Cauza ,, Cassis de Dijon” este relevantă pentru reliefarea modului în care se aplică principiul ,,

recunoașterii reciproce în dreptul comunitar”. (deci, cu privire la interpretarea articolelor 30 și 37 din

Tratatul CEE, în vederea aprecierii compatibilității cu dreptul comunitar a unei dispoziții din reglementarea
germană privitoare la comercializarea băuturilor spirtoase care stabilește o concentrație alcoolică minimă
pentru diverse categorii de produse alcoolizate).

Starea de fapt:

En bref, reclamanta urmărește importarea unui lot al băuturii „Cassis de Dijon”, produsă în Franța,
în vederea comercializării acesteia în Republica Federală Germania. Prin urmare, s-a adresat
Administrației Federale a Monopolului Alcoolului (autorității competente) pentru a obține autorizația de
import al produsului respectiv, iar aceasta i-a adus la cunoștință că produsul nu are calitățile necesare
pentru a fi comercializat în Republica Federală Germania, din cauza tăriei alcoolice insuficiente, prea slabe
a acestuia. Refuzul autorității se întemeiază pe dispozițiile legislației germane, care instituie conținutul
minim de alcool pentru comercializarea anumitor tipuri de băuturi alcoolice: în cazul comercializării de
lichioruri de fructe, precum „Cassis de Dijon”, exista cerința ca acestea să aibă un conținut minim de alcool
de 25 %, în timp ce tăria alcoolică a produsului respectiv, comercializat liber ca atare în Franța, avea până
la 20%.

Potrivit reclamantei, astfel de reglementări rigide îngrădesc comercializarea băuturilor specifice

altor state pe teritoriul statului german, încălcând libera circulație a a mărfurilor, fiind vorba despre o
măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative la import, statul german refuzând adaptarea la
monopolurile naționale, în materie comercială.

Soluția instanței și implicațiile juridice:

Întrebările reclamantei vizau modalitatea în care ar trebui interpretată dispozițiile Tratatului CEE,
aplicabile în domeniu: în concret, dacă o reglementare, prin legislație internă, poate aduce atingere
prevederilor Tratatului.

Curtea a stabilit că măsurile cu efect echivalent unor restricții cantitative la import trebuie
interpretate în sensul că, în cazul importului de băuturi alcoolizate produse și comercializate în mod legal
într-un alt stat membru, în sfera de aplicare a interdicției prevăzute în această dispoziție intră de
asemenea stabilirea, prin legislația unui stat membru, a unui conținut minim de alcool pentru băuturile
spirtoase destinate consumului uman.

