentului (5 ani). Preşedintele Comisiei era desemnat de guvernele statelor
membre, după consultarea Parlamentului. Deşi un aviz negativ al acestuia din urmă nu
împiedica teoretic guvernele să-l numească preşedinte pe cel agreat de ele, consecinţele
politice puteau fi extrem de severe. Tratatul de la Amsterdam a transformat consultarea
Parlamentului în aprobare. Tratatul de la Lisabona arată că Parlamentul îl alege pe
Preşedintele Comisiei, cu majoritatea membrilor care îl compun, la propunerea Consiliului
European. Deşi statele şi-au conservat prerogativa de a-l desemna pe preşedintele Comisiei,
prerogativele Parlamentului au crescut. Tratatul de la Lisabona arată că formarea Comisiei
se va face în funcţie de rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European.
7
Parlamentul nu beneficiază de prerogative similare în privinţa numirii judecătorilor
Curţii de Justiţie. Curtea s-a opus deja unei evoluţii contrare, apreciind că s-ar ajunge la o
politizare a numirilor, iar viitorii magistraţi ar putea fi puşi în situaţia de a anticipa
soluţionarea unor cauze.
Instrumentul moţiunii de cenzură apropie cel mai mult Parlamentul European de
Parlamentele naţionale şi îi conferă un avantaj aparent absolut asupra Comisiei. Moţiunea de
cenzură vizează instituţia care doar propune şi execută politicile comunitare, iar nu instituţia
care le decide. Din această perspectivă, semnificaţia reală a prezentei competenţe de
sancţiune este diminuată. Până la modificarea Regulamentului interior din 11 decembrie
1973, o moţiune de cenzură putea fi introdusă şi de un singur parlamentar. În urma acestei
modificări, calitatea de a introduce moţiunea de cenzură a fost limitată la grupurile politice
şi la un număr de parlamentari reprezentând cel puţin o zecime din numărul total al
membrilor. Datorită efectelor de amploare pe care le produce, discutarea unei moţiuni nu
poate surveni decât la 3 zile de la data depunerii ei. Preşedintele Comisiei este ascultat de
Parlament, iar votul este public. Pentru adoptarea unei moţiuni de cenzură, este necesară
prezenţa majorităţii parlamentarilor europeni şi o majoritate de două treimi din voturile
exprimate.
După o perioadă relativ lungă de neutilizare a acestui instrument, primele moţiuni de

cenzură au fost depuse în 1972, 1973, 1976 şi 1977. Toate însă au rămas fără urmări în
privinţa încetării colective a mandatului Comisiei, fie pentru că iniţiatorii lor au primit o altă
satisfacţie, fie datorită retragerii măsurilor incrimiate, fie datorită demisiei voluntare a
Comisiei (în 1999). Rolul lor a fost mai degrabă de a atrage atenţia opiniei publice şi de a
face presiune asupra autorităţilor executive în chestiuni considerate deosebite de important
din punct de vedere politic şi instituţional. Chiar neadoptată deci, moţiunea de cenzură îi
oferă un important atout Parlamentului.
Adunarea parlamentară are dreptul de a se sesiza asupra oricărei probleme care

consideră că prezintă relevanţă pentru Uniune, de a o examina şi de a adopta o rezoluţie prin
care să îşi exprime punctul de vedere. TUE a consacrat şi alte instrumente în sprijinul
exercitării competenţelor de control politic ale Parlamentului, consolidate de Tratatele de
Amsterdam şi Nisa. Amintim în acest sens "rezoluţiile de iniţiativă" prin care forul
parlamentar îi poate solicita Comisiei să prezinte anumite propuneri, comisiile de anchetă şi
posibilitatea primirii de petiţii din partea cetăţenilor.
8
CONSILIUL EUROPEAN
OBIECTIVE
 familiarizarea cursanţilor cu rolul şi formarea Consiliului European;

 deprinderea de către cursanţi a competenţelor Consiliului European şi a
modului în care acesta le exercită.
1. Profilul unei instituţii aparte. Centru de dialog politic, Consiliul European

exercită încă de la constituirea sa o influenţă determinantă asupra Comunităţilor/Uniunii,
fiind considerat din acest motiv principala instituţie. Totuşi, până la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, Consiliul European nu va deţine, juridic, calitatea de instituţie.
Aceasta nu-l împiedică însă să reprezinte şi în prezent cheia de boltă a sistemului
instituţional. Atribuţiile sale sunt variate, însă se caracterizează în esenţă prin puterea
decizională asupra celor mai importante chestiuni de interes comun. Consiliul European este
instituţia de la care se aşteaptă de regulă soluţiile şi impulsul politic, atunci când Uniunea
traversează o criză. Tratatul de la Lisabona, în măsura în care va fi ratificat, prezintă un
aport major în privinţa Consiliului European.
Consiliul European constituie esenţialmente o instanţă de natură politică, adică un

organ de propunere şi de arbitraj, atât în domeniul cooperării politice cât şi în cel al
afacerilor comunitare. Organ hibrid de coordonare şi decizie, acesta devine forul de
soluţionare politică a problemelor care nu au putut fi remediate tehnic de celelalte instituţii,
expresia politică şi consensuală a Europei comunitare. Din acest moment, aportul său este
decisiv. Consiliul European fie a oferit un impuls esenţial marilor realizări ale Uniunii
Europene, fie decizia sa favorabilă a constituit catalizatorul unor evenimente europene de
factură constituţională.
2. Alcătuire, reuniuni, competenţe. Membri. Consiliul European este alcătuit din

şefii de state sau de guverne din statele membre, cărora li se alătură Preşedintele Comisiei.
Aceştia sunt asistaţi de miniştrii Afacerilor externe (sau de miniştrii Economiei şi de
Finanţe, la invitaţia Preşedinţiei şi în funcţie de specificul ordinii de zi), respectiv de un
membru al Comisiei. Delegaţiile nu pot depăşi 20 de persoane (cu excepţia personalului
tehnic şi de securitate).
Consiliul European se întruneşte sub Preşedinţia statului care exercită Preşedinţia

Consiliului de miniştri. Ordinea în care statele membre exercită preşedinţia este fixată de
Consiliu cu unanimitate. Atribuţiile Preşedinţiei în cadrul Consiliului European vizează în
principal coordonarea lucrărilor, pregătirea şi continuitatea proiectelor adoptate în cooperare
instituţiile Uniunii, prezentarea unui raport Parlamentului European la finalul fiecărei
reuniuni asupra chestiunilor dezbăture şi, eventual, aprobate. Rolul Preşedinţiei este foarte
important şi în stabilirea ordinii de zi, aceasta fiind folosită în numeroase rânduri ca un
mijloc de influenţare a lucrărilor Consiliului European în sensul dorit de Preşedinţie. Pentru
9
statul şi responsabilul politic care organizează şi dirijează reuniunea Consiliului European,
acest eveniment poate prezenta un interes deloc neglijabil, îndeosebi dacă se încheie în mod
pozitiv şi cu rezultate substanţiale.
3. Competenţe. Conform tratatelor, Consiliul European dă Uniunii impulsurile

necesare dezvoltării sale şi îi defineşte orientările politice generale. Competenţele acestui
organ sunt în principal decizionale, de impuls, de arbitraj şi de negociere. Numitorul comun
al tuturor acestor categorii este caracterul politic. Pe aceste baze, fără a fi o instituţie, în
sensul tratatelor, Consiliul European joacă un rol fundamental în viaţa Uniunii. Structura în
piloni a Uniunii a determinat o diferenţiere îndeosebi a competenţelor decizionale.
Rol decizional. Cele mai importante competenţe decizionale ale Consiliului European
s-au manifestat şi se manifestă în cadrul domeniilor Uniunii, marcate de cooperarea
interguvernamentală: Politica externă şi de securitate comună, Politica de securitate şi de
apărare comună, Cooperarea judiciară şi poliţienească în materie penală. După intrarea în
vigoare a Tratatului de la Lisabona, primele două materii vor reprezenta teritoriul predilect
al acestui tip de competenţe. Consiliul European defineşte principiile şi orientările generale
ale Politicii externe şi de securitate comună şi adoptă, începând cu Tratatul de la
Amsterdam, strategiile comune. Dacă un stat declară că se opune adoptării unei decizii de
către Consiliul de miniştri cu majoritate calificată din motive importante de politică
naţională, Consiliul de miniştrii poate decide cu majoritate calificată să trimită cauza spre
soluţionare Consiliului European, care se va pronunţa cu unanimitate. Consiliul European
decide dacă politica de apărare comună conduce la o apărare comună, acesta decizând de
altfel în privinţa tuturor chestiunilor referitoare la politica de apărare. Dacă un stat membru
doreşte să instituie o cooperare consolidată în cadrul cooperării judiciare şi poliţieneşti în
materie penală (fosta CJAI), Consiliul European este sesizat. Decizia aparţine totuşi
Consiliului de miniştri, căruia Consiliul European îi transmite dosarul cauzei.
În măsura în care intervine cu rol decizional în pilonul comunitar, Consiliul European

trebuie să respecte competenţele instituţiilor, îndeosebi prerogativa iniţiativei legislative de
care se bucură Comisia. Conform art. 99 alin. 2 TCE, Consiliul European, pe baza
raportului Consiliului, dezbate asupra marilor orientări ale politicii economice a statelor
membre. Începând cu Tratatul de la Amsterdam, Consiliul European decide şi asupra liniilor
generale ale politicii locurilor de muncă.
Rol de impuls. Consiliul European fie a oferit un impuls esenţial marilor realizări ale
Uniunii Europene, fie decizia sa favorabilă a constituit catalizatorul unor evenimente
europene de factură constituţională. În prima categorie, reţinem cu titlu de exemplu Uniunea
economică şi monetară, crearea progresivă a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în
timp ce pentru a doua categorie, amintim aderarea de noi state, revizuirea tratatelor,
adoptarea perspectivelor bugetare plurianuale, etc..
10
Rol de arbitraj şi de negociere. Consiliul European joacă de asemenea un rol de
negociere, de degajare a orientărilor majore şi de eliminare a blocajelor. Acesta intervine în
dosarele care nu au fost rezolvate de celelalte instituţii, îndeosebi de Consiliu. Incintă de
dialog şi negociere, Consiliul European contribuie (mai mult sau mai puţin eficient) la
degajarea unei conştiinţe comune. Actele adoptate au un caracter eminamente politic.
4. Reuniuni. În actuala reglementare, Consiliul European se reuneşte cu prilejul a cel

puţin două întâlniri ordinare anuale. Acesta se poate întruni şi în reuniuni extraordinare.
Fiecare preşedinţie convoacă cel puţin două reuniuni, ceea ce, de facto, ridică numărul
reuniunilor la patru pe an. Consiliul European de la Sevilia (21-22 iunie 2002) a conchis în
sensul a patru reuniuni anuale, respectiv a două reuniuni semestriale. În practică, una din
cele două reuniuni semestriale este considerată informală.
Larg mediatizate, reuniunile s-au desfăşurat iniţial în oraşele desemnate de statele

care exercitau Preşedinţia Consiliului de miniştri. Consiliul European de la Nisa (2000) a
arătat însă că începând cu 2002, o reuniune semestrială trebuie să se desfăşoare obligatoriu
la Bruxelles. Din momentul în care Uniunea va avea 18 state membre, acelaşi Consiliu
European a decis că toate reuniunile vor avea loc la Bruxelles. În privinţa lucrărilor, acest
principiu va uşura şi va simplifica pregătirea şi organizarea lor materială şi va face să apară
mai mult Consiliul ca o «instituţie» normală a Uniunii, iar nu ca un eveniment excepţional.
În absenţa unui regulament interior, desfăşurarea activităţii Consiliului European este

relativ suplă. Ordinea de zi a şedinţelor, îndelung elaborată, este pregătită de Consiliu, în
formaţiunea Afaceri generale şi relaţii exterioare , pe baza propunerilor Preşedinţiei.
Aceasta cuprinde de regulă chestiunile de importanţă majoră ale momentului, problematici
care au fost prevăzute de Consiliul European anterior sau care se doresc a fi discutate de
state, Comisie. Consiliul European poate organiza şi reuniuni tematice, cum au fost cele de
la Tampere din 1996, Lisabona din 2000. Consiliul de miniştri se reuneşte în ajunul
Consiliului European şi adoptă ordinea de zi definitivă. Patru categorii de probleme se
degajă din structura sa: punctele care urmează a fi adoptate fără dezbatere, punctele supuse
dezbaterii pentru degajarea orientărilor politice generale, punctele supuse deciziei şi
punctele supuse spre discuţie. Ordinea de zi este comunicată statelor membre printr-o
scrisoare formală de invitaţie a statului care deţine Preşedinţia, după ce în prealabil a făcut
obiectul unui dialog între Preşedinţie şi aceste state. Cu acordul tuturor delegaţiilor, noi
chestiuni pot fi înscrise pe ordinea de zi în cursul reuniunii.
Lucrările Consiliului European se desfăşoară de regulă pe durata unei zile, fiind

precedate de o reuniune informală a preşedinţilor de state şi de guverne şi a Preşedintelui
Comisiei, precum şi de contacte cu Preşedinţia în exerciţiu. Un rol important este acordat
contactelor informale. Preşedintele Parlamentului European este de regulă invitat să susţină
o declaraţie la începutul reuniunii, însă nu participă la dezbateri. Statele terţe sunt invitate
doar în mod excepţional.
11
Lucrările se desfăşoară sub coordonarea Preşedinţiei, care poate limita timpii de
cuvânt sau decide ordinea intervenţiilor. De asemenea, rolul său este deosebit de important
în obţinerea consensului între membrii Consiliului European, în măsura în care acesta este
mijlocul principal de decizie. O anumită publicitate în privinţa deliberărilor şi a etapei finale
a procesului de decizie s-a impus treptat.
Rezultatele lucrărilor Consiliului European sunt consemnate în Concluziile publicate,

pregătite de Preşedinţie cu sprijinul Secretariatului general al Consiliului. Consiliul
European de la Helsinki (10-11 decembrie 1999) a decis că întinderea acestora nu trebuie să
depăşească cincisprezece pagini, ele putând fi însoţite de anexe. Concluziile cuprind de
regulă deciziile asupra cărora s-a degajat un acord politic. Instituţiile legislative ale Uniunii
transpun ulterior aceste concluzii. Trebuie să precizăm că doar reuniunile formale sunt
urmate de Concluzii, în timp ce reuniunile informale sunt urmate de declaraţii ale
Preşedinţiei.
Având un caracter eminamente politic, actele adoptate de Consiliul European nu pot

fi supuse controlului Curţii de justiţie.
După fiecare reuniune, Consiliul European prezintă un raport Parlamentului. Anual,

această instituţie prezintă un raport Parlamentului asupra progreselor realizate de Uniune,
ceea ce reprezintă una dintre manifestările calităţii sale de organ de direcţie al Uniunii.
5. Aportul Tratatului de la Lisabona. Tratatul de la Lisabona îi conferă în mod

expres Consiliului European calitatea de instituţie a Uniunii. O anumită rigoare a pregătirii
şi desfăşurării lucrărilor va interveni. Fără să fie instituţie, acesta avea o anumită supleţe
care îl făcea mai pragmatic. Regulile sale de funcţionare vor fi mult mai bine sistematizate.
Consiliul European dă impulsurile necesare dezvoltării Uniunii şi îi defineşte

orientările şi priorităţile politice generale (completare introdusă cu acest prilej). Tratatul
exclude explicit din activitatea Consiliului European funcţia legislativă.
Tratatul introduce funcţia de Preşedinte al Consiliului European. Acesta este ales de

către Consiliul European (care se bucură de altfel de o mare libertate în acest sens), cu
majoritate calificată, pentru un mandat de doi ani şi jumătate, care poate fi reînnoit. Funcţia
nu poate fi cumulată cu un mandat naţional. În caz de imposibilitate de exercitare a
mandatului sau culpă gravă, Consiliul European, urmând aceeaşi procedură, poate pune
capăt mandatului Preşedintelui său. Această inovaţie îi va conferi instituţiei şi Uniunii
Europene mai multă autoritate. Consiliul European va beneficia de o independenţă sporită,
iar Preşedintele său va avea mai mult timp la dispoziţie pentru a-şi îndeplini sarcinile. Marea
provocare pentru viitorul Preşedinte va fi obţinerea unei autorităţi în raport cu ceilalţi
membri ai Consiliului European. Persoana aleasă va avea cu siguranţă prestigiu şi abilitate
politică. Mandatul său ar putea fi corelat cu cel al Parlamentului European şi al Comisiei,
ceea ce presupune reînnoirea sa regulată. Din punctul nostru de vedere, evoluţia Preşedinţiei
12
Consiliului European va crea pe termen mediu dispute în jurul organului care îl alege
(putem introduce ca ipoteză alegerea sa de către Parlament sau chiar prin sufragiu universal
direct, etc.).
Preşedintele Consiliului European conduce şi coordonează lucrările instituţiei,

asigură continuitatea activităţilor, acţionează în sensul coeziunii şi consensului şi prezintă
Parlamentului European un raport în urma fiecărei reuniuni. Consiliul European se reuneşte
de patru ori pe an, deci mult mai des în comparaţie cu situaţia actuală, aspect care denotă
aprofundarea şi accelerarea dezvoltării Uniunii. Preşedintele asigură reprezentarea externă a
Uniunii pentru materiile care ţin de politica externă şi de securitate comună. Înaltul
reprezentant al Uniunii pentru politica externă şi de securitate participă la lucrările
Consiliului European.
Tratatul de la Lisabona consacră în premieră votul în cadrul Consiliului European,

într-un număr semnificativ de domenii. Majoritatea calificată este definită în aceeaşi
manieră ca şi în cadrul Consiliului de miniştri. În situaţiile în care Consiliul European trece
la vot, Preşedintele său şi preşedintele Comisiei nu votează.
Consiliul European adoptă cu unanimitate, la iniţiativa Parlamentului şi după

aprobarea acestuia, decizia prin care stabileşte numărul efectiv al eurodeputaţilor. De
asemenea, acesta adoptă cu majoritate calificată decizia de stabilire şi a altor formaţiuni de
lucru ale Consiliului de miniştri, alături de cele care sunt prevăzute de tratat şi condiţiile de
rotaţie a preşedinţiei formaţiunilor Consiliului de miniştri.
Instituţia decide cu majoritate simplă dacă recurge la o procedură de revizuire a

tratatelor. În această materie, poate decide după aprobarea Parlamentului European, să nu
convoace o Convenţie. După 2 ani de la semnarea unui tratat european, dacă 4/5 din statele
membre nu îl ratifică, Consiliul European se sesizează asupra chestiunii. În materia
revizuirii tratatelor, puterile Consiliului European sunt deci similare unui constituant.
Procedura de retragere a unui stat din Uniune are în centrul său, din partea UE, Consiliul
European.
Consiliul European îl numeşte cu majoritate calificată pe Înaltul reprezentant al

Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, cu acordul preşedintelui Comisiei.
Conform aceleiaşi proceduri, Consiliul European poate pune capăt mandatului acestuia.
Tratatul de la Lisabona introduce controlul legalităţii actelor Consiliului European

destinate să producă efecte juridice faţă de terţi.
13
COMISIA EUROPEANĂ
OBIECTIVE
 familiarizarea cursanţilor cu rolul şi funcţionarea Comisiei europene;
 introducerea cursanţilor în studiul competenţelor Comisiei europene.
1. Vocaţia Comisiei Europene. Comisia este considerată de doctrină instituţia cea mai
originală şi mai revoluţionară a Uniunii Europene, instituţie de integrare prin excelenţă. Redactorii
tratatelor au vrut ca ea să fie motorul integrării europene, «locomotiva» Comunităţii. Pentru aceasta,
au înzestrat-o cu anumite caracteristici şi competenţe care pot face din Comisie, schiţa unui viitor
guvern European. Termenul tehnic de Comisie a apărut cu prilejul Tratatelor de la Roma, marcând
o anumită retragere în raport cu caracterul supranaţional al TCECO. Într-adevăr, Înalta Autoritate
(echivalenta Comisiei în cazul CECO) se bucura de prerogative extinse care se aflau la baza acestui
caracter supranaţional. Comisia este în prezent un organ pe jumătate tehnic, pe jumătate politic.
Evoluţia Comisiei poate fi surprinsă cel mai elocvent prin prisma raporturilor cu Consiliul şi
cu Parlamentul European. Ea este simultan supusă controlului politic al Parlamentului European,
dependentă funcţional de decizia finală a Consiliului şi a Parlamentului asupra propunerilor pe care
i le prezintă şi chemată în permanenţă să justifice propunerile sale în cele două instituţii la ale căror
lucrări participă din plin. Comisia este însă, de mai multe decenii, în căutarea unei dimensiuni şi
organizări optime. Tratatul de la Lisabona accentuează controlul politic exercitat asupra sa de către
Parlament (consolidându-i, în consecinţă, legitimitatea democratică), reformează alcătuirea
Comisiei şi operează o definiţie structurată a competenţelor instituţiei, incluzându-le pe cele
specifice relaţiilor externe.
Organ de reflecţie, de lucru, de iniţiativă, de executare, superior unui simplu ansamblu
administrativ, Comisia îndeplineşte misiuni fundamentale pentru construcţia comunitară. Ea
promovează interesul comun şi adoptă iniţiativele necesare în acest sens. Competenţele de care se
bucură îi permit să filtreze, să confrunte ideile şi interesele înainte ca Parlamentul şi Consiliul să fie
sesizate pentru decizie. Câmpul său de acţiune s-a extins ca urmare a dezvoltării competenţelor
comunitare.
Gardian al Tratatelor, Comisia veghează la aplicarea dreptului comunitar şi la respectarea sa
de către statele membre şi resortisanţii acestora, precum şi de către instituţiile Uniunii. Garantă a
interesului general comunitar, Comisia trebuie mai înainte să apere acquis-ul, adică să vegheze la
respectarea tratatelor şi a actelor instituţiilor, atât de particulari cât şi de state sau de către instituţii
însele, doar un control comunitar fiind conform naturii Comunităţilor. În acest sens, instituţia
beneficiază de puteri de informare, de prevenire şi de control, precum şi de instrumentare a
anumitor infracţiuni şi de gestionare a clauzelor de salvgardare.
Comisia deţine monopolul iniţiativei legislative în cadrul comunitar, execută dreptul
comunitar şi bugetul Uniunii. Alături de Consiliu, această instituţie asigură reprezentarea
internaţională a Uniunii (cu excepţia politicii externe şi de securitate comună, conform Tratatului de
la Lisabona) şi joacă un rol deosebit de important în procedurii încheierii acordurilor cu statele terţe
şi alte organizaţii internaţionale.
Comisia beneficiază şi de o anumită putere decizională, putând emite directive şi decizii, pe
de o parte, dar şi avize sau recomandări pe de altă parte.
Comisia încurajează cooperarea între statele membre şi facilitează coordonarea acţiunii
acestora în domeniul economic, al industriei, al cercetării, etc.. Ea promovează consultarea
partenerilor sociali la nivelul Uniunii şi coordonarea politicilor sociale. Comisia adoptă, potrivit TL,
iniţiative în sprijinul acordurilor interinstituţionale. Instituţia joacă un rol important în consultarea
societăţii civile şi în dezvoltarea acelei Uniuni a cetăţenilor, ale cărei dimensiuni le-am analizat în
Partea a II-a a cursului.
1
Anual, Comisia publică, cu cel puţin o lună înainte de deschiderea sesiunii Parlamentului
European, un raport asupra activităţii Uniunii.
Sediul Comisiei se află la Bruxelles, însă anumite servicii îşi desfăşoară activitatea la
Luxembourg.
1. Formarea Comisiei. Conform art. 9 D din Tratatul asupra Uniunii Europene, Comisia
numită între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi 31 octombrie 2014 este alcătuită
dintr-un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv preşedintele său şi înaltul reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care este unul dintre vice-preşedinţii
Comisie. Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia este formată dintr-un număr de membri, inclusiv
preşedintele şi înaltul reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate,
corespunzând la două treimi din numărul statelor membre, cu excepţia cazului în care Consiliul
European, statuând cu unanimitate, decide să modifice acest număr . Reducerea numărului
comisarilor necesită implementarea unui sistem de rotaţie egalitară. Dacă în virtutea Tratatului de la
Nisa acest sistem era adoptat de Consiliu cu unanimitate, Tratatul de la Lisabona încredinţează
sarcina Consiliului European, care decide de asemenea cu unanimitate. Desemnarea comisarilor
urmează a se face în funcţie de principiul egalităţii între statele membre (sub aspectul ordinii
numirilor şi al timpului petrecut în Comisie, astfel încât numărul total de mandate deţinut de
resortisanţii a două state membre la un moment dat să nu fie mai mare de un mandat) şi respectării
diversităţii demografice şi geografice între acestea. Rotaţia presupune un echilibru global între
statele mari şi cele mici, între statele din Nord şi cele din Sud, între statele bogate şi cele mai puţin
prospere.
Tratatul de la Lisabona dispune că ţinând cont de alegerile pentru Parlamentul European şi
după consultări, Consiliul European propune cu majoritate calificată Parlamentului, un candidat la
funcţia de Preşedinte al Comisiei. Acesta trebuie ales de Parlament (iar nu aprobat) cu majoritatea
membrilor care îl compun. Dacă această majoritate nu este întrunită, Consiliul European va face o
nouă propunere, în termen de o lună. Consiliul, de comun acord cu Preşedintele Comisiei astfel
desemnat, va stabili lista comisarilor, pe baza propunerilor statelor membre. Pentru a avea şanse să
fie desemnată comisar, o persoană trebuie să fie înainte de toate propusă de un stat, cerinţă
discutabilă sub aspectul exigenţei de independenţă. Întregul colegiu este supus unui vot de aprobare
în Parlament, după care va fi numit de Consiliul European (iar nu de Consiliu), cu majoritate
calificată. Dacă numirea unei noi Comisii nu a avut încă loc, Comisia anterioară continuă să-şi
exercite atribuţiile până la survenirea acestui eveniment.
Durata mandatului Colegiului a fost iniţial de patru ani, mandat care putea fi reînnoit.
Tratatul de la Maastricht l-a prelungit la cinci ani, ca o consecinţă a implicării Parlamentului
European în formarea Comisiei şi a alinierii mandatelor celor două instituţii. Deşi teoretic poate fi
reînnoit, această posibilitate se va materializa dificil în condiţiile sistemului de rotaţie, ca viitor
fundament al formării Comisiei.
Comisarii sunt resortisanţi ai statelor membre, desemnaţi datorită competenţelor lor
generale şi garanţiei de independenţă pe care trebuie să o asigure şi de care sunt, în acelaşi timp,
protejaţi. Criteriile principale în desemnarea comisarilor sunt competenţa lor deosebită recunoscută
şi garanţiile de independenţă care sunt neîndoielnice şi care trebuie să fie furnizate în interesul
comunitar, dat fiind că, deşi trebuie să fie naţionali ai unor state, ei nu le reprezintă pe acestea.
Statutul comisarilor garantează independenţa instituţiei, responsabilă politic doar în faţa
Parlamentului European. Principiul colegialităţii, expres consacrat de Tratatul de la Nisa şi reluat
de Tratatul de la Lisabona are acelaşi efect juridic. Tratatul de la Lisabona alătură exigenţelor de
competenţă şi independenţă, angajamentul european.
3. Funcţionare. Funcţionarea Comisiei este guvernată de principiul colegialităţii şi al
unităţii de administrare. Acest principiu implică adoptarea în comun a deciziilor, solidaritatea
comisarilor în privinţa deciziilor luate şi responsabilitatea politică colectivă a Colegiului.
Colegialitatea se sprijină pe egalitatea comisarilor în procesul decizional şi implică, pe de o parte,
2
ca deciziile să fie adoptate în comun şi, pe de altă parte, că toţi membrii sunt colectiv responsabili,
pe plan politic, asupra ansamblului deciziilor adoptate. Răspunderea în faţa Parlamentului European
este cea mai importantă formă a răspunderii colective a Comisiei. Cenzura Parlamentului nu poate
interveni în privinţa unui/unor comisari.
Practica a impus o repartizare a sarcinilor pe domenii de activitate între comisari.
Specializarea comisarilor s-a produs trepat, întrucât la începuturile construcţiei comunitare, aceştia
examinau toate domeniile de competenţa Comisiei. Fiecare comisar a devenit direct responsabil în
privinţa pregătirii şi executării deciziilor Comisiei, supravegherii de ansamblu şi coordonării
serviciilor din structura instituţiei, aferente domeniului sau domeniilor care i-au fost repartizate.
Repartizarea este limitată la pregătirea şi executarea deciziilor dintr-un anumit domeniu, ea
neafectând modalitatea de adoptare a deciziilor şi deci principiul colegialităţii. Comisarii nu
beneficiază de puterea şi independenţa decizională specifice unui ministru. Specializarea
comisarilor a devenit mai pregnantă odată cu extinderea competenţelor Uniunii şi creşterea
numărului statelor membre. Fiecare comisar este responsabil de unul sau mai multe domenii.
Repartizarea portofoliilor ridică însă probleme deosebit de delicate, datorită creşterii numărului
statelor membre şi importanţei inegale a portofoliilor.
Comisia poate de asemenea crea organe subsidiare, cărora să le încredinţeze sarcini de
execuţie a deciziilor sale, net delimitate.
Anumite metode de lucru create au fost implementate pentru a se evita aglomerarea
activităţii Comisiei, datorată principiului colegialităţii, diversităţii şi urgenţei problemelor de
rezolvat, precum şi caracterului limitat al cunoştinţelor tehnice şi al timpului fiecărui comisar.
Încredinţarea unor sectoare omogene de activitate comisarilor, examinarea dosarelor complexe în
reuniuni ad-hoc ale membrilor specializaţi în respectivul domeniu, organizarea de reuniuni
săptămânale ale şefilor de cabinet sunt doar câteva dintre metodele de lucru. Corective la principiul
colegialităţii sunt aduse prin anumite modalităţi de adoptare a deciziilor, prevăzute de Regulamenul
interior al Comisiei: procedura scrisă, abilitarea şi şedinţele.
Procedura scrisă este rezervată de regulă dosarelor care nu ridică controverse şi necesită
acordul prealabil al direcţiilor generale specializate în domeniul respectiv şi al serviciului juridic. Ea
permite să se constate acordul membrilor Comisiei asupra unei propuneri emanând de la unul sau
mai mulţi dintre ei 1. Proiectele de decizii sunt elaborate de direcţiile generale, sub autoritatea
comisarului/comisarilor care le coordonează, sunt transmise serviciilor interesate din cadrul
Comisiei şi sunt avizate de serviciul juridic. Propunerea de decizie, însoţită de documentaţia
aferentă, este transmisă tuturor comisarilor. Dacă la expirarea unui termen (de regulă de o
săptămână), comisarii nu formulează obiecţiuni şi nu s-a solicitat discutarea propunerii, aceasta este
considerată adoptată.
Procedura abilitării este folosită în cazul măsurilor administrative sau de gestiune, a actelor
preliminare adoptării unei decizii, elaborării formei finale a unui act sau a propunerilor care
urmează să fie prezentate celorlalte instituţii şi al căror conţinut a fost deja stabilit. Prin abilitare,
unul sau mai mulţi membri ai Comisiei este/sunt împuterniciţi să adopte măsuri, în numele şi
condiţiile stabilite de Comisiei (principiul colegialităţii este respectat). În lipsa unor stipulaţii
contrare, mandatul rezultat din abilitare poate fi subdelegat directorilor generali sau şefilor de
servicii. Acestor funcţionari europeni le pot fi încredinţate sarcini privind măsurile administrative şi
de gestiune curentă, care presupun un grad redus de apreciere, prin intermediul delegărilor directe.
În consecinţă, doar chestiunile cu o anumită relevanţă sunt înscrise pe ordinea de zi a şedinţelor.
Comisia se întruneşte săptămânal în şedinţe, pregătite de şefii de cabinet ai comisarilor. În
funcţie de necesităţi, pot fi organizate şi reuniuni suplimentare. Convocarea Colegiului ţine de
atribuţiile Preşedintelui. Alături de comisari, pot participa la şedinţe Secretarul general şi şefii de
cabinet, care pot exprima, la invitaţia Preşedintelui, opinia comisarilor absenţi, ale căror cabinete le
3
conduc. În mod excepţional, Comisia poate decide să asculte o altă persoană. Şedinţele sunt secrete,
dezbaterile sunt confidenţiale, iar comisarii sunt ţinuţi de obligaţia de discreţie.
Stabilirea ordinii de zi a şedinţelor reprezintă, de asemenea, o atribuţie a Preşedintelui, care
ţine cont în acest sens de programul trimestrial şi anual de lucru al Comisiei. Cu majoritate de
voturi, comisarii pot decide să delibereze şi asupra unei probleme neînscrise pe ordinea de zi sau să
nu delibereze asupra unui subiect care figurează pe această ordine. Dacă un membru al Comisiei
solicită retragerea unui subiect de pe ordinea de zi, acesta este programat pentru reuniunea viitoare,
mai puţin în cazul în care amânarea deliberării ar atrage încălcarea anumitor termene şi deci
consecinţe juridice.
Comisia adoptă deciziile cu majoritatea voturilor membrilor care o compun (majoritate
simplă), quorumul fiind stabilit la majoritatea comisarilor. Deşi deciziile Comisiei pot fi luate cu
majoritate, un număr mare dintre ele sunt expresia unui consimţământ unanim; la urma urmelor,
atunci când se votează, minoritatea este, bineînţeles, solidară cu decizia luată.
4. Competenţe. Începând cu Actul Unic European şi Tratatul de la Maastricht, Comisia se
manifestă ca un important factor de conciliere în raporturile dintre Consiliu şi Parlamentul
European îndeosebi în cadrul procedurilor de legislative de cooperare (introdusă de AUE) şi de
codecizie (introdusă de TM). În acest triunghi instituţional, Comisia este chemată să joace un rol
activ şi să facă dovada creativităţii politice. Tratatele au stabilit un echilibru interesant şi eficient în
acelaşi timp între Comisie şi Consiliu. În raporturile cu statele membre reunite în Consiliu, Comisia
se manifestă adesea ca un factor de negociere, dar şi de presiune în vederea ajungerii la un
compromis. Pe de o parte, Consiliul (şi Parlamentul) nu poate decide decât pe baza unei propuneri a
Comisiei şi nu poate amenda propunerile acesteia decât cu unanimitate. Pe de altă parte, această
atribuţie esenţială a Comisiei se realizează în exerciţiul puterii normative atribuite Consiliului şi
Parlamentului în măsura în care propunerea sa este concretizată într-un act cu valoare juridică. Cele
două autorităţi legislative pot solicita Comisiei să promoveze anumite iniţiative legislative, însă nu
o pot obliga în acest sens. În exercitarea iniţiativei legislative, Comisiei i se facilitează jucarea unui
rol mobil şi important pentru ajungerea la un consens. Astfel, în funcţie de interesele exprimate de
celelalte instituţii implicate în procedura legislativă, Comisia îşi poate modifica propunerea iniţială
pentru a surmonta riscul de blocaj.
Parlamentul European a câştigat un rol din ce în ce mai important în formarea Comisiei,
responsabilă politic doar în faţa acestuia. Statele membre continuă să fie de asemenea implicate în
acest proces. Consiliul poate sesiza Curtea de justiţie în privinţa demisiei din oficiu a comisarilor,
cărora le stabileşte regimul salarial şi indemnizaţiile. Raporturile Comisie, Consiliu, Parlament
denotă cel mai elocvent complexitatea şi ingeniozitatea arhitecturii instituţionale a Uniunii
Europene.
Competenţe de control şi sancţiune. Comisia Europeană veghează şi asigură respectarea şi
aplicarea tratatelor. Ea este un soi de cerber al infernurilor juridice: gardiană a tratatelor, garantă a
unei comunităţi de drept, servitoare a dreptului comunitar, dar cenzoratoare a statelor membre sau a
instituţiilor care se depărtează de acesta. Competenţa în cauză nu se aplică la cooperării
interguvernamentale dezvoltată în cadrul Uniunii. Acest tip de competenţe sunt strâns legate de
controlul jurisdicţional, realitate expres precizată de Tratatul de la Lisabona. Comisia este
principalul partener instituţional al Curţii de justiţie.
În raporturile cu statele membre, Comisia dispune de dreptul de a sesiza Curtea de justiţie, la
capătul unei proceduri precontencioase, pentru a constata neîndeplinirea obligaţiilor decurgând din
statutul de membru. Statele membre beneficiază de asemenea de dreptul de a sesiza CJUE dacă
consideră că un stat nu şi-a îndeplinit obligaţiile, însă după sesizarea Comisiei şi emiterii unui aviz
de către aceasta (art. 170 TCE). Comisia poate invita statul să adopte măsurile care sunt necesare,
într-un anumit timp. Prin această funcţie, Comisia asigură menţinerea unui climat de încredere
reciprocă: dacă îşi face bine treaba, fiecare stat va putea fără resentimente să-şi îndeplinească
obligaţiile ştiind că partenerii săi vor face la fel şi că orice infracţiune asupra tratatelor nu va fi decât
4
provizorie. Comisia se sesizează în urma plângerilor primite de la persoanele fizice şi juridice sau
din oficiu. Ea poate dialoga cu statul în cauză atât pentru lămuriri şi respectarea dreptului la apărare,
cât şi pentru ca acesta să adopte măsurile necesare pentru a îndrepta situaţia. Sesizată, Curtea de
justiţie se pronunţă printr-o hotărâre declaratorie, obligând statul să adopte măsurile pe care le
presupune executarea hotărârii, Comisia fiind însărcinată să vegheze la executarea hotărârii.
Comisia supune Curţii în mod sistematic observaţii scrise şi/sau orale în materiile trimiterilor
prejudiciale.
Comisia poate acţiona celelalte instituţii ale Uniunii Europene în faţa CJUE pentru
nerespectarea dreptului comunitar.
În privinţa particularilor, Comisia colaborează cu instanţele naţionale, întrucât acestea din
urmă sunt competente să sancţioneze în prim grad încălcări ale normelor comunitare. Comisia poate
considera însă inacţiunea statelor de a pune capăt/de a sancţiona o încălcare a dreptului comunitar
ca o neexecutare a obligaţiei de cooperare loială, cu toate consecinţele juridice de rigoare. În
materie concurenţei, Comisia dispune de prerogativa de a aplica amenzi şi alte sancţiuni, după ce în
prealabil poate efectua inclusiv controale la faţa locului. Deciziile Comisiei pot fi atacate în faţa
Curţii de justiţie.
Competenţe în materia clauzelor de salvgardare şi de exceptare. Clauzele de salvagardare
permit adoptarea de către statele membre, în cazuri excepţionale, a unor măsuri derogatorii şi
temporare de la dreptul comun. Esenţialmente temporare, clauzele de salvgardare trebuie autorizate
de Comisie anterior aplicării lor sau pot fi aprobate ulterior de către aceasta. Totodată, ele pot fi
suprimate de Comisie, dacă instituţia constată că nu mai sunt întemeiate. Comisia verifică aplicarea
măsurilor de savgardare. Această prerogativă poate fi încadrată la prerogativele de control şi
sancţiune. Clauzele de exceptare se diferenţiază de clauzele de salvgardare prin caracterul lor
permanent. Comisia autorizează statele membre să adopte măsuri derogatorii de la regimul comun,
în cazurile prevăzute de tratate, întrucât natura sistemului comunitar interzice ca statele să decidă
ele însele
Iniţiativa legislativă. Într-o redactare modesă, TCE dispune Comisia participă la formarea
actelor Consiliului şi Parlamentului European în condiţiile prevăzute de prezentul tratat (art. 211).
Comisia deţine în schimb o foarte importantă putere de iniţiativă, ceea ce îi asigură o putere mai
importantă decât cea de care dispun guvernele statelor membre. Această putere este catalogată
adesea drept monopol, deşi nu se manifestă astfel decât în cadrul comunitar (nu şi
interguvernamental), iar propunerile legislative ale Comisiei sunt adesea negociate în prealabil cu
Consiliul, reflectă cel mai mic numitor comun al eforturilor de integrare şi este încadrată de
principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Rolul său este, în ansamblu, delicat. Sau face
propuneri îndrăzneţe dar riscă să le vadă respinse de Consiliu, în lipsa unanimităţii, fiind acuzată şi
că vrea să joace un rol prea politic. (...) Sau Comisia se arată mai prudentă, îşi limitează propunerile
la ceea ce statele par capabile să accepte, riscând însă să-i fie reproşată o timiditate excesivă. Totuşi,
această prerogativă îi asigură o contribuţie semnificativă la formarea actelor normative şi un cadru
propice acţiunii sale de element motor al integrării europene. Iniţiativa legislativă îi permite
Comisiei să stăpânească agenda politică şi juridică a Comunităţii. Conform CJUE, puterea de
iniţiativă legislativă cu care este dotată Comisia prezintă un caracter general.
Propunerile legislative ale Comisiei sunt elaborate şi înaintate celorlalte instituţii şi organe
comunitare din proprie iniţiativă (regula), respectiv la cererea Consiliului sau a Parlamentului
(excepţia). Dacă o asemenea cerere a fost formulată iar Comisia nu a elaborat o propunere,
atitudinea sa nu poate fi interpretată ca o carenţă, decât în cazurile în care conform tratatelor, avea
obligaţie să acţioneze. Parlamentul dispune de puterea de iniţiativă legislativă în chestiuni privind
propria sa funcţionare, precum şi modul de alegere al reprezentanţilor sau statutul membrilor săi.
Consiliul nu poate, de regulă, adopta decizii decât pe baza propunerii Comisiei, nu se poate substitui
acestei instituţii în privinţa iniţiativei legislative şi nu poate amenda o propunere a Comisiei decât
5
cu unanimitate. De asemenea, Comisia propune proiectul preliminar de buget, fiind instituţia
implicată şi în executarea bugetului.
Competenţe de decizie. Comisia dispune de o putere decizională proprie. Curtea de justiţie a
interpretat această prerogativă ca dreptul Comisiei de a adopta în funcţie de împrejurări, acte cu
întindere generală sau individuală. Puterea de decizie a Comisiei se manifestă cu predilecţie în
materie executivă, precum şi în domeniul politicii concurenţei şi a politicii economice şi monetare.
În cadrul procedurii de aderare, Comisia acordă avizul privind oportunitatea începerii negocierilor
cu statele candidate.
Competenţe de execuţie. Prin alcătuirea sa, permanenţa sa, capacitatea logistică şi tehnică a
serviciilor sale, Comisia este cea mai în măsură să facă faţă sarcinilor de execuţie şi de gestiune.
Competenţele de execuţie se materializează atât în măsuri cu caracter general, cât şi în măsuri cu
caracter particular. Comisia asigură, de asemenea, gestiunea administrativă şi financiară a politicilor
comunitare.
Competenţe în materie bugetară. Comisiei îi revine gestiunea financiară a politicilor
comunitare. Ea este instituţia care execută bugetul şi gestionează ansamblul fondurilor comunitare.
Competenţe în materia relaţiilor externe. Comisia asigură, alături de Consiliu,
reprezentarea internaţională a Uniunii Europene. Comisia a creat pe lângă statele nemembre şi
organizaţii internaţionale, delegaţii similare unor ambasade, care fac parte din serviciile sale şi au
statut diplomatic. În materia acordurilor internaţionale, Comisia se manifestă înainte de toate prin
iniţiativa de a începe negocieri în vederea încheierii unui acord cu state terţe sau organizaţii
internaţionale. Această iniţiativă se materializează în recomandări adresate Consiliului, care va
decide în acest sens. Comisia negociază ulterior acordurile internaţionale, pe baza şi în limitele
mandatului conferit de către Consiliu. Instituţia supune Consiliului propunerea privind semnarea şi
încheierea acordului, Consiliul urmând a decide cu majoritate calificată sau cu unanimitate. În
condiţiile Tratatelor de la Maastricht şi Amsterdam, în domeniile PESC şi CJAI, Comisia
asistă/asista doar Preşedinţia Consiliului în desfăşurarea negocierilor. Comisia poate de asemenea
solicita avizul Curţii de justiţie, înainte de încheierea unui acord internaţional, alături de Consiliu,
Parlament şi statele membre. În cazul unui aviz negativ, amintim că acordul nu va putea intra în
vigoare.
CONSILIUL
OBIECTIVE
 familiarizarea cursanţilor cu rolul şi funcţionarea Consiliului Uniunii Europene;
 introducerea cursanţilor în studiul competenţelor Consiliului Uniunii Europene.
1. Alcătuire. Consiliul exprimă interesele statelor membre şi asigură participarea acestora la
opera de integrare europeană. El este înainte de toate o instituţie a Uniunii Europene, o piesă
regulată şi constantă a mecanismului său decizional, iar nu o simplă conferinţă interguvernamentală,
calitate în care se manifestă ca un veritabil centru de animare politică. Voinţa statelor de a-şi apăra
interesele şi de a limita avântul supranaţional, au propulsat Consiliul într-o poziţie privilegiată.
Modalităţile în care instituţia îşi adoptă deciziile, îndeosebi votul majoritar şi ponderarea voturilor
în funcţie de criterii demografice, politice şi economice, reprezintă cea mai importantă diferenţiere
de organizaţiile de cooperare, pentru care egalitatea suverană a statelor concordă doar cu regula
unanimităţii. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, prin Decizia nr. 93/591,
Consiliul şi-a schimbat denumirea din Consiliul Comunităţilor Europene, în Consiliul Uniunii
Europene, marcând astfel plenitudinea competenţelor sale în toţi cei trei piloni creaţi prin Tratatul
asupra Uniunii Europene.
Consiliul se confruntă cu o serie de dificultăţi, pe fondul creşterii numărului statelor membre
şi a politicilor comunitare. O anumită lipsă de unitate, de coerenţă şi de continuitate s-au făcut
simţite. Cele mai frecvente propuneri pentru ameliorarea activităţii sale au vizat alegerea unei
6
metode de lucru cât mai apropiată modelului comunitar, prelungirea duratei Preşedinţiei şi
transparenţa lucrărilor.
Tratatul de la Lisabona aduce o serie de reforme importante în privinţa structurii şi
funcţionării Consiliului. Tratatul menţine rolul foarte important de care Consiliul se bucură în
arhitectura instituţională a Uniunii, ilustrând faptul că statele conservă o forţă structurantă decisivă.
Atenuarea distincţiei integrare-cooperare în structura Uniunii Europene (transferul cooperării
poliţieneşti şi judiciare în materie penală în cadrul comunitar) va antrena însă o diminuare a
prerogativelor decizionale ale instituţiei.
Sediul Consiliului este la Bruxelles. În lunile aprilie, iunie şi octombrie, în virtutea
Protocolului privind fixarea sediilor instituţiilor anexat tratatelor, reuniunile sale se ţin la
Luxembourg.
Consiliul era format, conform Tratatelor constitutive, din reprezentanţii statelor membre,
fiecare guvern delegând unul dintre membrii săi. Tratatul de la Maastricht va dispune formarea
Consiliului dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru, desemnat de la nivelul ministerial şi
abilitat să angajeze guvernul acelui stat (art. 203 TCE). Noua formulare, permite statelor membre să
fie reprezentate în Consiliu de reprezentanţi ai entităţilor regionale sau federale, când competenţele
acestora sunt în joc, conform dreptului constituţional naţional. Tratatul de la Lisabona adaugă
acestei formulări, precizând că reprezentantul statului trebuie să fie abilitat să angajeze guvernul
acelui stat şi să exercite dreptul de vot.
Deşi Consiliul este unic ca instituţie, diversificarea şi amplificarea activităţii Uniunii a făcut
necesară reunirea sa în mai multe formaţiuni, în funcţie de problemele dezbătute. Consiliul se
întruneşte la nivelul miniştrilor de resort, practică care s-a amplificat în timp.
Preşedinţia Consiliului este asigurată, conform unui sistem de rotaţie, de fiecare stat
membru, pe o durată de şase luni. Ordinea de rotaţie este stabilită de Consiliu cu unaninimitate.
Consiliul European de la Bruxelles din octombrie 2002 a decis ca ordinea existentă să se păstreze
până la finalul anului 2006, pentru ca noile state membre să aibă mai mult timp la dispoziţie pentru
a se pregăti în vederea exercitării acestei atât de importante funcţii. Statul căruia îi revine
Preşedinţia Consiliului prezidează toate formaţiunile specializate ale acestuia şi COREPER-ul.
2. Formaţiunile de lucru ale Consiliului. Consiliul este unic ca instituţie, diversificarea şi
amplificarea activităţii Uniunii a făcut necesară reunirea sa în mai multe formaţiuni, în funcţie de
problemele dezbătute. Consiliul se întruneşte la nivelul miniştrilor de resort, practică care s-a
amplificat în timp. Ca principale avantaje, achiesăm la imbricarea crescută a guvernelor naţionale,
la apropierea structurilor şi a oamenilor contribuind astfel la difuzarea ideii europene şi la
penetrarea chestiunilor europene în afacerile naţionale curente. Deşi această specializare este
justificată de faptul că miniştrii de resort cunosc cel mai bine problemele din domeniul lor, fiind cei
mai apţi să se pronunţe, multitudinea de formaţiuni în care se reuneşte Consiliul a antrenat o lipsă
de unitate şi de coerenţă extrem de dăunătoare, datorită tendinţei de autonomizare a Consiliilor
specializate, în detrimentul unei viziuni globale. Fiecare formaţiune poate decide însă asupra
ansamblului chestiunilor care intră în competenţele Consiliului, regulă care reflectă tocmai
caracterul său unic.
Regulamentul interior al Consiliului adoptat la 22 iulie 2002 (în urma Concluziilor
Consiliului European de la Sevilia, din iunie 2002), confirmat de regulamentele ulterioare, a redus
formaţiunile specializate la nouă: Afaceri generale şi relaţii externe, Afaceri economice şi
financiare, Justiţie şi afaceri interne, Muncă, politica socială, sănătate şi consumatori,
Competitivitate (acoperă domeniile pieţei interioare, industriei, cercetării, turismului), Transporturi,
telecomunicaţii şi energie, Agricultură şi pescuit, Mediu, Educaţie, tineret şi cultură. Consiliului
Afaceri generale şi relaţii externe format din miniştrii Afacerilor externe, are misiunea de a
coordona activitatea formaţiunilor în care Consiliul lucrează. Formaţiunea defineşte orientările
generale şi conciliază direcţiile de acţiune, reunindu-se cel puţin lunar. În această formulă, Consiliul
tratează toate chestiunile care nu au un caracter suficient de tehnic pentru a fi tratate de altă
7
formaţie. Tratatul de la Lisabona a consolidat responsabilitatea de coordonare a Consiliului Afaceri
generale. COREPER şi Secretariatul joacă de asemenea un rol important în acest sens.
Tratatul de la Lisabona reţine funcţionarea Consiliului în mai multe formaţiuni, a căror listă
completă va fi stabilită de Consiliul European, cu majoritate calificată. Consiliul afacerilor generale
asigură coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni ale Consiliului, pregăteşte reuniunile Consiliului
European şi le asigură desfăşurarea în colaborare cu Preşedinţii Consiliului European şi Comisiei.
Consiliul afaceri externe elaborează acţiunea exterioară a Uniunii, în conformitate cu liniile
generale adoptate de Consiliul European. Acesta asigură, de asemenea, coerenţa acţiunii Uniunii.
Instituit de facto de Consiliu încă de la începuturile construcţiei comunitare în virtutea
dreptului conferit de Tratatele constitutive, COREPER a fost constituţionalizat de Tratatul de
fuziune şi confirmat de Tratatele ulterioare. Originea COREPER se află în delegaţiile permanente
ale statelor membre pe lângă Comunităţile Europene, formate din funcţionari detaşaţi de diferite
ministere pentru tratarea dosarelor comunitare, în numele statului care i-a detaşat. Principala sa
menire este pregătirea lucrărilor Consiliului şi executarea mandatelor încredinţate de acesta, fiind
un organ auxiliar al Consiliului. În mod limitat, Consiliul îi poate încredinţa şi sarcini de execuţie.
3. Funcţionare. Preşedinţia Consiliului este asigurată, conform unui sistem de rotaţie, de
fiecare stat membru, pe o durată de şase luni. Ordinea de rotaţie este stabilită de Consiliu cu
unanimitate. Principalele atribuţii ale Preşedinţiei constă în convocarea Consiliului, stabilirea ordinii
de zi provizorii, conducerea dezbaterilor şi iniţierea votului, precum şi căutarea unui compromis. O
cutumă în funcţionarea Consiliului este cea a consultărilor separate între Preşedinţie şi ceilalţi
membri ai Consiliului, asupra dosarelor politice importante, în vederea facilitării consensului. De
altfel, Preşedinţia depune eforturi chiar în situaţiile în care deciziile se adoptă cu majoritate, pentru
ca adeziunea statelor să fie cât mai vastă. Preşedinţia menţine unitatea Consiliului în raport cu
multitudinea de interese reprezentate, de formaţiuni şi organe de lucru. În materia politicii externe şi
de securitate comună, Preşedinţia reprezintă Uniunea în raporturile externe. Preşedintele semnează
alături de Preşedintele Parlamentului European actele normative adoptate conform procedurii
codecizionale.
Ordinea de zi este elaborată în formă de proiect de Preşedinţie şi este adoptată de Consiliu,
la începutul fiecărei sesiuni. Ea este comunicată statelor membre cu cel puţin 14 zile înainte de
reuniune, însoţită de documentaţia aferentă. Un nou punct poate fi înscris pe ordinea de zi, doar
dacă se înregistrează un consens în Consiliu. Aceasta este împărţită în două categorii de probleme:
Partea A şi Partea B. Statele pot solicita ca anumite chestiuni să nu fie discutate de Consiliu, dacă
acestea nu au fost înscrise pe ordinea sa de zi cu cel puţin 14 zile înainte.
În Partea A sunt înscrise chestiunile asupra cărora COREPER a ajuns la un acord şi care pot
fi aprobate de Consiliu fără o discuţie prealabilă. În aceste cazuri, miniştri constată existenţa
consensului stabilit de COREPER, aprobând actul fără a mai recurge la vot. De jure, Consiliul are,
evident, posibilitatea de a refuza să dea eficienţă consensului obţinut de Coreper. De asemenea,
membrii săi şi ai Comisiei îşi pot exprima poziţia cu privire la un anumit subiect din Partea A,
putând înscrie această poziţie în procesul-verbal al întrunirii. Poziţia astfel manifestată nu
împiedică, în principiu, luarea deciziei şi nu prezintă valoarea juridică a unei rezerve. În mod
excepţional, Consiliul nu poate trece la adoptarea deciziei dacă respectiva luare de poziţie
antrenează o nouă dezbatere sau dacă este cerută retragerea subiectului din Partea A. O asemenea
cerere de retragere poate fi făcută de membrii Consiliului sau Comisiei şi trebuie acceptată în
prealabil de Consiliu. Acest mod de lucru denotă dezideratul de eficienţă a activităţii Consiliului şi
reliefează rolul extrem de important al COREPER.
În Partea B a ordinii de zi sunt înscrise problemele care necesită dezbateri, COREPER
neajungând la un acord prealabil în privinţa lor. De asemenea, în această parte pot fi înscrise şi
«false puncte B», respectiv subiecte de importanţă politică. În măsura în care Consiliul nu reuşeşte
adoptarea unei decizii, problema este trimisă COREPER, a cărui misiune este definită în funcţie de
dificultăţile întâmpinate. Însă, chiar şi pentru dosarele în cazul cărora nu a reuşit să concilieze
8
interesele statelor membre, COREPER se dovedeşte deosebit de util întrucât prin activitatea sa,
miniştri cunosc elementele de acord şi de dezacord, ca şi diferitele soluţii avute în vedere.
Consiliul se reuneşte la iniţiativa preşedintelui său, a unui stat membru sau a Comisiei de
două-trei ori pe săptămână, cel mai adesea la Bruxelles. Dezbaterile au devenit publice în cazurile în
care Consiliul decidea conform procedurii codecizionale. TL extinde această regulă la toate
procedurile legislative. Noul tratat stabileşte caracterul public al lucrărilor Consiliului, în cazurile în
care acesta deliberează şi votează un proict de act legislativ. Consiliul trece la vot la iniţiativa
Preşedintelui său. Preşedintele este obligat să deschidă procedura votului, la cererea unui membru al
Consiliului sau a Comisiei, în acest ultim caz, cu acordul Consiliului. Totodată, Preşedintele trebuie
să verifice dacă quorumul necesar adoptării deciziilor, adică majoritatea membrilor Consiliului, este
îndeplinit.
Tratatele constitutive prevăd trei modalităţi de vot: unanimitatea, majoritatea calificată şi
majoritatea simplă, alegerea între acestea operându-se în funcţie de dispoziţia de drept material care
formează baza juridică a actului adoptat. În cazul unanimităţii şi al majorităţii simple, fiecare stat
are aceeaşi pondere politică. Votul cu majoritate este instrumentul care a făcut şi face diferenţa, din
punct de vedere al eficacităţii acţiunii, între Uniunea Europeană şi celelalte organizaţii
internaţionale, cu obiective ambiţioase, dar rezultate modeste. Majoritatea încurajează dialogul şi
negocierea, fiind expresia democraţiei. Reguli nescrise vor face întotdeauna statele să nu meargă
mai departe de ceea ce este acceptabil pentru toate, iar în cazul subiectelor sensibile pentru state sau
care prezintă un caracter constituţional pentru Uniune, Tratatele însele prevăd de regulă
unanimitatea. Conform Tratatului de la Lisabona, o decizie este considerată adoptată cu majoritate
calificată dacă întruneşte cel puţin 55% din voturile din Consiliu, provenind de la cel puţin 15 state
şi reprezentând cel puţin 65 % din populaţia Uniunii. Maniera în care este definită majoritatea
calificată reflectă natura duală a Uniunii Europe, de Uniune a statelor şi a cetăţenilor. Spre
deosebire de Tratatul de la Nisa, criteriul demografic devine obligatoriu. Aceste reguli vor intra în
vigoare la 1 noiembrie 2014. Începând cu 1 noiembrie 2014, în cazurile în care Consiliul nu decide
pe baza unei propuneri a Comisiei sau a Înaltului reprezentant pentru afaceri externe şi politica de
securitate, majoritatea calificată se defineşte ca cel puţin 72% din voturile membrilor Consiliului,
provenind din state membre a căror populaţie este de cel puţin 65% din populaţia totală a Uniunii.
De asemenea, începând cu 1 noiembrie 2014, în situaţiile în care nu toţi membrii Consiliului iau
parte la vot, majoritatea calificată constituie cel puţin 55% din voturile provenind de la statele
participante, a căror populaţie este de cel puţin 65% din populaţia totală a statelor membre. Dacă
Consiliul nu decide pe baza propunerii Comisiei sau a Înaltului reprezentant, majoritatea calificată
va fi formată din cel puţin 72% din voturile statelor participante, iar populaţia statelor care au votat
favorabil trebuie să constituie cel puţin 65% din populaţia statelor membre. Tratatul creează şi
clauze-pasarelă, care oferă posibilitatea Consiliului de a trece de la unanimitate, la majoritatea
calificată (mai puţin în cazul deciziilor care au implicaţii militare sau care ţin de domeniul apărării),
iar Parlamentului, posibilitatea de a trece de la procedura legislativă specială (în cadrul căreia nu are
putere de decizie), la procedura legislativă ordinară (procedura codecizională). Pentru a concretiza
această posibilitate, Consiliul European se pronunţă cu unanimitate, după aprobarea Parlamentului.
Orice iniţiativă în acest sens estre transmisă Parlamentelor naţionale, care pot, printr-o singură
opoziţie formulată în termen de şase luni, să împiedice o asemenea evoluţie. În anumite domenii,
Consiliul European sau Consiliu de miniştri pot, cu unanimitate, să decidă aplicarea votului cu
majoritate calificată sau procedura legislativă ordinară, fără ca Parlamentele naţionale să aibă un
drept de veto: cadrul financiar plurianual, anumite măsuri privind politica socială, mediul,
cooperarea judiciară în materia dreptului familiei, anumite decizii privind politica externă.
4. Competenţe. Consiliul este, alături de Parlamentul European, autoritatea legislativă şi
bugetară a Uniunii Europene. Totodată, Consiliul joacă un rol de arbitru şi îndeplineşte o funcţie de
coordonare generală, care depăşeşte cadrul politicilor economice ale statelor membre (domeniu în
care se manifestă cu predilecţie). Pe baza recomandării Comisiei, Consiliul elaborează un proiect
9
care este trimis Consiliului European. Consiliul European adoptă în virtutea sa marile orientări ale
politicilor economice ale statelor membre şi ale Uniunii. Consiliul poate adresa recomandări statelor
care nu respectă aceste orientări sau care riscă să compromită buna funcţionare a Uniunii economice
şi monetare, care pot fi făcute publice. Preşedintele Consiliului şi Preşedintele Comisiei fac un
raport Parlamentului asupra rezultatelor coordonării politicilor economice ale statelor, Parlamentul
putând invita pe preşedintele Consiliului să-i prezinte eventualele recomandări publice făcute unui
stat.
Consiliul deţine principalul rol în încheierea acordurilor internaţionale. El autorizează
Comisia să deschidă negocierile, îi poate adresa directive vizând derularea acestora şi decide în
privinţa semnării şi încheierii acordului. Înaintea încheierii unui acord, Consiliul îi poate solicita
Curţii de justiţie, alături de statele membre, Comisie şi Parlament, să se pronunţe asupra
concordanţei respectivului acord cu tratatele. Instituţia interguvernamentală statuează de regulă cu
majoritate calificată, iar în mod excepţional, cu unanimitate. Consiliul decide cu unanimitate dacă
acordul poartă asupra unei chestiuni pentru care deciziile interne se adoptă tot cu unanimitate
(precum şi în situaţia acordurilor de asociere), respectiv cu majoritate calificată, dacă acordul
vizează o acţiunea sau o poziţie comună. În cadrul formelor de cooperarea, Consiliul poate încheia
acorduri care leagă instituţiile Uniunii, în respectivele materii.
În materia politicii externe şi de securitate comună, Consiliul exercită o funcţie decizională.
Instituţia defineşte poziţiile comune şi adoptă acţiunile comune pe baza principiilor, orientărilor
generale şi strategiilor comune adoptate de Consiliul European. Acesta adoptă de asemenea poziţiile
comune, acţiunile comune şi convenţiile în cadrul fostei cooperări în materia justiţiei şi afacerilor
interne, respectiv a cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală. În cadrul
interguvernamental, Consiliul a fost şi este sprijinit de organe specifice (comitetul politic, secretarul
general al Consiliului, Înaltul reprezentant pentru PESC, comitetul de coordonare pentru cooperarea
poliţienească şi judiciară în materie penală). Consiliul decide de regulă cu unanimitate în privinţa
formelor de cooperare, însă tratatele de la Amsterdam şi Nisa au introdus şi majoritatea calificată în
anumite domenii: măsurile de aplicare ale deciziilor, măsurile de aplicare ale convenţiilor,
chestiunile de procedură (majoritate simplă chiar). În cadrul PESC, Consiliul adoptă cu majoritate
calificată pe baza unei strategii comune, decizii pentru punerea în aplicare a acţiunilor şi poziţiilor
comune. Dacă un stat declară că se opune, invocând motive de politică naţională importante,
Consiliul, cu majoritate calificată, poate cere Consiliului European să se sesizeze asupra chestiunii
şi să adopte o decizie cu unanimitate. În privinţa chestiunile de procedură, se aplică majoritatea
simplă.
Consiliul autorizează cooperările consolidate, se bucură de atribuţii decizionale în procedura
de constatare a unui risc de violare a anumitor valori ale Uniunii (şi ia măsuri în acest sens) şi de
suspendare a anumitor drepturi ale statelor, precum şi în procedura de admitere a noilor state.
Acesta emite un aviz favorabil reunirii unei conferinţe interguvernamentale în scopul revizuirii
tratatelor.
10
CURTEA DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE
OBIECTIVE
 familiarizarea cursanţilor cu rolul şi funcţionarea Curţii de Justiţie a Uniunii

Europene;
 introducerea cursanţilor în studiul competenţelor Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene.
1. Puterea judiciară a UE. Jurisdicţia comunitară este formată din Curtea de justiţie,
Tribunalul de primă instanţă şi tribunalele specializate. Aceste instanţe joacă un rol considerabil în
procesul de integrare europeană, proces care reprezintă înainte de toate un fenomen juridic.
Jurisdicţiile comunitare dispun, în virtutea tratatelor, de o competenţă permanentă şi, cu foarte
puţine excepţii, obligatorie. În materia interpretării dreptului comunitar, competenţa devine
exclusivă. Hotărârile lor au forţă obligatorie şi executorie în statele membre ale Uniunii. Alături de
atribuţiile jurisdicţionale şi consultative, aceste instanţe (în particular, Curtea de justiţie) îndeplinesc
o importantă funcţie normativă, care le diferenţiază de instanţele internaţionale.
Curtea de justiţie, Tribunalul de primă instanţă şi tribunalele specializate dispun în acelaşi

timp de mijloacele unei veritabile puteri judiciare şi de autoritatea unei instituţii a Uniunii. Curtea
de justiţie contribuie, alături de celelalte instituţii, la realizarea obiectivelor Uniunii, având deci
competenţe mai largi decât cele ale unei jurisdicţii tradiţionale. Ea este garanta valorilor
democratice într-o Comunitate de drept, a cărei substanţă a definit-o.
Reuşitele integrării europene se datorează în bună parte Curţii de justiţie, care nu s-a limitat
doar să precizeze dreptul, „ci a constatat şi lacunele şi chiar a urmărit dezvoltarea sa printr-o
jurisprudenţă creatoare, pretoriană, încurajată de «carenţele» celorlalte instituţii şi state membre (...)
1
. Curtea a oferit Comunităţilor două importante instrumente de integrare, respectiv cele două
principii de aplicare a dreptului comunitar în statele membre: principiul aplicării cu preeminenţă a
dreptului comunitar şi principiul aplicării sale directe şi imediate. Curtea de justiţie a Comunităţilor
Europene (CJUE) a transformat ordinea juridică comunitară fundamentată pe dreptul internaţional
public, într-o ordine juridică similară celei naţionale. Curtea a stabilit fundamente constituţionale
edificiului juridic al Uniunii şi a elaborat marile echilibre constituţionale în cadrul Uniunii şi între
Uniune şi statele membre 2. Curtea este cea care a consacrat teza limitării drepturilor suverane ale
statelor şi principiul transferului de competenţe, anunţând un nou echilibru de putere la nivel
european.
CJUE asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Curtea

îndeplineşte această funcţie nu ca o jurisdicţie internaţională, ci în condiţii similare cu cele ale
instanţelor statale. Curtea este gardian al dreptului comunitar, garantă a constituţionalităţii oricărei
activităţi în cadrul Comunităţii şi a interesului general al Uniunii. În acest sens, Curtea recurge la o
interpretare teleologică, care favorizează integrarea.
1
S. Van Raepenbusch, op. cit., p. 239.
2
A. Berramdane, J. Rossetto, op. cit., p. 207.
1
Similitudinea cu judecătorul intern reiese din analiza modului în care poate fi sesizată, a
subiectelor care o pot sesiza, a competenţelor sale şi a forţei executorii a hotărârilor pronunţate.
Dacă jurisdicţiile internaţionale pot fi sesizate doar după epuizarea căilor interne de atac (Curtea
Europeană a Drepturilor Omului) sau în virtutea unui acord al părţilor (Curtea Internaţională de
Justiţie), subiectele de drept se pot adresa nemijlocit CJUE, cu respectarea competenţei sale
materiale şi fără ca un acord preliminar în acest sens să fi fost stabilit între părţi. În categoria
subiectelor care pot investi jurisdicţia cu tranşarea unei cauze, întâlnim, ca regulă în cadrul
jurisdicţiilor internaţionale, statele. Sfera subiectelor de drept care pot sesiza CJUE este mult mai
vastă în comparaţie cu cea anterior evocată, incluzând instituţiile europene şi particularii. Or,
recunoaşterea acestei prerogative particularilor este excepţională în dreptul internaţional public. În
altă ordine de idei, hotărârile CJUE se bucură de forţă executorie în statele membre. În concluzie,
Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene este concepută după imaginea jurisdicţiilor statale şi
mai ales a jurisdicţiei administrative franceze, atât din punct de vedere al justiţiabililor cât şi al
competenţei, naturii contencioaselor care îi sunt supuse, procedurii după care statuează 3.
Curtea asigură respectarea ordinii juridice comunitare, dar ea contribuie şi la dezvoltarea

acesteia în sensul obiectivelor finale, politice, ale tratatelor. Curtea a fost catalogată de o parte a
doctrinei drept curte constituţională. Curtea însăşi a calificat tratatele comunitare ca reprezentând
carta constituţională a Comunităţilor. Anumite competenţe deosebit de importante exercitate de
Curte, precum respectarea principiilor atribuirii de competenţe şi a echilibrului instituţional,
verificarea concordanţei acordurilor internaţionale cu tratatele, protejarea valorilor democratice ale
Uniunii aseamănă Curtea de la Luxembourg unei veritabile instanţe constituţionale.
Tratatul de la Lisabona produce o suprimare a pilonilor şi îi conferă în mod expres

personalitate juridică Uniunii Europene, ceea ce, teoretic, ar trebuie să determine o competenţă
generală a Curţii de justiţie. Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene se va numi, după intrarea
sa în vigoare, Curtea de justiţie a Uniunii Europene. Politica externă şi de securitate comună şi
politica de securitate şi de apărare comună continuă însă să reprezinte excepţiile de la această
regulă. Curtea verifică doar ca limitele între cooperarea interguvernamentală specifică acestor
domenii şi integrarea comunitară să fie respectate. În privinţa fostei CJAI, deşi comunitarizată,
Curtea nu este competentă pentru a verifica validitatea sau proporţionalitatea operaţiunilor de poliţie
sau ale altor servicii represive desfăşurate în statele membre, pentru menţinerea ordinii publice sau
a securităţii interioare.
Conform Tratatului de la Lisabona, denumirea de Curte de justiţie a Uniunii Europene

desemnează, într-un mod a priori destul de surprinzător 4 , Curtea de justiţie, Tribunalul şi
tribunalele specializate. Toate acestea jurisdicţii asigură respectarea dreptului în interpretarea şi
aplicarea tratatelor, iar calitatea de instituţie se aplică Curţii de justiţie a Uniunii Europene.
Tribunalul de primă instanţă deţine o competenţă de drept comun. Domeniile având o importanţă
deosebită pentru aplicarea corectă şi uniformă a dreptului comunitar, rămân în continuare de
competenţa Curţii de justiţie, în timp ce tribunalele specializate exercită funcţia jurisdicţională în
domenii specifice. Sistemul jurisdicţional comunitar este ierarhizat, astfel încât deciziile
3
L. Cartou, op. cit., p. 146.
4
P. Manin, op. cit., p. 365.
2
Tribunalului pot fi atacate în faţa Curţii de justiţie, în timp ce deciziile tribunalelor specializate pot
fi atacate în faţa Tribunalului, iar ulterior, în mod excepţional, în faţa Curţii de justiţie. Sediul
jurisdicţiilor Uniunii s-a aflat, încă de la începutul construcţiei comunitare, la Luxembourg.
1. Structura Curţii de Justiţie. Curtea este formată din judecători, avocaţi generali şi dintr-
un grefier asistat de adjuncţi, reuniţi în serviciul de grefă. Avocaţii generali asistă Curtea în
îndeplinirea misiunilor sale. Ei prezintă în mod public, în deplină imparţialitate şi independenţă,
concluzii motivate asupra cauzelor supuse Curţii de justiţie.Acestora li se alătură referenţii şi un
număr important de alţi funcţionari şi agenţi, organizaţi în mai multe departamente. În prezent,
Curtea este formată din 27 de judecători şi un număr neschimbat de avocaţi generali. Preşedintele
CJCE este ales din rândul judecătorilor Curţii, de către aceştia, prin vot secret, imediat după
reînnoirea parţială a judecătorilor Curţii, cu majoritate absolută în primul tur, respectiv majoritate
relativă în al doilea tur. Mandatul său are o durată de 3 ani, putând fi reînnoit. Tribunalul de primă
instanţă este format dintr-un număr de 27 de judecători, aceştia putând îndeplini dacă se impune şi
rolul avocatului general în anumite speţe. .
Modul de desemnare al magistraţilor, judecători şi avocaţi generali, a rămas constant în

cursul evoluţiei construcţiei comunitare: acordul comun al guvernelor statelor membre, în ciuda
solicitării Parlamentului European de a fi asociat la acest proces. Tratatul de la Lisabona instituie un
comitet, format din şapte personalităţi alese din rândul foştilor membri ai Curţii şi ai Tribunalului,
ai jurisdicţiilor naţionale supreme precum şi ai juriştilor care posedă competenţe notorii, dintre care
unul este numit de Parlament. Comitetul va da un aviz asupra calităţilor pe care membrii
jurisdicţiilor Uniunii ar trebui să le posede, mai înainte ca statele membre să recurgă la
nominalizări. Acest procedeu consolidează independenţa magistraţilor în raporturile cu statele
membre şi ridică exigenţele profesionale pe care aceştia trebuie să le îndeplinească.
Numirea în funcţie are loc pentru un mandat de şase ani. Corpul judecătorilor se înnoieşte
parţial (pe jumătate) la fiecare trei ani.
În exercitarea funcţiei lor, judecătorii sunt independenţi. Aceştia nu reprezintă statul care i-a
desemnat, independenţa lor fiind asigurată, ca şi în cazul Comisiei, prin modalitatea numirii în
funcţie. Magistraţii beneficiază de aceleaşi privilegii ca şi funcţionarii şi agenţii Comunităţii,
beneficiind de asemenea de un salariu motivant. Un regim bine definit de incompatibilităţi şi
imunităţi a fost stabilit. Scopul său este protejarea membrilor Curţii în exerciţiul funcţiei lor şi
garantarea independenţei statutare şi funcţionale a acestora, îndeosebi în raporturile cu statele
membre. La intrarea în funcţie, magistraţii depun un jurământ referitor imparţialitatea şi onestitatea
exercitării funcţiei, precum şi la pastrarea secretului profesional (cu precădere secretul privind
deliberările). Funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie politică sau
administrativă, precum şi cu orice altă activitate profesională, cu excepţia cazurilor în care Consiliul
le acordă o dispensă în acest sens (de regulă pentru activităţi didactice sau de cercetare juridică).
2. Funcţionare. Pentru a-şi exercita funcţia jurisdicţională, Curtea se reuneşte în plen sau în
camere. Din considerente de eficacitate şi pentru a substitui judecata în plen (din ce în ce mai
dificilă datorită extinderilor succesive), Tratatul de la Nisa a introdus o nouă formaţiune de
judecată, Marea Cameră, numită şi micul plen. Devenind efectivă în urma extinderii masive din
2004, Marea Cameră este condusă de Preşedintele Curţii şi este formată din 13 judecători, printre
3
care preşedinţii camerelor de cinci judecători, judecătorul raportor, alţi magistraţi. Marea Cameră
este competentă să judece atunci când un stat membru sau o instituţie, părţi în proces, o solicită ca
formaţiune de judecată. Judecata în plen s-a transformat în cursul adâncirii construcţiei comunitare,
din regulă în excepţie. După 2004, Curtea este structurată în 3 camere formate din cinci judecători şi
trei camere formate din trei judecători.
Larg inspirată de procedura în vigoare în faţa jurisdicţiilor administrative franceze,

procedura în faţa CJCE reia principiile procedurale naţionale, dar prezintă şi trăsături distincte.
Principala sa sursă formală rămâne Regulamentul de procedură. În esenţă, procedura este mixtă,
inchizitorie, contradictorie, publică şi gratuită. Procedura în faţa Tribunalului de primă instanţă
respectă aceleaşi reguli.Procedura este mixtă, presupunând o etapă scrisă, urmată de o etapă orală,
inchizitorie, publică şi contradictorie. Limba de procedură reprezintă limba în care părţile comunică
între ele şi se exprimă în raporturile cu instanţa de judecată, redactând memorii, susţinând pledoarii
şi efectuând orice alt act de procedură. Totodată, prezintă valoare de acte oficiale, doar actele de
procedură redactate în această limbă, celelalte versiuni având valoarea unor traduceri. Limba de
procedură este aleasă de reclamant, dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene. Dacă pârâtul este
un stat membru sau un resortisant al unui stat membru, limba de procedură este dată de limba
oficială a respectivului stat membru. Dacă statul are mai multe limbi oficiale, reclamantul poate
alege dintre acestea. Dacă pârâtul este o instituţie a Uniunii, limba de procedură este aleasă de
reclamant. În cazul trimiterilor prejudiciale, limba de procedură este limba jurisdicţiei naţionale.
Statele membre sau terţe care pot interveni în asemenea proceduri pot să-şi utilizeze în cursul
procedurii orale, propriile limbi oficiale.
3. Competenţe. Curtea de justiţie întruneşte simultan caracteristicile unei curţi

constituţionale, unei curţi administrative şi unei curţi internaţionale. În consecinţă, competenţele
Curţii sunt multiple şi ţin, în principal, de interpretarea dreptului comunitar, de exercitarea funcţiei
jurisdicţionale şi a unei funcţiuni consultative. Competenţele jurisdicţionale reprezintă un sistem
complet de acţiuni în justiţie şi mijloace procedurale destinate să permită Curţii să asigure
respectarea (şi, în mod deosebit, uniformitatea) dreptului comunitar. Numeroase şi diversificate,
competenţele jurisdicţionale sunt de natură constituţională, administrativă şi judiciară. Acest tip de
competenţe îi permite Curţii să vegheze la respectarea de către statele membre a obligaţiilor lor
decurgând din dreptul comunitar (recursul în lipsuri), să controleze activitatea celorlalte instituţii
raportat la exigenţele dreptului comunitar (recursul în anulare, recursul în carenţă, etc.), precum şi
să asigure o interpretare şi o aplicare uniformă a dreptului comunitar.
Alături de aceste acţiuni principale, organele jurisdicţionale cunosc o serie de proceduri

accesorii, precum intervenţia, cererea de suspendare a executării actului atacat sau de acordare de
măsuri provizorii, interpretarea unei hotărâri, rectificarea erorilor materiale, etc, care amplifică
similitudinile cu jurisdicţiile statale.
Curtea de justiţie însăşi şi-a extins competenţa la asigurarea respectării principiilor generale
ale dreptului şi a drepturilor fundamentale, practică consacrată ulterior la nivel de tratate. Din
perspectiva anumitor contencioase, competenţele Curţii au prezentat deosebiri între cele trei
Comunităţi, cele mai semnificative întregistrându-se în cazul CECO (astfel cum vom arăta în ultima
subsecţiune).
4
Competenţele consultative. Competenţele consultative constă, în esenţă, în efectuarea unui
control preventiv, menit să asigure concordanţa anumitor categorii de acte care urmează a fi
adoptate de instituţiile Uniunii, cu dispoziţiile tratatelor. La solicitarea Consiliului, Comisiei,
Parlamentului sau a unui stat membru, Curtea emite un aviz asupra concordanţei cu dispoziţiile
tratatului, a unui acord între Uniune şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale, a
cărui încheiere se preconizează. Dacă Curtea emite un aviz negativ, acordul nu poate intra în
vigoare decât dacă este revizuit. Aceste avize au reprezintă în esenţă o decizie cu caracter
obligatoriu. Avizele Curţii prezintă o importanţă deosebită pe plan instituţional. Procedura avizului
prealabil are astfel o dublă funcţie preventivă: pe planul intern al Comunităţii, permiţând să se evite
ca încheierea unui acord internaţional să aducă atingere tratatului, şi pe plan internaţional,
permiţând evitarea angajării responsabilităţii Comunităţii ca urmare a anulării actului privind
încheierea acordului sau constatarea invalidităţii sale (ceea ce ar avea efecte în ordinea juridică
comunitară, dar nu în ordinea internaţională).
Competenţe specifice unei curţi internaţionale. Statele membre nu pot recurge la soluţiile
oferite de dreptul internaţional public pentru a soluţiona diferende care ţin de dreptul comunitar.
Statele membre se angajează să nu supună un diferend relativ la interpretarea şi aplicarea
prezentului tratat unui alt mod de reglementare decât cele prevăzute de acesta. Un stat membru
poate introduce un recurs împotriva altui stat pe motiv că nu şi-a respectat obligaţiile rezultând din
dreptul comunitar.
Contenciosul comunitar poate fi structurat în contencios de legalitate, contenciosul privind
lipsurile statelor, contenciosul de plină jurisdicţie şi recursurile în interpretare şi aprecierea
validităţii. Contenciosul de anulare sancţionează ilegalităţile din activitatea instituţiilor Uniunii, care
s-au produs atât pe cale de acţiune, cât şi prin omisiune. Contenciosul privind lipsurile statelor
permite sancţionarea statelor ce nu îşi îndeplinesc obligaţiile care rezultă în sarcina lor, conform
dreptului comunitar. Competenţele Curţii în aceste două materii rămân însă limitate la anularea
actului dedus judecăţii (imposibilitatea reformării sale), respectiv la constatarea (declararea)
conduitei neadecvate a statelor. Contenciosul de plină jurisdicţie, în schimb, restituie judecătorului
plenitudinea puterilor sale. El permite examinarea fondului cauzei, atât în ceea ce priveşte
chestiunile de fapt, cât şi cele de drept, precum şi reformarea, după caz, a actului contestat.
Recursurile în interpretarea şi aprecierea validităţii previn încălcări ale dreptului comunitar, asigură
o interpretare şi o aplicare uniformă a acestuia şi constituie cadrul unei importante cooperări între
judecătorul naţional şi cel comunitar.
5
ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE
OBIECTIVE
 familiarizarea cursanţilor sistemul juridic al Uniunii Europene;

 introducerea cursanţilor în studiul izvoarelor dreptului Uniunii Europene.
1. Definiţie şi principalele caracteristici. Ordinea juridică a Uniunii Europene reprezintă
un ansamblu complex şi eterogen de norme, datorită metodelor multiple folosite pentru atingerea
finalităţii tratatelor şi practicii instituţionale. În funcţie de intensitatea competenţelor atribuite
Uniunii, actele adoptate de instituţiile sale prezintă intensitate normativă şi forţă juridică variabile.
Astfel, putem vorbi de un veritabil drept al Uniunii Europene cu precădere în cadrul pilonului
comunitar, întrucât actele adoptate în sfera politicii externe şi de securitate comună şi a cooperării
poliţieneşti şi judiciare în materie penală (cu anumite excepţii) nu sunt constrângătoare juridic.
Dincolo de această diversitate, ordinea juridică a Uniunii rămâne relativ unitară, întrucât
toate componentele sale contribuie la realizarea obiectivelor comune, prevăzute de tratate. Cadrul
instituţional unic al Uniunii Europene este un alt important garant al acestei unităţi, în ciuda
competenţelor diferite ale instituţiilor, în funcţie de pilonul în care ne situăm. Interpretarea unitară a
dreptului comunitar ţine de competenţele CJCE, iar aplicarea, de asemenea unitară, revine statele
membre. Efectul direct al dreptului comunitar contribuie la acţiunea sa omogenă.
Dreptul comunitar cu predilecţie, dar şi ordinea juridică a Uniunii în general, se prezintă ca

un ansamblu structurat şi coerent, graţie izvoarelor autonome, existenţei unor instituţii şi proceduri
proprii de emitere a normelor, de interpretare şi de sancţionare a încălcării lor. Respectarea
dreptului comunitar este asigurată de Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene, în timp ce
acţiunea sa este garantată de principiile priorităţii şi efectului direct, degajate de Curte. Suntem în
prezenţa unui nou sistem de drept, intern Comunităţilor şi Uniunii şi integrat ordinii juridice a
statelor membre, care şi-a dovedit eficienţa în timp, ca principal instrument de integrare.
Ordinea juridică a Uniunii este autonomă în raport cu sistemul juridic al statelor membre. În
măsura în care ordinea juridică comunitară este una autonomă în raport cu ordinea juridică a statelor
membre, se poate aprecia că fundamentale ei sunt de natură constituţională, chiar dacă avem de-a
face aici cu o constituţionalitate sui generis. Autonomia dreptului comunitar rezidă în autonomia
surselor sale, a noţiunilor cu care operează şi care prezintă o semnificaţie distinctă de cea din
dreptul intern al statelor membre (a se vedea instituţia hotărârilor prejudiciale), precum şi de un
statut privilegiat al normelor sale, care nu pot fi anihilate prin norme naţionale (preeminenţa în
aplicare şi efectul direct). Caracterul autonom al dreptului comunitar este şi o consecinţă a limitării
suveranităţii statelor membre şi a jurisdicţie obligatorii a CJCE.
Ordinea juridică comunitară este integrată ordinii juridică a statelor membre. Vectorii
acestei integrări sunt aplicarea cu preeminenţă a dreptului comunitar în statele membre şi efectul
direct şi imediat al normei comunitare. Alături de statele membre, subiecte ale dreptului comunitar
material şi procedural sunt în egală măsură personale fizice şi juridice. Autorităţile statului sunt, la
rândul lor, implicate în executarea şi aplicarea dreptului Uniunii. Din acest punct de vedere, ordinea
1
juridică pe care o analizăm apare ca relativ centralizată sub aspectul elaborării şi descentralizată,
sub aspectul executării.
Ierarhizarea normelor reprezintă, în esenţă, o cerinţă a oricărui sistem juridic. Ierarhizarea

este prealabilă validităţii sistemului, care presupune concordanţa normelor inferioare cu cele
superioare. Ordinea juridică comunitară este caracterizată de o ierarhizare care nu este expres
confirmată de tratate, ci este rezultatul jurisprudenţei şi implicit, a totalităţii dispoziţiilor tratatelor.
Tratatele, principiile generale ale drepului, dreptul convenţional şi dreptul derivat reprezintă ierarhia
unanim admisă de doctrină şi de jurisprudenţă. Pe lângă carenţa majoră a nereglementării explicite
la nivel de tratate a unui aspect vital pentru orice sistem juridic, ierarhia normelor comunitare apare
problematică în contextul multiplicării actelor atipice, unele având forţă juridică obligatorie.
Tratatului de la Lisabona a redus numărul instrumentelor juridice la cinci, indiferent de

materia în care ne plasăm: regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize (art. 288 TFUE).
Atenuarea distincţiei în piloni a Uniunii şi personalitatea juridică conferită acestei structuri vor
contribui, în mod cert, la omogenizarea categoriilor de acte juridice. Diferenţa între tipul de act
adoptat raportat la gradul de integrare atins într-un anumit domeniu, o va face procedura legislativă
folosită pentru emiterea sa. În acest sens, TL consacră o procedură legislativă ordinară şi proceduri
legislative speciale (art. 289 TFUE). Procedura legislativă ordinară presupune adoptarea unui
regulament, decizie sau directivă, la propunerea Comisiei, de către Consiliul (cu majoritate
calificată) în codecizie cu Parlamentul, eventual în urma unor avize consultative din partea
organelor complementare. Procedurile legislative speciale grupează toate celelalte proceduri de
adoptare a actelor juridice, prevăzute de tratat. În acest caz, Consiliul decide cu unanimitate
(regula), după consultarea Parlamentului/exprimarea unui drept de veto de către acesta/fără
consultarea Parlamentului, etc..
Tratatul de la Lisabona aduce o contribuţie majoră la ierarhizarea normelor în cadrul

