Kokoly Zsolt

Libertatea de stabilire a societăţilor comerciale în Uniunea

Europeană şi dreptul român

Reglementările de drept internaţional privat a noului Cod Civil

cu privire la naţionalitatea persoanelor juridice în perspectiva
dreptului european

Una dintre libertățile fundamentale ale dreptului Uniunii Europene

este libera circulaţie a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice, indiferent
de statul membru în care se doreşte exercitarea acestei libertăţi. În cazul
persoanelor juridice, există două valenţe ale dreptului de liberă stabilire:
dreptul de stabilire primar şi dreptul de stabilire secundar. Dreptul de
stabilire secundar se referă la libertatea persoanei juridice de a înfiinţa sedii
secundare (filiale, sucursale, agenţii etc.) în orice stat membru al Uniunii
Europene. În timp ce doctrina privind dreptul de stabilire secundară se arată
relativ unitară, problema devine mult mai complexă în cazul dreptului de
stabilire secundar. Dreptul la stabilire primar oferă posibilitatea unei
persoane juridice de a-şi transfera sediul într-un alt stat fără a fi nevoie de
lichidare. Cu alte cuvinte, problema este dacă transferul sediului social
presupune dizolvarea în prealabil a societăţii în statul în care s-a constituit şi
reîinfiinţarea ei în statul unde doreşte să-şi mute sediului.
În timp ce dreptul la stabilire secundar este garantat în mod explicit
în legislaţia Uniunii Europene, dreptul la stabilire primar reprezintă una
dintre cele mai controversate şi dezbătute teme ale dreptului european al
afacerilor, atât din punctul de vedere al doctrinei, cât şi din punctul de
vedere al jurisprudenţei. Hotărârea dată în cauza Cartesio1 a constituit
apogeul unei polemici de peste trei decenii în doctrina de drept privat
internaţional şi dreptul european al afacerilor, cercetarea încercând să
stabilească în ce condiţii pot să-şi exercite societăţile comerciale dreptul la
stabilire primar, o libertate garantată de Tratatul de la Roma. Una dintre
cauzele principale ale acestei probleme era faptul că prevederile Tratatul de
la Roma sunt interpretabile în această privinţă, însă Curtea de Justiţie
Europeană a avut ocazia să analizeze şi să-şi exprima punctul de vedere vis-
a-vis de transferul de sediu al societăţilor comerciale prin judecarea mai
multor cauze. Astfel, în ciuda faptului că Tratatele de bază ale Uniunii nu

1
Cauza C–210/06. Cartesio Oktató és Szolgáltató Bt., ECR (2008) I -00000.
oferă un răspuns direct în această problemă, Curtea a reuşit să clarifice mai
multe aspecte importante.
Dreptul de stabilire primar se află tocmai într-o arie de suprapunere a
unei libertăţi fundamentale a persoanelor juridice şi a dreptului privat
internaţional al statelor membre şi ca atare prezintă un punct deosebit de
tensionat din punct de vedere juridic. Complexitatea problemei generează
tocmai din eterogenitatea normelor juridice (de drept privat internaţional)
din statele membre ale Uniunii: unele sisteme juridice facilitează exercitarea
dreptului de stabilire primar, în timp ce alte sisteme exclud posibilitatea
exercitării acestui drept.
În această lucrare vom încerca să determinăm în ce măsură sunt
compatibile dispoziţiile de drept internațional privat privind sediul social al
societăţilor comerciale, cuprinse în noul Cod Civil al României cu
principiile stabilite de soluţiile date de Curtea de Justiţie Europeană în
materie de transferul transfrontalier al sediului.

I. Coliziunea dintre normele juridice ale Uniunii

Europene privind dreptul de stabilire y persoanelor
juridice şi dreptul internaţional privat al statelor
membre

1. Cele mai importante prevederi care cârmuiesc stabilirea

persoanelor juridice (incluzând aici şi societăţile comerciale) sunt articolele
49. şi 54 ale Tratatului de Funcţionare a Uniunii Europene2. Articolul 49.
interzice categoric toate dispoziţiile care ar îngrădi dreptul la libera stabilire
a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru, această
interdicţie cuprinzând şi acele măsuri care ar îngreuna drepturile acelor
cetăţeni dintr-un stat membru care doresc să înfiinţeze agenţii, sucursale şi
filiale în alt stat membru. Tot articolul 49. declară că libertatea stabilirii
include dreptul de a înfiinţa şi administra întreprinderi, şi, în special,
societăţi. Libertatea stabilirii este garantată cetăţenilor statele membre, iar
această libertate fundamentală trebuie să se realizeze în concordanţă cu
condiţiile stabilite pentru proprii cetăţeni ai statului membru vizat.
În privinţa libertăţii de stabilire a persoanelor juridice, art. 54 din
Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene statuează următoarele:
Societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și
având sediul social, administrația centrală sau locul principal de
desfășurare a activității în cadrul Uniunii sunt asimilate, în aplicarea
prezentei subsecțiuni, persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.

2
Ex-articolele 43. şi 48. ale Tratatului.
 Prin societăți se înțeleg societățile constituite în conformitate cu
dispozițiile legislației civile sau comerciale, inclusiv societățile cooperative
și alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția celor fără
scop lucrativ.