Prin urmare, ,, principiul recunoaşterii reciproce”, introdus prin hotărârea „Cassis de Dijon” a CJCE
impune ţărilor importatoare ca reglementările lor să nu fie aplicate importurilor intracomunitare, atât
timp cât obiectivele naţionale de reglementare sunt echivalente, chiar dacă sunt invocate derogările
enunţate de art. 30 CEE. De aceea, această hotărâre a limitat autonomia de reglementare a statelor
membre în privinţa schimburilor intracomunitare.
 Cauza Zhu și Chen este relevantă pentru - dreptul de şedere – Copil cu cetăţenia unui
stat membru, dar cu reşedinţa într-un alt stat membru – Părinţii resortisanţi ai unui stat terţ
– Drept de şedere al mamei în al doilea stat membru.
Starea de fapt:
D-na Chen, persoană de naționalitate chineză, venise în Regatul Unit şi se mutase temporar
în Irlanda de Nord, la Belfast, unde a dat naştere copilului său, Catherine, copilul obţinând astfel,
prin naștere cetățenie irlandeză. Mama şi tatăl lui Catherine erau ambii angajaţi de o societate cu
sediul în China iar mama locuia acum împreună cu Catherine la Cardiff, în Ţara Galilor, parte din
Regatul Unit.
Cererile lor pentru permise de şedere de lungă durată au fost respinse de către Home
Secretary care a considerat că, deşi deţineau asigurare medicală precum şi resurse suficiente pentru
a evita să devină o sarcină pentru sistemul de asistenţă socială al statului iar copilul este în totalitate
dependent de mama sa, totuși
•a) Catherine nu avea vreun drept conferit de dreptul Uniunii
•b) iar situaţia mamei sale nu intra sub incidenţa dreptului Uniunii.
Soluția curții și implicațiile juridice:
a) Cu privire la dreptul de şedere al unei persoane în situaţia lui Catherine
- trebuie respinsă de la început teza apărată de guvernul irlandez şi de Guvernul Regatului Unit,
conform căreia o persoană care se află în situaţia lui Catherine nu ar putea invoca beneficiul
dispoziţiilor dreptului comunitar în materie de liberă circulaţie şi de şedere a persoanelor doar
din motivul că persoana în cauză nu s-a deplasat niciodată dintr-un stat membru spre un alt stat
membru.
- astfel, situaţia resortisantului unui stat membru care s-a născut în statul membru gazdă şi care
nu şi-a exercitat dreptul la libera circulaţie nu ar putea, doar din acest motiv, să fie asimilat
situaţiei pur interne privând resortisantul în cauză de beneficiul dispoziţiilor dreptului
comunitar în materie de liberă circulaţie şi de şedere a persoanelor în statul membru gazdă
- de altfel, contrar a ceea ce susţine guvernul irlandez, un copil de vârstă mică se poate prevala
de drepturile de liberă circulaţie şi şedere garantate prin dreptul comunitar. Aptitudinea unui
resortisant al unui stat membru de a fi titularul drepturilor garantate prin tratat şi dreptul derivat
în materie de liberă circulaţie a persoanelor nu ar putea fi subordonată unei condiţii ca persoana
în cauză să fi ajuns la vârsta necesară pentru a avea capacitatea juridică de a-şi exersa ea însăşi
drepturile menţionate [a se vedea în acest sens, în special, în contextul Regulamentului (CEE)
nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor în
interiorul Comunităţii.
- În ceea ce priveşte limitările şi condiţiile menţionate, articolul 1 alineatul (1) din Directiva
90/364 prevede că statele membre le pot solicita resortisanţilor unui stat membru care doresc
să beneficieze de drept de şedere pe teritoriul acestora să dispună, pentru ei înşişi şi pentru
 membrii familiilor lor, de o asigurare de sănătate care acoperă toate riscurile în statul membru
gazdă şi de resurse suficiente pentru a evita ca aceştia să devină, pe parcursul şederii lor, o
povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă.
- Catherine dispune de o asigurare de sănătate şi, totodată, de resurse suficiente, care sunt
furnizate de către mama acesteia, pentru a nu deveni o povară pentru asistenţa socială a statului
membru gazdă, astfel cum rezultă din decizia de trimitere.
- Obiecţia guvernului irlandez şi a Guvernului Regatului Unit conform căreia condiţia privind
existenţa resurselor suficiente semnifică faptul că persoana în cauză trebuie, spre deosebire de
cazului lui Catherine, să dispună de astfel de resurse fără să poată să se prevaleze în această
privinţă de resursele unui membru al familiei care, astfel cum este cazul doamnei Chen, o
însoţeşte, nu este întemeiată.
b) În ceea ce priveşte dreptul de şedere al unei persoane în situaţia doamnei Chen
- Articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Directiva 90/364, care garantează ascendenţilor titularului
dreptului de şedere care „se află în îngrijirea sa”, indiferent de cetăţenia acestora, dreptul de a
se stabili cu titularul în cauză, nu ar putea conferi un drept de şedere resortisantului unei ţări
terţe care se găseşte în situaţia doamnei Chen nici datorită legăturilor afective dintre mamă şi
copilul său, nici din motivul că dreptul de intrare şi şedere în Regatul Unit al mamei ar depinde
de dreptul de şedere al acestui copil.
- Într-un caz precum cel din acţiunea principală, situaţia prezentată este inversă, în măsura în
care titularul dreptului de şedere se află în întreţinerea resortisantului unui stat terţ care are
grijă efectiv de titular şi care doreşte să îl însoţească pe acesta. În aceste condiţii, doamna Chen
nu ar putea să se prevaleze de calitatea de ascendent „aflat în întreţinerea” lui Catherine, în
sensul Directivei 90/364, în scopul de a beneficia de un drept de şedere în Regatul Unit.
- În schimb, refuzul de a permite părintelui, resortisant al unui stat membru sau stat terţ, care are
efectiv în grijă un copil căruia articolul 18 CE şi Directiva 90/364 îi recunosc un drept de
şedere, să îşi stabilească reşedinţa cu acest copil în statul membru gazdă ar priva de orice efect
util dreptul de şedere al acestuia din urmă. Într-adevăr, este clar că beneficiul dreptului de
şedere pentru un copil de vârstă mică implică în mod necesar ca acest copil să aibă dreptul de
a fi însoţit de către persoana care are efectiv grijă de el şi, prin urmare, ca această persoană să
fie în măsură să îşi stabilească reşedinţa cu acesta în statul membru gazdă pe durata acestei
şederi (a se vedea, mutatis mutandis, referitor la articolul 12 din Regulamentul nr. 1612/68,
Hotărârea Baumbast şi R, menţionată anterior, punctele 71 - 75).
- Numai din acest motiv, este necesar să se răspundă că atunci când, precum în acţiunea
principală, articolul 18 CE şi Directiva 90/364 conferă un drept de şedere pe durată
nedeterminată în statul membru gazdă resortisantului minor de vârstă mică al unui alt stat
membru, aceleaşi dispoziţii permit părintelui care are efectiv grijă de acest resortisant să îşi
stabilească reşedinţa cu acesta din urmă în statul membru gazdă.
- Prin urmare, este necesar să se răspundă că articolul 18 CE şi Directiva 90/364 conferă, în
circumstanţe precum cele din acţiunea principală, resortisantului minor de vârstă mică al unui
stat membru care deţine o asigurare de sănătate corespunzătoare şi care se află în întreţinerea
 unui părinte care este resortisant al unui stat terţ, ale cărui resurse sunt suficiente pentru ca cel
dintâi să nu devină o povară pentru finanţele publice ale statului membru gazdă, un drept de
şedere pe o durată nedeterminată pe teritoriul acestui din urmă stat. Într-un astfel de caz,
aceleaşi dispoziţii îi permit părintelui care are efectiv în grijă acest resortisant să îşi stabilească
reşedinţa cu acesta în statul membru gazdă.
Pentru aceste motive, Curtea (şedinţă plenară), declara: Articolul 18 CE şi Directiva
90/364/CEE a Consiliului din 28 iunie 1990 privind dreptul de şedere conferă, în circumstanţe
precum cele din acţiunea principală, resortisantului minor de vârstă mică al unui stat membru care
deţine o asigurare de sănătate corespunzătoare şi care se află în întreţinerea unui părinte care este
resortisant al unui stat terţ, ale cărui resurse sunt suficiente pentru ca cel dintâi să nu devină o
povară pentru finanţele publice ale statului membru gazdă, un drept de şedere pe o durată
nedeterminată pe teritoriul acestui din urmă stat. Într-un astfel de caz, aceleaşi dispoziţii îi permit
părintelui care are efectiv în grijă acest resortisant să îşi stabilească reşedinţa cu acesta în statul
membru gazdă.
 ,, Cauza Diamantarbeiders” este relevantă pentru reliefarea modului în care se
interpretează dispozițiile Tratatului CEE privind ,, taxele naționale cu efect echivalent”, adică cele privind
aplicarea de către statele membre a taxelor cu efect echivalent drepturilor vamale la importurile care
provin în mod direct din ţări terţe.