Uniunii Europene, mai precis în privinţa categoriei dreptului derivat. Aceasta ar urma să se
realizeze în funcţie de distincţia între trei categorii fundamentale de acte: actele legislative
(indiferent de procedura prin care au fost adoptate), actele care completează sau modifică aspecte
neesenţiale dintr-un act legislativ şi actele de executare ale actelor legislative.
Izvoarele dreptului Uniunii Europene sunt multiple şi diverse. Ordinea juridică a Uniunii
este formată din ansamblul normelor rezultate din tratate şi principiile generale ale dreptului,
acordurile internaţionale încheiate de Comunitatea Europenă şi statele membre, actele adoptate de
instituţiile europene pe baza tratatelor şi jurisprudenţa. Un loc aparte revine jurisprudenţei
instanţelor comunitare, care deşi nu reprezintă un izvor de drept în sensul sistemului anglo-saxon, a
jucat şi joacă un rol esenţial în salvgardarea şi accelerarea procesului de integrare.
2. Dreptul primar. Dreptul primar constituie fundamentul constituţional al Uniunii

Europene. Întâietatea sa în raport cu toate celelalte izvoare este absolută. Curtea de justiţie a
calificat tratatele drept carte constituţionale, situându-le în vârful piramidei normelor comunitare.
Principiile generale ale dreptului constituie o sursă de drept nescrisă, de origine jurisprudenţială. În
absenţa unor dispoziţii exprese ale tratatelor, o parte a doctrinei le conferă acestora o valoare
juridică similară cu cea a tratatelor însăşi, în timp ce alţi autori apreciază că principiile generale ale
2
dreptului se apropie de vârful ierarhiei izvoarelor dreptului comunitar, fără a egala însă forţa
Tratatele reprezintă fundamentul întregului edificiu comunitar, soclul instituţional al unei

entităţi politice şi juridice inedite. Dreptul primar cuprinde tratatele originare ale Comunităţilor şi
Uniunii Europene, tratatele de modificare ale acestora şi tratatele de aderare. Suntem în prezenţa
unui drept dinamic şi complex, datorită revizuirilor succesive şi aderării unui număr impresionant
de state. Această complexitate a devenit însă nocivă, întrucât pune în discuţie claritatea şi
lizibilitatea acestei surse de drept. Tratatele cuprind de regulă un preambul şi un dispozitiv, format
din dispoziţii preliminare, indicarea obiectivelor urmărite şi a acţiunilor comune, norme
instituţionale şi materiale, clauze generale şi finale. Tratatele de aderare cuprind în plus dispoziţii
tranzitorii şi adaptări instituţionale. Acestor surse li se alătură protocoalele anexă la tratate,
protocoale care prezintă o importanţă politică şi juridică de prim ordin. Sub aspect juridic,
protocoalele au aceeaşi forţă ca şi dispoziţiile cuprinse în corpul tratatelor1. Declaraţiile, anexate şi
ele tratatelor, nu prezintă forţă juridică, ci constituie simple angajamente politice, utilizate (şi) cu
prilejul interpretării tratatelor.
Regimul juridic al tratatelor este determinat de preeminenţa lor absolută în ordinea juridică
comunitară. Curtea de justiţie nu este competentă să exercite un control jurisdicţional în privinţa
dispoziţiilor lor, întrucât acestea reflectă voinţa statelor suverane. Supremaţia tratatelor în dreptul
comunitar în raport cu toate celelalte izvoare, este asigurată printr-o serie de instrumente
jurisdicţionale (şi nu numai) consacrate de tratate şi de practică. Concordanţa acordurilor
internaţionale cu tratatele este asigurată graţie competenţelor consultative ale Curţii de jsutiţie şi
posibilităţii sesizării acestei instituţii de către statele membre, Consiliu, Comisie şi Parlamentul
European pentru a se pronunţa asupra compatibilităţii cu tratatele a unui acord care urmează a fi
încheiat. În cazul unui aviz negativ al Curţii, încheierea acordului este posibilă doar după revizuirea
tratatului. Dacă Curtea de justiţie nu a fost în măsură să se pronunţe anterior încheierii unui acord
internaţional printr-un aviz consultativ şi apreciază respectivul acord ca fiind contrar tratatelor, ea
are posibilitatea de a anula decizia de încheiere a acordului. Anularea nu produce efecte juridice faţă
de terţi, situaţia creată fiind reglată de dispoziţiile dreptului internaţional public referitoare la
validitatea tratatelor.
Acordurile internaţionale încheiate de statele membre anterior intrării în vigoare a tratatelor

comunitare, nu pot fi invocate de state pentru a nu-şi executa obligaţiile care decurg din dreptul
primar al Uniunii. În cazul acordurilor pe care statele membre intenţionează să le perfecteze după
intrarea în vigoare a tratatelor comunitare, acestea sunt ţinute de obligaţiile rezultând din principiul
cooperării loiale şi de repercusiunile recursului în lipsuri.
Tratatele se află într-un raport de superioritate ierarhică în raporturile cu principiile generale

ale dreptului, deoarece acestea din urmă nu pot fi consacrate ca atare, dacă sunt contrare
dispoziţiilor de drept primar. Supremaţia dreptului primar în raporturile cu dreptul derivat este
asigurată, îndeosebi, prin instrumentele procesuale care permit verificarea legalităţii acestor acte. O
consecinţă a supremaţiei tratatelor este imposibilitatea revizuirii lor printr-un act de drept derivat,
convenţional sau pe cale jurisprudenţială.
3
Principiile generale ale dreptului comunitar au fost preluate de Curtea de justiţie din mai
multe surse: dreptul internaţional public, dreptul statelor membre şi stuctura Comunităţilor însăşi.
Cea mai importantă dintre acestea se referă la protejarea drepturilor fundamentale ale persoanei,
principiile din această categorie provenind atât din tradiţiile constituţionale comune ale statelor
membre, cât şi din sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. O a doua categorie vizează
asigurarea protecţiei cetăţeanului în faţa autorităţilor legislative ale Uniunii, cel mai adesea invocat
fiind principiul securităţii juridice.
3. Dreptul conventional. Denumim drept convenţional ansamblul acordurilor internaţionale

încheiate de Comunitatea Europeană cu state terţe şi organizaţii internaţionale, precum şi acordurile
mixte. Acordurile mixte sunt acordurile încheiate de Comunitate împreună cu statele membre, ca o
expresie a competenţelor partajate, cu aceleaşi subiecte de drept. Din totalitatea normelor care
rezultă din acordurile mixte, constituie surse ale dreptului comunitar doar cele care privesc
Comunităţile. Cele două categorii de acorduri fac parte integrantă din dreptul comunitar, începând
din momentul intrării lor în vigoare (preferinţa pentru monism), prin publicarea în Jurnalul oficial al
Uniunii Europene. Dreptul convenţional ocupă în ierarhia normelor comunitare o poziţie
intermediară între tratate şi principiile generale ale dreptului, pe de o parte, şi actele de drept
derivat, pe de altă parte. Forţa lor juridică este inferioară tratatelor şi principiilor generale ale
dreptului, acordurile internaţionale neputând fi încheiate decât dacă sunt compatibile cu aceste
surse. În schimb, actele de drept sunt anulate dacă încalcă dispoziţii din acordurile anterior evocate.
Dreptul conveţional se impune statelor membre şi instituţiilor Uniunii.
4. Dreptul derivat. Dreptul derivat desemnează totalitatea actelor obligatorii din punct de
vedere juridic, lipsite de o reală sancţiune juridică sau facultative pentru destinatarii lor, pe care
instituţiile Uniunii Europene le adoptă în executarea dispoziţiilor din tratate. Intensitatea juridică a
acestor norme este variabilă, în principal în funcţie de metoda integraţionistă sau
interguvernamentală care se află la baza lor. Dreptul derivat reprezintă un drept legiferat, adică un
corp de reguli secretat de Uniune însăşi, într-o manieră autonomă, în ciuda caracterului său derivat
din tratate, deci adoptat în aplicarea şi pentru aplicarea acestora. Izvoare deosebit de importante prin
amploare şi efecte, actele adoptate de Uniunea o diferenţiază în raport cu organizaţiile
internaţionale.
Actele de drept derivat pot fi clasificate, în funcţie de dispoziţiile de drept primar şi de

practica instituţională, în acte tipice şi acte atipice. Înţelegem să atribuim denumirea de acte tipice ,
acelor izvoare pe care tratatele le reglementează în mod expres: regulamente, decizii, directive,
avize şi recomandări. Acestor izvoare li se alătură o serie de acte care nu au un destinatar, precum şi
acte emise de instituţiile şi organele comunitare în cursul procedurilor legislative, bugetară, precum:
acordurile interinstituţionale, regulamentele interioare, carte albe, carte verzi, concluzii ale
Consiliului, declaraţii, etc. Sursa acestor acte este practica instituţională, care le-a dezvoltat în mod
deosebit, motiv pentru care le numim acte atipice . Doar o mică parte din aceste acte sunt prevăzute
de tratate. Actele specifice cooperării interguvernamentale nu prezintă forţa juridică a actelor
comunitare. Ele sunt adoptate conform unor proceduri specifice cooperării interguvernamentale, iar
competenţa CJCE este excepţională. Principalele categorii de acte care sunt adoptate, în prezent, în
temeiul dispoziţiilor PESC sunt: principiile şi orientările generale, strategiile comune, acţiunile
comune şi poziţiile comune.
4
Regulamentele sunt acte obligatorii în întregime, cu o adresabilitate generală din punct de
vedere al subiectelor şi complete din punct de vedere al structurii juridice. Regulamentul este un
instrument de uniformizare şi o expresie a competenţelor transferate de state, Uniunii. Prin
intermediul său se exprimă, prin excelenţă, puterea legislativă a Comunităţilor. Structura şi efectele
produse aseamănă regulamentele unor veritabile legi europene. Regulamentele sunt direct aplicabile
statelor membre şi persoanelor fizice şi juridice, din momentul intrării în vigoare, fără a fi necesară
ratificarea lor.
Din momentul intrării în vigoare prin publicarea în Jurnalul oficial al Uniunii Europene,
regulamentele creează în mod direct şi nemijlocit drepturi şi obligaţii pentru cetăţenii statelor
membre, fără ca pentru aceasta să fie necesară adoptarea unor norme interne de ratificare sau de
transpunere. Destinatarii lor îşi pot valorifica drepturile de îndată în faţa instanţelor naţionale,
datorită efectului direct al regulamentelor. Efectul direct se manifestă în raporturile dintre
particulari şi stat (sensul vertical) şi în raporturile dintre particulari (sensul orizontal). Curtea de
justiţie a admis şi posibilitatea adoptării unor norme naţionale care pot relua regulamentul sau pot
tinde la aplicarea acestuia, cu condiţia de a facilita respectarea sa.
Deciziile se diferenţiază de regulamente doar prin caracterul lor individual şi printr-un efect
direct diferenţiat. Doctrina a asemănat frecvent decizia actului administrativ individual. Obligatorii
în întregime, deciziile pot avea ca destinatari persoane fizice sau juridice, precum şi statele membre.
Efectul direct al deciziilor diferă în funcţie de destinatarii lor. Dacă în cazul particularilor deciziile
prezintă efect direct, deciziile adresate statelor produc acest efect doar prin măsurile de aplicare pe
care statele le adoptă în virtutea lor. Din această ultimă perspectivă, deciziile se aseamănă cu
directivele.
Directiva se manifestă ca un instrument de armonizare a legislaţiei comunitare, ca o formă

de legiferare indirectă, dar şi ca o expresie a competenţelor concurente state-Uniune. Directivele
constituie acte juridice incomplete, care leagă statele destinatare doar din punct de vedere al
rezultatului care trebuie atins. Autorităţilor naţionale le revine sarcina de a adopta mijloacele
adecvate atingerii obiectivelor din directive. Bine adaptate competenţelor concurente state-Uniune,
care reprezintă cea mai mare parte a competenţelor, directivele exprimă o tehnică legislativă în două
etape, respectând specificul şi suveranitatea statelor membre. Această categorie de acte tinde să
devină tot mai detaliată, iar aspectul funcţional prevalează. Directiva poate deveni, astfel, un «alter
ego» al regulamentului.
Teoretic, directivele au fost considerate acte individuale, adresându-se doar anumitor state
membre. În practică însă, destinatarii lor sunt toate statele membre, CJCE recalificându-le ca acte
cu caracter general.
Transpunerea directivelor reprezintă concretizarea unei obligaţii de rezultat. Transpunerea

este operaţiunea prin care statul membru destinatar al unei directive comunitare recurge la
adoptarea măsurilor necesare pentru punerea sa în aplicare. Statele membre au libertatea de a alege
mijloacele şi forma actelor de transpunere. Se impune, însă, ca actul adoptat să fie constrângător sub
aspect juridic şi să răspundă unor exigenţe de securitate juridică. Conţinutul obligaţiei de
transpunere poate fi complex. În transpunerea directivei, statele, după caz, abrogă dispoziţiile
interne contrare, le modifică sau adoptă dispoziţii noi. Măsurile naţionale prin care directiva este
5
transpusă trebuie să răspundă exigenţelor de claritate şi de certitudine a situaţiilor juridice, dorite de
directivă în interesul justiţiabililor. De regulă, este utilizat acelaşi tip de act intern care a fost folosit
pentru reglementarea anterioară a respectivului domeniu. Beneficiarii directivelor trebuie să fie puşi
în situaţia de a cunoaşte plenitudinea drepturilor lor şi, dacă este cazul, să se prevaleze de acestea în
faţa jurisdicţiilor naţionale. Nerespectarea obligaţiei de transpune este sancţionată prin recursului în
lipsuri. Transpunerea directivelor rămâne fără obiect, dacă dreptul intern îndeplineşte deja condiţiile
necesare pentru realizarea directivei.
Spre deosebire de regulamente, directivele nu prezintă efect direct. Structura lor incompletă
din punct de vedere juridic le împiedică, până la transpunerea prin norme naţionale, să genereze
acest efect. Curtea a admis în anumite condiţii un efect limitat al directivei. Pe durata transpunerii,
directivele dau naştere doar unor simple interese în beneficiul cetăţenilor. După transpunere,
directiva prezintă efect direct prin intermediul măsurilor naţionale. Cu toate acestea, statele nu
trebuie să adopte măsuri contrare directivei nici în cursul perioadei de transpunere, întrucât
directivele (ca dealtfel toate normele dreptului comunitar) prezintă o aplicabilitate imediată.
Totodată, judecătorul naţional este ţinut de obligaţia de a interpreta normele pe care le aplică,
conform directivei încă netranspune. În acest caz, trebuie să distingem între efectul imediat al
directivelor şi aplicabilitatea lor imediată. În timp ce primul este condiţionat de măsurile naţionale
adoptate în transpunerea directivei, aplicabilitatea imediată este antrenată de intrarea în vigoare a
directivei, de regulă prin publicare. Practica a impus ca directivele care sunt rezultatul procedurii
codecizionale precum şi cele care sunt adresate tuturor statelor, să fie publicate în Jurnalul oficial al
Uniunii Europene.
Avizele şi recomandările nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic. Avizul exprimă
opinia unei instituţii sau organ comunitar. Instrument de acţiune indirectă, recomandările sunt emise
de regulă de către Comisie. Recomandarea este o declaraţie de intenţii politice şi o invitaţie pentru
statele membre de a adopta un comportament sau o linie de conduită sugerată cu mai multă sau mai
puţină precizie. Ele urmăresc o apropiere a legislaţiilor statelor membre şi sunt un mijloc de
direcţionare.
5. Jurisprudenţa. Jurisprudenţa nu îmbracă în dreptul comunitar, accepţiunea pe care o

prezintă în dreptul anglo-saxon. Hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele comunitare nu sunt
obligatorii pentru instanţele inferioare în grad sau având acelaşi grad. Cu toate acestea, Curtea de
justiţie, Tribunalul de primă instanţă, etc., fac adeseori referire la hotărârile pronunţate anterior,
astfel încât o jurisprudenţă suficient de constantă şi predictibilă s-a dezvoltat în timp. Importanţa
jurisprudenţei în dreptul Uniunii Europene reiese din rolul decisiv pe care Curtea de justiţie l-a jucat
în realizarea integrării economice şi în trecerea la integrarea politică. Curtea de justiţie a preferat o
interpretare extensivă a tratatelor, raportându-se constant la finalitatea şi obiectivele lor, exprese şi
implicite. Mai multe metode au fost utilizate în acest sens: metoda teleologică, interpretarea
sistemică, metoda deductivă.
6
APLICAREA DREPTULUI UNIUNII EUROPENE
OBIECTIVE
 familiarizarea cursanţilor cu principiile care guvernează aplicarea dreptului Uniunii

Europene în statele membre;
 înţelegerea aprofundată şi corelarea principiilor care guvernează aplicarea dreptului
Uniunii Europene în statele membre.
1. O viziune de ansamblu. Întrucât Uniunea Europeană nu dispune de o organizare juridică
şi administrativă autonomă, dreptul său îşi produce efectele prin medierea statelor membre.
Garantarea acestor efecte, depinzând oricum şi de (bună) voinţa autorităţilor naţionale (îndeosebi
jurisdicţionale), precum şi ipotezele de conflict între ordinea juridică naţională şi cea comunitară au
determinat afirmarea pe cale jurisprudenţială a unor principii care reglementează raporturile
dreptului Comunităţii europene cu cel al statelor membre. Prioritatea în aplicare şi efectul direct
sunt cei doi piloni ai ordinii juridice comunitare. Acestea concentrează forţa de penetrare a dreptului
comunitar. Celor două principii, li se alătură aplicarea imediată, garanţie a eficacităţii noii ordini
juridice. Tratatele comunitare au instituit o nouă ordine juridică. Caracteristicile esenţiale ale ordinii
juridice comunitare astfel constituite sunt îndeosebi prioritatea sa în raport cu dreptul statelor
membre, precum şi efectul direct al unei întregi serii de dispoziţii aplicabile resortisanţilor lor şi lor
înşile. Aceste principii care guvernează efectele dreptului comunitar sunt determinate de
imperativul integrării europene. Ele nu provin, aşadar, din vreo ierarhie stabilită între cele două
ordini juridice, ci din logica însăşi a proiectului unional. Realizarea proiectului comunitar implică în
mod necesar aplicarea imediată, simultană, integrală şi efectivă a dreptului comunitar în ansamblul
Uniunii sub sancţiunea de a-i ameninţa integritatea.
Principiile pe care le vom analiza în continuare se aplică cu precădere în sfera comunitară.

Curtea de justiţie le-a degajat prin interpretarea dispoziţiilor Tratatului instituind Comunitatea
Economică Europeană şi reflectă fidel obiectivul integrării. Tot pilonul comunitar oferă şi
instrumentele jurisdicţionale de sancţionare a lor. Totuşi, toate normele TUE ar trebui considerate
prioritare în raport cu ordinea internă. Într-adevăr, Uniunea presupune şi structuri
interguvernamentale, în cadrul căror sancţionarea principiilor de către Curtea de justiţie este
inexistentă sau redusă. Extinderea efectelor specifice ordinii comunitare este, în acest context, o
consecinţă a suprimării structurii în piloni a Uniunii, aport atât al Tratatului constituţional, cât şi al
Tratatului de la Lisabona (ambele împotmolite în referendumurile naţionale). Politica externă şi de
securitate comună şi Politica externă şi de apărare comună îşi vor păstra în concret regimul
interguvernamnetal. Uniunea nu va legifera în aceste domenii, iar Curtea de justiţie rămâne în
continuare exterioară.
2. Aplicarea imediată. Aplicarea imediată presupune integrarea dreptului comunitar

(îndeosebi derivat) ordinii juridice a statelor membre, imediat după intrarea sa în vigoare prin
publicare în Jurnalul oficial al Uniunii Europene sau prin notificare. Integrarea normelor sale se
produce automat, fără să fie necesară adoptarea unor acte interne de receptare. De altfel, dreptul
comunitar respinge a priori soluţia receptării. Din acest punct de vedere, raporturile între dreptul
comunitar şi dreptul statelor membre sunt guvernate de monism, indiferent de preferinţa
constituţională între monism şi dualism a fiecărui stat. Actele juridice complete ale Comunităţilor
7
nu doar că nu necesită receptarea de către ordinea juridică internă pentru a-şi produce efectele, însă
nici măcar formal, acestea nu pot fi reluate prin acte normative naţionale. Interesul acestei interdicţii
este dat de teama disimulării normei comunitare într-o normă naţională, ceea ce ar duce la o
aplicare a dreptului comunitar deghizat în drept intern. Or, dreptul UE trebuie aplicat de jurisdicţiile
naţionale din toate statele membre, ca şi drept european, iar nu naţional.
3. Aplicarea cu prioritate. În absenţa unei consacrări la nivel de tratate, prioritatea

dreptului comunitar a fost afirmată în premieră de Curtea de justiţie în cauza Costa c. Enel.
Raţionamentul Curţii s-a articulat în jurul caracterelor Comunităţilor Europene: durata nelimitată în
timp, personalitatea şi capacitatea juridică, capacitatea de reprezentare internaţională, atribuţiile
proprii, rezultate dintr-o limitare şi dintr-un transfer de atribuţii de la state către Comunitate.
Limitarea definitivă a suveranităţii statelor şi afirmarea unei noi ordini juridice implica o
interpretare şi o aplicare uniformă. Vocaţia supranaţională a Comunităţilor determină, în esenţă, o
aplicare prioritară a dreptului său. Statele membre au obligaţia de a acorda întreaga consideraţie
interesului comunitar, iar în consecinţă să nu adopte măsuri contrare acestui interes. Curtea a mers
mai departe, afirmând că statele nu mai sunt autorizate în consecinţă să intervină în domeniile în
care au consimţit un transfer de competenţe către Comunitate.
Specificul noii ordini juridice, mai precis autonomia, unitatea şi integrarea în sistemele
naţionale, făceau din aplicarea prioritară o exigenţă existenţială a Comunităţii. Dacă legislaţiile
naţionale ar fi putut contrazice normele comunitare, întregul edificiu ar fi fost în pericol. Dreptului
născut din tratat nu i s-ar putea opune juridic, datorită naturii sale specifice originale, un text intern
oricare ar fi acesta, fără să-şi piardă caracterul său comunitar şi fără să fie pusă în discuţie baza
juridică a Comunităţii însăşi.
Principiul nu a fost consacrat nici de tratatele de revizuire. Tratatul de la Lisabona a reluat

acest principiu într-o declaraţie anexată ( Declaraţia privind prioritatea ), declaraţie care nu are
valoarea juridică a tratatului.
Respectarea principiului priorităţii constituie o obligaţie de rezultat pentru state. Particularii

pot cere judecătorului naţional să aplice norma comunitară, atât în cazul unei reglementări interne
contrare, cât şi în cazul unui vid legislativ intern. Judecătorul naţional, însărcinat să aplice, în cadrul
competenţelor sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura efectul deplin al
acestor norme lăsând neaplicate la nevoie, prin propria sa autoritate, orice dispoziţie contrară a
legislaţiei naţionale, chiar posterioară, fără să ceară sau să aştepte eliminarea acesteia pe cale
legislativă sau printr-o oricare altă procedură constituţională. Magistratul nu trebuie deci să aştepte
abrogarea formală a normei naţionale contrare, pentru a nu o mai aplica.
Uniunea Europeană nu decide în privinţa existenţei juridice a normelor interne contrare cu

dispoziţiile ei. Ea poate ajunge să cunoască asemenea norme pe calea recursului în interpretare sau a
recursului în lipsuri. Autorităţilor naţionale le aparţine decizia în această privinţă, însă şi obligaţia
de a-i informa pe cei interesaţi de neaplicarea normei naţionale, prin diferite mijloace (decrete,
circulare, etc.).
Judecătorul naţional care se îndoieşte de validitatea unei norme comunitare va dispune

suspendarea actului suspect şi îi va solicita CJCE să se pronunţe asupra validităţii sale. Procedând
8
de această manieră, recomandată de Curte de justiţie a Comunităţilor Europene, judecătorul
suspendă pe moment efectul direct al dreptului comunitar.
Protecţia jurisdicţională a particularilor. Judecătorul comunitar având doar o competenţă

de atribuire, judecătorului naţional îi revine sarcina de a asigura deplina eficacitate a dreptului
comunitar, motiv pentru care el este considerat judecător de drept comun al dreptului comunitar.
Justiţiabilii pot obţine o protecţie imediată şi directă de la judecătorul lor naţional. Protecţia astfel
oferită este guvernată de principiul autonomiei instituţionale şi procedurale, precum şi de obligaţiile
rezultate din principiul cooperării loiale. În numele eficienţei dreptului comunitar, CJCE a încadrat
această autonomie, arătându-se chiar mai exigentă decât Curtea Europeană a Drepturilor Omului în
privinţa caracterului efectiv al dreptului de acces la un judecător. CJCE a consacrat dreptul de acces
la judecător, ca element esenţial al statului de drept şi al aplicării uniforme a dreptului comunitar.
În invocarea pretenţiilor fundamentate pe dreptul comunitar, justiţiabilii trebuie să

beneficieze de o cale de atac utilă, efectivă şi eficientă. Acest drept a fost consacrat şi de Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Pentru a conferi deplină eficienţă accesului la
judecător, Curtea de la Luxembourg cere înlăturarea regulilor naţionale care ar jena accesul util.
Caracterul efectiv al accesului este asigurat prin principiul echivalenţei şi principiul efectivităţii în
sens restrâns. Principiul echivalenţei are ca scop eliminarea eventualelor discriminări între
valorificarea drepturilor provenite din ordinea juridică internă şi a celor rezultând din dreptul
comunitar. Orice acţiune prevăzută de dreptul intern trebuie să poată fi utilizată, în aceleaşi condiţii
ca şi în dreptul naţional, pentru asigurarea respectului regulilor comunitare cu efect direct.
Principiul efectivităţii depăşeşte nivelul echivalenţei. Acesta impune ca instrumentele procesuale
naţionale folosite pentru valorificarea drepturilor comunitare, să nu facă imposibil sau extrem de
dificil acest demers. CJCE a arătat că este incompatibilă cu natura dreptului comunitar, orice
dispoziţie a ordinului juridic naţional sau orice practică, legislativă, administrativă sau judiciară,
care ar avea ca efect diminuarea eficacităţii dreptului comunitar prin faptul de a refuza judecătorului
competent să aplice acest drept. O asemenea normă trebuie ignorată de judecătorul intern, care are
puterea de a face tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispoziţiile legislative naţionale, care
obstrucţionează deplina eficacitate a normelor comunitare.
Protecţia jurisdicţională provizorie reprezintă un concept propriu dreptului comunitar.

Judecătorul naţional îndepărtează în virutea sa norma naţională care îl împiedică să dispună măsuri
provizorii, pentru a apăra drepturi rezultate în beneficiul justiţiabililor din dreptul comunitar. El
poate suspenda astfel aplicarea unui text naţional până la clarificarea de către CJCE a raporturilor
sale cu dreptul comunitar, poate adresa o injoncţiune administraţiei, poate suspenda executarea unui
act administrativ adoptat pe baza unei norme comunitare, a cărei validitate a fost contestată în faţa
CJCE, etc.. De asemenea, el poate dispune măsuri provizorii pozitive prin care justiţiabilul să fie
protejat în cursul aprecierii validităţii unei norme comunitare care îl afectează. Măsurile în cauză se
dispun dacă există o puternică prezumţie de invaliditate a actului, urgenţă, risc de prejudiciu grav şi
ireparabil înainte de intervenţia unei decizii pe fondul cauzei, luată în interesul Comunităţii.
Interpretarea conformă. Datorită prevalenţei dreptului comunitar în raport cu cel intern,

particularii pot solicita judecătorului naţional să interpreteze dispoziţiile naţionale în concordanţă cu
cele comunitare echivalente. Această obligaţie a judecătorului nu poate conduce la angajarea sau
9
agravarea răspunderii penale a persoanei. Interpretarea conformă reprezintă invocabilitatea
minimală a dreptului comunitar. Obligaţie generală a judecătorului naţional, ea vizează întregul
drept comunitar. Cum vom vedea în continuare, interpretarea confomă este şi un remediu pentru
imposibilitatea invocării directivelor în raporturile dintre particulari.
Răspunderea statelor pentru violarea dreptului comunitar. Statele membre sunt obligate să
repare prejudiciile pe care le-au cauzat resortisanţilor lor, prin violarea unei norme de drept
comunitar. Acest principiu reprezintă o ultimă garanţie a eficacităţii dreptului comunitar, în lipsa
efectului direct şi în cazul încălcării altor forme de invocabilitate (interpretarea conformă,
dispunerea unei suspendări la executare, etc.). Angajarea răspunderii statului este o bună soluţie
pentru a asigura forţa juridică a directivelor lipsite de efect direct şi a directivelor incorect
transpuse. Posibilitatea angajării responsabilităţii statelor reprezintă o condiţie de eficacitate,
întrucât justiţiabilii nu-şi pot acţiona direct statul în faţa instanţelor comunitare pentru a-l trage la
răspundere.
Răspunderea este angajată pentru orice violare a dreptului comunitar, fără să fie necesar ca
CJCE să se fi pronunţat în prealabil într-un recurs în lipsuri la adresa statului. Violarea poate fi
rezultatul unei omisiuni a legiuitorului, a unei autorităţi executive sau a unei autorităţi judiciare. În
acest din urmă caz, Curtea a ţinut să sublinieze că în aprecierea responsabilităţii, trebuie să se ţină
cont de specificul funcţiei jurisdicţionale precum şi de exigenţele legitime de securitate juridică , iar
răspunderea să fie angajată doar atunci când judecătorul a desconsiderat în mod manifest dreptul
aplicabil. Neîndeplinirea de către o instanţă a obligaţiei de a formula recurs în interpretare
reprezintă o astfel de desconsiderare.
Ca în cazul oricărei răspunderi juridice, se impune săvârşirea unei fapte ilicite, producerea
unui prejudiciu şi existenţa unei legături de cauzalitate între violarea normei comunitare şi
prejudiciu.
Răspunderea statului este angajată în cazul încălcării unei reguli care conferă drepturi
particularilor şi are un conţinut identificabil (nu precisă neapărat, pentru că poate fi şi lipsită de
efect direct). Particularii trebuie să-i indice judecătorului naţional care din drepturile lor, rezultând
din norma comunitară, au fost violate. Această cerinţă implică efectul direct al normei şi ea poate
deveni problematică în cazul directivelor care nu întrunesc exigenţele necesare producerii acestui
efect. În cauza Francovich, citată de noi, CJCE a degajat, ca alternativă, efectul direct din dreptul la
reparaţie. Violarea normei comunitare trebuie să fie suficient de caracterizată , aprecierea în acest
sens revenindu-i judecătorului naţional. O violare suficient de caracterizată este o violare manifestă
şi gravă. Curtea de justiţie a precizat o serie de criterii privind aprecierea violării comise: gradul de
claritate a normei violate, caracterul voit sau neintenţionat al violării, existenţa unei erori de drept,
cauze de exonerare, contribuţia instituţiilor comunitare la adoptarea sau la menţinerea unor măsuri
sau practici naţionale contrare dreptului comunitar. Cu cât marja de apreciere a autorităţilor
naţionale este mai redusă, cu atât simpla violare a normei este suficientă. Prejudiciul este de regulă
financiar, iar aprecierea lui se face în funcţie de regimul naţional. El cuprinde atât lucrum cessans,
cât şi damnum emergens. Condiţiile de angajare a responsabilităţii statelor nu trebuie să fie mai
stricte decât cele aplicabile plângerilor similare de natură internă. Cu atât mai mult, aceste condiţii
nu trebuie să facă imposibilă sau excesiv de dificilă obţinerea unei reparaţii adecvate.
10
Restituirea sumelor plătite de particulari statului în temeiul unei legislaţii naţionale
contrare dreptului comunitar. Sumele plătite de justiţiabili către stat în temeiul unei legislaţii
naţionale contrare dreptului comunitar trebuie restituite. Justiţiabilii le vor cere în faţa instanţelor
interne în cadrul procedurilor naţionale, care nu trebuie să fie mai stricte decât în cazurile naţionale
similare şi mai ales, să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă rambursarea lor.
4. Aplicarea directă. Efectul direct constă în aptitudinea dreptului comunitar de a genera

drepturi şi obligaţii în patrimoniul juridic al particularilor, cetăţeni ai statelor membre, şi
prerogativa acestora de a le valorifica în faţa jurisdicţiilor interne. Normele de drept comunitar pot
fi invocate direct de către resortisanţii statelor membre, cu condiţia să fie suficient de clare şi
precise şi să prezinte un caracter necondiţionatPrincipiul efectului direct a fost consacrat cu prilejul
unui recurs în interpretare, adresat Curţii de justiţie a Comunităţilor Europene de către o instanţă
olandeză, Van Gend en Loos. Condiţiile de aplicare ale principiului efectului direct, degajate din
jurisprudenţa Curţii începând cu cauza Van Gend en Loos, vizează caracteristicile normei. Criteriile
analizate în continuare au fost relativizate în timp de CJCE, în special pentru a permite un efect
direct limitat directivelor.
Norma trebuie să fie juridic completă, astfel încât aplicarea ei să nu depindă de adoptarea
unor măsuri ulterioare ale autorităţilor comunitare sau naţionale, menite să-i desăvârşească
conţinutul şi să-i stabilească exerciţiul.
În al doilea rând, norma trebuie să fie suficiet de clară şi precisă, pentru a putea fi aplicată de
judecător. Judecătorul poate însă contribui la claritatea şi precizia normei, prin interpretarea inerentă
pe care o efectuează asupra ei.
În al treilea rând, norma care tinde la producerea unui efect direct trebuie să creeze în
patrimoniul juridic al particularilor o obligaţie necondiţionată. Aceasta impune ca aplicarea
dispoziţiei în cauză să nu fie subordonată nici unei măsuri ulterioare, putând antrena o putere
discreţionară fie a organelor Comunităţii, fie a statelor membre, fie a ambelor. În măsura în care
normele cuprind un termen sau o condiţie, ele îşi produc efectul direct doar după trecerea
termenului sau realizarea condiţiei.
Efectul direct prezintă o aplicare diferenţiată, în funcţie de tipul normei şi de persoanele

cărora le poate fi opus. Întâlnim astfel un efect direct orizontal (efect direct complet) şi un efect
direct vertical (efect direct incomplet). Efectul direct orizontal desemnează forţa maximă a dreptului
comunitar, în sensul că drepturile şi obligaţiile pe care particularii le dobândesc în temeiul său, pot
fi opuse atât autorităţilor publice (statului), cât şi tuturor celorlalţi particulari. Efectul direct vertical
desemnează o intensitate mai redusă a normei comunitare, care din anumite considerente (nu este
completă juridic, etc.) nu poate fi opusă decât statului. Efectul direct vertical reprezintă o formă de
invocare, care îi permite individului să opună dreptul comunitar autorităţii publice.
Anumite dispoziţii din tratate, principiile generale ale dreptului, regulamentele şi deciziile
care se adresează particularilor prezintă un efect direct complet (vertical şi orizontal). Alte dispoziţii
din tratate, directivele şi deciziile destinate statelor membre prezintă doar un efect direct vertical.
Efectul direct al dreptului convenţional este analizat de CJCE in concreto.
11
Regulamentele prezintă un efect direct complet, prevăzut chiar de tratat. Natura lor completă
şi funcţia prin excelenţă normativă sunt principalele argumente. Apte să producă un efect direct
orizontal prin ele însele, regulamentele nu trebuie reluate prin legi interne deoarece s-ar denatura
caracterul lor unitar şi rolul de uniformizare. Pot fi însă acceptate simple măsuri de executare ale
regulamentelor, a căror conformitate cu regulamentul este controlată de judecătorul naţional.
Spre deosebire de regulamente, directivele necesită intervenţia statelor membre pentru a-şi
putea produce efectele. Legate de atingerea obiectivului prevăzut, statele au libertatea de alegere
forma şi mijloacele în care vor acţiona, pentru a se conforma directivei. Fiind un act juridic
incomplet, directiva nu prezintă efect direct orizontal. Doctrina a remarcat un posibil efect orizontal
indirect al directivelor, rezultând de pildă din obligaţia de interpretare conformă. Din punctul nostru
de vedere, acesta poate fi şi o consecinţă a efectului direct vertical, recunoscut directivelor, cum
vom vedea în continuare.
În anumite condiţii, directivele generează un efect direct vertical. Curtea de justiţie a asociat
acest efect cu mai multe forme de invocare, asigurând realizarea lor şi caracterul juridic obligatoriu.
Afirmarea efectului direct în privinţa directivelor s-a realizat printr-o serie de cauze care au adus în
atenţia Curţii de justiţie dispoziţii combinate ale unei directive şi ale unei decizii, ale unei directive
şi ale tratatului, iar în final ale unei directive. Raţionamentul CJCE s-a dezvoltat pornind de la
efectul juridic obligatoriu care trebuie asigurat directivelor, precum şi de la insuficienţa recursului
în lipsuri pentru a asigura corecta lor transpunere. Efectul util al unui astfel de act ar fi slăbit dacă
justiţiabilii ar fi împiedicaţi să se prevaleze de acesta, iar jurisdicţiile naţionale împiedicate să îl
considere ca element al dreptului comunitar 2. Procedând de această manieră, Curtea de justiţie risca
însă să desconsidere specificul instrumentelor de drept comunitar derivat şi să le asimileze pe
directive regulamentelor. Ca urmare, efectul direct al directivelor a fost limitat la dimensiunea sa
verticală şi a fost completat cu o interpretare extensivă şi cu alte forme de invocabilitate. Curtea de
justiţie a avut în permanenţă în atenţie, finalitatea directivelor.
Efectul direct vertical al directivei, singurul de altfel, este condiţionat de epuizarea

termenului de transpunere, de absenţa unor măsuri efective de transpunere şi de natura
necondiţionată şi suficient de precisă a dispoziţiei invocate. Înainte de toate, statul trebuie să fi omis
să adopte măsuri efective pentru transpunerea directivei sau să fi adoptat măsuri neadecvate, iar
termenul de transpunere să se fi epuizat. În consecinţă, directiva nu prezintă nici un efect direct pe
durata perioadei de transpunere. Grijulie să salvgardeze şi în aceste împrejurări forţa juridică a
directivei, Curtea de justiţie a indicat o altă formă de invocabilitate, interpretarea conformă.
Judecătorul naţional, aplicând dreptul naţional şi mai ales dispoziţiile unei legi naţionale special
introduse în vederea executării unei directive, este ţinut să interpreteze dreptul său naţional în
lumina textului şi a finalităţii directivei. Această cerinţă se aplică indiferent de caracterul mai mult
sau mai puţin precis al directivei sau de expirarea termenului de transpunere.
După netranspunerea efectivă, particularii pot invoca doar acele dispoziţii din directiva
neaplicată, suficient de clare şi precise şi doar drepturile necondiţionate (conferite prin norme care
nu se pretau la măsuri discreţionare din partea diferitelor autorităţi). Judecătorul poate susţine
efectul direct vertical al directivei printr-o interpretare care să-i confere un plus de claritate. În
12
contextul în care directivele tind să devină tot mai detaliate şi tehnice, efectul lor direct va fi
consolidat. Este deci necesar să se verifice în fiecare caz, dacă natura, economia şi termenii
dispoziţiei în cauză sunt suceptibili să producă efecte directe în relaţiile dintre statele membre şi
particulari. Autorităţile naţionale trebuie să aibă o marjă redusă de apreciere în aplicarea directivei.
Judecătorul naţional, sesizat de un justiţiabil (...) cu o cerere privind îndepărtarea unei dispoziţii
naţionale incompatibile cu o directivă netranspusă în termen, trebuie să dea curs acestei cereri în
măsura în care obligaţia definită de directivă este necondiţionată şi suficient de precisă.
Întrucât efectul direct vertical al directivelor a fost extensiv interpretat de CJCE, directivele
pot fi invocate (cu respectarea condiţiilor enumerate mai sus) împotriva oricărei entităţi publice,
organismelor care sunt supuse autorităţii sau controlului statului sau care dispun de puteri deosebite
în raport cu cele care rezultă din regulile aplicabile raporturilor dintre particulari, precum o
întreprindere publică.
Efectul direct vertical al directivelor reprezintă şi un instrument de a sancţiona statele pentru

neexecutarea lor. Judecătorul naţional poate verifica compatibilitatea măsurilor naţionale cu o
directivă, al cărei termen de transpunere nu a expirat încă, din moment ce este evident că
respectivele măsuri au fost adoptate pentru executarea directivei şi că nu mai pot fi modificate după
expirarea termenului de transpunere.
Intensitatea efectului direct al deciziilor diferă în funcţie de destinatarul lor. Deciziile care se
adresează particularilor, persoane fizice şi îndeosebi juridice, prezintă un efect direct complet.
Deciziile care sunt destinate statelor membre, întrucât necesită o serie de măsuri pentru aplicare, au
un regim similar directivelor. Curtea de justiţie a extins aceste reguli şi pentru deciziile organelor
create în baza unui acord internaţional dintre Comunitate şi state terţe.
13
Dreptul de stabilire şi libertatea de a presta servicii
69. Plan. Dreptul de stabilire (secţiunea 1) şi libertatea de a presta servicii (secţiunea

2) sunt instituţii juridice ale pieţei interne, care se referă la activităţi economice independente.
Alături de libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi, aceste instituţii sunt denumite în doctrină şi
libertăţi profesionale 1 . Regimul lor juridic este reglementat de dispoziţii ale Tratatului, de
norme de drept derivat, iar Curtea de Justiţie şi-a adus, ca de obicei, un aport esenţial
(secţiunea 3). În aşteptarea actelor pe care instituţiile comunitare urmau să le adopte în baza şi
pentru aplicarea articolelor din Tratat care reglementau aceste libertăţi, Curtea a recunoscut
efectul direct vertical şi chiar orizontal al dreptului primar pertinent, date fiind claritatea sa şi
posibilitatea aplicării imediate2. În consecinţă, nu doar statul, ci şi organizaţiile profesionale
sunt obligate să asigure caracterul efectiv al dreptului de stabilire şi liberei prestări a
serviciilor (LPS). Uniunea Europeană garantează caracterul efectiv al acestor libertăţi prin
eliminarea restricţiilor în calea lor, scop în care principiul nediscriminării şi înlăturarea
normelor care creează obstacole deşi se aplică nediferenţiat, reprezintă instrumentele esenţiale
de acţiune. În al doilea rând, s-a urmărit armonizarea materiilor care le pot condiţiona, caz în
care cele mai importante mijloace de acţiune sunt directivele (de ex. Directiva 2005/36/CE
privind recunoaşterea calificărilor profesionale; Directiva 2006/123/CE privind serviciile în
cadrul pieţei interne3). Una dintre cele mai problematice chestiuni legate de libertatea de a
presta servicii, cu impact şi asupra liberei circulaţii a lucrătorilor, este regimul juridic aplicabil
lucrătorilor detaşaţi (secţiunea 4).
Secţiunea 1. Dreptul de stabilire
70. Definiţie. Dreptul de stabilire este reglementat în prezent de articolele 49-55 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex.-art. 43-48 TCE). Potrivit art. 49 alin. 2
TFUE, libertatea de stabilire presupune accesul la activităţi independente şi exercitarea
acestora, precum şi constituirea şi administrarea întreprinderilor, a societăţilor civile sau
comerciale şi a altor persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop
lucrativ, în condiţiile cerute pentru resortisanţii proprii de legislaţia ţării de stabilire. În acest
1
L. Dubois, C. Blumann, op. cit., p. 77.
2
Reyners, cauza 2/74, hotărârea din 21 iunie 1974; Thieffry, cauza 71/76, hotărârea din 28 aprilie 1977.
3
J.O. L 376 , 27/12/2006, p. 36 –68.
1
scop, sunt interzise restricţiile privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat membru
pe teritoriul altui stat membru, precum şi restricţiile privind înfiinţarea de agenţii, sucursale
sau filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru.
Curtea de Justiţie a definit dreptul de stabilire ca "desfăşurarea efectivă a unei activităţi
economice prin intermediul unui sediu din alt stat membru, pentru o perioadă
nedeterminată"4. Resortisanţii altor state membre trebuie să îndeplinească condiţiile stabilite
de legislaţia statului membru gazdă, în privinţa cetăţenilor sau persoanelor juridice având
naţionalitatea statului gazdă, care exercită activităţi similare sau identice.
Stabilirea, în accepţiunea dreptului Uniunii Europene, se aplică în situaţia în care un
resortisant al unui stat membru, persoană fizică, doreşte să desfăşoare o activitate economică
independentă într-un alt stat membru decât cel de origine, scop în care îşi constituie un sediu
permanent principal sau secundar în statul gazdă. Stabilirea este "o noţiunea foarte largă,
implicând posibilitatea unui resortisant comunitar de a participa în mod stabil şi continuu la
viaţa economică a unui stat membru, altul decât statul său de origine şi să realizeze profit din
aceasta, favorizând astfel întrepătrunderea economică şi socială în interiorul Comunităţii în
domeniul activităţilor independente" 5 . Resortisantul devine astfel un lucrător independent,
statut diferit de cel al unui lucrător salariat, analizat în capitolul precedent. Principalul element
de diferenţiere între lucrătorii salariaţi şi cei independenţi este faptul că cei dintâi desfăşoară o
activitate economică, în cadrul unui raport juridic de subordonare, raport care lipseşte în cel
de-al doilea caz6.
71. Titulari. Spre deosebire de libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi, dreptul de
stabilire profită nu doar persoanelor fizice având cetăţenia unui stat membru, ci şi persoanelor
juridice, indiferent de denumire (întreprindere, societate, etc.), constituite în conformitate cu
legislaţia unui stat membru şi având sediul social, administraţia centrală sau locul principal de
desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii (art. 54 TFUE). Potrivit art. 54 alin. 2 TFUE, "prin
societăţi se înţeleg societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau
comerciale, inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat,
cu excepţia celor fără scop lucrativ".
În consecinţă, o persoană juridică poate desfăşura o activitate economică într-un alt
stat membru decât cel în care îşi are sediul principal, fie prin transferul sediului principal, fie
prin crearea unor sedii secundare cu caracter permanent, în condiţii similare cu societăţile
constituite conform legislaţiei statului gazdă. Sediile secundare pot fi filiale, agenţii,
sucursale, birouri cu personal, echipate tehnic şi apte pentru a funcţiona autonom 7 , etc.
"Putem deci considera că o «prezenţă permanentă» este una dintre formele posibile de
stabilire cu titlu secundar"8.
Secţiunea 2. Libera prestare a serviciilor
72. Definiţie. Libera circulaţie a serviciilor este garantată de articolele 56-62 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex.-art. 49-55 TCE). "Libertatea de a presta
servicii (sau LPS) poate fi definită ca dreptul de a oferi, pornind de la un loc de activitate,
indiferent dacă este principal sau secundar, situat în Comunitate, servicii pe teritoriul
4
Factortame, cauza C-221/89, hotărârea din 25 iulie 1991, pct. 20.
5
Gebhard, cauza C-55/94, hotărârea din 30 noiembrie 1995, pct. 25.
6
Meeusen, cauza C-337/97, hotărârea din 8 iunie 1999.
7
ARO Lease, cauza C-190/95, hotărârea din 17 iulie 1997.
8
C. Gavalda, G. Parléani, op. cit., p. 128.
2
celorlalte state membre"9. Tratatul interzice restricţiile privind libera prestare a serviciilor în
cadrul Uniunii, cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un alt stat membru
decât cel al beneficiarului serviciilor. Experienţa integării europene a demonstrat că aceasta
este doar una dintre ipotezele în care este incidentă libera prestare a serviciilor, probabil cea
mai frecventă. Nu doar prestatorul serviciului se deplasează din statul în care este stabilit în
statul de origine al beneficiarului serviciului, ci şi beneficiarul se poate deplasa în statul în
care se află prestatorul (situaţie frecventă în cazul serviciilor medicale10) sau serviciul în sine
poate constitui elementul transfrontalier care determină aplicarea dreptului Uniunii (de
exemplu, în domeniul telecomunicaţiilor11). O altă ipoteză de aplicare a LPS este cea în care
atât prestatorul, cât şi beneficiarul se deplasează împreună într-un alt stat membru sau,
provenind din state diferite, se deplasează într-un stat terţ în vederea prestării serviciului. Este
cazul unui ghid turistic care însoţeşte un grup de vizitatori resortisanţi ai aceluiaşi stat
membru sau al unui avocat care se deplasează într-un alt stat, în vederea unei pledoarii12. Deşi
nu sunt cuprinse în textul articolului 56 alin. 1 TFUE, dispoziţiile privind circulaţia serviciilor
în Uniune se aplică şi în aceste cazuri, în care lipseşte caracterul temporar al serviciului
prestat sau acesta nu mai are relevanţă. În vederea executării prestaţiei, statul gazdă trebuie să
asigure prestatorului aceleaşi condiţii de care beneficiază resortisanţii proprii şi nu poate
impune alte cerinţe în raport cu naţionalii aflaţi în aceeaşi situaţie. Diferenţa esenţială faţă de
dreptul de stabilire este faptul că prestatorul serviciului nu este stabilit în statul membru în
care îşi oferă serviciile, ci sediul său profesional sau economic permanent rămâne în statul de
origine (mai puţin în cazurile în care beneficiarul se deplasează în statul prestatorului).
73. Serviciile. Serviciile sunt definite de Tratat drept prestaţiile furnizate în mod
obişnuit în schimbul unei remuneraţii şi care cuprind, în special, activităţi cu caracter
industrial, comercial, artizanal şi activităţile prestate în cadrul profesiilor liberale (art. 57
TFUE). Potrivit Directivei 2006/123, serviciul este orice activitate economică independentă,
prestată în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii. "(...) Noţiunea de "serviciu", în sensul
Tratatului, poate cuprinde servicii având o natură foarte diferită, inclusiv serviciile a căror
prestare se întinde pe o perioadă îndelungată, de exemplu mai mulţi ani, astfel cum este cazul
serviciilor furnizate în materie de construcţii de dimensiuni mari. Totodată, pot constitui
servicii în sensul Tratatului, prestaţiile pe care un operator economic stabilit într-un stat
membru le furnizează mai mult sau mai puţin frecvent sau regulat, chiar pe o perioadă
prelungită, unor persoane stabilite în unul sau mai multe state membre, de exemplu activitatea
de consiliere sau informare în schimbul unei remuneraţii. Într-adevăr, nicio dispoziţie din
Tratat nu permite să se determine, în mod abstract, durata sau frecvenţa de la care furnizarea
unui serviciu sau a unui anumit tip de servicii într-un alt stat membru nu poate fi considerată
prestare de servicii în sensul Tratatului "13.
Activităţile sportive intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, în măsura în
care constituie activităţi economice şi pot determina aplicarea LPS, în prezenţa unui element
de extraneitate comunitară. Acesta poate consta în participarea unui sportiv la o competiţie
organizată într-un alt stat membru, decât cel în care este stabilit 14 . Din definiţiile date de
9
10
Smits-Geraets şi Peerbooms, cauza C-157/99, hotărârea din 12 iulie 2001.
11
Van Adverteerders, cauza 352/85, hotărârea din 26 aprilie 1988.
12
Comisia/Franţa, cauza C-154/89, hotărârea din 26 februarie 1991.
13
Bruno Schnitzer, cauza C-215/01, hotărârea din 11 decembrie 2003, pct. 30, 31.
14
"Activităţile sportive şi, mai ales, participarea unui atlet de nivel înalt la o competiţie internaţională sunt
susceptibile să implice prestarea mai multor servicii distincte, dar strâns legate, care s-ar putea încadra la
articolul 59 din Tratat, chiar dacă unele dintre aceste servicii nu sunt plătite de beneficiari (...). Cu titlu de
exemplu, organizatorul unei astfel de competiţii oferă atletului posibilitatea de a-şi exercita activitatea sportivă în
competiţie cu alţi concurenţi, şi, în acelaşi timp, atleţii, prin participarea la competiţie, permit organizatorului să
producă un spectacol sportiv la care publicul poate asista, pe care emiţătorii de programe televizate îl pot
3
dreptul Uniunii, observăm că nu se impune existenţa unui contract între prestator şi beneficiar.
Astfel, LPS se aplică şi ofertelor de servicii, fără a fi necesar ca între prestator şi beneficiar să
se fi stabilit deja un raport juridic15. Dispoziţiile privind libera circulaţie a serviciilor nu se
aplică în domeniile transporturilor, bancar şi de asigurări asociate mişcărilor capitalurilor,
domenii care sunt guvernate de norme speciale.
Remuneraţia este o condiţie esenţială ca un serviciu să fie inclus LPS. De regulă, ea
provine de la beneficiarul serviciului, însă poate fi plătită şi de către un terţ16. "(...) O prestaţie
medicală furnizată într-un stat membru şi plătită de către pacient nu poate înceta să se
încadreze în domeniul de aplicare a libertăţii de a presta servicii garantată de Tratat, numai ca
urmare a faptului că se solicită rambursarea cheltuielilor ocazionate cu îngrijirile în cauză, în
temeiul legislaţiei de asigurare pentru cazuri de boală a unui alt stat membru, care prevede, în
esenţă, o intervenţie în natură"17. În al doilea rând, se pare că aceasta poate consta şi în alte
avantaje, nu doar direct şi integral în bani. Cauza Deliège este un bun exemplu în acest sens18.
74. Comparaţie cu dreptul de stabilire. Interesul evidenţierii asemănărilor şi
deosebirilor între cele două instituţii juridice ale pieţei interne este dat de stabilirea regimului
juridic care se aplică diferitelor forme de exercitare a libertăţii profesionale în Uniune. Spre
deosebire de libera circulaţie a lucrătorilor, care cuprinde norme juridice ce se aplică
lucrătorilor salariaţi, atât dreptul de stabilire cât şi libera prestare a serviciilor vizează
desfăşurarea unor activităţi independente, în cadrul cărora nu există un raport de subordare.
Membrii familiei unui lucrător independent, cetăţeni ai unui stat terţ, beneficiază de accesul la
piaţa muncii, în condiţii de egalitate de tratament cu resortisanţii statului membru în care
cetăţeanul Uniunii şi-a exercitat una dintre libertăţile profesionale garantate de Tratat19. În
rest, cetăţenii statelor terţe pot exercita activităţi economice în Uniune, pe baza acordurilor
internaţionale încheiate de Uniune cu respectivele state sau, în cazul rezidenţilor pe termen
lung, în baza Directivei 2003/109/CE20.
O a doua deosebire este dată de cei ce pot invoca aceste libertăţi. Libera circulaţie a
lucrătorilor salariaţi este un drept fundamental al resortisanţilor europeni, persoane fizice care
au cetăţenia unui stat membru. Dreptul de stabilire şi libertatea de a presta servicii pot fi
utilizate deopotrivă de persoanele fizice, resortisante ale Uniunii, cât şi de persoanele juridice
constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi având cel puţin un loc principal
de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii.
Diferenţa fundamentală între dreptul de stabilire şi libera prestare a serviciilor ţine însă
de implantarea permanentă, printr-un sediul profesional sau economic, principal sau secundar,
a persoanei fizice sau juridice care exercită dreptul de stabilire pe teritoriul statului gazdă. În
timp ce titularul dreptului de stabilire se deplasează într-un alt stat membru cu caracter
permanent şi desfăşoară aici o activitate continuă, cel ce prestează servicii exercită o
transmite şi care poate interesa companiile de publicitate şi sponsorii. În plus, atletul furnizează propriilor săi
sponsori o prestaţie publicitară care se bazează pe activitatea sportivă însăşi" (Deliège, cauzele conexate C-51/96
şi C-191/97, hotărârea din 11 aprilie 2000, pct. 56, 57).
15
Alpine Investments, cauza C-384/93, hotărârea din 10 mai 1995.
16
De exemplu, de la un organism de securitate socială (Smits-Geraets, cit. supra).
17
Smits-Geraets şi Peerbooms, cit. supra.
18
A se vedea nota subsol nr. 295.
19
Mattern şi Cikotic, cauza C-10/05, hotărârea din 30 martie 2006.
20
Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanţilor ţărilor terţe care
sunt rezidenţi pe termen lung (J. Of. L 16, 23/01/2004, p. 44 – 53). O durată de şedere de peste 5 ani conduce la
obţinerea unui drept de şedere permanentă, inclusiv pentru membrii de familie care nu îndeplinesc această
condiţie, şi accesul la piaţa muncii.
4
activitate temporară într-un alt stat membru, fără să-şi deplaseze sediul în acest stat21. Curtea
de Justiţie însăşi a precizat că elementul decisiv pentru a determina aplicarea libertăţii de a
presta servicii îl reprezintă absenţa caracterului stabil şi continuu al participării persoanei la
viaţa economică a statului membru gazdă 22 . Împrejurarea că prestatorul unui serviciu îşi
constituie în statul în care oferă serviciul o anumită dotare materială (de exemplu, un birou, un
depozit) nu determină schimbarea regimului juridic care i se aplică, respectiv libera prestare a
serviciilor. Definitorii pentru libera prestare a serviciilor sunt două elemente: sediul
prestatorului rămâne în statul de origine, iar activitatea desfăşurată în statul gazdă este
temporară. Caracterul temporar al activităţilor "trebuie apreciat nu numai în funcţie de durata
prestaţiei, ci şi în funcţie de frecvenţa acesteia, de periodicitatea sau continuitatea sa.
Caracterul temporar al prestaţiei nu exclude posibilitatea ca prestatorul de servicii, în sensul
Tratatului, să achiziţioneze în statul membru de primire o anumită dotare (inclusiv un birou,
cabinet sau laborator) în măsura în care această dotare este necesară în vederea executării
prestaţiei în discuţie"23.
În raport cu libertăţile specifice pieţei interne, libera prestare a serviciilor are un
caracter subsidiar, rezidual, în sensul că se aplică în măsura în care nu îşi găseşte
aplicabilitatea o altă "libertate".
Secţiunea 3. Regimul juridic
75. Acordarea tratamentului naţional. Realizarea libertăţii de stabilire şi a liberei