Art. 54. face trimitere la prevederile art. 49 şi extinde aria de

cuprindere a libertăţii de circulaţie garantată persoanelor fizice şi asupra
acestor societăţi descrise mai sus.
Importanţa art. 54 este faptul că defineşte noţiunea de societate;
putându-se observa la acest articol caracterul general al definiţiei, căci
autorii Tratatului au urmărit să poată beneficia de libertatea stabilirii un
număr cât mai mare de persoane.3

2. Art. 54 al Tratatului prevede că şi în cazul societăţilor trebuie

aplicate aceleaşi norme care guvernează libertatea de stabilire a persoanelor
fizice, şi astfel, aplicând prevederile art. 49 asupra societăţilor, reiese că şi
acestea au dreptul de a înfiinţa agenţii, sucursale sau filiale în orice stat
membru al Uniunii. Aceste prevederi se referă la dreptul de stabilire
secundar, când sediul social şi administraţia centrală a societăţii rămân
neschimbate, activitatea fiindu-i însă completată prin înfiinţare unor noi
unităţi economice. În timp ce problema dreptului de stabilire secundar a fost
clarificată în mod satisfăcător, mult mai dificilă şi neclară se prezintă
problema dreptului de stabilire primar.4
Dreptul la stabilire primar ar presupune posibilitatea ca o societate
să-şi poată transfera sediu în alt stat membru, păstrându-şi în acelaşi timp
personalitatea juridică în statul înfiinţării. În cazul societăţilor, transferul
sediului în paralel cu păstrarea persoanei juridice ar fi întru totul în spiritul
principiului liberei circulaţii în spaţiul comunitar, însă Tratatul nu cuprinde
dispoziţii explicite în privinţa acestui aspect. Poate fi unul dintre motive
faptul că art. 54. al Tratatului statuează numai atât că societăţile beneficiază
de aceleaşi drepturi ca persoanele juridice în privinţa libertăţii de stabilire.
Din moment ce art. 49. se referă în mod explicit doar la persoane fizice, nu
găsim nici o referire cu privire la transferul de sediu al societăţilor, sau la
dreptul de stabilire primar. „Economia” în exprimarea semnatarilor
Tratatului a dat astfel naştere unor dispute juridice care s-au întins de-a
lungul deceniilor – şi astfel a devenit problema transferului transfrontalier al
sediului societăţilor cu păstrarea persoanei juridice una dintre cele mai

3
Osztovits András: Az Európai Unió alapító szerződéseinek magyarázata 1-2., Budapest, Osiris. 2008. 246.
4
Király Miklós: A Daily Mailtől az Inspire Artig – az Európai Bíróság ítéleteinek hatása a társasági jog
értékválasztásaira. Magyar Jog. 11/2004. 680.
controversate probleme ale dreptului afacerilor comunitare şi ale dreptului
internaţional privat.5

3. Transferul sediului social dintr-un stat membru al Uniunii

Europene în altul, paralel cu păstrarea persoanei juridice, poate fi îngreunat
de diferenţele din domeniul dreptului internaţional privat al statelor
membre. Cea mai mare problemă în privinţa exercitării dreptului de stabilire
primar constituie faptul că dispoziţiile pentru determinarea statutului
organic, a naţionalităţii şi a dreptului personal al societăţii diferă în fiecare
stat membru. Asemenea persoanelor fizice, şi pentru societăţile comerciale
este foarte importantă stabilirea dreptului personal aplicabil şi al cetăţeniei,
deoarece datele de identificare ale firmei (valabilitatea înfiinţării, calitatea
procesuală sau organele de administrare)6 se vor stabili după statutul
organic.
În privinţa determinării dreptului personal aplicabil societăţilor,
există două principii în dreptul internaţional privat: principiul sediului şi
principiul înregistării (incorporării),7 aceste două principii concurând la
stabilirea dreptului personal al societăţilor, sistemele juridice ale Uniunii
Europene fiind divizate după acest criteriu. Principiul sediului statuează că
dreptul personal al persoanei juridice este dreptul acelui stat unde se află
sediul social al persoanei juridice, în timp ce principiul înregistrării
determină dreptul personal aplicabil în dreptul statului unde s-a înregistrat
înfiinţarea firmei.
Principiul înregistrării este adoptat în Regatul Unit, Dania, Olanda,
Irlanda şi Spania, în timp ce Germania, Belgia, Franţa, Italia au adoptat
principiul sediului.8 Clasicul exemplu al principiului sediului este cel din
sistemul de drept german, şi astfel nici nu este de mirare că principiul
sediului este cel mai susţinut şi promovat tocmai de Germania. Mecanismul
aplicării principiului sediului se desfăşoară în felul următor în Germania: în
cazul în care o societate constituită după dreptul unui alt stat membru îşi
transferă sediul în Germania, în urma aplicării principiului sediului, dreptul