Starea de fapt:

O taxă impusă diamantelor brute importate în Belgia pentru alimentarea unui fond de asigurări
sociale destinat lucratorilor din industria de prelucrare a diamantelor. Măsura nu favoriza în nici un fel
producția internă asupra importurilor (dimpotrivă, o defavoriza), deci nu exista nici o intenție
protecționistă.

Întrebările adresate au scopul esenţial de a arăta dacă şi în ce măsură statele membre pot institui
sau menţine, după 1 iulie 1968, taxe cu efect echivalent drepturilor vamale, percepute la importul
produselor care provin în mod direct din ţări terţe, şi în ce condiţii acestea sunt eventual obligate să le
elimine.

Soluția Curții și implicațiile juridice:

Deşi acest regulament nu prevede în mod expres eliminarea sau egalizarea altor taxe decât
drepturile vamale propriu-zise, din obiectivele sale rezultă, totuşi că acesta le interzice statelor membre
să modifice, prin impuneri care se adaugă acestor drepturi, nivelul de protecţie definit de Tariful Vamal
Comun. Chiar în absenţa caracterului protecţionist, existenţa unor asemenea taxe poate fi inconciliabilă
cu cerinţele unei politici comerciale comune.

Politica comercială comună, astfel cum este ea instituită de Tratatul CEE, are la bază principii
uniforme, în special în ceea ce priveşte modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare şi comerciale,
uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica de export, precum şi măsurile de protecţie comercială, iar
aplicarea acestor principii uniforme urmăresc tocmai eliminarea disparităţilor naţionale, fiscale şi
comerciale care afectează schimburile comerciale cu ţările terţe.