prestări a serviciilor necesită recunoaşterea, de către statele membre pe teritoriul cărora se
exercită aceste libertăţi, în beneficiul celor care le exercită, a aceluiaşi tratament juridic pe
care îl aplică în cazul resortisanţilor proprii, aflaţi în situaţii identice sau similare. Temeiul
juridic al acestei obligaţii este art. 18 TFUE (ex.-art. 12 TCE). În cazul dreptului de stabilire,
Tratatul a prevăzut şi o normă cu caracter special, care înlătură de la aplicare dispoziţia
generală (art. 49 TFUE, ex.-art. 43 CE). Un alt temei rezultă din Directiva 38/2004, având, de
asemenea, o aplicabilitate generală24.
"În cazul unei persoane fizice, exercitarea unei activităţi profesionale nu presupune
doar posibilitatea de a avea acces la localuri din care activitatea poate fi desfăşurată (...), ci şi
posibilitatea de a-şi găsi o locuinţă. Rezultă că restricţiile prevăzute de legislaţia privind
locuinţele (...) sunt susceptibile să constituie un obstacol în calea exercitării activităţii. Pentru
a asigura o egalitate perfectă în privinţa concurenţei, resortisantul unui stat membru doritor să
21
"(...) Simplul fapt că un operator economic stabilit într-un stat membru furnizează servicii identice sau
similare într-un mod mai mult sau mai puţin frecvent sau regulat într-un alt stat membru, fără a dispune în
acest stat de o infrastructură care să-i permită să exercite stabil şi continuu o activitate profesională pe
teritoriul său şi, pornind de la respectiva infrastructură, să se adreseze, printre altele, resortisanţilor acestui stat
membru, nu este suficient pentru a permite să se concluzioneze că este stabilit în respectivul stat membru
(Bruno Schnitzer, cit. supra., pct. 32) ".
22
Comisia/Italia, cauza C-131/01, hotărârea din 13 februarie 2003, pct. 23.
23
Gebhard, cit. supra., pct. 27.
24
"Sub rezerva dispoziţiilor speciale prevăzute expres de Tratat şi de dreptul derivat, orice cetăţean al Uniunii
care, în temeiul prezentei directive, îşi are reşedinţa pe teritoriul statului membru gazdă se bucură de egalitate
de tratament în raport cu resortisanţii statului membru respectiv în domeniul de aplicare al tratatului.
Beneficiul acestui drept se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetăţenia unui stat membru şi care
au dreptul de şedere sau dreptul de şedere permanentă" (art. 24 alin. 1 din Directiva 38/2004).
5
exercite o activitate nesalariată într-un alt stat membru trebuie, deci, să îşi poată găsi o
locuinţă în condiţii echivalente cu cele de care beneficiază concurenţii săi naţionali din acest
stat. Prin urmare, orice restricţie adusă nu doar dreptului de acces la o locuinţă, însă şi
diverselor facilităţi acordate naţionalilor pentru a le uşura sarcina financiară, trebuie privită ca
un obstacol în calea activităţii profesionale însăşi" 25 . Într-o altă cauză, Curtea a decis că
descendenţii aflaţi în întreţinerea unui lucrător independent, stabilit într-un alt stat membru,
însă având reşedinţa în statul de origine al lucrătorului, au dreptul de a obţine finanţare pentru
studii în aceleaşi condiţii precum copiii resortisanţilor statului gazdă, în privinţa cărora nu se
impuneau cerinţe privind reşedinţa lor26.
Curtea a fost mult mai explicită într-o cauză având ca punct de plecare acordarea unor
indemnizaţii sociale, arătând că fostul articolul 52 TCEE (art. 49 TFUE) este temeiul legal
care justifică acordarea tratamentului naţional, întrucât în caz contrar, libertatea de stabilire ar
fi obstrucţionată. "Un stat membru operează o discriminare împotriva resortisanţilor altor state
membre, în cazul în care condiţionează acordarea unor alocaţii de naştere şi de maternitate, de
cerinţe privind reşedinţa anterioară pe teritoriul său, deoarece aceste condiţii sunt mult mai
uşor îndeplinite de către proprii săi resortisanţi. Această discriminare în acordarea alocaţiilor
care, pentru lucrătorii salariaţi, constituie avantaje sociale, reprezintă o încălcare a articolului
7, paragraful 2 din regulamentul 1612/68. Ea (norma-n.n.) încalcă, de asemenea, şi articolul
52 din Tratat, deoarece, în cazul lucrătorilor nesalariaţi, în ciuda absenţei unor reguli specifice
privind exerciţiul activităţilor profesionale, constituie, pentru resortisanţii celorlalte state
membre, o jenă în exercitarea acestora activităţi"27. Tratamentul naţional trebuie acordat în
privinţa tuturor aspectelor sociale, economice, juridice, care au legătură cu libertăţile
garantate de Tratat. "Aceasta implică deci, în principiu, o egalitate fiscală, socială, dreptul de
a investi în condiţii egale, de a achiziţiona sau de a accede la administrarea unei întreprinderi.
Curtea a precizat că libertatea de stabilire nu priveşte doar regulile specifice exerciţiului
propriu-zis al activităţilor profesionale, ci şi cele referitoare la ceea ce este util exercitării
activităţilor" 28 . De pildă, condiţionarea introducerii unei acţiuni în justiţie de plata unei
cauţiuni, care nu este cerută propriilor resortisanţi, constituie o discriminare directă pe motiv
de naţionalitate29.
76. Invocarea "libertăţilor" în contradictoriu cu statul de origine. Cele două
libertăţi se opun, în egală măsură, ca statele de origine să împiedice sau să descurajeze
stabilirea resortisanţilor lor în alte state membre sau prestarea serviciilor.
Este cazul legislaţiei unui stat membru care nu permitea societăţii-mamă, stabilită pe teritoriul
său, să deducă din beneficiul său impozabil, pierderile suferite de filialele sale implantate în
alte state membre, deşi o asemenea posibilitate era acordată societăţilor ale căror filiale erau
stabilite pe teritoriul naţional, în condiţiile în care filialele sale epuizaseră toate posibilităţile
de a se lua în calcul pierderile în statele în care se aflau30.
Normele juridice din dreptul Uniunii privind libertăţile specifice pieţei interne pot fi
invocate de resortisanţi împotriva statului de origine, dacă raportul juridic prezintă un element
de extraneitate comunitar; mai concret, dacă resortisanţii au exercitat anterior una sau mai
multe libertăţi de circulaţie, iar odată întorşi în statul de origine, acesta îi plasează într-o
situaţie dezavantajoasă faţă de cetăţenii altor state membre, aflaţi într-o situaţie identică sau
25
Comisia/Italia, cauza 63/86, hotărârea din 14 ianuarie 1988, pct. 15, 16. În speţă, CJCE a hotărât că legislaţia
italiană care rezerva doar resortisanţilor italieni accesul la achiziţionare şi închirierea unor locuinţe construite sau
restaurate cu ajutorul fondurilor publice, precum şi acordarea de credite cu dobândă redusă era contrară libertăţii
de stabilire şi LPS.
26
Meeusen, cit. supra.
27
Comisia/Luxembourg, cauza C-111/91, hotărârea din 10 martie 1993.
28
C. Gavalda, G. Parleani, op. cit., p. 189.
29
Hubbard, cauza C-20/92, hotărârea din 1 iulie 1993.
30
Marks & Spencer, cauza C-446/03, hotărârea din 13 decembrie 2005.
6
similară. "Într-adevăr, aceste libertăţi, care sunt fundamentale în sistemul Comunităţii, nu ar fi
realizate pe deplin dacă statele membre ar putea să refuze beneficiul dispoziţiilor dreptului
comunitar acelora dintre resortisanţii lor care au profitat de facilităţile existente în materia
circulaţiei şi stabilirii şi care au dobândit, în temeiul acesteia, calificările profesionale vizate
de directivă, într-un stat membru, altul decât cel a cărui cetăţenie o posedă"31. În cazul LPS,
prestatorul poate opune această libertate statului în care este stabilit, dacă serviciile sunt
prestate într-un alt stat membru 32 . În schimb, Tratatul nu poate fi aplicat în situaţii pur
interne33.
77. Accesul la activităţi economice. În cazul accesului la profesiile independente
reglementate, sub aspectul recunoaşterii calificărilor profesionale, trimitem la secţiunea
privind spaţiul european al diplomelor, din capitolul anterior, referitor la lucrătorii salariaţi34.
În absenţa armonizării unei activităţi profesionale la nivel european, statele membre
rămân, în principiu, competente pentru a defini exercitarea respectivei activităţi, însă această
competenţă trebuie exercitată cu respectarea libertăţilor fundamentale garantate de Tratat.
Potrivit art. 5 din Directiva 36/2005 privind recunoaşterea calificărilor profesionale, statele
membre nu pot restrânge, din motive legate de calificările profesionale, libertatea de a presta
servicii într-un alt stat membru în cazul în care prestatorul s-a stabilit în mod legal într-un stat
membru pentru a exercita aceeaşi profesie; precum şi în ipoteza în care prestatorul s-a
deplasat în statul în care urmează să ofere servicii, dacă a exercitat aceeaşi profesie în statul
membru de stabilire pe o perioadă de cel puţin doi ani în decursul ultimilor 10 ani anteriori
prestării, atunci când profesia nu este reglementată. Persoanele fizice sau juridice care
valorifică dispoziţiile europene privind LPS sunt scutite, în statul gazdă, de obligaţiile impuse
profesioniştilor stabiliţi pe teritoriul statului gazdă, privind autorizarea de către o organizaţie
profesională sau un organism profesional, înregistrarea sau afilierea în cadrul acestora sau
înscrierea pe lângă un organism de securitate socială de drept public, în scopul reglării
conturilor aferente activităţilor exercitate în beneficiul persoanelor asigurate. Aceste facilităţi
nu înlătură obligaţia prestatorilor de servicii de a respecta normele de conduită cu caracter
profesional, de reglementare sau administrative direct legate de calificările profesionale,
precum definiţia profesiei, utilizarea titlurilor şi abaterile profesionale grave care au o legătură
directă şi specifică cu protecţia şi siguranţa consumatorilor, precum şi dispoziţiile disciplinare
aplicabile în statul membru gazdă profesioniştilor care exercită aceeaşi profesie. Statele
membre pot solicita ca, atunci când prestatorul se deplasează pentru prima dată dintr-un stat
31
Knoors, cauza 115/78, hotărârea din 7 februarie 1979, pct. 20. Ulterior, CJCE a decis că "articolele 48 şi 52
din Tratatul CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca un stat membru să interzică unui resortisant al
său, titular al unei diplome universitare de ciclul III obţinută într-un alt stat membru, să utilizeze acest titlu pe
teritoriul său fără să fi obţinut o autorizaţie administrativă în acest scop, doar dacă procedura de autorizare are ca
unic scop să verifice dacă titlul universitar a fost emis în mod regulamentar, ca procedura să fie uşor accesibilă şi
să nu depindă de plata unor taxe administrative excesive, ca orice decizie de refuz de autorizare să poată face
obiectul unui control de natură jurisdicţională, ca persoana interesată să poată cunoaşte motivele care au stat la
baza deciziei şi ca sancţiunile prevăzute în caz de nerespectare a procedurii de autorizare să nu fie
disproporţionate, raportat la gravitatea infracţiunii" (Krauss, cauza C-19/92, hotărârea din 31 martie 1993).
32
Carpenter, cauza C-60/00, hotărârea din 11 iulie 2002.
33
"Trebuie subliniat că, astfel cum rezultă din documentele de la dosar, toţi suspecţii sunt resortisanţi italieni,
care au reşedinţa în Italia, au obţinut calificările de bioenergoterapeut şi pranoterapeut în Italia şi au fost
anchetaţi în baza articolului 348 din Codul penal italian, în urma unor intervenţii practicate exclusiv pe teritoriul
acestui stat membru. Toate aceste elemente demonstrează că, în speţă, ne aflăm în prezenţa unei situaţii pur
interne a unui stat membru" (Nino, cauza C-54/88, hotărârea din 3 octombrie 1990, pct. 10).
34
Este de menţionat că Directiva 36/2005 a fost adoptată în baza fostului art. 47 alin. 1 CE (art. 53 TFUE),
conform căruia "în vederea facilitării accesului la activităţile independente şi a exercitării acestora, Parlamentul
European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă directivele privind
recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri oficiale de calificare, precum şi privind
coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre cu privire la accesul la
activităţile independente şi la exercitarea acestora".
7
membru în altul pentru a furniza servicii, să informeze în acest sens autoritatea competentă
din statul gazdă, printr-o declaraţie scrisă care să cuprindă informaţiile privind asigurarea sau
alte mijloace de protecţie personală sau colectivă privind răspunderea profesională.
78. Legislaţia aplicabilă. Resortisanţii altor state membre, persoane fizice sau
juridice, care exercită libertatea de stabilire, trebuie să îndeplinească condiţiile stabilite de
legea statului membru gazdă, în privinţa cetăţenilor sau persoanelor juridice având
naţionalitatea statului gazdă, care exercită activităţi similare sau identice. În cazul libertăţii de
a presta servicii, prestatorul trebuie să respecte legislaţia statului său de origine, însă trebuie
să respecte şi legislaţia din statul membru în care efectuează prestaţiile, îndeosebi regulile de
conduită profesională şi disciplinară. O întreprindere care desfăşoară servicii într-un alt stat
membru, poate să-şi deplaseze proprii săi lucrători în statul gazdă, fără ca acesta din urmă să-i
poată interzice acest lucru sau să-i impună obţinerea unor autorizaţii pentru personalul din
statul de origine35. În schimb, statul gazdă poate să dispună aplicarea legislaţiei sale, inclusiv
a convenţiilor colective de muncă, şi în cazul acestei categorii de lucrători, cu condiţia să nu
conţină dispoziţii restrictive în privinţa LPS36 . Potrivit art. 3 din Directiva 96/71/CE37 , în
contextual libertăţii de a presta servicii, se aplică normele statului gazdă în ceea ce priveşte
perioadele maxime de lucru şi perioadele minime de odihnă, durata minimă a concediilor
anuale plătite, salariul minim, plata orelor suplimentare; securitatea, sănătatea şi igiena la
locul de muncă. În concluzie, cetăţenii statelor membre şi persoanele juridice având
naţionalitatea unui stat membru, stabilite, cu titlu principal sau secundar, într-un alt stat
membru trebuie să respecte legislaţia statului gazdă în privinţa activităţii desfăşurate; în timp
ce prestatorului de servicii nu i se aplică integral legislaţia statului gazdă.
Libera circulaţie a serviciilor presupune nu doar dreptul de a presta servicii, ci şi
dreptul de a primi servicii. În cazul în care beneficiarul serviciului se deplasează în statul în
care este stabilit prestatorul, raportul juridic dintre aceştia este guvernat de legislaţia statului
prestatorului. "Libertatea de a presta servicii include libertatea destinatarilor serviciilor de a se
deplasa în alt stat membru pentru a beneficia de un serviciu acolo, fără a fi stânjeniţi de
restricţii, chiar şi în legătură cu plăţile, iar turiştii, beneficiarii îngrijirilor medicale şi
persoanele care călătoresc în scop educaţional sau de afaceri trebuie să fie consideraţi ca fiind
destinatari ai acestor servicii"38. Destinatarii serviciilor sunt protejaţi de principiul general al
nediscriminării pe motiv de naţionalitate, atunci când se deplasează în alte state membre39. În
ipoteza aceasta, beneficiarul este cel care se bucură de principiul tratamentului naţional.
35
Rush Portugesa, cauza C-113/89, hotărârea din 27 martie 1990.
36
O legislaţie naţională nu îndeplineşte această condiţie dacă impune, de exemplu, unui prestator să plătească
cotizaţii pe care le datorează şi resortisanţii statului gazdă, în privinţa lucrătorilor pe care i-a afectat în statul
gazdă, dacă cotizaţii cu un scop similar sunt deja plătite în statul de origine al prestatorului. Curtea a decis că se
află în prezenţa unei restricţii a LPS care nu putea fi justificată prin protecţia socială a muncitorilor (Guiot, cauza
C-272/94, hotărârea din 28 martie 1996). A se vedea şi Desquenne şi Giral, cauzele conexate 62 şi 63/81,
hotărârea din 3 februarie 1982.
37
Directiva 96/71/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detaşarea
lucrătorilor în cadrul prestării de servicii (J. O. L 18, 21/01/1997).
38
Luisi şi Carbone, cauzele conexate 286/82 şi 26/83, hotărârea din 31 ianuarie 1984, pct. 16.
39
"În cazul în care dreptul comunitar garantează unei persoane fizice libertatea de a se deplasa într-un alt stat
membru, protejarea persoanei împotriva oricărui prejudiciu cauzat în acel stat membru, în aceleaşi condiţii
precum protecţia asigurată naţionalilor sau persoanelor care îşi au reşedinţa acolo, reprezintă corolarul libertăţii
de circulaţie. Rezultă că interdicţia discriminării se aplică destinatarilor serviciilor în sensul Tratatului, în ceea ce
priveşte protecţia împotriva riscului de agresiune şi dreptul de a obţine despăgubirea bănească prevăzută de
dreptul naţional în momentul survenirii riscului. Faptul că indemnizaţia în cauză este finanţată de Trezoreria
naţională nu poate modifica regimul protecţiei drepturilor garantate de Tratat" (Cowan, cauza 186/87, hotărârea
din 2 februarie 1989).
8
Rezervarea accesului gratuit la muzee doar cetăţenilor şi persoanelor cu domiciliul pe
teritoriul naţional este contrară LPS40.
79. Dificultăţi legate de exercitarea "libertăţilor" de către persoanele juridice.
Dreptul de stabilire şi libera prestare a serviciilor sunt libertăţi ale pieţei interne al căror
exerciţiu profită cel mai mult persoanelor juridice. Tratatul dispune că societăţile constituite în
conformitate cu legislaţia unui stat membru şi având sediul social, administraţia centrală sau
locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii sunt asimilate persoanelor fizice
resortisante ale statelor membre, în privinţa celor două libertăţi41. "Prin societăţi se înţeleg
societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv
societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor
fără scop lucrativ" (art. 54 alin. 2 TFUE). În contextul Tratatului, noţiunea de "societate" este
una autonomă, care ia în considerare diferitele regimuri juridice naţionale. Din conţinutul său,
sunt excluse societăţile care nu au un scop economic. Dificultăţile sunt legate de faptul că
Uniunea nu dispune de un regim general de recunoaştere a persoanelor juridice42, iar modul în
care societăţile sunt reglementate în statele membre diferă substanţial 43 . În doctrină, s-a
remarcat că jurisprudenţa Curţii a abordat într-un mod liberal doar obstacolele pe care statul
gazdă le poate crea societăţilor, lăsând statelor de origine capacitatea de a aprecia în ce
măsură permit deplasarea sediului societăţilor şi păstrarea calităţii de subiect de drept44.
Daily Mail. Hotărârea CJCE din cauza Daily Mail este prima dintr-o serie de
hotărâri care au clarificat condiţiile în care dreptul de stabilire se aplică în cazul societăţilor45.
Societatea Daily Mail a invocat dispoziţiile din Tratat privind libertatea de stabilire, în
contradictoriu cu administraţia britanică, considerând că această libertate îi conferea dreptul
de a-şi muta reşedinţa fiscală din Marea Britanie în Olanda, fără a fi obligată să obţină o
autorizare prealabilă. Potrivit legislaţiei britanice, o societate constituită în conformitate cu
legislaţia acestui stat îşi putea stabili sediul într-un alt stat membru, fără a-şi pierde
personalitatea juridică şi deci, fără a fi necesară dizolvarea sa, însă cu condiţia de a obţine o
autorizaţie în cazul în care îşi muta reşedinţa fiscală într-o altă ţară. Societăţile cu locul sau
sediul de direcţiune pe teritoriul britanic, erau supuse impozitării în acest stat.
Curtea de Justiţie a subliniat că, spre deosebire de persoanele fizice, societăţile sunt
entităţi create în temeiul unei ordini juridice naţionale şi există numai în temeiul legislaţiei
naţionale care determină constituirea şi funcţionarea acestora. Legislaţiile statelor membre
diferă mult în ceea ce priveşte legătura specifică cu teritoriul naţional cerută în vederea
constituirii societăţilor, precum şi referitor la posibilitatea unei societăţi de a-şi modifica
ulterior acest element de legătură. "Anumite legislaţii prevăd obligaţia ca nu numai sediul
social, ci şi sediul real, adică administraţia centrală a societăţii, să fie situate pe teritoriul
statelor membre respective, astfel încât deplasarea administraţiei centrale în afara acestui
teritoriu presupune dizolvarea societăţii, cu toate efectele pe care o asemenea dizolvare le
determină pe planul dreptului societăţilor şi al dreptului fiscal. Alte legislaţii recunosc
40
Comisia/Spania, cauza C-45/93, hotărârea din 15 mairtie 1994.
41
F. Mucciarelli demonstrează că asimilarea nu poate fi completă, din moment ce deplasarea societăţilor din
statul membru în care s-au constituit în mod legal poate conduce, în funcţie de regimul juridic al acestuia, la
dizolvarea societăţii, ceea ce nu poate avea loc în cazul persoanelor fizice, care-şi păstrează cetăţenia statului de
origine. Concluzia implicită este că persoanele juridice beneficiază, în stadiul actual al dreptului Uniunii, de o
libertate de stabilire mai restrânsă în comparaţie cu persoanele fizice, resortisante ale statelor membre (F.
Mucciarelli, Companies’ Emigration and EC freedom of establishement, articol disponibil la
http://works.bepress.com/federico_mucciarelli/, data ultimei consultări 6. 05. 2014).
42
Tratatul conţine o bază legală care permite armonizarea condiţiilor privind înfiinţare de agenţii, sucursale sau
filiale pe teritoriul statelor membre (art. 50 alin. 2 TFUE).
43
Pentru o analiză a familiilor juridice, a se vedea F. Mucciarelli, op. cit..
44
F. Mucciarelli, op. cit.
45
Daily Mail, cauza 81/87, hotărârea din 27 septembrie 1988.
9
societăţilor dreptul de a-şi transfera administraţia centrală în străinătate, însă unele dintre
acestea supun acest drept anumitor restricţii, iar efectele juridice ale transferului variază de la
un stat membru la altul"46. Curtea a arătat că Tratatul CEE a ţinut seama de această diferenţă
dintre legislaţiile naţionale şi a pus pe aceeaşi poziţie, drept legătură specifică, sediul social,
administraţia centrală şi locul principal de desfăşurare a activităţii ale unei societăţi, elemente
care, asemenea naţionalităţii în cazul persoanelor fizice, determină legătura cu o anumită
ordine juridică. În consecinţă, Tratatul nu garantează un drept absolut al societăţilor de a-şi
transfera sediul într-un alt stat membru şi de a-şi păstra, în acelaşi timp, calitatea de persoane
juridice ale statului de origine.
Centros. Soţii Bryde au constituit o societate în conformitate cu legislaţia britanică
şi au creat o sucursală a acesteia în Danemarca, unde de altfel se desfăşura întreaga activitate
a societăţii şi unde cei doi acţionari îşi aveau domiciliul47. Cei doi au dorit să evite astfel
aplicarea legislaţiei daneze în materia societăţilor, mai restrictivă, şi să beneficieze de norme
juridice mai uşor de îndeplinit, fără să fi desfăşurat vreo activitate în Marea Britanie, unde
Centros îşi avea sediul. Ministerul danez a refuzat înmatricularea sucursalei, pe motiv că
societatea a eludat normele naţionale.
Curtea a infirmat această teză, subliniind că societăţile sunt libere să aleagă statul în
conformitate cu a cărui legislaţie să se constituie, chiar dacă nu vor desfăşura activitatea
efectivă în acest stat. Prin urmare, scopul de a profita de o legislaţie mai avantajoasă este unul
legitim. "În speţă, trebuie subliniat că prevederile naţionale a căror aplicare au încercat să o
eludeze părţile reprezintă norme care reglementează constituirea societăţilor, iar nu norme
referitoare la desfăşurarea anumitor activităţi profesionale. Or, dispoziţiile tratatului privind
libertatea de stabilire urmăresc tocmai să permită societăţilor constituite în conformitate cu
desfăşurare a activităţii în cadrul Comunităţii să desfăşoare activităţi în alte state membre prin
intermediul unei agenţii, sucursale sau filiale"48. Danemarca a invocat faptul că interdicţia
înmatriculării proteja creditorii şi partenerii contractuali, şi combătea bancruta frauduloasă.
Curtea de Justiţie a admis aceste motive de interes general ca fiind legitime, însă a apreciat că
puteau fi realizate şi prin măsuri mai puţin restrictive, inclusiv prin cooperarea cu statul pe
teritoriul căruia a fost constituită societatea. Centros a pus bazele competiţiei între sistemele
de drept ale statelor membre şi indirect, a contribuit la liberalizarea acestui domeniu. "Statele
ar trebui să concureze între ele pentru a atrage firmele şi plătitorii de taxe; pentru a atinge
acest scop, se presupune că statele membre urmăresc să legifereze cel mai bun drept al
societăţilor posibil (...)"49.
Überseering. Societatea de drept olandez Überseering a cumpărat un teren în
Germania, pe care l-a utilizat în scopuri profesionale50. Aceasta a contractat cu o societate
germană renovarea unui garaj şi a unui motel construite pe terenul respectiv, iar ulterior, între
cele două societăţi, a avut loc un litigiu privind vicii în executarea lucrărilor. Instanţele
germane au respins acţiunea în pretenţii a Überseering, pe motiv că deşi societatea îşi
transferase sediul efectiv în Germania, aceasta rămânea o persoană juridică de drept olandez,
întrucât sediul său statutar se afla în acest stat, şi nu avea capacitate juridică în Germania, prin
urmare, nici capacitatea de a sta în justiţie. Überseering nu şi-a manifestat voinţa de a-şi
transfera sediul în Germania şi nu a făcut obiectul dizolvării în Olanda. Singura alternativă
pentru Überseering de a dobândi capacitatea de a sta în justiţie era reconstituirea sa în
Germania.
46
Daily Mail, cit. supra, pct. 20.
47
Centros, cauza C-212/97, hotărârea din 9 martie 1999.
48
Centros, cit. supra., pct. 26.
49
F. Mucciarelli, op. cit., p. 4.
50
Überseering, cauza C-208/00, hotărârea din 5 noiembrie 2002.
10
În speţă, Curtea a stabilit, cu titlu general, că achiziţionarea uneia sau mai multor
părţi ale unei societăţi, de către persoane fizice având reşedinţa într-un alt stat membru decât
cel în care societatea era constituită şi stabilită, trebuia analizată conform liberei circulaţii a
capitalurilor, dacă cumpărătorii părţilor sociale nu obţineau în urma operaţiunii o anumită
influenţă în privinţa deciziilor societăţii sau a determinării activităţilor sale. Achiziţionarea de
părţi sociale era, în schimb, o manifestare a libertăţii de stabilire, dacă privea asamblul
părţilor unei societăţi cu sediul statutar în alt stat membru şi conferea influenţă şi putere de a
determina deciziile societăţii. S-a concluzionat că statele membre nu pot refuza recunoaşterea
persoanelor juridice legal constituite pe teritoriul altor state, chiar în lipsa unor norme
europene de armonizare în această materie. Statele trebuie să permită societăţilor constituite în
mod valabil într-un alt stat membru să îşi exercite dreptul de stabilire secundară pe teritoriul
lor, fără a impune condiţii suplimentare ce restricţionează această libertate, chiar dacă
legislaţia în conformitate cu care societatea a luat naştere este una foarte diferită. Instanţa a
hotărât că cerinţa impusă unei societăţi de drept străin de a se reconstitui în Germania pentru
a-şi putea valorifica drepturile în justiţie, echivala cu negarea însăşi a libertăţii de stabilire.
Raţiuni generale precum protejarea creditorilor, a asociaţilor minoritari, a salariaţilor sau a
intereselor fiscale, deşi în anumite condiţii puteau justifica restrângerea libertăţii în discuţie,
nu puteau fi invocate de un stat pentru a interzice societăţilor legal constituite în alte state
membre de a sta în justiţie.
Inspire Art. Inspire Art a fost constituită ca societate de drept englez, cu sediul social în
Marea Britanie51. Societatea şi-a deschis o sucursală în Olanda, iar unicul său administrator şi
persoană abilitată să decidă în privinţa societăţii, domicilia tot în Olanda. Societatea îşi
desfăşura întreaga activitate în acest din urmă stat membru, scopul constituirii în Marea
Britanie fiind evitarea aplicării normelor mai severe de drept olandez privind societăţile.
Înmatricularea sucursalei în registrul comerţului din Amsterdam a fost condiţionată de
îndeplinirea unor obligaţii prevăzute de legea internă în cazul societăţilor constituite în
conformitate cu o altă legislaţie decât cea olandeză şi care îşi desfăşurau activitatea integral
sau aproape integral în Ţările de Jos, fără să prezinte o legătură reală cu statul în care s-au
constituit (denumite "societăţi străine de formă pură"). Obligaţiile erau indicarea calităţii pe
care o avea societatea potrivit dreptului olandez pe documentele emise, constituirea unui
capital minim şi respectarea regulilor privind răspunderea administratorilor.
Curtea de Justiţie a decis că impunerea unor astfel de reguli cu prilejul înmatriculării
unei sucursale a unei societăţi constituite în conformitate cu legislaţia unui alt stat membru
constituia o restricţie a libertăţii de stabilire. Deşi, ca regulă, astfel de restricţii pot fi admise în
dreptul Uniunii, în speţă, instanţa a apreciat că interesele de ordin general invocate de către
guvernul Ţărilor de Jos, respectiv protejarea creditorilor, combaterea exercitării abuzive a
libertăţii de stabilire, eficienţa controalelor fiscale, loialitatea tranzacţiilor comerciale, nu
puteau justifica restricţia identificată, măsura internă fiind înlăturată cel mai adesea ca inutilă
sau disproporţionată.
SEVIC System. SEVIC System, societate de drept german, a fuzionat cu Security Vision,
o societate constituită în Luxembourg. Autorităţile germane au refuzat înscrierea fuziunii în
registrul comerţului, pe motiv că această operaţiune putea fi încheiată valabil doar de subiecte
de drept având sediul în Germania52. Curtea de Justiţie a decis că libertatea de stabilire şi LPS
se aplicau în situaţii de fapt şi de drept precum cea de mai sus, fuziunea constituind "un mijloc
eficient de transformare a societăţilor în măsura în care permite, în cadrul unei operaţiuni
unice, exercitarea unei activităţi sub o formă nouă şi fără întrerupere, reducând în consecinţă
complicaţiile, întârzierile şi costurile legate de alte forme de reorganizare a societăţilor, astfel
cum presupun, de exemplu, dizolvarea unei societăţi cu lichidarea patrimoniului său şi
51
Inspire Art, cauza C-167/01, hotărârea din 30 septembrie 2003.
52
SEVIC Systems, cauza C-411/03, hotărârea din 13 decembrie 2005.
11
constituirea unei noi societăţi cu transferul elementelor de patrimoniu ale celei din urmă"53.
Legislaţia germană, refuzând în mod general operaţiunile de fuziune transfrontaliere, instituia
o diferenţă de tratament care reprezenta o restricţie a libertăţii de stabilire şi a LSP. Motivaţia
guvernului german, în sensul că norma internă urmărea protejarea creditorilor, eficienţa
controalelor fiscale, loialitatea tranzacţiilor comerciale, a fost respinsă de Curte, fiind
considerată disproporţionată în raport cu interesele urmărite.
Cartesio. Cartesio, o societate de drept maghiar, a solicitat transferul sediului său în
Italia, însă cu menţiunea că dorea să-şi păstreze calitatea de subiect de drept maghiar54. Sediul
unei societăţi de drept maghiar se află în locul în care se situează centrul de conducere a
activităţilor sale. Cererea a fost respinsă pentru motivul că dreptul maghiar nu permitea ca o
societate constituită în Ungaria să îşi transfere sediul în străinătate, continuând în acelaşi timp
să fie supusă legii maghiare în calitate de lege personală. Singura posibilitate pe care
societatea o avea era să înceteze să existe în Ungaria şi să se constituie din nou în
conformitate cu dreptul ţării pe teritoriul căreia dorea să îşi stabilească noul sediu.
Curtea a reamintit jurisprudenţa Daily Mail şi a accentuat faptul că "în lipsa unei
definiţii uniforme date de dreptul comunitar societăţilor care pot beneficia de dreptul de
stabilire în funcţie de criteriul unei legături unice care să determine dreptul naţional aplicabil
unei societăţi, problema dacă articolul 43 CE se aplică unei societăţi care invocă libertatea
fundamentală consacrată de acest articol (...) constituie o chestiune prealabilă care, în stadiul
actual al dreptului comunitar, poate fi soluţionată numai de dreptul naţional aplicabil"55. În
consecinţă, un stat membru poate să nu permită unei societăţi reglementate de dreptul său
naţional să îşi păstreze această calitate, în cazul în care intenţionează să se reorganizeze în alt
stat membru prin deplasarea sediului său pe teritoriul acestui din urmă stat, rupând astfel
legătura specifică prevăzută de dreptul naţional al statului membru în care a fost constituită.
VALE. La 12 iulie 2012, Curtea de Justiţie a soluţionat o trimitere preliminară foarte
importantă privind libertatea de stabilire 56 . Trimiterea a fost formulată de o instanţă din
Ungaria, în cadrul unui litigiu având ca obiect transformarea transfrontalieră a unei societăţi
de drept italian, în societate de drept maghiar. VALE Costruzioni Srl, o societate cu
răspundere limitată de drept italian, a solicitat radierea din Registrul Comerţului din Roma,
precizând că intenţionează să-şi transfere sediul social şi activitatea în Ungaria, precum şi să-
şi înceteze activitatea în Italia. Societatea a fost radiată la 13 februarie 2006, cu menţiunea
„societatea s-a mutat în Ungaria”. La data de 14 noiembrie 2006, s-a încheiat la Roma, actul
constitutiv al societăţii VALE Építési kft (o societate cu răspundere limitată de drept
maghiar), iar la 19 ianuarie 2007 s-a solicitat înregistrarea în Registrul Comerţului, printr-o
cerere adresată tribunalului comercial din Budapesta, menţionându-se că VALE Costruzioni
era predecesoarea legală a societăţii VALE Építési. Cererea a fost respinsă atât în primul, cât
şi în cel de-al doilea grad de jurisdicţie. VALE a formulat recurs la Curtea Supremă, susţinând
că ordonanţa de respingere a cererii sale încălca dispoziţiile articolelor 49 TFUE şi 54 TFUE.
Curtea Supremă a apreciat că transferul sediului social al unei societăţi care intra sub
incidenţa legislaţiei unui alt stat membru, cu o reconstituire a societăţii potrivit dreptului
maghiar şi cu menţionarea predecesoarei sale italiene nu putea fi considerată o transformare în
dreptul maghiar, întrucât dispoziţiile naţionale privind transformările se aplicau decât unor
situaţii interne. Totuşi, instanţa de recurs a ridicat problema compatibilităţii dintre libertatea
de stabilire şi o astfel de legislaţie, sesizând Curtea de Justiţie.
53
SEVIC Systems, pct. 21.
54
Cartesio, cauza C-210/06, hotărârea din 16 decembrie 2008.
55
Cartesio, pct. 109.
56
Cauza C-378/10. Comentariul acestei hotărâri a fost publicat pentru prima dată în Revista Forumul
Judecătorilor, nr. 3/2012.
12
Deşi transformarea transfrontalieră a societăţilor nu este reglementată prin norme
europene, CJ UE a stabilit că legislaţia internă care prevedea posibilitatea societăţilor
naţionale de a se transforma, dar nu permite transformarea unei societăţi care intra sub
incidenţa dreptului unui alt stat membru, se încadra domeniului de aplicare al articolelor 49
TFUE şi 54 TFUE. Legislaţia internă a instituit astfel "o diferenţă de tratament între societăţi
în funcţie de natura internă sau transfrontalieră a transformării, care este susceptibilă să
descurajeze societăţile cu sediul în alte state membre să exercite libertatea de stabilire
consacrată de tratat" 57 . Curtea a analizat dacă această restricţie era justificată de motive
imperative de interes general58; dacă era de natură să asigure realizarea obiectivelor urmărite
şi dacă depăşea ceea ce era necesar pentru atingerea acestora. "Or, în speţă, o asemenea
justificare lipseşte. Astfel, dreptul maghiar respinge, în general, transformările
transfrontaliere, ceea ce are ca rezultat împiedicarea efectuării unor astfel de operaţiuni, chiar
dacă interesele menţionate la punctul anterior nu ar fi ameninţate. În orice caz, o astfel de
normă depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prin care se urmăreşte
protejarea intereselor menţionate"59.
Curtea a precizat că transformările transfrontaliere intracomunitare sunt reglementate de
dreptul naţional, în lipsa unor norme europene. Statul membru gazdă este îndreptăţit să
stabilească dreptul intern relevant pentru o asemenea operaţiune şi să aplice dispoziţiile sale
referitoare la transformările interne care reglementează constituirea şi funcţionarea unei
societăţi. Normele interne trebuie să respecte principiile echivalenţei (să nu fie mai puţin
favorabile decât cele care se aplică situaţiilor similare de natură internă) şi efectivităţii (să nu
facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea
juridică a Uniunii). Prin urmare, refuzul autorităţilor unui stat membru de a menţiona în
Registrul Comerţului, în cazul unei transformări transfrontaliere, societatea din statul membru
de origine drept „predecesoare legală” a societăţii transformate nu era compatibil cu principiul
echivalenţei, dacă o astfel de menţionare a societăţii predecesoare se efectua în cazul
transformărilor interne. În al doilea rând, practica autorităţilor statului membru gazdă de a
refuza să ţină seama de documentele emise de autorităţile statului membru de origine în
cadrul procedurii de înregistrare, risca să pună societatea care solicita transformarea în
imposibilitatea de a demonstra că s-a conformat în mod efectiv cerinţelor statului de origine,
punând astfel în pericol realizarea transformării transfrontaliere.
Cu acest prilej, Curtea de Justiţie a recunoscut, în premieră, dreptul unei societăţi
constituite conform legislaţiei unui stat membru, de a se transfera într-un alt stat membru şi de
a deveni subiect de drept al statului gazdă, fără ca societatea să fi fost supusă unui proces de
dizolvare şi lichidare în statul de origine. Astfel cum a subliniat Avocatul general60, societatea
din litigiul principal a făcut obiectul unei reconstituiri transfrontaliere, întrucât VALE Építési
kft a solicitat să fie menţionat, cu prilejul înregistrării sale, faptul că este succesoarea
universală a VALE Costruzioni Srl. Aceasta a ieşit de sub incidenţa sistemului juridic italian
prin radierea sa, pentru motivul mutării în Ungaria. Hotărârea Curţii a fost cu atât mai
importantă cu cât dreptul Uniunii nu prevedea explicit o asemenea posibilitate. Ea poate
constitui un impuls pentru Comisie, în vederea iniţierii unui act normativ european care să
consacre tranformarea transfrontalieră a societăţilor61.
57
VALE, pct 36.
58
Curtea a exemplificat, printre astfel de motive, protecţia intereselor creditorilor, ale asociaţilor minoritari, ale
salariaţilor, menţinerea eficacităţii controalelor fiscale şi a legalităţii tranzacţiilor comerciale.
59
VALE, pct 40.
60
Concluziile Avocatului general Niillo Jääskinen prezentate la 15 decembrie 2011.
61
A se vedea D.-M. Şandru, Freedom of Establishment of Companies in the European Union: Possible Effects of
the Case VALE, C-378/10 Pending on the Case-Law of the Romanian Courts, disponibil la
http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2097873, ultima consultare la 20.08.2012; C. I. Nagy, The
Personal Law of Companies and the Freedom of Establishment Under EU Law. The Enthronement of the
13
Soluţia CJUE trebuie corelată cu contextul litigiului de fond. Elementul decisiv care a
determinat Curtea să extindă principiul libertăţii de stabilire a societăţilor şi i-a facilitat
motivarea a fost, în opinia noastră, legislaţia maghiară care permitea transformarea
societăţilor de drept intern. "Astfel, după cum rezultă din răspunsul dat la primele două
întrebări, articolele 49 TFUE şi 54 TFUE obligă un stat membru care prevede posibilitatea
societăţilor de drept intern de a se transforma să acorde aceeaşi posibilitate societăţilor care
intră sub incidenţa dreptului unui alt stat membru şi care urmează să se transforme în societăţi
aflate sub incidenţa dreptului naţional al primului stat membru"62.
Un alt element decisiv l-a reprezentat voinţa societăţii de a se supune dreptului
maghiar. Acesta a făcut diferenţa în raport cu Cartesio. Totuşi, hotărârea Curţii din Cartesio a
anunţat inovaţia din VALE, deşi instanţa europeană a făcut trimitere la conduita statului
membru de origine în privinţa transformării societăţilor63. Apreciem că cele două hotărâri
trebuie corelate, deoarece ambele au incidenţă directă asupra tranformărilor tranfrontaliere a
societăţilor. Dacă în Cartesio, Curtea se pronunţă incidental, dar explicit în sensul că
împiedicarea unei societăţi de către statul de origine să-şi transfere sediul într-un alt stat
membru prin impunerea dizolvării şi lichidării drept condiţie prealabilă, constituie o restricţie
în calea libertăţii de stabilire, în VALE Curtea decide că statul membru gazdă trebuie să
permită această operaţiune, în aceleaşi condiţii în care o permite societăţilor interne.
Pe de altă parte, Curtea a confirmat şi principiul stabilit în Daily Mail, potrivit căruia
statele sunt singurele în măsură să determine regulile aplicabile înregistrării şi funcţionării
societăţilor. În stadiul actual al integrării europene, "o societate constituită în temeiul unei
ordini juridice naţionale există numai în temeiul legislaţiei naţionale care determină
constituirea şi funcţionarea acesteia"64. Prin urmare, "nu poate fi pusă în discuţie aplicarea de
către Ungaria a dispoziţiilor dreptului său naţional referitoare la transformări interne care
reglementează constituirea şi funcţionarea unei societăţi, precum cerinţele privind întocmirea
unui bilanţ şi a unui inventar al activelor"65.
80. Excepţia autorităţii publice. Potrivit art. 51 alin. 1 TFUE, sunt exceptate de la
aplicarea dispoziţiilor privind dreptul de stabilire, în ceea ce priveşte statul membru gazdă,
activităţile care sunt asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional, exercitării autorităţii
publice. În baza art. 62 TFUE, această excepţie se aplică şi în privinţa serviciilor. Dispoziţia
pare a avea o arie de acţiune mai mare decât cea referitoare la lucrătorii salariaţi, deoarece se
Country-of-Origin Principle and the Establishment of an Unregulated Right of Cross-Border Conversion,

Hungarian Yearbook of International Law and European Law 2013. Eds. Marcel Szabó, Petra Lea Láncos &
Réka Varga. Eleven Publishing, 2014.disponibil la http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2432742,
data ultimei consultări 13.05.2014.
62
VALE, pct. 46.
63
"Cu toate acestea, un asemenea caz de transfer al sediului societăţii constituite potrivit dreptului unui stat
membru în alt stat membru fără modificarea legislaţiei aplicabile trebuie diferenţiat de acela privind deplasarea
unei societăţi aparţinând unui stat membru către un alt stat membru cu modificarea legislaţiei naţionale
aplicabile, societatea transformându-se într-o formă de societate care aparţine dreptului naţional al statului
membru în care se deplasează. Într-adevăr, în această din urmă situaţie, posibilitatea amintită la punctul 110 din
prezenta hotărâre, departe de a implica vreo imunitate a legislaţiei naţionale în materia constituirii şi a dizolvării
societăţilor prin prisma normelor Tratatului CE privind libertatea de stabilire, nu poate, printre altele, să justifice
ca, prin impunerea dizolvării şi a lichidării acestei societăţi, statul membru în care a fost constituită să îi interzică
să se transforme într-o societate de drept naţional al altui stat membru, în măsura în care îi este permis de acel
drept. Un asemenea obstacol în calea transformării efective a unei asemenea societăţi, fără dizolvarea şi
lichidarea prealabile, într-o societate de drept naţional al statului membru în care doreşte să se deplaseze ar
constitui o restricţie privind libertatea de stabilire a societăţii respective care, cu excepţia cazului în care se
justifică printr-un motiv imperativ de interes general, este interzisă în temeiul articolului 43 CE".
64
VALE, pct. 51.
65
VALE, pct. 52.
14
referă şi la activităţi asociate cu titlu ocazional autorităţii publice66 . În ciuda acestui fapt,
Curtea de Justiţie a interpretat restrictiv excepţia în discuţie, în sensul că se referă la activităţi
asociate puterii publice, iar nu la profesii sau ocupaţii care ocazional ar putea avea tangenţă cu
exerciţiul acesteia. "În cauzele cu care a fost investită, Curtea nu a identificat niciodată o
profesie care ar putea scăpa cu totul interdicţiei discriminării pe motiv de naţionalitate, deşi
statul în discuţie dispusese şi utilizase posibilitatea de a aplica excepţia, activităţilor ce ţineau
de această profesie"67.
Profesiile juridice, rezervate în mod tradiţional cetăţenilor, au cunoscut o liberalizare
treptată, în sensul deschiderii accesului şi pentru cetăţenii altor state. Un prim progres s-a
înregistrat în privinţa profesiei de avocat, odată cu hotărârea Reyners, prin care s-a şi precizat
efectul direct al fostului articol 52 TCEE. Domnului Reyners, cetăţean olandez şi titular al
unei diplome care i-ar fi permis exercitarea profesiei de avocat în Belgia, i s-a interzis accesul
la această profesie, pe motiv că nu avea cetăţenia belgiană. Sesizată pe calea trimiterii
preliminare de către instanţa naţională în faţa căreia dl. Reyners a contestat refuzul admiterii
sale în cadrul profesiei de avocat, Curtea de Justiţie a subliniat că regula tratamentului
naţional reprezintă o dispoziţie juridică fundamentală a Comunităţii şi este susceptibilă de
aplicarea directă în beneficiul resortisanţilor statelor membre. "Stabilind, la finalul perioadei
de tranziţie, realizarea libertăţii de stabilire, articolul 52 din Tratat prescrie astfel o obligaţie
de rezultat precisă, a cărei executare trebuia să fie facilitată, însă nu condiţionată de punerea
în aplicare a unui program de măsuri progresive"68. Instanţa de trimitere a solicitat CJCE să
răspundă dacă, în cadrul unei profesii precum cea de avocat, sunt exceptate de la aplicarea
dreptului de stabilire doar acele activităţi care participau la exerciţiul autorităţii publice,
respectiv funcţionarea serviciului public al justiţiei, sau profesia în ansamblu din cauza
faptului că presupunea activităţi care participau la exerciţiul autorităţii publice. Curtea a
răspuns că "extinderea excepţiei permise de articolul 55 din Tratat la o întreagă profesie nu
poate fi admisă decât în cazul în care activităţile astfel caracterizate sunt legate de aşa natură
de profesia respectivă, încât libertatea de stabilire ar avea ca efect obligarea statului membru
respectiv de a permite exercitarea de către neresortisanţi, chiar şi ocazional, a funcţiilor care
ţin de autoritatea publică"69. Tot cu acest prilej, Curtea a stabilit regula potrivit căreia dacă
anumite activităţi aferente unei profesii au contact cu exerciţiul autorităţii publice, însă
acestea pot fi izolate de alte activităţi ce nu prezintă caracteristica de mai sus, statele nu pot
rezerva accesul şi exerciţiul profesiei respective naţionalilor. "Pe de altă parte, nu se poate
admite această extindere atunci când, în cadrul unei profesii independente, activităţile prin
care se participă eventual la exercitarea autorităţii publice constituie un element care poate fi
separat de activitatea profesională respectivă, luată ca întreg"70.
Mai recent, Curtea de Justiţie a decis că nici profesia de notar nu presupune exerciţiul
autorităţii publice71. Comisia a solicitat Curţii să constate, printre altele, că prin impunerea
condiţiei cetăţeniei pentru accesul la profesia de notar, Regatul Belgiei nu şi-a îndeplinit
obligaţiile care îi reveneau în temeiul art. 49 TFUE (ex-art. 43 TCE) şi art. 51 TFUE (ex-art.
45 TCE). Curtea a reamintit importanţa libertăţii de stabilire, în sistemul european de drept:
"articolul 43 (în prezent art. 49 TFUE) reprezintă una dintre dispoziţiile fundamentale ale
dreptului Uniunii, care urmăreşte să asigure beneficiul tratamentului naţional oricărui
resortisant al unui stat membru care se stabileşte, chiar şi numai cu titlu secundar, într-un alt
66
Reamintim, conform art. 45 alin. 4 TFUE, libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi nu se aplică încadrării în
administraţia publică.
67
J. Pertek, Droit matériel, op. cit., p. 62.
68
Reyners, cit. supra., pct. 26.
69
70
71
Comisia/Luxembourg, cauza C-47/08, hotărârea din 24.05.2011. Am expus această cauză, pentru prima dată,
în Revista Forumul Judecătorilor, nr. 4/2011.
15
stat membru în vederea exercitării în acesta din urmă a unei activităţi independente şi
interzice orice discriminare pe motiv de cetăţenie"72. Deşi art. 51 TFUE (ex-art. 45 TCE)
prevede că dispoziţiile privind libertatea de stabilire nu se aplică activităţilor care sunt
asociate în statele membre, chiar şi cu titlu ocazional, exercitării autorităţii publice, instanţa
europeană a arătat că excepţia trebuie aplicată doar la acele activităţi care sunt asociate în mod
direct şi specific exercitării autorităţii publice.
Curtea a analizat, în considerentele hotărârii, dacă prerogativele profesiei de notar din
Belgia îndeplineau aceste condiţii. Activitatea principală a notarilor în ordinea juridică
belgiană consta în întocmirea de acte autentice, care se bucurau de forţă probantă şi
executorie. Curtea a apreciat că această prerogativă nu ţinea de exercitarea autorităţii publice,
deoarece notarul autentifica acte reprezentând convenţia părţilor, cu clauze stabilite de către
părţi potrivit propriei lor voinţe, pe care nu le putea modifica în mod unilateral. Faptul că
anumite convenţii trebuiau să îmbrace în mod obligatoriu forma actului autentic ad-
validitatem nu a fost suficient pentru a-l considera pe notar un reprezentant al autorităţii
publice. Obligaţia notarului de a verifica şi asigura respectarea unor norme legale imperative
cu prilejul întocmirii actelor autentice ţinea de un obiectiv de interes general, respectiv
asigurarea legalităţii şi a securităţii juridice privind actele încheiate între particulari. Faptul de
a acţiona urmărind un obiectiv de interes general nu este suficient în sine pentru ca o anumită
activitate să fie considerată asociată în mod direct şi specific exercitării autorităţii publice.
Curtea a subliniat că statutul rezervat unei funcţii prezintă o importanţă mult mai redusă, în
raport cu ceea ce fac efectiv cei care o exercită. Forţa probantă şi cea executorie a actului
autentic nu au condus la includerea activităţii notarului în sfera autorităţii publice. Curtea a
apreciat că forţa probantă a actului autentic ţinea de regimul probator consacrat de dreptul
intern şi nu doar actele întocmite de notari aveau forţă probatorie. Actele sub semnătură
privată, recunoscute de către persoana căreia i se opuneau, aveau aceeaşi forţă probatorie. În
ordinea juridică a statului pârât, actul autentic avea forţă executorie, după ce notarul aplica pe
acesta formula executorie. Curtea de Justiţie a apreciat că şi această prerogativă se
fundamenta tot pe voinţa părţilor.
Obligaţia notarului de a colecta impozitul datorat de vânzători în urma tranzacţiilor
imobiliare constituia o activitate pe care notarul o desfăşoară în numele debitorului acestui
impozit faţă de stat. Alte atribuţii ale funcţiei notariale, precum organizarea vânzării la
licitaţie sau a vânzării directe a bunurilor de sub un sechestru imobiliar, inventarierea
moştenirilor, a comunităţilor de bunuri, aplicarea şi ridicarea sigiliilor au fost considerate
exterioare exerciţiului autorităţii publice, deoarece în fiecare dintre aceste proceduri, puterea
decizională revenea instanţei de judecată, care autoriza acţiunile notarului.
Cu privire la statutul profesiei, Curtea a reţinut că părţile aveau în principiu libertatea
de a alege un notar, calitatea serviciilor acestora varia în funcţie, printre altele, de aptitudinile
profesionale, astfel că deşi onorariile erau fixate prin lege, în aria lor de competenţă
teritorială, notarii îşi desfăşurau activitatea în condiţii de concurenţă, ceea ce nu este
caracteristic exercitării autorităţii publice. În al doilea rând, notarii răspundeau direct şi
personal faţă de clienţii lor, pentru prejudiciile rezultate din orice greşeală în exercitarea
activităţii lor. Curtea a concluzionat că activităţile notariale, astfel cum erau reglementate de
Belgia, nu erau asociate exerciţiului autorităţii publice, iar condiţionarea accesului în profesie
de cetăţenie reprezenta o discriminare pe motiv de cetăţenie, interzisă de art. 43 TCE.
81. Norme care discriminează şi norme care se aplică nediferenţiat. Dreptul
Uniunii interzice discriminarea directă73 şi indirectă între cetăţenii şi societăţile constituite în
72
Comisia/Luxembourg, cit. supra, pct. 38.
73
Prin hotărârea din 14 iulie 1988, Curtea a apreciat că statul grec şi-a încălcat obligaţiile care îi reveneau în
privinţa libertăţii de stabilire şi a LPS, menţinând în vigoare dispoziţii care nu consacrau expres dreptul
resortisanţilor altor state membre de a exercita profesiile de arhitect, inginer şi geometru (Comisia/Grecia, cauza
16
conformitate cu legislaţia statelor membre şi care au înţeles să exercite libertatea de stabilire
sau libertatea de a presta servicii în alte state decât cele de origine, însă interzice deopotrivă şi
normele care deşi se aplică nediferenţiat, jenează sau fac mai puţin atractivă exercitarea
acestor libertăţi 74 . "Măsurile naţionale susceptibile să împiedice sau să facă mai puţin
atractivă exercitarea libertăţilor fundamentale garantate de Tratat trebuie să îndeplinească
patru condiţii: să se aplice în mod nediscriminatoriu, să fie justificate de motive imperative de
interes general; să fie apte să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmăresc şi să nu
depăşească ceea ce este necesar pentru a-l atinge" 75 . Acest test este valabil şi în cazul
libertăţii de a presta servicii76.
Un stat membru care impune societăţilor de securitate privată să dobândească
naţionalitate statului pe teritoriul căruia exercită activitatea, să se înscrie într-un registru şi să
obţină autorizaţia Ministerului de Interne, obstrucţionează societăţile stabilite în alte state
membre să deschidă sedii secundare pe teritoriul său, în acest domeniu de activitate 77 .
Condiţionarea exercitării anumitor servicii pe teritoriul naţional, de către o întreprindere
stabilită într-un alt stat membru, de obţinerea unei autorizaţii constituie o restricţie adusă
LPS78. Ea poate fi admisă doar dacă instituirea sa este justificată printr-un interes general şi se
aplică nediferenţiat persoanelor şi societăţilor care exercită activitatea în discuţie în statul de
destinaţie al serviciilor, în măsura în care interesul pe care tinde să-l garanteze nu poate fi
realizat printr-o măsură mai puţin restrictivă sau prin luarea în considerare a regulilor pe care
prestatorul serviciului le-a îndeplinit în statul în care este stabilit, pentru a putea efectua
serviciul. Într-o altă speţă, Curtea de Justiţie a apreciat că impunerea unei autorizaţii, care se
acorda doar dacă solicitantul deţinea anumite calificări profesionale, constituia o restricţie în
calea LSP. Deşi norma internă avea ca scop protejarea destinatarilor serviciilor, scop aflat în
conformitate cu dreptul Uniunii, condiţiile în care se acorda erau disproporţionate în raport cu
nevoile concrete de protecţie a destinatarilor79.
O cerinţă care face extrem de dificilă libera prestare a serviciilor este cea referitoare la
constituirea unui sediu în ţara de destinaţie a serviciilor. Nerambursarea cheltuielilor pe care
beneficiarii serviciilor medicale le-au plătit prestatorului stabilit într-un alt stat membru, decât
cu condiţia ca acesta să aibă un sediu de activitate în statul de destinaţie al serviciilor,
constituie o restricţie nejustificată a LPS. Legislaţia care impunea, în scopul autorizării unui
laborator de analize medicale stabilit într-un alt stat membru de a presta servicii pe teritoriul
naţional, constituirea unui sediu de activitate în statul de destinaţie al prestaţiilor, constituia o
restricţie privind libera circulaţie a serviciilor, deoarece excludea serviciile transfrontaliere80.
38/87, hotărârea din 14 iulie 1988). O dispoziţie naţională care prevedea doar în cazul cetăţenilor dreptul de a
cere menţinerea în cadrul unui anumit ordin profesional, în cazul transferării reşedinţei lor profesionale într-un
alt stat membru, constituia o discriminare pe motiv de naţionalitate, contrară dreptului de stabilire
(Comisia/Italia, cauza C-162/99, hotărârea din 18 ianuarie 2001).
74
"Jurisprudenţa este constantă în sensul că articolul 59 din Tratat reclamă nu numai eliminarea oricărei
discriminări a prestatorului de servicii stabilit într-un alt stat membru, pe criteriul cetăţeniei sale, ci şi eliminarea
oricărei restricţii, chiar dacă se aplică în mod nediferenţiat prestatorilor naţionali şi celor din alte state membre,
dacă este de natură să interzică, să restrângă sau să facă mai puţin atrăgătoare activităţile prestatorului stabilit în
alt stat membru, în care acesta furnizează servicii similare" (Arblade, cauzele conexate C-369 şi 376/96,
hotărârea din 23 noiembrie 1999, pct. 33).
75
Gebhard, cit. supra, pct. 37.
76
Reisebüro Broede, cauza C-3/95, hotărârea din 12 decembrie 1996.
77
Comisia/Spania, cauza C-114/97, hotărârea din 29 octombrie 1998.
78
Vander Elst, cauza C-43/93, hotărârea din 9 august 1994; Comisia c/Belgia, cauza C-355/98, hotărârea din 9
martie 2000.
79
Säger, cauza C-76/90, hotărârea din 11 iulie 1990.
80
"Într-adevăr, este evident că cerinţa de a avea un sediu de exploatare în Franţa face imposibilă prestaţiile
oferite în Franţa de către laboratoarele care îşi au sediul de activitate în alte state membre" (Comisia/Franţa,
cauza C-496/01, hotărârea din 11 martie 2004, pct. 66).
17
O astfel de restricţie nu poate fi justificată prin motivul de interes general al asigurării unor
servicii medicale de calitate, din moment ce acelaşi obiectiv poate fi atins printr-o măsură mai
puţin restrictivă. Curtea de Justiţie a arătat, în speţă, că autorităţile franceze puteau solicita
laboratoarelor stabilite în alte state membre să se supună legislaţiilor din statele de stabilire
pentru a obţine o autorizaţie care să le permită desfăşurarea activităţii şi că acestor laboratoare
nu le putea fi impusă o sarcină dublă de a obţine autorizaţii deopotrivă în statul de stabilire şi
în cel de prestare a serviciilor. În schimb, statul francez le putea solicita să demonstreze că
cerinţele efectuate în statul de origine nu erau mai puţin severe, în comparaţie cu cele
organizate în Franţa.
Curtea de Justiţie a precizat cu mai multe ocazii că o dispoziţie naţională care prevede
o distincţie pornind de la criteriul reşedinţei, riscă să-i defavorizeze în principal pe
resortisanţii altor state membre, deoarece cei care nu au reşedinţa pe teritoriul respectivului
stat membru, sunt, de regulă, cetăţeni ai altor state membre. Astfel de restricţii ale libertăţilor
profesionale reprezintă discriminări indirecte fundamentate pe naţionalitate, care, teoretic, ar
putea fi justificate dacă au la bază consideraţii obiective, independente de naţionalitatea
persoanelor în cauză şi proporţionale cu obiectivul legitim. Din jurisprudenţa europeană, în
majoritatea covârşitoare a cazurilor, restricţii precum cele de mai sus nu au fost admise,
deoarece condiţia reşedinţei a fost considerată fie inadecvată pentru a garanta realizarea
interesului general urmărit, fie disproporţionată raportat la acesta 81 . Obligaţia impusă
administratorilor şi personalului unei societăţi de pază şi securitate de a avea reşedinţa în
statul membru în care prestează serviciul, cu excepţia personalului administrativ şi logistic, pe
motiv că astfel se pot verifica antecedentele şi conduita personală anterioară, a constituit o
restricţie atât a libertăţii de stabilire, cât şi a liberei circulaţii a lucrătorilor, din moment ce
scopul instituirii restricţiei putea fi atins şi prin verificări făcute în alte state membre, în
cooperare cu acestea. Instituirea, în sarcina acestei categorii de lucrători, a obligaţiei de a
deţine un document de identificare emis de Ministerul de Interne făcea mai dificilă exercitarea
LPS şi era disproporţionată, raportat la obligaţia resortisantului comunitar de a deţine o carte
de identitate sau un paşaport valabil atunci când se deplasează în Comunitate.
Dacă reşedinţa este adesea un criteriu de discriminare indirectă pentru persoanele
fizice, sediul, în diferitele sale accepţiuni, poate conduce la discriminarea persoanelor juridice.
Este cazul legislaţiei britanice, care acorda anumite facilităţi fiscale doar societăţilor cu
reşedinţa fiscală în acest stat membru. "Într-adevăr, chiar dacă se aplică independent de sediul
societăţii şi deci de legătura cu un anumit sistem de drept al unui stat, criteriul reşedinţei
fiscale pe teritoriul naţional pentru acordarea unor eventuale avantaje fiscale, riscă să
funcţioneze mai ales în detrimentul societăţilor care îşi au sediul în alte state membre, căci cel
mai adesea acestea sunt societăţile care îşi stabilesc reşedinţa fiscală în afara teritoriului
statului membru în discuţie"82.
Libertatea de a presta servicii se opune unei legislaţii naţionale care condiţionează
rambursarea cheltuielilor cu îngrijirile medicale efectuate într-un alt stat membru, de
obţinerea unei autorizaţii din partea instituţiei la care beneficiarul serviciilor este asigurat, în
funcţie de un barem prevăzut de această legislaţie. "O astfel de reglementare descurajează
asiguraţii sociali de a se adresa prestatorilor de servicii medicale stabiliţi într-un alt stat
membru şi constituie, atât pentru prestatori cât şi şi pentru pacienţi, o piedică a libertăţii de a
presta servicii"83.
82. Restricţiile prevăzute de dreptul Uniunii. Potrivit art. 52 TFUE (ex.-art. 46
TCE), dreptul de stabilire nu se opune "aplicării actelor cu putere de lege şi actelor
administrative care prevăd un regim special pentru resortisanţii străini din motive de ordine
81
Clean Car, cauza C-350/96, hotărârea din 7 mai 1998.
82
Commerzbank, cauza C-330/91, hotărârea din 13 iulie 1993, pct. 15.
83
Kohll, cauza C-158/96, hotărârea din 28 aprilie 1998.
18
publică, siguranţă publică şi sănătate publică". În temeiul art. 62 TFUE, această dispoziţie se
aplică şi libertăţii de a presta servicii. Curtea de Justiţie a permis restricţionarea acestor
libertăţi şi în alte împrejurări, însă în condiţii stricte şi cu respectarea testului necesităţii şi
proporţionalităţii. Restricţiile nu pot avea un caracter strict economic. Potrivit art. 4 din
Directiva 2006/136/CE, motivele imperative de interes general sunt "motivele astfel
recunoscute în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, inclusiv următoarele motive: ordinea publică;
siguranţa publică; sănătatea publică; păstrarea echilibrului financiar al sistemului de securitate
socială; protecţia consumatorilor, beneficiarilor serviciilor şi a lucrătorilor; loialitatea
tranzacţiilor comerciale; combaterea fraudei; protecţia mediului şi a mediului urban; sănătatea
animalelor; proprietatea intelectuală; conservarea patrimoniului naţional istoric şi artistic;
obiective de politică socială şi de politică culturală".
În materia LPS, o restricţie specifică este respectarea deontologiei şi asigurarea
răspunderii profesionale. "(...) Ţinând cont de natura specială a prestării de servicii, nu pot fi
considerate ca fiind incompatibile cu Tratatul cerinţele specifice, impuse prestatorului,
motivate de aplicarea regulilor profesionale justificate de interesul general – în special a
regulilor care ţin de organizare, calificare, deontologie, control şi răspundere – obligatorii
pentru orice persoană stabilită pe teritoriul statului în care este prestat serviciul, în măsura în
care prestatorul s-ar sustrage sferei de aplicare a acestor reguli, ca urmare a împrejurării că
este stabilit într-un alt stat membru (...) "84.
O primă condiţie pe care Curtea o analizează atunci când identifică o restricţie adusă
libertăţilor profesionale este motivul pentru care a fost edictată. Restricţia poate fi admisă doar
dacă tinde la realizarea unui interes general, compatibil cu dreptul Uniunii şi care nu poate fi
în întregime de natură economică. În al doilea rând, norma sau practica internă care a instituit
restricţia trebuie să se aplice nediferenţiat resortisanţilor naţionali şi celor comunitari, să fie
necesară şi proporţională cu scopul urmărit. Sub aspectul proporţionalităţii, se verifică şi
dacă scopul urmărit putea fi atins printr-o măsură mai puţin restrictivă din perspectiva pieţei
interne. Autorităţile naţionale au obligaţia să evite "sarcinile duble" pentru lucrătorii
independenţi şi prestatorii de servicii, prin impunerea unor cerinţe a căror respectare s-a
asigurat deja graţie legislaţiei statului membru de origine85.
Alpine Investments era o societate olandeză, stabilită în acest stat, specializată în
domeniul serviciilor financiare, căreia Ministerul de Finanţe i-a interzis să contacteze
potenţialii clienţi prin telefon, fără consimţământul prealabil scris al acestora, atât în Olanda,
cât şi în alte state membre. Curtea de Justiţie a decis că o astfel de interdicţie priva agenţii
economici de o tehnică rapidă şi directă de publicitate şi de contact cu potenţialii clienţi din
alte statele membre, motiv pentru care constituia o restricţie adusă LPS. Totuşi, restricţia era
justificată de motive imperative de interes general, ce ţineau de buna reputaţie a sectorului
financiar naţional, dat fiind că restricţia fusese adoptată după ce Ministerul primise mai multe
plângeri privind serviciile în cauză86. Alte motive de interes general, care ar putea justifica
restricţii ale dreptului de stabilire şi LPS, sunt protecţia socială a muncitorilor87, protecţia
consumatorilor88, sănătatea publică89, respectarea regulilor fiscale90, protecţia mediului91, a
bogăţiilor arheologice şi artistice92, protejarea unei limbi sau a unei culturi93, etc.
84
Van Binsbergen, cauza 33/74, hotărârea din 3 decembrie 1974, pct. 12.
85
Webb, cauza 279/80, hotărârea din 17 decembrie 1981.
86
Alpine Investments, cauza C-384/93, cit. supra.
87
Payroll Data Services, cauza C-79/01, hotărârea din 17 octombrie 2002.
88
Hit şi Hit Larix, cauza C-176/11, hotărârea din 12 iulie 2012.
89
Mac Quen, Pouto şi alţii, cauza C-108/96, hotărârea din 1 februarie 2001.
90
A se vedea cauzele Überseering şi Inspire Art, citate mai sus.
91
Peralta, cauza C-379/92, hotărârea din 14 iulie 1994.
92
93
Federación de Distribuidores Cinematográficos, cauza C-17/92, hotărârea din 4 mai 1993.
19
83. Directiva 2006/123/CE. La nivelul Uniunii Europene, piaţa serviciilor prezintă un
grad ridicat de fragmentare, din cauza eterogenităţii normative a statelor membre. Un
prestator de servicii trebuie să îndeplinească cerinţele legale din ţara de origine, însă trebuie să
respecte şi standardele din statul unde îşi oferă serviciile. Diferenţele de reglementare sunt
obstacole serioase în calea exercitării atât a libertăţii de stabilire, cât şi a libertăţii de a presta
servicii. Cu scopul de a reduce cât mai mult posibil acest tip de obstacole, Comisia Europeană
a propus o directivă în materie de servicii, cu un domeniu vast de aplicabilitate. În forma
propusă de Comisia Europeană, aceasta urmărea să implementeze principiul legii ţării de
origine a prestatorului, potrivit căruia prestatorul, agreat în conformitate cu legislaţia unui stat
membru, putea să presteze servicii şi în celelalte state membre, fără condiţionări suplimentare.
În ciuda performanţei economice pe care proiectul de directivă ar fi putut să o
genereze, statele au manifestat reticenţă, îndeosebi în privinţa principiului legii ţării de origine
a prestatorului. În doctrină, s-a mai arătat că o astfel de soluţie putea fi complicată, deoarece
sunt mai multe legi incidente în ceea ce priveşte prestatorul inclusiv în ţara de origine (legi
care guvernează statutul său, serviciul în sine), dar şi riscantă pentru calitatea serviciilor94. De
altfel, proiectul de directivă a declanşat numeroase dispute politice fiind modificat de către
Parlament şi Consiliu substanţial, renunţându-se la principiul "ţării de origine". "Astfel, teama
a fost că «Directiva serviciilor» va crea competiţie neloială între statele membre şi «dumping
social»"95.
Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie
2006 privind serviciile în cadrul pieţei interne96 a codificat mai multe reguli din jurisprudenţa
Curţii de Justiţie şi a preluat din proiectul Comisiei, îndeosebi ideile de simplificare
administrativă şi analiză a obstacolelor din legislaţia proprie chiar de către state. Articolul 16
din directivă prevede condiţiile în care poate fi restrânsă LPS, precum şi restricţiile
considerate deja interzise în temeiul aceleiaşi jurisprudenţe97.
94
C. Gavalda, G. Parleani, op. cit., p. 190 şi urm.; L. Dubois, C. Blumann, op. cit., p. 105 şi urm.
95
M.-P. Rotaru, Free movement of services in the European Union, Munich Personal RePEc Archive, articol
disponibil la http://mpra.ub.uni-muenchen.de/17933/MPRA Paper No. 17933, posted 18. October 2009 18:24
UTC, data ultimei consultări 6.05.2014.
96
J.O. L 376, 27/12/2006, p. 36 –68. Termenul de transpunere al directivei a fost decembrie 2009.
97
"Statele membre nu pot condiţiona accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia pe teritoriul lor de
îndeplinirea oricăror cerinţe care nu respectă următoarele principii:(a) nediscriminare: cerinţele nu trebuie să fie,
direct sau indirect, discriminatorii pe motiv de cetăţenie sau, în ceea ce priveşte persoanele juridice, pe motivul
privind statul membru în care sunt stabilite; (b) necesitate: cerinţele trebuie să fie justificate prin motive de
ordine publică, de siguranţă publică, de sănătate publică sau de protecţie a mediului; (c) proporţionalitate:
cerinţele trebuie să fie adecvate pentru a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit şi nu trebuie să depăşească
ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit. (2) Statele membre nu pot să restrângă libertatea de a
presta servicii în cazul unui prestator stabilit într-un alt stat membru impunând una dintre cerinţele următoare: (a)
obligaţia prestatorului de a fi stabilit pe teritoriul lor; (b) obligaţia prestatorului de a obţine o autorizaţie din
partea autorităţilor competente, inclusiv înscrierea într-un registru sau într-un ordin sau asociaţie profesională pe
teritoriul lor, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezenta directivă sau de alte instrumente comunitare; (c)
interdicţia pentru prestator de a se dota cu o anumită formă sau tip de infrastructură pe teritoriul lor, inclusiv un
birou sau un cabinet de care are nevoie prestatorul pentru a oferi serviciul în cauză; (d) aplicarea unui regim
contractual special între prestator şi beneficiar care împiedică sau restricţionează prestarea de servicii în mod
independent; (e) obligaţia prestatorului de a avea un document de identitate emis de către autorităţile lor
competente specific pentru exercitarea unei activităţi de servicii; (f) cerinţele, cu excepţia celor necesare pentru
sănătatea şi siguranţa muncii, care afectează utilizarea echipamentului şi materialelor care fac parte integrantă
din serviciul prestat; (g) restricţii asupra libertăţii de a presta servicii menţionate la articolul 19. (3) Prezentele
dispoziţii nu împiedică statul membru în care se deplasează prestatorul să impună cerinţe în ceea ce priveşte o
activitate de servicii în cazul în care acestea sunt justificate din motive de ordine publică, siguranţă publică,
sănătate publică sau protecţia mediului, în conformitate cu alineatul (1). De asemenea, statul membru în cauză nu
este împiedicat să aplice, în conformitate cu dreptul comunitar, propriile norme în ceea ce priveşte condiţiile de
angajare, inclusiv cele stabilite în convenţiile colective".
20
O inovaţie a Directivei a fost simplificarea procedurilor administrative şi consolidarea
cooperării între statele membre în acest domeniu. Statele şi-au asumat obligaţia de a
simplifica procedurile şi formalităţile aplicabile accesului la o activitate de servicii şi
exercitării acesteia, dacă se impune. Potrivit art. 8 alin. 1, "statele membre se asigură că toate
procedurile şi formalităţile cu privire la accesul la o activitate de servicii pot fi îndeplinite cu
uşurinţă, de la distanţă şi prin mijloace electronice, prin intermediul ghişeului unic competent
şi al autorităţilor competente". Totodată, statele au acceptat ca, în cazul în care se solicită
prestatorului sau beneficiarului să dovedească o anumită condiţie, acesta să poată prezenta
orice document dintr-un alt stat membru întocmit într-un scop echivalent sau din care reiese
clar că cerinţa respectivă este îndeplinită. Autorităţile statale pot solicita doar traduceri
necertificate ale acestor documente.
Statele s-au angajat să facă accesibile prestatorilor şi beneficiarilor de servicii,
informaţii precum cerinţe cu privire la procedurile şi formalităţile care trebuie îndeplinite
pentru a avea acces la activităţile de servicii şi pentru a le exercita; coordonatele autorităţilor
competente; căile de atac care sunt în general disponibile în cazul unui litigiu între autorităţile
competente şi prestator sau beneficiar, sau între un prestator şi un beneficiar ori între
prestatori; precum şi să asigure asistenţă cu privire la accesul şi exercitarea unei activităţi.
În privinţa beneficiarilor de servicii, Directiva s-a inspirat de asemenea din
jurisprudenţa Curţii de Justiţie, interzicând obligaţia obţinerii unei autorizaţii înainte de a
beneficia de un serviciu sau limite discriminatorii în acordarea asistenţei financiare. Statele
trebuie să asigure beneficiarilor de servicii informaţii privind accesul şi exercitarea serviciilor
în alte state membre, căile de atac disponibile în caz de litigiu, organizaţiile de la care pot
primi asistenţă. Legiuitorul european a stabilit că prestatorii sunt obligaţi să ofere
beneficiarilor mai multe informaţii privind identitatea şi calitatea lor juridică, ordinul
profesional la care sunt afiliaţi, titlul profesional şi statul membru în care a fost obţinut,
condiţiile şi clauzele generale utilizate de către prestator; detalii concrete ale serviciului, etc.,
iar statele membre trebuie să asigure respectarea acestei obligaţii.
Directiva a impus statelor obligaţia de a-şi analiza legislaţia din perspectiva
principalelor surse de obstacole în calea libertăţii de a presta servicii: regimurile de autorizare,
diferite condiţionări ale exercitării serviciilor 98 , caracterul exclusiv al unor activităţi şi să
prezinte rapoarte Comisiei în acest sens. Executarea obligaţiei va implica mai mult statele în
realizarea efectivă a LPS şi va da Comisiei prilejul să identifice obstacolele rămase.
Secţiunea 4. Lucrătorii detaşaţi – un subiect sensibil
84. Context. În cadrul libertăţii de a presta servicii, o problemă extrem de complexă şi

sensibilă în acelaşi timp, "inflamabilă politic şi social"99, este reprezentată de regimul juridic
98
" (a) restricţii cantitative sau teritoriale, în special sub forma limitărilor stabilite în funcţie de populaţie sau a
unei distanţe geografice minime între prestatori; (b) obligaţia unui prestator de a adopta o formă juridică
specifică; (c) cerinţe referitoare la deţinerea capitalului unei societăţi; (d) altele cerinţe decât cele care privesc
domenii reglementate de Directiva 2005/36/CE sau prevăzute în alte instrumente comunitare, care rezervă
accesul la activitatea de servicii în cauză pentru anumiţi prestatori în temeiul specificului activităţii; (e)
interdicţia de a avea mai mult de un loc de stabilire pe teritoriul aceluiaşi stat; (f) cerinţe care stabilesc un număr
minim de salariaţi; (g) tarife obligatorii minime şi/sau maxime pe care trebuie să le respecte prestatorul; (h)
obligaţia prestatorului de a oferi alte servicii specifice împreună cu serviciul său (art. 15 alin. 2) ".
99
C. Kilpatrick, British Jobs for British Workers? UK Industrial Action and Free Movement of Services in EU
Law, LSE Law, Society and Economic Working Papers 16/2009, London School of Economics and Political
21
aplicabil lucrătorilor detaşaţi. Principiul este că legislaţia aplicabilă acestei categorii de
lucrători este cea a statului de origine al angajatorului lor, care cel mai adesea este şi statul de
origine al lucrătorilor. În anumite condiţii, legislaţia statului gazdă are vocaţia de a se aplica
de asemenea, ceea ce conduce la un regim juridic mixt, cuprinzând norme atât din ţara de
origine, cât şi din ţara în care aceste persoane lucrează efectiv. Marea dificultate provine din
echilibrul greu de găsit între garantarea LPS şi evitarea nemulţumirilor sociale. Sub aspect
social, lucrătorii detaşaţi pot fi remuneraţi mai puţin satisfăcător în comparaţie cu lucrătorii
din statul gazdă, motiv pentru care devin o forţă de muncă atrăgătoare pentru companii şi sunt
preferaţi resortisanţilor statului gazdă. Pe de altă parte, întreprinderi ale statului gazdă pot
beneficia de libertatea de stabilire, iar ulterior să presteze servicii în propriul stat, deşi sunt
legal stabilite într-un alt stat membru, tocmai pentru a beneficia de o forţă de muncă mai
ieftină. În al treilea rând, este posibil ca o întreprindere stabilită într-un stat membru să
dorească să presteze servicii într-un alt stat membru, însă fără a dispune de forţă de muncă din
statul în care este stabilită. Potrivit LPS, aceasta trebuie să aibă libertatea de a angaja pe cine
doreşte, inclusiv resortisanţi ai statului gazdă, deoarece altfel ar fi discriminată în raport cu
întreprinderile din statul gazdă. Statutul lucrătorilor, originari ai statului gazdă, nu este unul al
lucrătorilor detaşaţi, conform Directivei 96/71/CE, ci va fi reglementat de dreptul muncii din
acest stat, însă problema unei eventuale restricţii a LPS va continua să se pună.
85. Directiva 96/71/CE. Directiva 96/71/CE100 a fost adoptată din considerente care
au ţinut de evitarea dumping-ului social, protecţia socială minimală a lucrătorilor detaşaţi şi
concurenţa loială între întreprinderi. Conform paragrafului 13 din preambulul său, "legislaţiile
statelor membre trebuie coordonate astfel încât să se prevadă un nucleu de norme imperative
de protecţie minimă, care trebuie respectate, în ţara gazdă, de angajatorii care detaşează
lucrători în vederea executării unor lucrări cu caracter temporar pe teritoriul statului membru
în care sunt prestate serviciile (…)". Directiva 96/71/CE se aplică întreprinderilor cu sediul
într-un stat membru care, în cadrul furnizării transnaţionale de servicii, detaşează lucrători pe
teritoriul unui alt stat membru. Lucrătorii detaşaţi sunt cei care, pe o perioadă limitată de timp,
îşi desfăşoară munca pe teritoriul unui stat membru diferit de cel în care lucrează în mod
normal. Spre deosebire de noţiunea de "lucrător" pe care CJCE a elaborat-o ca fiind autonomă
şi proprie dreptului comunitar, analizată în cadrul capitolului privind libera circulaţia a
lucrătorilor salariaţi, în privinţa lucrătorilor detaşaţi, noţiunea de lucrător este cea cu care
operează statul membru pe teritoriul căruia a avut loc detaşarea.
O dispoziţie de maxim interes este articolul 3 din Directivă, potrivit căruia actele cu
putere de lege, actele administrative, convenţiile colective şi sentinţele arbitrale de
aplicabilitate generală ale statului membru pe teritoriul căruia se execută lucrările (statul
gazdă), se aplică lucrătorilor detaşaţi, cu privire la următoarele chestiuni: perioadele maxime
de lucru şi perioadele minime de odihnă; durata minimă a concediilor anuale plătite; salariul
minim, inclusiv plata orelor suplimentare; condiţiile de punere la dispoziţie a lucrătorilor;
securitatea, sănătatea şi igiena la locul de muncă; măsurile de protecţie în privinţa femeilor
însărcinate sau care au născut, copiilor şi tinerilor; egalitatea de tratament între bărbaţi şi
femei, precum şi alte dispoziţii în materie de combatere a discriminării. Aceste prevederi, care
reprezintă obligaţii pentru întreprinderile angajatoare şi care pot fi extinse de state, constituie
un minim de condiţii de care beneficiază lucrătorii detaşaţi şi nu împiedică aplicarea unei
legislaţii mai favorabile în privinţa acestora (de exemplu, legislaţia statului de origine).
Problema cea mai spinoasă din tot acest ansamblu de cerinţe în materie de raporturi de muncă
Sciences, Law Department, www.lse.ac.uk/collections/law/wps/wps.htm, p. 28 (data ultimei consultări 10 mai