5
Osztovits András: Az Európai Unió alapító szerződéseinek magyarázata 1-2., Budapest, Osiris. 2008. 250-
250.
6
Nemessányi Zoltán: A székhely elv alkonya? Daily Mail–Centros–Überseering. Európai Jog. 6/2003. 16.
7
Vékás Lajos: Uniós alapvető szabadságok és közösségi nemzetközi magánjog. Európai Jog. 2005/1.;
Sandberger, G.: A társaságokra irányadó jog az Európai Közösségben. A székhely és a bejegyzés elvének
kritikai értékelése az Európai Közösség jogának tükrében. Európai Jog. 1997/9. 550–555.; Popescu, Dan
Andrei: Legea aplicabilă societăţilor comerciale. Revista de drept comercial. 1995/3. 81.; Hirt, Hans C.:
Freedom of Establishment, International Company Law and the Comparison of European Company Law
Systems after the ECJ's Decision in Inspire Art Ltd. European Business Law Review; Sept/Oct. 2004. Vol.
15 Issue 5. 1194–1197.; Prentice, Dan: The Incorporation Theory – The United Kingdom. European
Business Law Review; Nov/Dec. 2003, Vol. 14 Issue 6. 631-641.
8
Dyrberg, Peter: Full free movement of companies in the European Community at last? E.L.Rev. 2003/28.
529.
personal aplicabil devine dreptul german, şi ca urmare, calitatea sa juridică
se stabileşte după dreptul german.9 Jurisprudenţa germană a stabilit însă că
această calitate juridică a fost dobândită după legislaţia statului unde a avut
sediul original şi nu după legislaţia statului german. Ca urmare, nu se va
recunoaşte calitatea juridică a acestor societăţi în Germania, neacordându-se
astfel nici calitatea procesuală. Calitatea juridică şi calitatea procesuală îi
vor fi recunoscute numai dacă societatea se va reînfiinţa după legile statului
unde şi-a transferat sediul.10
O analiză comparativă a principiului sediului şi a principiului
înregistrării arată că cel din urmă este mult mai avantajos pentru transferul
sediului cu păstrarea naţionalităţii; şi astfel, se pune problema în ce măsură
este compatibilă aplicarea principiului sediului cu libertatea circulaţiei
stipulate în Tratatul de la Roma.
Problema principală în clarificarea acestor aspecte este faptul că
Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene nu oferă indicii clare în această
privinţă. Însă cheia soluţiei a fost dată încă de la începuturi: art. 293 al
Tratatului de la Roma a recomandat deja în 1957 noi tratative care să
faciliteze încheierea unei convenţii internaţionale aplicabile statelor membre
pentru clarificarea transferului de sediu în paralel cu păstrarea persoanei
juridice.

La data de 2 februarie 1968, a fost semnat la Bruxelles de către cele

şase state fondatoare tratatul redactat în baza art. 293, conceput să ofere o
soluţie pentru problema transferului de sediu şi pentru recunoaşterea
reciprocă a societăţilor şi persoanelor juridice, însă, din moment ce nu a fost
ratificat de Olanda, nu a mai fost pus în aplicare.11
Pentru mult timp, posibilitatea exercitării dreptului de stabilire primar
a reprezentat doar o problemă teoretică, însă începând cu anii ’80 tot mai
multe cazuri privind transferul sediului au ajuns în faţa Curţii de Justiţie
Europeană. Astfel, exprimarea lacunară a Tratatelor fondatoare a rezultat
într-o literatură de specialitate foarte bogată în care s-a prezentat şi s-a
analizat jurisprudenţa Curţii în cazurile relevante. În această lucrare nu
putem prezenta în detaliu aceste cazuri, ci vom studia doar cele mai
importante aspecte în deciziile date.

II. Interpretarea dreptului de stabilire primar în

jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europeană

9
Nemessányi Zoltán: A székhely elv alkonya? Daily Mail- Centros -Überseering. Európai Jog. 2003/6. 16-17
10
Dyrberg. op. cit. 529.
11
Miskolczi Bodnár Péter (ed.): Európai társasági jog. Budapest, KJK-KERSZÖV Jogi és Üzleti Kiadó.
2004. 38–40.
 1. Problema dreptului de stabilire primar a fost discutată pentru
prima dată în fond de către Curtea de Justiţie Europeană în cauza Daily
Mail din 1988.12 Compania Daily Mail a dorit să-şi mute – din considerente
fiscale – administraţia centrală din Regatul Unit în Olanda. Trebuie să
menţionăm că reglementarea Regatului Unit a permis la momentul respectiv
un asemenea transfer al administraţiei centrale, dar numai după obţinerea în
prealabil a unui aviz din partea organelor fiscale. Din moment ce Daily Mail
nu şi-a îndeplinit obligaţiile fiscale, autorităţile britanice nu i-au acordat
avizul necesar pentru transferul sediului. Ca urmare, compania a făcut
trimitere la principiul libertăţii de stabilire, cuprinsă în art 43 (52) şi 48 (58)
a Tratatului de la Roma, argumentându-şi cauza prin faptul că neacordarea
avizului necesar transferului de sediu este în contradicţie cu dreptul
comunitar.
Ulterior, instanţa juridică a demarat procedura acţiunii preliminare şi
a solicitat Curţii de Justiţie Europeane interpretarea normelor juridice la
care s-a făcut referire. Aşadar, Curtea de Justiţie Europeană a trebuit să dea
răspuns la întrebarea dacă prevederile privind libertatea de stabilire ale
Tratatului sunt compatibile cu interdicţia – din considerente fiscale –
transferului sediului social al unei persoane juridice dintr-un stat membru în
altul, dacă prin acest transfer societatea în cauză ar eluda plata impozitului
pentru profitul şi venitul strâns.
Elementul cheie al deciziei în cauza Daily Mail este afirmaţia cum că
spre deosebire de persoanele fizice, persoanele juridice (incluzând aici şi
societăţile comerciale) sunt entităţi înfiinţate în temeiul unei ordini juridice
şi astfel ele există exclusiv în baza acelor norme juridice ale sistemului de
drept naţional care reglementează înfiinţarea şi funcţionarea lor. Prevederile
Tratatului de la Roma privind libertatea de circulaţie nu sunt în măsură să
dizolve diferenţele dintre sistemele de drept ale statelor membre şi, ca
urmare, aceste prevederi nu conferă dreptul unei societăţi constituite şi
înregistrate în conformitate cu legislaţia unui stat membru să-şi transfere
administraţia centrală în alt stat membru păstrându-şi, în acelaşi timp,
calitatea de persoană juridică în cazul în care autoritatea competentă nu-i
acordă avizul. În opinia Curţii, pentru soluţionarea problematicii privind
transferul sediului şi păstrarea, în acelaşi timp, a calităţii de persoană
juridică, ar fi nevoie de măsuri pentru armonizarea legislativă, şi anume de
încheierea unei convenţii între statele membre.