Prin urmare, statele membre nu pot, după instituirea Tarifului Vamal Comun, să introducă în mod
unilateral noi taxe la importurile care provin în mod direct din ţările terţe sau să ridice nivelul taxelor
existente la acea dată. În ceea ce priveşte taxele existente, constatarea incompatibilităţii acestora cu
tratatul şi obligaţia de a le elimina depind de evaluarea prealabilă a autorităţilor comunitare.
 Cauza ,, Keck și Mithouard” este relevantă pentru reliefarea modului în care se interpretează
dispozițiile Tratatului CEE, privind libera circulaţie a mărfurilor, mai exact interzicerea revânzării în
pierdere. Prin urmare, hotărârea preliminară ce se va pronunța urmând să aibă relevanță pentru domeniul
concurenței și liberei circulații în cadrul Comunității Europene.

Starea de fapt:

O particularitate a acestei cauze rezidă în faptul că Curtea a fost sesizată să se pronunțe asupra
dispozițiilor vizate în cadrul desfășurării unei acțiuni penale, astfel Keck şi Mithouard fiind trași la
răspundere pentru revânzarea unor produse neprelucrate ulterior la preţuri inferioare preţului de
achiziţie („revânzare în pierdere”), încâlcând legea franceză. Inculpații se apară prin a arăta că că o
interdicţie generală a revânzării în pierdere, astfel cum este ea reglementată de legislația franceză, este
incompatibilă cu articolul 30 din Tratat, precum şi cu principiul liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor
şi capitalurilor, cu principiul liberei concurenţe și al nedescriminării pe motiv de naționalitate în cadrul
Comunităţii.

Keck și Mithouard au susținut că urmărirea penală a acestora în temeiul legii franceze, pentru
vânzarea produselor sub prețuri en-gros, contravenea preveerilor Tratatului CEE. O lege franceză de
concurență interzicea vânzarea cu amănuntul a produselor pentru prețuri mai mici decât cele cumpărate
cu ridicata. Scopul acestei legi a fost de a împiedica comercianții cu amănuntul să se angajeze în
„concurență tranșantă”, prin aruncarea excesului de produse pe piață și obligarea concurenților să își
desfășoare activitatea. Keck și Mithouard au fost acuzați că au vândut lichior și cafea sub prețul de
achiziție. Aceștia au susținut că legea ar descuraja importurile, deoarece importatorii sunt adesea noi
intrați pe piață și, în timp ce încearcă să dobândească cota de piață și recunoașterea mărcii, pot dori să
reducă prețurile.

Soluția Curții și implicațiile juridice:

Curtea subliniază că dispozițiile tratatului referitoare la libera circulație a persoanelor, serviciilor și

capitalului în Comunitate nu au nicio influență generală asupra unei interdicții generale de revânzare la
pierderi, care vizează comercializarea mărfurilor. Prin urmare, aceste dispoziții nu au nicio relevanță
pentru problema din acțiunea principală.

În ceea ce privește principiul nediscriminării, se pune în discuție compatibilitatea cu aceastuia cu

interdicția de revânzare cu pierderi, comercianții riscând a fi dezavantajați față de concurenții din statele
membre în care este permisă revânzarea cu pierderi. Curtea reiterează atitudinea sa din cauza Lambert și
precizează că faptul că întreprinderile care vând în diferite state membre sunt supuse unor dispoziții
legislative naționale diferite, unele care interzic și unele care permit revânzarea în pierdere, ceea ce nu
constituie discriminare în sensul articolului 7 din Tratat, întrucât reglementarea națională în cauză se
aplică oricărei activități de vânzare desfășurate pe teritoriul național, indiferent de cetățenia celor angajați
în aceasta.
 Punând în discuție Cauza Cassis de Dijon, Curtea stăruie în argumentul că între statele membre sunt
interzise restricțiile cantitative la importuri și toate măsurile cu efect echivalent. Curtea a apreciat în mod
constant că orice măsură care este în măsură directă sau indirectă, efectivă sau potențială de a împiedica
comerțul intracomunitar constituie o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative.

O legislație națională care impune o interdicție generală de revânzare cu pierderi nu este concepută
pentru a reglementa comerțul cu mărfuri între statele membre. O astfel de legislație poate, în mod cert,
să restricționeze volumul vânzărilor și, prin urmare, volumul vânzărilor de produse din alte state membre.
Cu toate acestea, reprezintă măsuri cu efect echivalent, interzise prin articolul 30, obstacolele în calea
liberei circulaţii a mărfurilor care rezultă, în absenţa armonizării legislaţiilor, din aplicarea la mărfuri
provenite din alte state membre, unde sunt produse şi comercializate în mod legal, a unor norme privind
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste mărfuri, dar numai și numai dacă respectivele nu pot
fi justificate fi justificată printr-un obiectiv de interes general de natură să primeze în faţa cerinţelor legate
de libera circulaţie a mărfurilor.