2014).
100
lucrătorilor în cadrul prestării de servicii (J. Of. L 18, 21.01.1997).
22
este salariul minim, înţeles ca fiind cel garantat de legislaţia şi practica naţională a statului
unde a fost detaşat lucrătorul.
86. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie: spre un model liberal? Respectarea legislaţiei
statului gazdă pentru prestatorul de servicii constituie o restricţie a LPS. Conform
jurisprudenţei Curţii de Justiţie, aceasta poate fi justificată. Totul pare a depinde de
interpretarea restrictivă sau extensivă dată de judecătorul Uniunii, articolului 3 din Directiva
96/71/CE. Modul în care Curtea a elaborat condiţiile în care justificarea putea să aibă loc a
evoluat de la o perspectivă socială, protecţionistă pentru lucrători, la una mai liberală,
favorabilă libertăţii consacrate de Tratat. O protecţie mai ridicată pentru lucrători va trebui,
obligatoriu, să treacă testul necesităţii şi proporţionalităţii, pentru a fi compatibilă cu libertatea
garantată de art. 56-62 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. "În noua abordare,
scopul este să se reducă cât mai mult posibil, spaţiul acordat justificării întemeiate pe protecţia
lucrătorilor"101.
Rush Portugesa este cauza etalon pentru jurisprudenţa iniţială, de tip social, a Curţii de
justiţie. "Dreptul Comunităţii nu împiedică statele membre să-şi extindă legislaţia sau
convenţiile colective de muncă (...) la orice persoană care este angajată, chiar temporar, pe
teritoriul lor, indiferent în ce ţară este stabilit angajatorul său; nici nu interzice statelor
membre să întărească aceste reguli prin mijloacele adecvate" 102 . Un deceniu mai târziu,
Curtea se pronunţa în cauza Mazzoleni103, prilej cu care a reafirmat că LPS nu se opunea ca un
stat membru să impună unei întreprinderi stabilite într-un alt stat membru, care efectua o
prestare de servicii pe teritoriul său, să plătească lucrătorilor salariul minim stabilit prin
regulile naţionale ale statului unde au fost prestate serviciile. "Aplicarea unor astfel de reguli
ar putea totuşi să se dovedească disproporţionată, atunci când este vorba de salariaţi ai unei
întreprinderi stabilită într-o regiune de frontieră, care sunt aduşi să efectueze, cu normă
parţială şi pe perioade scurte, o parte a muncii lor pe teritoriul unuia sau al mai multor state
membre, altele decât cel în care întreprinderea este stabilită. Revine, în consecinţă,
autorităţilor competente ale statului membru gazdă să stabilească dacă şi în ce măsură,
aplicarea unei reglementări naţionale care impune un salariu minim unei întreprinderi este
necesară şi proporţională pentru a asigura protecţia lucrătorilor în discuţie" 104 . Hotărârea
Mazzoleni obligă la o analiză a aportului concret pe care normele obligatorii ale statului
gazdă, în virtutea Directivei însăşi, îl au în privinţa protecţie lucrătorilor. Concluzia poate
părea bizară, însă ea este cât se poate de corectă. În mod paradoxal, în loc să stabilească un
minim de protecţie pentru lucrătorii detaşaţi, articolul 3 din Directivă a devenit limita
superioară a acestei protecţii. Dispoziţiile art. 3 alin. 7 din Directivă pot deveni realitate, doar
dacă se aplică legislaţia statului de origine şi dacă aceasta este mai favorabilă sau dacă
întreprinderile oferă voluntar un standard social mai ridicat.
87. Laval. Cauza Laval a ilustrat din plin această stare de fapt105. Societatea de drept
leton Laval (Laval un Partneri Ltd) a detaşat, în perioada mai-decembrie 2004, un număr de
35 de lucrători în Suedia, pentru a efectua lucrări de construcţii pe şantierele societăţii de
drept suedez Baltic, al cărei capital era deţinut în proporţie de 100% de Laval. Din cauza
faptului că Laval a refuzat să adere la Convenţia colectivă din domeniul construcţiilor, mai
multe formaţiuni sindicale din Suedia au recurs la acţiuni de blocare a şantierului unde lucrau
muncitorii detaşaţi, începând cu 2 noiembrie 2004. Forţele de poliţie, sesizate de Laval, au
refuzat să intervină pe motiv că acţiunea colectivă era legală potrivit dreptului naţional.
101
C. Kilpatrick, British Jobs for British Workers? Cit. supra, p. 7.
102
Rush Portugesa, cit. supra.
103
Mazzoleni, cauza C-165/98, hotărârea din 15 martie 2001.
104
Mazzoleni, cit. supra., pct. 41.
105
Cauza 341/05, hotărârea din 18 decembrie 2007.
23
Acţiunile sindicale au luat amploare, cuprinzând şi alte domenii, astfel încât societatea Laval a
fost în imposibilitate de a-şi mai continua activitatea, iar societatea Baltic a intrat în faliment.
La 7 decembrie 2004, Laval a solicitat unei instanţe suedeze să constate că acţiunile
formaţiunilor sindicale au fost ilegale şi să le oblige pe acestea la repararea prejudiciului
suferit. Instanţa naţională a sesizat Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene cu mai multe
probleme de drept, legate de libertatea de stabilire şi situaţia lucrătorilor detaşaţi.
Curtea a reţinut că acţiunea sindicală colectivă a fost cauzată atât de refuzul Laval de a
garanta lucrătorilor săi detaşaţi în Suedia salariul orar solicitat de aceste organizaţii sindicale,
deşi legislaţia suedeză nu prevedea un salariu minim; cât şi de refuzul acestei întreprinderi de
a adera la Convenţia colectivă din domeniul construcţiilor, ale cărei clauze stabileau, pentru
unele dintre aspectele prevăzute la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf literele (a)-(g) din
Directiva 96/71, condiţii mai favorabile decât cele care rezultau din actele cu putere de lege
relevante 106 (pct. 52). S-a reţinut că, în statul gazdă, aspectele prevăzute de articolul 3
alineatul (1) primul paragraf literele (a)-(g) din Directiva 96/71, cu excepţia salariului minim,
au fost stabilite prin acte cu putere de lege şi că autorităţile naţionale au încredinţat
partenerilor sociali responsabilitatea de a stabili, pe baza negocierii colective, salariul pe care
întreprinderile naţionale trebuie să îl plătească lucrătorilor lor. În domeniul construcţiilor, un
astfel de sistem implica o negociere de la caz la caz, la locul de muncă, ţinând seama de
calificarea şi de funcţiile respectivilor salariaţi.
Judecătorii Uniunii au reiterat că aplicarea legislaţiei statului gazdă sau a convenţiilor
colective de muncă încheiate de către partenerii sociali privind la salariile minime, "trebuie să
fie de natură a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit, şi anume protejarea lucrătorilor
detaşaţi şi să nu depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia"107. În al doilea
rând, instanţa a subliniat că dreptul de a întreprinde o acţiune colectivă reprezintă un drept
fundamental, care este parte integrantă a principiilor generale de drept comunitar, însă
exercitarea sa poate fi supusă anumitor restricţii, inclusiv în sistemul Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului. Exercitarea acestui drept în scopul de a constrânge o întreprindere să
adere la o convenţie colectivă de muncă, ale cărei clauze se îndepărtează parţial de la actele cu
putere de lege care stabilesc condiţii de muncă şi de încadrare în muncă mai favorabile cu
privire la aspectele prevăzute la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf literele (a)-(g) din
Directiva 96/71 sau stabilesc aspecte care nu sunt cuprinse în acest articol, "este susceptibilă
să facă mai puţin atractivă, chiar mai dificilă, pentru aceste întreprinderi executarea de lucrări
de construcţii pe teritoriul suedez şi constituie, din acest motiv, o restricţie privind libera
prestare a serviciilor în sensul articolului 49 CE"108.
Protecţia socială a lucrătorilor şi combaterea dumping-ului social reprezintă interese
generale, obiective, ce pot justifica restricţii ale unei libertăţi fundamentale a pieţei interne,
deoarece Comunitatea are nu doar o finalitate economică, ci şi una socială. În Laval, Curtea a
refuzat să aplice aceste interese generale, deoarece negocierea salarială pe care sindicatele
urmau să o impună se înscria "într-un context naţional marcat prin lipsa unor dispoziţii
suficient de precise şi de accesibile, pentru a nu face în practică imposibilă sau excesiv de
dificilă determinarea, de către o astfel de întreprindere, a obligaţiilor pe care ar trebui să le
106
" În acţiunea principală, anumite clauze ale Convenţiei colective din domeniul construcţiilor privesc aspecte
care nu sunt menţionate în mod expres la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf literele (a)-(g) din Directiva
96/71. În această privinţă, de la punctul 20 din prezenta hotărâre rezultă că aderarea la această convenţie
colectivă determină, pentru întreprinderi, acceptarea unor obligaţii cu caracter pecuniar, precum cele care le
impun să plătească organizaţiei Byggettan o sumă egală cu 1,5 % din fondul de salarii pentru controlul exercitat
de această organizaţie sindicală asupra remuneraţiilor, iar companiei de asigurări FORA, pe de o parte, 0,8 % din
fondul de salarii pentru „suplimentul special în domeniul construcţiilor” şi, pe de altă parte, 5,9 % din acest fond
pentru diverse prime de asigurare" (pct. 83).
107
Pct. 57.
108
Pct. 99.
24
respecte cu privire la salariul minim"109, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu se ţinea seama
de convenţiile sociale pe care întreprinderea le încheiase în statul de origine, ceea ce
constituia o discriminare directă în privinţa întreprinderii, ce nu putea fi justificată pe baza
excepţiilor stabilite de Tratat.
88. Rüffert. La puţin timp după hotărârea Laval, Curtea de Justiţie a fost mai
categorică în privinţa cerinţei salariului minim, în cauza Rüffert110. Landul Niedersachsen a
atribuit, în toamna anului 2003, societăţii Objekt und Bauregie, un contract de lucrări de
construcţii pentru realizarea unui penitenciar. Una dintre obligaţiile societăţii adjudecatoare a
fost de a plăti salariaţilor angajaţi pe şantier cel puţin salariile în vigoare la locul executării
contractului, în temeiul unei convenţii colective. Societatea Objekt und Bauregie a
subcontractat, în privinţa obligaţiilor sale, cu o societate cu sediul în Polonia, care a fost
suspectată că a angajat forţă de muncă pe şantier cu un salariu inferior celui prevăzut de
convenţia colectivă. În urma unei anchete, s-a emis o ordonanţă penală împotriva
principalului responsabil al întreprinderii cu sediul în Polonia, imputându-i-se faptul că a
plătit celor 53 de muncitori care lucrau pe şantier, numai 46,57 % din salariul minim prevăzut.
În litigiului între Landul Niedersachsen şi societatea Objekt und Bauregie, instanţa de
apel a ridicat problema compatibilităţii legislaţiei landului cu libertatea de a presta servicii.
Instanţa naţională a reţinut că "angajamentul de a respecta convenţiile colective obligă
întreprinderile de construcţii din alte state membre să adapteze salariile plătite angajaţilor lor
la nivelul de remunerare, în mod normal mai ridicat, aplicabil la locul executării contractului
în Germania. O astfel de cerinţă face ca aceste întreprinderi să piardă avantajul concurenţial
pe care îl obţin datorită costurilor salariale mai reduse. Obligaţia de a respecta convenţiile
colective constituie din această cauză un obstacol pentru persoanele fizice şi juridice care
provin din alte state membre decât Republica Federală Germania"111.
Landul Niedersachsen a precizat, în faţa Curţii de Justiţie, cu privire la convenţia
colectivă, că aceasta nu era de generală aplicare, ci se aplica doar unei părţi din sectorul
construcţiilor şi doar cu privire la contractele de achiziţii publice, dacă legislaţia îi conferea un
asemenea efect.
Curtea de Justiţie a reţinut că respectiva convenţie nu era de aplicabilitate generală, iar
prin urmare salariul prevăzut de aceasta nu constituia un salariu minim în sensul articolului 3
alineatul (1) primul paragraf litera (c) din Directiva 96/71/CE. "(…) prin faptul că impune
adjudecatarilor contractelor de achiziţii publice de lucrări şi, în mod indirect,
subcontractanţilor acestora să aplice salariul minim astfel cum este stabilit prin Convenţia
colectivă „Construcţii şi lucrări publice”, o legislaţie precum legea landului poate impune
prestatorilor de servicii dintr-un alt stat membru, în care cuantumul salariului minim este
inferior, o sarcină economică suplimentară care este susceptibilă de a împiedica, de a îngreuna
sau de a face mai puţin avantajoasă executarea prestaţiei în statul membru gazdă. Prin urmare,
o măsură precum cea în discuţie în acţiunea principală poate constitui o restricţie în înţelesul
articolului 49 CE"112. Măsura în sine nu putea fi justificată de interesul general al protecţiei
sociale a lucrătorilor, din moment ce aplicarea sa era oricum limitată la anumite categorii de
contracte şi o anumită rază teritorială. Curtea a concluzionat că "Directiva 96/71 a
Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detaşarea lucrătorilor
în cadrul prestării de servicii, interpretată în lumina articolului 49 CE, se opune, într-o situaţie
precum cea din acţiunea principală, unei măsuri cu caracter legislativ, adoptată de o autoritate
dintr-un stat membru, care impune autorităţii contractante să nu desemneze ca adjudecatari ai
contractelor de achiziţii publice de lucrări decât acele întreprinderi care, la depunerea ofertei,
109
Pct. 110.
110
Rüffert, cauza C-346/06, hotărârea din 3 aprilie 2008.
111
Pct. 14.
112
Pct. 37.
25
se angajează în scris să plătească salariaţilor lor, în schimbul executării prestaţiilor respective,
cel puţin remuneraţia prevăzută în convenţia colectivă aplicabilă la locul în care se execută
acestea".
26
1. De la piaţa comună, la piaţa internă. Piaţa comună a reprezentat "fundamentul
întregii construcţii comunitare"1. Acest mecanism economic a eliminat frontierele, pregătind
spaţiul european liberei circulaţii a ideilor. Pieţele comune s-au deschis la 10 februarie 1953
pentru cărbune, la 10 mai 1953 pentru produsele siderurgice, iar la 1 ianuarie 1958 pentru
energia atomică şi întreaga sferă economică. "Europenii vor avea Europa în minte, iar
picioarele în Piaţa comună. Europa se situează la un nivel aspiraţional şi cultural, iar Piaţa
comună şi Comunităţile la un nivel operaţional. Europa reprezintă un ansamblu de obiective
politice şi culturale şi de interese comune pe termen lung. Piaţa comună, apoi Piaţa unică din
1992, tratează interese specifice pe termen scurt sau mediu"2.
Noţiune cu un conţinut preponderent economic, suprapusă iniţial uniunii vamale, piaţa

comună a constituit o zonă geografică unică. Funcţionarea sa a presupus libera circulaţie a
factorilor de producţie: persoane, bunuri, servicii şi capitaluri. Buna sa funcţionarea a pus în
discuţie nu doar drepturile vamale, ci şi toate celelalte obstacole legislative, tehnice şi fiscale
în calea liberei circulaţii a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor. Modelul
pieţei comune a fost cel al economiei de piaţă. Piaţa comună trebuia să determine integrarea
activităţilor economice într-un nou ansamblu, omogen şi coerent.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a definit piaţa comună ca un mecanism de

eliminare a tuturor obstacolelor în calea schimburilor intracomunitare, în vederea fuziunii
pieţelor naţionale într-o piaţă unică. Piaţa comună trebuia să realizeze condiţii cât mai
apropiate posibil de cele ale unei veritabile pieţe interne 3 . Conceptul de piaţă unică se
regăseşte în Tratatul de la Maastricht, însă nici cel de piaţă comună nu a fost abandonat, fiind
folosit inclusiv de Tratatul semnat la Nisa. Tratatele semnate la Lisabona, în vigoare în
prezent, folosesc exclusiv noţiunea de piaţă internă, definită ca "un spaţiu fără frontiere
interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este
asigurată în conformitate cu dispoziţiile tratatelor" (art. 26 TFUE, ex.-art. 14 TCE). Piaţa
internă este rezultatul calitativ superior al procesului de integrare europeană, început sub
auspiciile pieţei comune.
Piaţa comună a presupus, în prima etapă, realizarea uniunii vamale, prin suprimarea
progresivă a drepturilor de vamă şi a celorlalte taxe sau restricţii cu efect echivalent. În al
doilea rând, măsuri precum "contingentările, taxările, ajutoarele sau alte măsuri, mai mult sau
mai puţin ataşate pieţelor naţionale şi destinate să asigure protecţia lor directă sau indirectă"4
trebuiau suprimate. Reguli comune în materie de concurenţă şi de fiscalitate, politici
comunitare şi "un început de apropiere a politicilor economice naţionale"5 fac diferenţa între
piaţa comună şi piaţa unică sau internă, prin gradul de integrare atins. Drepturile de vamă au
1
F. McDonald, S. Dearden, European Economic Integration, Edit. Longman, 1994, p. 16. A se vedea şi S.
Deleanu, Drept european al afacerilor, Piaţa internă a Uniunii Europene, Edit. Universul Juridic, 2013, p. 53-56.
2
F. Massart-Piérard, L’Europe en tous ses états, Edit. Bruylant, Collection Eurospectives, nr. 4/1993, p. 104.
3
Schul, cauza 15/1981, hotărârea din 5 mai 1982, pct. 33.
4
J. Boulouis, Nouvelles réflexions à propos du caractère préjudiciale de la compétence de la Cour de Justice des
Communautés européennes statuant sur renvoi des juridictions nationales, Mélanges offerts à Pierre-Henri
Teitgen, Edit. A. Pedone, 1984, p. 60.
5
J.-M. Favret, Droit et pratique de l’Union européenne, Edit. Gaulino, 2003, p. 47.
1
rămas doar "vârful icebergului" 6 . Numeroase obstacole cu caracter tehnic, legislativ sau
reglementar au continuat să persiste.
2. Tratamentul naţional şi accesul pe piaţă, soluţiile jurisprudenţiale pentru piaţa

internă. Curtea de Justiţie s-a dovedit un factor decizional primordial în aplicarea libertăţilor
specifice pieţei interne şi în realizarea acesteia. Curtea a aplicat şi a dezvoltat prevederile din
Tratat, devenind arbitru între state şi Comunitate/Uniune. Aceasta a recunoscut efectul direct
atât vertical, cât şi orizontal în privinţa tuturor articolelor de bază din Tratate, care garantau
libertăţile specifice pieţei comune, cu anumite atenuări în privinţa circulaţiei mărfurilor.
Curtea de Justiţie şi-a dezvoltat iniţial jurisprudenţa, valorificând principiul

nediscriminării, iar nu teoria restricţiilor sau obstacolelor la accesul pe piaţă al mărfurilor,
persoanelor, serviciilor sau capitalurilor. Nucleul acestei practici era acordarea tratamentului
naţional. Este interesant de observat revirimentul jurisprudenţial produs după anii 1990, care
a constat tocmai în sancţionarea normelor naţionale care deşi se aplicau nediferenţiat, creau
totuşi obstacole în cadrul pieţei unice 7 . Acestea sunt normele susceptibile să jeneze, să
descurajeze sau să facă mai puţin atractivă exercitarea libertăţilor pieţei interne. Astfel de
norme trebuie justificate de state, conform unui test comun celor patru libertăţi. "Astfel, pare
să se afle în curs de dezvoltare un set armonios de reguli referitoare la libertatea de circulaţie
şi piaţa internă, destul de diferit faţă de accentul pus anterior asupra discriminării şi
protecţionismului în aceste domenii ale dreptului comunitar. În schimb, accentul cade asupra
creării unei pieţe cu adevărat "unice" în Comunitate, astfel că orice normă naţională,
discriminatorie sau nu, care ar putea împiedica comerţul interstatal şi circulaţia, afectând
accesul mărfurilor, persoanelor (indiferent dacă sunt angajate, desfăşoară o activitate
independentă sau sunt inactive din punct de vedere economic) sau al serviciilor de pe o piaţă
naţională pe alta, este sancţionată, în principiu, de dreptul comunitar şi trebuie să fie
justificată de statul de reglementare" 8 . În mod paradoxal, Tratatul din 1957 făcea vorbire
tocmai de înlăturarea restricţiilor sau obstacolelor în calea liberei circulaţii a bunurilor,
lucrătorilor, serviciilor şi capitalurilor, iar principiul nediscriminării privea doar libera
circulaţie a lucrătorilor. Totuşi, Curtea nu a abandonat integral aplicarea principiul
nediscriminării, optând pentru o verificare în două etape de normei/practicii naţionale cu al
cărei control este sesizată: dacă norma nu are un caracter discriminatoriu şi nu produce efecte
discriminatorii, se analizează ulterior dacă aceasta obstrucţionează în vreun fel exercitarea
libertăţii în discuţie.
Instanţa europeană a consolidat libertăţile economice fundamentale printr-o

interpretare extensivă, însă a şi creat, în beneficiul statelor, posibilitatea de a justifica
6
A se vedea C. Philip, Les Institutions européennes, Ed. Masson, 1981, p. 148.
7
A se vedea, pentru jurisprudenţa recentă, T. Connor, Goods, Persons, Services and Capital in the European
Union: Jurisprudential Routes to Free Movement, German Law Journal, Vol. 11, Nr. 2, p. 159-209.
8
P. Craig, G. de Bùrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a, Ed.
Hamangiu, 2009, p. 1037. A se vedea şi L. Dubois, C. Blumann, Droit matériel de l’Union Européenne, Edit.
Montchrestien, 2006, p. 95 ("Astfel cum am văzut, jurisprudenţa privind circulaţia serviciilor se inspiră din ce în
ce mai mult din principiile directoare care au fost degajate în cazul restricţiilor la libera circulaţie a mărfurilor, în
scopul limitării obstacolelor statale. Astfel, Curtea nu admite decât restricţiile justificate de consideraţii obiective
de interes general şi proporţionale cu acest interes").
2
eventuale măsuri restrictive pe alte motive decât cele prevăzute de Tratat 9 . Dacă normele
naţionale sunt direct discriminatorii, atunci statele pot invoca doar excepţiile din Tratat,
pentru a le justifica. În schimb, dacă discriminarea este una indirectă sau norma naţională doar
creează obstacole în privinţa libertăţilor pieţei interne, atunci statele se pot întemeia şi pe alte
motive obiective, de interes general şi aflate în conformitate cu obiectivele Uniunii. "Măsurile
naţionale susceptibile să împiedice sau să facă mai puţin atractivă exercitarea libertăţilor
fundamentale garantate de Tratat trebuie să îndeplinească patru condiţii: să se aplice în mod
nediscriminatoriu, să fie justificate de motive imperative de interes general; să fie apte să
garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmăresc şi să nu depăşească ceea ce este necesar
pentru a-l atinge"10. Vom analiza în cadrul fiecărui capitol, motivele obiective pe care Curtea
de Justiţie le-a acceptat şi condiţiile în care a făcut acest lucru: libera circulaţie a mărfurilor
(Capitolul I), libera circulaţie a persoanelor (Capitolul II), dreptul de stabilire şi libertatea de a
presta servicii (Capitolul III), libera circulaţie a capitalurilor (Capitolul IV).
În finalul acestor consideraţii introductive, menţionăm că fiecare dintre cele patru

libertăţi fundamentale are propriul său regim juridic, ceea ce face ca acestea să nu se aplice
simulan într-o împrejurare dată. Libertatea de a presta servicii are un caracter rezidual, astfel
încât ea devine incidentă dacă nu sunt aplicabile celelalte libertăţi fundamentale ale pieţei
interne.
9
Ceea ce poate fi problematic atât din perspectiva caracterului fundamental al libertăţilor şi a modului în care
excepţiile trebuie interpretate şi aplicate, cât şi din perspectiva competenţei Curţii de a proceda astfel.
10
3
Capitolul I. Libera circulaţie a mărfurilor
3. Consideraţii generale. "Această libertate este fundamentală. Ea formează soclul

pieţei unice"11. Libera circulaţie a mărfurilor s-a realizat prin eliminarea taxelor vamale la
import şi la export, a taxelor vamale cu caracter fiscal, a taxelor cu efect echivalent taxelor
vamale între statele membre ale Comunităţilor Europene, precum şi a impozitelor interne
discriminatorii sau protecţioniste faţă de mărfurile provenite din celelalte state. În al doilea
rând, acest principiu fundamental al integrării europene a condus la înlăturarea restricţiilor
cantitative la import şi la export, precum şi a măsurilor cu efect echivalent restricţiilor
cantitative. În al treilea rând, integrarea negativă realizată prin eliminarea taxelor şi măsurilor
enumerate mai sus, a fost completată cu integrarea pozitivă, respectiv cu acţiunea normativă
şi cu acţiuni de alt tip decât normativ de către instituţiile comunitare în scopul armonizării
parţiale sau totale a legislaţiilor statelor membre, având incidenţă asupra circulaţiei mărfurilor.
În prezent, sediul materiei se găseşte, în principal, la articolele 28, 29 TFUE (ex.-art.

23, 24 TCE), 30 TFUE (ex-art. 25 TCE), 34, 35, 36 TFUE (ex.-art. 28, 29, 30 TCE), 110 şi
111 TFUE (ex-art. 90, 91 TCE). Aceste norme juridice produc efect direct, conferind drepturi
şi obligaţii particularilor, care pot fi valorificate în faţa jurisdicţiilor interne. Efectul direct
vertical (denumit şi efect direct complet) este unanim recunoscut de doctrină, ceea ce
înseamnă că persoanele fizice sau juridice private pot cere autorităţilor publice să le respecte
drepturile ce decurg din libera circulaţie a mărfurilor. În opinia noastră, aceste dispoziţii
prezintă şi un efect direct orizontal, deoarece, pe de o parte, sunt dispoziţii clare, precise şi
11
Ch. Gavalda, G. Parleani, Droit des affaires de l’Union européenne, Edit. Litec, 2006, p. 67.
4
necondiţionate de adoptarea unor măsuri naţionale sau comnitare, pentru a putea fi aplicate,
iar pe de altă parte, Curtea de Justiţie le-a recunoscut, în anumite hotărâri, acest efect12.
Normele de drept primar se completează cu dreptul derivat privind armonizarea

legislaţiilor naţionale, precum şi cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie, utilă mai ales în definirea
noţiunilor cu care dreptul primar operează, fără însă a le determina conţinutul. "Fără îndoială,
hotărârile CEJ referitoare la taxele vamale şi la impozitele interne au avut o contribuţie
semnificativă la realizarea pieţei unice. În jurisprudenţa sa, Curtea a analizat în mod
consecvent substanţa măsurii contestate, dincolo de forma sub care se prezenta ea şi a
interpretat articolele relevante în maniera cea mai potrivită pentru a asigura atingerea
obiectivelor Tratatului"13.
În jurisprudenţa CJ UE noţiunile de marfă, produs sau bun sunt folosite cu un sens

echivalent şi interpretate în mod larg. "Prin mărfuri trebuie să înţelegem produsele evaluabile
în bani şi susceptibile ca atare, să facă obiectul tranzacţiilor comerciale"14. Curtea de Justiţie a
inclus în această categorie articole artistice, istorice, arheologice15, deşeuri16, electricitatea,
produse contrafăcute17 sau abonamente la reviste18. Singurele produse în privinţa cărora nu se
aplică dreptul european privind libera circulaţie a mărfurilor sunt cele care, prin natura sau
caracteristicile lor, nu pot fi legal comercializate sau integrate circuitului economic, precum
stupefiantele sau moneda falsificată. Armele 19 şi produsele agricole 20 au un statut special.
Moneda aflată în circulaţie legală ţine de domeniul liberei circulaţii a capitalurilor.
În baza art. 29 TFUE (ex.-art. 24 TCE), "se consideră că se află în liberă circulaţie
într-un stat membru produsele care provin din ţări terţe, pentru care au fost îndeplinite
formalităţile de import şi pentru care au fost percepute în statul membru respectiv taxele
vamale şi taxele cu efect echivalent exigibile şi care nu au beneficiat de o restituire totală sau
parţială a acestor taxe şi impuneri". Această asimilare este un efect al uniunii vamale.
Principiile liberei circulaţii se aplică şi produselor care au fost importante dintr-un stat
membru şi fac ulterior obiectul unui activităţi de export în statul de origine.
12
Curtea a decis că "articolul 34 din Tratat poate fi invocat în faţa jurisdicţiilor statelor membre, cu ocazia unui
litigiu între particulari" (Delhaize, cauza C-47/90, hotărârea din 9 iunie 1992, pct. 29).
13
P. Craig, G. De Búrca, op. cit., p. 828.
14
Comisia/ Italia, cauza 7/68, hotărârea din 10 decembrie 1968.
15
Comisia/Italia, cauza 7/68, cit. supra; Läärä, cauza C-124/97, hotărârea din 21 septembrie 1999.
16
Comisia/Belgia, cauza C-2/90, hotărârea din 9 iulie 1992.
17
Goodwin şi Unstead, cauza C-3/97, hotărârea din 28 mai 1998.
18
Burmanjer, cauza C-20/03, hotărârea din 26 mai 2005.
19
Potrivit art. 346 TFUE (ex.-art. 295 TCE), "orice stat membru poate lua măsurile pe care le consideră necesare
pentru protecţia intereselor esenţiale ale siguranţei sale şi care se referă la producţia sau comerţul cu armament,
muniţie şi material de război; aceste măsuri nu trebuie să modifice condiţiile de concurenţă pe piaţa internă în
ceea ce priveşte produsele ce nu sunt destinate unor scopuri specific militare". Directiva 2009/43/CE din 6 mai
2009 (JO L 146, 10.6.2009, p. 1-36 ) a făcut un pas înainte în privinţa mărfurilor din domeniul apărării. Aceasta
a urmărit armonizarea legislaţiilor naţionale privind transferul intracomunitar de produse din domeniul apărării.
În preambulul său, se arată că dispoziţiile tratatului referitoare la piaţa internă se aplică mărfurilor şi serviciilor
furnizate contra cost, inclusiv produselor din domeniul apărării. Statele membre pot adopta alte măsuri, în
anumite condiţii, atunci când consideră necesar pentru protecţia intereselor lor esenţiale în materie de securitate.
20
Produsele agricole, pe de altă parte, fac obiectul unei politici europene comune (PAC).
5
Libera circulaţie a mărfurilor a fost extinsă la Spaţiul Economic European, care, pe
lângă cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, cuprinde statele membre ale Asociaţiei
Europene a Liberului Schimb (AELS), respectiv Islanda, Liechtenstein şi Norvegia. Spaţiul
Economic European a luat fiinţă la data de 1 ianuarie 1994, în urma acordului semnat la data
de 2 mai 1992 între statele participante la AELS şi statele membre UE, scopul său fiind
crearea unei pieţe unice, caracterizată prin libera circulaţie a factorilor de producţie.
4. Plan. Vom analiza uniunea vamală care a stat la baza pieţei comune (secţiunea 1),
eliminarea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent celor vamale (secţiunea 2), după
care, rămânând tot în domeniul taxelor, vom aborda principiul neutralităţii fiscale (secţiunea
3). Restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent acestora au constituit, după
eliminarea treptată a taxelor vamale, cel mai redutabil obstacol în calea liberei circulaţii a
mărfurilor (secţiunea 4). Spre deosebire de interzicerea taxelor vamale, principiu care nu
suportă derogări, dreptul Uniunii permite excepţii de la interdicţia restricţiilor cantitative şi a
măsurilor cu efect echivalent, excepţii care rezultă atât din Tratat, cât şi din jurisprudenţa CJ
UE (secţiunea 5). Monopolurile naţionale cu caracter comercial trebuie organizate astfel încât
să respecte libera circulaţie a bunurilor (secţiunea 6). Normele naţionale cu caracter comercial
au făcut adesea obiectul armonizării, prin acte de drept derivat, în scopul fluidizării circulaţiei
bunurilor (secţiunea 7). În scop de informare, prevenţie şi control, dreptul Uniunii a impus o
serie de obligaţii în sarcina statelor membre, atunci când intenţionează să adopte norme
tehnice privind produsele, norme ce s-au dovedit frecvent, măsuri cu efect echivalent
restricţiilor cantitative (secţiunea 8). Uniunea vamală, prin tariful vamal comun, conduce la o
unificare a relaţiilor comerciale exterioare ale statelor membre, acestea fiind gestionate în
prezent în cadrul politicii comerciale comune (secţiunea 9).
6
Secţiunea 1. Uniunea vamală
7
5. Noţiune. Uniunea vamală reprezintă un spaţiu geografic caracterizat prin eliminarea
drepturilor de vamă, a taxelor, a restricţiilor şi a reglementărilor cu efect echivalent între
statele membre şi prin stabilirea unui tarif vamal comun în raporturile cu statele terţe. Uniunea
vamală presupune integrarea economică, prin renunţarea statelor membre la prerogativele
vamale ale suveranităţii lor. Avantajul este liberalizarea schimburilor, intensificarea şi
dezvoltarea activităţilor economice. În relaţiile comerciale internaţionale, uniunea vamală
apare ca o entitate unică, care se substituie ansamblului statelor membre. Tariful vamal şi
legislaţia vamală comună au efectul unui "cordon vamal care asigură identitatea ansamblului
nou creat"21. Reglementarea uniunii vamale este competenţa exclusivă a Uniunii Europene
(art. 3 TUE).
6. O evoluţie în etape. Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană a dispus

suprimarea progresivă a drepturilor de vamă pe parcursul unei perioade de 12 ani. Aceasta
urma să înceapă la 1 ianuarie 1958, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului, şi cuprindea trei
etape de câte patru ani. Suprimarea în întregime a drepturilor vamale s-a produs la 1 ianuarie
1968, cu doi ani înaintea termenului fixat prin Tratatul de la Roma.
Piaţa comună se clădeşte pe uniunea vamală. În timp ce uniunea vamală favorizează

schimburile prin eliminarea obstacolelor vamale, piaţa comună înlătură celelalte obstacole
determinate de normele tehnice, sanitare, de disparităţile de regim fiscal, etc.. Piaţa comună
este un proiect mai ambiţios decât uniunea vamală, deoarece determină punerea în aplicare de
norme juridice comune în materie fiscală, în domeniul concurenţei, etc.. Ea presupune
existenţa unor politici şi acţiuni sectoriale comune.
7. Uniunea vamală şi zona de liber schimb. Tariful vamal comun diferenţiază

uniunea vamală de zona de liber schimb, care presupune doar înlăturarea barierelor vamale şi
a restricţiilor cantitative, cu conservarea politicilor vamale proprii22. Un produs provenit dintr-
un stat terţ, odată intrat pe teritoriul uniunii vamale, va putea circula liber în cadrul acesteia,
fiind asimilat unui produs fabricat în uniune. "O uniune vamală se deosebeşte de o zonă de
liber schimb, prin faptul că nu se mulţumeşte să organizeze eliminarea drepturilor de vamă şi
a altor reglementări restrictive între teritoriile care o compun, ci impune totodată constituirea
unei noi entităţi pe plan vamal şi comercial, care întreţine relaţii unificate cu exteriorul"23.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, fondată prin tratatul semnat la 18

aprilie 1951, la Paris, intrat în vigoare la 25 iulie 1952, a reprezentat o zonă de liber schimb în
privinţa cărbunelui şi oţelului. După ce tratatul său constitutiv a devenit caduc prin împlinirea
termenului de 50 de ani, la 23 iulie 2002, cele două produse au fost integrate uniunii vamale
din cadrul Comunităţii Europene. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi Comunitatea
Economică Europeană au constituit, încă de la început, uniuni vamale.
8. Tariful Vamal Comun (TVC). Potrivit art. 31 TFUE (ex.-art. 26 TUE), "taxele
prevăzute de Tariful Vamal Comun se stabilesc de către Consiliu, care hotărăşte, la
propunerea Comisiei". TVC în vigoare în prezent a fost instituit printr-un regulament din 7
21
C. Philip, op. cit., p. 144.
22
Asupra neajunsurilor zonei de liber schimb a se vedea şi J.-M. Favret, op. cit., p. 45.
23
J. Pertek, Droit materiél de l’Union européenne, Edit. PUF, 2005, p. 84.
8
septembrie 198724, cunoscând ulterior numeroase moficări. Regulamentul (CE) nr. 450/2008
al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 aprilie 2008 de stabilire a Codului Vamal
Comunitar reprezintă actul normativ cadru care reglementează schimburile comerciale cu
mărfuri între Uniune şi ţări sau teritorii situate în afara teritoriului vamal al Uniunii25.
TVC cuprinde poziţiile tarifare, exprimate în procente şi un catalog care enumeră

poziţiile şi le asociază cu o poziţie tarifară. Aplicarea sa este facilitată de o bază de date
destinată să indice dispoziţiile legale comunitare aplicabile (masuri tarifare şi netarifare)
pentru un anumit produs, atunci când acesta este importat pe teritoriul vamal al UE sau, dupa
caz, când acesta este exportat către ţări terţe, denumită TARIC, creată printr-un regulament al
Consiliului26.
Valoarea în vamă la care se aplică TVC este, în principiu, valoarea tranzacţională.

Tarifele sunt diferite, în funcţie de statele de origine şi de regimul vamal aplicabil. Statul de
origine al mărfii este considerat cel în care a avut loc ultima transformare substanţială a
bunului, justificată economic, efectuată de o întreprindere echipată în acest scop şi care a
condus fie la fabricarea unui produs nou, fie a constituit un stadiu important de fabricaţie.
Uniunea Europeană colectează tarifele vamale la frontierele sale exterioare prin

intermediul serviciilor vamale ale statelor membre. Etapele premergătoare aplicării TVC sunt,
în general, următoarele: identificarea produsului în nomenclatorul vamal comun, determinarea
statului de origine şi determinarea valorii sale tranzacţionale.
Drepturile de vamă care rezultă în urma aplicării tarifului vamal comun sunt, în mod
"natural şi logic" 27 , resurse proprii ale bugetului Uniunii Europene. Aportul lor este însă
limitat în contextul liberalizării comerţului internaţional, astfel cum vom arăta în ultima
secţiune a capitolului.
24
Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 privind Nomenclatura tarifară şi statistică şi Tariful Vamal Comun, JO L 256,
7.9.1987, p. 1-8.
25
JO L 145, 4.6.2008, p. 1-64. Acesta a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 528/2013 al Parlamentului
European şi al Consiliului din 12 iunie 2013, iar o versiune consolidată a sa a fost publicată în JO L 145, 4.6.2008,
p. 1-118.
26
Regulamentul Consiliului nr. 2658/87/CEE din 2 iulie 1987 privind nomenclatura tarifară şi statistică şi Tariful
Vamal Comun, J. O. L 256, 7.9.1987.
27
G. Isaac, M. Blanquet, Droit général de l’Union européenne, Edit. Sirey, 2006, p. 159.
9
Secţiunea 2. Taxele vamale şi taxele cu efect echivalent
9. Taxele vamale. Potrivit art. 30 TFUE, "între statele membre sunt interzise taxele
vamale la import şi la export sau taxele cu efect echivalent. Această interdicţie se aplică de
asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal". Articolul 30 TFUE a dat naştere unei reguli care
s-a aplicat şi se aplică în mod absolut, fără posibilitatea derogării şi indiferent de consideraţii
ce ţin de denumirea taxei, de scopul pentru care a fost edictată sau destinaţia veniturilor
colectate, etc28. Ceea ce este determinant pentru a califica o taxă drept vamală, sunt efectele
restrictive pe care aceasta le produce în privinţa circulaţiei mărfurilor. "Taxele vamale
reprezintă chintesenţa barierelor în calea stabilirii unei uniuni vamale şi de aici insistenţa
Tratatului pentru înlăturarea lor"29.
10. Taxele cu efect echivalent. ″Interzicerea taxelor cu efect echivalent marchează

voinţa de a înlătura nu doar măsurile ostensibile, ce îmbracă forma vamală clasică, ci şi cele
care, prezentate sub alte denumiri sau introduse prin alte mijloace au aceeaşi incidenţă asupra
liberei circulaţii a bunurilor″30. Taxele cu efect echivalent celor vamale (TEE) cuprind "orice
taxă pecuniară, oricât de mică, impusă în mod unilateral, oricare ar fi denumirea şi modul său
de aplicare şi care vizează mărfurile naţionale sau străine pe motiv că traversează frontiera, în
cazul în care ea nu este o taxă vamală propriu-zisă (...), chiar dacă nu este percepută în folosul
statului, nu produce efecte discriminatorii sau protecţioniste, iar produsul impus nu se află în
concurenţă cu vreun produs naţional"31. Din această definiţie rezultă că nu prezintă relevanţă
denumirea, forma, finalitatea, cuantumul taxei sau intenţia discriminatorie a statului32, modul
de percepere sau autoritatea care o percepe. "Taxa cu efect echivalent este deci condamnată
mai mult în funcţie de obiectul său, decât în raport de efectele sale. Prin simpla sa existenţă,
ea constituie o frână în calea dezvoltării depline a liberei circulaţii a mărfurilor"33. Curtea de
28
Taxele vamale şi cele cu efect echivalent acestora nu pot fi justificate nici pe baza unor convenţii
internaţionale (Bakker Hillegom BV., cauza C-111/89, hotărârea din 2 mai 1990).
29
30
M. Dony, Droit de la Communauté et de l'Union européenne, Edit. ULB, 2001, p. 152.
31
Comisia/Italia, cauza 24/68, hotărârea din 1 iulie 1969.
32
O definiţie mai recentă a TEE, întâlnim în Lamaire: "constituie o taxă cu efect echivalent unui drept de vamă
la import sau la export orice sarcină pecuniară, chiar minimă, impusă unilateral, indiferent de denumirea sa,
modul de adoptare şi care se aplică mărfurilor naţionale sau străine pe motiv că trec frontiera" (Lamaire, cauza
C-130/93, hotărârea din 7 iulie 1994).
33
10
Justiţie a inclus în această categorie inclusiv taxe percepute de organisme private care
exercitau prerogative de putere publică sau taxe percepute de organizaţii profesionale34.
11. Taxe percepute în schimbul unui serviciu prestat de o autoritate publică.

Curtea de Justiţie a apreciat că taxele pe care autorităţile unui stat le percep pentru serviciile
pe care le efectuează în privinţa mărfurilor din import/export, pot fi conforme cu libera
circulaţie a mărfurilor, în anumite condiţii. Serviciul efectuat trebuie să profite agentului
economic individual, iar nu colectivităţii dintr-un anumit stat, deoarece în acest caz, costul
serviciului nu trebuie suportat de operatorul economic, ci de beneficiarul real al serviciului,
respectiv colectivitatea publică. În al doilea rând, serviciul trebuie să fie facultativ şi să
producă un avantaj operatorului economic 35 . În al treilea rând, taxa percepută trebuie să
reflecte valoarea reală a serviciului prestat şi nu poate fi calculată proporţional cu valoarea
mărfurilor36. Chiar dacă redevenţa percepută de stat îndeplineşte condiţiile de mai sus şi, prin
urmare, scapă calificării de TEE, ea poate constitui o impunere discriminatorie sau
protecţionistă în sensul articolului 110 TFUE.
Autorităţile publice pot percepe taxe în schimbul prestării unor servicii cu caracter
obligatoriu, caracter ce derivă din dreptul Uniunii. Aceste taxe sunt conforme cu Tratatul, în
măsura în care reflectă costul real al serviciului prestat37.
34
A se vedea şi Scharbatke, cauza C-72/92, hotărârea din 27 octombrie 1993.
35
Ligur Carni, cauzele C-277, 318, 319/91, hotărârea din 15 decembrie 1993. "Constituie un obstacol la
importurile între statele membre, interzis de articolul 30 din Tratat, reglementarea unei circumscripţii a unui
stat membru care obligă operatorii care importă în circumscripţie carne proaspătă, să treacă pe la abatorul
unei întreprinderi locale, beneficiară a unui contract exclusiv de concesiune, pentru a depune acolo marfa şi a
încredinţa transportul acesteia (...) şi care nu permite operatorilor să efectueze ei însişi transportul şi livrarea
mărfurilor lor, decât cu plata unei taxe întreprinderii concesionare". În schimb, împrejurarea că un operator
economic foloseşte instalaţiile portuare întreţinute de autorităţile publice, pentru a debarca marfa, justifică
plata unei taxe (Società Italiana per l'Oleodotto Transalpino (SIOT), cauza C-266/81, hotărârea din 16 martie
1983).
36
Ford España, cauza 170/88, hotărârea din 11 iulie 1989. "Dispoziţiile coroborate ale articolelor 9 şi 13 din
Tratat şi ale articolului 35 din Tratatul de aderare al Spaniei trebuie interpretate în sensul că se opun perceperii
unei taxe calculate proporţional cu valoarea declarată a mărfurilor importate din alte state membre din cauza
faptului că operaţiunile de vămuire ale acestor mărfuri au loc în spaţii care nu prezintă caracter public. Într-
adevăr, un astfel de drept, care constituie o sarcină pecuniară impusă unilateral, ce se aplică mărfurilor pe
motiv că trec frontiera, constituie conform unei jurisprudenţe constante, o taxă cu efect echivalent (a se vedea
hotărârile din 12 ianuarie 1983, Donner, 39/82, Rec . p . 19 şi din 27 septembrie 1988, Comisia/Germania,
18/87, Rec . p . 5427 ). Chiar dacă constituia remunerarea unui serviciu prestat importatorului (...), cuantumul
său, dat fiind că era stabilit ad valorem, nu poate fi considerat proporţional cu acest serviciu (...)".
37
Bauhuis, cauza 46/76, hotărârea din 25 ianuarie 1977. "Directiva 64/432/CEE privind problemele de
inspecţie veterinară care afectează schimburile intracomunitare cu bovine şi porcine a impus statelor
exportatoare obligaţia de a veghea la respectarea mai multor măsuri sanitare, menite să garanteze, între altele,
că animalele exportate nu constituie o sursă de propagare a bolilor contagioase. Taxele percepute cu ocazia
controalelor sanitare, uniforme şi obligatorii, impuse de o dispoziţie comunitară, care trebuiau efectuate
înainte de expediere, în statul expeditor, nu constituie taxe cu efect echivalent, cu condiţia să nu depăşească
11
12. Taxe percepute în vederea constituirii unor fonduri. În jurisprudenţa Curţii de
Justiţie, au fost întâlnite şi cazuri în care s-au percepute taxe interne, pentru constituirea unor
fonduri, taxe aplicabile atât produselor din import cât şi celor naţionale. Astfel de cotizaţii pot
reprezenta taxe cu efect echivalent dacă sumele plătite în privinţa mărfurilor interne se
compensează integral ulterior, prin diverse beneficii/facilităţi. Dacă compensarea operează
doar parţial, taxele vor fi analizate din perspectiva principiului neutralităţii fiscale. "Astfel,
dacă sumele rezultate din taxă sunt destinate să alimenteze activităţi care profită mai ales
produselor naţionale, contribuţia prelevată conform aceloraşi criterii poate constitui o taxare
discriminatorie, în măsura în care sarcina fiscală aplicată produselor naţionale este
neutralizată prin avantajele pe care este destinată să le procure, în timp ce contribuţia aplicată
produselor importate constituie o sarcină netă. (...) Dacă avantajele rezultate din destinaţia
sumele încasate prin aplicarea unei taxe, ce se încadrează într-un regim general de impozite
interioare, aplicabile sistematic produselor naţionale şi celor importate, compensează integral
sarcina suportată de produsul naţional după punerea sa pe piaţă, această taxă constituie o taxă
cu efect echivalent unui drept vamal, contrară articolelor 9 şi 12 din Tratat. În schimb, o astfel
de taxă constituie o încălcare a interdicţiei discriminării edictată de articolul 95 din Tratat,
dacă avantajele pe care le comportă sumele obţinute din taxă pentru produsele naţionale, nu
compensează decât parţial sarcina suportată de acestea"38.
Taxele de mai sus privesc exclusiv produsele importate sau exportate şi se percep la
trecerea frontierei sau ca efect al trecerii frontierei dintr-un stat membru în altul sau dintr-o
regiune a unui stat într-o altă regiune. Libera circulaţie a mărfurilor poate fi de asemenea
obstrucţionată, de taxe pe care operatorii economici ce efectuează operaţiuni de comerţ
trebuie să le plătească după ce marfa a trecut frontiera statului de destinaţie, în interiorul
acestuia.
Secţiunea 3. Principiul neutralităţii fiscale
costul real al controlului, cu ocazia căruia sunt percepute. Faptul că aceste taxe variază de la un stat la altul,
deşi o apropiere a lor ar fi de dorit, nu este de natură să modifice această concluzie".
38
Fricarnes, cauza C-28/96, hotărârea din 17 septembrie 1997, pct. 23, 24. Societatea Fricarnes a refuzat să
plătească taxele de comercializare în privinţa cărnii, taxe aplicate nediferenţiat în temeiul legislaţiei interne şi
care se strângeau într-un fond gestionat de Institutul de reglementare şi orientare a pieţelor agricole.
Ministerul Finanţelor Publice din Portugalia a acţionat în justiţie societatea, pentru plata acestor taxe, iar CJCE a
fost sesizată printr-o trimitere preliminară. Instanţa a precizat, în prealabil, că o taxă nu poate constitui în
acelaşi timp o taxă vamală sau cu efect echivalent acesteia şi un impozit intern. Pentru a determina cărei
categorii îi aparţine o taxă care se percepe identic atât în privinţa produselor naţionale, cât şi a celor importate,
trebuie să se analizeze destinaţia sumelor de bani rezultate din taxă.
12
13. Interzicerea măsurilor fiscale discriminatorii sau protecţioniste. Interdicţia
taxelor vamale poate să nu-şi atingă finalitatea, dacă statele pot compensa veniturile sau îşi
pot atinge scopurile asigurate iniţial prin taxele vamale, utilizând instrumente fiscale.
Articolul 110 TFUE dispune că statele nu pot aplica "direct sau indirect, produselor altor state
membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau
indirect, produselor naţionale similare. De asemenea, nici un stat membru nu aplică
produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de
producţie". Acest articol interzice atât discriminarea (alin. 1), cât şi măsurile fiscale
protecţioniste (alin. 2). Art. 110 TFUE este o completare necesară a interzicerii taxelor
vamale. Scopul său este garantarea unei neutralităţi stricte între produsele interne şi cele
provenite din import, respectiv între produsele destinate exportului şi cele destinate pieţei
naţionale, din punct de vedere al taxelor şi impozitelor interne. Curtea de Justiţie a hotărât că
un sistem fiscal naţional este conform Tratatului, doar ″dacă este de natură să excludă în orice
ipoteză taxarea mai mare a produselor importate, în comparaţie cu produsele interne
similare″39.
Discriminarea presupune un tratament diferit între mărfurile interne şi cele provenite

din import, care dezavantajează ultima categorie. Discriminarea se produce fie prin impunerea
unor taxe fiscale doar mărfurilor provenite din import, fie prin taxe fiscale mai mari percepute
cu privire la această categorie de mărfuri în comparaţie cu cele aplicate mărfurilor interne
similare sau prin implementarea unei proceduri administrative mai riguroase de percepere în
privinţa produselor importate40. Se observă că art. 110 alin. 1 TFUE se aplică în cazul unor
produse similare. Curtea de Justiţie a arătat că "(...) trebuie să interpretăm noţiunea de
«produse similare» într-un mod suficient de flexibil. (...) Trebuie considerate similare
produsele care prezintă, din perspectiva consumatorilor, proprietăţi analoage sau care răspund
aceloraşi necesităţi. În consecinţă, sfera de aplicare a primului alineat al articolului 90 trebuie
stabilită nu după criteriul unei identităţi riguroase între produse, ci după cel al unei utilizări
analoage şi comparabile"41.
39
Comisia/Franţa, cauza C-265/99, hotărârea din 15 martie 2001.
40
Humblot, cauza 112/84, hotărârea din 9 mai 1985. Prin această hotărâre, CJCE a apreciat că sistemul fiscal
francez era contrar fostului art. 95 TCE, deoarece stabilea două taxe anuale distincte care se aplicau
autovehiculelor în funcţie de puterea acestora şi, deşi nu se făcea o distincţie formală în funcţie de originea
produselor, una din taxe, cu un cuantum mult ridicat, era destinată maşinilor provenite din import, deoarece
industria franceză nu producea maşini cu o putere mai mare de 16 CV. Consumatorii erau descurajaţi în felul
acesta să achiziţioneze maşini cu o putere mai mare decât această limită, orientându-se spre producţia internă.
În hotărârea Tatu, Curtea arătat că "(...) autovehiculele prezente pe piaţa unui stat membru sunt „produse
naţionale” ale acestuia în sensul art. 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piaţa
vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie
importate de acelaşi tip, cu aceleaşi caracteristici şi aceeaşi uzură (...).Din principiile amintite mai sus rezultă că
art. 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor şi să le stabilească regimul
astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naţionale şi descurajarea, în
acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare" (Tatu, C-402/09, hotărârea din 7 aprilie 2011, pct. 55,
56).
41
Comisia/Franţa, cauza 168/78, hotărârea din 27 februarie 1980.
13
Art. 110 alin. 2 TFUE îşi găseşte aplicabilitatea în contextul unor mărfuri care deşi nu
sunt similare, se află într-o relaţie de concurenţă unele cu altele, "chiar parţială, indirectă sau
potenţială" 42 , ce poate rezulta "ca urmare a uneia sau mai multor utilizări economice" 43 .
Aceste produse sunt comparabile, din perspectiva consumatorului. De exemplu, bananele şi
fructele de masă (pere, mere, prune, etc.) deşi nu sunt produse similare date fiind proprietăţile
lor organoleptice şi modul în care satisfac trebuinţele consumatorilor, se află totuşi într-un
raport de concurenţă44. De asemenea, vinurile cu un preţ mai scăzut se află într-o relaţie de
concurenţă cu berea45. Pentru a intra sub incidenţa art. 110 alin. 2 TFUE, taxele trebuie să
producă şi un efect protecţionist în privinţa economiei naţionale. În cazul în care produsele
interne nu sunt similare, însă se află într-un raport de concurenţă pe piaţa naţională, dreptul
Uniunii nu impune un tratament fiscal perfect neutru, cu condiţia ca statul să nu fi camuflat
astfel măsuri protecţioniste.
14. Noţiuni generale privind fiscalitatea. Dat fiind că libera circulaţie a bunurilor
ridică şi probleme de fiscalitate, considerăm necesar să punctăm câteva aspecte principale cu
privire la acest domeniu. Fiscalitatea este strâns legată de suveranitatea statelor. Acest
domeniu se află la baza constituirii bugetelor naţionale şi politicilor statale, ceea ce justifică
competenţe mai reduse ca intensitate şi domeniu de aplicare atribuite Uniunii. Uniunea
Europeană deţine o competenţă partajată cu cea a statelor membre doar în materia impozitării
indirecte, competenţă pe care o poate exercita conform unei proceduri legislative speciale.
Potrivit art. 113 TFUE, "Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură
legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European şi a Comitetului Economic şi
Social, adoptă dispoziţiile referitoare la armonizarea legislaţiilor privind impozitul pe cifra de
afaceri, accizele şi alte impozite indirecte, în măsura în care această armonizare este necesară
pentru a asigura instituirea şi funcţionarea pieţei interne şi pentru a evita denaturarea
concurenţei". Per a contrario, în materia impozitării directe, statele îşi păstrează competenţa
normativă, cu condiţia ca politicile lor fiscale să nu aibă un caracter discriminatoriu şi să nu
contravină obiectivelor şi politicilor Uniunii. Impozitele indirecte46 necesită un grad mai mare
de armonizare, deoarece vizează în mai mare măsură piaţa internă, în timp impozitele
42
Comisia/Franţa, cauza 168/78, cit. supra.
43
Ibidem. În această cauză, CJCE a decis că băuturile spirtoase, precum whisky, rom, gin şi vodcă şi cele pe
bază de vin sau fructe, precum cognac, calvados şi armagnac se află fie într-un raport de similitudine, fie într-
unul de concurenţă, fiind aplicabil după caz ex-art. 95 TCE. "(…) Băuturile spirtoase pe bază de cereale, în
calitate de produse obţinute prin distilare, au în comun cu celelalte băuturi spirtoase suficiente caracteristici
pentru a constitui, cel puţin în anumite condiţii, o alegere alternativă pentru consumatori. (...) Acestea fiind
raporturile de concurenţă şi de substituţie între băuturile în cauză, natura protecţionistă a sistemului fiscal criticat
de Comisie reiese cu claritate. Într-adevăr, acesta se caracterizează prin faptul că o parte esenţială a producţiei
naţionale, şi anume băuturile spirtoase obţinute din vin şi din fructe, se încadrează în categoria fiscală favorizată,
în timp ce cel puţin două tipuri de produse, care sunt aproape în totalitate importate din statele membre, fac
obiectul unei impozitări mai grele, sub titlul de «taxă de producţie»".
44
Comisia/Italia, cauza 184/85, hotărârea din 7 mai 1987.
45
Comisia/Regatul Unit al Marii Britanii, cauza 170/78, hotărârea din 27 februarie 1980.
46
Sunt impozite care se percep cu prilejul vânzării unor bunuri şi al prestării unor servicii, al importului sau al
exportului, fiind cuprinse în preţul de vânzare şi suportate de consumatorul final. Acestea sunt accizele, TVA-ul
şi taxele vamale, fiind vizate cu predilecţie de normele europene, deoarece au un impact considerabil asupra
pieţei interne.
14
directe 47 sunt abordate de Uniune doar din perspectiva coordonării privind activităţile
transfrontaliere, eliminării discriminării şi dublei impozitări48. Totodată, UE este interesată
îndeaproape de combaterea evaziunii fiscale49.
15. Distincţia între taxele interne şi TEE. Piaţa internă a determinat o nouă
accepţiune a noţiunii de frontieră, înţeleasă în mod tradiţional ca delimitare între state. O piaţă
care se doreşte un spaţiu fără frontiere interioare se loveşte nu doar de frontierele între state, ci
şi de frontierele locale, care delimitează regiunile unui stat50. În consecinţă, distincţia între
taxele vamale, TEE, pe de o parte şi impozitele interne, pe de altă parte, a devenit dificilă.
Criteriul impunerii TEE ca urmare a trecerii unei frontiere naţionale poate să nu mai fie util,
deoarece în contextul actual, locul geografic unde este percepută taxa nu mai prezintă caracter
decisiv. Acest raţionament a justificat sancţionarea legislaţiei italiene care obliga operatorii
economici care transportau marmură extrasă din zona Carrara în alte regiuni să plătească o
taxă în beneficiul administraţiei locale, taxă care se aplica indiferent de destinaţia
transportului (în Italia sau în alte state membre). În hotărârea sa, Curtea a valorificat atât
cerinţele care decurg din instituirea uniunii vamale, cât şi obstrucţionarea comerţului
intracomunitar51.
Caracteristica esenţială a unei taxe cu efect echivalent unei taxe vamale, care o
distinge pe aceasta de un impozit intern, constă în aceea că prima afectează exclusiv produsul
importat ca atare, în timp ce a doua afectează atât produsele importate, cât şi pe cele naţionale.
Totuşi, Curtea a admis că o taxă care afectează un produs importat dintr-un alt stat membru,
în cazul în care nu există un produs naţional identic sau similar, nu constituie o taxă cu efect
echivalent, ci o impunere internă în sensul articolului 110 din Tratat, dacă ţine de un regim
general de impuneri interne care acoperă în mod sistematic categorii de produse, pe baza unor
criterii obiective, aplicate independent de originea produselor52. " (...) Dacă taxele cu efect
echivalent sunt prin natura lor ilicite cu excepţia unor situaţii excepţionale, impunerile interne
47
Sunt impozite stabilite nominal, în sarcina persoanelor fizice şi juridice, în funcţie de veniturile sau averea
acestora, pe baza cotelor prevăzute de legislaţia naţională. Aceste impozite nu se transferă asupra preţurilor.
48
Dubla impunere juridică internaţională se manifestă ca o barieră în calea liberei circulaţii a bunurilor,
serviciilor, capitalurilor şi persoanelor, prin impunerea, asupra aceleiaşi materii impozabile (venit şi/sau avere),
a aceluiaşi impozit, pe parcursul aceluiaşi exerciţiu financiar de către două state diferite.
49
A se vedea Raportul Comisiei Europene "Combaterea fraudei şi a evaziunii fiscale", Contribuţia Comisiei la
reuniunea Consiliului European din data de 22 mai 2013, la http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/tax_ro.pdf.
50
51
"(...) Principiul însăşi al uniunii vamale, astfel cum decurge din articolul 23 CE, cere să fie asigurată în mod
general libera circulaţie a mărfurilor, nu doar în cadrul comerţului interstatal, ci mai larg, pe întregul teritoriu al
uniunii vamale, şi absenţa taxelor – atât la nivel interstatal, cât şi la nivel intrastatal – prezentând
caracteristicile unui drept de vamă sau taxe cu efect echivalent (…). În al doilea rând, dat fiind că taxa în litigiu
se aplică oricăror mărfuri din categoria vizată care trec limitele teritoriale ale circumscripţiei administrative în
care au fost produse, fără distincţie între mărfurile a căror destinaţie finală se situează în statul membru de
producţie şi cele destinate altor state membre, taxa afectează prin natura şi conţinutul său comerţul între
statele membre" (Carbonati Apuani, cauza C-72/03, hotărârea din 9 septembre 2004, pct. 22, 24, 26).
52
Cooperativa Co-Frutta, cauza 193/85, hotărârea din 7 mai 1987.
15
se bucură de o prezumţie de validitate, mai puţin atunci când se dovedesc a fi discriminatorii
în privinţa produselor străine"53.
În temeiul art. 111 TFUE, produsele exportate nu pot beneficia de rambursări ale
impozitelor interne mai mari decât impozitele aplicate direct sau indirect.
16. Restituirea taxelor percepute contrar liberei circulaţii a mărfurilor. Taxele

percepute de state cu încălcarea art. 30, 110 TFUE trebuie restituite operatorilor economici
care le-au plătit. Restituirea se face potrivit principiului autonomiei instituţionale şi
procedurale naţionale, cu respectarea echivalenţei şi efectivităţii dreptului european.
Autonomia instituţională şi procedurală naţională presupune că organele competente şi

procedurile care vor fi utilizate pentru aplicarea dreptului european sunt determinate de
normele constituţionale interne. Statele membre determină instituţiile legislative,
administrative şi jurisdicţionale competente să aplice dreptul Uniunii, precum şi normele
procedurale şi parţial materiale care urmează să fie utilizate în scopul valorificării drepturilor
care rezultă în beneficiul justiţiabililor din dreptul unional. Suntem în prezenţa unei obligaţii
complexe, de rezultat, în sarcina statelor membre, care derivă din obligaţia generală de
cooperare loială şi a cărei nerespectare poate determina angajarea răspunderii juridice a
statului în temeiul articolului 258 TFUE.
Statele membre sunt obligate să se asigure că "oricare tip de acţiune prevăzută de

dreptul naţional poate fi utilizată în scopul asigurării respectării prevederilor unionale care au
efect direct, în aceleaşi condiţii referitoare la admisibilitate şi procedură care s-ar aplica în
cazul în care ar fi vorba despre respectarea dreptului naţional" 54 . Potrivit principiului
echivalenţei, normele interne de procedură trebuie să se aplice în acelaşi mod litigiilor interne
şi litigiilor care urmăresc valorificarea drepturilor şi intereselor legitime care rezultă din
dreptul Uniunii. "Principiul tratamentului naţional (sau al echivalenţei) semnifică (...) că
exercitarea unui drept derivat din dreptul Uniunii, prin intermediul sistemului juridic naţional,
nu este supusă unor condiţii mai riguroase (...) decât exercitarea unui drept corespunzător
izvorât doar din sistemul juridic intern"55.
Principiul efectivităţii reprezintă o creaţie a Curţii de Justiţie, potrivit căruia

autorităţile jurisdicţionale din statele membre sunt obligate să adopte toate măsurile necesare
pentru a da efectul corespunzător, deplin dreptului Uniunii şi prin urmare, să asigure
valorificarea drepturilor individuale care rezultă din acesta56. Întrucât aplicarea principiului
revine instanţelor de judecată 57 , Curtea de Justiţie a accentuat importanţa accesului la
judecător şi a controlului jurisdicţional efectiv. Statele membre trebuie să asigure posibilitatea
persoanelor de a se putea adresa judecătorului, pentru a-i solicita să analizeze dispoziţii
53
54
Rewe-Handelsgesellschaft Nord, cauza 158/80, hotărârea din 7 iulie 1981.
55
G. Isaac, M. Blanquet, cit. supra, p. 337.
56
Simmenthal, cauza 106/77, hotărârea din 9 martie 1978.
57
"Conform jurisprudenţei Curţii, instanţele naţionale sunt cele cărora le incumbă, în aplicarea principiului
cooperării enunţat de articolul 5 din Tratat, obligaţia de a asigura protecţia juridică ce decurge pentru justiţiabili
din efectul direct al dispoziţiilor de drept comunitar (...)" (Factortame, cauza C-213/89, hotărârea din 19 iunie
1990, pct. 19).
16
naţionale care le-ar încălca un drept rezultat din dreptul european. Protecţia jurisdicţională în
privinţa litigiilor ce implică dreptul Uniunii, trebuie să fie "directă, imediată şi efectivă"58.
Principiul echivalenţei este condiţionat de principiul efectivităţii, întrucât normele de

procedură naţionale nu trebuie să facă imposibilă sau extrem de dificilă exercitarea în practică
a drepturilor care rezultă din dreptul Uniunii. "O sinteză a jurisprudenţei arată că, în vreme ce
principiul autonomiei şi competenţei naţionale în materia căilor procedurale şi reparatorii
rămâne important, cerinţele echivalenţei şi efectivităţii reprezintă instrumente principale
puternice, care determină instanţele naţionale să întreprindă o evaluare de la caz la caz a
regulilor naţionale"59.
Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie, un agent economic nu poate cere restituirea

taxelor care i-au fost percepute de către stat cu încălcarea normelor din Tratat privind libera
circulaţie a mărfurilor, dacă a repercutat taxa asupra cumpărătorilor. "Un stat membru nu se
poate opune rambursării unei taxe percepute cu încălcarea dreptului comunitar, decât dacă s-a
stabilit de către autorităţile naţionale că întregul cuantum al taxei a fost suportat de o altă
persoană decât contribuabilul (agentul economic – n.n.) şi că restituirea ar determina o
îmbogăţire fără justă cauză pentru acesta. Rezultă că, dacă doar o parte din taxă a fost
repercutată, autorităţile naţionale sunt obligate să restituie partea nerepercutată din taxă"60.
Într-o asemenea situaţie, cumpărătorul final poate să obţină restituirea sumei plătite de la
operatorul economic, iar acesta de la autorităţile publice sau cumpărătorul poate solicita
restituirea taxei direct de la autorităţile publice. De la regula de mai sus, Curtea de Justiţie a
stabilit şi o excepţie. Agentul economic poate solicita restituirea unei taxe percepute contrar
normelor europene referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, dacă a suferit un prejudiciu
constând, de pildă, în reducerea vânzărilor din cauza faptului că a mărit preţul final al
bunurilor61. Un astfel de prejudiciu rămâne, totuşi, dificil de dovedit.
Pornind de la premisa că refuzul rambursării unei taxe contrare dreptului Uniunii,

aplicate asupra vânzării de produse, constituie o limitare a unui drept subiectiv care decurge
din ordinea juridică a Uniunii, Curtea de Justiţie a decis că acesta trebuie interpretat în mod
restrictiv. "Prin urmare, repercutarea directă a taxei nedatorate asupra cumpărătorului
reprezintă singura excepţie de la dreptul la rambursarea taxelor percepute cu încălcarea
dreptului Uniunii"62. Recent, Curtea a sancţionat hotărârea unei autorităţi administrative de a
refuza rambursarea, pe motiv că respectiva taxă a fost compensată din punct de vedere
economic prin eliminarea unei taxe legale cu o valoare echivalentă, deoarece o astfel de
compensare nu poate fi considerată, din punctul de vedere al dreptului Uniunii, o îmbogăţire
fără justă cauză.
58
Bozzeti, cauza 179/84, hotărârea din 9 iulie 1985.
59
P. Craig, G. de Búrca, op. cit., p. 382.
60
Weber's WineWorld, cauza C-147/01, hotărârea din 2 octombrie 2003, pct. 94.
61
Comateb, cauzele conexate de la C -192/95 la C-218/95, hotărârea din 14 ianuarie 1997.
62
Lady & Kid, cauza C-398/09, hotărârea din 6 septembrie 2011.
17
Secţiunea 4. Restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent
17. Sediul materiei. Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la
import, precum şi orice măsuri cu efect echivalent (MEERC). Aceeaşi interdicţie este
prevăzută de Tratat şi în cazul exporturilor. Spre deosebire de interdicţia taxelor vamale şi a
TEE, acest al doilea set de interdicţii permite derogări. Potrivit art. 36 TFUE, "dispoziţiile
articolelor 34 şi 35 nu se opun interdicţiilor sau restricţiilor la import, la export sau de tranzit,
justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de siguranţă publică, de protecţie a
sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a
unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de
protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale. Cu toate acestea, interdicţiile sau restricţiile
respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restricţie
disimulată în comerţul dintre statele membre". "MEERC formează ansamblul disparat al
tuturor măsurilor imaginate de state, care nu sunt nici drepturi de vamă (altfel ar fi restricţii
tarifare), nici restricţii cantitative (cote, care au dispărut în Europa la finalul perioadei de
tranziţie), dar care restrâng totuşi volumul importurilor sau al exporturilor comunitare"63.
18. Măsurile cu efect echivalent restricţiilor cantitative (MEERC). Comisia

Europeană a definit măsurile cu efect echivalent restricţiilor cantitative drept acele măsuri
care rezultă din orice tip de act provenit de la o autoritate publică (legislativ, administrativ sau
o simplă recomandare), precum şi practicile administrative care, odată aplicate, determină ca
importurile din celelalte state membre să fie imposibile, fie mai dificile sau mai oneroase faţă
de desfacerea producţiei naţionale, fără ca acest lucru să fie necesar pentru atingerea unui
obiectiv care rămâne în cadrul competenţei statelor de a edicta norme comerciale64. "Printre
aceste măsuri, trebuie incluse cele care subordonează accesul produselor importate pe piaţa
naţională, în orice stadiu al comercializării, unei condiţii diferite şi mai greu de satisfăcut
decât cea cerută pentru produsele naţionale, astfel încât rezultă o obligaţie numai pentru
produsele importate.65"
63
64
A se vedea preambulul Directivei Comisiei 70/50/CEE din 22 decembrie 1969 privind eliminarea măsurilor cu
efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative la import în temeiul Tratatului CEE (JOCE L 13/29 din 31. 05.
1970, p. 3-5.
65
Directiva 70/50/CEE, cit. supra, preambul, pct. 6. Articolul 2 din această Directivă a prezentat o listă
exemplificativă de măsuri cu efect echivalent, care trebuiau suprimate de statele membre. Cu titlu de exemplu,
redăm câteva măsuri considerate că obstrucţionau libera circulaţie a mărfurilor: impun, numai pentru
produsele importate, preţuri minime sau maxime, respectiv sub sau peste care importurile sunt interzise,
reduse sau supuse unor condiţii care pot împiedica importurile impun preţuri mai puţin avantajoase pentru
produsele importate decât pentru produsele naţionale; stabilesc marje de profit sau orice alte elemente de
preţ numai pentru produsele importate sau le stabilesc în mod diferit pentru produsele naţionale şi produsele
importate, în detrimentul celor din urmă; fac imposibilă eventuala majorare a preţului produsului importat,
corespunzătoare costurilor şi taxelor suplimentare inerente importului; stabilesc preţurile produselor în funcţie
de preţul de cost sau numai de calitatea produselor naţionale la un nivel care împiedică importul; depreciază
un produs importat, în special provocând o diminuare a valorii sale intrinseci sau o scumpire; condiţionează
18
La rândul său, Curtea de Justiţie a definit MEERC ca reprezentând orice măsuri care
duc la o restrângere totală sau parţială a importurilor, exporturilor sau tranzitului de mărfuri66
şi "orice reglementare comercială a statelor membre susceptibilă să împiedice comerţul
intracomunitar direct sau indirect, în mod real sau potenţial"67. O definiţie mai cuprinzătoare
este oferită în Keck şi Mithouard: "reprezintă măsuri cu efect echivalent, interzise de articolul
30 din Tratat, obstacolele în calea liberei circulaţii a mărfurilor care rezultă, în absenţa
armonizării legislaţiilor, din aplicarea în cazul mărfurilor provenite din alte state membre,
unde sunt produse şi comercializate în mod legal, a unor norme privind condiţiile pe care
trebuie să le îndeplinească aceste mărfuri (cum ar fi acelea referitoare la denumirea, forma,
dimensiunile, greutatea, compoziţia, prezentarea, etichetarea, ambalarea lor), chiar dacă aceste
norme se aplică fără a face distincţie, tuturor produselor, atât timp cât această aplicare nu
poate fi justificată printr-un obiectiv de interes general de natură să primeze în faţa
exigenţelor liberei circulaţie a mărfurilor" 68 . Jurisprudenţa recentă a CJ UE a adus şi alte
nuanţe în definirea MEERC: "măsurile adoptate de un stat membru care au ca obiect sau ca
efect aplicarea unui tratament mai puţin favorabil produselor provenind din alte state membre,
precum şi obstacolele în calea liberei circulaţii a mărfurilor care rezultă, în lipsa armonizării
legislaţiilor naţionale, din aplicarea, la mărfuri provenite din alte state membre, unde sunt
produse şi/sau comercializate în mod legal, a unor norme privind condiţiile pe care trebuie să
le îndeplinească mărfurile respective, chiar dacă aceste norme sunt aplicabile fără deosebire
tuturor produselor"69.
Se observă că MEERC sunt edictate de autorităţi publice sau pot proveni chiar de la
entităţi private care sunt finanţate, coordonate sau sprijinite în diferite moduri de state70. La
fel ca taxele vamale şi TEE, MEERC sunt analizate de instituţiile europene din perspectiva
efectelor pe care le produc, indiferent de denumirea pe care o poartă, forma pe care o îmbracă,
autoritatea naţională emitentă, caracterul obligatoriu sau facultativ. "Raţionamentul CEJ oferă
un exemplu excelent al strategiei sale generale referitoare la articolul 28. Ea cercetează
fondul, iar nu forma"71.
Definitoriu pentru MEERC este caracterul lor restrictiv în privinţa comerţului dintre statele
membre, efect care poate fi actual sau potenţial, direct sau indirect. Efectul restrictiv direct se
prezintă sub forma unor condiţionări directe a importurilor, în timp ce efectul indirect
accesul produselor importate pe piaţa naţională de existenţa unui responsabil sau reprezentant pe teritoriul
statului membru importator; impun numai pentru produsele importate condiţii de plată sau le impun acestora
condiţii diferite şi mai greu de îndeplinit decât cele impuse produselor naţionale; condiţionează numai
importurile de depunerea unei garanţii sau de plata unui avans; impun condiţii privind în special forma,
dimensiunile, greutatea, compoziţia, prezentarea, identificarea, ambalajul numai pentru produsele importate
sau impun acestora din urmă condiţii diferite şi mai greu de satisfăcut decât cele pentru produsele naţionale;
interzic cumpărarea de către particulari numai a produselor importate sau recomandă numai cumpărarea
produselor naţionale sau impun această cumpărare sau îi acordă o preferinţă; exclud, total sau parţial, numai
produsele importate de la posibilitatea de a folosi instalaţiile sau echipamentele naţionale sau rezervă, total
sau parţial, folosirea acestor instalaţii sau echipamente numai pentru produsele naţionale; etc.
66
Geddo, cauza 2/73, hotărârea din 12 iulie 1973.
67
Dassonville, cauza 8/74, hotărârea din 11 iulie 1974.
68
Cauzele C-267 şi 268/91, hotărârea din 24 noiembrie 1993, pct. 15.
69
Bonnarde, cauza C-443/10, hotărârea din 6 octombrie 2011, pct. 27.
70
Articolul 28 CE trebuie interpretat în sensul că se aplică activităţilor de standardizare şi de certificare ale unui
organism de drept privat atunci când, potrivit legislaţiei naţionale, produsele certificate de un astfel de organism
sunt considerate conforme cu dreptul naţional, iar aceasta are drept efect să creeze obstacole în calea
comercializării produselor care nu sunt certificate de organismul menţionat (Fra.bo, cauza C-171/11, hotărârea
din 12 iulie 2012).
71
P. Craig, G. De Burca, op. cit., p. 837.
19
conduce la importuri mai costisitoare. O măsură cu un efect restrictiv incert, ipotetic nu poate
constitui o MEERC72. "(...) Împrejurarea că resortisanţii celorlalte state membre ar ezita să
vândă în rate bunuri, pe motiv că aceste bunuri pot fi confiscate la cererea autorităţilor fiscale
naţionale dacă cumpărătorii nu îşi onorează sarcinile fiscale prevăzute de legislaţia olandeză,
este mult prea aleatorie şi indirectă pentru ca dispoziţia naţională care autorizează măsura
confiscării, să fie privită ca o piedică în calea comerţului între statele membre"73.
Atât Comisia, cât şi Curtea de Justiţie au arătat încă din perioada anilor ‘70, că statele
pot impune restricţii operatorilor economici, prin legislaţia comercială pe care sunt
competente să o edicteze, cu condiţia să fie rezonabile şi să nu împiedice semnificativ
comerţul intracomunitar. În mod inevitabil, exigenţele liberei circulaţii a mărfurilor limitează
libertatea de reglementare a statelor în materie cormercială. Cele mai afectate au fost statele
cu norme mai stricte, din două motive. Pe de o parte, acestea puteau lesne constitui MEERC
dacă vizau conţinutul sau prezentarea produsului şi nu erau justificate prin cerinţe de interes
general; iar pe de altă parte, asemenea norme trebuiau treptat eliminate şi în privinţa
produselor interne, deoarece menţinerea lor îi dezavantaja în final pe operatorii economici
naţionali (consecinţă indirectă).
19. Tipologia MEERC. Cel mai adesea, MEERC rezultă din măsuri aplicabile doar
produselor din import, precum controalele sanitare sau de altă natură, exigenţe şi proceduri
administrative, obligativitatea obţinerii unor licenţe de comercializare, etc. Comisia a reţinut
în categoria măsurilor cu efect echivalent, măsurile care reglementează produsele, în special
cele privind forma, dimensiunea, greutatea, compoziţia, prezentarea, identificarea, ambalarea,
chiar dacă se aplicau în mod egal produselor naţionale şi produselor importate (art. 3 din
Directiva 70/50/CEE). Un alt tip de măsuri reţinute de Comisie au fost cele care impuneau,
numai pentru produsele importate, preţuri minime sau maxime. Curtea de Justiţie a decis că
impunerea unor asemenea preţuri constituie o MEERC, chiar dacă regula se aplica şi
produselor interne, pe motiv că "acestea nu ar putea fi comercializate în mod profitabil în
72
"În temeiul articolului 30 din tratat, sunt interzise între statele membre restricţiile cantitative la import,
precum şi orice măsură cu efect echivalent. În opinia constantă a Curţii, reprezintă măsură cu efect echivalent
unei restricţii cantitative, orice măsură care ar putea împiedica, direct sau indirect, în prezent sau în viitor,
comerţul intracomunitar. (...) Ar trebui constatat faptul că o legislaţie naţională care interzice în mod general
revânzarea în pierdere nu are ca obiect reglementarea schimburilor de mărfuri între statele membre. Este
adevărărat că o astfel de legislaţie ar putea să restrângă volumul vânzărilor şi, în consecinţă, volumul vânzărilor
de produse provenite din alte state membre, în măsura în care îi lipseşte pe agenţii economici de o metodă de
promovare a vânzărilor. Cu toate acestea, ar trebui pusă întrebarea dacă această eventualitate este suficientă
pentru a califica legislaţia în cauză ca fiind o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative la import"
(Keck şi Mithourd, cit. supra, pct. 11, 12, 13).
73
Cauza C-69/88, Krantz GmbH, hotărârea din 7 martie 1990, pct. 11. Într-o cauză recentă, întrebată dacă o
normă procesuală internă care poate condiţiona exercitarea unei acţiuni de drept privat de către un justiţiabil
având o altă naţionalitate decât cea belgiană de plata unei cauţiuni, Curtea a arătat următoarele: "împrejurarea că
resortisanţii altor state membre ar ezita din acest motiv să vândă mărfuri unor cumpărători stabiliţi în acel stat
membru care au cetăţenia sau naţionalitatea statului respectiv este prea aleatorie şi indirectă pentru ca o astfel de
măsură naţională să poată fi privită ca un obstacol în calea comerţului intracomunitar" (Guarnieri, C-291/09,
hotărârea din 13 februarie 2012, pct. 17).
20
condiţiile stabilite, fie întrucât avantajul concurenţial rezultând din preţurile de cost inferioare
ar fi neutralizat"74.
Obligativitatea menţionării originii produsului a fost interpretată de CJCE drept o