12
Cauza 81/87., The Queen v. H.M. Treasury and Commisioners of Inland Revenue ex parte Daily Mail and
General Trust PLC, ECR (1998) 5483.
 2. Problema dreptului de stabilire primar a ajus în faţa Curţii de
Justiţie Europene13 pentru a doua oară prin cazul Überseering.14 În esenţă,
această cauză a vizat clarificarea dacă este compatibilă cu dreptul comunitar
legislaţia germană – adeptă a principiului sediului – care determină calitatea
juridică şi procesuală a unei societăţi după legislaţia statului unde se află
sediul societăţii comerciale. Überseering, societatea în cauză a fost
înregistrată în Olanda, însă şi-a desfăşurat activitatea în Germania. Între
timp, întregul capital social a ajuns în proprietatea unor cetăţeni germani,
însă firma a rămas o societate constituită după drept olandez. Aflată deja în
totalitate în proprietate germană, societate Überseering a dorit să acţioneze
în justiţie o altă societate, însă instanţa competentă din Germania i-a respins
cererea formulată. Motivul pentru respingerea cererii a fost următorul:
legislaţia germană impune aplicarea principiului sediului, iar astfel,
societatea Überseering nu mai poate fi considerată o societate olandeză,
deoarece sediul social era în Germania. Însă, în interpretarea instanţei,
societatea nu a dispus nici de calitate juridică, nici de calitate procesuală,
deoarece nu a fost înregistrată în Germania. Instanţa judecătorească
germană a statuat că Überseering ar dobândi capacitatea juridică şi
procesuală numai în cazul în care s-ar reînfiinţa în Germania.
În argumentarea oferită, Curtea de Justiţie Europeană a reinterpretat
parţial cele cuprinse în decizia dată în cauza Daily Mail15, şi a declarat că în
spiritul art. 43 şi 48 ale Tratatului, statele membre nu pot refuza
recunoaşterea calităţii de subiect de drept al unei societăţi constituite în
conformitate cu legislaţa unui stat membru şi ca urmare nu-i pot refuza nici
recunoaşterea calităţii sale procesuale.

3. Cel mai recent, Curtea de Justiţie Europeană a avut ocazia să-şi

exprime părerea cu privire la dreptul la stabilire primar cu prilejul cauzei
Cartesio. În luna noiembrie 2005, societatea Cartesio Oktató és Szolgáltató
Bt. a depus o cerere la instanţa competentă, Bács–Kiskun Megyei Bíróság
(Tribunalul Districtual Bács–Kiskun), în care a solicitat să se opereze
modificarea privind noul sediu, cu adresa Italia, 21013 Gallarate, Via Roma