Mergând mai departe cu raționamentul, Curtea stabilește că aplicarea la produse provenite din
alte state membre a dispoziţiilor naţionale care limitează sau interzic anumite modalităţi de
comercializare nu poate să împiedice, direct sau indirect, în prezent sau în viitor comerţul dintre statele
membre, cu condiţia ca ele să se aplice tuturor agenţilor economici în cauză care îşi desfăşoară activitatea
pe teritoriul naţional şi să influenţeze în acelaşi fel, în fapt şi în drept, comercializarea produselor naţionale
şi a celor provenite din alte state membre. Într-adevăr, în cazul în care aceste condiţii sunt îndeplinite,
aplicarea reglementărilor de acest tip la vânzarea produselor provenite dintr-un alt stat membru, care
corespund normelor emise de statul respectiv, nu poate să împiedice sau să restricţioneze accesul
acestora pe piaţă, mai mult decât îl restricţionează pe cel al produselor naţionale. Reglementările
prezentului Tratat în domeniu și aduse în discuție nefiind incidente.
 “Cauza Centros” este relevantă pentru „Libertatea de stabilire – Stabilirea unei sucursale
de către o societate fără activitate efectivă – Eludarea dreptului naţional – Refuzul înmatriculării”

Starea de fapt:
Erhvervs- og Selskabsstyrelsen (Direcţia Generală a Comerţului şi a Societăţilor),
dependentă de Ministerul Comerţului danez, a refuzat înmatricularea în Danemarca o sucursalei a
societăţii Centros.
Centros nu a desfăşurat nicio activitate de la înfiinţare. Întrucât legislaţia Regatului Unit
nu impune societăţilor cu răspundere limitată nicio cerinţă privind constituirea şi vărsarea unui
capital social minim, capitalul social al societăţii Centros, care se ridică la 100 GBP, nu a fost nici
vărsat, nici pus la dispoziţia societăţii. Acesta este divizat în două părţi sociale deţinute de domnul
şi doamna Bryde, resortisanţi danezi cu reşedinţa în Danemarca. Doamna Bryde este directorul
societăţii Centros, al cărei sediu se află în Regatul Unit, la domiciliul unui prieten al domului
Bryde. 4. Conform dreptului danez, Centros, în calitate de „private limited company”, este
considerată o societate străină cu răspundere limitată. Normele în materie de înmatriculare a
sucursalelor („filialer”) unor asemenea societăţi sunt stabilite de Anpartsselskabslov (Legea
privind societăţile cu răspundere limitată)
Erhvervs- og Selskabsstyrelsen a refuzat înmatricularea, în special pe motivul că Centros,
care nu desfăşoară nicio activitate comercială în Regatul Unit, dorea de fapt să înfiinţeze în
Danemarca nu o sucursală, ci un sediu principal, eludând normele naţionale referitoare în special
la vărsarea unui capital minim stabilit la 200 000 DKK prin Legea nr. 886 din 21 decembrie 1991.

Soluția Curții și implicațiile juridice:

Articolele 52 şi 58 din Tratatul CE interzic unui stat membru să refuze înmatricularea unei
sucursale a unei societăţi înfiinţate în conformitate cu legislaţia unui alt stat membru în care îşi are
sediul, dar în care nu desfăşoară activităţi comerciale, atunci când sucursala urmăreşte să îi permită
societăţii în cauză să îşi desfăşoare întreaga activitate în statul în care va fi înfiinţată această
sucursală, evitând înfiinţarea unei societăţi în statul membru în cauză şi eludând astfel aplicarea
normelor privind înfiinţarea societăţilor, care sunt mai stricte în statul membru respectiv în ceea
ce priveşte vărsarea unui capital social minim.
Totuşi, această interpretare nu exclude posibilitatea autorităţilor statului membru în cauză
de a lua orice măsură pentru a preveni sau pentru a sancţiona fraudele, fie împotriva societăţii în
sine, după caz, în cooperare cu statul membru în care a fost înfiinţată, fie împotriva asociaţilor
despre care s-a stabilit că încearcă de fapt, prin înfiinţarea unei societăţi, să se sustragă obligaţiilor
pe care le au faţă de creditorii publici sau privaţi stabiliţi pe teritoriul statului membru în cauză.
Guliman Ioana Maria Andreea, anul IV, gr. 2, DREPT