MEERC, cu excepţia cazurilor în care aceasta indică o anumită calitate a mărfurilor, sub
aspectul materiei prime sau metodei de fabricare. "Tratatul urmăreşte, prin stabilirea unei
pieţe comune (...), unificarea pieţelor naţionale într-o piaţă unică având trăsăturile unei pieţe
interne. În cadrul unei astfel de pieţe, cerinţa marcajului de origine nu numai că face dificilă
comercializarea pe teritoriul unui stat membru a producţiei celorlalte state membre în
sectoarele vizate, ci mai are ca efect şi încetinirea întrepătrunderii economice în cadrul
Comunităţii, încetinind vânzarea mărfurilor produse ca rezultat al unei diviziuni a muncii între
statele membre"75.
O campanie de promovare a cumpărării de produse fabricate pe plan intern, deşi

derulată de un organism privat, dar finanţată şi sprijinită de stat constituie o măsură cu efect
echivalent, chiar dacă nu a produs rezultatele urmărite76. "Într-adevăr, chiar şi acele acte ale
guvernului unui stat membru care sunt lipsite de forţă de constrângere pot fi susceptibile să
influenţeze comportamentele comercianţilor şi al consumatorilor de pe teritoriul unui stat şi să
aibă astfel ca efect periclitarea scopurilor Comunităţii (...)" 77 . Într-o altă cauză, Curtea a
reţinut că acordarea unei etichete de calitate care punea în evidenţă originea naţională a
produselor, de o societate comercială privată, instituită prin lege şi finanţată printr-o
contribuţie impusă producătorilor, avea un efect restrictiv prin mesajul subliminal transmis
consumatorilor78. Cu atât mai mult, o practică administrativă constantă şi generalizată este o
MEERC, dacă defavorizează produsele importate (de ex., acordarea unor aprobări/avize cu
întârziere).
Nu doar acţiunea, ci şi omisiunea autorităţilor publice pot conduce la obstacole în

calea liberei circulaţii a mărfurilor. Articolul 34 TFUE se aplică şi în situaţiile în care un stat
membru se abţine să dispună măsurile necesare pentru a înlătura obstacolele în calea liberei
circulaţii a mărfurilor, determinate de actori privaţi. "Articolul 28 din Tratat impune deci
statelor membre nu doar să nu adopte ele însele acte sau comportamente susceptibile să
constituie un obstacol în calea schimburilor, dar în acelaşi timp, potrivit şi articolului 5 din
Tratat, să ia toate măsurile necesare şi adecvate pentru a asigura respectarea acestei libertăţi
fundamentale pe teritoriul lor"79. Prin urmare, statele au şi o obligaţie pozitivă de rezultat în
această materie.
74
Van Tiggele, cauza 82/77, hotărârea din 24 ianuarie 1978, pct. 14.
75
Comisia/Regatul Unit al Marii Britanii, cauza 207/83, hotărârea din 25 aprilie 1985, pct. 17. A se vedea şi
Comisia/Germania, cauza 12/74, hotărârea din 20 februarie 1975.
76
Comisia/Irlanda, cauza 249/81, hotărârea din 24 noiembrie 1982.
77
Comisia/Irlanda, cauza 249/81, cit. supra, pct. 28.
78
Comisia/Germania, cauza C-325/00, hotărârea din 5 noiembrie 2002.
79
Comisia/Franţa, cauza C-265/95, hotărârea din 9 decembrie 1997, pct. 32. La originea acestui litigiu s-au aflat
acţiunile repetate ale fermierilor francezi de distrugere a încărcăturii maşinilor care transportau fructe şi legume
din celelalte state membre ale Comunităţii în Franţa, în 1995 şi 1996, fără ca autorităţile franceze să intervină
eficient.
21
Reprezintă MEERC acele măsuri naţionale care favorizează doar o parte din produsele
naţionale, în detrimentul celorlalte produse naţionale similare şi a produselor din import.
Actele şi practicile unei organizaţii profesionale trebuie să respecte art. 34 TFUE, dacă
organizaţia este o persoană juridică de drept public; persoanele care exercită profesia
respectivă trebuie să aibă calitatea de membru al asociaţiei, asociaţia stabileşte codul
deontologic al profesiei şi poate aplica sancţiuni disciplinare în privinţa membrilor săi80.
Interdicţia restricţiilor cantitative, precum şi a MEERC se aplică nu doar măsurilor

adoptate de instituţiile naţionale, ci şi celor provenite de la instituţiile europene81. Curtea de
Justiţie a apreciat că obligaţia de aplicare a marcajului CE, în baza normei interne de
transpunere a unei directive, reprezenta o măsură cu caracter echivalent unei restricţii
cantitative la import, deşi se aplica nediferenţiat, deoarece interzicea comercializarea într-un
stat membru a unor produse care nu purtau respectivul marcaj, fără să existe o justificare
valabilă din perspectiva jurisprudenţei Cassis82.
20. Din nou despre frontieră. Mecanismul pieţei interne a modificat major sensul
termenului de frontieră, nu doar în privinţa taxelor vamale, ci şi a măsurilor cu efect
echivalent restricţiilor cantitative. Din considerente ce ţin de unitatea piaţei europene, "un
spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi
a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile tratatelor"83, Curtea de Justiţie a
sancţionat ca MEERC, o normă internă care interzicea importarea unui anumit gen de albine
într-o parte a Danemarcei, motivând că o asemenea restricţie se putea aplica şi importului din
alte state membre84.
21. Cassis de Dijon. Este important de subliniat că nu se impune ca măsura naţională

să discrimineze mărfurile din import sau să protejeze mărfurile naţionale, pentru a constitui o
MEERC 85 . Cu atât mai mult însă, măsurile discriminatorii reprezintă MEERC. Cassis de
Dijon este o hotărâre de referinţă a Curţii de Justiţie în materia liberei circulaţii a mărfurilor86.
80
Hünermund, cauza C-292/92, hotărârea din 15 decembrie 1993.
81
Meyhui, cauza C-51/93, hotărârea din 9 august 1994. "Impunând, (...) în anexa Directivei 69/493 privind
apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la cristal, pentru produsele din categoriile 3 şi 4 (cristalin şi
sticlă sonoră) utilizarea denumirilor unice din limba statelor sau statului în care marfa este comercializată,
Consiliul nu a depăşit limitele puterilor de apreciere care i-au revenit în cadrul competenţelor sale de
armonizare. Pe de o parte, deşi o asemenea cerinţă constituie un obstacol în cadrul comerţului intracomunitar
deoarece produsele provenind din alte state membre trebuie să fie reambalate cu o etichetă diferită, ceea ce
determină costuri suplimentare, ea este justificată de raţiuni ce ţin de protecţia consumatorilor, dat fiind că,
pentru produsele în cauză, inferioare cristalului superior şi cristalului cu plumb, diferenţa de calitate a sticlei
utilizate nu este uşor percepută de consumatorul mediu (...)".
82
Elenca, cauza C-385/10, hotărârea din 18 octombrie 2012.
83
Art. 26 alin. 2 TUE.
84
Bluhme, cauza C-67/97, hotărârea din 3 decembrie 1998.
85
Deşi un asemenea efect se produce, de cele mai multe ori. A se vedea Rewe-Zentral, cauza 120/78, hotărârea
din 20 februarie 1979; Pistre, cauza C-321/94, hotărârea din 7 mai 1997.
86
Rewe-Zentral (Cassis de Dijon), cit. supra. Autorităţile germane au refuzat să permită importul unei băuturi
alcoolice produsă în Franţa, sub denumirea Cassis de Dijon, pe motiv că aceasta avea un conţinut de alcool mai
mic decât minimul acceptat de normele germane pentru astfel de lichioruri. Cassis de Dijon avea un conţinut de
22
Cu acest prilej, Curtea a pus bazele principiului recunoaşterii reciproce, denumit şi regula
ţării de origine, conform căruia dacă un bun este pus în circulaţie într-un stat membru în mod
legal, acesta ar trebui admis în orice alt stat membru fără alte restricţii, chiar dacă statul de
destinaţie dispune de norme mai stricte, fiind admise totuşi anumite excepţii de interes
general, dacă sunt în concordanţă cu dreptul comunitar. Sarcina dovedirii respectării normelor
din ţara de provenienţă revine importatorului. "Rezultatul ar putea fi un standard comun bazat
pe ţara cu normele cele mai permisive, ceea ce se numeşte adesea «cursa legislativă către
nivelul cel mai de jos»"87. Consecinţele negative ale acestui principiu pot fi corectate tocmai
prin excepţiile permise de dreptul european.
Instanţa comunitară a pus în evidenţă faptul că normele pe care un stat membru le

impune produselor comercializate pe teritoriul său, pot genera costuri suplimentare pentru
agenţii economici care doresc să importe aceste produse din alte state membre, deoarece
produsele importate trebuie să fie conforme atât regulilor din statul de origine, cât şi regulilor
din statul de destinaţie, ceea ce este de natură să descurajeze comerţul intracomunitar.
În absenţa unei reglementări comunitare a fabricării şi comercializării produselor,

statele membre sunt cele care adoptă măsurile normative în acest sens. Reglementările
naţionale vor fi în permanenţă o sursă de obstacole, de intensitate diferită, pentru circulaţia
liberă a mărfurilor prin simplul fapt că sunt diferite. Obstacolele rezultate sunt chiar admise,
în anumite condiţii. "Obstacolele în calea circulaţiei intracomunitare rezultate din disparităţile
dintre legislaţiile naţionale privind comercializarea produselor în cauză, trebuie să fie
acceptate în măsura în care acestor prevederi li se poate recunoaşte un caracter necesar în
vederea satisfacerii cerinţelor imperative legate în special de eficienţa controalelor fiscale,
protecţia sănătăţii publice, corectitudinea tranzacţiilor comerciale şi protecţia
consumatorilor" 88 . Evoluţia ulterioară a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a demonstrat că
această enumerare nu a fost limitativă.
22. Keck şi Mithouard. "Dificultatea constă în aceea că s-ar putea spune că toate
normele care privesc în mod direct sau indirect comerţul, afectează libera circulaţie a
mărfurilor într-un fel sau altul" 89 . Pornind de la această observaţie, agenţii economici au
contestat în faţa CJCE tot felul de măsuri comerciale naţionale, evoluţie care a demonstrat
neajunsurile jurisprudenţei Cassis de Dijon90. După 14 ani de la această hotărâre, Curtea de
Justiţie a operat un reviriment al jurisprudenţei sale privind libera circulaţie a mărfurilor, în
Keck şi Mithouard91. "(...) Trebuie să se considere că, spre deosebire de ceea ce s-a hotărât
alcool între 15 şi 20%, în timp ce conform dreptului german, limita minimă era de 25%. Regula se aplica
nediferenţiat atât produselor interne, cât şi celor importate.
87
88
Rewe-Zentral (Cassis de Dijon), cit. supra., pct. 8.
89
90
M. Dony face un inventar al măsurilor sancţionate de CJCE, conform jurisprudenţei Cassis: interdicţia vânzării
de paste obţinute din grâu dur, obligativitatea comercializării margarinei în ambalaj cubic, rezervarea dreptului
de a folosi denumirea de ″iaurt″ doar iaurturilor proaspete, etc. (op. cit., p. 157).
91
Keck şi Mithouard, cauzele conexate C-267 şi 268/91, hotărârea din 24 noiembrie 1993. În litigiul principal,
domnii Keck şi Mithouard au fost trimişi în judecată în faţa instanţelor franceze, pentru vânzarea de mărfuri la
un preţ mai mic faţă de preţul de achiziţie, operaţiune interzisă de legislaţia franceză. Cei doi au susţinut că
această interdicţie încălca libera circulaţie a mărfurilor, iar CJCE a fost sesizată pe calea trimiterii preliminare.
23
până în prezent, aplicarea în cazul produselor provenite din alte state membre a unor dispoziţii
naţionale care limitează sau interzic anumite modalităţi de vânzare nu este de natură să
constituie, în mod direct sau indirect, efectiv sau potenţial, un obstacol în calea comerţului
dintre statele membre, în sensul jurisprudenţei Dassonville (Hotărârea din 11 iulie 1974, 8/74,
Rec., p. 837), dacă aceste dispoziţii se aplică tuturor agenţilor economici vizaţi care îşi
desfăşoară activitatea pe teritoriul naţional şi dacă afectează în acelaşi mod, în drept şi în fapt,
comercializarea atât a produselor naţionale, cât şi a celor provenite din alte state membre"92.
Acest reviriment jurisprudenţial are la bază distincţia între normele şi practicile interne
care privesc substanţa/conţinutul unui produs şi cele care privesc modalităţile de
comercializare ale produselor. Cele din urmă produc, de regulă, un impact mai redus în
privinţa comerţului intracomunitar şi nu constituie norme cu sarcină dublă pentru operatorii
economici, deoarece aceştia trebuie să se conformeze dispoziţiilor din statul în care doresc să
vândă mărfurile. În schimb, cerinţele legate de conţinutul produsului fac mai oneroase
schimburile comerciale, deoarece cei care le efectuează trebuie să asigure conformitatea
produsului atât cu normele din ţara în care a fost fabricat (ţara de origine), cât şi cu cele din
ţara unde se intenţionează vânzarea sa (ţara de destinaţie). Acest tip de restricţii au fost numite
de doctrină, norme cu sarcină dublă. Diferenţa de tratament între cele două categorii de
norme "ar putea fi explicată prin faptul că normele privind condiţiile referitoare la produse se
dovedesc a fi mai restrictive pentru libera circulaţie, decât cele care privesc modalităţile de
vânzare"93. Restricţiile care, odată cu Keck au fost scoase din domeniul art. 34 TFUE, par a
avea mai curând un efect restrictiv incert, ipotetic asupra schimburilor.
Jurisprudenţa Keck şi Mithouard a permis ca interdicţia farmaciştilor de a face

publicitate la produsele parafarmaceutice în afara birourilor lor 94 , precum şi interdicţia
publicităţii în general pentru un anumit produs să nu fie considerate MEERC 95 .
Reglementările interne care privesc ambalajul unui produs nu sunt considerate modalităţi de
vânzare şi pot reprezenta MEERC96.
92
Keck şi Mithourard, cit. supra, pct. 16; A se vedea şi cauza mai recentă C-441/04, A-Punkt Schmuckhandels
GmbH, hotărârea din 23 februarie 2006.
93
94
O regulă deontologică care interzice farmaciştilor să facă publicitate, în afara birourilor lor, produselor
parafarmaceutice nu are sa ca obiect să reglementeze schimburile de mărfuri între statele membre şi nu
afectează posibilitatea operatorilor economici, alţii decât farmaciştii, să facă publicitate acestor produse. Deşi o
astfel de reglementare este susceptibilă să restrângă volumul vânzărilor şi, implicit, al produselor
parafarmaceutice provenind din alte state membre, această eventualitate nu este suficientă pentru ca măsură
fie considerată o MEERC. Curtea a mai reţinut că această regulă se aplica fără distincţie produselor naţionale şi
celor din import, fără să le afecteze într-un mod diferit pe cele din urmă (Hünermund, cit. supra).
95
Leclerc-Siplec, cauza C-412/93, hotărârea din 9 februarie 1995.
96
Morellato, cauza C-416/00, hotărârea din 18 septembrie 2003. Nu poate fi considerată modalitate de
vânzare, care prin natura sa nu este aptă să obstrucţioneze direct sau indirect, actual sau potenţial, comerţul
între statele membre, reglementarea unui stat care obligă la modificarea ambalajul sau etichetei produselor
fabricate şi comercializate legal într-un alt stat membru, drept condiţie de acces pe piaţa sa.
24
Deşi în privinţa lor funcţionează o prezumţie relativă că nu sunt MEERC, normele
interne care reglementează modalităţile de vânzare nu pot împiedica sau restrânge accesul pe
piaţa naţională a produselor importate, într-o măsură mai mare decât în privinţa mărfurilor
interne (în acest caz, ele devin MEERC). În Gourmet International, Curtea de Justiţie a decis
că o interzicere totală a publicităţii la băuturile alcoolice la radio şi TV şi o limitare a acestui
tip de publicitate în reviste, deşi constituia o modalitate de vânzare era contrară fostului art. 28
TCE, deoarece restrângea mai mult accesul pe piaţă al produselor din import, decât al celor
autohtone, cu care consumatorii erau familiarizaţi în mod spontan97.
Distincţia între normele care vizează conţinutul produsului şi modalităţile de vânzare

nu este întotdeauna facilă. Dacă o metodă de comercializare afectează însăşi conţinutul
produsului, ea poate deveni MEERC. "În speţă, trebuie să se constate că legislaţia naţională,
în măsura în care vizează o metodă de promovare a vânzărilor, poartă asupra conţinutului
produsului însuşi, deoarece jocurile propuse fac parte integrantă din revista în care sunt
inserate. În aceste condiţii, aplicarea legislaţiei naţionale în cauză stării de fapt din speţă nu
constituie o modalitate de vânzare în sensul hotărârii Keck et Mithouard"98. Măsurile legate
de prezentarea produselor sunt prezumate a constitui MEERC, în baza doctrinei Cassis şi
Keck, însă pot fi justificate prin cerinţe imperative de interes general.
23. Precizări ulterioare ale jurisprudenţei Keck. Curtea de Justiţie a subliniat că

hotărârea Keck vizează doar modalităţile de vânzare, iar nu ansamblul măsurilor naţionale
care au ca obiectiv reglementarea schimburilor de mărfuri între statele membre sau care
privesc condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească mărfurile în discuţie 99 . "(...) Orice
reglementare comercială a statelor membre care poate constitui, în mod direct sau indirect,
efectiv sau potenţial, un obstacol în calea comerţului intracomunitar trebuie considerată o
măsură cu efect echivalent unor restricţii cantitative"100. În jurisprudenţa recentă, Curtea de
Justiţie s-a exprimat şi în sensul că orice reglementare a statelor membre poate constitui o
MEERC, în condiţiile deja ştiute, fără a mai alătura menţiunea "comercială"101.
Normele care reglementează modalităţile de vânzare trebuie să se aplice nediferenţiat

produselor interne şi produselor din import. În al treilea rând, legislaţia naţională nu poate
avea ca efect eliminarea comerţului intracomunitar sau crearea unor piedici greu de surmontat
în calea liberei circulaţii a mărfurilor. Această cerinţă se reflectă în criteriul accesului pe piaţă
al produselor provenite din alte state membre, acces care poate fi stânjenit printr-o gamă
destul de largă de piedici102, inclusiv prin obstacole ce ar putea fi teoretic depăşite. Curtea a
decis că simplul fapt de a descuraja introducerea sau comercializarea pe piaţă a unui produs,
prin stimularea de către stat a obţinerii unei mărci de conformitate din partea unui organ
97
Gourmet International Products, cauza C-405/98, hotărârea din 8 martie 2001, pct. 21.
98
Vereinigte Familiapress, cauza C-468/95, hotărârea din 26 iunie 1997, pct. 11.
99
Comisia/Italia, cauza C-158/94, hotărârea din 23 octombrie 1997.
100
Guarnieri, cauza C-291/09, cit. supra, pct. 15.
101
Fra.bo, cauza C-171/11, cit. supra, pct. 22.
102
Interzicerea utilizării bunului de către un stat membre constituie un exemplu. A se vedea în acest sens
articolul lui Laurence W. Gormley, Free Movement of Goods and Their Use – What Is the Use of It?, Fordham
International Law Journal, Volume 33, Issue 6/2011, p. 1589-1628.
25
privat, reprezintă o MEERC, în lipsa unei justificări valabile103. Pe de altă parte, percepţia
consumatorilor din statul de destinaţie poate constitui o piedică de intensitate variabilă104. În
ultimă instanţă, judecărului naţional îi revine sarcina ca, după o analiză in concreto, în funcţie
de criteriile şi indicaţiile CJ UE, să decidă dacă o măsură naţională constituie o MEERC.
O ultimă cerinţă, extrem de importantă şi dificil uneori de tranşat, ţine de

nediscriminarea în drept şi în fapt, a celor două categorii de produse. De pildă, interdicţia
vânzării de medicamente prin corespondenţă "jenează mai mult farmaciile situate în afara
Germaniei, decât cele situate pe teritoriul german. Dacă pe acestea din urmă, interdicţia le
privează de un mijloc suplimentar sau alternativ de a se adresa pieţei germane a
consumatorilor finali de medicamente, acestea au posibilitatea de a vinde medicamente în
sediile lor. În schimb, internetul ar constitui un mijloc mai important pentru farmaciile care nu
sunt situate pe teritoriul german de a se adresa direct acestei pieţe. O interdicţie care afectează
mai mult farmaciile stabilite în afara teritoriului german poate fi de natură să jeneze mai mult
accesul pe piaţă al produselor de provenienţă din celelalte state membre, decât al produselor
naţionale" 105 . "Chestiunea esenţială ţine de analizarea «discriminării în fapt». Curtea
cercetează dacă, în concret, accesul pe piaţă al produselor străine este îngreunat. Altfel spus,
există sau nu o piedică în detrimentul celor din urmă?"106.
Se observă că instanţa europeană a individualizat trei categorii de MEERC: obstacole

în calea comerţului intracomunitar care rezultă din măsuri discriminatorii faţă de produsele
din import; obstacole în calea comerţului intracomunitar care rezultă din măsuri care se aplică
nediferenţiat însă defavorizează în fapt produsele din import; îngrădirea accesului pe piaţă al
produselor din import. Jurisprudenţa recentă accentuează, în contextul eliminării MEERC,
"obligaţia de respectare a principiilor nediscriminării şi recunoaşterii reciproce a produselor
fabricate şi comercializate în mod legal în alte state membre, precum şi pe cea de asigurare a
unui acces liber pe pieţele naţionale pentru produsele Uniunii"107.
24. MEERC la export. MEERC se pot manifesta şi la exportul de produse dintr-un

stat membru în altul. Curtea de Justiţie a elaborat o definiţie diferită, restrictivă, în cazul
acestui tip de măsuri, comparativ cu MEERC la import. Pentru ca o măsură să fie considerată
MEERC la export, aceasta trebuie să aibă ca obiectiv restrângerea exporturilor, să genereze o
diferenţă de tratament între comerţul intern al statului şi comerţul său extern şi să creeze un
avantaj pentru producţia naţională, în detrimentul economiei unui alt stat membru. În acest
103
104
"Astfel, chiar dacă reglementarea naţională în cauză în acţiunea principală nu are ca obiect să trateze mai
puţin favorabil produsele provenite din alte state membre, ceea ce este de competenţa instanţei de trimitere
să verifice, împrejurarea că menţiunea „vehicul demonstrativ” trebuie să fie înscrisă pe certificatele de
înmatriculare ale vehiculelor demonstrative pentru a da dreptul la bonusul ecologic poate avea o influenţă
asupra comportamentului cumpărătorilor şi, în consecinţă, poate afecta accesul vehiculelor menţionate pe
piaţa acestui stat membru" (Bonnarde, cit. supra, pct. 30).
105
Deutscher Apothekerverband eV, cauza C-322/01, hotărârea din 11 decembrie 2003.
106
107
Elenca, cauza C-385/10, cit. supra. pct. 23.
26
caz, măsura urmăreşte să confere un avantaj suplimentar pieţei naţionale, însă poate fi
justificată printr-unul din motivele de ordin general prevăzut de art. 36 TFUE108.
Interzicerea măsurilor cu efect echivalent restricţiilor cantitative permite derogări.

Acestea sunt prevăzute de Tratat, dar pot rezulta şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene.
Secţiunea 5. Interdicţii sau restricţii la import, la export sau de tranzit
25. Interdicţii sau restricţii care rezultă din măsuri aplicate diferenţiat. În baza
art. 36 TFUE, statele membre pot edicta interdicţii sau restricţii la import, la export sau de
tranzit, dacă sunt justificate de raţiuni ce ţin de morala publică, de ordinea publică sau de
siguranţa publică 109 , de protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor sau de
conservare a plantelor, de protejarea unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică,
istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale. Măsurile de
interzicere sau restricţionare trebuie să fie necesare pentru realizarea obiectivului urmărit,
statele trebuie să opteze pentru măsurile care au cele mai reduse efecte asupra comerţului
108
"Societatea de drept belgian Delhaize a încheiat un contract cu societatea spaniolă Promalvin, în iulie 1989,
privind cumpărarea unei cantităţi de 3000 hl de vin Rioja. În schimb, începând cu 24 februarie 1988, legislaţia
spaniolă care obliga la îmbutelierea vinului de Rioja în pivniţele de origine, înainte de comercializarea lui, s-a
aplicat şi exporturilor. Această măsură a fost însoţită de atribuirea unor cote de export anule degresive, fixate
în funcţie de ţara de destinaţie. În consecinţă, Promalvin nu putea să vândă societăţii belgiene decât 600 hl vin.
Aceasta din urmă a acţionat în instanţă societatea spaniolă, iar Tribunalul de comerţ din Bruxelles a sesizat CJCE
pe cale preliminară. (...) Articolul 34 vizează măsurile naţionale care au ca scop sau ca efect să restrângă
îndeosebi exporturile şi să stabilească astfel o diferenţă de tratament între comerţul intern al unui stat membru
şi comerţul său de export, astfel încât să asigure un avantaj particular producţiei naţionale sau pieţei interne a
statului în cauză. Acesta este cazul unei reglementări naţionale care, pe de o parte, limitează cantitatea de vin
susceptibilă să fie exportată vrac spre alte state membre şi care, pe de altă parte, nu restricţionează cantitativ
vânzările de vin vrac între întrepinderile situate în regiunea de producţie". Instanţa europeană a apreciat că
apărarea guvernului spaniol, constând în invocarea protecţiei proprietăţii industriale şi comerciale, nu putea fi
dovedită, în principal deoarece îmbutelierea vinului nu era de natură să-i confere acestuia caractere deosebite
şi nici nu reprezenta o operaţiune necesară pentru menţinerea calităţilor sale specifice (Delhaize, cit. supra)".
109
Pe acest motiv, CJCE a admis ca fiind conformă ex-art. 30 TCE (art. 28 TFUE), o lege internă care obliga
importatorii de petrol să cumpere 35% din necesarul lor de la rafinăriile de stat, la preţul fixat de guvern, cu
scopul ca Irlanda să-şi menţină capacitatea proprie de rafinare a petrolului, în condiţiile în care, în ciuda unor
reglementări comunitare în materie, statul nu beneficia de o asigurare necondiţionată că livrările externe de
petrol erau menţinute în orice condiţii la un nivel minim al necesităţilor (Campus Oil, cauza 72/83, hotărârea din
10 iulie 1984). "(...) Ţinând cont de amploarea consecinţelor pe cale le poate avea întreruperea aprovizionării cu
produse petroliere pentru existenţa unui stat, trebuie să apreciem că scopul de a asigura oricând o aprovizionare
minimală cu produse petroliere depăşeşte considerentele de natură pur economică şi poate deci să constituie un
obiectiv care intră în noţiunea de siguranţă publică (pct. 35)".
27
intracomunitar, iar măsura, prin amploarea sa, nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar
pentru atingerea obiectivului urmărit. Teza ultimă a art. 36 TFUE prevede alte două condiţii,
ce se analizează în prealabil: interdicţiile sau restricţiile respective nu trebuie să constituie un
mijloc de discriminare arbitrară 110 şi nici o restricţie disimulată în comerţul dintre statele
membre. Articolul 36 TFUE se aplică în cazul măsurilor care vizează exclusiv produsele
importate, exportate sau în tranzit.
Aplicarea art. 36 TFUE este de strictă interpretare. Acest articol "urmăreşte să

protejeze interese care nu sunt de natură economică. (...) Un stat membru nu poate fi autorizat
să se sustragă măsurilor prevăzute de Tratat sub pretextul dificultăţilor economice ocazionate
de eliminarea barierelor în calea comerţului intracomunitar. (...) Ca excepţie de la un principiu
fundamental din Tratat, trebuie să fie interpretat astfel încât să nu îşi extindă efectele dincolo
de ceea ce este necesar pentru protejarea intereselor pe care urmăreşte să le garanteze, iar
măsurile adoptate pe baza acestui articol nu trebuie să creeze obstacole în calea importurilor,
disproporţionate faţă de obiectivele respective. Măsurile adoptate pe baza articolului 36 nu pot
deci să fie justificate decât dacă sunt de natură să răspundă interesului protejat de acest articol
şi dacă nu aduc atingere mai mult decât este necesar schimburilor comerciale
intracomunitare"111.
Din setul de excepţii admise de la principiul liberei circulaţii a bunurilor, se remarcă

ca importanţă de care beneficiază în accepţiunea Curţii de Justiţie, protejarea sănătăţii şi a
vieţii persoanelor. ″(...) Printre bunurile şi interesele protejate de articolul 36 din Tratat,
sănătatea şi viaţa persoanelor ocupă primul loc şi revine statelor membre, în limitele impuse
de Tratat, să decidă cu privire la nivelul la care doresc să asigure protejarea acestei valori şi,
în special, cu privire la severitatea controalelor efectuate″112. În acest sens, Curtea a aplicat
principiul precauţiei, admiţând restricţii ale liberei circulaţii a mărfurilor chiar dacă riscurile
pentru viaţa sau sănătatea persoanelor nu făceau obiectul unui consens general la nivel
ştiinţific 113 . Totuşi, aceste riscuri nu trebuie să fie doar ipotetice, ci să rezulte din date
ştiinţifice certe şi să aibă un anumit nivel care să justifice intervenţia statului114.
Statele membre au încercat să justifice MEERC, aplicate exclusiv produselor din

import, constând în teste tehnice obligatorii sau alte controale, prin raţiuni de siguranţă sau
110
Un exemplu în acest sens îl oferă cauza 121/85, Conegate, hotărârea din 11 martie 1986. În speţă, Conegate
Limited a contestat o măsură de confiscare a unor păpuşi gonflabile în mărime naturală, pe care le importase din
Germania, pe motive de moralitate publică, deşi dreptul britanic permitea fabricarea şi comercializarea acestor
mărfuri pe teritoriul său.
111
Campus Oil, cit. supra, pct. 35 şi 37.
112
Freistaat Bayern/Eurim-Pharm, cauza C-347/89, hotărârea din 16 aprilie 1991, pct. 26.
113
Instanţa a admis o restricţie la comercializarea în Olanda a unor batoane de muesli, îmbogăţite cu vitamine,
deşi acestea fuseseră puse în circulaţie în mod legal în Germanie, pe motiv că, în consum excesiv, vitaminele
puteau produce efecte dăunătoare, nefiind posibilă controlarea cantităţilor de vitamine absorbite în ansamblul
hranei unei persoane (Sandoz, cauza 174/82, hotărârea din 14 iulie 1983). Curtea a subliniat totuşi că o astfel de
interdicţie trebuie să înceteze în momentul în care riscurile pentru sănătatea umană vor fi stabilite. Într-o altă
cauză, potrivit aceluiaşi raţionament, Curtea a apreciat că norma internă olandeză care interzicea prezenţa
antibioticelor în brânzeturile comercializate pe piaţa naţională, deşi permitea exportul de brânzeturi care
conţineau antibiotice către celelalte state membre constituia o MEERC, justificată însă pe baza excepţiei privind
sănătatea umană (Koninklijke Kaasfabriek Eyssen BV, cauza C- 53/80, hotărârea din 5 februarie 1981). A se
vedea şi Toolex Alpha, cauza C-73/98, hotărârea din 11 iulie 2000.
114
Pfizer Animal Health, cauza T 13/99, hotărârea din 11 septembrie 2002.
28
sănătate publică. Un exemplu în acest sens sunt inspecţiile tehnice obligatorii la care sunt
supuse autoturismele importate, în vederea înmatriculării în statul gazdă115. Curtea a arătat că
deşi inspecţia tehnică poate fi utilă din perspectiva obiectivului urmărit, măsura nu mai este
justificată dacă autoturismul este dotat cu un certificat de conformitate emis în statul de
origine şi nu a fost pus în circulaţie înainte de înmatricularea sa în statul gazdă116. Un alt
exemplu a fost hotărârea CJCE privind încălcarea de către Marea Britanie a fostului articol 30
TCE, din cauza subordonării importurilor de lapte unui sistem de licenţe, având ca obiectiv
tratamentul termic şi recondiţionarea laptelui UHT, justificat prin protecţia sănătăţii umane.
Curtea a indicat că statul britanic putea să atingă aceeaşi finalitate şi printr-o măsură mai puţin
restrictivă pentru comerţ, respectiv solicitarea unor certificate din partea autorităţilor
competente ale statului de origine 117 . Prin urmare, controalele duble sunt MEERC din
moment ce obiectivele pe care le urmăresc au fost deja sau ar putea fi îndeplinite prin
măsurile, inclusiv controalele, operate în statul de origine.
26. Interdicţii sau restricţii care rezultă din măsuri aplicate nediferenţiat. Astfel
cum am arătat mai sus, norme sau practici interne pot constitui măsuri cu efect echivalent
restricţiilor cantitative chiar dacă nu au fost edictate cu intenţie discriminatorie şi se aplică
nediferenţiat produselor importate/exportate, cât şi produselor interne. Aportul hotărârii
Cassis de Dijon a constat în elaborarea unor justificări de interes general, care să permită
restricţii ale importurilor inclusiv în situaţia măsurilor nediferenţiate. Celor patru tipuri de
cerinţe imperative din Cassis de Dijon, respectiv eficienţa controalelor fiscale, protecţia
sănătăţii publice, corectitudinea tranzacţiilor comerciale şi protecţia consumatorilor, Curtea
de Justiţie le-a alăturat în timp noi posibile justificări. Restricţiile care rezultă din
împrejurările descrise anterior trebuie să fie necesare raportat la cerinţa imperativă în
realizarea căreia au fost edictate, proporţionale cu scopul urmărit şi să producă cel mai mic
impact posibil în privinţa circulaţiei mărfurilor. Totodată, acestea sunt analizate şi în lumina
principiilor generale ale dreptului şi mai ales a drepturilor funadamentale118. Ele nu trebuie să
împiedice total comerţul între statele membre119. Interpretarea acestor restricţii nu poate fi
decât una strictă, deoarece constituie o excepţie de la un principiu fundamental al dreptului
european.
Într-o cauză, Curtea de Justiţie a decis că interzicerea operaţiunilor de vânzare cu

amănuntul în zilele de duminică, nu constituia o MEERC, dat fiind că era expresia unei
alegeri politice şi economice legitime a statului, se aplica nediferenţiat operatorilor
economici, nu depăşea limitele a ceea ce era necesar pentru atingerea obiectivului urmărit şi
nu conducea în fapt la defavorizarea comercializării mărfurilor din import. "Într-adevăr, astfel
de reglementări constituie expresia anumitor alegeri politice şi economice, prin faptul că
115
Schloh, cauza 50/85, hotărârea din 12 iunie 1986.
116
Schloh, cit. supra., pct. 14.
117
118
"(...) Atunci când un stat membru invocă cerinţe imperative pentru a justifica o legislaţie care este de natură
să constituie un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor, această justificare trebuie să fie în acelaşi timp
interpretată şi în lumina principiilor generale de drept şi mai ales a drepturilor fundamentale" (Vereinigte
Familiapress, cit. supra, pct. 24).
119
Gourmet International Products, cit. supra, pct. 21.
29
urmăresc să asigure o repartizare a orelor de muncă şi de odihnă adaptată particularităţilor
socio-culturale naţionale sau regionale, a căror oportunitate rămâne, în stadiul actual al
dreptului comunitar, la aprecierea statelor membre"120.
Respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei constituie un alt motiv care poate
justifica o MEERC. În acest caz, autorităţile publice sunt chemate să asigure un just echilibru
între drepturile fundamentale şi libera circulaţie a mărfurilor, respectiv să aprecieze
importanţa celor două interese într-o democraţie şi să ia măsurile necesare pentru a restrânge
pe cât posibil consecinţele manifestării unui drept fundamental asupra circulaţiei
mărfurilor121. Într-o altă speţă, Curtea a permis justificarea unei MEERC pe motivul libertăţii
presei. "Trebuie reţinut că pluralismul presei poate constitui o cerinţă imperativă, de natură să
justifice o restricţie la libera circulaţie a mărfurilor. Într-adevăr, acest pluralism contribuie la
apărarea libertăţii de exprimare, protejată de articolul 10 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului şi care face parte din drepturile fundamentale garantate de ordinea
juridică comunitară"122.
Sănătatea publică, motiv de derogare în cazul măsurilor diferenţiate, este cu atât mai
mult permisă în privinţa celor care se aplică nediferenţiat. Consideraţiile pe care le-am făcut
anterior cu privire la principiul precauţiei sunt valabile şi în acest context. Totuşi, faptul că
principiul este admis, iar valoarea ocrotită este extrem de importantă, nu face ca instanţa
europeană să fie mai puţin riguroasă. În Puritatea berii germane, Curtea de Justiţie a
sancţionat legislaţia germană care nu permitea comercializarea berii cu aditivi, pentru
următoarele considerente: "trebuie să amintim, în primul rând, că în hotărârile Sandoz, Motte
şi Muller, Curtea a dedus din principiul proporţionalităţii, care stă la baza articolului 30 din
Tratat, că interdicţiile de a comercializa produse care conţin aditivi autorizaţi în statul
membru de producţie, dar interzişi în statul membru de import, trebuie să se limiteze la ceea
ce este necesar în vederea asigurării protecţiei sănătăţii publice. Curtea a concluzionat, de
asemenea, că utilizarea unui anumit aditiv, admis într-un alt stat membru, trebuie să fie
autorizată în cazul unui produs importat din acel stat membru, din moment ce, ţinând cont pe
de o parte de rezultatele cercetărilor ştiinţifice internaţionale şi, în special, de lucrările
Comitetului Ştiinţific pentru Alimentaţie al Comunităţii, ale Comisiei Codex Alimentarius a
120
Torfaen Borough Council, cauza 145/88, hotărârea din 23 noiembrie 1989, pct. 14.
121
În Schmidberger, cauza C-112/00, hotărârea din 12 iunie 2003, Curtea a apreciat că autorităţile austriece au
acţionat corect, atunci când un permis o demonstraţie a unui grup ecologist, care a dus la închiderea autostrăzii
Bremmen, subliniind că obiectivul legitim urmărit de demonstraţie nu putea fi atins într-un mod mai puţin
restrictiv faţă de libera circulaţie a bunurilor.
122
Vereinigte Familiapress, cit. supra, pct. 18. Curtea de Justiţie s-a pronunţat în urma unei trimiteri prelimiare,
ridicate într-un litigiu dintre un editor de presă austriac (Vereinigte Familiapress …) şi un editor german, prin
care cel dintâi a cerut instanţei să dispună încetarea vânzării pe teritoriul Austriei a publicaţiilor germane, care
permiteau cititorilor să participe la jocuri cu premii, în temeiul legii interne. După ce a stabilit că interdicţia din
legislaţia naţională constituia o încălcare a libertăţii presei, CJCE a făcut trimitere la jurisprudenţa CEDO pentru
a sublinia posibilitarea şi condiţiile restrângerii acestei libertăţi. Date fiind împrejurările litigiului principal,
libertatea presei opera nu doar atât în beneficiul pârâtului, ci şi în favoarea reclamantului, deoarece micii
editori nu ar fi putut face faţă concurenţei pe care publicaţii dotate cu premii le-ar fi făcut faţă, existând riscul
ca cititorii să acorde mai multă importanţă premiilor decât conţinutului publicaţiei. Curtea a precizat că instanţa
naţională trebuie să verifice condiţiile în care MEERC putea fi justificată.
30
FAO şi ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, şi, pe de altă parte, de obiceiurile alimentare în
statul membru importator, acest aditiv nu prezintă un pericol pentru sănătatea publică şi
răspunde unei nevoi reale, în special de ordin tehnologic"123. Hotărârea este interesantă pentru
analiza interacţiunii între excepţiile permise de art. 30 TFUE şi cele care rezultă din Cassis de
Dijon, motivele de ordin general acceptate fiind parţial aceleaşi, iar testele pe care măsurile
restrictive naţionale trebuie să le îndeplinească fiind în mare parte identice.
Protecţia mediului înconjurător constituie unul din obiectivele Uniunii Europene şi

poate limita libera circulaţie a bunurilor124. Interzicerea circulaţiei pentru camioanele de peste
7, 5 tone, pe un tronson foarte circulat al unei autostrăzi, constituie o MEERC. Împrejurarea
că această măsură a fost dispusă pentru a ameliora calitatea aerului, nu a fost de natură să
determine Curtea de Justiţie să o admită. Curtea a considerat că statul putea utiliza mijloace
mai puţin restrictive pentru libera circulaţie a mărfurilor (de exemplu, interdicţia de a circula
pentru camioanele mai poluante)125. O altă justificare poate fi politica socială a statului sau
limitarea cheltuielilor publice în anumite domenii126.
Măsurile naţionale sau comunitare care au ca finalitate obţinerea de date statistice, cu

atât mai mult dacă acestea sunt necesare evaluării schimburilor intracomunitare, sunt
conforme art. 34, 35 TFUE, chiar dacă se aplică îndeosebi operatorilor economici care
practică comerţul transfrontalier, necesită timp şi impun anumite cheltuieli, atât timp cât
răspund cerinţelor necesităţii şi proporţionalităţii127.
În Cinéthèque, Curtea de Justiţie a decis că o interdicţie de închiriere a casetelor video

aplicabilă fără distincţie produselor naţionale şi celor importate, era compatibilă cu Tratatul,
deoarece urmărea să asigure exploatarea cu prioritate în cinematografe a producţiilor
cinematografice, era necesară şi proporţională cu scopul urmărit128.
Curtea de Justiţie a stabilit că orice măsură restrictivă cu privire la comerţul

comunitar, nu poate fi admisă decât dacă a fost edictată în scopul realizării unui interes
general, este necesară pentru a atinge respectivul interes (nu reprezintă o măsură
protecţionistă disimulată), este cea mai puţin restrictivă măsură pentru libera circulaţie a
mărfurilor care putea fi dispusă în împrejurările date şi, prin efectele sale, nu depăşeşte ceea
ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit. Acestea sunt regulile comune care se
123
Comisia/Germania, cauza 178/84, hotărârea din 12 martie 1987, pct. 44.
124
Comisia/Danemarca, cauza 302/86, hotărârea din 20 septembrie 1988.
125
Comisia/Austria, cauza C-28/09, hotărârea din 21 decembrie 2011.
126
"Dreptul comunitar nu aduce atingere competenţelor statelor membre de a-şi amenaja sistemele de
securitate socială şi de a adopta, în particular, dispoziţii menite să reglementeze consumul de produse
farmaceutice în interesul echilibrului financiar al regimurilor lor de asigurări de sănătate". Curtea de Justiţie a
considerat că excluderea unui medicament de pe lista celor compensate constituie o MEERC justificată, măsura
în sine respectând cerinţele nediscriminării, necesităţii şi proporţionalităţii (Duphar, cauza 238/82, hotărârea
127
Kieffer şi Thill, cauza C-114/96, hotărârea din 25 iunie 1997.
128
Cinéthèque, cauzele 60 şi 61/84, hotărârea din 11 iulie 1985.
31
aplică atât în cazului măsurilor diferenţiate, cât şi al celor care se aplică nediferenţiat. Cel mai
adesea, testul proporţionalităţii trebuie aplicat de instanţele naţionale.
Secţiunea 6. Monopolurile publice
27. Aspecte generale. Potrivit art. 37 TFUE (ex-art. 31 TCE), "statele membre
adaptează monopolurile naţionale cu caracter comercial, astfel încât să se asigure excluderea
oricărei discriminări între resortisanţii statelor membre cu privire la condiţiile de
aprovizionare şi comercializare. Dispoziţiile prezentului articol se aplică oricărui organism
prin intermediul căruia un stat membru, de jure sau de facto, direct sau indirect, controlează,
conduce sau influenţează în mod semnificativ importurile sau exporturile dintre statele
membre. Aceste dispoziţii se aplică, de asemenea, monopolurilor de stat concesionate". Din
textul citat mai sus, se observă că monopolurile nu sunt interzise, însă acestea nu pot
împiedica, fără o justificare valabilă, comerţul intracomunitar 129 . "Articolul 37 din Tratat
doreşte să concilieze posibilitatea, pentru statele membre, să menţină anumite monopoluri cu
caracter comercial, ca instrumente pentru atingerea unor obiective de interes public, cu
cerinţele stabilirii şi funcţionării pieţei interne. Acesta vizează eliminarea obstacolelor în calea
liberei circulaţii a mărfurilor, cu excepţia efectelor restrictive asupra schimburilor care sunt
inerente existenţei monopolurilor în cauză"130.
Curtea de Justiţie a sancţionat "practica unui monopol naţional constând în

comercializarea unui produs, cu ajutorul fondurilor publice, la un preţ de revânzare anormal
de scăzut în comparaţie cu preţul unui produs, înainte de taxare, de calitate comparabilă,
importat dintr-un alt stat membru" 131 . Definitoriu pentru aplicarea art. 37 TFUE este
exercitarea de către un monopol naţional cu caracter comercial, a drepturilor sale de
exclusivitate, iar funcţia sa specifică constă în a rezerva concesionarilor, exclusivitatea
vânzării cu amănuntul a produselor. Interdicţia comercianţilor cu amănuntul de produse din
tutun de a importa direct astfel de produse din alte state membre, îi obligă să se aprovizioneze
de la distribuitorii angro autorizaţi, iar măsura în cauză trebuie analizată din perspectiva art.
34 TFUE, iar nu a art. 37 TFUE132.
Armonizarea este expresia integrării pozitive, iar scopul său vizează reducerea sau
înlăturarea obstacolelor indirecte în calea liberei circulaţii a mărfurilor.
129
Manghera, cauza 59/75, hotărârea din 3 februarie 1976. La finalul perioadei de tranziţie (1970), statul italian
trebuia să-şi revizuiască legislaţia care permitea importul de tutun exclusiv din anumite state membre.
130
Franzén, cauza C-189/95, hotărârea din 23 octombrie 1997.
131
Hansen, cauza 91/78, hotărârea din 13 martie 1979.
132
ANETT, cauza C-456/10, hotărârea din 26 aprilie 2012.
32
Secţiunea 7. Integrarea pozitivă: armonizarea
28. Armonizarea şi încadrarea competenţei normative a statelor. Armonizarea

legislaţiilor naţionale presupune apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor
administrative ale statelor membre133. Dispoziţiile art. 36 TFUE şi jurisprudenţa Cassis de
Dijon nu mai pot fi aplicate în domeniile în care condiţiile de fabricare şi comercializare a
bunurilor au fost armonizate integral de legiuitorul comunitar. În Moormann134, Curtea a decis
că măsurile de inspecţie a cărnii de pasăre efectuate asupra bunurilor din import cu ocazia
intrării în statul de destinaţie de către un veterinar sau expert sanitar nu puteau fi justificate pe
baza excepţiei privind sănătatea persoanelor prevăzută de art. ex-art. 30 TCE (36 TFUE),
deoarece Directiva 71/118 a creat un sistem de control sanitar armonizat, care se bazează pe
controlul complet efectuat în ţara de origine.
"Astfel, efectul hotărârii Cassis a fost acela de a determina Comisia să îşi reorienteze
programul legislativ şi să se concentreze asupra normelor naţionale care rămâneau valabile
conform jurisprudenţei Curţii" 135 . În aceste domenii, s-a manifestat cu predilecţie
armonizarea. "Efectul Cassis a fost acela că politica comunitară avea să se dezvolte prin
intermediul unei combinaţii de hotărâri judecătoreşti şi elaborarea de norme"136. Dat fiind că
armonizarea minimală reprezintă regula, excepţiile de la principiul liberei circulaţii a
mărfurilor prevăzute de Tratat şi de jurisprudenţa CJ UE, se bucură în continuare de un
domeniu vast de aplicabilitate.
29. Armonizarea minimală. Armonizarea minimală presupune armonizarea anumitor
aspecte ale unei materii. Statele îşi păstrează competenţele cu privire la elementele
nearmonizate, iar în domeniile armonizate, pot adopta măsuri naţionale mai stricte.
Armonizarea minimală favorizează diferenţele de regim juridic, ceea ce este de natură să
descurajeze exercitarea libertăţilor de circulaţie specifice pieţei interne. Aceasta creează
premisele ridicării nivelului de protecţie pentru consumatori de către statele membre; ea nu
conduce, însă, automat la o mai bună protecţie.
30. Armonizarea completă. Armonizarea completă presupune că, în domeniul de

aplicare al actului de armonizare (de regulă, directivă), statele membre nu sunt autorizate să
menţină sau să introducă în legislaţia lor naţională dispoziţii diferite faţă de cele prevăzute de
norma europeană. "Suntem în prezenţa unei armonizări totale atunci când o directivă impune
reguli care se substituie în întregime regulilor naţionale existente în materie (...) Efectul unei
astfel de metode este desesizarea statelor membre de competenţele lor în sectoarele specifice
reglementate la nivel comunitar"137. Statele pot decide extinderea domeniului de aplicare al
normei europene, la alte materii decât cele prevăzute de legiuitorul european. "(...) Atunci
când o legislaţie naţională intenţionează să se conformeze, în soluţionarea unor situaţii pur
interne, soluţiilor reţinute în dreptul Uniunii, pentru a evita, de exemplu, apariţia unor
discriminări împotriva resortisanţilor naţionali sau a unor eventuale denaturări ale concurenţei
ori pentru a asigura o procedură unică în situaţii comparabile, există un interes cert ca, pentru
evitarea unor viitoare divergenţe de interpretare, dispoziţiile sau noţiunile preluate din dreptul
133
Termenul de "apropiere" este folosit în versiunea în limba română a TFUE.
134
Cauza 190/87, hotărârea din 20 septembrie 1988.
135
P. Craig, G de Burca, op. cit., p. 891.
136
137
A. Mattera, Le marché unique européen, citat de L. Dubois, C. Blumann, op. cit., p. 293.
33
Uniunii să primească o interpretare uniformă, indiferent care ar fi condiţiile în care acestea
urmează să fie aplicate"138.
Deşi mult mai eficientă pentru libera circulaţie a mărfurilor, armonizarea completă
cunoaşte limite politice şi juridice, uneori insurmontabile. Acordul politic este dificil de
oţinut, din cauza temerilor că nivelul de protecţie ar putea fi redus şi că tradiţiile juridice
naţionale ar putea fi afectate. "În definitiv, legiuitorul comunitar fiind stăpânul intensităţii
normative a actelor pe care le edictează, o întreagă paletă de soluţii i se oferă, de la
menţinerea practic a legislaţiilor naţionale, până la înlocuirea lor completă printr-o normă
integral comunitară"139. Curtea de Justiţie a dat utilitate deplină armonizării complete, atunci
când aceasta a fost preferată de legiuitorul european, aplicând o interpretare extensivă.
31. Temeiul legal. Actul Unic European, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, este
esenţialmente legat de realizarea pieţei unice. Actul Unic European a introdus votul cu
majoritate calificată ca mod de adoptare a deciziilor în numeroase domenii ţinând de piaţa
comună, o nouă procedură legislativă aplicabilă acestui tip de decizii, care a consolidat rolul
Parlamentului European (procedura de cooperare) şi i-a atribuit Comisiei o competenţă
generală de execuţie. Competenţele Comunităţii Economice Europene au fost extinse la noi
domenii, codificându-se practici existente 140 sau introducându-se politici noi: politica
economică şi monetară, coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică,
politica de mediu, politica socială, etc. Cu acest prilej, a fost introdus în Tratat art. 100 A,
devenit 95 TCE, iar în prezent 114 TFUE. Tratatul semnat la Maastricht, în vigoare începând
de la 1 noiembrie 1993, a conferit o mai mare legitimitate democratică deciziilor privind piaţa
unică, prin introducerea procedurii legislative codecizionale, în cadrul căreia Parlamentul
European s-a bucurat de o reală putere legislativă.
Temeiul general al adoptării actelor normative privind piaţa internă este articolul 115
TFUE. Predecesorul său, art. 94 TCE, a reprezentat singura bază legală anterior Actului Unic
European. Potrivit art. 115 TFUE, "Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o
procedură legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European şi a Comitetului
Economic şi Social, adoptă directive pentru apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor
administrative ale statelor membre, care au incidenţă directă asupra instituirii sau funcţionării
pieţei interne". Procedura reglementată de art. 115 TFUE se remarcă prin câteva trăsături
distincte: votul cu unanimitate în Consiliu, consultarea Parlamentului European, o procedură
legislativă specială.Toate aceste elemente denotă o procedură interguvernamentală, greoaie şi
de durată din cauza cerinţei unanimităţii, însă şi un rol modest pentru instituţia europeană care
reprezintă cetăţenii. Armonizarea efectuată în baza art. 115 TFUE vizează legislaţia care are
incidenţă directă asupra instituirii sau funcţionării pieţei interne. Istoria integrării comunitare
a demonstrat că art. 94 TCE nu a condus la instituirea pieţei interne, în principal din cauza
cerinţei unanimităţii în Consiliu. Actul Unic European a introdus o nouă bază legală, specială,
care permitea adoptarea actelor europene de armonizare cu majoritate calificată în Consiliu.
Articolul 114 TFUE se aplică în cazul armonizării actelor cu putere de lege şi a actelor
administrative ale statelor membre care au ca obiect instituirea şi funcţionarea pieţei interne.
Articolul 115 TFUE are un potenţial de aplicare mai mare, în comparaţie cu articolul 114
TFUE, deoarece actele legislative naţionale care au incidenţă directă asupra pieţei interne pot
fi numeroase şi diverse, dată fiind amploarea pieţei interne ca proiect economic, politic,
138
Volksbank România, cauza C-602/10, hotărârea din 12 iulie 2012, pct. 86.
139
140
Aceste practici s-au instituit graţie art. 235 TCEE, conform căruia "dacă o acţiune a Comunităţii apare ca
necesară pentru a realiza, în funcţionarea pieţei comune, unul dintre obiectivele Comunităţii, fără ca prezentul
Tratat să fi prevăzut puterile de acţiune necesare în acest sens, Consiliul, statuând cu unanimitate pe baza
propunerii Comisiei şi după consultarea Adunării, adoptă dispoziţiile necesare".
34
juridic, social şi efectul său de antrenare. Articolul 114 TFUE nu poate fi utilizat dacă nu
poate fi justificată o incidenţă directă asupra pieţei interne sau, deşi o asemenea incidenţă
există, Tratatul prevede alte baze legale (de ex., în privinţa fiscalităţii). În al doilea rând, dacă
articolul 115 TFUE vizează actele care au incidenţă directă asupra pieţei interne, articolul 114
TFUE poate fi utilizat pentru armonizarea actelor care au ca obiect strict instituirea şi
funcţionarea pieţei interne. Diferenţa între art. 114 şi 115 TFUE este dată nu doar de domeniul
de aplicare, ci şi de tipul de procedură legislativă. Pe de altă parte, spre deosebire de art. 115
TFUE care face vorbire de directive, articolul 114 TFUE nu face trimitere la un anumit tip de
act normativ, instituţiile europene dispunând de o mai mare libertate de alegere a tipului de
act utilizat.
Articolul 114 TFUE permite menţinerea sau introducerea unor dispoziţii de drept
intern, după armonizare, cu scopul protejării unui interes general. În baza art. 114 alin. 4
TFUE, "în cazul în care, după adoptarea unei măsuri de armonizare de către Parlamentul
European şi Consiliu, de către Consiliu sau Comisie, un stat membru consideră necesară
menţinerea dispoziţiilor de drept intern justificate de cerinţele importante prevăzute la
articolul 36 sau referitoare la protecţia mediului ambiant ori a mediului de lucru, acesta
adresează Comisiei o notificare, indicând motivele menţinerii acestor dispoziţii". După
adoptarea unei măsuri de armonizare de către Parlamentul European şi Consiliu, de către
Consiliu sau Comisie, statele pot adopta dispoziţii interne, întemeiate pe dovezi ştiinţifice noi
referitoare la protecţia mediului ambiant ori a mediului de lucru, din cauza unei probleme
specifice statului membru respectiv, apărute după adoptarea măsurii de armonizare. Măsurile
ce se doresc a fi adoptate şi motivele adoptării lor sunt notificate Comisiei. Comisia poate
aproba sau respinge menţinerea sau introducerea dispoziţiilor interne, dacă acestea reprezintă
un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricţie disimulată în comerţul dintre statele
membre, respectiv un obstacol în funcţionarea pieţei interne. Decizia Comisiei poate fi
contestată în faţa Curţii de Justiţie în cadrul unei acţiuni în anulare. Adoptarea unor măsuri
naţionale cu nerespectarea procedurii de mai sus sau a deciziei Comisiei poate constitui un
motiv pentru condamnarea statului în cadrul unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii
obligaţiile ce-i incumbă potrivit Tratatelor. Procedura este una simplificată, deoarece Comisia
şi orice stat membru pot sesiza direct Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cazul în care
consideră că un stat membru exercită abuziv competenţele prevăzute de articolul 114 TFUE.
Un al treilea temei de drept ce poate fi, teoretic, utilizat pentru armonizarea
legislaţiilor naţionale privind piaţa internă, este aşa numita "clauză de flexibilitate". Potrivit
art. 352 alin. 1 TFUE, "în cazul în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară în cadrul
politicilor definite în tratate, pentru a atinge unul dintre obiectivele menţionate în tratate, fără
ca acestea să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest sens, Consiliul, hotărând în unanimitate
la propunerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, adoptă măsurile
corespunzătoare". Dat fiind că utilizarea sa poate fi problematică, Tratatul a prevăzut o
procedură de adoptare interguvernamentală şi acordul Parlamentului.
32. Tehnica legislativă. Conform procedurii codecizionale, textele comunitare
trebuie adoptate în aceeaşi formă de Consiliu şi Parlament. În caz de dezacord al
Parlamentului, proiectul de act normativ este respins. Pe baza propunerii Comisiei,
Parlamentul emite un prim aviz (cu majoritatea sufragiilor exprimate), care poate fi însoţit şi
de amendamente. Consiliul, cu majoritate calificată (sau cu unanimitate), poate adopta actul
atât în situaţiile în care Parlamentul nu a propus amendamente, cât şi în situaţiile în care
amendamente au fost propuse. Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor sunt
consultate şi se exprimă printr-un aviz, dacă tratatul prevede această consultare. În situaţiile în
care Consiliul nu aprobă toate amendamentele Parlamentului, adoptă o poziţie comună, pe
care o transmite Parlamentului, împreună cu motivele care l-au determinat să nu adopte
35
amendamentele respective. La rândul său, Comisia informează Parlamentul asupra poziţiei
sale. Într-un interval de trei luni, Parlamentul se pronunţă asupra poziţiei comune. Dacă o
aprobă cu majoritatea sufragiilor exprimate sau nu se pronunţă, actul este considerat adoptat
conform poziţiei comune. Dacă Parlamentul respinge poziţia comună cu majoritate absolută
(majoritatea membrilor care-l compun), actul nu mai poate fi adoptat, iar procedura se
încheie.
Parlamentul poate propune cu majoritate absolută amendamente la poziţia comună.

Comisia este consultată asupra acestor amendamente, iar actul amendat este trimis
Consiliului, care trebuie să se pronunţe într-un interval de trei luni. Dacă Consiliul nu aprobă
toate amendamentele, preşedinţii celor două autorităţi legislative convoacă comitetul de
conciliere. Consiliul poate adopta însă amendamentele Parlamentului cu majoritate calificată
dacă Comisia a exprimat un aviz pozitiv asupra lor; respectiv cu unanimitate dacă Comisia a
exprimat un aviz negativ. Actul este considerat adoptat în forma poziţiei comune amendate de
Parlament. Comitetul de conciliere reuneşte reprezentanţi ai Consiliului şi ai Parlamentului.
Acesta încearcă într-un termen de şase săptămâni să ajungă la un acord asupra unui proiect
comun. Comisia participă la lucrări şi susţine eforturile de a se ajunge la o poziţie comună.
Reprezentanţii Consiliului se pronunţă cu majoritate calificată, iar cei ai Parlamentului cu
majoritate. Dacă comitetul de conciliere adoptă proiectul comun, cele două autorităţi
legislative dispun de un termen de şase săptămâni pentru a adopta actul, conform proiectului
comun. Consiliul decide cu majoritate calificată, iar Parlamentul cu majoritatea sufragiilor
exprimate. Dacă una dintre cele două autorităţi respinge proiectul comitetului de conciliere
sau dacă acesta din urmă nu a ajuns la un proiect comun, actul este considerat respins.
Potrivit art. 16 alin. 4 TUE, o decizie este considerată adoptată cu majoritate calificată
de către Consiliu, dacă întruneşte cel puţin 55% din voturile din Consiliu, provenind de la cel
puţin 15 state şi reprezentând cel puţin 65 % din populaţia Uniunii. Modul în care este definită
majoritatea calificată reflectă natura duală a Uniunii Europe, de Uniune a statelor şi a
cetăţenilor. Spre deosebire de Tratatul de la Nisa, criteriul demografic a devenit obligatoriu.
Aceste reguli vor intra în vigoare la 1 noiembrie 2014.
Secţiunea 8. Notificarea de către state a normelor care pot constitui MEERC
33. Decizia 3052/95/CE. Prin Decizia 3052/95/CE a Parlamentului European şi a

Consiliului din 13 decembrie 1995 s-a stabilit obligaţia de notificare în sarcina statelor
membre, atunci când adoptau măsuri ce ar fi putut obstrucţiona circulaţia mărfurilor 141 .
Primul articol al Deciziei obliga statele să notifice Comisiei măsurile naţionale care aveau ca
efect "o interzicere generală a mărfurilor; un refuz de a permite introducerea pe piaţă a
mărfurilor; modificarea modelului sau tipului de produs în cauză, în vederea introducerii sau
menţinerii pe piaţă sau retragerea mărfurilor de pe piaţă". Comisia informa celelalte state cu
privire la măsura ce i-a fost notificată.
141
JO L 321, 30.12.1995, p. 1-5.
36
Această procedură a fost mult inovată şi dezvoltată prin Directiva 98/34/CE. Spre
deosebire de Decizia 3052/95/CE, statele membre sunt obligate să notifice Comisiei
proiectele de reglementări tehnice, anterior adoptării lor, pentru a permite Comisiei şi
celorlalte state membre să-şi exprime opiniile din perspectiva funcţionării pieţei interne.
″Această procedură de informare presupune, în ciuda denumirii sale anodine, un adevărat
mecanism de control″142.
34. Directiva 98/34/CE. La data de 22 iunie 1998, Parlamentul şi Consiliul Uniunii

Europene au adoptat Directiva 98/34/CE de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de
informaţii în domeniul standardelor şi reglementărilor tehnice 143 . Ideea de bază a acestei
Directive este obligarea statelor membre să notifice Comisiei Europene dacă intenţionează să
adopte norme tehnice privind produsele, norme care privesc de regulă conţinutul produsului şi
constituie în general MEERC. Procedura instituită de Directivă permite Comisiei să-şi
exprime un punct de vedere cu privire la proiectul de reglementare tehnică şi chiar să iniţieze
o măsură de armonizare la nivel european. Astfel, potrivit art. 8 din Directivă, "Comisiei îi
este comunicat, de îndată, de către statele membre, orice proiect de reglementare tehnică, cu
excepţia situaţiei în care acesta transpune integral textul unui standard internaţional sau
european, caz în care este suficientă informaţia referitoare la standardul în cauză; de
asemenea, acestea înaintează Comisiei o expunere a motivelor care fac necesară elaborarea
unei astfel de reglementări, în cazul în care acest lucru nu a fost clarificat suficient în proiectul
de reglementare tehnică". Comisia notifică celorlalte state membre aceste proiecte şi poate
informa un comitet format din reprezentanţi ai statele membre, care poate solicita asistenţa
experţilor sau consultanţilor. Preşedintele comitetului este un reprezentant al Comisiei.
Comisia şi statele membre pot face observaţii referitoare la proiectul de reglementare, de care
statul trebuie să ţină seama, pe cât posibil.
Statul membru amână adoptarea normei dacă Comisia sau un alt stat membru şi-au
exprimat punctul de vedere, printr-un aviz detaliat, că norma poate reprezenta un obstacol
pentru libera circulaţie a mărfurilor în interiorul pieţei interne. În acest caz, statul trebuie să îi
comunice Comisiei modul în care înţelege să răspundă şi să concilieze preocupările
exprimate, iar Comisia îi comunică, în replică, poziţia sa. În toate situaţiile însă, măsura nu
poate fi adoptată decât după trecerea unui interval de trei luni de la data la care Comisia a luat
cunoştiinţă de proiect. Dacă Comisia îşi anunţă intenţia de a propune sau adopta o directivă,
regulament sau decizie cu privire la problema respectivă, statul trebuie să amâne adoptarea
proiectului reglementării tehnice cu 12 luni de la data primirii de către Comisie a notificării
sale iniţiale. Statele comunică Comisiei proiectele finale al reglementărilor tehnice.
De la aceste reguli, Directiva a creat o excepţie. Obligaţia de notificare şi perioadele de
amânare a adoptării reglementării tehnice nu se aplică în acele cazuri în care, din motive de
urgenţă, determinate de circumstanţe grave şi imprevizibile referitoare la protecţia sănătăţii
publice sau siguranţei publice, la protecţia animalelor sau a plantelor, un stat membru este
obligat să elaboreze reglementările tehnice într-un interval de timp foarte scurt, pentru a le
aplica de îndată, fără să fie posibile consultări. Comisia îşi va exprima însă ulterior punctul de
vedere cu privire la măsurile adoptate şi va putea sancţiona utilizarea abuzivă a acestei
excepţii.
Directiva 98/34/CE a fost modificată de mai multe ori, o versiune consolidată a sa
142
J. Pertek, op. cit., p. 122.
143
J. O. L 204 , 21/07/1998, p. 37 -48.
37
fiind publicată în 2013 144 . Curtea de Justiţie a avut prilejul de a interpreta dispoziţiile
Directivei, cu ocazia unor trimiteri preliminare, accentuând rolul său preventiv pentru
obstacolele ce ar putea limita circulaţia mărfurilor. Curtea a decis, de pildă, că măsuri prin
care se interzicea utilizarea tuturor jocurilor electrice, electromecanice şi electronice în toate
locurile publice şi private, cu excepţia cazinourilor, reprezentau reglementări tehnice în sensul
articolului 1 alineatul (11) din Directivă 145 . Noţiunea de reglementare tehnică include
specificaţia tehnică, alte cerinţe, precum şi interzicerea fabricării, a importului, a
comercializării sau a utilizării unui produs146. Specificaţiile tehnice se referă la caracteristicile
impuse unui produs sau la ambalajul acestuia. Sintagma "alte cerinţe", din conţinutul
Directivei, vizează măsurile naţionale care pot influenţa semnificativ compoziţia, natura sau
comercializarea produselor. Interdicţia fabricării, a importului, a comercializării sau a
utilizării unui produs include şi măsuri naţionale care permit doar o utilizare marginală a
produsului. Interdicţia de a elibera, de a reînnoi sau de a modifica autorizaţiile privind
activităţile de jocuri automate cu câştiguri reduse, în afara cazinourilor, este de natură să
afecteze direct comerţul cu aparate de jocuri cu câştiguri reduse şi se încadrează în categoria
"alte cerinţe", fiind obligatorie notificarea normelor naţionale în baza art. 8 alin. 1 din
Directivă.
Nerespectarea dispoziţiilor Directivei poate fi sancţionată printr-o acţiune în

constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către statele membre. Absenţa notificării prealabile
face ca reglementarea tehnică adoptată să nu fie opozabilă operatorilor economici, inclusiv în
raporturile dintre aceştia147.
35. Regulamentul 764/2008. Regulamentul 764/2008 148 a abrogat Decizia

3052/95/CE. Acesta a instituit obligaţia autorităţilor competente naţionale de a indica
motivele tehnice sau ştiinţifice pentru care un produs nu poate fi comercializat în forma în
care a fost produs şi pus în circulaţie într-un alt stat membru. Autorităţile competente
comunică, în fiecare caz, operatorului economic, pe baza elementelor tehnice sau ştiinţifice
relevante disponibile, motivele imperative de interes general, în sensul jurisprudenţei CJ UE,
pentru a impune norme tehnice naţionale respectivului produs sau tip de produs, mai stricte
decât cele din statul de origine şi motivul pentru care nu pot fi folosite măsuri mai puţin
restrictive. Notificarea scrisă trebuie să permită operatorului economic să prezinte observaţii
asupra tuturor aspectelor relevante ale deciziei menite să restricţioneze accesul pe piaţă.
Decizia motivată privind introducerea unor norme tehnice mai stricte se comunică Comisiei şi
operatorilor economici, oferindu-se totodată un răspuns la argumentele acestora.
36. Regulamentul 2679/98. Regulamentul 2679/98 al Consiliului din 7 decembrie

149
1998 a instituit un mecanism de schimb rapid de informaţii între statele membre şi Comisie
144
J. O. L 01.01.2013, p. 1-18.
145
Comisia/Grecia, cauza C-65/05, hotărârea din 26 octombrie 2006, pct 61.
146
Lindberg, cauza C-267/03, hotărârea din 21 aprilie 2005, pct. 54; Schwibbert, cauza C-20/05, hotărârea din 8
noiembrie 2007, pct. 34.
147
Unilever Italia, cauza 443/98, hotărârea din 26 septembrie 2000.
148
JO L 218, 13.8.2008, p. 21-30.
149
JO L 337, 12.12.1998, p. 8-9.
38
în ceea ce priveşte obstacolele în calea liberei circulaţii a mărfurilor. Regulamentul reiterează
obligaţia statelor, pe teritoriul cărora apar obstacole în calea liberei circulaţii a mărfurilor, de a
lua măsurile necesare pentru a restaura acest principiu al pieţei interne şi de a informa
Comisia şi celelalte state asupra măsurilor pe care le-au luat sau intenţionează să le ia.
Regulamentul defineşte termenul de obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor150, iar în
cazul în care o asemenea împrejurare apare sau riscă să apară, statele (fie că este sau nu statul
membru în chestiune) şi Comisia îşi transmit de îndată informaţiile pe care le consideră
relevante. Potrivit art. 3 alin. 2 din Regulament, statul membru în cauză răspunde în cel mai
scurt termen posibil cererilor de informaţii din partea Comisiei şi a altor state membre privind
natura obstacolului sau riscului şi acţiunile pe care le-a întreprins sau intenţionează să le
întreprindă.
"Prin unificarea tarifului vamal exterior, uniunea vamală conduce ineluctabil la
armonizarea, chiar la unificarea relaţiilor comerciale cu ţările terţe"151.
Secţiunea 9. Politica comercială comună
37. Domeniu de aplicare. Potrivit art. 206 TFUE (ex.-art. 131 TCE), prin stabilirea
unei uniuni vamale, Uniunea contribuie, în interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a
comerţului mondial, la eliminarea treptată a restricţiilor în calea schimburilor comerciale
internaţionale şi a investiţiilor externe directe şi la reducerea barierelor vamale şi de altă
natură. Politica comercială comună este reglementată, în prezent, de art. 206, 207 TFUE (ex.-
art. 131, 133 TCE)152 . Tariful vamal comun este o componentă a acestei politici. Politica
comercială comună se manifestă în cadrul acţiunii externe a Uniunii. Uniunea Europeană
dispune de o competenţă exclusivă în privinţa politicii comerciale comune (art. 3 TUE). În
temeiul art. 3 alin. 2 TUE, competenţa Uniunii este, de asemenea, exclusivă în ceea ce
priveşte încheierea unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută
de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să îşi exercite
competenţa internă sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune
sau ar putea modifica domeniul de aplicare al acestora.
Obiectivele acestei politici sunt dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial,

eliminarea treptată a restricţiilor în calea schimburilor comerciale internaţionale şi a
150
"Termenul «obstacol» reprezintă un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre care
este imputabil unui stat membru, fie că implică sau nu o acţiune sau inacţiune din partea acestuia, care ar putea
constitui o încălcare a articolelor 30-36 din tratat şi care: (a) duce la o perturbare gravă a liberei circulaţii a
mărfurilor împiedicând, întârziind sau deturnând fizic sau în alt fel importul acestora într-un stat membru,
exportul dintr-un stat membru sau transportul printr-un stat membru; (b) cauzează pierderi serioase persoanelor
lezate; (c) necesită acţiuni imediate pentru a împiedica continuarea, extinderea sau intensificarea perturbării sau
prejudiciului respectiv".
151
152
Fostul art. 134 TCE, care reglementa o clauză de derogare, a fost abrogat.
39
investiţiilor externe directe, reducerea barierelor vamale şi de altă natură. Parlamentul
European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă măsurile care definesc cadrul în care este pusă în aplicare politica comercială
comună (art. 207 alin. 2 TFUE).
38. Raporturile cu GATT şi OMC. Politica comercială a Uniunii Europene se înscrie

în specificul relaţiilor comerciale internaţionale, astfel cum acestea s-au dezvoltat în cadrul
Acordului General pentru Tarife şi Comerţ şi Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Din dorinţa de a intensifica schimburile comerciale internaţionale, în contextul general

al reconstrucţiei economiei mondiale, în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, ţările
dezvoltate au iniţiat negocieri, cu scopul creării unei Organizaţii Internaţionale de Comerţ şi a
unei Carte cu principii şi norme de bază pentru ordonarea şi eficienţa acestui domeniu.
Negocierile s-au desfăşurat prin eforturile ONU şi ale Consiliului Economic şi Social cu
precădere, care a convocat în 1946 Conferinţa de la Londra, iar în 1947 Conferinţele de la
Geneva şi Havana. Cu prilejul celei din urmă conferinţe, s-a elaborat Carta de la Havana,
document care s-a dorit a fi actul fundamental pentru Organizaţia Internaţională a Comerţului.
Din considerente politice, Carta nu a fost ratificată de numărul necesar de membri, iar
organizaţia preconizată nu a putut lua fiinţă. În schimb, negocierile desfăşurate în paralel cu
elaborarea Cartei şi care au privit reduceri de taxe vamale, s-au concretizat în semnarea
Acordului General pentru Tarife şi Comerţ153.
GATT a reprezentat un acord comercial multilateral, prin care au fost stabilite principii
şi reguli în scopul ordonării şi sistematizării comerţului internaţional. Prin intermediul său, au
fost exprimate obiectivele fundamentale ale politicii comerciale internaţionale, valabile şi
astăzi. Totodată, Acordul a deschis epoca eforturilor de reducere şi eliminare a barierelor
comerciale internaţionale, tarifare sau de altă natură.
Organizaţia Mondială a Comerţului a fost creată la 1 ianuarie 1995, pentru a înlocui

Acordul General asupra Tarifelor şi Comerţului. Prin Decizia Consiliului din 22 decembrie
1994 privind încheierea, în numele Comunităţii Europene, referitor la domeniile de
competenţa sa, a acordurilor obţinute în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din
Runda Uruguay (1986-1994), Comunitatea a aderat la mai multe acorduri comerciale
multilaterale, inclusiv Acordul de instituire a Organizaţiei Mondiale a Comerţului154.
Efectele pe care Acordul General pentru Tarife şi Comerţ le-a produs în ordinea
juridică comunitară, rezultă din jurisprudenţa CJCE. În International Fruit Company 155 ,
Curtea a fost chemată să se pronunţe dacă validitatea actelor adoptate de instituţiile
comunitare putea fi apreciată raportat la Acordul General pentru Tarife şi Comerţ. S-a decis
că incompatibilitatea unui act comunitar cu o dispoziţie de drept internaţional poate să
afecteze validitatea celui dintâi, doar în măsura în care Comunitatea era obligată juridic prin
153
Acest acord a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. Ţările fondatoare au fost Australia, Belgia, Birmania,
Brazilia, Canada, Cehoslovacia, Chile, China, Cuba, Franţa, Liban, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă,
Olanda, Pakistan, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, Siria, Sri Lanka, SUA, Uniunea Sud
Africană şi Zimbabwe.
154
JO L 336, 23.12.1994, p. 1-2.
155
International Fruit, cauzele conexate de la 21 la 24/72, hotărârea din 12 decembrie 1972.
40
respectiva dispoziţie, iar aceasta prezenta un caracter necondiţionat. Curtea a concluzionat că
Acordul general era obligatoriu pentru Comunitate, date fiind următoarele argumente: statele
membre erau obligate juridic de acest Acord în momentul încheierii Tratatului CEE; Tratatul
CEE susţinea obiectivele Acordului; Tratatul prevedea că drepturile şi obligaţiile asumate de
statele membre înainte de intrarea sa în vigoare cu terţii rămâneau valabile. Comunitatea,
având o competenţă în materie tarifară şi comercială, continua acţiunea statelor membre în
aceste domenii, precum şi obligaţiile asumate de state. Cât priveşte caracterul necondiţionat al
normei de drept internaţional, Curtea a decis că se impunea examinarea spiritului, economiei
textului şi a termenilor folosiţi. Referitor la Acordul general, instanţa comunitară a remarcat
flexibilitatea accentuată a dispoziţiilor sale, mai ales a celor care permiteau derogări, existenţa
unor măsuri care puteau fi luate în situaţii excepţionale şi reglementarea diferendelor. Date
fiind aceste caracteristici, CJCE a concluzionat că Acordul general pentru Tarife şi Comerţ nu
era de natură să dea naştere, în privinţa justiţiabililor Comunităţii, dreptului de a se prevala de
prevederile sale în justiţie.
Acelaşi raţionament va fi repetat două decenii mai târziu156. Instanţa europeană a fost
sesizată de Germania care, în contradictoriu cu Consiliul, a cerut anularea parţială a
Regulamentului 404/93 privind organizarea comună a pieţei în sectorul bananelor1571. Unul
dintre motivele acţiunii a fost încălcarea regulilor Acordului General asupra Tarifelor şi
Comerţului (GATT), de către respectivul regulament. Deşi a recunoscut că Acordul obliga
juridic Comunitatea, Curtea a apreciat că acesta nu putea fi invocat de justiţiabili pentru a
contesta legalitatea unui act comunitar din cauza absenţei caracterului său necondiţionat.
Instanţa europeană a catalogat normele GATT ca fiind mult prea flexibile, permiţând derogări
şi negocieri între state pentru găsirea unor soluţii general acceptate. "Când are efecte directe
un tratat internaţional? Curtea a conceput un test în două etape. Într-o primă etapă, ea
examinează dacă acordul în întregul său este susceptibil să conţină dispoziţii cu efect direct.
(...) Dacă nu aceasta este situaţia, Curtea va utiliza un "test politic", care analizează natura,
finalitatea, spiritul sau regimul general al acordului. (...) Condiţiile pentru efectul direct al
dreptului extern al Uniunii diferă aici faţă de analiza efectului direct din sfera internă"158.
Acest test jurisprudenţial rămâne valabil şi în contextul acordurilor perfectate în cadrul OMC.
39. Acordurile comerciale internaţionale. Cel mai important mod de manifestare a
competenţei exclusive a Uniunii privind politica comercială comună se manifestă prin
încheierea de acorduri cu alte organizaţii internaţionale şi ţări terţe. Procedura este prevăzută
de art. 207 TFUE, articol care face trimitere la principiile şi procedura de drept comun care se
aplică în cazul negocierii şi încheierii de tratate internaţionale de către Uniune (art. 218
TFUE).
Comisia prezintă recomandări Consiliului, care o autorizează să deschidă negocierile

necesare. Acestea se desfăşoară de Comisie, în acord cu directivele date de Consiliu.
Începerea negocierilor şi încheierea acordurilor este decisă de Consiliu, în principiu, cu
majoritate calificată. Derogările de la această regulă se manifestă în domenii considerate
sensibile şi în anumite condiţii: comerţul cu servicii, aspectele comerciale ale proprietăţii
intelectuale, investiţiile străine directe, în cazul în care acordurile cuprind dispoziţii pentru
care este necesară unanimitatea pentru adoptarea de norme interne; comerţului cu servicii
culturale şi audiovizuale, în cazul în care aceste acorduri riscă să aducă atingere diversităţii
culturale şi lingvistice a Uniunii; comerţului cu servicii sociale, de educaţie şi de sănătate, în
156
Germania/ Consiliului Uniunii Europene, cauza C-280/93, hotărârea din 5 octombrie 1994.
157
JO L 47, 25.2.1993, p. 1.
158
R. Schütze, Dreptul constituţional al Uniunii Europene, Editura Universitară, 2013, p. 336.
41
situaţia în care aceste acorduri pot să perturbe în mod grav organizarea acestor servicii la nivel
naţional şi să aducă atingere răspunderii statelor membre pentru prestarea acestor servicii (art.
207 alin. 4 TFUE).
În exercitarea competenţei sale în materia politicii comerciale comune, Uniunea poate

adopta şi acte unilaterale, precum măsuri de protecţie comercială, printre care şi cele care se
adoptă în caz de dumping şi de subvenţii (art. 207 alin. 1 TFUE).
40. Importurile şi exporturile din/în Uniune. Importurile şi exporturile din/în Uniune

nu sunt supuse restricţiilor cantitative sau măsurilor cu efect echivalent, ca regulă generală.
″(...) Articolul 1 din Regulamentul nr. 2603/69 pune în aplicare principiul libertăţii
exporturilor pe plan comunitar şi trebuie deci interpretat în sensul că interzice nu doar
restricţiile cantitative la exportul de mărfuri din Comunitate faţă de ţările terţe, ci, în acelaşi
timp, măsurile luate de statele membre al căror efect echivalent poate să conducă la o
interzicere a exporturilor. Or, măsurile în speţă, din cauza faptului că restrâng plata preţului
mărfurilor, care constituie o componentă esenţială a operaţiunii de export, echivalează cu o
restricţie cantitativă la export″159.
Uniunea şi-a rezervat însă posibilitatea de a lua măsuri constând în suspendarea sau
retragerea concesiilor existente; creşterea drepturilor vamale sau introducerea oricărei alte
impuneri la import; instaurarea restricţiilor cantitative sau a oricărei alte măsuri care modifică
condiţiile de import sau de export sau care afectează în alt mod schimburile comerciale cu un
stat terţ160. Aceste măsuri de politică comercială sunt dispuse ca reacţie la obstacolele în calea
comerţului, care au un efect asupra pieţei europene; în scopul de a înlătura prejudiciul care
rezultă sau pentru a reacţiona la obstacole în calea comerţului care au un efect asupra pieţei
unei ţări terţe.
Regulamentul (CE) nr. 1061/2009 al Consiliului din 19 octombrie 2009 privind

instituirea unui regim comun aplicabil exporturilor permite statelor membre să solicite
instituţiilor europene, precum şi acestora să adopte din proprie iniţiativă, măsuri care
limitează exporturilor 161 . În cazul în care acţiunea Comisiei a fost solicitată de un stat
membru, Comisia ia o decizie în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la primirea cererii. În
cazul în care Comisia nu dă curs unei astfel de solicitări, ea comunică fără întârziere această
decizie Consiliului, care decide cu majoritate calificată. Pe lângă acţiunile imediate,
159
Centro-Com, cauza C-124/95, hotărârea din 14 ianuarie 1997.
160
Regulamentul (CE) nr. 3286/94 al Consiliului din 22 decembrie 1994 privind adoptarea procedurilor
comunitare în domeniul politicii comerciale comune în vederea asigurării exercitării de către Comunitate a
drepturilor care îi sunt conferite de normele comerţului internaţional, în special de cele instituite sub egida
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), JO L 349, 31.12.1994, p. 71.
161
Potrivit art. 6 din acest Regulament, ″în vederea prevenirii unei situaţii critice cauzate de o penurie de produse
esenţiale sau a remedierii unei astfel de situaţii şi în cazul în care interesele Comunităţii impun o acţiune
imediată, Comisia, la cererea unui stat membru sau din proprie iniţiativă şi ţinând seama de natura produselor şi
a celorlalte particularităţi ale tranzacţiilor în cauză, poate condiţiona exportul unui produs de prezentarea unei
autorizaţii de export care se acordă în conformitate cu procedurile şi în limitele pe care aceasta le hotărăşte, până
la adoptarea deciziei ulterioare a Consiliului în temeiul articolului 7″ (art. 6).
42
Regulamentul prevede posibilitatea Consiliului, hotărând cu majoritate calificată la
propunerea Comisiei, de a adopta măsurile adecvate pentru a preveni o situaţie critică cauzată
de o penurie de produse esenţiale sau pentru a remedia o astfel de situaţie; pentru a permite
punerea în aplicare a angajamentelor internaţionale asumate de către Uniune sau de către toate
statele sale membre, în special în privinţa comerţului cu produse de bază.
43
1. Măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative sunt definite ca reprezentând
și , totodată, sunt interzise deoarece:
a) Măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative reprezintă măsuri care
rezultă din orice tip de act provenit de la o autoritate publică şi practici
administrative și sunt interzise deoarece determină ca importurile din celelalte
state membre să fie imposibile, fie mai dificile sau mai oneroase faţă de
desfacerea producţiei naţionale.
b) Măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative reprezintă practici
administrative și taxe fiscale, care sunt interzise deoarece împiedică comerţul
intracomunitar direct sau indirect, în mod real sau potenţial.
c) Măsurile cu efect echivalent privesc exclusiv produsele importate sau exportate
şi se percep la trecerea frontierei sau ca efect al trecerii frontierei și sunt
interzise deoarece au un efect restrictiv asupra comerțului intracomunitar.
A.
2. Din perspectiva liberei circulații a lucrătorilor, persoana care care nu mai are
calitatea de salariat în statul membru gazdă, se bucură de următoarele drepturi:
a) își menține statutul de lucrător salariat dacă se află în incapacitate definitivă de a munci, ca
rezultat al unei boli sau al unui accident;
b) își menține statutul de lucrător salariat dacă este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în
șomaj, după ce a fost angajat pe o perioadă de peste un an, și s-a înregistrat ca persoană care
caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forței de muncă;
c) își menține statutul de lucrător salariat dacă este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în
șomaj involuntar, după ce a fost angajat pe o perioadă de peste un an, și s-a înregistrat ca
persoană care caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forței de muncă;
C.
3. În cazul persoanelor juridice constituite în acord cu legislația unui stat membru,

dreptul de stabilire reglementat de articolele 49-55 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene permite:
a) constituirea şi funcționarea întreprinderilor, a societăţilor civile sau comerciale şi a altor
persoane juridice de drept public sau privat, înlăturarea restricţiile privind înfiinţarea de
agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui
stat membru, precum și deplasarea sediului societăţilor şi păstrarea calităţii de subiect de
drept;
b) constituirea şi funcționarea întreprinderilor, a societăţilor civile sau comerciale şi a altor
persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ, în condiţiile
c) constituirea şi funcționarea întreprinderilor, a societăţilor civile sau comerciale şi a altor
persoane juridice de drept public sau privat, inclusiv a celor fără scop lucrativ, în condiţiile
1
B.
4. Legislația aplicabilă lucrătorilor detașați este:

a) în principiu, legislația statului de origine al angajatorului lor și actele administrative,
convenţiile colective şi sentinţele arbitrale de aplicabilitate generală ale statului membru pe
teritoriul căruia se execută lucrările (statul gazdă), cu privire la perioadele maxime de lucru şi
perioadele minime de odihnă; durata minimă a concediilor anuale plătite; salariul minim, plata
orelor suplimentare; condiţiile de punere la dispoziţie a lucrătorilor; securitatea, sănătatea şi
igiena la locul de muncă; măsurile de protecţie în privinţa femeilor însărcinate sau care au
născut, copiilor şi tinerilor; egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei, alte dispoziţii în
materie de combatere a discriminării.
b) legislația statului de origine al angajatorului lor, deoarece aplicarea unei alte legislații ar
avea un efect restrictiv nepermis asupra libertății de a presta servicii;
c) dispozițiile Directivei 96/71/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16
decembrie 1996 privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii (J. Of. L 18,
21.01.1997).
A.
5. La data de 13 septembrie 2006, a fost publicată în Jurnalul oficial al UE, Directiva X

privind protecţia apelor curgătoare în cadrul Uniunii Europene. Termenul de transpunere al
directivei a început să curgă de la data de 13 octombrie 2006 şi a fost stabilit la 2 ani, acesta
urmând să se împlinească la 13 octombrie 2008 pentru toate statele membre. Statul român nu
a transpus această directivă, solicitând o prelungire cu 1 an a termenului de transpunere date
fiind condiţiile interne. Pe 13 ianuarie 2008, fabrica de îngrăşăminte chimice din oraşul Y a
deversat în apa curgătoare din localitate o cantitate de produse rezultate în urma procesului
de fabricare. Parchetul de pe lângă Judecătoria Y a început urmărire penală împotriva
directorului fabricii, din ordinul căruia substanţele nocive au fost deversate în apă, iar la
finalul cercetărilor, s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de
deversare de substanţe periculoase în ape curgătoare, infracţiune incriminată de Directiva X.
Care va fi hotărârea instanţei de judecată?
a) Dat fiind că actele juridice adoptate de instituțiile Uniunii Europene produc efect direct și
imediat în statele membre încă din momentul publicării acestora în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene; instanța va dispune condamnarea directorului fabricii, deoarece, din ordinul
acestuia, au fost încălcate dispozițiile directivei;
b) Dat fiind că directivele nu prezintă efect direct pe perioada transpunerii, instanța va dispune
achitarea directorului fabricii;
c) Instanța va dispune achitarea directorului fabricii, deoarece pe durata transpunerii,
directivele dau naştere doar unor simple interese în beneficiul cetăţenilor, iar după
transpunere, directiva prezintă efect direct prin intermediul măsurilor naţionale.
B.
2
6.La data de 1 martie 2009, Domnul T, persoană cu handicap locomotor, a introdus o
acţiune în faţa Tribunalului Dolj, arătând, printre altele că nu i s-a acordat, de către Casa
de Pensii şi Asigurări Sociale Dolj, indemnizaţia pe care a cerut-o pentru a-şi cumpăra un
dispozitiv care să-l ajute să se deplaseze la serviciu, deşi contribuise în ultimii 10 ani la
fondului asigurărilor sociale şi era îndreptăţit să primească indemnizaţia. Printre altele,
domnul T a invocat încălcarea art. 26 din Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale,
potrivit căruia Uniunea recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor cu handicap de a
beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială şi profesională,
precum şi participarea la viaţa comunităţii. Poate fi cenzurat refuzul Casei de Pensii şi
Asigurări Sociale Dolj de a-i acorda indemnizaţia Domnului T în baza Cartei Europene a
Drepturilor Fundamentale?
a) Răspunsul este negativ, deoarece Carta Drepturilor Fundamentale este obligatorie
b) Răspunsul este negativ, deoarece Carta Drepturilor Fundamentale nu este obligatorie
c) Răspunsul este negativ, deoarece Carta Drepturilor Fundamentale nu are forțp juridică
obligatorie, fiind anexă la Tratatul privind Uniunea Europeană, iar anexele nu au forța
A.
7. Instituțiile Uniunii Europene care exercită funcția legislativă sunt:

a) Consiliul European în calitate de initiator al actelor normative; Consiliul Uniunii Europene
și Parlamentul European, în calitate de organe decizionale;
b) Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European, în calitate de organe decizionale și
Comisia Europeană, în calitate de inițiatoare a actelor normative europene;
c) Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European, în calitate de organe decizionale și
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în calitate de organ care veghează la aplicarea corectă
și uniformă a dreptului european.
B.
8. Primul Ministru din statul X, stat membru al Uniunii Europene, a făcut în repetate rânduri
declaraţii cu caracter rasist privind cetăţenii de etnie romă. Mai mult, acesta a afirmat că ar fi
necesare măsuri radicale prin care această categorie de persoane să fie obligată să părăsească statul
X. Având în vedere această situaţie, Comisia Europeană şi celelalte state membre şi-au exprimat
îngrijorarea şi au arătat că vor declanşa mecanismele prevăzute de Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene în vederea adoptării de sancţiuni faţă de statul X. Comisia şi statele membre ar
putea recurge la următoarele mecanisme:
a) sesizarea directă a Curții de Justiție a Uniunii Europene;
b) declanșarea procedurii de excludere a statului respectiv din Uniunea Europeană;
c) declanșarea procedurii de constatare a existenței unui risc clar de încălcare gravă, de către un stat
membru, a principiilor Uniunii.
C.
3
a) prioritatea de reglementare într-un domeniu care ţine de competenţele concurente
valoare.
b) prioritatea de reglementare într-un domeniu care ţine de competenţele exclusive
valoare.
c) prioritatea de reglementare într-un domeniu care ţine de competenţele de
coordonare revine statelor membre, iar Uniunea intervine condiţionat, dacă acţiunea
statelor este insuficientă pentru atingerea obiectivului urmărit, iar acţiunea sa aduce un
plus de valoare.
4
Dreptul de stabilire şi libertatea de a presta servicii
69. Plan. Dreptul de stabilire (secţiunea 1) şi libertatea de a presta servicii (secţiunea