13
Cauza C–208/00., Überseering BV v. Nordic Construction Baumanagement GmbH (NCC), ECR (2002) I
-9919.
14
Osztovits András: Az Európai Unió alapító szerződéseinek magyarázata 1-2., Budapest, Osiris. 2008.
257–262; Deleanu, Sergiu, Fábián, Gyula, Costaş, Cosmin Flavius, Ioniţă, Bogdan: Curtea de Justiţie
Europeană. Bucureşti, Wolters-Kluwer, 2007. 351–367; Wooldridge, Frank: Überseering: Freedom of
Establishment of Companies Affirmed. European Business Law Review; May/Jun 2003, Vol. 14 Issue 3,
227–235.; Thoma, Ioanna: ECJ, 5 November 2002. Case C-208/00 Überseering BV v. NCC Nordic
Construction Company Baumanagement GmbH. European Review of Private Law. Vol. 11 Issue 4, 545-
555.; Wymeersch, Eddy. The transfer of the company's seat in European company law. Common Market
Law Review; Jun/Jul 2003, Vol. 40 Issue 3, 661-695.
15
Király Miklós: Egység és sokféleség. Az Európai Unió jogának hatása a kultúrára. Budapest, Új Ember
Kiadó, 2007. 199.
16”.16 Aşadar, Cartesio şi-a dorit mutarea administraţiei centrale în Italia,
dorind în acelaşi timp să fie supusă legii maghiare în calitate de lege
personală. Tribunalul a respins însă cererea înaintată de Cartesio, motivând
decizia sa că legislaţia maghiară nu permite transferul sediului dintr-un stat
membru în altul, păstrându-se, totodată, legea maghiară ca legea personală
aplicabilă societăţii. Pentru a-şi transfera sediul, Cartesio ar fi trebuit să se
lichideze în Ungaria şi să se reîinfiinţeze în Italia în conformitate cu
legislaţia italiană.17 Respingerea solicitării a avut la bază principiul sediului,
Tribunalul declarând că atât în Ungaria, cât şi în Italia se aplică principiul
sediului pentru stabilirea legii personale aplicabile persoanelor juridice.18
Apelul împotriva deciziei a fost înaintată de către Cartesio Bt. la Curtea de
Apel din Szeged, care a demarat procedura preliminară, solicitând Curţii de
Justiţie Europeană în primul rând răspuns la întrebarea dacă o societate are
dreptul de a se referi direct la normele dreptului Uniunii Europene în
vederea transferului sediului dintr-un stat membru în altul, respectiv la
întrebarea dacă este sau nu incompatibilă cu legislaţia Uniunii Europene
acea reglementare a jurisprudenţei interne care îi împiedică pe societăţi să-şi
transfere sediul dintr-un stat membru într-un alt stat membru.
Decizia avocatului general Poiares Maduro a apărut la data de 22
mai 2008, în argumentarea sa, avocatul general susţinând că este
incompatibilă cu legislaţia comunitară acea reglementare naţională, care
împiedică o societate să îşi transfere sediul social dintr-un stat membru în
altul – declarându-se vizibil pentru libertatea stabilirii societăţilor.19
După decizia avocatului general în favoarea transferului de sediu cu
păstrarea calităţii de societate înregistrată în ţara de origine, mulţi au fost
suprinşi în mod neplăcut de decizia Curţii de Justiţie Europeană din data de
15 decembrie 2008. În motivarea hotărârii, Curtea s-a folosit în cea mai
mare parte de argumentarea invocată în cauza Daily Mail, repetând că în
lipsa unei legislaţii comunitare unitare, statele membre pot determina ce
condiţii trebuie să îndeplinească o societate pentru a o considera legalmente
constituită în baza sistemului de drept naţional. La fel, în argumentarea
Curţii, această determinare va fi decisivă în exercitarea dreptului de

16
Concluziile avocatului general Poiares Maduro: I. pct. 3.
17
Încheierea din partea Bács- Kiskun Megyei Bíróság (Tribunalul Districtual Bács–Kiskun) în calitatea de
Cégbíróság (Tribunal pentru societăţi) nr. Cg. 03- 06-11316/12. din 24. ianuarie 2006.
18
Metzinger Péter, Nemessányi Zoltán, Osztovits András: Freedom of establishment for Companies in the
European Union. Budapest, CompLex. 2009.; Metzinger Péter: A társaságok és a szabad letelepedés (a
Cartesio ügyben közzétett főtanácsnoki indítvány kritikája). Magyar Jog. 2008/4. 21–25.; Fazekas Judit: Quo
vadis Cartesio? – Gondolatok a székhelyáthelyezésről és a letelepedési szabadságról az Európai Bíróság
Cartesio-döntése nyomán. Európai Jog. 2008/4. 16–26.; Szydło, Marek: Case C-210/06, Cartesio Oktató és
Szolgáltató BT. Common Market Law Review. 46/2009. 703-722.)
19
Cu privire la critica concluziilor prezentate de avocatul general cf. Metzinger Péter. A társaságok és a
szabad letelepedés (a Cartesio ügyben közzétett főtanácsnoki indítvány kritikája). Magyar Jog. 2008/4. 21–
25.
stabilire, preum şi în menţinerea ulterioară a acestei calităţi. Statele membre
îşi pot rezerva dreptul de a interzice unei societăţi, subiectul dreptului
naţional, păstrarea acestei calităţi în cazul în care doreşte să fie reînfiinţată
prin transferul sediului într-un alt stat membru, dizolvând astfel legătura
impusă de legislaţia ţării de origine.20
Prin decizia ei, Curtea a statuat că în starea prezentă a dreptului
Uniunii Europene, libertatea de stabilire nu este incompatibilă cu practica
unui stat membru de a restricţiona o societate constituită în temeiul
dreptului naţional în transferarea sediului într alt stat membru, păstrându-şi
în acelaşi timp calitatea de societate înregistrată în ţara de origine. Trebuie
să acordăm însă o atenţie sporită punctelor 111–113 a deciziei, deoarece în
pct. 111 Curtea atenţionează asupra faptului că trebuie să distingem între
cazuri în care transferul sediului se face cu păstrarea calităţii de subiect de
drept în ţara de origine şi cazuri în care transferul de sediu presupune şi
schimbarea dreptului personal aplicabil, căci societatea se reînfiinţează în
temeiul legislaţiei naţionale a ţării de destinaţie. Curtea a arătat că libertatea
de stabilire permite astfel de modificări în statutul societăţilor, fără să fie
nevoie de dizolvarea şi lichidarea în ţara de origine, cu condiţia ca ţara de
destinaţie să recunoască această transformare (cu excepţia cazurilor când
restricţionarea acestei libertăţi se justifică de interesul public).