Considerații privind repercusiunile juridice ale cauzei ,, Überseering”

Cauza ,, Überseering BV c. Nordic Construction Company Baumanagement GmbH” a vizat

clarificarea compatibilității cu dreptul comunitar a legislaţiei germane, adeptă a aplicabilității
principiului sediului real, în vederea recunoașterii calității juridice şi procesuale a unei societăţi după
legislaţia statului unde se află sediul societăţii comerciale. Überseering, societatea în cauză a fost
înregistrată în Olanda, însă şi-a desfăşurat cea mai mare parte a activității în Germania. Ulterior,
întregul capital social a ajuns în proprietatea unor cetăţeni germani, societatea fiind cumpărată de
către aceștia, însă, în esență, firma a rămas o societate constituită după prevederile legislației
olandeze.

Aflată deja în totalitate în proprietate germană, societate Überseering a dorit să acţioneze în

justiţie o altă societate, NCC, în temeiul unui contract de antrepriză executat necorespunzător de către
pârâtă, înainte de înstrăinarea capitalului cumpărătorilor germani, însă instanţa competentă din
Germania i-a respins cererea formulată. Respingerea instanței germane a fost astfel motivată:
legislaţia germană impune aplicarea principiului sediului, iar astfel, societatea Überseering nu mai
poate fi considerată o societate olandeză, deoarece sediul social era în Germania. Pe lângă acest
raționament, în interpretarea instanţei, societatea nu a dispus nici de calitate juridică, nici de calitate
procesuală, deoarece nu a fost niciodată înregistrată în Germania, ci doar în Olanda.

Instanţa judecătorească germană a statuat că Überseering ar dobândi capacitatea juridică şi

procesuală numai în cazul în care s-ar reînfiinţa în Germania, dând câștig de cauză apărărilor
formulate de pârâta NCC care punea în discuție prevederile articolului 293 din Tratatul CE referitoare
la recunoaşterea de către toate statele membre a faptului că o societate constituită într-un stat
membru nu îşi păstrează automat personalitatea juridică în cazul în care îşi transferă sediul în alt
stat membru şi că este necesară încheierea de către statele membre a unui acord specific în acest
sens. NCC deduce că pierderea personalităţii juridice a unei societăţi, în cazul în care îşi transferă
sediul efectiv în alt stat membru, este compatibilă cu dispoziţiile comunitare privind libertatea de
stabilire. Mai mult decât atât, refuzul unui stat membru de a recunoaşte personalitatea juridică
străină a unei societăţi, constituită în alt stat membru, care şi-a transferat sediul efectiv pe teritoriul
său, nu reprezintă o restricţionare a libertăţii de stabilire, ci un exercițiu de suveranitate, în măsura
în care această societate are posibilitatea de a se constitui din nou, în temeiul dreptului statului în
cauză. Singurele drepturi protejate de libertatea de stabilire sunt dreptul de a se constitui din nou în
acest stat, precum şi dreptul de a-şi stabili unităţi pe teritoriul acestuia.

În argumentarea sa, Curtea de Justiţie Europeană a reinterpretat parţial cele cuprinse în

decizia dată în cauza ,, Daily Mail”, concluzionând asupra problematicii deduse judecății astfel: în
cazul în care o societate, constituită conform legislaţiei unui stat membru pe teritoriul căruia are
sediul social, cu privire la care se consideră, potrivit dreptului altui stat membru, că şi-a transferat
sediul efectiv în acest din urmă stat, articolele 43 şi 48 din Tratatul CE se opun ca acest stat să îi nege
societăţii respective capacitatea juridică şi, prin urmare, capacitatea procesuală în faţa instanţelor
Guliman Ioana Maria Andreea, anul IV, gr. 2, DREPT

sale naţionale, pentru a-şi valorifica drepturile care decurg dintr-un contract încheiat cu o societate
stabilită în respectivul stat membru. Mai mult decât atât, dacă o societate, constituită conform
legislaţiei unui stat membru pe teritoriul căruia aceasta are sediul social, îşi exercită libertatea de
stabilire în alt stat membru, articolele 43 şi 48 din Tratatul CE impun acestui stat să îi recunoască
societăţii capacitatea juridică şi, prin urmare, capacitatea procesuală de care aceasta beneficiază în
temeiul dreptului statului său de constituire.