2) sunt instituţii juridice ale pieţei interne, care se referă la activităţi economice independente.
Alături de libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi, aceste instituţii sunt denumite în doctrină şi
libertăţi profesionale 1 . Regimul lor juridic este reglementat de dispoziţii ale Tratatului, de
norme de drept derivat, iar Curtea de Justiţie şi-a adus, ca de obicei, un aport esenţial
(secţiunea 3). În aşteptarea actelor pe care instituţiile comunitare urmau să le adopte în baza şi
pentru aplicarea articolelor din Tratat care reglementau aceste libertăţi, Curtea a recunoscut
efectul direct vertical şi chiar orizontal al dreptului primar pertinent, date fiind claritatea sa şi
posibilitatea aplicării imediate2. În consecinţă, nu doar statul, ci şi organizaţiile profesionale
sunt obligate să asigure caracterul efectiv al dreptului de stabilire şi liberei prestări a
serviciilor (LPS). Uniunea Europeană garantează caracterul efectiv al acestor libertăţi prin
eliminarea restricţiilor în calea lor, scop în care principiul nediscriminării şi înlăturarea
normelor care creează obstacole deşi se aplică nediferenţiat, reprezintă instrumentele esenţiale
de acţiune. În al doilea rând, s-a urmărit armonizarea materiilor care le pot condiţiona, caz în
care cele mai importante mijloace de acţiune sunt directivele (de ex. Directiva 2005/36/CE
privind recunoaşterea calificărilor profesionale; Directiva 2006/123/CE privind serviciile în
cadrul pieţei interne3). Una dintre cele mai problematice chestiuni legate de libertatea de a
presta servicii, cu impact şi asupra liberei circulaţii a lucrătorilor, este regimul juridic aplicabil
lucrătorilor detaşaţi (secţiunea 4).
Secţiunea 1. Dreptul de stabilire
70. Definiţie. Dreptul de stabilire este reglementat în prezent de articolele 49-55 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex.-art. 43-48 TCE). Potrivit art. 49 alin. 2
TFUE, libertatea de stabilire presupune accesul la activităţi independente şi exercitarea
acestora, precum şi constituirea şi administrarea întreprinderilor, a societăţilor civile sau
comerciale şi a altor persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop
lucrativ, în condiţiile cerute pentru resortisanţii proprii de legislaţia ţării de stabilire. În acest
1
2
Reyners, cauza 2/74, hotărârea din 21 iunie 1974; Thieffry, cauza 71/76, hotărârea din 28 aprilie 1977.
3
J.O. L 376 , 27/12/2006, p. 36 –68.
1
scop, sunt interzise restricţiile privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat membru
pe teritoriul altui stat membru, precum şi restricţiile privind înfiinţarea de agenţii, sucursale
sau filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru.
Curtea de Justiţie a definit dreptul de stabilire ca "desfăşurarea efectivă a unei activităţi
economice prin intermediul unui sediu din alt stat membru, pentru o perioadă
nedeterminată"4. Resortisanţii altor state membre trebuie să îndeplinească condiţiile stabilite
de legislaţia statului membru gazdă, în privinţa cetăţenilor sau persoanelor juridice având
naţionalitatea statului gazdă, care exercită activităţi similare sau identice.
Stabilirea, în accepţiunea dreptului Uniunii Europene, se aplică în situaţia în care un
resortisant al unui stat membru, persoană fizică, doreşte să desfăşoare o activitate economică
independentă într-un alt stat membru decât cel de origine, scop în care îşi constituie un sediu
permanent principal sau secundar în statul gazdă. Stabilirea este "o noţiunea foarte largă,
implicând posibilitatea unui resortisant comunitar de a participa în mod stabil şi continuu la
viaţa economică a unui stat membru, altul decât statul său de origine şi să realizeze profit din
aceasta, favorizând astfel întrepătrunderea economică şi socială în interiorul Comunităţii în
domeniul activităţilor independente" 5 . Resortisantul devine astfel un lucrător independent,
statut diferit de cel al unui lucrător salariat, analizat în capitolul precedent. Principalul element
de diferenţiere între lucrătorii salariaţi şi cei independenţi este faptul că cei dintâi desfăşoară o
activitate economică, în cadrul unui raport juridic de subordonare, raport care lipseşte în cel
de-al doilea caz6.
71. Titulari. Spre deosebire de libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi, dreptul de
stabilire profită nu doar persoanelor fizice având cetăţenia unui stat membru, ci şi persoanelor
juridice, indiferent de denumire (întreprindere, societate, etc.), constituite în conformitate cu
desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii (art. 54 TFUE). Potrivit art. 54 alin. 2 TFUE, "prin
societăţi se înţeleg societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau
comerciale, inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat,
cu excepţia celor fără scop lucrativ".
În consecinţă, o persoană juridică poate desfăşura o activitate economică într-un alt
stat membru decât cel în care îşi are sediul principal, fie prin transferul sediului principal, fie
prin crearea unor sedii secundare cu caracter permanent, în condiţii similare cu societăţile
constituite conform legislaţiei statului gazdă. Sediile secundare pot fi filiale, agenţii,
sucursale, birouri cu personal, echipate tehnic şi apte pentru a funcţiona autonom 7 , etc.
"Putem deci considera că o «prezenţă permanentă» este una dintre formele posibile de
stabilire cu titlu secundar"8.
Secţiunea 2. Libera prestare a serviciilor
72. Definiţie. Libera circulaţie a serviciilor este garantată de articolele 56-62 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex.-art. 49-55 TCE). "Libertatea de a presta
servicii (sau LPS) poate fi definită ca dreptul de a oferi, pornind de la un loc de activitate,
indiferent dacă este principal sau secundar, situat în Comunitate, servicii pe teritoriul
4
Factortame, cauza C-221/89, hotărârea din 25 iulie 1991, pct. 20.
5
6
Meeusen, cauza C-337/97, hotărârea din 8 iunie 1999.
7
ARO Lease, cauza C-190/95, hotărârea din 17 iulie 1997.
8
2
celorlalte state membre"9. Tratatul interzice restricţiile privind libera prestare a serviciilor în
cadrul Uniunii, cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un alt stat membru
decât cel al beneficiarului serviciilor. Experienţa integării europene a demonstrat că aceasta
este doar una dintre ipotezele în care este incidentă libera prestare a serviciilor, probabil cea
mai frecventă. Nu doar prestatorul serviciului se deplasează din statul în care este stabilit în
statul de origine al beneficiarului serviciului, ci şi beneficiarul se poate deplasa în statul în
care se află prestatorul (situaţie frecventă în cazul serviciilor medicale10) sau serviciul în sine
poate constitui elementul transfrontalier care determină aplicarea dreptului Uniunii (de
exemplu, în domeniul telecomunicaţiilor11). O altă ipoteză de aplicare a LPS este cea în care
atât prestatorul, cât şi beneficiarul se deplasează împreună într-un alt stat membru sau,
provenind din state diferite, se deplasează într-un stat terţ în vederea prestării serviciului. Este
cazul unui ghid turistic care însoţeşte un grup de vizitatori resortisanţi ai aceluiaşi stat
membru sau al unui avocat care se deplasează într-un alt stat, în vederea unei pledoarii12. Deşi
nu sunt cuprinse în textul articolului 56 alin. 1 TFUE, dispoziţiile privind circulaţia serviciilor
în Uniune se aplică şi în aceste cazuri, în care lipseşte caracterul temporar al serviciului
prestat sau acesta nu mai are relevanţă. În vederea executării prestaţiei, statul gazdă trebuie să
asigure prestatorului aceleaşi condiţii de care beneficiază resortisanţii proprii şi nu poate
impune alte cerinţe în raport cu naţionalii aflaţi în aceeaşi situaţie. Diferenţa esenţială faţă de
dreptul de stabilire este faptul că prestatorul serviciului nu este stabilit în statul membru în
care îşi oferă serviciile, ci sediul său profesional sau economic permanent rămâne în statul de
origine (mai puţin în cazurile în care beneficiarul se deplasează în statul prestatorului).
73. Serviciile. Serviciile sunt definite de Tratat drept prestaţiile furnizate în mod
obişnuit în schimbul unei remuneraţii şi care cuprind, în special, activităţi cu caracter
industrial, comercial, artizanal şi activităţile prestate în cadrul profesiilor liberale (art. 57
TFUE). Potrivit Directivei 2006/123, serviciul este orice activitate economică independentă,
prestată în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii. "(...) Noţiunea de "serviciu", în sensul
Tratatului, poate cuprinde servicii având o natură foarte diferită, inclusiv serviciile a căror
prestare se întinde pe o perioadă îndelungată, de exemplu mai mulţi ani, astfel cum este cazul
serviciilor furnizate în materie de construcţii de dimensiuni mari. Totodată, pot constitui
servicii în sensul Tratatului, prestaţiile pe care un operator economic stabilit într-un stat
membru le furnizează mai mult sau mai puţin frecvent sau regulat, chiar pe o perioadă
prelungită, unor persoane stabilite în unul sau mai multe state membre, de exemplu activitatea
de consiliere sau informare în schimbul unei remuneraţii. Într-adevăr, nicio dispoziţie din
Tratat nu permite să se determine, în mod abstract, durata sau frecvenţa de la care furnizarea
unui serviciu sau a unui anumit tip de servicii într-un alt stat membru nu poate fi considerată
prestare de servicii în sensul Tratatului "13.
Activităţile sportive intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, în măsura în
care constituie activităţi economice şi pot determina aplicarea LPS, în prezenţa unui element
de extraneitate comunitară. Acesta poate consta în participarea unui sportiv la o competiţie
organizată într-un alt stat membru, decât cel în care este stabilit 14 . Din definiţiile date de
9
10
Smits-Geraets şi Peerbooms, cauza C-157/99, hotărârea din 12 iulie 2001.
11
Van Adverteerders, cauza 352/85, hotărârea din 26 aprilie 1988.
12
13
Bruno Schnitzer, cauza C-215/01, hotărârea din 11 decembrie 2003, pct. 30, 31.
14
"Activităţile sportive şi, mai ales, participarea unui atlet de nivel înalt la o competiţie internaţională sunt
susceptibile să implice prestarea mai multor servicii distincte, dar strâns legate, care s-ar putea încadra la
articolul 59 din Tratat, chiar dacă unele dintre aceste servicii nu sunt plătite de beneficiari (...). Cu titlu de
exemplu, organizatorul unei astfel de competiţii oferă atletului posibilitatea de a-şi exercita activitatea sportivă în
competiţie cu alţi concurenţi, şi, în acelaşi timp, atleţii, prin participarea la competiţie, permit organizatorului să
producă un spectacol sportiv la care publicul poate asista, pe care emiţătorii de programe televizate îl pot
3
dreptul Uniunii, observăm că nu se impune existenţa unui contract între prestator şi beneficiar.
Astfel, LPS se aplică şi ofertelor de servicii, fără a fi necesar ca între prestator şi beneficiar să
se fi stabilit deja un raport juridic15. Dispoziţiile privind libera circulaţie a serviciilor nu se
aplică în domeniile transporturilor, bancar şi de asigurări asociate mişcărilor capitalurilor,
domenii care sunt guvernate de norme speciale.
Remuneraţia este o condiţie esenţială ca un serviciu să fie inclus LPS. De regulă, ea
provine de la beneficiarul serviciului, însă poate fi plătită şi de către un terţ16. "(...) O prestaţie
medicală furnizată într-un stat membru şi plătită de către pacient nu poate înceta să se
încadreze în domeniul de aplicare a libertăţii de a presta servicii garantată de Tratat, numai ca
urmare a faptului că se solicită rambursarea cheltuielilor ocazionate cu îngrijirile în cauză, în
temeiul legislaţiei de asigurare pentru cazuri de boală a unui alt stat membru, care prevede, în
esenţă, o intervenţie în natură"17. În al doilea rând, se pare că aceasta poate consta şi în alte
avantaje, nu doar direct şi integral în bani. Cauza Deliège este un bun exemplu în acest sens18.
74. Comparaţie cu dreptul de stabilire. Interesul evidenţierii asemănărilor şi
deosebirilor între cele două instituţii juridice ale pieţei interne este dat de stabilirea regimului
juridic care se aplică diferitelor forme de exercitare a libertăţii profesionale în Uniune. Spre
deosebire de libera circulaţie a lucrătorilor, care cuprinde norme juridice ce se aplică
lucrătorilor salariaţi, atât dreptul de stabilire cât şi libera prestare a serviciilor vizează
desfăşurarea unor activităţi independente, în cadrul cărora nu există un raport de subordare.
Membrii familiei unui lucrător independent, cetăţeni ai unui stat terţ, beneficiază de accesul la
piaţa muncii, în condiţii de egalitate de tratament cu resortisanţii statului membru în care
cetăţeanul Uniunii şi-a exercitat una dintre libertăţile profesionale garantate de Tratat19. În
rest, cetăţenii statelor terţe pot exercita activităţi economice în Uniune, pe baza acordurilor
internaţionale încheiate de Uniune cu respectivele state sau, în cazul rezidenţilor pe termen
lung, în baza Directivei 2003/109/CE20.
O a doua deosebire este dată de cei ce pot invoca aceste libertăţi. Libera circulaţie a
lucrătorilor salariaţi este un drept fundamental al resortisanţilor europeni, persoane fizice care
au cetăţenia unui stat membru. Dreptul de stabilire şi libertatea de a presta servicii pot fi
utilizate deopotrivă de persoanele fizice, resortisante ale Uniunii, cât şi de persoanele juridice
constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi având cel puţin un loc principal
de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii.
Diferenţa fundamentală între dreptul de stabilire şi libera prestare a serviciilor ţine însă
de implantarea permanentă, printr-un sediul profesional sau economic, principal sau secundar,
a persoanei fizice sau juridice care exercită dreptul de stabilire pe teritoriul statului gazdă. În
timp ce titularul dreptului de stabilire se deplasează într-un alt stat membru cu caracter
permanent şi desfăşoară aici o activitate continuă, cel ce prestează servicii exercită o
transmite şi care poate interesa companiile de publicitate şi sponsorii. În plus, atletul furnizează propriilor săi
sponsori o prestaţie publicitară care se bazează pe activitatea sportivă însăşi" (Deliège, cauzele conexate C-51/96
şi C-191/97, hotărârea din 11 aprilie 2000, pct. 56, 57).
15
Alpine Investments, cauza C-384/93, hotărârea din 10 mai 1995.
16
De exemplu, de la un organism de securitate socială (Smits-Geraets, cit. supra).
17
Smits-Geraets şi Peerbooms, cit. supra.
18
A se vedea nota subsol nr. 295.
19
Mattern şi Cikotic, cauza C-10/05, hotărârea din 30 martie 2006.
20
Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanţilor ţărilor terţe care
sunt rezidenţi pe termen lung (J. Of. L 16, 23/01/2004, p. 44 – 53). O durată de şedere de peste 5 ani conduce la
obţinerea unui drept de şedere permanentă, inclusiv pentru membrii de familie care nu îndeplinesc această
condiţie, şi accesul la piaţa muncii.
4
activitate temporară într-un alt stat membru, fără să-şi deplaseze sediul în acest stat21. Curtea
de Justiţie însăşi a precizat că elementul decisiv pentru a determina aplicarea libertăţii de a
presta servicii îl reprezintă absenţa caracterului stabil şi continuu al participării persoanei la
viaţa economică a statului membru gazdă 22 . Împrejurarea că prestatorul unui serviciu îşi
constituie în statul în care oferă serviciul o anumită dotare materială (de exemplu, un birou, un
depozit) nu determină schimbarea regimului juridic care i se aplică, respectiv libera prestare a
serviciilor. Definitorii pentru libera prestare a serviciilor sunt două elemente: sediul
prestatorului rămâne în statul de origine, iar activitatea desfăşurată în statul gazdă este
temporară. Caracterul temporar al activităţilor "trebuie apreciat nu numai în funcţie de durata
prestaţiei, ci şi în funcţie de frecvenţa acesteia, de periodicitatea sau continuitatea sa.
Caracterul temporar al prestaţiei nu exclude posibilitatea ca prestatorul de servicii, în sensul
Tratatului, să achiziţioneze în statul membru de primire o anumită dotare (inclusiv un birou,
cabinet sau laborator) în măsura în care această dotare este necesară în vederea executării
prestaţiei în discuţie"23.
În raport cu libertăţile specifice pieţei interne, libera prestare a serviciilor are un
caracter subsidiar, rezidual, în sensul că se aplică în măsura în care nu îşi găseşte
aplicabilitatea o altă "libertate".
Secţiunea 3. Regimul juridic
75. Acordarea tratamentului naţional. Realizarea libertăţii de stabilire şi a liberei

prestări a serviciilor necesită recunoaşterea, de către statele membre pe teritoriul cărora se
exercită aceste libertăţi, în beneficiul celor care le exercită, a aceluiaşi tratament juridic pe
care îl aplică în cazul resortisanţilor proprii, aflaţi în situaţii identice sau similare. Temeiul
juridic al acestei obligaţii este art. 18 TFUE (ex.-art. 12 TCE). În cazul dreptului de stabilire,
Tratatul a prevăzut şi o normă cu caracter special, care înlătură de la aplicare dispoziţia
generală (art. 49 TFUE, ex.-art. 43 CE). Un alt temei rezultă din Directiva 38/2004, având, de
asemenea, o aplicabilitate generală24.
"În cazul unei persoane fizice, exercitarea unei activităţi profesionale nu presupune
doar posibilitatea de a avea acces la localuri din care activitatea poate fi desfăşurată (...), ci şi
posibilitatea de a-şi găsi o locuinţă. Rezultă că restricţiile prevăzute de legislaţia privind
locuinţele (...) sunt susceptibile să constituie un obstacol în calea exercitării activităţii. Pentru
a asigura o egalitate perfectă în privinţa concurenţei, resortisantul unui stat membru doritor să
21
"(...) Simplul fapt că un operator economic stabilit într-un stat membru furnizează servicii identice sau
similare într-un mod mai mult sau mai puţin frecvent sau regulat într-un alt stat membru, fără a dispune în
acest stat de o infrastructură care să-i permită să exercite stabil şi continuu o activitate profesională pe
teritoriul său şi, pornind de la respectiva infrastructură, să se adreseze, printre altele, resortisanţilor acestui stat
membru, nu este suficient pentru a permite să se concluzioneze că este stabilit în respectivul stat membru
(Bruno Schnitzer, cit. supra., pct. 32) ".
22
Comisia/Italia, cauza C-131/01, hotărârea din 13 februarie 2003, pct. 23.
23
Gebhard, cit. supra., pct. 27.
24
"Sub rezerva dispoziţiilor speciale prevăzute expres de Tratat şi de dreptul derivat, orice cetăţean al Uniunii
care, în temeiul prezentei directive, îşi are reşedinţa pe teritoriul statului membru gazdă se bucură de egalitate
de tratament în raport cu resortisanţii statului membru respectiv în domeniul de aplicare al tratatului.
Beneficiul acestui drept se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetăţenia unui stat membru şi care
au dreptul de şedere sau dreptul de şedere permanentă" (art. 24 alin. 1 din Directiva 38/2004).
5
exercite o activitate nesalariată într-un alt stat membru trebuie, deci, să îşi poată găsi o
locuinţă în condiţii echivalente cu cele de care beneficiază concurenţii săi naţionali din acest
stat. Prin urmare, orice restricţie adusă nu doar dreptului de acces la o locuinţă, însă şi
diverselor facilităţi acordate naţionalilor pentru a le uşura sarcina financiară, trebuie privită ca
un obstacol în calea activităţii profesionale însăşi" 25 . Într-o altă cauză, Curtea a decis că
descendenţii aflaţi în întreţinerea unui lucrător independent, stabilit într-un alt stat membru,
însă având reşedinţa în statul de origine al lucrătorului, au dreptul de a obţine finanţare pentru
studii în aceleaşi condiţii precum copiii resortisanţilor statului gazdă, în privinţa cărora nu se
impuneau cerinţe privind reşedinţa lor26.
Curtea a fost mult mai explicită într-o cauză având ca punct de plecare acordarea unor
indemnizaţii sociale, arătând că fostul articolul 52 TCEE (art. 49 TFUE) este temeiul legal
care justifică acordarea tratamentului naţional, întrucât în caz contrar, libertatea de stabilire ar
fi obstrucţionată. "Un stat membru operează o discriminare împotriva resortisanţilor altor state
membre, în cazul în care condiţionează acordarea unor alocaţii de naştere şi de maternitate, de
cerinţe privind reşedinţa anterioară pe teritoriul său, deoarece aceste condiţii sunt mult mai
uşor îndeplinite de către proprii săi resortisanţi. Această discriminare în acordarea alocaţiilor
care, pentru lucrătorii salariaţi, constituie avantaje sociale, reprezintă o încălcare a articolului
7, paragraful 2 din regulamentul 1612/68. Ea (norma-n.n.) încalcă, de asemenea, şi articolul
52 din Tratat, deoarece, în cazul lucrătorilor nesalariaţi, în ciuda absenţei unor reguli specifice
privind exerciţiul activităţilor profesionale, constituie, pentru resortisanţii celorlalte state
membre, o jenă în exercitarea acestora activităţi"27. Tratamentul naţional trebuie acordat în
privinţa tuturor aspectelor sociale, economice, juridice, care au legătură cu libertăţile
garantate de Tratat. "Aceasta implică deci, în principiu, o egalitate fiscală, socială, dreptul de
a investi în condiţii egale, de a achiziţiona sau de a accede la administrarea unei întreprinderi.
Curtea a precizat că libertatea de stabilire nu priveşte doar regulile specifice exerciţiului
propriu-zis al activităţilor profesionale, ci şi cele referitoare la ceea ce este util exercitării
activităţilor" 28 . De pildă, condiţionarea introducerii unei acţiuni în justiţie de plata unei
cauţiuni, care nu este cerută propriilor resortisanţi, constituie o discriminare directă pe motiv
de naţionalitate29.
76. Invocarea "libertăţilor" în contradictoriu cu statul de origine. Cele două
libertăţi se opun, în egală măsură, ca statele de origine să împiedice sau să descurajeze
stabilirea resortisanţilor lor în alte state membre sau prestarea serviciilor.
Este cazul legislaţiei unui stat membru care nu permitea societăţii-mamă, stabilită pe teritoriul
său, să deducă din beneficiul său impozabil, pierderile suferite de filialele sale implantate în
alte state membre, deşi o asemenea posibilitate era acordată societăţilor ale căror filiale erau
stabilite pe teritoriul naţional, în condiţiile în care filialele sale epuizaseră toate posibilităţile
de a se lua în calcul pierderile în statele în care se aflau30.
Normele juridice din dreptul Uniunii privind libertăţile specifice pieţei interne pot fi
invocate de resortisanţi împotriva statului de origine, dacă raportul juridic prezintă un element
de extraneitate comunitar; mai concret, dacă resortisanţii au exercitat anterior una sau mai
multe libertăţi de circulaţie, iar odată întorşi în statul de origine, acesta îi plasează într-o
situaţie dezavantajoasă faţă de cetăţenii altor state membre, aflaţi într-o situaţie identică sau
25
Comisia/Italia, cauza 63/86, hotărârea din 14 ianuarie 1988, pct. 15, 16. În speţă, CJCE a hotărât că legislaţia
italiană care rezerva doar resortisanţilor italieni accesul la achiziţionare şi închirierea unor locuinţe construite sau
restaurate cu ajutorul fondurilor publice, precum şi acordarea de credite cu dobândă redusă era contrară libertăţii
de stabilire şi LPS.
26
Meeusen, cit. supra.
27
Comisia/Luxembourg, cauza C-111/91, hotărârea din 10 martie 1993.
28
29
Hubbard, cauza C-20/92, hotărârea din 1 iulie 1993.
30
Marks & Spencer, cauza C-446/03, hotărârea din 13 decembrie 2005.
6
similară. "Într-adevăr, aceste libertăţi, care sunt fundamentale în sistemul Comunităţii, nu ar fi
realizate pe deplin dacă statele membre ar putea să refuze beneficiul dispoziţiilor dreptului
comunitar acelora dintre resortisanţii lor care au profitat de facilităţile existente în materia
circulaţiei şi stabilirii şi care au dobândit, în temeiul acesteia, calificările profesionale vizate
de directivă, într-un stat membru, altul decât cel a cărui cetăţenie o posedă"31. În cazul LPS,
prestatorul poate opune această libertate statului în care este stabilit, dacă serviciile sunt
prestate într-un alt stat membru 32 . În schimb, Tratatul nu poate fi aplicat în situaţii pur
interne33.
77. Accesul la activităţi economice. În cazul accesului la profesiile independente
reglementate, sub aspectul recunoaşterii calificărilor profesionale, trimitem la secţiunea
privind spaţiul european al diplomelor, din capitolul anterior, referitor la lucrătorii salariaţi34.
În absenţa armonizării unei activităţi profesionale la nivel european, statele membre
rămân, în principiu, competente pentru a defini exercitarea respectivei activităţi, însă această
competenţă trebuie exercitată cu respectarea libertăţilor fundamentale garantate de Tratat.
Potrivit art. 5 din Directiva 36/2005 privind recunoaşterea calificărilor profesionale, statele
membre nu pot restrânge, din motive legate de calificările profesionale, libertatea de a presta
servicii într-un alt stat membru în cazul în care prestatorul s-a stabilit în mod legal într-un stat
membru pentru a exercita aceeaşi profesie; precum şi în ipoteza în care prestatorul s-a
deplasat în statul în care urmează să ofere servicii, dacă a exercitat aceeaşi profesie în statul
membru de stabilire pe o perioadă de cel puţin doi ani în decursul ultimilor 10 ani anteriori
prestării, atunci când profesia nu este reglementată. Persoanele fizice sau juridice care
valorifică dispoziţiile europene privind LPS sunt scutite, în statul gazdă, de obligaţiile impuse
profesioniştilor stabiliţi pe teritoriul statului gazdă, privind autorizarea de către o organizaţie
profesională sau un organism profesional, înregistrarea sau afilierea în cadrul acestora sau
înscrierea pe lângă un organism de securitate socială de drept public, în scopul reglării
conturilor aferente activităţilor exercitate în beneficiul persoanelor asigurate. Aceste facilităţi
nu înlătură obligaţia prestatorilor de servicii de a respecta normele de conduită cu caracter
profesional, de reglementare sau administrative direct legate de calificările profesionale,
precum definiţia profesiei, utilizarea titlurilor şi abaterile profesionale grave care au o legătură
directă şi specifică cu protecţia şi siguranţa consumatorilor, precum şi dispoziţiile disciplinare
aplicabile în statul membru gazdă profesioniştilor care exercită aceeaşi profesie. Statele
membre pot solicita ca, atunci când prestatorul se deplasează pentru prima dată dintr-un stat
31
Knoors, cauza 115/78, hotărârea din 7 februarie 1979, pct. 20. Ulterior, CJCE a decis că "articolele 48 şi 52
din Tratatul CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca un stat membru să interzică unui resortisant al
său, titular al unei diplome universitare de ciclul III obţinută într-un alt stat membru, să utilizeze acest titlu pe
teritoriul său fără să fi obţinut o autorizaţie administrativă în acest scop, doar dacă procedura de autorizare are ca
unic scop să verifice dacă titlul universitar a fost emis în mod regulamentar, ca procedura să fie uşor accesibilă şi
să nu depindă de plata unor taxe administrative excesive, ca orice decizie de refuz de autorizare să poată face
obiectul unui control de natură jurisdicţională, ca persoana interesată să poată cunoaşte motivele care au stat la
baza deciziei şi ca sancţiunile prevăzute în caz de nerespectare a procedurii de autorizare să nu fie
disproporţionate, raportat la gravitatea infracţiunii" (Krauss, cauza C-19/92, hotărârea din 31 martie 1993).
32
Carpenter, cauza C-60/00, hotărârea din 11 iulie 2002.
33
"Trebuie subliniat că, astfel cum rezultă din documentele de la dosar, toţi suspecţii sunt resortisanţi italieni,
care au reşedinţa în Italia, au obţinut calificările de bioenergoterapeut şi pranoterapeut în Italia şi au fost
anchetaţi în baza articolului 348 din Codul penal italian, în urma unor intervenţii practicate exclusiv pe teritoriul
acestui stat membru. Toate aceste elemente demonstrează că, în speţă, ne aflăm în prezenţa unei situaţii pur
interne a unui stat membru" (Nino, cauza C-54/88, hotărârea din 3 octombrie 1990, pct. 10).
34
Este de menţionat că Directiva 36/2005 a fost adoptată în baza fostului art. 47 alin. 1 CE (art. 53 TFUE),
conform căruia "în vederea facilitării accesului la activităţile independente şi a exercitării acestora, Parlamentul
European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă directivele privind
recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri oficiale de calificare, precum şi privind
coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre cu privire la accesul la
activităţile independente şi la exercitarea acestora".
7
membru în altul pentru a furniza servicii, să informeze în acest sens autoritatea competentă
din statul gazdă, printr-o declaraţie scrisă care să cuprindă informaţiile privind asigurarea sau
alte mijloace de protecţie personală sau colectivă privind răspunderea profesională.
78. Legislaţia aplicabilă. Resortisanţii altor state membre, persoane fizice sau
juridice, care exercită libertatea de stabilire, trebuie să îndeplinească condiţiile stabilite de
legea statului membru gazdă, în privinţa cetăţenilor sau persoanelor juridice având
naţionalitatea statului gazdă, care exercită activităţi similare sau identice. În cazul libertăţii de
a presta servicii, prestatorul trebuie să respecte legislaţia statului său de origine, însă trebuie
să respecte şi legislaţia din statul membru în care efectuează prestaţiile, îndeosebi regulile de
conduită profesională şi disciplinară. O întreprindere care desfăşoară servicii într-un alt stat
membru, poate să-şi deplaseze proprii săi lucrători în statul gazdă, fără ca acesta din urmă să-i
poată interzice acest lucru sau să-i impună obţinerea unor autorizaţii pentru personalul din
statul de origine35. În schimb, statul gazdă poate să dispună aplicarea legislaţiei sale, inclusiv
a convenţiilor colective de muncă, şi în cazul acestei categorii de lucrători, cu condiţia să nu
conţină dispoziţii restrictive în privinţa LPS36 . Potrivit art. 3 din Directiva 96/71/CE37 , în
contextual libertăţii de a presta servicii, se aplică normele statului gazdă în ceea ce priveşte
perioadele maxime de lucru şi perioadele minime de odihnă, durata minimă a concediilor
anuale plătite, salariul minim, plata orelor suplimentare; securitatea, sănătatea şi igiena la
locul de muncă. În concluzie, cetăţenii statelor membre şi persoanele juridice având
naţionalitatea unui stat membru, stabilite, cu titlu principal sau secundar, într-un alt stat
membru trebuie să respecte legislaţia statului gazdă în privinţa activităţii desfăşurate; în timp
ce prestatorului de servicii nu i se aplică integral legislaţia statului gazdă.
Libera circulaţie a serviciilor presupune nu doar dreptul de a presta servicii, ci şi
dreptul de a primi servicii. În cazul în care beneficiarul serviciului se deplasează în statul în
care este stabilit prestatorul, raportul juridic dintre aceştia este guvernat de legislaţia statului
prestatorului. "Libertatea de a presta servicii include libertatea destinatarilor serviciilor de a se
deplasa în alt stat membru pentru a beneficia de un serviciu acolo, fără a fi stânjeniţi de
restricţii, chiar şi în legătură cu plăţile, iar turiştii, beneficiarii îngrijirilor medicale şi
persoanele care călătoresc în scop educaţional sau de afaceri trebuie să fie consideraţi ca fiind
destinatari ai acestor servicii"38. Destinatarii serviciilor sunt protejaţi de principiul general al
nediscriminării pe motiv de naţionalitate, atunci când se deplasează în alte state membre39. În
ipoteza aceasta, beneficiarul este cel care se bucură de principiul tratamentului naţional.
35
Rush Portugesa, cauza C-113/89, hotărârea din 27 martie 1990.
36
O legislaţie naţională nu îndeplineşte această condiţie dacă impune, de exemplu, unui prestator să plătească
cotizaţii pe care le datorează şi resortisanţii statului gazdă, în privinţa lucrătorilor pe care i-a afectat în statul
gazdă, dacă cotizaţii cu un scop similar sunt deja plătite în statul de origine al prestatorului. Curtea a decis că se
află în prezenţa unei restricţii a LPS care nu putea fi justificată prin protecţia socială a muncitorilor (Guiot, cauza
C-272/94, hotărârea din 28 martie 1996). A se vedea şi Desquenne şi Giral, cauzele conexate 62 şi 63/81,
hotărârea din 3 februarie 1982.
37
lucrătorilor în cadrul prestării de servicii (J. O. L 18, 21/01/1997).
38
Luisi şi Carbone, cauzele conexate 286/82 şi 26/83, hotărârea din 31 ianuarie 1984, pct. 16.
39
"În cazul în care dreptul comunitar garantează unei persoane fizice libertatea de a se deplasa într-un alt stat
membru, protejarea persoanei împotriva oricărui prejudiciu cauzat în acel stat membru, în aceleaşi condiţii
precum protecţia asigurată naţionalilor sau persoanelor care îşi au reşedinţa acolo, reprezintă corolarul libertăţii
de circulaţie. Rezultă că interdicţia discriminării se aplică destinatarilor serviciilor în sensul Tratatului, în ceea ce
priveşte protecţia împotriva riscului de agresiune şi dreptul de a obţine despăgubirea bănească prevăzută de
dreptul naţional în momentul survenirii riscului. Faptul că indemnizaţia în cauză este finanţată de Trezoreria
naţională nu poate modifica regimul protecţiei drepturilor garantate de Tratat" (Cowan, cauza 186/87, hotărârea
8
Rezervarea accesului gratuit la muzee doar cetăţenilor şi persoanelor cu domiciliul pe
teritoriul naţional este contrară LPS40.
79. Dificultăţi legate de exercitarea "libertăţilor" de către persoanele juridice.
Dreptul de stabilire şi libera prestare a serviciilor sunt libertăţi ale pieţei interne al căror
exerciţiu profită cel mai mult persoanelor juridice. Tratatul dispune că societăţile constituite în
conformitate cu legislaţia unui stat membru şi având sediul social, administraţia centrală sau
locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii sunt asimilate persoanelor fizice
resortisante ale statelor membre, în privinţa celor două libertăţi41. "Prin societăţi se înţeleg
societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv
societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor
fără scop lucrativ" (art. 54 alin. 2 TFUE). În contextul Tratatului, noţiunea de "societate" este
una autonomă, care ia în considerare diferitele regimuri juridice naţionale. Din conţinutul său,
sunt excluse societăţile care nu au un scop economic. Dificultăţile sunt legate de faptul că
Uniunea nu dispune de un regim general de recunoaştere a persoanelor juridice42, iar modul în
care societăţile sunt reglementate în statele membre diferă substanţial 43 . În doctrină, s-a
remarcat că jurisprudenţa Curţii a abordat într-un mod liberal doar obstacolele pe care statul
gazdă le poate crea societăţilor, lăsând statelor de origine capacitatea de a aprecia în ce
măsură permit deplasarea sediului societăţilor şi păstrarea calităţii de subiect de drept44.
Daily Mail. Hotărârea CJCE din cauza Daily Mail este prima dintr-o serie de
hotărâri care au clarificat condiţiile în care dreptul de stabilire se aplică în cazul societăţilor45.
Societatea Daily Mail a invocat dispoziţiile din Tratat privind libertatea de stabilire, în
contradictoriu cu administraţia britanică, considerând că această libertate îi conferea dreptul
de a-şi muta reşedinţa fiscală din Marea Britanie în Olanda, fără a fi obligată să obţină o
autorizare prealabilă. Potrivit legislaţiei britanice, o societate constituită în conformitate cu
legislaţia acestui stat îşi putea stabili sediul într-un alt stat membru, fără a-şi pierde
personalitatea juridică şi deci, fără a fi necesară dizolvarea sa, însă cu condiţia de a obţine o
autorizaţie în cazul în care îşi muta reşedinţa fiscală într-o altă ţară. Societăţile cu locul sau
sediul de direcţiune pe teritoriul britanic, erau supuse impozitării în acest stat.
Curtea de Justiţie a subliniat că, spre deosebire de persoanele fizice, societăţile sunt
entităţi create în temeiul unei ordini juridice naţionale şi există numai în temeiul legislaţiei
naţionale care determină constituirea şi funcţionarea acestora. Legislaţiile statelor membre
diferă mult în ceea ce priveşte legătura specifică cu teritoriul naţional cerută în vederea
constituirii societăţilor, precum şi referitor la posibilitatea unei societăţi de a-şi modifica
ulterior acest element de legătură. "Anumite legislaţii prevăd obligaţia ca nu numai sediul
social, ci şi sediul real, adică administraţia centrală a societăţii, să fie situate pe teritoriul
statelor membre respective, astfel încât deplasarea administraţiei centrale în afara acestui
teritoriu presupune dizolvarea societăţii, cu toate efectele pe care o asemenea dizolvare le
determină pe planul dreptului societăţilor şi al dreptului fiscal. Alte legislaţii recunosc
40
Comisia/Spania, cauza C-45/93, hotărârea din 15 mairtie 1994.
41
F. Mucciarelli demonstrează că asimilarea nu poate fi completă, din moment ce deplasarea societăţilor din
statul membru în care s-au constituit în mod legal poate conduce, în funcţie de regimul juridic al acestuia, la
dizolvarea societăţii, ceea ce nu poate avea loc în cazul persoanelor fizice, care-şi păstrează cetăţenia statului de
origine. Concluzia implicită este că persoanele juridice beneficiază, în stadiul actual al dreptului Uniunii, de o
libertate de stabilire mai restrânsă în comparaţie cu persoanele fizice, resortisante ale statelor membre (F.
Mucciarelli, Companies’ Emigration and EC freedom of establishement, articol disponibil la
http://works.bepress.com/federico_mucciarelli/, data ultimei consultări 6. 05. 2014).
42
Tratatul conţine o bază legală care permite armonizarea condiţiilor privind înfiinţare de agenţii, sucursale sau
filiale pe teritoriul statelor membre (art. 50 alin. 2 TFUE).
43
Pentru o analiză a familiilor juridice, a se vedea F. Mucciarelli, op. cit..
44
F. Mucciarelli, op. cit.
45
Daily Mail, cauza 81/87, hotărârea din 27 septembrie 1988.
9
societăţilor dreptul de a-şi transfera administraţia centrală în străinătate, însă unele dintre
acestea supun acest drept anumitor restricţii, iar efectele juridice ale transferului variază de la
un stat membru la altul"46. Curtea a arătat că Tratatul CEE a ţinut seama de această diferenţă
dintre legislaţiile naţionale şi a pus pe aceeaşi poziţie, drept legătură specifică, sediul social,
administraţia centrală şi locul principal de desfăşurare a activităţii ale unei societăţi, elemente
care, asemenea naţionalităţii în cazul persoanelor fizice, determină legătura cu o anumită
ordine juridică. În consecinţă, Tratatul nu garantează un drept absolut al societăţilor de a-şi
transfera sediul într-un alt stat membru şi de a-şi păstra, în acelaşi timp, calitatea de persoane
juridice ale statului de origine.
Centros. Soţii Bryde au constituit o societate în conformitate cu legislaţia britanică
şi au creat o sucursală a acesteia în Danemarca, unde de altfel se desfăşura întreaga activitate
a societăţii şi unde cei doi acţionari îşi aveau domiciliul47. Cei doi au dorit să evite astfel
aplicarea legislaţiei daneze în materia societăţilor, mai restrictivă, şi să beneficieze de norme
juridice mai uşor de îndeplinit, fără să fi desfăşurat vreo activitate în Marea Britanie, unde
Centros îşi avea sediul. Ministerul danez a refuzat înmatricularea sucursalei, pe motiv că
societatea a eludat normele naţionale.
Curtea a infirmat această teză, subliniind că societăţile sunt libere să aleagă statul în
conformitate cu a cărui legislaţie să se constituie, chiar dacă nu vor desfăşura activitatea
efectivă în acest stat. Prin urmare, scopul de a profita de o legislaţie mai avantajoasă este unul
legitim. "În speţă, trebuie subliniat că prevederile naţionale a căror aplicare au încercat să o
eludeze părţile reprezintă norme care reglementează constituirea societăţilor, iar nu norme
referitoare la desfăşurarea anumitor activităţi profesionale. Or, dispoziţiile tratatului privind
libertatea de stabilire urmăresc tocmai să permită societăţilor constituite în conformitate cu
desfăşurare a activităţii în cadrul Comunităţii să desfăşoare activităţi în alte state membre prin
intermediul unei agenţii, sucursale sau filiale"48. Danemarca a invocat faptul că interdicţia
înmatriculării proteja creditorii şi partenerii contractuali, şi combătea bancruta frauduloasă.
Curtea de Justiţie a admis aceste motive de interes general ca fiind legitime, însă a apreciat că
puteau fi realizate şi prin măsuri mai puţin restrictive, inclusiv prin cooperarea cu statul pe
teritoriul căruia a fost constituită societatea. Centros a pus bazele competiţiei între sistemele
de drept ale statelor membre şi indirect, a contribuit la liberalizarea acestui domeniu. "Statele
ar trebui să concureze între ele pentru a atrage firmele şi plătitorii de taxe; pentru a atinge
acest scop, se presupune că statele membre urmăresc să legifereze cel mai bun drept al
societăţilor posibil (...)"49.
Überseering. Societatea de drept olandez Überseering a cumpărat un teren în
Germania, pe care l-a utilizat în scopuri profesionale50. Aceasta a contractat cu o societate
germană renovarea unui garaj şi a unui motel construite pe terenul respectiv, iar ulterior, între
cele două societăţi, a avut loc un litigiu privind vicii în executarea lucrărilor. Instanţele
germane au respins acţiunea în pretenţii a Überseering, pe motiv că deşi societatea îşi
transferase sediul efectiv în Germania, aceasta rămânea o persoană juridică de drept olandez,
întrucât sediul său statutar se afla în acest stat, şi nu avea capacitate juridică în Germania, prin
urmare, nici capacitatea de a sta în justiţie. Überseering nu şi-a manifestat voinţa de a-şi
transfera sediul în Germania şi nu a făcut obiectul dizolvării în Olanda. Singura alternativă
pentru Überseering de a dobândi capacitatea de a sta în justiţie era reconstituirea sa în
Germania.
46
Daily Mail, cit. supra, pct. 20.
47
Centros, cauza C-212/97, hotărârea din 9 martie 1999.
48
Centros, cit. supra., pct. 26.
49
F. Mucciarelli, op. cit., p. 4.
50
Überseering, cauza C-208/00, hotărârea din 5 noiembrie 2002.
10
În speţă, Curtea a stabilit, cu titlu general, că achiziţionarea uneia sau mai multor
părţi ale unei societăţi, de către persoane fizice având reşedinţa într-un alt stat membru decât
cel în care societatea era constituită şi stabilită, trebuia analizată conform liberei circulaţii a
capitalurilor, dacă cumpărătorii părţilor sociale nu obţineau în urma operaţiunii o anumită
influenţă în privinţa deciziilor societăţii sau a determinării activităţilor sale. Achiziţionarea de
părţi sociale era, în schimb, o manifestare a libertăţii de stabilire, dacă privea asamblul
părţilor unei societăţi cu sediul statutar în alt stat membru şi conferea influenţă şi putere de a
determina deciziile societăţii. S-a concluzionat că statele membre nu pot refuza recunoaşterea
persoanelor juridice legal constituite pe teritoriul altor state, chiar în lipsa unor norme
europene de armonizare în această materie. Statele trebuie să permită societăţilor constituite în
mod valabil într-un alt stat membru să îşi exercite dreptul de stabilire secundară pe teritoriul
lor, fără a impune condiţii suplimentare ce restricţionează această libertate, chiar dacă
legislaţia în conformitate cu care societatea a luat naştere este una foarte diferită. Instanţa a
hotărât că cerinţa impusă unei societăţi de drept străin de a se reconstitui în Germania pentru
a-şi putea valorifica drepturile în justiţie, echivala cu negarea însăşi a libertăţii de stabilire.
Raţiuni generale precum protejarea creditorilor, a asociaţilor minoritari, a salariaţilor sau a
intereselor fiscale, deşi în anumite condiţii puteau justifica restrângerea libertăţii în discuţie,
nu puteau fi invocate de un stat pentru a interzice societăţilor legal constituite în alte state
membre de a sta în justiţie.
Inspire Art. Inspire Art a fost constituită ca societate de drept englez, cu sediul social în
Marea Britanie51. Societatea şi-a deschis o sucursală în Olanda, iar unicul său administrator şi
persoană abilitată să decidă în privinţa societăţii, domicilia tot în Olanda. Societatea îşi
desfăşura întreaga activitate în acest din urmă stat membru, scopul constituirii în Marea
Britanie fiind evitarea aplicării normelor mai severe de drept olandez privind societăţile.
Înmatricularea sucursalei în registrul comerţului din Amsterdam a fost condiţionată de
îndeplinirea unor obligaţii prevăzute de legea internă în cazul societăţilor constituite în
conformitate cu o altă legislaţie decât cea olandeză şi care îşi desfăşurau activitatea integral
sau aproape integral în Ţările de Jos, fără să prezinte o legătură reală cu statul în care s-au
constituit (denumite "societăţi străine de formă pură"). Obligaţiile erau indicarea calităţii pe
care o avea societatea potrivit dreptului olandez pe documentele emise, constituirea unui
capital minim şi respectarea regulilor privind răspunderea administratorilor.
Curtea de Justiţie a decis că impunerea unor astfel de reguli cu prilejul înmatriculării
unei sucursale a unei societăţi constituite în conformitate cu legislaţia unui alt stat membru
constituia o restricţie a libertăţii de stabilire. Deşi, ca regulă, astfel de restricţii pot fi admise în
dreptul Uniunii, în speţă, instanţa a apreciat că interesele de ordin general invocate de către
guvernul Ţărilor de Jos, respectiv protejarea creditorilor, combaterea exercitării abuzive a
libertăţii de stabilire, eficienţa controalelor fiscale, loialitatea tranzacţiilor comerciale, nu
puteau justifica restricţia identificată, măsura internă fiind înlăturată cel mai adesea ca inutilă
sau disproporţionată.
SEVIC System. SEVIC System, societate de drept german, a fuzionat cu Security Vision,
o societate constituită în Luxembourg. Autorităţile germane au refuzat înscrierea fuziunii în
registrul comerţului, pe motiv că această operaţiune putea fi încheiată valabil doar de subiecte
de drept având sediul în Germania52. Curtea de Justiţie a decis că libertatea de stabilire şi LPS
se aplicau în situaţii de fapt şi de drept precum cea de mai sus, fuziunea constituind "un mijloc
eficient de transformare a societăţilor în măsura în care permite, în cadrul unei operaţiuni
unice, exercitarea unei activităţi sub o formă nouă şi fără întrerupere, reducând în consecinţă
complicaţiile, întârzierile şi costurile legate de alte forme de reorganizare a societăţilor, astfel
cum presupun, de exemplu, dizolvarea unei societăţi cu lichidarea patrimoniului său şi
51
Inspire Art, cauza C-167/01, hotărârea din 30 septembrie 2003.
52
SEVIC Systems, cauza C-411/03, hotărârea din 13 decembrie 2005.
11
constituirea unei noi societăţi cu transferul elementelor de patrimoniu ale celei din urmă"53.
Legislaţia germană, refuzând în mod general operaţiunile de fuziune transfrontaliere, instituia
o diferenţă de tratament care reprezenta o restricţie a libertăţii de stabilire şi a LSP. Motivaţia
guvernului german, în sensul că norma internă urmărea protejarea creditorilor, eficienţa
controalelor fiscale, loialitatea tranzacţiilor comerciale, a fost respinsă de Curte, fiind
considerată disproporţionată în raport cu interesele urmărite.
Cartesio. Cartesio, o societate de drept maghiar, a solicitat transferul sediului său în
Italia, însă cu menţiunea că dorea să-şi păstreze calitatea de subiect de drept maghiar54. Sediul
unei societăţi de drept maghiar se află în locul în care se situează centrul de conducere a
activităţilor sale. Cererea a fost respinsă pentru motivul că dreptul maghiar nu permitea ca o
societate constituită în Ungaria să îşi transfere sediul în străinătate, continuând în acelaşi timp
să fie supusă legii maghiare în calitate de lege personală. Singura posibilitate pe care
societatea o avea era să înceteze să existe în Ungaria şi să se constituie din nou în
conformitate cu dreptul ţării pe teritoriul căreia dorea să îşi stabilească noul sediu.
Curtea a reamintit jurisprudenţa Daily Mail şi a accentuat faptul că "în lipsa unei
definiţii uniforme date de dreptul comunitar societăţilor care pot beneficia de dreptul de
stabilire în funcţie de criteriul unei legături unice care să determine dreptul naţional aplicabil
unei societăţi, problema dacă articolul 43 CE se aplică unei societăţi care invocă libertatea
fundamentală consacrată de acest articol (...) constituie o chestiune prealabilă care, în stadiul
actual al dreptului comunitar, poate fi soluţionată numai de dreptul naţional aplicabil"55. În
consecinţă, un stat membru poate să nu permită unei societăţi reglementate de dreptul său
naţional să îşi păstreze această calitate, în cazul în care intenţionează să se reorganizeze în alt
stat membru prin deplasarea sediului său pe teritoriul acestui din urmă stat, rupând astfel
legătura specifică prevăzută de dreptul naţional al statului membru în care a fost constituită.
VALE. La 12 iulie 2012, Curtea de Justiţie a soluţionat o trimitere preliminară foarte
importantă privind libertatea de stabilire 56 . Trimiterea a fost formulată de o instanţă din
Ungaria, în cadrul unui litigiu având ca obiect transformarea transfrontalieră a unei societăţi
de drept italian, în societate de drept maghiar. VALE Costruzioni Srl, o societate cu
răspundere limitată de drept italian, a solicitat radierea din Registrul Comerţului din Roma,
precizând că intenţionează să-şi transfere sediul social şi activitatea în Ungaria, precum şi să-
şi înceteze activitatea în Italia. Societatea a fost radiată la 13 februarie 2006, cu menţiunea
„societatea s-a mutat în Ungaria”. La data de 14 noiembrie 2006, s-a încheiat la Roma, actul
constitutiv al societăţii VALE Építési kft (o societate cu răspundere limitată de drept
maghiar), iar la 19 ianuarie 2007 s-a solicitat înregistrarea în Registrul Comerţului, printr-o
cerere adresată tribunalului comercial din Budapesta, menţionându-se că VALE Costruzioni
era predecesoarea legală a societăţii VALE Építési. Cererea a fost respinsă atât în primul, cât
şi în cel de-al doilea grad de jurisdicţie. VALE a formulat recurs la Curtea Supremă, susţinând
că ordonanţa de respingere a cererii sale încălca dispoziţiile articolelor 49 TFUE şi 54 TFUE.
Curtea Supremă a apreciat că transferul sediului social al unei societăţi care intra sub
incidenţa legislaţiei unui alt stat membru, cu o reconstituire a societăţii potrivit dreptului
maghiar şi cu menţionarea predecesoarei sale italiene nu putea fi considerată o transformare în
dreptul maghiar, întrucât dispoziţiile naţionale privind transformările se aplicau decât unor
situaţii interne. Totuşi, instanţa de recurs a ridicat problema compatibilităţii dintre libertatea
de stabilire şi o astfel de legislaţie, sesizând Curtea de Justiţie.
53
SEVIC Systems, pct. 21.
54
Cartesio, cauza C-210/06, hotărârea din 16 decembrie 2008.
55
Cartesio, pct. 109.
56
Cauza C-378/10. Comentariul acestei hotărâri a fost publicat pentru prima dată în Revista Forumul
Judecătorilor, nr. 3/2012.
12
Deşi transformarea transfrontalieră a societăţilor nu este reglementată prin norme
europene, CJ UE a stabilit că legislaţia internă care prevedea posibilitatea societăţilor
naţionale de a se transforma, dar nu permite transformarea unei societăţi care intra sub
incidenţa dreptului unui alt stat membru, se încadra domeniului de aplicare al articolelor 49
TFUE şi 54 TFUE. Legislaţia internă a instituit astfel "o diferenţă de tratament între societăţi
în funcţie de natura internă sau transfrontalieră a transformării, care este susceptibilă să
descurajeze societăţile cu sediul în alte state membre să exercite libertatea de stabilire
consacrată de tratat" 57 . Curtea a analizat dacă această restricţie era justificată de motive
imperative de interes general58; dacă era de natură să asigure realizarea obiectivelor urmărite
şi dacă depăşea ceea ce era necesar pentru atingerea acestora. "Or, în speţă, o asemenea
justificare lipseşte. Astfel, dreptul maghiar respinge, în general, transformările
transfrontaliere, ceea ce are ca rezultat împiedicarea efectuării unor astfel de operaţiuni, chiar
dacă interesele menţionate la punctul anterior nu ar fi ameninţate. În orice caz, o astfel de
normă depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prin care se urmăreşte
protejarea intereselor menţionate"59.
Curtea a precizat că transformările transfrontaliere intracomunitare sunt reglementate de
dreptul naţional, în lipsa unor norme europene. Statul membru gazdă este îndreptăţit să
stabilească dreptul intern relevant pentru o asemenea operaţiune şi să aplice dispoziţiile sale
referitoare la transformările interne care reglementează constituirea şi funcţionarea unei
societăţi. Normele interne trebuie să respecte principiile echivalenţei (să nu fie mai puţin
favorabile decât cele care se aplică situaţiilor similare de natură internă) şi efectivităţii (să nu
facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea
juridică a Uniunii). Prin urmare, refuzul autorităţilor unui stat membru de a menţiona în
Registrul Comerţului, în cazul unei transformări transfrontaliere, societatea din statul membru
de origine drept „predecesoare legală” a societăţii transformate nu era compatibil cu principiul
echivalenţei, dacă o astfel de menţionare a societăţii predecesoare se efectua în cazul
transformărilor interne. În al doilea rând, practica autorităţilor statului membru gazdă de a
refuza să ţină seama de documentele emise de autorităţile statului membru de origine în
cadrul procedurii de înregistrare, risca să pună societatea care solicita transformarea în
imposibilitatea de a demonstra că s-a conformat în mod efectiv cerinţelor statului de origine,
punând astfel în pericol realizarea transformării transfrontaliere.
Cu acest prilej, Curtea de Justiţie a recunoscut, în premieră, dreptul unei societăţi
constituite conform legislaţiei unui stat membru, de a se transfera într-un alt stat membru şi de
a deveni subiect de drept al statului gazdă, fără ca societatea să fi fost supusă unui proces de
dizolvare şi lichidare în statul de origine. Astfel cum a subliniat Avocatul general60, societatea
din litigiul principal a făcut obiectul unei reconstituiri transfrontaliere, întrucât VALE Építési
kft a solicitat să fie menţionat, cu prilejul înregistrării sale, faptul că este succesoarea
universală a VALE Costruzioni Srl. Aceasta a ieşit de sub incidenţa sistemului juridic italian
prin radierea sa, pentru motivul mutării în Ungaria. Hotărârea Curţii a fost cu atât mai
importantă cu cât dreptul Uniunii nu prevedea explicit o asemenea posibilitate. Ea poate
constitui un impuls pentru Comisie, în vederea iniţierii unui act normativ european care să
consacre tranformarea transfrontalieră a societăţilor61.
57
VALE, pct 36.
58
Curtea a exemplificat, printre astfel de motive, protecţia intereselor creditorilor, ale asociaţilor minoritari, ale
salariaţilor, menţinerea eficacităţii controalelor fiscale şi a legalităţii tranzacţiilor comerciale.
59
VALE, pct 40.
60
Concluziile Avocatului general Niillo Jääskinen prezentate la 15 decembrie 2011.
61
A se vedea D.-M. Şandru, Freedom of Establishment of Companies in the European Union: Possible Effects of
the Case VALE, C-378/10 Pending on the Case-Law of the Romanian Courts, disponibil la
http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2097873, ultima consultare la 20.08.2012; C. I. Nagy, The
Personal Law of Companies and the Freedom of Establishment Under EU Law. The Enthronement of the
13
Soluţia CJUE trebuie corelată cu contextul litigiului de fond. Elementul decisiv care a
determinat Curtea să extindă principiul libertăţii de stabilire a societăţilor şi i-a facilitat
motivarea a fost, în opinia noastră, legislaţia maghiară care permitea transformarea
societăţilor de drept intern. "Astfel, după cum rezultă din răspunsul dat la primele două
întrebări, articolele 49 TFUE şi 54 TFUE obligă un stat membru care prevede posibilitatea
societăţilor de drept intern de a se transforma să acorde aceeaşi posibilitate societăţilor care
intră sub incidenţa dreptului unui alt stat membru şi care urmează să se transforme în societăţi
aflate sub incidenţa dreptului naţional al primului stat membru"62.
Un alt element decisiv l-a reprezentat voinţa societăţii de a se supune dreptului
maghiar. Acesta a făcut diferenţa în raport cu Cartesio. Totuşi, hotărârea Curţii din Cartesio a
anunţat inovaţia din VALE, deşi instanţa europeană a făcut trimitere la conduita statului
membru de origine în privinţa transformării societăţilor63. Apreciem că cele două hotărâri
trebuie corelate, deoarece ambele au incidenţă directă asupra tranformărilor tranfrontaliere a
societăţilor. Dacă în Cartesio, Curtea se pronunţă incidental, dar explicit în sensul că
împiedicarea unei societăţi de către statul de origine să-şi transfere sediul într-un alt stat
membru prin impunerea dizolvării şi lichidării drept condiţie prealabilă, constituie o restricţie
în calea libertăţii de stabilire, în VALE Curtea decide că statul membru gazdă trebuie să
permită această operaţiune, în aceleaşi condiţii în care o permite societăţilor interne.
Pe de altă parte, Curtea a confirmat şi principiul stabilit în Daily Mail, potrivit căruia
statele sunt singurele în măsură să determine regulile aplicabile înregistrării şi funcţionării
societăţilor. În stadiul actual al integrării europene, "o societate constituită în temeiul unei
ordini juridice naţionale există numai în temeiul legislaţiei naţionale care determină
constituirea şi funcţionarea acesteia"64. Prin urmare, "nu poate fi pusă în discuţie aplicarea de
către Ungaria a dispoziţiilor dreptului său naţional referitoare la transformări interne care
reglementează constituirea şi funcţionarea unei societăţi, precum cerinţele privind întocmirea
unui bilanţ şi a unui inventar al activelor"65.
80. Excepţia autorităţii publice. Potrivit art. 51 alin. 1 TFUE, sunt exceptate de la
aplicarea dispoziţiilor privind dreptul de stabilire, în ceea ce priveşte statul membru gazdă,
activităţile care sunt asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional, exercitării autorităţii
publice. În baza art. 62 TFUE, această excepţie se aplică şi în privinţa serviciilor. Dispoziţia
pare a avea o arie de acţiune mai mare decât cea referitoare la lucrătorii salariaţi, deoarece se
Country-of-Origin Principle and the Establishment of an Unregulated Right of Cross-Border Conversion,