Putem conclude că de la decizia dată în cauza Daily Mail până la

decizia în cauza Cartesio este vorba de o evoluţie indiscutabilă în ceea ce
priveşte jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europeană în materie de dreptul de
stabilire primar al societăţilor. Decizia în cauza Daily Mail a statuat că
statele membre au dreptul de a resticţiona sau interzice societăţilor să-şi
transfere sediul cu păstrarea calităţii de persoană juridică a ţării de origine.
În cauza Übeerseering, în care s-a dezbătut problema „emigrării”
societăţilor, Curtea a statuat că statele membre nu au dreptul să refuze
recunoaşterea calităţii de persoană juridică a unei societăţi constituită
legalmente într-un alt stat membru.
La fel ca şi în cauza Daily Mail, în cauza Cartesio Curtea a trebuit să
decidă asupra dreptului de „emigrare” a societăţilor şi din decizia dată
reiese că se menţine opinia conform căreia statele membre au dreptul de a
decide dacă permit sau nu unei societăţi transferul de sediu cu păstrarea
calităţii de persoană juridică în ţara de origine.

20
Cauza C–210/06. pct. 109–110. ale deciziei.
 III. Prevederile de drept internaţional privat privind
naţionalitatea persoanelor juridice în lumina dreptului
Uniunii Europene

1. Ca măsură de uniformizare a dreptului civil român, în Noul Cod

21
Civil au fost incorporate prevederile Legii 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept international privat. Prevederile de drept
internaţional privat sunt cuprinse în Cartea VII a noului Cod Civil, art.
2571, respectiv 2580–2584. referindu-se la persoanele juridice.
Dreptul aplicabil persoanelor juridice este cuprins în art. art. 2571,
respectiv 2580–2584., art. 2582–2583. reglementând recunoaşterea
persoanelor juridice străine pe teritoriul României.
În ceea ce priveşte dispoziţiile noului Cod Civil privind persoanele
juridice, observăm că acestea sunt aproape identice cu reglementările Legii
cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, practic
nefiind vorba de dispoziţii noi. În ceea ce priveşte dreptul aplicabil
persoanelor juridice şi dreptul subiectiv, cele mai importante dispoziţii sunt
cuprinse în alin. (1) art. 2571. din noul Cod Civil, care statuează că
persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriul şi-a stabilit,
potrivit actului constitutiv, sediul social. În alin. (2) se stabileşte că dacă
există sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica naţionalitatea
persoanei juridice este sediul real, în timp ce alin. (3) defineşte noţiunea
sediului real. Prin alin. (4), art. 2571. devine mai complex faţă de Legea cu
privire la reglementarea raporturilor de drept international privat: dacă
dreptul străin determinat în alin. (1)–(3) retrimite la dreptul statului unde a
fost constituită persoana juridică, este aplicabil dreptul acestui din urmă stat.
În continuare, articolele 2580–2581 declară că sunt cârmuite de legea
naţională capacitatea de drept şi capacitatea de exerciţiu, modul de
dobândire şi pierdere a calităţii de asociat, drepturile şi obligaţiile ce decurg
din calitatea de asociat, modul de alegere, competenţele şi funcţionarea
organelor de conducere ale persoanei juridice, reprezentarea acesteia prin
intermediul organelor proprii, răspunderea persoanelor juridice şi a
organelor faţă de terţi, modificarea actelor constitutive şi dizolvarea şi
lichidarea persoanei juridice.
În spiritul art. 2584, fuziunea dintre mai multe persoane juridice de
naţionalitate diferită poate fi realizată dacă sunt îndeplinite cumulativ
condiţiile prevăzute de legile naţionale aplicabile statutului lor organic.

21
Legea 287/2009 privind Codul Civil. Republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 505 din 15 iulie 2011.
 2. În analiza efectului jurisprudenţei Curţii de Justiţie Europeane în
materie de libertatea de stabilire asupra dreptului românesc ne vom
concentra în primul rând asupra dispoziţiilor noului Cod Civil privind
statutul organic şi naţionalitatea persoanelor juridice, fără a neglija însă
unele dispoziţii stabilite în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
Din analiza dispoziţiilor mai sus menţionate reiese că în România este
în vigoare principiul sediului, căci alin (1) art. 2571. statuază că „persoana
juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit
actului constitutiv, sediul social.” Alin. (2) confirmă încă o dată acest
principiu, formulând principiul sediului real: „Dacă există sedii în mai
multe state, determinant pentru a identifica naţionalitatea persoanei juridice
este sediul real.” Sediul real este definit prin lege ca locul unde se află
centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, chiar
dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor
transmise de acţionari sau asociaţi din alte state. 22
Principiul sediului este confirmat şi prin alin. (2) art. (1) al Legii
privind societăţile comerciale: „Societăţile comerciale cu sediul în România
sunt persoane juridice române.” În completarea acestui principiu vine şi
principiul numerus clausus al societăţilor, principiul formei: „Societăţile
comerciale se vor constitui în una dintre următoarele forme: a) societate în
nume colectiv; b) societate în comandită simplă; c) societate pe acţiuni; d)
societate în comandită pe acţiuni şi e) societate cu răspundere limitată.”
Din aceste dispoziţii reiese clar că în optica dreptului privat
internaţional român statutul organic şi naţionalitatea persoanelor juridice,
incluzând aici şi societăţile comerciale, sunt determinate de dreptul acelui
stat unde se află sediul real.

3. Am putea pune întrebarea, în acest cadru legislativ care ar fi

destinul unei societăţi înfiinţate într-un alt stat dar cu sediul real în
România. Art. 2571. al noului Cod Civil, precum şi dispoziţiile Legii cu
privire la reglementarea raporturilor de drept international privat şi ale Legii
privind societăţile comerciale statuază că nu se poate recunoaşte calitatea de
persoană juridică a unei societăţi aflate în acest caz, căci societatea
respectivă nu îndeplineşte criteriile privind înfiinţarea societăţilor
comerciale (înregistrarea la Registrul Comerţului şi autorizaţia de
funcţionare). În cazul în care se dovedeşte că sediul real al unei firme este în
România, în temeiul principiului sediului, naţionalitatea societăţii va fi cea
română, însă din moment ce societatea nu a fost înfiinţată în conformitate
cu dispoziţiile Legii privind societăţile comerciaşe sau în conformitate cu

22
Alin. (3) art. 2571 al noului CCiv., precum şi alin. (3) art. (40). al Legii cu privire la reglementarea
raporturilor de drept international privat.
alte norme juridice care cârmuiesc constituirea societăţilor, dreptul român
nu-i poate recunoaşte personalitatea juridică.23
În doctrină există opinii conform cărora dacă o societate străină îşi
transferă sediul real în România (fără să se înfiinţeze după legislaţia
română), se poate deduce intenţia de eludare a legislaţiei româneşti, şi din
aceste considerente nu i se poate recunoaşte calitatea de persoană juridică.24
Aceste opinii însă nu par a fi compatibile cu dreptul Uniunii
Europene şi nici cu principiile care se conturează în jurisprudenţa Curţii de
Justiţie Europeană în materie de libertatea de stabilire. Din decizia dată în
cauza Überseering reiese foarte clar că autorităţile unui stat membru nu pot
refuza recunoaşterea calităţii de subiect de drept al unei societăţi legal
constituite legal într-un alt stat.

4. În continuare am putea pune şi întrebarea dacă autorităţile

româneşti ar aproba cererea unei societăţi care şi-ar dori transferarea
sediului său în străinătate; dacă legislaţia română în vigoare permite
transferul sediului cu păstrarea personalităţii juridice.
Legislaţia română nu oferă dispoziţii clare privind „emigrarea”
societăţilor, însă, în opinia personală, această opţiune este exclusă în baza
normelor juridice cuprinse în Legea cu privire la reglementarea raporturilor
de drept international privat, precum şi în baza noilor norme de drept
internaţional privat înglobate în noul Cod Civil, precum şi în baza
dispoziţiilor Legii privind societăţile comerciale care formulează principiul
sediului real. Deoarece în spiritul Legii privind societăţile comerciale
numai acele societăţi sunt considerate persoane juridice române care au
sediul în România, transferul transfrontalier al sediului ar însemna
extragerea de sub incidenţa dreptului român, şi, ca urmare, este puţin
probabil avizarea favorabilă de către Registrul Comerţului a unei astfel de
cereri. De altfel, această hotărâre ar fi în conformitate cu interpretarea Curţii
de Justiţie Europeană privind emigrarea societăţilor, aşa cum se arată în
speţă, în cauzele Daily Mail şi Cartesio.
Deşi hotărârea în cauza Cartesio rămâne în spiritul deciziei date în
cauza Daily Mail şi menţine dreptul statelor membre privind interdicţia
transferului de sediu cu păstrarea calităţii de persoană juridică, Curtea de
Justiţie Europeană a făcut referire în punctele 111–113 la posibilitatea
transferului de sediu fără păstrarea calităţii de persoană juridică, care ar
facilita reînfiinţarea societăţilor după legea unui alt stat. Legislaţia română
deocamdată nu cuprinde astfel de dispoziţii, însă – în spiritul deciziei date
în cauza Cartesio – libertatea stabilirii permite societăţilor o transformare de

23
Popescu, Dan Andrei. Legea aplicabilă societăţilor comerciale. Revista de drept comercial. 1995/3. 81.
24
Idem.
acest tip, fără a fi nevoie de dizolvare şi lichidare în statul de origine, cu
condiţia ca statul de destinaţie să recunoască această modificare şi cu
excepţia cazurilor în care restricţionarea acestei libertăţi este justificată de
interesul public. Ca urmare, autorităţile româneşti nu ar putea refuza
solicitarea unei societăţi comerciale de a-şi transfera sediul în alt stat
membru, fără menţinerea persoanei juridice române şi după reîinfiinţarea
conform normelor juridice ale ţării de origine.