Hungarian Yearbook of International Law and European Law 2013. Eds. Marcel Szabó, Petra Lea Láncos &
Réka Varga. Eleven Publishing, 2014.disponibil la http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2432742,
data ultimei consultări 13.05.2014.
62
VALE, pct. 46.
63
"Cu toate acestea, un asemenea caz de transfer al sediului societăţii constituite potrivit dreptului unui stat
membru în alt stat membru fără modificarea legislaţiei aplicabile trebuie diferenţiat de acela privind deplasarea
unei societăţi aparţinând unui stat membru către un alt stat membru cu modificarea legislaţiei naţionale
aplicabile, societatea transformându-se într-o formă de societate care aparţine dreptului naţional al statului
membru în care se deplasează. Într-adevăr, în această din urmă situaţie, posibilitatea amintită la punctul 110 din
prezenta hotărâre, departe de a implica vreo imunitate a legislaţiei naţionale în materia constituirii şi a dizolvării
societăţilor prin prisma normelor Tratatului CE privind libertatea de stabilire, nu poate, printre altele, să justifice
ca, prin impunerea dizolvării şi a lichidării acestei societăţi, statul membru în care a fost constituită să îi interzică
să se transforme într-o societate de drept naţional al altui stat membru, în măsura în care îi este permis de acel
drept. Un asemenea obstacol în calea transformării efective a unei asemenea societăţi, fără dizolvarea şi
lichidarea prealabile, într-o societate de drept naţional al statului membru în care doreşte să se deplaseze ar
constitui o restricţie privind libertatea de stabilire a societăţii respective care, cu excepţia cazului în care se
justifică printr-un motiv imperativ de interes general, este interzisă în temeiul articolului 43 CE".
64
VALE, pct. 51.
65
VALE, pct. 52.
14
referă şi la activităţi asociate cu titlu ocazional autorităţii publice66 . În ciuda acestui fapt,
Curtea de Justiţie a interpretat restrictiv excepţia în discuţie, în sensul că se referă la activităţi
asociate puterii publice, iar nu la profesii sau ocupaţii care ocazional ar putea avea tangenţă cu
exerciţiul acesteia. "În cauzele cu care a fost investită, Curtea nu a identificat niciodată o
profesie care ar putea scăpa cu totul interdicţiei discriminării pe motiv de naţionalitate, deşi
statul în discuţie dispusese şi utilizase posibilitatea de a aplica excepţia, activităţilor ce ţineau
de această profesie"67.
Profesiile juridice, rezervate în mod tradiţional cetăţenilor, au cunoscut o liberalizare
treptată, în sensul deschiderii accesului şi pentru cetăţenii altor state. Un prim progres s-a
înregistrat în privinţa profesiei de avocat, odată cu hotărârea Reyners, prin care s-a şi precizat
efectul direct al fostului articol 52 TCEE. Domnului Reyners, cetăţean olandez şi titular al
unei diplome care i-ar fi permis exercitarea profesiei de avocat în Belgia, i s-a interzis accesul
la această profesie, pe motiv că nu avea cetăţenia belgiană. Sesizată pe calea trimiterii
preliminare de către instanţa naţională în faţa căreia dl. Reyners a contestat refuzul admiterii
sale în cadrul profesiei de avocat, Curtea de Justiţie a subliniat că regula tratamentului
naţional reprezintă o dispoziţie juridică fundamentală a Comunităţii şi este susceptibilă de
aplicarea directă în beneficiul resortisanţilor statelor membre. "Stabilind, la finalul perioadei
de tranziţie, realizarea libertăţii de stabilire, articolul 52 din Tratat prescrie astfel o obligaţie
de rezultat precisă, a cărei executare trebuia să fie facilitată, însă nu condiţionată de punerea
în aplicare a unui program de măsuri progresive"68. Instanţa de trimitere a solicitat CJCE să
răspundă dacă, în cadrul unei profesii precum cea de avocat, sunt exceptate de la aplicarea
dreptului de stabilire doar acele activităţi care participau la exerciţiul autorităţii publice,
respectiv funcţionarea serviciului public al justiţiei, sau profesia în ansamblu din cauza
faptului că presupunea activităţi care participau la exerciţiul autorităţii publice. Curtea a
răspuns că "extinderea excepţiei permise de articolul 55 din Tratat la o întreagă profesie nu
poate fi admisă decât în cazul în care activităţile astfel caracterizate sunt legate de aşa natură
de profesia respectivă, încât libertatea de stabilire ar avea ca efect obligarea statului membru
respectiv de a permite exercitarea de către neresortisanţi, chiar şi ocazional, a funcţiilor care
ţin de autoritatea publică"69. Tot cu acest prilej, Curtea a stabilit regula potrivit căreia dacă
anumite activităţi aferente unei profesii au contact cu exerciţiul autorităţii publice, însă
acestea pot fi izolate de alte activităţi ce nu prezintă caracteristica de mai sus, statele nu pot
rezerva accesul şi exerciţiul profesiei respective naţionalilor. "Pe de altă parte, nu se poate
admite această extindere atunci când, în cadrul unei profesii independente, activităţile prin
care se participă eventual la exercitarea autorităţii publice constituie un element care poate fi
separat de activitatea profesională respectivă, luată ca întreg"70.
Mai recent, Curtea de Justiţie a decis că nici profesia de notar nu presupune exerciţiul
autorităţii publice71. Comisia a solicitat Curţii să constate, printre altele, că prin impunerea
condiţiei cetăţeniei pentru accesul la profesia de notar, Regatul Belgiei nu şi-a îndeplinit
obligaţiile care îi reveneau în temeiul art. 49 TFUE (ex-art. 43 TCE) şi art. 51 TFUE (ex-art.
45 TCE). Curtea a reamintit importanţa libertăţii de stabilire, în sistemul european de drept:
"articolul 43 (în prezent art. 49 TFUE) reprezintă una dintre dispoziţiile fundamentale ale
dreptului Uniunii, care urmăreşte să asigure beneficiul tratamentului naţional oricărui
resortisant al unui stat membru care se stabileşte, chiar şi numai cu titlu secundar, într-un alt
66
Reamintim, conform art. 45 alin. 4 TFUE, libera circulaţie a lucrătorilor salariaţi nu se aplică încadrării în
administraţia publică.
67
J. Pertek, Droit matériel, op. cit., p. 62.
68
69
70
71
Comisia/Luxembourg, cauza C-47/08, hotărârea din 24.05.2011. Am expus această cauză, pentru prima dată,
în Revista Forumul Judecătorilor, nr. 4/2011.
15
stat membru în vederea exercitării în acesta din urmă a unei activităţi independente şi
interzice orice discriminare pe motiv de cetăţenie"72. Deşi art. 51 TFUE (ex-art. 45 TCE)
prevede că dispoziţiile privind libertatea de stabilire nu se aplică activităţilor care sunt
asociate în statele membre, chiar şi cu titlu ocazional, exercitării autorităţii publice, instanţa
europeană a arătat că excepţia trebuie aplicată doar la acele activităţi care sunt asociate în mod
direct şi specific exercitării autorităţii publice.
Curtea a analizat, în considerentele hotărârii, dacă prerogativele profesiei de notar din
Belgia îndeplineau aceste condiţii. Activitatea principală a notarilor în ordinea juridică
belgiană consta în întocmirea de acte autentice, care se bucurau de forţă probantă şi
executorie. Curtea a apreciat că această prerogativă nu ţinea de exercitarea autorităţii publice,
deoarece notarul autentifica acte reprezentând convenţia părţilor, cu clauze stabilite de către
părţi potrivit propriei lor voinţe, pe care nu le putea modifica în mod unilateral. Faptul că
anumite convenţii trebuiau să îmbrace în mod obligatoriu forma actului autentic ad-
validitatem nu a fost suficient pentru a-l considera pe notar un reprezentant al autorităţii
publice. Obligaţia notarului de a verifica şi asigura respectarea unor norme legale imperative
cu prilejul întocmirii actelor autentice ţinea de un obiectiv de interes general, respectiv
asigurarea legalităţii şi a securităţii juridice privind actele încheiate între particulari. Faptul de
a acţiona urmărind un obiectiv de interes general nu este suficient în sine pentru ca o anumită
activitate să fie considerată asociată în mod direct şi specific exercitării autorităţii publice.
Curtea a subliniat că statutul rezervat unei funcţii prezintă o importanţă mult mai redusă, în
raport cu ceea ce fac efectiv cei care o exercită. Forţa probantă şi cea executorie a actului
autentic nu au condus la includerea activităţii notarului în sfera autorităţii publice. Curtea a
apreciat că forţa probantă a actului autentic ţinea de regimul probator consacrat de dreptul
intern şi nu doar actele întocmite de notari aveau forţă probatorie. Actele sub semnătură
privată, recunoscute de către persoana căreia i se opuneau, aveau aceeaşi forţă probatorie. În
ordinea juridică a statului pârât, actul autentic avea forţă executorie, după ce notarul aplica pe
acesta formula executorie. Curtea de Justiţie a apreciat că şi această prerogativă se
fundamenta tot pe voinţa părţilor.
Obligaţia notarului de a colecta impozitul datorat de vânzători în urma tranzacţiilor
imobiliare constituia o activitate pe care notarul o desfăşoară în numele debitorului acestui
impozit faţă de stat. Alte atribuţii ale funcţiei notariale, precum organizarea vânzării la
licitaţie sau a vânzării directe a bunurilor de sub un sechestru imobiliar, inventarierea
moştenirilor, a comunităţilor de bunuri, aplicarea şi ridicarea sigiliilor au fost considerate
exterioare exerciţiului autorităţii publice, deoarece în fiecare dintre aceste proceduri, puterea
decizională revenea instanţei de judecată, care autoriza acţiunile notarului.
Cu privire la statutul profesiei, Curtea a reţinut că părţile aveau în principiu libertatea
de a alege un notar, calitatea serviciilor acestora varia în funcţie, printre altele, de aptitudinile
profesionale, astfel că deşi onorariile erau fixate prin lege, în aria lor de competenţă
teritorială, notarii îşi desfăşurau activitatea în condiţii de concurenţă, ceea ce nu este
caracteristic exercitării autorităţii publice. În al doilea rând, notarii răspundeau direct şi
personal faţă de clienţii lor, pentru prejudiciile rezultate din orice greşeală în exercitarea
activităţii lor. Curtea a concluzionat că activităţile notariale, astfel cum erau reglementate de
Belgia, nu erau asociate exerciţiului autorităţii publice, iar condiţionarea accesului în profesie
de cetăţenie reprezenta o discriminare pe motiv de cetăţenie, interzisă de art. 43 TCE.
81. Norme care discriminează şi norme care se aplică nediferenţiat. Dreptul
Uniunii interzice discriminarea directă73 şi indirectă între cetăţenii şi societăţile constituite în
72
Comisia/Luxembourg, cit. supra, pct. 38.
73
Prin hotărârea din 14 iulie 1988, Curtea a apreciat că statul grec şi-a încălcat obligaţiile care îi reveneau în
privinţa libertăţii de stabilire şi a LPS, menţinând în vigoare dispoziţii care nu consacrau expres dreptul
resortisanţilor altor state membre de a exercita profesiile de arhitect, inginer şi geometru (Comisia/Grecia, cauza
16
conformitate cu legislaţia statelor membre şi care au înţeles să exercite libertatea de stabilire
sau libertatea de a presta servicii în alte state decât cele de origine, însă interzice deopotrivă şi
normele care deşi se aplică nediferenţiat, jenează sau fac mai puţin atractivă exercitarea
acestor libertăţi 74 . "Măsurile naţionale susceptibile să împiedice sau să facă mai puţin
atractivă exercitarea libertăţilor fundamentale garantate de Tratat trebuie să îndeplinească
patru condiţii: să se aplice în mod nediscriminatoriu, să fie justificate de motive imperative de
interes general; să fie apte să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmăresc şi să nu
depăşească ceea ce este necesar pentru a-l atinge" 75 . Acest test este valabil şi în cazul
libertăţii de a presta servicii76.
Un stat membru care impune societăţilor de securitate privată să dobândească
naţionalitate statului pe teritoriul căruia exercită activitatea, să se înscrie într-un registru şi să
obţină autorizaţia Ministerului de Interne, obstrucţionează societăţile stabilite în alte state
membre să deschidă sedii secundare pe teritoriul său, în acest domeniu de activitate 77 .
Condiţionarea exercitării anumitor servicii pe teritoriul naţional, de către o întreprindere
stabilită într-un alt stat membru, de obţinerea unei autorizaţii constituie o restricţie adusă
LPS78. Ea poate fi admisă doar dacă instituirea sa este justificată printr-un interes general şi se
aplică nediferenţiat persoanelor şi societăţilor care exercită activitatea în discuţie în statul de
destinaţie al serviciilor, în măsura în care interesul pe care tinde să-l garanteze nu poate fi
realizat printr-o măsură mai puţin restrictivă sau prin luarea în considerare a regulilor pe care
prestatorul serviciului le-a îndeplinit în statul în care este stabilit, pentru a putea efectua
serviciul. Într-o altă speţă, Curtea de Justiţie a apreciat că impunerea unei autorizaţii, care se
acorda doar dacă solicitantul deţinea anumite calificări profesionale, constituia o restricţie în
calea LSP. Deşi norma internă avea ca scop protejarea destinatarilor serviciilor, scop aflat în
conformitate cu dreptul Uniunii, condiţiile în care se acorda erau disproporţionate în raport cu
nevoile concrete de protecţie a destinatarilor79.
O cerinţă care face extrem de dificilă libera prestare a serviciilor este cea referitoare la
constituirea unui sediu în ţara de destinaţie a serviciilor. Nerambursarea cheltuielilor pe care
beneficiarii serviciilor medicale le-au plătit prestatorului stabilit într-un alt stat membru, decât
cu condiţia ca acesta să aibă un sediu de activitate în statul de destinaţie al serviciilor,
constituie o restricţie nejustificată a LPS. Legislaţia care impunea, în scopul autorizării unui
laborator de analize medicale stabilit într-un alt stat membru de a presta servicii pe teritoriul
naţional, constituirea unui sediu de activitate în statul de destinaţie al prestaţiilor, constituia o
restricţie privind libera circulaţie a serviciilor, deoarece excludea serviciile transfrontaliere80.
38/87, hotărârea din 14 iulie 1988). O dispoziţie naţională care prevedea doar în cazul cetăţenilor dreptul de a
cere menţinerea în cadrul unui anumit ordin profesional, în cazul transferării reşedinţei lor profesionale într-un
alt stat membru, constituia o discriminare pe motiv de naţionalitate, contrară dreptului de stabilire
(Comisia/Italia, cauza C-162/99, hotărârea din 18 ianuarie 2001).
74
"Jurisprudenţa este constantă în sensul că articolul 59 din Tratat reclamă nu numai eliminarea oricărei
discriminări a prestatorului de servicii stabilit într-un alt stat membru, pe criteriul cetăţeniei sale, ci şi eliminarea
oricărei restricţii, chiar dacă se aplică în mod nediferenţiat prestatorilor naţionali şi celor din alte state membre,
dacă este de natură să interzică, să restrângă sau să facă mai puţin atrăgătoare activităţile prestatorului stabilit în
alt stat membru, în care acesta furnizează servicii similare" (Arblade, cauzele conexate C-369 şi 376/96,
hotărârea din 23 noiembrie 1999, pct. 33).
75
Gebhard, cit. supra, pct. 37.
76
Reisebüro Broede, cauza C-3/95, hotărârea din 12 decembrie 1996.
77
Comisia/Spania, cauza C-114/97, hotărârea din 29 octombrie 1998.
78
Vander Elst, cauza C-43/93, hotărârea din 9 august 1994; Comisia c/Belgia, cauza C-355/98, hotărârea din 9
martie 2000.
79
Säger, cauza C-76/90, hotărârea din 11 iulie 1990.
80
"Într-adevăr, este evident că cerinţa de a avea un sediu de exploatare în Franţa face imposibilă prestaţiile
oferite în Franţa de către laboratoarele care îşi au sediul de activitate în alte state membre" (Comisia/Franţa,
cauza C-496/01, hotărârea din 11 martie 2004, pct. 66).
17
O astfel de restricţie nu poate fi justificată prin motivul de interes general al asigurării unor
servicii medicale de calitate, din moment ce acelaşi obiectiv poate fi atins printr-o măsură mai
puţin restrictivă. Curtea de Justiţie a arătat, în speţă, că autorităţile franceze puteau solicita
laboratoarelor stabilite în alte state membre să se supună legislaţiilor din statele de stabilire
pentru a obţine o autorizaţie care să le permită desfăşurarea activităţii şi că acestor laboratoare
nu le putea fi impusă o sarcină dublă de a obţine autorizaţii deopotrivă în statul de stabilire şi
în cel de prestare a serviciilor. În schimb, statul francez le putea solicita să demonstreze că
cerinţele efectuate în statul de origine nu erau mai puţin severe, în comparaţie cu cele
organizate în Franţa.
Curtea de Justiţie a precizat cu mai multe ocazii că o dispoziţie naţională care prevede
o distincţie pornind de la criteriul reşedinţei, riscă să-i defavorizeze în principal pe
resortisanţii altor state membre, deoarece cei care nu au reşedinţa pe teritoriul respectivului
stat membru, sunt, de regulă, cetăţeni ai altor state membre. Astfel de restricţii ale libertăţilor
profesionale reprezintă discriminări indirecte fundamentate pe naţionalitate, care, teoretic, ar
putea fi justificate dacă au la bază consideraţii obiective, independente de naţionalitatea
persoanelor în cauză şi proporţionale cu obiectivul legitim. Din jurisprudenţa europeană, în
majoritatea covârşitoare a cazurilor, restricţii precum cele de mai sus nu au fost admise,
deoarece condiţia reşedinţei a fost considerată fie inadecvată pentru a garanta realizarea
interesului general urmărit, fie disproporţionată raportat la acesta 81 . Obligaţia impusă
administratorilor şi personalului unei societăţi de pază şi securitate de a avea reşedinţa în
statul membru în care prestează serviciul, cu excepţia personalului administrativ şi logistic, pe
motiv că astfel se pot verifica antecedentele şi conduita personală anterioară, a constituit o
restricţie atât a libertăţii de stabilire, cât şi a liberei circulaţii a lucrătorilor, din moment ce
scopul instituirii restricţiei putea fi atins şi prin verificări făcute în alte state membre, în
cooperare cu acestea. Instituirea, în sarcina acestei categorii de lucrători, a obligaţiei de a
deţine un document de identificare emis de Ministerul de Interne făcea mai dificilă exercitarea
LPS şi era disproporţionată, raportat la obligaţia resortisantului comunitar de a deţine o carte
de identitate sau un paşaport valabil atunci când se deplasează în Comunitate.
Dacă reşedinţa este adesea un criteriu de discriminare indirectă pentru persoanele
fizice, sediul, în diferitele sale accepţiuni, poate conduce la discriminarea persoanelor juridice.
Este cazul legislaţiei britanice, care acorda anumite facilităţi fiscale doar societăţilor cu
reşedinţa fiscală în acest stat membru. "Într-adevăr, chiar dacă se aplică independent de sediul
societăţii şi deci de legătura cu un anumit sistem de drept al unui stat, criteriul reşedinţei
fiscale pe teritoriul naţional pentru acordarea unor eventuale avantaje fiscale, riscă să
funcţioneze mai ales în detrimentul societăţilor care îşi au sediul în alte state membre, căci cel
mai adesea acestea sunt societăţile care îşi stabilesc reşedinţa fiscală în afara teritoriului
statului membru în discuţie"82.
Libertatea de a presta servicii se opune unei legislaţii naţionale care condiţionează
rambursarea cheltuielilor cu îngrijirile medicale efectuate într-un alt stat membru, de
obţinerea unei autorizaţii din partea instituţiei la care beneficiarul serviciilor este asigurat, în
funcţie de un barem prevăzut de această legislaţie. "O astfel de reglementare descurajează
asiguraţii sociali de a se adresa prestatorilor de servicii medicale stabiliţi într-un alt stat
membru şi constituie, atât pentru prestatori cât şi şi pentru pacienţi, o piedică a libertăţii de a
presta servicii"83.
82. Restricţiile prevăzute de dreptul Uniunii. Potrivit art. 52 TFUE (ex.-art. 46
TCE), dreptul de stabilire nu se opune "aplicării actelor cu putere de lege şi actelor
administrative care prevăd un regim special pentru resortisanţii străini din motive de ordine
81
Clean Car, cauza C-350/96, hotărârea din 7 mai 1998.
82
Commerzbank, cauza C-330/91, hotărârea din 13 iulie 1993, pct. 15.
83
Kohll, cauza C-158/96, hotărârea din 28 aprilie 1998.
18
publică, siguranţă publică şi sănătate publică". În temeiul art. 62 TFUE, această dispoziţie se
aplică şi libertăţii de a presta servicii. Curtea de Justiţie a permis restricţionarea acestor
libertăţi şi în alte împrejurări, însă în condiţii stricte şi cu respectarea testului necesităţii şi
proporţionalităţii. Restricţiile nu pot avea un caracter strict economic. Potrivit art. 4 din
Directiva 2006/136/CE, motivele imperative de interes general sunt "motivele astfel
recunoscute în jurisprudenţa Curţii de Justiţie, inclusiv următoarele motive: ordinea publică;
siguranţa publică; sănătatea publică; păstrarea echilibrului financiar al sistemului de securitate
socială; protecţia consumatorilor, beneficiarilor serviciilor şi a lucrătorilor; loialitatea
tranzacţiilor comerciale; combaterea fraudei; protecţia mediului şi a mediului urban; sănătatea
animalelor; proprietatea intelectuală; conservarea patrimoniului naţional istoric şi artistic;
obiective de politică socială şi de politică culturală".
În materia LPS, o restricţie specifică este respectarea deontologiei şi asigurarea
răspunderii profesionale. "(...) Ţinând cont de natura specială a prestării de servicii, nu pot fi
considerate ca fiind incompatibile cu Tratatul cerinţele specifice, impuse prestatorului,
motivate de aplicarea regulilor profesionale justificate de interesul general – în special a
regulilor care ţin de organizare, calificare, deontologie, control şi răspundere – obligatorii
pentru orice persoană stabilită pe teritoriul statului în care este prestat serviciul, în măsura în
care prestatorul s-ar sustrage sferei de aplicare a acestor reguli, ca urmare a împrejurării că
este stabilit într-un alt stat membru (...) "84.
O primă condiţie pe care Curtea o analizează atunci când identifică o restricţie adusă
libertăţilor profesionale este motivul pentru care a fost edictată. Restricţia poate fi admisă doar
dacă tinde la realizarea unui interes general, compatibil cu dreptul Uniunii şi care nu poate fi
în întregime de natură economică. În al doilea rând, norma sau practica internă care a instituit
restricţia trebuie să se aplice nediferenţiat resortisanţilor naţionali şi celor comunitari, să fie
necesară şi proporţională cu scopul urmărit. Sub aspectul proporţionalităţii, se verifică şi
dacă scopul urmărit putea fi atins printr-o măsură mai puţin restrictivă din perspectiva pieţei
interne. Autorităţile naţionale au obligaţia să evite "sarcinile duble" pentru lucrătorii
independenţi şi prestatorii de servicii, prin impunerea unor cerinţe a căror respectare s-a
asigurat deja graţie legislaţiei statului membru de origine85.
Alpine Investments era o societate olandeză, stabilită în acest stat, specializată în
domeniul serviciilor financiare, căreia Ministerul de Finanţe i-a interzis să contacteze
potenţialii clienţi prin telefon, fără consimţământul prealabil scris al acestora, atât în Olanda,
cât şi în alte state membre. Curtea de Justiţie a decis că o astfel de interdicţie priva agenţii
economici de o tehnică rapidă şi directă de publicitate şi de contact cu potenţialii clienţi din
alte statele membre, motiv pentru care constituia o restricţie adusă LPS. Totuşi, restricţia era
justificată de motive imperative de interes general, ce ţineau de buna reputaţie a sectorului
financiar naţional, dat fiind că restricţia fusese adoptată după ce Ministerul primise mai multe
plângeri privind serviciile în cauză86. Alte motive de interes general, care ar putea justifica
restricţii ale dreptului de stabilire şi LPS, sunt protecţia socială a muncitorilor87, protecţia
consumatorilor88, sănătatea publică89, respectarea regulilor fiscale90, protecţia mediului91, a
bogăţiilor arheologice şi artistice92, protejarea unei limbi sau a unei culturi93, etc.
84
Van Binsbergen, cauza 33/74, hotărârea din 3 decembrie 1974, pct. 12.
85
Webb, cauza 279/80, hotărârea din 17 decembrie 1981.
86
Alpine Investments, cauza C-384/93, cit. supra.
87
Payroll Data Services, cauza C-79/01, hotărârea din 17 octombrie 2002.
88
Hit şi Hit Larix, cauza C-176/11, hotărârea din 12 iulie 2012.
89
Mac Quen, Pouto şi alţii, cauza C-108/96, hotărârea din 1 februarie 2001.
90
A se vedea cauzele Überseering şi Inspire Art, citate mai sus.
91
Peralta, cauza C-379/92, hotărârea din 14 iulie 1994.
92
93
Federación de Distribuidores Cinematográficos, cauza C-17/92, hotărârea din 4 mai 1993.
19
83. Directiva 2006/123/CE. La nivelul Uniunii Europene, piaţa serviciilor prezintă un
grad ridicat de fragmentare, din cauza eterogenităţii normative a statelor membre. Un
prestator de servicii trebuie să îndeplinească cerinţele legale din ţara de origine, însă trebuie să
respecte şi standardele din statul unde îşi oferă serviciile. Diferenţele de reglementare sunt
obstacole serioase în calea exercitării atât a libertăţii de stabilire, cât şi a libertăţii de a presta
servicii. Cu scopul de a reduce cât mai mult posibil acest tip de obstacole, Comisia Europeană
a propus o directivă în materie de servicii, cu un domeniu vast de aplicabilitate. În forma
propusă de Comisia Europeană, aceasta urmărea să implementeze principiul legii ţării de
origine a prestatorului, potrivit căruia prestatorul, agreat în conformitate cu legislaţia unui stat
membru, putea să presteze servicii şi în celelalte state membre, fără condiţionări suplimentare.
În ciuda performanţei economice pe care proiectul de directivă ar fi putut să o
genereze, statele au manifestat reticenţă, îndeosebi în privinţa principiului legii ţării de origine
a prestatorului. În doctrină, s-a mai arătat că o astfel de soluţie putea fi complicată, deoarece
sunt mai multe legi incidente în ceea ce priveşte prestatorul inclusiv în ţara de origine (legi
care guvernează statutul său, serviciul în sine), dar şi riscantă pentru calitatea serviciilor94. De
altfel, proiectul de directivă a declanşat numeroase dispute politice fiind modificat de către
Parlament şi Consiliu substanţial, renunţându-se la principiul "ţării de origine". "Astfel, teama
a fost că «Directiva serviciilor» va crea competiţie neloială între statele membre şi «dumping
social»"95.
Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie
2006 privind serviciile în cadrul pieţei interne96 a codificat mai multe reguli din jurisprudenţa
Curţii de Justiţie şi a preluat din proiectul Comisiei, îndeosebi ideile de simplificare
administrativă şi analiză a obstacolelor din legislaţia proprie chiar de către state. Articolul 16
din directivă prevede condiţiile în care poate fi restrânsă LPS, precum şi restricţiile
considerate deja interzise în temeiul aceleiaşi jurisprudenţe97.
94
C. Gavalda, G. Parleani, op. cit., p. 190 şi urm.; L. Dubois, C. Blumann, op. cit., p. 105 şi urm.
95
M.-P. Rotaru, Free movement of services in the European Union, Munich Personal RePEc Archive, articol
disponibil la http://mpra.ub.uni-muenchen.de/17933/MPRA Paper No. 17933, posted 18. October 2009 18:24
UTC, data ultimei consultări 6.05.2014.
96
J.O. L 376, 27/12/2006, p. 36 –68. Termenul de transpunere al directivei a fost decembrie 2009.
97
"Statele membre nu pot condiţiona accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia pe teritoriul lor de
îndeplinirea oricăror cerinţe care nu respectă următoarele principii:(a) nediscriminare: cerinţele nu trebuie să fie,
direct sau indirect, discriminatorii pe motiv de cetăţenie sau, în ceea ce priveşte persoanele juridice, pe motivul
privind statul membru în care sunt stabilite; (b) necesitate: cerinţele trebuie să fie justificate prin motive de
ordine publică, de siguranţă publică, de sănătate publică sau de protecţie a mediului; (c) proporţionalitate:
cerinţele trebuie să fie adecvate pentru a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit şi nu trebuie să depăşească
ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit. (2) Statele membre nu pot să restrângă libertatea de a
presta servicii în cazul unui prestator stabilit într-un alt stat membru impunând una dintre cerinţele următoare: (a)
obligaţia prestatorului de a fi stabilit pe teritoriul lor; (b) obligaţia prestatorului de a obţine o autorizaţie din
partea autorităţilor competente, inclusiv înscrierea într-un registru sau într-un ordin sau asociaţie profesională pe
teritoriul lor, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezenta directivă sau de alte instrumente comunitare; (c)
interdicţia pentru prestator de a se dota cu o anumită formă sau tip de infrastructură pe teritoriul lor, inclusiv un
birou sau un cabinet de care are nevoie prestatorul pentru a oferi serviciul în cauză; (d) aplicarea unui regim
contractual special între prestator şi beneficiar care împiedică sau restricţionează prestarea de servicii în mod
independent; (e) obligaţia prestatorului de a avea un document de identitate emis de către autorităţile lor
competente specific pentru exercitarea unei activităţi de servicii; (f) cerinţele, cu excepţia celor necesare pentru
sănătatea şi siguranţa muncii, care afectează utilizarea echipamentului şi materialelor care fac parte integrantă
din serviciul prestat; (g) restricţii asupra libertăţii de a presta servicii menţionate la articolul 19. (3) Prezentele
dispoziţii nu împiedică statul membru în care se deplasează prestatorul să impună cerinţe în ceea ce priveşte o
activitate de servicii în cazul în care acestea sunt justificate din motive de ordine publică, siguranţă publică,
sănătate publică sau protecţia mediului, în conformitate cu alineatul (1). De asemenea, statul membru în cauză nu
este împiedicat să aplice, în conformitate cu dreptul comunitar, propriile norme în ceea ce priveşte condiţiile de
angajare, inclusiv cele stabilite în convenţiile colective".
20
O inovaţie a Directivei a fost simplificarea procedurilor administrative şi consolidarea
cooperării între statele membre în acest domeniu. Statele şi-au asumat obligaţia de a
simplifica procedurile şi formalităţile aplicabile accesului la o activitate de servicii şi
exercitării acesteia, dacă se impune. Potrivit art. 8 alin. 1, "statele membre se asigură că toate
procedurile şi formalităţile cu privire la accesul la o activitate de servicii pot fi îndeplinite cu
uşurinţă, de la distanţă şi prin mijloace electronice, prin intermediul ghişeului unic competent
şi al autorităţilor competente". Totodată, statele au acceptat ca, în cazul în care se solicită
prestatorului sau beneficiarului să dovedească o anumită condiţie, acesta să poată prezenta
orice document dintr-un alt stat membru întocmit într-un scop echivalent sau din care reiese
clar că cerinţa respectivă este îndeplinită. Autorităţile statale pot solicita doar traduceri
necertificate ale acestor documente.
Statele s-au angajat să facă accesibile prestatorilor şi beneficiarilor de servicii,
informaţii precum cerinţe cu privire la procedurile şi formalităţile care trebuie îndeplinite
pentru a avea acces la activităţile de servicii şi pentru a le exercita; coordonatele autorităţilor
competente; căile de atac care sunt în general disponibile în cazul unui litigiu între autorităţile
competente şi prestator sau beneficiar, sau între un prestator şi un beneficiar ori între
prestatori; precum şi să asigure asistenţă cu privire la accesul şi exercitarea unei activităţi.
În privinţa beneficiarilor de servicii, Directiva s-a inspirat de asemenea din
jurisprudenţa Curţii de Justiţie, interzicând obligaţia obţinerii unei autorizaţii înainte de a
beneficia de un serviciu sau limite discriminatorii în acordarea asistenţei financiare. Statele
trebuie să asigure beneficiarilor de servicii informaţii privind accesul şi exercitarea serviciilor
în alte state membre, căile de atac disponibile în caz de litigiu, organizaţiile de la care pot
primi asistenţă. Legiuitorul european a stabilit că prestatorii sunt obligaţi să ofere
beneficiarilor mai multe informaţii privind identitatea şi calitatea lor juridică, ordinul
profesional la care sunt afiliaţi, titlul profesional şi statul membru în care a fost obţinut,
condiţiile şi clauzele generale utilizate de către prestator; detalii concrete ale serviciului, etc.,
iar statele membre trebuie să asigure respectarea acestei obligaţii.
Directiva a impus statelor obligaţia de a-şi analiza legislaţia din perspectiva
principalelor surse de obstacole în calea libertăţii de a presta servicii: regimurile de autorizare,
diferite condiţionări ale exercitării serviciilor 98 , caracterul exclusiv al unor activităţi şi să
prezinte rapoarte Comisiei în acest sens. Executarea obligaţiei va implica mai mult statele în
realizarea efectivă a LPS şi va da Comisiei prilejul să identifice obstacolele rămase.
Secţiunea 4. Lucrătorii detaşaţi – un subiect sensibil
84. Context. În cadrul libertăţii de a presta servicii, o problemă extrem de complexă şi

sensibilă în acelaşi timp, "inflamabilă politic şi social"99, este reprezentată de regimul juridic
98
" (a) restricţii cantitative sau teritoriale, în special sub forma limitărilor stabilite în funcţie de populaţie sau a
unei distanţe geografice minime între prestatori; (b) obligaţia unui prestator de a adopta o formă juridică
specifică; (c) cerinţe referitoare la deţinerea capitalului unei societăţi; (d) altele cerinţe decât cele care privesc
domenii reglementate de Directiva 2005/36/CE sau prevăzute în alte instrumente comunitare, care rezervă
accesul la activitatea de servicii în cauză pentru anumiţi prestatori în temeiul specificului activităţii; (e)
interdicţia de a avea mai mult de un loc de stabilire pe teritoriul aceluiaşi stat; (f) cerinţe care stabilesc un număr
minim de salariaţi; (g) tarife obligatorii minime şi/sau maxime pe care trebuie să le respecte prestatorul; (h)
obligaţia prestatorului de a oferi alte servicii specifice împreună cu serviciul său (art. 15 alin. 2) ".
99
C. Kilpatrick, British Jobs for British Workers? UK Industrial Action and Free Movement of Services in EU
Law, LSE Law, Society and Economic Working Papers 16/2009, London School of Economics and Political
21
aplicabil lucrătorilor detaşaţi. Principiul este că legislaţia aplicabilă acestei categorii de
lucrători este cea a statului de origine al angajatorului lor, care cel mai adesea este şi statul de
origine al lucrătorilor. În anumite condiţii, legislaţia statului gazdă are vocaţia de a se aplica
de asemenea, ceea ce conduce la un regim juridic mixt, cuprinzând norme atât din ţara de
origine, cât şi din ţara în care aceste persoane lucrează efectiv. Marea dificultate provine din
echilibrul greu de găsit între garantarea LPS şi evitarea nemulţumirilor sociale. Sub aspect
social, lucrătorii detaşaţi pot fi remuneraţi mai puţin satisfăcător în comparaţie cu lucrătorii
din statul gazdă, motiv pentru care devin o forţă de muncă atrăgătoare pentru companii şi sunt
preferaţi resortisanţilor statului gazdă. Pe de altă parte, întreprinderi ale statului gazdă pot
beneficia de libertatea de stabilire, iar ulterior să presteze servicii în propriul stat, deşi sunt
legal stabilite într-un alt stat membru, tocmai pentru a beneficia de o forţă de muncă mai
ieftină. În al treilea rând, este posibil ca o întreprindere stabilită într-un stat membru să
dorească să presteze servicii într-un alt stat membru, însă fără a dispune de forţă de muncă din
statul în care este stabilită. Potrivit LPS, aceasta trebuie să aibă libertatea de a angaja pe cine
doreşte, inclusiv resortisanţi ai statului gazdă, deoarece altfel ar fi discriminată în raport cu
întreprinderile din statul gazdă. Statutul lucrătorilor, originari ai statului gazdă, nu este unul al
lucrătorilor detaşaţi, conform Directivei 96/71/CE, ci va fi reglementat de dreptul muncii din
acest stat, însă problema unei eventuale restricţii a LPS va continua să se pună.
85. Directiva 96/71/CE. Directiva 96/71/CE100 a fost adoptată din considerente care
au ţinut de evitarea dumping-ului social, protecţia socială minimală a lucrătorilor detaşaţi şi
concurenţa loială între întreprinderi. Conform paragrafului 13 din preambulul său, "legislaţiile
statelor membre trebuie coordonate astfel încât să se prevadă un nucleu de norme imperative
de protecţie minimă, care trebuie respectate, în ţara gazdă, de angajatorii care detaşează
lucrători în vederea executării unor lucrări cu caracter temporar pe teritoriul statului membru
în care sunt prestate serviciile (…)". Directiva 96/71/CE se aplică întreprinderilor cu sediul
într-un stat membru care, în cadrul furnizării transnaţionale de servicii, detaşează lucrători pe
teritoriul unui alt stat membru. Lucrătorii detaşaţi sunt cei care, pe o perioadă limitată de timp,
îşi desfăşoară munca pe teritoriul unui stat membru diferit de cel în care lucrează în mod
normal. Spre deosebire de noţiunea de "lucrător" pe care CJCE a elaborat-o ca fiind autonomă
şi proprie dreptului comunitar, analizată în cadrul capitolului privind libera circulaţia a
lucrătorilor salariaţi, în privinţa lucrătorilor detaşaţi, noţiunea de lucrător este cea cu care
operează statul membru pe teritoriul căruia a avut loc detaşarea.
O dispoziţie de maxim interes este articolul 3 din Directivă, potrivit căruia actele cu
putere de lege, actele administrative, convenţiile colective şi sentinţele arbitrale de
aplicabilitate generală ale statului membru pe teritoriul căruia se execută lucrările (statul
gazdă), se aplică lucrătorilor detaşaţi, cu privire la următoarele chestiuni: perioadele maxime
de lucru şi perioadele minime de odihnă; durata minimă a concediilor anuale plătite; salariul
minim, inclusiv plata orelor suplimentare; condiţiile de punere la dispoziţie a lucrătorilor;
securitatea, sănătatea şi igiena la locul de muncă; măsurile de protecţie în privinţa femeilor
însărcinate sau care au născut, copiilor şi tinerilor; egalitatea de tratament între bărbaţi şi
femei, precum şi alte dispoziţii în materie de combatere a discriminării. Aceste prevederi, care
reprezintă obligaţii pentru întreprinderile angajatoare şi care pot fi extinse de state, constituie
un minim de condiţii de care beneficiază lucrătorii detaşaţi şi nu împiedică aplicarea unei
legislaţii mai favorabile în privinţa acestora (de exemplu, legislaţia statului de origine).
Problema cea mai spinoasă din tot acest ansamblu de cerinţe în materie de raporturi de muncă
Sciences, Law Department, www.lse.ac.uk/collections/law/wps/wps.htm, p. 28 (data ultimei consultări 10 mai

2014).
100
lucrătorilor în cadrul prestării de servicii (J. Of. L 18, 21.01.1997).
22
este salariul minim, înţeles ca fiind cel garantat de legislaţia şi practica naţională a statului
unde a fost detaşat lucrătorul.
86. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie: spre un model liberal? Respectarea legislaţiei
statului gazdă pentru prestatorul de servicii constituie o restricţie a LPS. Conform
jurisprudenţei Curţii de Justiţie, aceasta poate fi justificată. Totul pare a depinde de
interpretarea restrictivă sau extensivă dată de judecătorul Uniunii, articolului 3 din Directiva
96/71/CE. Modul în care Curtea a elaborat condiţiile în care justificarea putea să aibă loc a
evoluat de la o perspectivă socială, protecţionistă pentru lucrători, la una mai liberală,
favorabilă libertăţii consacrate de Tratat. O protecţie mai ridicată pentru lucrători va trebui,
obligatoriu, să treacă testul necesităţii şi proporţionalităţii, pentru a fi compatibilă cu libertatea
garantată de art. 56-62 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. "În noua abordare,
scopul este să se reducă cât mai mult posibil, spaţiul acordat justificării întemeiate pe protecţia
lucrătorilor"101.
Rush Portugesa este cauza etalon pentru jurisprudenţa iniţială, de tip social, a Curţii de
justiţie. "Dreptul Comunităţii nu împiedică statele membre să-şi extindă legislaţia sau
convenţiile colective de muncă (...) la orice persoană care este angajată, chiar temporar, pe
teritoriul lor, indiferent în ce ţară este stabilit angajatorul său; nici nu interzice statelor
membre să întărească aceste reguli prin mijloacele adecvate" 102 . Un deceniu mai târziu,
Curtea se pronunţa în cauza Mazzoleni103, prilej cu care a reafirmat că LPS nu se opunea ca un
stat membru să impună unei întreprinderi stabilite într-un alt stat membru, care efectua o
prestare de servicii pe teritoriul său, să plătească lucrătorilor salariul minim stabilit prin
regulile naţionale ale statului unde au fost prestate serviciile. "Aplicarea unor astfel de reguli
ar putea totuşi să se dovedească disproporţionată, atunci când este vorba de salariaţi ai unei
întreprinderi stabilită într-o regiune de frontieră, care sunt aduşi să efectueze, cu normă
parţială şi pe perioade scurte, o parte a muncii lor pe teritoriul unuia sau al mai multor state
membre, altele decât cel în care întreprinderea este stabilită. Revine, în consecinţă,
autorităţilor competente ale statului membru gazdă să stabilească dacă şi în ce măsură,
aplicarea unei reglementări naţionale care impune un salariu minim unei întreprinderi este
necesară şi proporţională pentru a asigura protecţia lucrătorilor în discuţie" 104 . Hotărârea
Mazzoleni obligă la o analiză a aportului concret pe care normele obligatorii ale statului
gazdă, în virtutea Directivei însăşi, îl au în privinţa protecţie lucrătorilor. Concluzia poate
părea bizară, însă ea este cât se poate de corectă. În mod paradoxal, în loc să stabilească un
minim de protecţie pentru lucrătorii detaşaţi, articolul 3 din Directivă a devenit limita
superioară a acestei protecţii. Dispoziţiile art. 3 alin. 7 din Directivă pot deveni realitate, doar
dacă se aplică legislaţia statului de origine şi dacă aceasta este mai favorabilă sau dacă
întreprinderile oferă voluntar un standard social mai ridicat.
87. Laval. Cauza Laval a ilustrat din plin această stare de fapt105. Societatea de drept
leton Laval (Laval un Partneri Ltd) a detaşat, în perioada mai-decembrie 2004, un număr de
35 de lucrători în Suedia, pentru a efectua lucrări de construcţii pe şantierele societăţii de
drept suedez Baltic, al cărei capital era deţinut în proporţie de 100% de Laval. Din cauza
faptului că Laval a refuzat să adere la Convenţia colectivă din domeniul construcţiilor, mai
multe formaţiuni sindicale din Suedia au recurs la acţiuni de blocare a şantierului unde lucrau
muncitorii detaşaţi, începând cu 2 noiembrie 2004. Forţele de poliţie, sesizate de Laval, au
refuzat să intervină pe motiv că acţiunea colectivă era legală potrivit dreptului naţional.
101
C. Kilpatrick, British Jobs for British Workers? Cit. supra, p. 7.
102
Rush Portugesa, cit. supra.
103
Mazzoleni, cauza C-165/98, hotărârea din 15 martie 2001.
104
Mazzoleni, cit. supra., pct. 41.
105
Cauza 341/05, hotărârea din 18 decembrie 2007.
23
Acţiunile sindicale au luat amploare, cuprinzând şi alte domenii, astfel încât societatea Laval a
fost în imposibilitate de a-şi mai continua activitatea, iar societatea Baltic a intrat în faliment.
La 7 decembrie 2004, Laval a solicitat unei instanţe suedeze să constate că acţiunile
formaţiunilor sindicale au fost ilegale şi să le oblige pe acestea la repararea prejudiciului
suferit. Instanţa naţională a sesizat Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene cu mai multe
probleme de drept, legate de libertatea de stabilire şi situaţia lucrătorilor detaşaţi.
Curtea a reţinut că acţiunea sindicală colectivă a fost cauzată atât de refuzul Laval de a
garanta lucrătorilor săi detaşaţi în Suedia salariul orar solicitat de aceste organizaţii sindicale,
deşi legislaţia suedeză nu prevedea un salariu minim; cât şi de refuzul acestei întreprinderi de
a adera la Convenţia colectivă din domeniul construcţiilor, ale cărei clauze stabileau, pentru
unele dintre aspectele prevăzute la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf literele (a)-(g) din
Directiva 96/71, condiţii mai favorabile decât cele care rezultau din actele cu putere de lege
relevante 106 (pct. 52). S-a reţinut că, în statul gazdă, aspectele prevăzute de articolul 3
alineatul (1) primul paragraf literele (a)-(g) din Directiva 96/71, cu excepţia salariului minim,
au fost stabilite prin acte cu putere de lege şi că autorităţile naţionale au încredinţat
partenerilor sociali responsabilitatea de a stabili, pe baza negocierii colective, salariul pe care
întreprinderile naţionale trebuie să îl plătească lucrătorilor lor. În domeniul construcţiilor, un
astfel de sistem implica o negociere de la caz la caz, la locul de muncă, ţinând seama de
calificarea şi de funcţiile respectivilor salariaţi.
Judecătorii Uniunii au reiterat că aplicarea legislaţiei statului gazdă sau a convenţiilor
colective de muncă încheiate de către partenerii sociali privind la salariile minime, "trebuie să
fie de natură a garanta îndeplinirea obiectivului urmărit, şi anume protejarea lucrătorilor
detaşaţi şi să nu depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia"107. În al doilea
rând, instanţa a subliniat că dreptul de a întreprinde o acţiune colectivă reprezintă un drept
fundamental, care este parte integrantă a principiilor generale de drept comunitar, însă
exercitarea sa poate fi supusă anumitor restricţii, inclusiv în sistemul Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului. Exercitarea acestui drept în scopul de a constrânge o întreprindere să
adere la o convenţie colectivă de muncă, ale cărei clauze se îndepărtează parţial de la actele cu
putere de lege care stabilesc condiţii de muncă şi de încadrare în muncă mai favorabile cu
privire la aspectele prevăzute la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf literele (a)-(g) din
Directiva 96/71 sau stabilesc aspecte care nu sunt cuprinse în acest articol, "este susceptibilă
să facă mai puţin atractivă, chiar mai dificilă, pentru aceste întreprinderi executarea de lucrări
de construcţii pe teritoriul suedez şi constituie, din acest motiv, o restricţie privind libera
prestare a serviciilor în sensul articolului 49 CE"108.
Protecţia socială a lucrătorilor şi combaterea dumping-ului social reprezintă interese
generale, obiective, ce pot justifica restricţii ale unei libertăţi fundamentale a pieţei interne,
deoarece Comunitatea are nu doar o finalitate economică, ci şi una socială. În Laval, Curtea a
refuzat să aplice aceste interese generale, deoarece negocierea salarială pe care sindicatele
urmau să o impună se înscria "într-un context naţional marcat prin lipsa unor dispoziţii
suficient de precise şi de accesibile, pentru a nu face în practică imposibilă sau excesiv de
dificilă determinarea, de către o astfel de întreprindere, a obligaţiilor pe care ar trebui să le
106
" În acţiunea principală, anumite clauze ale Convenţiei colective din domeniul construcţiilor privesc aspecte
care nu sunt menţionate în mod expres la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf literele (a)-(g) din Directiva
96/71. În această privinţă, de la punctul 20 din prezenta hotărâre rezultă că aderarea la această convenţie
colectivă determină, pentru întreprinderi, acceptarea unor obligaţii cu caracter pecuniar, precum cele care le
impun să plătească organizaţiei Byggettan o sumă egală cu 1,5 % din fondul de salarii pentru controlul exercitat
de această organizaţie sindicală asupra remuneraţiilor, iar companiei de asigurări FORA, pe de o parte, 0,8 % din
fondul de salarii pentru „suplimentul special în domeniul construcţiilor” şi, pe de altă parte, 5,9 % din acest fond
pentru diverse prime de asigurare" (pct. 83).
107
Pct. 57.
108
Pct. 99.
24
respecte cu privire la salariul minim"109, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu se ţinea seama
de convenţiile sociale pe care întreprinderea le încheiase în statul de origine, ceea ce
constituia o discriminare directă în privinţa întreprinderii, ce nu putea fi justificată pe baza
excepţiilor stabilite de Tratat.
88. Rüffert. La puţin timp după hotărârea Laval, Curtea de Justiţie a fost mai
categorică în privinţa cerinţei salariului minim, în cauza Rüffert110. Landul Niedersachsen a
atribuit, în toamna anului 2003, societăţii Objekt und Bauregie, un contract de lucrări de
construcţii pentru realizarea unui penitenciar. Una dintre obligaţiile societăţii adjudecatoare a
fost de a plăti salariaţilor angajaţi pe şantier cel puţin salariile în vigoare la locul executării
contractului, în temeiul unei convenţii colective. Societatea Objekt und Bauregie a
subcontractat, în privinţa obligaţiilor sale, cu o societate cu sediul în Polonia, care a fost
suspectată că a angajat forţă de muncă pe şantier cu un salariu inferior celui prevăzut de
convenţia colectivă. În urma unei anchete, s-a emis o ordonanţă penală împotriva
principalului responsabil al întreprinderii cu sediul în Polonia, imputându-i-se faptul că a
plătit celor 53 de muncitori care lucrau pe şantier, numai 46,57 % din salariul minim prevăzut.
În litigiului între Landul Niedersachsen şi societatea Objekt und Bauregie, instanţa de
apel a ridicat problema compatibilităţii legislaţiei landului cu libertatea de a presta servicii.
Instanţa naţională a reţinut că "angajamentul de a respecta convenţiile colective obligă
întreprinderile de construcţii din alte state membre să adapteze salariile plătite angajaţilor lor
la nivelul de remunerare, în mod normal mai ridicat, aplicabil la locul executării contractului
în Germania. O astfel de cerinţă face ca aceste întreprinderi să piardă avantajul concurenţial
pe care îl obţin datorită costurilor salariale mai reduse. Obligaţia de a respecta convenţiile
colective constituie din această cauză un obstacol pentru persoanele fizice şi juridice care
provin din alte state membre decât Republica Federală Germania"111.
Landul Niedersachsen a precizat, în faţa Curţii de Justiţie, cu privire la convenţia
colectivă, că aceasta nu era de generală aplicare, ci se aplica doar unei părţi din sectorul
construcţiilor şi doar cu privire la contractele de achiziţii publice, dacă legislaţia îi conferea un
asemenea efect.
Curtea de Justiţie a reţinut că respectiva convenţie nu era de aplicabilitate generală, iar
prin urmare salariul prevăzut de aceasta nu constituia un salariu minim în sensul articolului 3
alineatul (1) primul paragraf litera (c) din Directiva 96/71/CE. "(…) prin faptul că impune
adjudecatarilor contractelor de achiziţii publice de lucrări şi, în mod indirect,
subcontractanţilor acestora să aplice salariul minim astfel cum este stabilit prin Convenţia
colectivă „Construcţii şi lucrări publice”, o legislaţie precum legea landului poate impune
prestatorilor de servicii dintr-un alt stat membru, în care cuantumul salariului minim este
inferior, o sarcină economică suplimentară care este susceptibilă de a împiedica, de a îngreuna
sau de a face mai puţin avantajoasă executarea prestaţiei în statul membru gazdă. Prin urmare,
o măsură precum cea în discuţie în acţiunea principală poate constitui o restricţie în înţelesul
articolului 49 CE"112. Măsura în sine nu putea fi justificată de interesul general al protecţiei
sociale a lucrătorilor, din moment ce aplicarea sa era oricum limitată la anumite categorii de
contracte şi o anumită rază teritorială. Curtea a concluzionat că "Directiva 96/71 a
Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detaşarea lucrătorilor
în cadrul prestării de servicii, interpretată în lumina articolului 49 CE, se opune, într-o situaţie
precum cea din acţiunea principală, unei măsuri cu caracter legislativ, adoptată de o autoritate
dintr-un stat membru, care impune autorităţii contractante să nu desemneze ca adjudecatari ai
contractelor de achiziţii publice de lucrări decât acele întreprinderi care, la depunerea ofertei,
109
Pct. 110.
110
Rüffert, cauza C-346/06, hotărârea din 3 aprilie 2008.
111
Pct. 14.
112
Pct. 37.
25
se angajează în scris să plătească salariaţilor lor, în schimbul executării prestaţiilor respective,
cel puţin remuneraţia prevăzută în convenţia colectivă aplicabilă la locul în care se execută
acestea".
26
întregii construcţii comunitare" 1. Acest mecanism economic a eliminat frontierele, pregătind


mai puţin ataşate pieţelor naţionale şi destinate să asigure protecţia lor directă sau indirectă" 4
comunitare şi "un început de apropiere a politicilor economice naţionale" 5 fac diferenţa între
1
2
3
4
5
1



6
7
8
2

interne.
9
10
3


11
4
iar pe de altă parte, Curtea de Justiţie le-a recunoscut, în anumite hotărâri, acest efect 12.


în bani şi susceptibile ca atare, să facă obiectul tranzacţiilor comerciale" 14. Curtea de Justiţie a
inclus în această categorie articole artistice, istorice, arheologice 15, deşeuri16 , electricitatea,
12
13
14
15
16
17
18
19
20
5
6
7
(art. 3 TUE).



a restricţiilor cantitative, cu conservarea politicilor vamale proprii 22. Un produs provenit dintr-
unei noi entităţi pe plan vamal şi comercial, care întreţine relaţii unificate cu exteriorul" 23.

21
22
23
8
mărfuri între Uniune şi ţări sau teritorii situate în afara teritoriului vamal al Uniunii 25.

Consiliului26.


24
7.9.1987, p. 1-8.
25
p. 1-118.
26
Vamal Comun, J. O. L 256, 7.9.1987.
27
9

liberei circulaţii a bunurilor″ 30. Taxele cu efect echivalent celor vamale (TEE) cuprind "orice
concurenţă cu vreun produs naţional" 31. Din această definiţie rezultă că nu prezintă relevanţă
denumirea, forma, finalitatea, cuantumul taxei sau intenţia discriminatorie a statului 32, modul
ea constituie o frână în calea dezvoltării depline a liberei circulaţii a mărfurilor" 33. Curtea de
28
29
30
31
32
33
10
exercitau prerogative de putere publică sau taxe percepute de organizaţii profesionale 34.

măsura în care reflectă costul real al serviciului prestat 37.
34
35
1983).
36
37
11
acestuia.
38
12
similare″39.

39
40
56).
41
13
42
43
44
45
46
pieţei interne.
14
transfrontaliere, eliminării discriminării şi dublei impozitări48 . Totodată, UE este interesată
îndeaproape de combaterea evaziunii fiscale 49.
şi de frontierele locale, care delimitează regiunile unui stat 50. În consecinţă, distincţia între
intracomunitar51.
47
48
49
50
51
52
15



izvorât doar din sistemul juridic intern"55.

valorificarea drepturilor individuale care rezultă din acesta56. Întrucât aplicarea principiului
53
54
55
56
57
1990, pct. 19).
16
privinţa litigiilor ce implică dreptul Uniunii, trebuie să fie "directă, imediată şi efectivă" 58.


repercutată, autorităţile naţionale sunt obligate să restituie partea nerepercutată din taxă" 60.
bunurilor 61. Un astfel de prejudiciu rămâne, totuşi, dificil de dovedit.

58
59
60
61
62
17

obiectiv care rămâne în cadrul competenţei statelor de a edicta norme comerciale 64. "Printre
63
64
1970, p. 3-5.
65
18
duc la o restrângere totală sau parţială a importurilor, exporturilor sau tranzitului de mărfuri 66
intracomunitar direct sau indirect, în mod real sau potenţial"67. O definiţie mai cuprinzătoare
66
67
68
69
70
din 12 iulie 2012).
71
19
confiscării, să fie privită ca o piedică în calea comerţului între statele membre" 73.
72
73
20

statele membre"75.

echivalent, chiar dacă nu a produs rezultatele urmărite 76. "Într-adevăr, chiar şi acele acte ale
consumatorilor 78. Cu atât mai mult, o practică administrativă constantă şi generalizată este o
întârziere).

fundamentale pe teritoriul lor" 79. Prin urmare, statele au şi o obligaţie pozitivă de rezultat în
această materie.
74
75
76
77
78
79
eficient.
21
deontologic al profesiei şi poate aplica sancţiuni disciplinare în privinţa membrilor săi 80.

adoptate de instituţiile naţionale, ci şi celor provenite de la instituţiile europene 81. Curtea de
a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile tratatelor"83, Curtea de Justiţie a

Dijon este o hotărâre de referinţă a Curţii de Justiţie în materia liberei circulaţii a mărfurilor 86.
80
81
82
83
84
85
86
22


87
88
89
90
91
23
comercializarea atât a produselor naţionale, cât şi a celor provenite din alte state membre"92.

92
93
94
95
96
24

constituie o modalitate de vânzare în sensul hotărârii Keck et Mithouard" 98. Măsurile legate

măsură cu efect echivalent unor restricţii cantitative" 100. În jurisprudenţa recentă, Curtea de
MEERC, în condiţiile deja ştiute, fără a mai alătura menţiunea "comercială" 101.

97
98
99
100
101
102
25
privat, reprezintă o MEERC, în lipsa unei justificări valabile 103. Pe de altă parte, percepţia
consumatorilor din statul de destinaţie poate constitui o piedică de intensitate variabilă 104. În

există sau nu o piedică în detrimentul celor din urmă?" 106.


103
104
105
106
107
26
justificată printr-unul din motivele de ordin general prevăzut de art. 36 TFUE 108.

Uniunii Europene.
108
109
27


ştiinţifice certe şi să aibă un anumit nivel care să justifice intervenţia statului 114.

110
111
112
113
114
28
supuse autoturismele importate, în vederea înmatriculării în statul gazdă 115. Curtea a arătat că
origine şi nu a fost pus în circulaţie înainte de înmatricularea sa în statul gazdă 116. Un alt
principiilor generale ale dreptului şi mai ales a drepturilor funadamentale 118. Ele nu trebuie să
împiedice total comerţul între statele membre 119 . Interpretarea acestor restricţii nu poate fi
european.

115
116
117
118
119
29
120
121
122
30
răspunde unei nevoi reale, în special de ordin tehnologic" 123. Hotărârea este interesantă pentru

poate limita libera circulaţie a bunurilor 124. Interzicerea circulaţiei pentru camioanele de peste

răspund cerinţelor necesităţii şi proporţionalităţii 127.

cinematografice, era necesară şi proporţională cu scopul urmărit 128.

123
124
125
126
127
128
31
întregii construcţii comunitare" 1. Acest mecanism economic a eliminat frontierele, pregătind


mai puţin ataşate pieţelor naţionale şi destinate să asigure protecţia lor directă sau indirectă" 4
comunitare şi "un început de apropiere a politicilor economice naţionale" 5 fac diferenţa între
1
2
3
4
5
1



6
7
8
2

interne.
9
10
3


iar pe de altă parte, Curtea de Justiţie le-a recunoscut, în anumite hotărâri, acest efect 12.


în bani şi susceptibile ca atare, să facă obiectul tranzacţiilor comerciale" 14. Curtea de Justiţie a
inclus în această categorie articole artistice, istorice, arheologice 15, deşeuri16 , electricitatea,
11
12
13
14
15
16
4

17
18
19
20
5
6

(art. 3 TUE).



a restricţiilor cantitative, cu conservarea politicilor vamale proprii 22. Un produs provenit dintr-
unei noi entităţi pe plan vamal şi comercial, care întreţine relaţii unificate cu exteriorul" 23.

21
22
23
7
mărfuri între Uniune şi ţări sau teritorii situate în afara teritoriului vamal al Uniunii 25.

Consiliului26.


24
7.9.1987, p. 1-8.
25
p. 1-118.
26
Vamal Comun, J. O. L 256, 7.9.1987.
27
8

liberei circulaţii a bunurilor″ 30. Taxele cu efect echivalent celor vamale (TEE) cuprind "orice
concurenţă cu vreun produs naţional" 31. Din această definiţie rezultă că nu prezintă relevanţă
denumirea, forma, finalitatea, cuantumul taxei sau intenţia discriminatorie a statului32, modul
ea constituie o frână în calea dezvoltării depline a liberei circulaţii a mărfurilor" 33. Curtea de
exercitau prerogative de putere publică sau taxe percepute de organizaţii profesionale 34.

28
29
30
31
32
33
34
9
măsura în care reflectă costul real al serviciului prestat 37.

35
1983).
36
37
10
acestuia.

38
11
similare″39.

39
40
56).
41
42
43
12
transfrontaliere, eliminării discriminării şi dublei impozitări 48 . Totodată, UE este interesată
îndeaproape de combaterea evaziunii fiscale 49.
44
45
46
pieţei interne.
47
48
49
13
şi de frontierele locale, care delimitează regiunile unui stat50. În consecinţă, distincţia între
intracomunitar51.


50
51
52
53
14

izvorât doar din sistemul juridic intern" 55.

valorificarea drepturilor individuale care rezultă din acesta 56. Întrucât aplicarea principiului
privinţa litigiilor ce implică dreptul Uniunii, trebuie să fie "directă, imediată şi efectivă" 58.


54
55
56
57
1990, pct. 19).
58
59
15
repercutată, autorităţile naţionale sunt obligate să restituie partea nerepercutată din taxă" 60.
bunurilor 61. Un astfel de prejudiciu rămâne, totuşi, dificil de dovedit.

60
61
62
16

obiectiv care rămâne în cadrul competenţei statelor de a edicta norme comerciale 64. "Printre
duc la o restrângere totală sau parţială a importurilor, exporturilor sau tranzitului de mărfuri 66
63
64
1970, p. 3-5.
65
66
17
intracomunitar direct sau indirect, în mod real sau potenţial" 67. O definiţie mai cuprinzătoare
67
68
69
70
din 12 iulie 2012).
71
72
18
confiscării, să fie privită ca o piedică în calea comerţului între statele membre"73.

statele membre"75.
73
74
75
19
echivalent, chiar dacă nu a produs rezultatele urmărite 76. "Într-adevăr, chiar şi acele acte ale
consumatorilor 78. Cu atât mai mult, o practică administrativă constantă şi generalizată este o
întârziere).

fundamentale pe teritoriul lor"79. Prin urmare, statele au şi o obligaţie pozitivă de rezultat în
această materie.
deontologic al profesiei şi poate aplica sancţiuni disciplinare în privinţa membrilor săi 80.

adoptate de instituţiile naţionale, ci şi celor provenite de la instituţiile europene81. Curtea de
76
77
78
79
eficient.
80
81
20
a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile tratatelor" 83, Curtea de Justiţie a

Dijon este o hotărâre de referinţă a Curţii de Justiţie în materia liberei circulaţii a mărfurilor 86.

82
83
84
85
86
87
21
comercializarea atât a produselor naţionale, cât şi a celor provenite din alte state membre" 92.
88
89
90
91
92
22



constituie o modalitate de vânzare în sensul hotărârii Keck et Mithouard" 98. Măsurile legate
93
94
95
96
97
98
23
măsură cu efect echivalent unor restricţii cantitative" 100. În jurisprudenţa recentă, Curtea de
MEERC, în condiţiile deja ştiute, fără a mai alătura menţiunea "comercială" 101.

privat, reprezintă o MEERC, în lipsa unei justificări valabile 103. Pe de altă parte, percepţia
consumatorilor din statul de destinaţie poate constitui o piedică de intensitate variabilă 104. În

99
100
101
102
103
104
24
există sau nu o piedică în detrimentul celor din urmă?" 106.


justificată printr-unul din motivele de ordin general prevăzut de art. 36 TFUE 108.

Uniunii Europene.
105
106
107
108
25


109
110
111
26
ştiinţifice certe şi să aibă un anumit nivel care să justifice intervenţia statului 114.

supuse autoturismele importate, în vederea înmatriculării în statul gazdă 115. Curtea a arătat că
origine şi nu a fost pus în circulaţie înainte de înmatricularea sa în statul gazdă 116. Un alt
112
113
114
115
116
117
27
principiilor generale ale dreptului şi mai ales a drepturilor funadamentale 118. Ele nu trebuie să
împiedice total comerţul între statele membre 119 . Interpretarea acestor restricţii nu poate fi
european.

118
119
120
121
122
28
răspunde unei nevoi reale, în special de ordin tehnologic" 123. Hotărârea este interesantă pentru

poate limita libera circulaţie a bunurilor 124. Interzicerea circulaţiei pentru camioanele de peste
123
124
125
126
29
răspund cerinţelor necesităţii şi proporţionalităţii 127.

cinematografice, era necesară şi proporţională cu scopul urmărit 128.

Secţiunea 6. Monopolurile publice
27. Aspecte generale. Potrivit art. 37 TFUE (ex-art. 31 TCE), "statele membre
adaptează monopolurile naţionale cu caracter comercial, astfel încât să se asigure excluderea
oricărei discriminări între resortisanţii statelor membre cu privire la condiţiile de
aprovizionare şi comercializare. Dispoziţiile prezentului articol se aplică oricărui organism
prin intermediul căruia un stat membru, de jure sau de facto, direct sau indirect, controlează,
conduce sau influenţează în mod semnificativ importurile sau exporturile dintre statele
membre. Aceste dispoziţii se aplică, de asemenea, monopolurilor de stat concesionate". Din
textul citat mai sus, se observă că monopolurile nu sunt interzise, însă acestea nu pot
împiedica, fără o justificare valabilă, comerţul intracomunitar 129 . "Articolul 37 din Tratat
doreşte să concilieze posibilitatea, pentru statele membre, să menţină anumite monopoluri cu
caracter comercial, ca instrumente pentru atingerea unor obiective de interes public, cu
cerinţele stabilirii şi funcţionării pieţei interne. Acesta vizează eliminarea obstacolelor în calea
liberei circulaţii a mărfurilor, cu excepţia efectelor restrictive asupra schimburilor care sunt
inerente existenţei monopolurilor în cauză" 130.
Curtea de Justiţie a sancţionat "practica unui monopol naţional constând în

comercializarea unui produs, cu ajutorul fondurilor publice, la un preţ de revânzare anormal
de scăzut în comparaţie cu preţul unui produs, înainte de taxare, de calitate comparabilă,
127
128
129
Manghera, cauza 59/75, hotărârea din 3 februarie 1976. La finalul perioadei de tranziţie (1970), statul italian
trebuia să-şi revizuiască legislaţia care permitea importul de tutun exclusiv din anumite state membre.
130
Franzén, cauza C-189/95, hotărârea din 23 octombrie 1997.
30
importat dintr-un alt stat membru" 131 . Definitoriu pentru aplicarea art. 37 TFUE este
exercitarea de către un monopol naţional cu caracter comercial, a drepturilor sale de
exclusivitate, iar funcţia sa specifică constă în a rezerva concesionarilor, exclusivitatea
vânzării cu amănuntul a produselor. Interdicţia comercianţilor cu amănuntul de produse din
tutun de a importa direct astfel de produse din alte state membre, îi obligă să se aprovizioneze
de la distribuitorii angro autorizaţi, iar măsura în cauză trebuie analizată din perspectiva art.
34 TFUE, iar nu a art. 37 TFUE132.
Armonizarea este expresia integrării pozitive, iar scopul său vizează reducerea sau
înlăturarea obstacolelor indirecte în calea liberei circulaţii a mărfurilor.
Secţiunea 7. Integrarea pozitivă: armonizarea
28. Armonizarea şi încadrarea competenţei normative a statelor. Armonizarea

legislaţiilor naţionale presupune apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor
administrative ale statelor membre 133. Dispoziţiile art. 36 TFUE şi jurisprudenţa Cassis de
Dijon nu mai pot fi aplicate în domeniile în care condiţiile de fabricare şi comercializare a
bunurilor au fost armonizate integral de legiuitorul comunitar. În Moormann134, Curtea a decis
că măsurile de inspecţie a cărnii de pasăre efectuate asupra bunurilor din import cu ocazia
intrării în statul de destinaţie de către un veterinar sau expert sanitar nu puteau fi justificate pe
baza excepţiei privind sănătatea persoanelor prevăzută de art. ex-art. 30 TCE (36 TFUE),
deoarece Directiva 71/118 a creat un sistem de control sanitar armonizat, care se bazează pe
controlul complet efectuat în ţara de origine.
"Astfel, efectul hotărârii Cassis a fost acela de a determina Comisia să îşi reorienteze
programul legislativ şi să se concentreze asupra normelor naţionale care rămâneau valabile
conform jurisprudenţei Curţii" 135 . În aceste domenii, s-a manifestat cu predilecţie
armonizarea. "Efectul Cassis a fost acela că politica comunitară avea să se dezvolte prin
intermediul unei combinaţii de hotărâri judecătoreşti şi elaborarea de norme" 136. Dat fiind că
armonizarea minimală reprezintă regula, excepţiile de la principiul liberei circulaţii a
mărfurilor prevăzute de Tratat şi de jurisprudenţa CJ UE, se bucură în continuare de un
domeniu vast de aplicabilitate.
29. Armonizarea minimală. Armonizarea minimală presupune armonizarea anumitor
aspecte ale unei materii. Statele îşi păstrează competenţele cu privire la elementele
nearmonizate, iar în domeniile armonizate, pot adopta măsuri naţionale mai stricte.
Armonizarea minimală favorizează diferenţele de regim juridic, ceea ce este de natură să
descurajeze exercitarea libertăţilor de circulaţie specifice pieţei interne. Aceasta creează
premisele ridicării nivelului de protecţie pentru consumatori de către statele membre; ea nu
conduce, însă, automat la o mai bună protecţie.
30. Armonizarea completă. Armonizarea completă presupune că, în domeniul de

aplicare al actului de armonizare (de regulă, directivă), statele membre nu sunt autorizate să
131
Hansen, cauza 91/78, hotărârea din 13 martie 1979.
132
ANETT, cauza C-456/10, hotărârea din 26 aprilie 2012.
133
Termenul de "apropiere" este folosit în versiunea în limba română a TFUE.
134
Cauza 190/87, hotărârea din 20 septembrie 1988.
135
136
31
menţină sau să introducă în legislaţia lor naţională dispoziţii diferite faţă de cele prevăzute de
norma europeană. "Suntem în prezenţa unei armonizări totale atunci când o directivă impune
reguli care se substituie în întregime regulilor naţionale existente în materie (...) Efectul unei
astfel de metode este desesizarea statelor membre de competenţele lor în sectoarele specifice
reglementate la nivel comunitar" 137. Statele pot decide extinderea domeniului de aplicare al
normei europene, la alte materii decât cele prevăzute de legiuitorul european. "(...) Atunci
când o legislaţie naţională intenţionează să se conformeze, în soluţionarea unor situaţii pur
interne, soluţiilor reţinute în dreptul Uniunii, pentru a evita, de exemplu, apariţia unor
discriminări împotriva resortisanţilor naţionali sau a unor eventuale denaturări ale concurenţei
ori pentru a asigura o procedură unică în situaţii comparabile, există un interes cert ca, pentru
evitarea unor viitoare divergenţe de interpretare, dispoziţiile sau noţiunile preluate din dreptul
Uniunii să primească o interpretare uniformă, indiferent care ar fi condiţiile în care acestea
urmează să fie aplicate"138.
Deşi mult mai eficientă pentru libera circulaţie a mărfurilor, armonizarea completă
cunoaşte limite politice şi juridice, uneori insurmontabile. Acordul politic este dificil de
oţinut, din cauza temerilor că nivelul de protecţie ar putea fi redus şi că tradiţiile juridice
naţionale ar putea fi afectate. "În definitiv, legiuitorul comunitar fiind stăpânul intensităţii
normative a actelor pe care le edictează, o întreagă paletă de soluţii i se oferă, de la
menţinerea practic a legislaţiilor naţionale, până la înlocuirea lor completă printr-o normă
integral comunitară"139. Curtea de Justiţie a dat utilitate deplină armonizării complete, atunci
când aceasta a fost preferată de legiuitorul european, aplicând o interpretare extensivă.
31. Temeiul legal. Actul Unic European, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, este
esenţialmente legat de realizarea pieţei unice. Actul Unic European a introdus votul cu
majoritate calificată ca mod de adoptare a deciziilor în numeroase domenii ţinând de piaţa
comună, o nouă procedură legislativă aplicabilă acestui tip de decizii, care a consolidat rolul
Parlamentului European (procedura de cooperare) şi i-a atribuit Comisiei o competenţă
generală de execuţie. Competenţele Comunităţii Economice Europene au fost extinse la noi
domenii, codificându-se practici existente 140 sau introducându-se politici noi: politica
economică şi monetară, coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică,
politica de mediu, politica socială, etc. Cu acest prilej, a fost introdus în Tratat art. 100 A,
devenit 95 TCE, iar în prezent 114 TFUE. Tratatul semnat la Maastricht, în vigoare începând
de la 1 noiembrie 1993, a conferit o mai mare legitimitate democratică deciziilor privind piaţa
unică, prin introducerea procedurii legislative codecizionale, în cadrul căreia Parlamentul
European s-a bucurat de o reală putere legislativă.
Temeiul general al adoptării actelor normative privind piaţa internă este articolul 115
TFUE. Predecesorul său, art. 94 TCE, a reprezentat singura bază legală anterior Actului Unic
European. Potrivit art. 115 TFUE, "Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o
procedură legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European şi a Comitetului
Economic şi Social, adoptă directive pentru apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor
administrative ale statelor membre, care au incidenţă directă asupra instituirii sau funcţionării
pieţei interne". Procedura reglementată de art. 115 TFUE se remarcă prin câteva trăsături
distincte: votul cu unanimitate în Consiliu, consultarea Parlamentului European, o procedură
137
A. Mattera, Le marché unique européen, citat de L. Dubois, C. Blumann, op. cit., p. 293.
138
Volksbank România, cauza C-602/10, hotărârea din 12 iulie 2012, pct. 86.
139
140
Aceste practici s-au instituit graţie art. 235 TCEE, conform căruia "dacă o acţiune a Comunităţii apare ca
necesară pentru a realiza, în funcţionarea pieţei comune, unul dintre obiectivele Comunităţii, fără ca prezentul
Tratat să fi prevăzut puterile de acţiune necesare în acest sens, Consiliul, statuând cu unanimitate pe baza
propunerii Comisiei şi după consultarea Adunării, adoptă dispoziţiile necesare".
32
legislativă specială.Toate aceste elemente denotă o procedură interguvernamentală, greoaie şi
de durată din cauza cerinţei unanimităţii, însă şi un rol modest pentru instituţia europeană care
reprezintă cetăţenii. Armonizarea efectuată în baza art. 115 TFUE vizează legislaţia care are
incidenţă directă asupra instituirii sau funcţionării pieţei interne. Istoria integrării comunitare
a demonstrat că art. 94 TCE nu a condus la instituirea pieţei interne, în principal din cauza
cerinţei unanimităţii în Consiliu. Actul Unic European a introdus o nouă bază legală, specială,
care permitea adoptarea actelor europene de armonizare cu majoritate calificată în Consiliu.
Articolul 114 TFUE se aplică în cazul armonizării actelor cu putere de lege şi a actelor
administrative ale statelor membre care au ca obiect instituirea şi funcţionarea pieţei interne.
Articolul 115 TFUE are un potenţial de aplicare mai mare, în comparaţie cu articolul 114
TFUE, deoarece actele legislative naţionale care au incidenţă directă asupra pieţei interne pot
fi numeroase şi diverse, dată fiind amploarea pieţei interne ca proiect economic, politic,
juridic, social şi efectul său de antrenare. Articolul 114 TFUE nu poate fi utilizat dacă nu
poate fi justificată o incidenţă directă asupra pieţei interne sau, deşi o asemenea incidenţă
există, Tratatul prevede alte baze legale (de ex., în privinţa fiscalităţii). În al doilea rând, dacă
articolul 115 TFUE vizează actele care au incidenţă directă asupra pieţei interne, articolul 114
TFUE poate fi utilizat pentru armonizarea actelor care au ca obiect strict instituirea şi
funcţionarea pieţei interne. Diferenţa între art. 114 şi 115 TFUE este dată nu doar de domeniul
de aplicare, ci şi de tipul de procedură legislativă. Pe de altă parte, spre deosebire de art. 115
TFUE care face vorbire de directive, articolul 114 TFUE nu face trimitere la un anumit tip de
act normativ, instituţiile europene dispunând de o mai mare libertate de alegere a tipului de
act utilizat.
Articolul 114 TFUE permite menţinerea sau introducerea unor dispoziţii de drept
intern, după armonizare, cu scopul protejării unui interes general. În baza art. 114 alin. 4
TFUE, "în cazul în care, după adoptarea unei măsuri de armonizare de către Parlamentul
European şi Consiliu, de către Consiliu sau Comisie, un stat membru consideră necesară
menţinerea dispoziţiilor de drept intern justificate de cerinţele importante prevăzute la
articolul 36 sau referitoare la protecţia mediului ambiant ori a mediului de lucru, acesta
adresează Comisiei o notificare, indicând motivele menţinerii acestor dispoziţii". După
adoptarea unei măsuri de armonizare de către Parlamentul European şi Consiliu, de către
Consiliu sau Comisie, statele pot adopta dispoziţii interne, întemeiate pe dovezi ştiinţifice noi
referitoare la protecţia mediului ambiant ori a mediului de lucru, din cauza unei probleme
specifice statului membru respectiv, apărute după adoptarea măsurii de armonizare. Măsurile
ce se doresc a fi adoptate şi motivele adoptării lor sunt notificate Comisiei. Comisia poate
aproba sau respinge menţinerea sau introducerea dispoziţiilor interne, dacă acestea reprezintă
un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricţie disimulată în comerţul dintre statele
membre, respectiv un obstacol în funcţionarea pieţei interne. Decizia Comisiei poate fi
contestată în faţa Curţii de Justiţie în cadrul unei acţiuni în anulare. Adoptarea unor măsuri
naţionale cu nerespectarea procedurii de mai sus sau a deciziei Comisiei poate constitui un
motiv pentru condamnarea statului în cadrul unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii
obligaţiile ce-i incumbă potrivit Tratatelor. Procedura este una simplificată, deoarece Comisia
şi orice stat membru pot sesiza direct Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cazul în care
consideră că un stat membru exercită abuziv competenţele prevăzute de articolul 114 TFUE.
Un al treilea temei de drept ce poate fi, teoretic, utilizat pentru armonizarea
legislaţiilor naţionale privind piaţa internă, este aşa numita "clauză de flexibilitate". Potrivit
art. 352 alin. 1 TFUE, "în cazul în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară în cadrul
politicilor definite în tratate, pentru a atinge unul dintre obiectivele menţionate în tratate, fără
ca acestea să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest sens, Consiliul, hotărând în unanimitate
la propunerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, adoptă măsurile
33
corespunzătoare". Dat fiind că utilizarea sa poate fi problematică, Tratatul a prevăzut o
procedură de adoptare interguvernamentală şi acordul Parlamentului.
32. Tehnica legislativă. Conform procedurii codecizionale, textele comunitare
trebuie adoptate în aceeaşi formă de Consiliu şi Parlament. În caz de dezacord al
Parlamentului, proiectul de act normativ este respins. Pe baza propunerii Comisiei,
Parlamentul emite un prim aviz (cu majoritatea sufragiilor exprimate), care poate fi însoţit şi
de amendamente. Consiliul, cu majoritate calificată (sau cu unanimitate), poate adopta actul
atât în situaţiile în care Parlamentul nu a propus amendamente, cât şi în situaţiile în care
amendamente au fost propuse. Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor sunt
consultate şi se exprimă printr-un aviz, dacă tratatul prevede această consultare. În situaţiile în
care Consiliul nu aprobă toate amendamentele Parlamentului, adoptă o poziţie comună, pe
care o transmite Parlamentului, împreună cu motivele care l-au determinat să nu adopte
amendamentele respective. La rândul său, Comisia informează Parlamentul asupra poziţiei
sale. Într-un interval de trei luni, Parlamentul se pronunţă asupra poziţiei comune. Dacă o
aprobă cu majoritatea sufragiilor exprimate sau nu se pronunţă, actul este considerat adoptat
conform poziţiei comune. Dacă Parlamentul respinge poziţia comună cu majoritate absolută
(majoritatea membrilor care-l compun), actul nu mai poate fi adoptat, iar procedura se
încheie.
Parlamentul poate propune cu majoritate absolută amendamente la poziţia comună.