Concluzii

După analiza dispoziţiilor de drept internaţional privat privind

naţionalitatea persoanelor juridice cuprinse în noul Cod Civil se pune din
nou întrebarea dacă aceste reglementări sunt în conformitate cu normele
comunitare privind libertatea de stabilire, respectiv cu jurisprudenţa Curţii
de Justiţie Europeană. În studierea acestei probleme trebuie avut în vedere
faptul că nici dreptul comunitar nu oferă soluţii satisfăcătoare la
problematica transferului transfrontalier al sediului, însă în unele elemente
cheie deciziile Curţii sunt determinante. În această lucrare am încercat în
primul rând să cercetăm în ce măsură sunt compatibile noile norme juridice
române cu interpretarea Curţii de Justiţie Europeană formulată în
jurisprudenţă.
Din analiza comparativă a Legii cu privire la reglementarea
raporturilor de drept international privat, respectiv a dispoziţiilor de drept
internaţional privat cu privire la persoane juridice din noul Cod Civil reiese
că în fond nu avem de-a face cu nişte norme juridice noi (desigur, cu
excepţia a câteva modificări şi dispoziţii noi).
Incorportarea Legii cu privire la reglementarea raporturilor de drept
international privat în textul noului Cod Civil a oferit legiuitorului
posibilitatea de a reexamina dispoziţiile privind statutul organic al
persoanelor juridice, însă regula de bază a rămas în continuare principiul
sediului real.
Analizând efectul jurisprudenţei Curţii de Justiţie Europeană asupra
reglementării române, se poate afirma, în opinia personală, că în privinţa
„emigrării” persoanelor juridice, principiul sediului care este aplicat în
dreptul român, este în conformitate cu interpretarea oferită de curte în
cauzele Daily Mail şi Cartesio. Însă, în ceea ce priveşte „imigrarea”
societăţilor, sunt de părere că legiuitorul ar fi trebuit să ia în considerare şi
decizia dată în cauza Überseering, căci aplicarea necondiţionată a
principiului sediului real ar putea rezulta în restricţionarea libertăţii de
stabilire.
 Bibliografie

Deleanu, Sergiu, Fábián, Gyula, Costaş, Cosmin Flavius, Ioniţă, Bogdan:

Curtea de Justiţie Europeană. Bucureşti, Wolters-Kluwer, 2007.
351–367 p.
Dyrberg, Peter: Full free movement of companies in the European
Community at last? E.L.Rev. 2003/28. 529 p.
Fazekas Judit: Quo vadis Cartesio? – Gondolatok a székhelyáthelyezésről
és a letelepedési szabadságról az Európai Bíróság Cartesio-döntése
nyomán. Európai Jog. 2008/4. 16–26 p.
Fuerea, Augustin: Drept comunitar al afacerilor. Ed. a II-a revăzută şi
adăugită. Bucureşti, Universul Juridic.
Hirt, Hans C.: Freedom of Establishment, International Company Law and
the Comparison of European Company Law Systems after the ECJ's
Decision in Inspire Art Ltd. European Business Law Review;
Sept/Oct. 2004. Vol. 15 Issue 5. 1194–1197 p.
Ioanna, Thoma: ECJ, 5 November 2002, Case C-208/00 Überseering BV v.
NCC Nordic Construction Company Baumanagement GmbH.
European Review of Private Law; 2003, Vol. 11 Issue 4, 545–555 p.
Király, Miklós: A Daily Mailtől az Inspire Artig – az Európai Bíróság
ítéleteinek hatása a társasági jog értékválasztásaira. Magyar Jog
2004/11. 680 p.
Király Miklós. Egység és sokféleség. Az Európai Unió jogának hatása a
kultúrára. Budapest, Új Ember Kiadó, 2007. 199 p.
Metzinger Péter: A társaságok és a szabad letelepedés (a Cartesio ügyben
közzétett főtanácsnoki indítvány kritikája). Magyar Jog. 2008/4. 21–
25 p.
Metzinger Péter, Nemessányi Zoltán, Osztovits András: Freedom of
establishment for Companies in the European Union. Budapest,
CompLex. 2009.
Miskolczi Bodnár Péter (ed.). Európai társasági jog. Budapest, KJK-
KERSZÖV Jogi és Üzleti Kiadó. 2004. 38–40 p.
Nemessányi, Zoltán: A székhely elv alkonya? Daily Mail–Centros–
Überseering. Európai Jog. 2003/6. 16 p.
Osztovits, András: Az Európai Unió alapító szerződéseinek magyarázata 1-
2., Budapest, Osiris. 2008. 246 p.
Popescu, Dan Andrei: Legea aplicabilă societăţilor comerciale. Revista de
drept comercial. 1995. 3. 81 p.
Prentice, Dan: The Incorporation Theory – The United Kingdom. European
Business Law Review; Nov/Dec. 2003, Vol. 14 Issue 6. 631–641 p.
Sandberger, G.: A társaságokra irányadó jog az Európai Közösségben. A
székhely és a bejegyzés elvének kritikai értékelése az Európai
Közösség jogának tükrében. Európai Jog. 1997/9. 550–555 p.
Şandru, Daniel: Societăţile comerciale în Uniunea Europeană. Bucureşti,
Editura Universitară 2006.
Szydło, Marek: Case C-210/06, Cartesio Oktató és Szolgáltató BT.
Common Market Law Review. 2009/46. 703–722 p.
Vaccaro, Enrico: Transfer of Seat and Freedom of Establishment in
European Company Law. European Business Law Review; 2005,
Vol. 16 Issue 6, 1361–1363 p.
Vékás, Lajos: Uniós alapvető szabadságok és közösségi nemzetközi
magánjog. Európai Jog. 2005/1.
Wooldridge, Frank: Überseering: Freedom of Establishment of Companies
Affirmed. European Business Law Review; May/Jun 2003, Vol. 14
Issue 3, 227–235 p.
Wymeersch, Eddy: The transfer of the company's seat in european company
law. Common Market Law Review; Jun/Jul 2003, Vol. 40 Issue 3,
661–695 p.