Comisia este consultată asupra acestor amendamente, iar actul amendat este trimis
Consiliului, care trebuie să se pronunţe într-un interval de trei luni. Dacă Consiliul nu aprobă
toate amendamentele, preşedinţii celor două autorităţi legislative convoacă comitetul de
conciliere. Consiliul poate adopta însă amendamentele Parlamentului cu majoritate calificată
dacă Comisia a exprimat un aviz pozitiv asupra lor; respectiv cu unanimitate dacă Comisia a
exprimat un aviz negativ. Actul este considerat adoptat în forma poziţiei comune amendate de
Parlament. Comitetul de conciliere reuneşte reprezentanţi ai Consiliului şi ai Parlamentului.
Acesta încearcă într-un termen de şase săptămâni să ajungă la un acord asupra unui proiect
comun. Comisia participă la lucrări şi susţine eforturile de a se ajunge la o poziţie comună.
Reprezentanţii Consiliului se pronunţă cu majoritate calificată, iar cei ai Parlamentului cu
majoritate. Dacă comitetul de conciliere adoptă proiectul comun, cele două autorităţi
legislative dispun de un termen de şase săptămâni pentru a adopta actul, conform proiectului
comun. Consiliul decide cu majoritate calificată, iar Parlamentul cu majoritatea sufragiilor
exprimate. Dacă una dintre cele două autorităţi respinge proiectul comitetului de conciliere
sau dacă acesta din urmă nu a ajuns la un proiect comun, actul este considerat respins.
Potrivit art. 16 alin. 4 TUE, o decizie este considerată adoptată cu majoritate calificată
de către Consiliu, dacă întruneşte cel puţin 55% din voturile din Consiliu, provenind de la cel
puţin 15 state şi reprezentând cel puţin 65 % din populaţia Uniunii. Modul în care este definită
majoritatea calificată reflectă natura duală a Uniunii Europe, de Uniune a statelor şi a
cetăţenilor. Spre deosebire de Tratatul de la Nisa, criteriul demografic a devenit obligatoriu.
Aceste reguli vor intra în vigoare la 1 noiembrie 2014.
Secţiunea 8. Notificarea de către state a normelor care pot constitui MEERC
34
33. Decizia 3052/95/CE. Prin Decizia 3052/95/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 13 decembrie 1995 s-a stabilit obligaţia de notificare în sarcina statelor
membre, atunci când adoptau măsuri ce ar fi putut obstrucţiona circulaţia mărfurilor 141 .
Primul articol al Deciziei obliga statele să notifice Comisiei măsurile naţionale care aveau ca
efect "o interzicere generală a mărfurilor; un refuz de a permite introducerea pe piaţă a
mărfurilor; modificarea modelului sau tipului de produs în cauză, în vederea introducerii sau
menţinerii pe piaţă sau retragerea mărfurilor de pe piaţă". Comisia informa celelalte state cu
privire la măsura ce i-a fost notificată.
Această procedură a fost mult inovată şi dezvoltată prin Directiva 98/34/CE. Spre
deosebire de Decizia 3052/95/CE, statele membre sunt obligate să notifice Comisiei
proiectele de reglementări tehnice, anterior adoptării lor, pentru a permite Comisiei şi
celorlalte state membre să-şi exprime opiniile din perspectiva funcţionării pieţei interne.
″Această procedură de informare presupune, în ciuda denumirii sale anodine, un adevărat
mecanism de control″142.
34. Directiva 98/34/CE. La data de 22 iunie 1998, Parlamentul şi Consiliul Uniunii

Europene au adoptat Directiva 98/34/CE de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de
informaţii în domeniul standardelor şi reglementărilor tehnice 143 . Ideea de bază a acestei
Directive este obligarea statelor membre să notifice Comisiei Europene dacă intenţionează să
adopte norme tehnice privind produsele, norme care privesc de regulă conţinutul produsului şi
constituie în general MEERC. Procedura instituită de Directivă permite Comisiei să-şi
exprime un punct de vedere cu privire la proiectul de reglementare tehnică şi chiar să iniţieze
o măsură de armonizare la nivel european. Astfel, potrivit art. 8 din Directivă, "Comisiei îi
este comunicat, de îndată, de către statele membre, orice proiect de reglementare tehnică, cu
excepţia situaţiei în care acesta transpune integral textul unui standard internaţional sau
european, caz în care este suficientă informaţia referitoare la standardul în cauză; de
asemenea, acestea înaintează Comisiei o expunere a motivelor care fac necesară elaborarea
unei astfel de reglementări, în cazul în care acest lucru nu a fost clarificat suficient în proiectul
de reglementare tehnică". Comisia notifică celorlalte state membre aceste proiecte şi poate
informa un comitet format din reprezentanţi ai statele membre, care poate solicita asistenţa
experţilor sau consultanţilor. Preşedintele comitetului este un reprezentant al Comisiei.
Comisia şi statele membre pot face observaţii referitoare la proiectul de reglementare, de care
statul trebuie să ţină seama, pe cât posibil.
Statul membru amână adoptarea normei dacă Comisia sau un alt stat membru şi-au
exprimat punctul de vedere, printr-un aviz detaliat, că norma poate reprezenta un obstacol
pentru libera circulaţie a mărfurilor în interiorul pieţei interne. În acest caz, statul trebuie să îi
comunice Comisiei modul în care înţelege să răspundă şi să concilieze preocupările
exprimate, iar Comisia îi comunică, în replică, poziţia sa. În toate situaţiile însă, măsura nu
poate fi adoptată decât după trecerea unui interval de trei luni de la data la care Comisia a luat
cunoştiinţă de proiect. Dacă Comisia îşi anunţă intenţia de a propune sau adopta o directivă,
regulament sau decizie cu privire la problema respectivă, statul trebuie să amâne adoptarea
141
JO L 321, 30.12.1995, p. 1-5.
142
J. Pertek, op. cit., p. 122.
143
J. O. L 204 , 21/07/1998, p. 37 -48.
35
proiectului reglementării tehnice cu 12 luni de la data primirii de către Comisie a notificării
sale iniţiale. Statele comunică Comisiei proiectele finale al reglementărilor tehnice.
De la aceste reguli, Directiva a creat o excepţie. Obligaţia de notificare şi perioadele de
amânare a adoptării reglementării tehnice nu se aplică în acele cazuri în care, din motive de
urgenţă, determinate de circumstanţe grave şi imprevizibile referitoare la protecţia sănătăţii
publice sau siguranţei publice, la protecţia animalelor sau a plantelor, un stat membru este
obligat să elaboreze reglementările tehnice într-un interval de timp foarte scurt, pentru a le
aplica de îndată, fără să fie posibile consultări. Comisia îşi va exprima însă ulterior punctul de
vedere cu privire la măsurile adoptate şi va putea sancţiona utilizarea abuzivă a acestei
excepţii.
Directiva 98/34/CE a fost modificată de mai multe ori, o versiune consolidată a sa
fiind publicată în 2013 144 . Curtea de Justiţie a avut prilejul de a interpreta dispoziţiile
Directivei, cu ocazia unor trimiteri preliminare, accentuând rolul său preventiv pentru
obstacolele ce ar putea limita circulaţia mărfurilor. Curtea a decis, de pildă, că măsuri prin
care se interzicea utilizarea tuturor jocurilor electrice, electromecanice şi electronice în toate
locurile publice şi private, cu excepţia cazinourilor, reprezentau reglementări tehnice în sensul
articolului 1 alineatul (11) din Directivă 145 . Noţiunea de reglementare tehnică include
specificaţia tehnică, alte cerinţe, precum şi interzicerea fabricării, a importului, a
comercializării sau a utilizării unui produs146. Specificaţiile tehnice se referă la caracteristicile
impuse unui produs sau la ambalajul acestuia. Sintagma "alte cerinţe", din conţinutul
Directivei, vizează măsurile naţionale care pot influenţa semnificativ compoziţia, natura sau
comercializarea produselor. Interdicţia fabricării, a importului, a comercializării sau a
utilizării unui produs include şi măsuri naţionale care permit doar o utilizare marginală a
produsului. Interdicţia de a elibera, de a reînnoi sau de a modifica autorizaţiile privind
activităţile de jocuri automate cu câştiguri reduse, în afara cazinourilor, este de natură să
afecteze direct comerţul cu aparate de jocuri cu câştiguri reduse şi se încadrează în categoria
"alte cerinţe", fiind obligatorie notificarea normelor naţionale în baza art. 8 alin. 1 din
Directivă.
Nerespectarea dispoziţiilor Directivei poate fi sancţionată printr-o acţiune în

constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către statele membre. Absenţa notificării prealabile
face ca reglementarea tehnică adoptată să nu fie opozabilă operatorilor economici, inclusiv în
raporturile dintre aceştia147.
35. Regulamentul 764/2008. Regulamentul 764/2008 148 a abrogat Decizia

3052/95/CE. Acesta a instituit obligaţia autorităţilor competente naţionale de a indica
motivele tehnice sau ştiinţifice pentru care un produs nu poate fi comercializat în forma în
care a fost produs şi pus în circulaţie într-un alt stat membru. Autorităţile competente
comunică, în fiecare caz, operatorului economic, pe baza elementelor tehnice sau ştiinţifice
relevante disponibile, motivele imperative de interes general, în sensul jurisprudenţei CJ UE,
pentru a impune norme tehnice naţionale respectivului produs sau tip de produs, mai stricte
144
J. O. L 01.01.2013, p. 1-18.
145
Comisia/Grecia, cauza C-65/05, hotărârea din 26 octombrie 2006, pct 61.
146
Lindberg, cauza C-267/03, hotărârea din 21 aprilie 2005, pct. 54; Schwibbert, cauza C-20/05, hotărârea din 8
noiembrie 2007, pct. 34.
147
Unilever Italia, cauza 443/98, hotărârea din 26 septembrie 2000.
148
JO L 218, 13.8.2008, p. 21-30.
36
decât cele din statul de origine şi motivul pentru care nu pot fi folosite măsuri mai puţin
restrictive. Notificarea scrisă trebuie să permită operatorului economic să prezinte observaţii
asupra tuturor aspectelor relevante ale deciziei menite să restricţioneze accesul pe piaţă.
Decizia motivată privind introducerea unor norme tehnice mai stricte se comunică Comisiei şi
operatorilor economici, oferindu-se totodată un răspuns la argumentele acestora.
36. Regulamentul 2679/98. Regulamentul 2679/98 al Consiliului din 7 decembrie

1998 a instituit un mecanism de schimb rapid de informaţii între statele membre şi Comisie
149
în ceea ce priveşte obstacolele în calea liberei circulaţii a mărfurilor. Regulamentul reiterează

obligaţia statelor, pe teritoriul cărora apar obstacole în calea liberei circulaţii a mărfurilor, de a
lua măsurile necesare pentru a restaura acest principiu al pieţei interne şi de a informa
Comisia şi celelalte state asupra măsurilor pe care le-au luat sau intenţionează să le ia.
Regulamentul defineşte termenul de obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor 150, iar în
cazul în care o asemenea împrejurare apare sau riscă să apară, statele (fie că este sau nu statul
membru în chestiune) şi Comisia îşi transmit de îndată informaţiile pe care le consideră
relevante. Potrivit art. 3 alin. 2 din Regulament, statul membru în cauză răspunde în cel mai
scurt termen posibil cererilor de informaţii din partea Comisiei şi a altor state membre privind
natura obstacolului sau riscului şi acţiunile pe care le-a întreprins sau intenţionează să le
întreprindă.
"Prin unificarea tarifului vamal exterior, uniunea vamală conduce ineluctabil la
armonizarea, chiar la unificarea relaţiilor comerciale cu ţările terţe" 151.
Secţiunea 9. Politica comercială comună
37. Domeniu de aplicare. Potrivit art. 206 TFUE (ex.-art. 131 TCE), prin stabilirea
unei uniuni vamale, Uniunea contribuie, în interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a
comerţului mondial, la eliminarea treptată a restricţiilor în calea schimburilor comerciale
internaţionale şi a investiţiilor externe directe şi la reducerea barierelor vamale şi de altă
natură. Politica comercială comună este reglementată, în prezent, de art. 206, 207 TFUE (ex.-
art. 131, 133 TCE)152. Tariful vamal comun este o componentă a acestei politici. Politica
comercială comună se manifestă în cadrul acţiunii externe a Uniunii. Uniunea Europeană
dispune de o competenţă exclusivă în privinţa politicii comerciale comune (art. 3 TUE). În
temeiul art. 3 alin. 2 TUE, competenţa Uniunii este, de asemenea, exclusivă în ceea ce
priveşte încheierea unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută
de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să îşi exercite
competenţa internă sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune
149
JO L 337, 12.12.1998, p. 8-9.
150
"Termenul «obstacol» reprezintă un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre care
este imputabil unui stat membru, fie că implică sau nu o acţiune sau inacţiune din partea acestuia, care ar putea
constitui o încălcare a articolelor 30-36 din tratat şi care: (a) duce la o perturbare gravă a liberei circulaţii a
mărfurilor împiedicând, întârziind sau deturnând fizic sau în alt fel importul acestora într-un stat membru,
exportul dintr-un stat membru sau transportul printr-un stat membru; (b) cauzează pierderi serioase persoanelor
lezate; (c) necesită acţiuni imediate pentru a împiedica continuarea, extinderea sau intensificarea perturbării sau
prejudiciului respectiv".
151
152
Fostul art. 134 TCE, care reglementa o clauză de derogare, a fost abrogat.
37
sau ar putea modifica domeniul de aplicare al acestora.
Obiectivele acestei politici sunt dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial,

eliminarea treptată a restricţiilor în calea schimburilor comerciale internaţionale şi a
investiţiilor externe directe, reducerea barierelor vamale şi de altă natură. Parlamentul
European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă măsurile care definesc cadrul în care este pusă în aplicare politica comercială
comună (art. 207 alin. 2 TFUE).
38. Raporturile cu GATT şi OMC. Politica comercială a Uniunii Europene se înscrie

în specificul relaţiilor comerciale internaţionale, astfel cum acestea s-au dezvoltat în cadrul
Acordului General pentru Tarife şi Comerţ şi Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Din dorinţa de a intensifica schimburile comerciale internaţionale, în contextul general

al reconstrucţiei economiei mondiale, în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, ţările
dezvoltate au iniţiat negocieri, cu scopul creării unei Organizaţii Internaţionale de Comerţ şi a
unei Carte cu principii şi norme de bază pentru ordonarea şi eficienţa acestui domeniu.
Negocierile s-au desfăşurat prin eforturile ONU şi ale Consiliului Economic şi Social cu
precădere, care a convocat în 1946 Conferinţa de la Londra, iar în 1947 Conferinţele de la
Geneva şi Havana. Cu prilejul celei din urmă conferinţe, s-a elaborat Carta de la Havana,
document care s-a dorit a fi actul fundamental pentru Organizaţia Internaţională a Comerţului.
Din considerente politice, Carta nu a fost ratificată de numărul necesar de membri, iar
organizaţia preconizată nu a putut lua fiinţă. În schimb, negocierile desfăşurate în paralel cu
elaborarea Cartei şi care au privit reduceri de taxe vamale, s-au concretizat în semnarea
Acordului General pentru Tarife şi Comerţ 153.
GATT a reprezentat un acord comercial multilateral, prin care au fost stabilite principii
şi reguli în scopul ordonării şi sistematizării comerţului internaţional. Prin intermediul său, au
fost exprimate obiectivele fundamentale ale politicii comerciale internaţionale, valabile şi
astăzi. Totodată, Acordul a deschis epoca eforturilor de reducere şi eliminare a barierelor
comerciale internaţionale, tarifare sau de altă natură.
Organizaţia Mondială a Comerţului a fost creată la 1 ianuarie 1995, pentru a înlocui

Acordul General asupra Tarifelor şi Comerţului. Prin Decizia Consiliului din 22 decembrie
1994 privind încheierea, în numele Comunităţii Europene, referitor la domeniile de
competenţa sa, a acordurilor obţinute în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din
Runda Uruguay (1986-1994), Comunitatea a aderat la mai multe acorduri comerciale
multilaterale, inclusiv Acordul de instituire a Organizaţiei Mondiale a Comerţului154.
Efectele pe care Acordul General pentru Tarife şi Comerţ le-a produs în ordinea
juridică comunitară, rezultă din jurisprudenţa CJCE. În International Fruit Company 155 ,
153
Acest acord a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. Ţările fondatoare au fost Australia, Belgia, Birmania,
Brazilia, Canada, Cehoslovacia, Chile, China, Cuba, Franţa, Liban, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă,
Olanda, Pakistan, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, Siria, Sri Lanka, SUA, Uniunea Sud
Africană şi Zimbabwe.
154
JO L 336, 23.12.1994, p. 1-2.
155
International Fruit, cauzele conexate de la 21 la 24/72, hotărârea din 12 decembrie 1972.
38
Curtea a fost chemată să se pronunţe dacă validitatea actelor adoptate de instituţiile
comunitare putea fi apreciată raportat la Acordul General pentru Tarife şi Comerţ. S-a decis
că incompatibilitatea unui act comunitar cu o dispoziţie de drept internaţional poate să
afecteze validitatea celui dintâi, doar în măsura în care Comunitatea era obligată juridic prin
respectiva dispoziţie, iar aceasta prezenta un caracter necondiţionat. Curtea a concluzionat că
Acordul general era obligatoriu pentru Comunitate, date fiind următoarele argumente: statele
membre erau obligate juridic de acest Acord în momentul încheierii Tratatului CEE; Tratatul
CEE susţinea obiectivele Acordului; Tratatul prevedea că drepturile şi obligaţiile asumate de
statele membre înainte de intrarea sa în vigoare cu terţii rămâneau valabile. Comunitatea,
având o competenţă în materie tarifară şi comercială, continua acţiunea statelor membre în
aceste domenii, precum şi obligaţiile asumate de state. Cât priveşte caracterul necondiţionat al
normei de drept internaţional, Curtea a decis că se impunea examinarea spiritului, economiei
textului şi a termenilor folosiţi. Referitor la Acordul general, instanţa comunitară a remarcat
flexibilitatea accentuată a dispoziţiilor sale, mai ales a celor care permiteau derogări, existenţa
unor măsuri care puteau fi luate în situaţii excepţionale şi reglementarea diferendelor. Date
fiind aceste caracteristici, CJCE a concluzionat că Acordul general pentru Tarife şi Comerţ nu
era de natură să dea naştere, în privinţa justiţiabililor Comunităţii, dreptului de a se prevala de
prevederile sale în justiţie.
Acelaşi raţionament va fi repetat două decenii mai târziu 156. Instanţa europeană a fost
sesizată de Germania care, în contradictoriu cu Consiliul, a cerut anularea parţială a
Regulamentului 404/93 privind organizarea comună a pieţei în sectorul bananelor 1571. Unul
dintre motivele acţiunii a fost încălcarea regulilor Acordului General asupra Tarifelor şi
Comerţului (GATT), de către respectivul regulament. Deşi a recunoscut că Acordul obliga
juridic Comunitatea, Curtea a apreciat că acesta nu putea fi invocat de justiţiabili pentru a
contesta legalitatea unui act comunitar din cauza absenţei caracterului său necondiţionat.
Instanţa europeană a catalogat normele GATT ca fiind mult prea flexibile, permiţând derogări
şi negocieri între state pentru găsirea unor soluţii general acceptate. "Când are efecte directe
un tratat internaţional? Curtea a conceput un test în două etape. Într-o primă etapă, ea
examinează dacă acordul în întregul său este susceptibil să conţină dispoziţii cu efect direct.
(...) Dacă nu aceasta este situaţia, Curtea va utiliza un "test politic", care analizează natura,
finalitatea, spiritul sau regimul general al acordului. (...) Condiţiile pentru efectul direct al
dreptului extern al Uniunii diferă aici faţă de analiza efectului direct din sfera internă" 158.
Acest test jurisprudenţial rămâne valabil şi în contextul acordurilor perfectate în cadrul OMC.
39. Acordurile comerciale internaţionale. Cel mai important mod de manifestare a
competenţei exclusive a Uniunii privind politica comercială comună se manifestă prin
încheierea de acorduri cu alte organizaţii internaţionale şi ţări terţe. Procedura este prevăzută
de art. 207 TFUE, articol care face trimitere la principiile şi procedura de drept comun care se
aplică în cazul negocierii şi încheierii de tratate internaţionale de către Uniune (art. 218
TFUE).
Comisia prezintă recomandări Consiliului, care o autorizează să deschidă negocierile

necesare. Acestea se desfăşoară de Comisie, în acord cu directivele date de Consiliu.
Începerea negocierilor şi încheierea acordurilor este decisă de Consiliu, în principiu, cu
majoritate calificată. Derogările de la această regulă se manifestă în domenii considerate
sensibile şi în anumite condiţii: comerţul cu servicii, aspectele comerciale ale proprietăţii
156
Germania/ Consiliului Uniunii Europene, cauza C-280/93, hotărârea din 5 octombrie 1994.
157
JO L 47, 25.2.1993, p. 1.
158
R. Schütze, Dreptul constituţional al Uniunii Europene, Editura Universitară, 2013, p. 336.
39
intelectuale, investiţiile străine directe, în cazul în care acordurile cuprind dispoziţii pentru
care este necesară unanimitatea pentru adoptarea de norme interne; comerţului cu servicii
culturale şi audiovizuale, în cazul în care aceste acorduri riscă să aducă atingere diversităţii
culturale şi lingvistice a Uniunii; comerţului cu servicii sociale, de educaţie şi de sănătate, în
situaţia în care aceste acorduri pot să perturbe în mod grav organizarea acestor servicii la nivel
naţional şi să aducă atingere răspunderii statelor membre pentru prestarea acestor servicii (art.
207 alin. 4 TFUE).
În exercitarea competenţei sale în materia politicii comerciale comune, Uniunea poate

adopta şi acte unilaterale, precum măsuri de protecţie comercială, printre care şi cele care se
adoptă în caz de dumping şi de subvenţii (art. 207 alin. 1 TFUE).
40. Importurile şi exporturile din/în Uniune. Importurile şi exporturile din/în Uniune

nu sunt supuse restricţiilor cantitative sau măsurilor cu efect echivalent, ca regulă generală.
″(...) Articolul 1 din Regulamentul nr. 2603/69 pune în aplicare principiul libertăţii
exporturilor pe plan comunitar şi trebuie deci interpretat în sensul că interzice nu doar
restricţiile cantitative la exportul de mărfuri din Comunitate faţă de ţările terţe, ci, în acelaşi
timp, măsurile luate de statele membre al căror efect echivalent poate să conducă la o
interzicere a exporturilor. Or, măsurile în speţă, din cauza faptului că restrâng plata preţului
mărfurilor, care constituie o componentă esenţială a operaţiunii de export, echivalează cu o
restricţie cantitativă la export″159.
Uniunea şi-a rezervat însă posibilitatea de a lua măsuri constând în suspendarea sau
retragerea concesiilor existente; creşterea drepturilor vamale sau introducerea oricărei alte
impuneri la import; instaurarea restricţiilor cantitative sau a oricărei alte măsuri care modifică
condiţiile de import sau de export sau care afectează în alt mod schimburile comerciale cu un
stat terţ160. Aceste măsuri de politică comercială sunt dispuse ca reacţie la obstacolele în calea
comerţului, care au un efect asupra pieţei europene; în scopul de a înlătura prejudiciul care
rezultă sau pentru a reacţiona la obstacole în calea comerţului care au un efect asupra pieţei
unei ţări terţe.
Regulamentul (CE) nr. 1061/2009 al Consiliului din 19 octombrie 2009 privind

instituirea unui regim comun aplicabil exporturilor permite statelor membre să solicite
instituţiilor europene, precum şi acestora să adopte din proprie iniţiativă, măsuri care
limitează exporturilor 161 . În cazul în care acţiunea Comisiei a fost solicitată de un stat
159
Centro-Com, cauza C-124/95, hotărârea din 14 ianuarie 1997.
160
Regulamentul (CE) nr. 3286/94 al Consiliului din 22 decembrie 1994 privind adoptarea procedurilor
comunitare în domeniul politicii comerciale comune în vederea asigurării exercitării de către Comunitate a
drepturilor care îi sunt conferite de normele comerţului internaţional, în special de cele instituite sub egida
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), JO L 349, 31.12.1994, p. 71.
161
Potrivit art. 6 din acest Regulament, ″în vederea prevenirii unei situaţii critice cauzate de o penurie de produse
esenţiale sau a remedierii unei astfel de situaţii şi în cazul în care interesele Comunităţii impun o acţiune
imediată, Comisia, la cererea unui stat membru sau din proprie iniţiativă şi ţinând seama de natura produselor şi
a celorlalte particularităţi ale tranzacţiilor în cauză, poate condiţiona exportul unui produs de prezentarea unei
autorizaţii de export care se acordă în conformitate cu procedurile şi în limitele pe care aceasta le hotărăşte, până
la adoptarea deciziei ulterioare a Consiliului în temeiul articolului 7″ (art. 6).
40
membru, Comisia ia o decizie în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la primirea cererii. În
cazul în care Comisia nu dă curs unei astfel de solicitări, ea comunică fără întârziere această
decizie Consiliului, care decide cu majoritate calificată. Pe lângă acţiunile imediate,
Regulamentul prevede posibilitatea Consiliului, hotărând cu majoritate calificată la
propunerea Comisiei, de a adopta măsurile adecvate pentru a preveni o situaţie critică cauzată
de o penurie de produse esenţiale sau pentru a remedia o astfel de situaţie; pentru a permite
punerea în aplicare a angajamentelor internaţionale asumate de către Uniune sau de către toate
statele sale membre, în special în privinţa comerţului cu produse de bază.
41
REGULAMENTUL (UE) NR. 492/2011 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI
AL CONSILIULUI
din 5 aprilie 2011
privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii
(text codificat)
(Text cu relevanță pentru SEE)
CAPITOLUL I
ÎNCADRAREA ÎN MUNCĂ, EGALITATEA DE TRATAMENT ȘI FAMILIA
LUCRĂTORILOR
SECȚIUNEA 1
Accesul la încadrarea în muncă
Articolul 1
(1) Orice resortisant al unui stat membru, indiferent de reședința sa, are dreptul de
acces la o activitate salariată și de a desfășura această activitate pe teritoriul altui stat
membru, în conformitate cu actele cu putere de lege și cu actele administrative care
reglementează încadrarea în muncă a resortisanților statului respectiv.
(2) Acesta beneficiază, în special, pe teritoriul unui alt stat membru, de aceeași
prioritate ca și resortisanții statului respectiv în ceea ce privește accesul la locurile de
muncă disponibile.
Articolul 2
Orice resortisant al unui stat membru și orice angajator care desfășoară o activitate pe
teritoriul unui stat membru pot face schimb de cereri și de oferte de încadrare în muncă
și pot încheia și executa contracte de muncă, în conformitate cu actele cu putere de
lege și cu actele administrative în vigoare, fără a da naștere la discriminări.
Articolul 3
(1) În domeniul de aplicare al prezentului regulament nu sunt aplicabile actele cu
putere de lege și actele administrative sau practicile administrative ale unui stat
membru care:
(a) restrâng sau supun unor condiții care nu se aplică propriilor lor cetățeni cererea și oferta
de locuri de muncă, accesul la ocuparea unui loc de muncă sau dreptul străinilor de a
desfășura o activitate; sau care
(b) deși se aplică indiferent de cetățenie, scopul sau efectul lor exclusiv sau principal este de
a împiedica accesul resortisanților altui stat membru la locurile de muncă oferite.
Primul paragraf nu se aplică în cazul condițiilor privind cunoștințele lingvistice
solicitate în raport cu natura locului de muncă urmând a fi ocupat.
1
(2) Printre dispozițiile și practicile unui stat membru menționate la alineatul (1)
primul paragraf se numără în special cele care, într-un stat membru:
(a) fac obligatorie recurgerea la proceduri speciale de recrutare pentru străini;
(b) restrâng sau supun unor condiții diferite de cele aplicabile angajatorilor care desfășoară
activități pe teritoriul statului membru respectiv oferta de muncă publicată în presă sau
prin orice alt mijloc;
(c) supun eligibilitatea pentru ocuparea unui loc de muncă unor condiții de înregistrare la
oficiile de ocupare a forței de muncă sau împiedică recrutarea nominală a lucrătorilor
în cazul persoanelor care nu își au reședința pe teritoriul statului membru respectiv.
Articolul 4
(1) Actele cu putere de lege și actele administrative ale statelor membre care
restricționează încadrarea în muncă a străinilor, ca număr sau ca procentaj, în funcție
de întreprindere, de ramura de activitate sau de regiune ori la nivel național, nu se
aplică resortisanților celorlalte state membre.
(2) În cazul în care, într-un stat membru, acordarea unor beneficii de orice natură
întreprinderilor este condiționată de încadrarea în muncă a unui procentaj minim de
lucrători naționali, resortisanții celorlalte state membre sunt considerați lucrători
naționali, sub rezerva dispozițiilor Directivei 2005/36/CE a Parlamentului European și
a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor
profesionale ( 1 ).
Articolul 5
Resortisantul unui stat membru care caută un loc de muncă pe teritoriul altui stat
membru primește pe teritoriul acestuia aceeași asistență ca și cea acordată de către
oficiile de ocupare a forței de muncă propriilor resortisanți care caută un loc de muncă.
Articolul 6
(1) Încadrarea în muncă și recrutarea unui resortisant al unui stat membru pentru un
loc de muncă într-un alt stat membru nu pot depinde de criterii medicale, profesionale
sau altele care sunt discriminatorii pe criterii de cetățenie, în comparație cu cele
aplicate resortisanților din celălalt stat membru care doresc să desfășoare aceeași
activitate.
(2) Resortisantul care deține o ofertă nominală de la un angajator dintr-un alt stat
membru decât cel al cărui resortisant este poate fi supus unei examinări profesionale,
dacă angajatorul solicită în mod expres acest lucru în momentul prezentării ofertei
sale.
SECȚIUNEA 2
Desfășurarea activității salariate și egalitatea de tratament
Articolul 7
2
(1) Lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit, pe teritoriul
celorlalte state membre, față de lucrătorii naționali, pe criterii de cetățenie, în ceea ce
privește condițiile de încadrare în muncă și de muncă și, în special, în ceea ce privește
remunerarea, concedierea și, în cazul în care rămâne fără un loc de muncă, reintegrarea
profesională și reangajarea.
(2) Acesta beneficiază de aceleași avantaje sociale și fiscale ca și lucrătorii naționali.
(3) În același temei și în aceleași condiții ca și lucrătorii naționali, acesta are acces la
formare în școli profesionale și centre de recalificare.
(4) Orice clauză a unei convenții colective sau individuale sau a altei reglementări
colective privind accesul la încadrarea în muncă, încadrarea, remunerarea și alte
condiții de muncă sau concedierea este nulă de drept, în măsura în care prevede sau
permite condiții discriminatorii pentru lucrătorii care sunt resortisanți ai celorlalte state
membre.
Articolul 8
Lucrătorul care este resortisant al unui stat membru și ocupă un loc de muncă pe
teritoriul altui stat membru beneficiază de egalitate de tratament în ceea ce privește
afilierea la organizații sindicale și exercitarea drepturilor sindicale, inclusiv a dreptului
de vot și accesul la posturile administrative sau de conducere ale unei organizații
sindicale. Acesta poate fi exclus de la participarea la gestionarea organismelor de drept
public și de la exercitarea unei funcții de drept public. Mai mult, acesta beneficiază de
dreptul de a fi ales în organele reprezentative ale lucrătorilor din cadrul întreprinderii.
Primul paragraf din prezentul articol nu aduce atingere legislațiilor sau reglementărilor
care, în anumite state membre, acordă drepturi mai întinse lucrătorilor provenind din
alte state membre.
Articolul 9
(1) Lucrătorul care este resortisant al unui stat membru și care ocupă un loc de muncă
pe teritoriul altui stat membru beneficiază de toate drepturile și avantajele acordate
lucrătorilor naționali în ceea ce privește locuințele, inclusiv dreptul de proprietate
asupra locuinței de care are nevoie.
(2) Lucrătorul menționat la alineatul (1) poate, în același temei ca și resortisanții
acelui stat, să se înscrie pe lista cererilor de locuință, în regiunea în care ocupă un loc
de muncă, în cazul în care astfel de liste sunt ținute, și beneficiază de avantajele și
prioritățile care decurg din aceasta.
Familia sa rămasă în țara de proveniență este considerată, în acest sens, ca avându-și
reședința în regiunea menționată, în cazul în care lucrătorii naționali beneficiază de o
prezumție similară.
SECȚIUNEA 3
Familiile lucrătorilor
Articolul 10
3
Copiii resortisantului unui stat membru care este sau a fost încadrat în muncă pe
teritoriul unui alt stat membru sunt admiși în sistemul de învățământ general, la
cursurile de ucenici și de formare profesională în aceleași condiții ca și resortisanții
statului respectiv, dacă aceștia domiciliază pe teritoriul acelui stat.
Statele membre încurajează inițiativele care le permit acestor copii să urmeze cursurile
menționate în cele mai bune condiții.
CAPITOLUL II
PUNEREA ÎN CONTACT ȘI COMPENSAREA OFERTELOR ȘI CERERILOR
DE LOCURI DE MUNCĂ
SECȚIUNEA 1
Cooperarea între statele membre și între acestea și Comisie
▼M1 —————
▼B
SECȚIUNEA 2
Mecanismul de compensare
Articolul 13
▼M1 —————
▼B
SECȚIUNEA 3
Măsuri de reglementare în favoarea echilibrului pe piața muncii
▼M1 —————
▼B
SECȚIUNEA 4
Biroul european de coordonare
▼M1 —————
▼B
CAPITOLUL III
4
ORGANISME ÎNSĂRCINATE CU ASIGURAREA UNEI STRÂNSE
COLABORĂRI ÎNTRE STATELE MEMBRE ÎN MATERIE DE LIBERĂ
CIRCULAȚIE A LUCRĂTORILOR ȘI DE ÎNCADRARE A ACESTORA ÎN
MUNCĂ
SECȚIUNEA 1
Comitetul consultativ
Articolul 21
Comitetul consultativ este însărcinat să sprijine Comisia în examinarea tuturor
chestiunilor care rezultă din aplicarea Tratatului privind funcționarea Uniunii
Europene și a măsurilor adoptate în vederea aplicării sale, în ceea ce privește libera
circulație și încadrarea în muncă a lucrătorilor.
Articolul 22
Comitetul consultativ răspunde în principal de:
(a) examinarea problemelor privind libera circulație și ocuparea forței în muncă în cadrul
politicilor naționale privind forța de muncă, în vederea coordonării politicilor statelor
membre privind ocuparea forței de muncă, contribuind astfel la dezvoltarea
economiilor și la îmbunătățirea echilibrului pe piața muncii;
(b) realizarea unui studiu general referitor la efectele punerii în aplicare a prezentului
regulament și a celorlalte eventuale măsuri suplimentare;
(c) prezentarea, dacă este cazul, către Comisie a unor propuneri motivate de revizuire a
prezentului regulament;
(d) formularea, la cererea Comisiei sau din proprie inițiativă, a unor avize motivate asupra
unor chestiuni generale sau de principiu, în special cu privire la schimbul de informații
despre evoluțiile de pe piața muncii, la circulația lucrătorilor între statele membre, la
programele sau măsurile menite să dezvolte orientarea profesională și formarea
profesională și care pot spori posibilitățile de liberă circulație și de ocupare a forței de
muncă, precum și cu privire la orice formă de asistență în favoarea lucrătorilor și a
familiilor acestora, inclusiv la asistența socială și la locuințele pentru lucrători.
Articolul 23
(1) Comitetul consultativ este constituit din șase membri titulari din partea fiecărui
stat membru, dintre care doi reprezintă guvernul, doi reprezintă sindicatele, iar doi
reprezintă asociațiile patronale.
(2) Pentru fiecare dintre categoriile menționate la alineatul (1), fiecare stat numește
câte un membru supleant.
(3) Durata mandatului membrilor titulari și membrilor supleanți este de doi ani.
Mandatul acestora poate fi reînnoit.
La expirarea mandatului, membrii titulari și membrii supleanți rămân în funcție până
la înlocuire sau până la reînnoirea mandatului.
5
Articolul 24
Membrii titulari și membrii supleanți ai Comitetului consultativ sunt numiți de
Consiliu, care, în selectarea reprezentanților sindicatelor și asociațiilor patronale,
depune eforturi să realizeze o reprezentare adecvată în comitet a diverselor sectoare
economice interesate.
Lista membrilor titulari și a membrilor supleanți se publică de către Consiliu, spre
informare, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Articolul 25
Comitetul consultativ este prezidat de un membru al Comisiei sau de reprezentantul
acestuia. Președintele nu participă la vot. Comitetul se întrunește cel puțin de două ori
pe an. Acesta este convocat de președinte, la inițiativa sa ori la cererea a cel puțin o
treime din numărul membrilor.
Serviciile Comisiei asigură secretariatul comitetului.
Articolul 26
Președintele poate invita să participe la reuniuni, în calitate de observatori sau experți,
persoane sau reprezentanți ai unor organisme care au o largă experiență în domeniul
ocupării forței de muncă sau al circulației lucrătorilor. Președintele poate fi sprijinit de
consilieri tehnici.
▼M2
Autoritatea Europeană a Muncii, instituită prin Regulamentul (UE) 2019/1149 al
Parlamentului European și al Consiliului ( 2 ), participă la reuniunile Comitetului
consultativ în calitate de observator, furnizând informații tehnice și expertiză, după
caz.
▼B
Articolul 27
(1) Avizul comitetului este valabil numai în cazul în care a fost emis în prezența a
două treimi dintre membri.
(2) Avizele trebuie motivate; ele sunt adoptate cu majoritatea absolută a voturilor
valabil exprimate și sunt însoțite de o notă indicând opiniile minorității, în cazul în
care aceasta o cere.
Articolul 28
Comitetul consultativ își stabilește metodele de lucru printr-un regulament de
procedură care intră în vigoare după aprobarea de către Consiliu, cu avizul Comisiei.
Intrarea în vigoare a eventualelor modificări decise de comitet se supune aceleiași
proceduri.
SECȚIUNEA 2
Comitetul tehnic
6
Articolul 29
Comitetul tehnic are ca misiune să sprijine Comisia în pregătirea, promovarea și
urmărirea activității și a măsurilor tehnice de aplicare a prezentului regulament și a
eventualelor dispoziții suplimentare.
Articolul 30
Comitetul tehnic răspunde în principal de:
(a) promovarea și perfecționarea colaborării dintre administrațiile publice interesate ale
statelor membre cu privire la aspectele tehnice legate de libera circulație și de
încadrarea în muncă a lucrătorilor;
(b) elaborarea procedurilor de organizare a activităților comune ale administrațiilor publice
interesate;
(c) facilitarea strângerii de informații utile Comisiei și realizarea studiilor și cercetărilor
prevăzute în prezentul regulament, precum și favorizarea schimburilor de informații și
de experiență între administrațiile publice interesate;
(d) studierea din punct de vedere tehnic a armonizării criteriilor conform cărora statele
membre evaluează situația propriilor piețe ale muncii.
Articolul 31
(1) Comitetul tehnic este format din reprezentanți ai guvernelor statelor membre.
Fiecare guvern numește ca membru titular al Comitetului tehnic pe unul dintre
membrii titulari care îl reprezintă în cadrul Comitetului consultativ.
(2) Fiecare guvern numește un membru supleant dintre ceilalți reprezentanți ai săi –
membri titulari sau membri supleanți – din cadrul Comitetului consultativ.
Articolul 32
Comitetul tehnic este prezidat de un membru al Comisiei sau de reprezentantul
acestuia. Președintele nu participă la vot. Președintele și membrii comitetului pot fi
sprijiniți de consilieri tehnici.
Serviciile Comisiei asigură secretariatul comitetului.
Articolul 33
Propunerile și avizele formulate de Comitetul tehnic sunt prezentate Comisiei și aduse
la cunoștința Comitetului consultativ. Aceste propuneri și avize sunt însoțite de o notă
indicând opiniile exprimate de diferiți membri ai Comitetului tehnic, în cazul în care
aceștia o cer.
Articolul 34
Comitetul tehnic își stabilește metodele de lucru printr-un regulament de procedură
care intră în vigoare după aprobarea de către Consiliu, cu avizul Comisiei. Intrarea în
vigoare a eventualelor modificări decise de comitet este supusă aceleiași proceduri.
CAPITOLUL IV
7
DISPOZIȚII FINALE
▼M2
Articolul 35
Regulamentul de procedură al Comitetului consultativ în vigoare la 8 noiembrie 1968
continuă să se aplice.
▼B
Articolul 36
(1) Prezentul regulament nu aduce atingere dispozițiilor Tratatului de instituire a
Comunității Europene a Energiei Atomice privind accesul la locuri de muncă calificate
în domeniul energiei nucleare și nici dispozițiilor adoptate în aplicarea acelui tratat.
Cu toate acestea, prezentul regulament se aplică categoriei de lucrători menționată în
primul paragraf și membrilor familiilor acestora, în măsura în care situația lor juridică
nu este reglementată de tratatul sau dispozițiile menționate anterior.
(2) Prezentul regulament nu aduce atingere dispozițiilor adoptate în conformitate cu
articolul 48 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
(3) Prezentul regulament nu aduce atingere obligațiilor statelor membre care decurg
din relații speciale sau viitoare acorduri cu anumite țări sau teritorii din afara Europei,
bazate pe legături instituționale existente la 8 noiembrie 1968 sau pe acorduri existente
la 8 noiembrie 1968, încheiate cu anumite țări sau teritorii din afara Europei, bazate pe
legături instituționale care au existat între acestea.
Lucrătorii din aceste țări sau teritorii care, conform prezentei dispoziții, desfășoară o
activitate salariată pe teritoriul unuia dintre aceste state membre nu pot invoca
beneficiul dispozițiilor prezentului regulament pe teritoriul celorlalte state membre.
Articolul 37
Statele membre comunică Comisiei, spre informare, textele acordurilor, convențiilor
sau înțelegerilor încheiate între ele în domeniul forței de muncă în perioada dintre data
semnării acestora și data intrării lor în vigoare.
▼M1 —————
▼M2
Articolul 39
Cheltuielile de funcționare ale Comitetului consultativ sunt înscrise în bugetul general
al Uniunii Europene la secțiunea referitoare la Comisie.
▼B
Articolul 40
Prezentul regulament se aplică statelor membre în favoarea resortisanților acestora,
fără a aduce atingere articolelor 2 și 3.
Articolul 41
8
Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 se abrogă.
Trimiterile la regulamentul abrogat se înțeleg ca trimiteri la prezentul regulament și se
citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa II.
Articolul 42
Prezentul regulament intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene.
Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în
toate statele membre.
9
DIRECTIVA 2004/38/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A
CONSILIULUI
din 29 aprilie 2004
privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru
cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului
(CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE,
72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și
93/96/CEE
(Text cu relevanță pentru SEE)
CAPITOLUL I
Dispoziții generale
Articolul 1
Obiectul
Prezenta directivă stabilește:
(a)
condițiile de exercitare a dreptului la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor
membre de către cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora;
(b)
dreptul de ședere permanentă pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și
membrii familiilor acestora;
(c)
restrângerile drepturilor menționate la literele (a) și (b) pentru motive de ordine
publică, siguranță publică sau sănătate publică.
Articolul 2
Definiții
În sensul prezentei directive:
1.
prin „cetățean al Uniunii” se înțelege orice persoană având cetățenia unui stat membru;
2.
prin „membru de familie” se înțelege:
(a)
soțul;
(b)
partenerul cu care cetățeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul
legislației unui stat membru, dacă, potrivit legislației statului membru gazdă,
parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei și în
conformitate cu condițiile prevăzute de legislația relevantă a statului membru gazdă;
10
(c)
descendenții direcți în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreținerea sa,
precum și descendenții direcți ai soțului sau ai partenerului, conform definiției de la
litera (b);
(d)
ascendenții direcți care se află în întreținere și cei ai soțului sau ai partenerului,
conform definiției de la litera (b);
3.
prin „stat membru gazdă” se înțelege statul membru în care se deplasează un cetățean
al Uniunii în scopul de a-și exercita dreptul la liberă circulație și ședere.
Articolul 3
Destinatarii
(1) Prezenta directivă se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau își
are reședința într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și
membrilor familiei sale, conform definiției de la articolul 2 punctul 2, care îl însoțesc
sau i se alătură.
(2) Fără a aduce atingere vreunui drept individual de liberă circulație și ședere pe care
persoanele în cauză îl pot avea în nume propriu, statul membru gazdă facilitează, în
conformitate cu legislația sa internă, intrarea și șederea următoarelor persoane:
(a)
orice alți membri de familie, indiferent de cetățenia lor, care nu se încadrează în
definiția de la articolul 2 punctul 2 și care, în țara din care au venit, se află în
întreținerea sau sunt membri ai gospodăriei cetățeanului Uniunii care beneficiază de
dreptul de ședere cu titlu principal sau dacă din motive grave de sănătate este necesară
în mod imperativ îngrijirea personală a membrului familiei de către cetățeanul Uniunii;
(b)
partenerul cu care cetățeanul Uniunii are o relație durabilă, atestată corespunzător.
Statul membru gazdă întreprinde o examinare amănunțită a situației personale și
justifică refuzul acordării dreptului de intrare sau ședere acestor persoane.
CAPITOLUL II
Dreptul de ieșire și intrare
Articolul 4
Dreptul de ieșire
(1) Fără a aduce atingere dispozițiilor privind documentele de călătorie aplicabile
controalelor la frontierele naționale, toți cetățenii Uniunii care dețin cărți de identitate
valabile sau pașapoarte valabile și membrii familiei acestora care nu au cetățenia unui
stat membru și care dețin pașapoarte valabile au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat
membru pentru a se deplasa în alt stat membru.
11
(2) Persoanelor menționate la alineatul (1) nu le pot fi impuse vize de ieșire și nici alte
formalități echivalente.
(3) Hotărând în conformitate cu legislația proprie, statele membre eliberează și
reînnoiesc cetățenilor lor cărțile de identitate sau pașapoartele care le atestă cetățenia.
(4) Pașaportul trebuie să fie valabil cel puțin pentru toate statele membre și pentru
țările prin care titularul unui astfel de document trebuie să tranziteze direct atunci când
călătorește între statele membre. În cazul în care legislația unui stat membru nu
prevede eliberarea de cărți de identitate, perioada de valabilitate a unui pașaport
eliberat sau reînnoit este de cel puțin cinci ani.
Articolul 5
Dreptul de intrare
(1) Fără a aduce atingere dispozițiilor privind documentele de călătorie aplicabile
controalelor la frontierele naționale, statele membre permit intrarea pe teritoriul lor a
cetățenilor Uniunii care dețin cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile,
precum și a membrilor familiilor acestora care nu au cetățenia unui stat membru și care
dețin pașapoarte valabile.
Cetățenilor Uniunii nu le pot fi impuse vize de ieșire și nici alte formalități
echivalente.
(2) Membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru li se cere numai să
posede o viză de intrare în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 539/2001 sau, dacă
este cazul, cu legislația internă. În sensul prezentei directive, deținerea permisului de
ședere valabil menționat la articolul 10 scutește membrii de familie de obligația de a
obține o viză.
Statele membre acordă acestor persoane toate facilitățile pentru a obține vizele
necesare. Aceste vize se eliberează gratuit, în cel mai scurt termen și pe baza unei
proceduri accelerate.
(3) Statul membru gazdă nu aplică ștampila de intrare sau de ieșire în pașaportul
membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru, dacă aceștia prezintă
permisul de ședere menționat la articolul 10.
(4) În cazul în care un cetățean al Uniunii sau un membru al familiei acestuia care nu
are cetățenia unui stat membru nu posedă documentele de călătorie necesare sau, după
caz, viza necesară, statul membru în cauză acordă acestor persoane, înainte de a
proceda la expulzarea acestora, toate mijloacele rezonabile pentru a le permite să
obțină, într-un termen rezonabil, documentele necesare sau pentru a confirma ori a
dovedi prin alte mijloace că beneficiază de dreptul de liberă circulație și ședere.
(5) Statul membru poate cere persoanei în cauză să-și raporteze prezența pe teritoriul
său într-un termen rezonabil și nediscriminatoriu. Nerespectarea acestei cerințe poate
face persoana respectivă pasibilă de sancțiuni nediscriminatorii și proporționale.
CAPITOLUL III
12
Dreptul de ședere
Articolul 6
Dreptul de ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni
(1) Cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă
de cel mult trei luni fără nici o altă condiție sau formalitate în afara cerinței de a deține
o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil.
(2) Dispozițiile alineatului (1) se aplică și membrilor de familie care dețin un pașaport
valabil, care nu au cetățenia unui stat membru și care îl însoțesc pe cetățeanul Uniunii
ori se alătură acestuia.
Articolul 7
Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni
(1) Toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o
perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:
(a)
sunt lucrători care desfășoară activități salariate sau activități independente în statul
membru gazdă sau
(b)
dispun de suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu
devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul
șederii și dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă sau
(c)
—
sunt înscriși într-o instituție privată sau publică, acreditată sau finanțată de către statul
membru gazdă pe baza legislației sau practicilor sale administrative, cu scopul
principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională și
—
dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă și asigură autoritatea
națională competentă, printr-o declarație sau o altă procedură echivalentă la propria
alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru membrii de familie,
astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială al statului
membru gazdă în timpul perioadei de ședere sau
(d)
sunt membri de familie care însoțesc ori se alătură unui cetățean al Uniunii care
îndeplinește el însuși condițiile menționate la literele (a), (b) sau (c).
(2) Dreptul de ședere prevăzut la alineatul (1) se extinde asupra membrilor de familie
care nu au cetățenia unui stat membru, în cazul în care însoțesc ori se alătură
cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă, cu condiția ca cetățeanul Uniunii să
îndeplinească condițiile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c).
(3) În sensul alineatului (1) litera (a), un cetățean al Uniunii care nu mai desfășoară o
activitate salariată sau o activitate independentă își menține statutul de lucrător salariat
sau de lucrător care desfășoară o activitate independentă în următoarele condiții:
13
(a)
se află în incapacitate temporară de a munci, ca rezultat al unei boli sau al unui
accident;
(b)
este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în șomaj involuntar, după ce a fost
angajat pe o perioadă de peste un an, și s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru
la serviciul competent de ocupare a forței de muncă;
(c)
este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în șomaj involuntar, după ce a îndeplinit
un contract de muncă pe termen limitat, cu durata de sub un an, sau după ce a devenit
șomer în mod involuntar în timpul primelor douăsprezece luni și s-a înregistrat ca
persoană care caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forței de muncă. În
acest caz, statutul de lucrător se menține pentru o perioadă de cel puțin șase luni;
(d)
începe un stagiu de formare profesională. Cu excepția cazului în care se află în șomaj
involuntar, menținerea statutului de lucrător presupune ca pregătirea să aibă legătură
cu activitatea profesională anterioară.
(4) Prin derogare de la dispozițiile alineatului (1) litera (d) și ale alineatului (2) de mai
sus, numai soțul, partenerul înregistrat în înțelesul articolului 2 alineatul (2) litera (b) și
copiii aflați în întreținere beneficiază de drept de ședere în calitate de membri de
familie ai unui cetățean al Uniunii ce îndeplinește condițiile prevăzute la alineatul (1)
litera (c) de mai sus. ►C1 Articolul 3 alineatul (2) se aplică în cazul rudelor directe
pe linie ascendentă aflate în întreținerea cetățeanului Uniunii, precum și celor ale
soțului sau ale partenerului înregistrat. ◄
Articolul 8
Formalitățile administrative referitoare la cetățenii Uniunii
(1) Fără a aduce atingere articolului 5 alineatul (5), pentru perioade de ședere ce
depășesc trei luni, statul membru gazdă poate cere cetățenilor Uniunii să se
înregistreze la autoritățile competente.
(2) Termenul pentru înregistrare este de cel puțin trei luni de la data sosirii. Se
eliberează imediat un certificat de înregistrare, care cuprinde numele și adresa
persoanei înregistrate, precum și data înregistrării. Nerespectarea cerinței de
înregistrare de către persoana respectivă o poate face pe aceasta pasibilă de sancțiuni
nediscriminatorii și proporționale.
(3) Pentru a elibera certificatul de înregistrare, statul membru poate solicita numai
următoarele:
—
cetățenii Uniunii cărora li se aplică articolul 7 alineatul (1) litera (a) trebuie să prezinte
o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil, o confirmare de angajare din
partea angajatorului sau un certificat de angajare, ori o dovadă privind desfășurarea
unei activități independente;
—
14
cetățenii Uniunii cărora li se aplică articolul 7 alineatul (1) litera (b) trebuie să prezinte
o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil și să furnizeze dovezi că
îndeplinesc condițiile prevăzute de prezenta dispoziție;
—
cetățenii Uniunii cărora li se aplică articolul 7 alineatul (1) litera (c) trebuie să prezinte
o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil, să furnizeze dovezi privind
înscrierea lor într-o instituție acreditată și faptul că posedă o asigurare medicală
completă, precum și declarația sau procedura echivalentă menționată la articolul 7
alineatul (1) litera (c). Statele membre nu pot cere ca această declarație să precizeze
valoarea resurselor.
(4) Statele membre nu pot stabili valoarea resurselor, pe care să le considere „resurse
suficiente”, însă trebuie să ia în considerare situația personală a persoanei în cauză. În
toate cazurile, această valoare nu poate fi mai mare decât pragul sub care resortisanții
din statul membru gazdă pot beneficia de asistență socială sau, dacă acest criteriu nu
este aplicabil, mai mare decât pensia minimă de asigurări sociale plătită de către statul
membru gazdă.
(5) Pentru eliberarea certificatului de înregistrare membrilor de familie ai cetățenilor
Uniunii, care sunt ei înșiși cetățeni ai Uniunii, statele membre pot solicita prezentarea
următoarelor documente:
(a)
carte de identitate valabilă sau pașaport valabil;
(b)
un document care să ateste existența unei relații de familie sau a unui parteneriat
înregistrat;
(c)
dacă este cazul, certificatul de înregistrare al cetățeanului Uniunii pe care îl însoțesc
sau căruia i se alătură;
(d)
în cazurile prevăzute la articolul 2 alineatul (2) literele (c) și (d), documente care să
dovedească faptul că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de prezenta dispoziție;
(e)
în cazurile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) litera (a), un document eliberat de
autoritatea relevantă din țara de origine sau de proveniență care să ateste că persoanele
în cauză se află în întreținerea ori sunt membri ai menajului cetățeanului Uniunii, ori o
dovadă a existenței unor probleme grave de sănătate care necesită îngrijirea personală
a membrului familiei de către cetățeanul Uniunii;
(f)
în cazurile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) litera (b), dovada existenței unei relații
durabile cu cetățeanul Uniunii.
Articolul 9
Formalitățile administrative referitoare la membrii de familie care nu sunt
resortisanți ai unui stat membru
15
(1) Statele membre eliberează un permis de ședere membrilor familiei unui cetățean al
Uniunii care nu sunt resortisanți ai unui stat membru, în cazul în care perioada
planificată de ședere depășește trei luni.
(2) Termenul pentru prezentarea cererii de acordare a permisului de ședere este de cel
puțin trei luni de la data sosirii.
(3) Nerespectarea cerinței de a solicita un permis de ședere poate face persoana
respectivă pasibilă de sancțiuni nediscriminatorii și proporționale.
Articolul 10
Eliberarea permiselor de ședere
(1) Dreptul de ședere al membrilor de familie ai unui cetățean al Uniunii care nu sunt
resortisanți ai unui stat membru se confirmă prin eliberarea unui document intitulat
„Permis de ședere de membru de familie pentru un cetățean al Uniunii”, în termen de
cel mult șase luni de la data la care aceștia prezintă cererea. O confirmare a depunerii
cererii pentru permisul de ședere se eliberează imediat.
(2) Pentru eliberarea permisului de ședere, statele membre solicită prezentarea
următoarelor documente:
(a)
un pașaport valabil;
(b)
un document care să ateste existența unei relații de familie sau a unui parteneriat
înregistrat;
(c)
certificatul de înregistrare sau, în absența unui sistem de înregistrare, orice altă dovadă
că cetățeanul Uniunii pe care îl însoțesc sau căruia i se alătură își are reședința în țara
membră gazdă;
(d)
în cazurile prevăzute la articolul 2 alineatul (2) literele (c) și (d), documente care să
dovedească îndeplinirea condițiilor prevăzute de prezenta dispoziție;
(e)
în cazurile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) litera (a), un document eliberat de
autoritatea relevantă din țara de origine sau țara din care au sosit, care să ateste că
persoanele în cauză se află în întreținerea ori sunt membri ai menajului cetățeanului
Uniunii, ori o dovadă a existenței unor probleme grave de sănătate care să necesite
îngrijirea personală a membrului familiei de către cetățeanul Uniunii;
(f)
în cazurile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) litera (b), dovada existenței unei relații
durabile cu cetățeanul Uniunii.
Articolul 11
Valabilitatea permisului de ședere
16
(1) Permisul de ședere prevăzut la articolul 10 alineatul (1) este valabil timp de cinci
ani de la data eliberării sau pe perioada prevăzută de ședere a cetățeanului Uniunii, în
cazul în care această perioadă este mai mică de cinci ani.
(2) Valabilitatea permisului de ședere nu este afectată de absențe temporare care nu
depășesc șase luni pe an sau de absențe de durată mai mare în vederea îndeplinirii
serviciului militar obligatoriu, ori de o absență de maxim douăsprezece luni
consecutive determinată de motive importante, precum sarcina și nașterea, boli grave,
studiile sau formarea profesională ori detașarea în alt stat membru sau într-o țară terță.
Articolul 12
Păstrarea dreptului de ședere de către membrii de familie în eventualitatea
decesului sau plecării cetățeanului Uniunii
(1) Fără a aduce atingere dispozițiilor celui de-al doilea paragraf, decesul sau plecarea
cetățeanului Uniunii din statul membru gazdă nu afectează dreptul de ședere al
membrilor săi de familie care au cetățenia unui stat membru.
Înainte de a dobândi dreptul de ședere permanentă, persoanele în cauză trebuie să
îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) literele (a), (b), (c) sau
(d).
(2) Fără a aduce atingere dispozițiilor celui de-al doilea paragraf, decesul cetățeanului
Uniunii nu atrage după sine pierderea dreptului de ședere al membrilor săi de familie
care nu au cetățenia unui stat membru și care și-au avut reședința în statul membru
gazdă în calitate de membri de familie timp de cel puțin un an înainte de decesul
cetățeanului Uniunii.
Înainte de a dobândi dreptul de ședere permanentă, dreptul de ședere al persoanelor
interesate rămâne supus obligației ca aceștia să poată dovedi că desfășoară o activitate
salariată sau independentă sau că au suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru
membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență
socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de ședere și că dețin o asigurare
medicală completă, valabilă în statul membru gazdă ori că sunt membri ai unei familii
constituite deja în statul membru gazdă de către o persoană care satisface aceste
cerințe. Resursele suficiente sunt definite la articolul 8 alineatul (4).
Membrii de familie menționați mai sus își mențin dreptul de ședere exclusiv cu titlu
personal.
(3) Plecarea cetățeanului Uniunii din statul membru gazdă sau decesul acestuia nu
atrage pierderea dreptului de ședere pentru copiii săi sau pentru părintele care are
custodia acestor copii, indiferent de cetățenie, atât timp cât aceștia își au reședința în
statul membru gazdă și sunt înscriși într-o instituție de învățământ pentru a studia
acolo, până la terminarea studiilor.
Articolul 13
Păstrarea dreptului de ședere de către membrii de familie în caz de divorț, de
anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat
17
(1) Fără a aduce atingere dispozițiilor celui de-al doilea paragraf, divorțul, anularea
căsătoriei cetățeanului Uniunii sau încetarea parteneriatului înregistrat menționat la
articolul 2 alineatul (2) litera (b) nu afectează dreptul de ședere al membrilor familiei
sale care au cetățenia unui stat membru.
Înainte de a dobândi dreptul de ședere permanentă, persoanele interesate trebuie să
îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) literele (a), (b), (c) sau
(d).
(2) Fără a aduce atingere dispozițiilor celui de-al doilea paragraf, divorțul, anularea
căsătoriei sau încetarea parteneriatului înregistrat menționat la articolul 2 punctul 2
litera (b) nu atrag după sine pierderea dreptului de ședere al membrilor familiei unui
cetățean al Uniunii care nu sunt resortisanți ai unui stat membru în cazurile în care:
(a)
înainte de inițierea procedurilor judiciare de divorț, de anulare a căsătoriei sau de
încetare a parteneriatului înregistrat, căsătoria sau parteneriatul înregistrat a durat cel
puțin trei ani, din care cel puțin un an în statul membru gazdă sau
(b)
prin acordul soților sau al partenerilor menționați la articolul 2 punctul 2 litera (b) ori
prin hotărâre judecătorească, copiii cetățeanului Uniunii au fost încredințați soțului sau
partenerului care nu are cetățenia unui stat membru sau
(c)
acest lucru este justificat de situații deosebit de dificile, precum faptul de a fi fost
victima violenței în familie în perioada în care căsătoria sau parteneriatul înregistrat
era încă în vigoare sau
(d)
prin acordul soților sau al partenerilor menționați la articolul 2 punctul 2 litera (b) sau
prin hotărâre judecătorească, soțul ori partenerul care nu are cetățenia unui stat
membru are dreptul de vizitare a copilului minor, cu condiția ca instanța
judecătorească să fi hotărât că vizitele trebuie să aibă loc în statul membru gazdă și
atât timp cât sunt necesare.
Înainte de a dobândi dreptul de ședere permanentă, dreptul de ședere al persoanelor
interesate rămâne supus obligației ca aceștia să poată dovedi că desfășoară o activitate
salariată sau independentă sau că au suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru
membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență
socială al statului membru gazdă în cursul șederii lor, precum și că dețin o asigurare
medicală completă, valabilă în statul membru gazdă, ori că sunt membri ai familiei
constituite deja în statul membru gazdă de către o persoană care îndeplinește aceste
cerințe. Resursele suficiente sunt definite la articolul 8 alineatul (4).
Membrii de familie menționați mai sus își mențin dreptul de ședere exclusiv cu titlu
personal.
Articolul 14
Păstrarea dreptului de ședere
18
(1) Cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora au dreptul de ședere prevăzut la
articolul 6 atât timp cât nu devin o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială
al statului membru gazdă.
(2) Cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora au dreptul de ședere prevăzut la
articolele 7, 12 și 13, atât timp cât îndeplinesc condițiile prevăzute de aceste articole.
În cazuri speciale, dacă există bănuiala rezonabilă potrivit căreia un cetățean al Uniunii
sau membrii familiei acestuia nu îndeplinesc condițiile prevăzute la articolele 7, 12 și
13, statele membre pot verifica aceasta. Această verificare nu se realizează în mod
sistematic.
(3) Recurgerea de către un cetățean al Uniunii sau de către un membru al familiei sale
la sistemul de asistență socială al statului membru gazdă nu conduce în mod automat la
luarea unei măsuri de expulzare.
(4) Prin derogare de la dispozițiile alineatelor (1) și (2) și fără a aduce atingere
dispozițiilor capitolului VI, o măsură de expulzare nu poate fi în nici un caz adoptată
împotriva unor cetățeni ai Uniunii sau membrilor de familie ai acestora în cazurile în
care:
(a)
cetățenii în cauză ai Uniunii sunt lucrători care desfășoară activități salariate sau
independente ori
(b)
cetățenii în cauză ai Uniunii au intrat pe teritoriul statului membru gazdă în căutarea
unui loc de muncă. În acest caz, cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora nu pot
fi expulzați atât timp cât cetățenii Uniunii pot dovedi că sunt în continuare în căutarea
unui loc de muncă și că au șanse reale de a fi angajați.
Articolul 15
Garanțiile procedurale
(1) Procedurile prevăzute la articolele 30 și 31 se aplică prin analogie oricărei decizii
ce restrânge libera circulație a unui cetățean al Uniunii și a membrilor familiei acestuia
pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.
(2) Expirarea valabilității cărții de identitate sau a pașaportului în temeiul căruia
persoana în cauză a intrat pe teritoriul statului membru gazdă și eliberate concomitent
cu un certificat de înregistrare sau cu un permis de ședere nu constituie un motiv
suficient de expulzare de către statul membru.
(3) Statul membru gazdă nu poate însoți decizia de expulzare menționată la alineatul
(1) de o interdicție de intrare pe teritoriul său.
CAPITOLUL IV
Dreptul de ședere permanentă
19
Secțiunea I
Eligibilitatea
Articolul 16
Regula generală pentru cetățenii Uniunii și pentru membrii familiilor acestora
(1) Cetățenii Uniunii care și-au avut reședința legală pe teritoriul statului membru
gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani dobândesc dreptul de ședere
permanentă pe teritoriul acestuia. Acest drept nu face obiectul condițiilor prevăzute la
capitolul III.
(2) Alineatul (1) se aplică și în cazul membrilor de familie care nu au cetățenia unui
stat membru și care și-au avut reședința legală împreună cu cetățeanul Uniunii în statul
membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani.
(3) Continuitatea șederii nu este afectată de absențe temporare care nu depășesc un
total de șase luni pe an sau de absențe de durată mai lungă în vederea îndeplinirii
serviciului militar obligatoriu ori de o absență de maxim douăsprezece luni
consecutive determinată de motive importante, precum sarcina și nașterea, boli grave,
studiile sau formare profesională ori detașarea în alt stat membru sau într-o țară terță.
(4) Odată dobândit, dreptul de ședere permanentă se pierde numai în cazul unei
absențe din statul membru gazdă pe o perioadă care depășește doi ani consecutivi.
Articolul 17
Derogări aplicabile lucrătorilor care și-au încetat activitatea în statul membru
gazdă și membrilor familiilor acestora
(1) Prin derogare de la dispozițiile articolului 16, dreptul de ședere permanentă în
statul membru gazdă se acordă înaintea încheierii unei perioade neîntrerupte de ședere
de cinci ani în cazurile în care:
(a)
lucrătorul care desfășoară o activitate salariată sau independentă, în momentul în care
și-a încetat activitatea, a împlinit vârsta prevăzută de legislația statului membru
respectiv în vederea pensionării pentru limită de vârstă, ori lucrătorul care a încetat
activitatea salariată ca urmare a pensionării anticipate a lucrat în statul membru
respectiv cel puțin în cursul ultimelor douăsprezece luni precedente și și-a avut
reședința pe teritoriul acestuia pe o perioadă neîntreruptă mai mare de trei ani.
În cazul în care legislația statului membru gazdă nu acordă dreptul la pensie pentru
limită de vârstă anumitor categorii de lucrători care desfășoară activități independente,
se consideră că este îndeplinită condiția de vârstă de îndată ce beneficiarul a împlinit
vârsta de 60 de ani;
(b)
lucrătorul care desfășoară o activitate salariată sau independentă care, avându-și
reședința în statul membru gazdă timp de cel puțin doi ani, încetează să-și desfășoare
activitatea din cauza unei incapacități permanente de muncă.
20
În cazul în care această incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al unei
boli profesionale care îndreptățește persoana respectivă la o prestație plătită integral
sau parțial de o instituție publică a statului membru gazdă, nu este necesară
îndeplinirea nici unei condiții privind durata șederii;
(c)
lucrătorul care desfășoară o activitate salariată sau independentă care, după trei ani de
muncă și ședere neîntreruptă pe teritoriul statului membru gazdă, desfășoară o
activitate salariată sau independentă pe teritoriul unui alt stat membru, dar își păstrează
reședința pe teritoriul statului membru gazdă pe care se întoarce, de obicei, în fiecare
zi sau cel puțin o dată pe săptămână.
În vederea dobândirii drepturilor menționate la literele (a) și (b), perioadele de muncă
petrecute pe teritoriul statului membru pe care lucrează persoana în cauză se consideră
ca fiind petrecute pe teritoriul statului membru gazdă.
Perioadele de șomaj involuntar, înregistrate corespunzător de serviciul de ocupare a
forței de muncă competent, perioadele în care persoana a încetat munca din motive
independente de voința sa, precum și absențele de la lucru și încetarea lucrului din
cauza unei boli sau a unui accident se consideră perioade de muncă.
(2) Condițiile privind durata șederii și a muncii prevăzute la alineatul (1) litera (a) și
condiția privind durata șederii prevăzută la alineatul (1) litera (b) nu se aplică dacă
lucrătorul care desfășoară o activitate salariată sau independentă are un soț sau un
partener, astfel cum este menționat la articolul 2 alineatul (2) litera (b), care este
resortisant al statului membru gazdă sau a pierdut cetățenia acestui stat membru prin
căsătoria cu lucrătorul care desfășoară o activitate salariată sau independentă.
(3) Indiferent de cetățenie, membrii familiei unui lucrător care desfășoară o activitate
salariată sau independentă care locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului
membru gazdă au dreptul de ședere permanentă în statul membru respectiv, dacă
lucrătorul care desfășoară o activitate salariată sau independentă a dobândit el însuși,
în temeiul alineatului (1), dreptul de ședere permanentă pe teritoriul acestui stat
membru.
(4) Cu toate acestea, în cazul în care lucrătorul care desfășoară o activitate salariată
sau independentă decedează în cursul perioadei de activitate, dar înainte de a dobândi
dreptul de ședere permanentă în statul membru gazdă în temeiul alineatului (1),
membrii familiei sale care locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului membru
gazdă dobândesc dreptul de ședere permanentă în statul respectiv, cu condiția ca:
(a)
la data survenirii decesului, lucrătorul care a desfășurat o activitate salariată sau
independentă să își fi avut reședința pe teritoriul statului membru respectiv timp de doi
ani neîntrerupți sau
(b)
decesul să fi fost urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale ori
(c)
21
soțul supraviețuitor să își fi pierdut cetățenia statului membru respectiv ca urmare a
căsătoriei cu lucrătorul care a desfășurat o activitate salariată sau independentă.
Articolul 18
Dobândirea dreptului de ședere permanentă de către membrii de familie care nu
au cetățenia unui stat membru
Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 17, membrii familiei unui cetățean al
Uniunii menționați la articolul 12 alineatul (2) și la articolul 13 alineatul (2) care
îndeplinesc condițiile prevăzute de acestea dobândesc dreptul de ședere permanentă
după ce și-au avut reședința legală în statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă
de cinci ani.
Secțiunea II
Formalități administrative
Articolul 19
Documentul care atestă șederea permanentă pentru cetățenii Uniunii
(1) Statele membre eliberează cetățenilor Uniunii care au drept de ședere permanentă,
după verificarea duratei șederii, un document care atestă șederea permanentă la data
depunerii cererii.
(2) Documentul care atestă șederea permanentă se eliberează cât mai curând posibil.
Articolul 20
Permisul de ședere permanentă al membrilor de familie care nu au cetățenia unui
stat membru
(1) În termen de șase luni de la data depunerii cererii, statele membre eliberează un
permis de ședere permanentă membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat
membru și care beneficiază de dreptul de ședere permanentă. Permisul de ședere
permanentă se reînnoiește de drept la fiecare zece ani.
(2) Cererea de permis de ședere permanentă se depune înainte de expirarea primului
permis de ședere. Nerespectarea obligației de a solicita un permis de ședere
permanentă de către persoana respectivă este pasibilă de sancțiuni nediscriminatorii și
proporțională.
(3) O întrerupere a șederii care nu depășește doi ani consecutivi nu afectează
valabilitatea permisului de ședere permanentă.
Articolul 21
Continuitatea șederii
În vederea aplicării prezentei directive, continuitatea șederii poate fi atestată prin orice
mijloc de probă admisibil în statul membru gazdă. Continuitatea șederii este întreruptă
de o decizie de expulzare pusă în executare cu privire la persoana în cauză.
22
CAPITOLUL V
Dispoziții comune privind dreptul de ședere și dreptul de ședere permanentă
Articolul 22
Domeniul de aplicare teritorială
Dreptul de ședere și dreptul de ședere permanentă privesc întregul teritoriu al statului
membru gazdă. Statele membre pot impune restricții teritoriale privind dreptul de
ședere și dreptul de ședere permanentă numai dacă restricțiile respective se aplică și
resortisanților lor.
Articolul 23
Drepturi conexe
Indiferent de cetățenie, membrii familiei unui cetățean al Uniunii care au dreptul de
ședere sau dreptul de ședere permanentă într-un stat membru au dreptul să desfășoare
o activitate salariată sau independentă în statul respectiv.
Articolul 24
Egalitatea de tratament
(1) Sub rezerva dispozițiilor speciale prevăzute expres de tratat și de dreptul derivat,
orice cetățean al Uniunii care, în temeiul prezentei directive, își are reședința pe
teritoriul statului membru gazdă se bucură de egalitate de tratament în raport cu
resortisanții statului membru respectiv în domeniul de aplicare al tratatului. Beneficiul
acestui drept se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat
membru și care au dreptul de ședere sau dreptul de ședere permanentă.
(2) Prin derogare de la dispozițiile alineatului (1), statul membru gazdă nu este obligat
să acorde dreptul la prestații de asistență socială în timpul primelor trei luni de ședere
sau, după caz, în timpul perioadei mai lungi prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera
(b) și nici nu este obligat ca, înainte de dobândirea dreptului de ședere permanentă, să
acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională, constând în burse
de studiu sau împrumuturi, unor persoane altele decât lucrătorii care desfășoară
activități salariate sau independente, persoanelor care își mențin acest statut și
membrilor familiilor acestora.
Articolul 25
Dispoziții generale privind documentele de ședere
(1) Deținerea certificatului de înregistrare menționat la articolul 8, a unui document
care dovedește depunerea unei cereri pentru eliberarea permisului de ședere pentru un
membru al familiei, a unui permis de ședere sau a unui permis de ședere permanentă
nu poate în nici un caz să constituie o condiție prealabilă pentru exercițiul unui drept
sau îndeplinirea unei formalități administrative, calitatea de beneficiar al drepturilor
putând fi dovedită prin orice alt mijloc de probă.
23
(2) Orice document menționat la alineatul (1) se eliberează gratuit sau contra plății
unei taxe al cărei cuantum nu poate depăși pe cel al taxei impuse resortisanților pentru
eliberarea unor documente similare.
Articolul 26
Controalele
Statele membre pot controla respectarea oricărei dispoziții din legislația lor internă
prin care se cere resortisanților străini să dețină în permanență asupra lor certificatul de
înregistrare sau permisul de ședere, cu condiția să aplice aceeași cerință în cazul
resortisanților cu privire la cartea de identitate. În cazul nerespectării acestei cerințe,
statul membru poate impune aceleași sancțiuni ca și cele impuse propriilor resortisanți
care nu au asupra lor cartea de identitate.
CAPITOLUL VI
Restrângerea dreptului de intrare și dreptului de ședere pentru motive de ordine
publică, siguranță publică sau sănătate publică
Articolul 27
Principii generale
(1) Sub rezerva dispozițiilor prezentului capitol, statele membre pot restrânge
libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie,
indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate
publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.
(2) Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă
principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză.
Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.
Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și
suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate
motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de
prevenție generală.
(3) Pentru a stabili dacă persoana respectivă reprezintă un pericol pentru ordinea
publică sau siguranța publică, la eliberarea certificatului de înregistrare sau, în absența
unui sistem de înregistrare, în termen de cel mult trei luni de la intrarea persoanei
respective pe teritoriul său sau de la data la care persoana și-a semnalat prezența pe
teritoriul său în conformitate cu articolul 5 alineatul (5) ori la eliberarea permisului de
ședere, statul membru gazdă poate, în cazul în care consideră indispensabil, să ceară
statului membru de origine sau, dacă este necesar, altor state membre să îi furnizeze
informații privind antecedentele persoanei respective. Această consultare nu poate
avea un caracter sistematic. Statul membru consultat răspunde în termen de două luni.
(4) Statul membru care a eliberat pașaportul sau cartea de identitate permite titularului
documentului care a fost expulzat din motive de ordine publică, siguranță publică sau
sănătate publică de pe teritoriul altui stat membru să reintre pe teritoriul său fără nici o
24
formalitate, chiar dacă documentul nu mai este valabil sau dacă cetățenia titularului
este contestată.
Articolul 28
Protecția împotriva expulzării
(1) Înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine
publică sau siguranță publică, statul membru gazdă ia în considerare diverși factori
precum durata șederii individului respectiv pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea lui
de sănătate, situația sa familială și economică, integrarea sa socială și culturală în
statul membru gazdă și legăturile sale cu țara de origine.
(2) Statul membru gazdă nu poate lua o decizie de expulzare împotriva unui cetățean
al Uniunii sau a membrilor familiei sale, indiferent de cetățenie, care au dobândit
dreptul de ședere permanentă pe teritoriul său, cu excepția cazurilor în care există
motive imperative de ordine publică sau siguranță publică.
(3) Nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva cetățenilor Uniunii, indiferent de
cetățenia acestora, cu excepția cazului în care decizia se bazează pe motive imperative
de siguranță publică definite de statele membre, dacă aceștia:
(a)
și-au avut reședința în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori sau
(b)
sunt minori, cu excepția cazului în care expulzarea este în interesul copilului, în
conformitate cu Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile copilului,
încheiată la 20 noiembrie 1989.
Articolul 29
Sănătatea publică
(1) Singurele boli care justifică măsuri de restricționare a liberei circulații sunt bolile
cu potențial epidemic, astfel cum sunt acestea definite de documentele relevante ale
Organizației Mondiale a Sănătății, precum și alte boli infecțioase sau parazitare
contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziții de protecție ce se aplică
resortisanților din statul membru gazdă.
(2) Bolile ce se declanșează după o perioadă de trei luni de la data sosirii nu pot
motiva expulzarea de pe teritoriul respectiv.
(3) Dacă există indicii serioase că acest lucru este necesar, într-un termen de trei luni
de la data sosirii, statele membre pot supune beneficiarii dreptului de ședere unui
examen medical gratuit, care să ateste că nu suferă de nici una dintre bolile menționate
la alineatul (1). Aceste examene medicale nu pot fi impuse în mod sistematic.
Articolul 30
Notificarea deciziilor
25
(1) Persoanele interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie adoptată în
temeiul articolului 27 alineatul (1), astfel încât să poată înțelege conținutul notificării
și implicațiile acesteia.
(2) Persoanele interesate sunt informate în mod precis și complet cu privire la
motivele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică pe care se bazează
decizia luată în cazul lor, cu excepția situațiilor în care acest lucru este contrar
intereselor siguranței statului.
(3) Notificarea precizează instanța judecătorească sau autoritatea administrativă la
care persoana interesată poate contesta decizia, termenul pentru contestare și, dacă este
cazul, termenul acordat persoanei respective pentru a părăsi teritoriul statului membru.
Cu excepția unor cazuri de urgență, motivate corespunzător, termenul acordat pentru
părăsirea teritoriului nu poate fi mai mic de o lună de la data notificării.
Articolul 31
Garanții procedurale
(1) Persoanele interesate au acces, în statul membru gazdă, la căile judiciare de atac și,
dacă este cazul, la cele administrative, pentru a contesta o decizie luată împotriva lor
din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.
(2) În cazul în care contestarea deciziei de expulzare este însoțită de o cerere de luare
a unor măsuri vremelnice de suspendare a executării deciziei, expulzarea efectivă a
persoanei de pe teritoriu nu se poate face înainte de luarea ordonanței privind măsurile
vremelnice, cu excepția cazurilor în care:
—
decizia de expulzare se întemeiază pe o hotărâre judecătorească anterioară sau
—
persoanele în cauză au avut anterior acces la o cale judiciară de atac sau
—
decizia de expulzare se întemeiază pe motive imperative de siguranță publică, în
conformitate cu articolul 28 alineatul (3).
(3) Căile de atac permit examinarea legalității deciziei, precum și a faptelor și
împrejurărilor pe care se bazează măsura propusă. Acestea asigură că decizia nu are
caracter disproporționat, în special având în vedere cerințele prevăzute la articolul 28.
(4) Statele membre pot refuza prezența persoanei respective pe teritoriul lor pe
parcursul exercitării căilor de atac, dar nu o pot împiedica să își formuleze personal
apărările, cu excepția cazurilor când prezența sa ar putea cauza perturbări grave ale
ordinii și siguranței publice sau când calea de atac privește refuzul accesului pe
teritoriul respectiv.
Articolul 32
Efectele în timp ale interdicției de intrare pe teritoriu
(1) Persoanele care fac obiectul unei decizii de interzicere a intrării pe teritoriu pentru
motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică pot prezenta o cerere
pentru ridicarea interdicției după o perioadă de timp rezonabilă, în funcție de
26
împrejurări și, în orice caz, după trei ani de la executarea hotărârii definitive de
interzicere a intrării care a fost pronunțată în mod valabil în conformitate cu dreptul
comunitar, prezentând probe ce atestă că s-a produs o schimbare efectivă a
împrejurărilor care au justificat decizia de interzicere a intrării pronunțată împotriva
lor.
Statul membru în cauză ia o decizie privind această cerere în termen de șase luni de la
prezentarea acesteia.
(2) Persoanele menționate la alineatul (1) nu au dreptul de intrare pe teritoriul statului
membru respectiv în perioada în care cererea lor este analizată.
Articolul 33
Expulzarea ca pedeapsă sau măsură accesorie
(1) Expulzarea poate fi dispusă de statul membru gazdă ca pedeapsă sau măsură
accesorie a unei pedepse privative de libertate numai cu respectarea cerințelor
prevăzute la articolele 27, 28 și 29.
(2) În cazul în care decizia de expulzare menționată la alineatul (1) este pusă în
executare după mai mult de doi ani de la emiterea sa, statul membru verifică dacă
persoana respectivă continuă să constituie un pericol real și actual la adresa ordinei
publice sau a siguranței publice și stabilește dacă de la data emiterii deciziei de
expulzare s-a produs vreo schimbare efectivă a împrejurărilor.
CAPITOLUL VII
Dispoziții finale
Articolul 34
Informarea opiniei publice
Statele membre difuzează informațiile privind drepturile și obligațiile cetățenilor
Uniunii și ale membrilor familiilor acestora cu privire la subiectele reglementate de
prezenta directivă, în special prin campanii de sensibilizare realizate prin mijloacele de
informare în masă și prin alte mijloace de comunicare locale și naționale.
Articolul 35
Abuzul de drept
Statele membre pot adopta măsurile necesare pentru a refuza, anula sau retrage orice
drept conferit prin prezenta directivă, în caz de abuz de drept sau fraudă, precum
căsătoriile de conveniență. Orice măsură de acest fel este proporțională și supusă
garanțiilor procedurale prevăzute la articolele 30 și 31.
Articolul 36
Sancțiuni
27
Statele membre prevăd dispoziții privind sancțiunile aplicabile în cazul încălcării
dispozițiilor de drept intern adoptate pentru aplicarea prezentei directive și adoptă
orice măsură necesară pentru punerea lor în aplicare. Sancțiunile prevăzute sunt
eficiente și proporționale. Cel târziu la 30 aprilie 2006, Comisiei îi sunt notificate
aceste dispoziții de către statele membre și cât mai curând posibil orice modificare
ulterioară.
Articolul 37
Dispoziții de drept intern mai favorabile
Dispozițiile prezentei directive nu aduc atingere actelor cu putere de lege și actelor
administrative ale unui stat membru care cuprind dispoziții mai favorabile persoanelor
la care se referă prezenta directivă.
Articolul 38
Abrogări
▼M1 —————
▼B
(2) Directivele 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE,
75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE se abrogă de la 30 aprilie 2006.
(3) Trimiterile la dispozițiile și directivele abrogate se interpretează ca trimiteri la
prezenta directivă.
Articolul 39
Raport
Comisia prezintă Parlamentului European și Consiliului până cel târziu la 30 aprilie
2006 un raport privind aplicarea prezentei directive, precum și, după caz, orice
propuneri necesare, în special cu privire la oportunitatea prelungirii perioadei de timp
în care cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora pot rămâne pe teritoriul statului
membru gazdă fără nici o condiție. Statele membre furnizează Comisiei informațiile
necesare pentru întocmirea raportului.
Articolul 40
Transpunerea
(1) Statele membre pun în aplicare, până la 30 aprilie 2006, actele cu putere de lege și
actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive. Statele
membre informează imediat Comisia cu privire la aceasta.
În cazul în care statele membre adoptă aceste dispoziții, ele cuprind o trimitere la
prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere în momentul publicării lor
oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.
(2) Comisiei îi este comunicat de către statele membre textul dispozițiilor de drept
intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă, precum și un
tabel de corespondență între prezenta directivă și dispozițiile de drept intern adoptate.
28
Articolul 41
Intrarea în vigoare
Prezenta directivă intră în vigoare la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene.
Articolul 42
Destinatari
Prezenta directivă se adresează statelor membre.
29

Drept EU

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept EU

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.

II. DREPT MATERIAL

1. Definiția pieței interne. Piața internă reprezintă un spațiu geografic

5. Dreptul de stabilire poate fi folosit atât de persoanele fizice,

Se pot studia: asemănări și deosebiri între libertățile specifice

1. Libera circulație a lucrătorilor și libera circulație a serviciilor

- Ambele sunt libertăți fundamentale ale pieței interne;

- Au un domeniu de aplicare diferit: libera circulație a lucrătorilor

Țările candidate la aderare: Albania, Bosnia și Herțegovina, Moldova,

2. Condițiile de fond la aderare (enumerare).

Art. 267 TFUE

Articolul 258 (ex-articolul 226 TCE)

2. Suspendarea anumitor drepturi ale statelor în UE și retragerea statelor din UE

3. Aderarea statelor la Uniunea Europeană și retragerea statelor din Uniunea

4. Suspendarea anumitor drepturi ale statelor în UE și retragerea statelor din UE

6. Comunitățile Europene au fost instituite și au realizat integrarea în

7. Comunitățile Europene și Uniunea Europeană au următoarea relație:

8. Deosebirile între Comunitățile Europene și Uniunea Europeană sunt:

9. Dovada că Uniunea Europeană este un model de dezvoltare socială benefic

10. Drepturile cetățenilor europeni sunt:

11. Diferența între cetățenia națională și cetățenia europeană este următoarea:

12. Libera circulație a mărfurilor presupune:

13. Obligația stabilită de legislația unui stat membru ca un operator economic

15. Asemănarea între libera circulație a lucrătorilor și dreptul de stabilire constă

17. Principiul subsidiarității:

18. Principiul subsidiarității presupune:

19. Raportul state – Uniune poate fi sintetizat astfel:

20. Restricțiile aduse libertăților fundamentale au pieței interne:

21. Statele membre sunt reprezentate la nivelul UE prin:

22. Comisia Europeană se formează, îndeosebi prin implicarea:

23. Controlul politic în cadrul UE este realizat de către:

24. Funcția judecătorească în cadrul UE este exercitată de ...... și presupune:

Țările candidate la aderare: Albania, Bosnia și Herțegovina, Moldova, Muntenegru,

2. Condițiile de fond la aderare (enumerare).

Art. 267 TFUE

Articolul 258 (ex-articolul 226 TCE)

15. Dreptul UE:

II. DREPT MATERIAL

1. Definiția pieței interne. Piața internă reprezintă un spațiu geografic unic,

5. Dreptul de stabilire poate fi folosit atât de persoanele fizice, cât și de

Se pot studia: asemănări și deosebiri între libertățile specifice pieței interne.

1. Libera circulație a lucrătorilor și libera circulație a serviciilor

- Ambele sunt libertăți fundamentale ale pieței interne;

- Au un domeniu de aplicare diferit: libera circulație a lucrătorilor privește piața

Prezență AP Craiova 13. 01. 2023

Nicolae Alexandra Stefania

3. În cazul persoanelor juridice constituite în acord cu legislația unui stat membru,

4. Legislația aplicabilă lucrătorilor detașați este:

5. La data de 13 septembrie 2006, a fost publicată în Jurnalul oficial al UE, Directiva X

7. Instituțiile Uniunii Europene care exercită funcția legislativă sunt:

9. Principiul subsidiarității presupune:

APARTENENŢA STATELOR LA UNIUNEA EUROPEANĂ

 deprinderea cursanţilor cu condiţiile pe care un stat trebuie să le

Uniunea Europeană prezintă un caracter deschis în privinţa apartenenţei statelor, ceea

1. Aderarea statelor. Condiţiile de fond la aderare. Calitatea de stat european.

Statutul democratic. Statul candidat trebuie să garanteze un sistem politic

Tratatul de la Amsterdam impune respectarea principiilor Uniunii Europene, drept

Tratatul de la Nisa consolidează aceste principii prin introducerea unui mecanism de

Tratatul de la Lisabona se remarcă prin angajamentul activ în promovarea valorilor

Acceptarea acquis-ului Uniunii Europene. Primele aderări la Comunităţi la 1 ianuarie

Exigenţele economice. Condiţiile de fond de natură economică au primit o importanţă

Procedura de aderare. Aderarea unui stat la Uniunea Europeană presupune

Procedura este iniţiată prin depunerea cererii de aderare la Consiliul Uniunii