www.e-referate.

ro

Colegiul de Stiinte “Grigore Antipa “ Brasov

Prof: Mândru Maria Speranţa

REFERAT

Redarea ingrijirii bolnavului din

comuna primitiva pana
la primul razboi mondial

Tatiana Ghetetu si Magdalena Feraru

Anul I A

CUPRINS

NOTIUNI ELEMENTARE DE ISTORIE A MEDICINEI ……………………………... 3

Descoperirile din medicină

Medicina în secolul al XIX-lea ………………………………………………..…6
 Premii Nobel pentru medicina 1901-1918
( Sfarsitul primului razboi mondial) ……………………………………………. 7

Epoca si bolile ei:

Nobel pentru tratament………………………………………………………...... 8

Epoca moderna si conteporana- pana la primul razboi mondial.

Florence Nightingale …………………………………………………………… 8

INTRODUCERE IN NURSING…………………………………………………….… 11

Personalităţi din istoria profesiei noastre………………………………...………13

PRIMA SCOALA DE MOASE ……………………………………………………..… 15

Transformări în 15 ani... ……………………………………………………...…17

..

MARILE EPIDEMII ALE OMENIRII ………………………………………….…...…18

Organizatii si asociatii profesionale…………………………………………..... 28

Primele farmacii, primele spitale, ………………………………………….....…29

Inceputul cercetarilor moderne - legi - sec XIX……………………….....………30

Aparitia medicamentelor de sinteza chimica - sec XX…………………….…..…31

Inlesniri ale domnitorilor pentru negustorii de plante medicinale ………….….…37

1 COMPONENTELE ESENTIALE ALE UNUI MODEL CONCEPTUAL………...…39

VIRGINIA HENDERSON………………………………………………………………42
ANEXE……………………………………………………………………………….… 43

NOTIUNI ELEMENTARE DE ISTORIE A

MEDICINEI
 Din timpuri imemorabile se cunoaste existenta unor practici medicale.
Astfel, inca din timpul comunei primitive exista marturii ale unor acte terapeutice:
schelete care prezinta urmele unor fracturi consolidate, precum si cranii cu orificii
regulate pe bolta (trepanatii). E greu de precizat daca acestea reprezentau acte rituale sau
practici terapeutice, dar este limpede ca, la inceputurile sale, timp indelungat,
„vindecatorul" cumula functia de medic si de chirurg. Practica milenara a aratat
oamenilor primitivi ca unele afectiuni ale organelor exterioare - o fractura, extractia unui
dinte, evacuarea unui abces etc. - puteau fi tratate cu ajutorul unor instrumente.
Afectiunile organelor interne, dominate indeosebi de durere, solicitau utilizarea unor
agenti terapeutici cautati in lumea animala, vegetala, printre minerale.
Odata cu modificarile care au survenit in structura societatii si cu evolutia
modului de a gandi si a actiona al oamenilor, prefaceri adanci influenteaza si medicina.
Astfel, in codul lui Hammurabi se vorbeste despre „omul cu cutitul de bronz" - chirurgul,
chemat sa vindece ochiul bolnav, probabil de cataracta sau conjunctivita granuloasa, boli
frecvente in Mesopotamia.
In aceasta epoca se detaseaza cele trei mari centre ale stiintei si practicii
medicale din Grecia antica: Kos, Rodos si Knidos.
Figura cea mai reprezentativa a acelor timpuri ramane Hipocrate din Kos (460 -375
i.e.n.), denumit si „parintele medicinei", pentru spiritul sau de observatie, varietatea de
tratamente, judiciozitatea recomandarilor preceptelor sale, care dealtfel stau in mare
masura si la baza medicinei moderne.
Sunt revelatoare pentru generozitatea, umanitatea si intelepciunea acestui mare invatat si
medic recomandarile care alcatuiesc cunoscutul Juramant al lui Hipocrate, juramant
depus secole de-a randul de catre medici inainte de a incepe practica medicala. Redam
mai jos acest pretios indreptar:

„Jur pe Apolo, medicul, pe Asklepios, pe Hygeea si pe Panacheia si, luand

ca martori pe toti zeii si zeitele, ma angajez sa duc la indeplinire, dupa puterile si
judecata mea, acest juramant si angajament scris.
Jur sa socotesc ca pe egalul parintilor mei pe acela care m-a invatat arta medicinei: sa
impart cu el bunurile mele si sa ii asigur toate nevoile in caz de lipsa; sa consider pe
copiii lui ca pe proprii mei frati si, daca doresc sa studieze aceasta arta, sa ii invat fara
intelegere scrisa si fara plata; sa impartasesc preceptele generale, lectiile prin viu grai si
tot restul doctrinei copiilor mei, copiilor maestrului meu si tuturor discipolilor care s-au
inrolat si au depus juramant sa slujeasca legea medicala, si nu alta.
Voi dispune, dupa puterea si judecata mea, ca regimul dietetic sa fie folosit in folosul
bolnavilor, si nu in dezavantajul sau spre raul lor. Si nu voi da, oricine mi-ar cere acest
lucru, un drog ucigator.si nici nu voi lua initiativa ca sa sugerez vreodata asa ceva. De
asemenea, nu voi provoca unei femei avortul niciodata. Prin probitate si castitate, imi
voi mentine curate viata si profesiunea mea.
Nu voi face incizie perineala la calculosi, lasand aceasta practica profesionistilor, in
orice casa va trebuie sa intru, voi merge acolo numai spre binele bolnavilor, evitand
orice stricaciune voluntara sau act de corupere si, cu deosebire, orice raporturi venale,
cu femei sau barbati, fie ei oameni liberi sau sclavi.
Toate cele ce in decursul sau in afara exercitiului artei mele as putea vedea sau auzi,
privind viata semenilor mei, si care nu trebuie divulgate, le voi retine pentru mine,
socotind ca toate acestea au dreptul la cel mai\ deplin secret.
Daca voi indeplini pana la capat acest juramant si il voi onora tot timpul, sa imi fie
permis sa ma bucur de toate placerile vietii si ale artei, cinstit fiind pentru totdeauna de
catre oameni. Daca il voi viola si voi deveni sperjur, sa mi se intample tocmai
contrariul".

Numeroase alte nume ilustreaza progresul medicinei. La inceputul erei

noastre, Celsius face disectii pe cadavre si descrie impresionant de exact anatomia
umana, iar in jurul anilor 1000 Avicenna (980 - 1037), in „Canonul medicinei", contribuie
remarcabil la dezvoltarea medicinei evului mediu, descriind multe boli si indicand
Tratamente corecte.
In secolul al XVI-lea, Vesal intemeiaza anatomia moderna, iar in secolul al XVII-lea
Harvey descrie, amanuntit, legile circulatiei. Dupa anul 1700 apar in medicina descoperiri
deosebite, care-i schimba complet caracterul, reprezentand primul pas catre
extraordinarele progrese de azi.
in 1770, Jenner descopera vaccinarea antivariolica, deschizand era vaccinarilor, era
antiepidemica, profilactica. În 1796 medicul englez Edward Jenner (1749 - 1823]]
introduce metoda vaccinarii anti-variolice.
Apoi, marile descoperiri in domeniul bacteriologici si virusologiei ale lui Pasteur,
Mecinikov, Lister si Koch, in secolul al XlX-lea, schimba complet modul de gandire al
medicilor privitor la raspandirea si vindecarea bolilor.
Mult timp intr-o pozitie de servitute (fiind practicata de barbieri), datorita nenumaratelor
oprelisti de ordin religios proprii evului mediu, chirurgia se desprinde de-abia dupa
sfarsitul secolului al XVII-lea dintre stiintele medicale delimitandu-se ca o disciplina
independenta.
Serurile si vaccinurile, sulfamidele si antibioticele, corticoterapia si
tranchilizantele, transfuziile, anticoagulantele, izotopii, antitiroidienele de sinteza,
transplantele de tesuturi si organe sunt numai cateva dintre descoperirile ultimului secol
care au intrat in practica curenta, transformand medicina, dintr-o arta a catorva initiati,
intr-o stiinta cu caracter de masa. Drumul parcurs de medicina in tara noastra imbraca in
general aceleasi aspecte. Primele asezaminte medicale se numeau „bolnite" si erau situate
pe langa manastiri, medicii (vracii) acelor vremi recrutandu-se dintre calugari sau preoti.
Prin secolul al XV-lea apar si spitale laice. Cea dintai legislatie cu dispozitii sanitare este
cuprinsa in pravilele lui Vasile Lupu si Matei Basarab (secolul al XVII-lea).
Prima scoala de invatamant medical a luat fiinta la Cluj in 1775.
in 1710 este infiintat la Bucuresti Spitalul „Coltea", iar in 1735, Spitalul „Pantelimon".
Spiridonia din Iasi este intemeiata in 1745. Hotaratoare pentru inceputurile organizatiei
sanitare in Principate sunt prevederile sanitare din Regulamentul Organic emis in 1831 de
generalul Kiseleff. in 1857 este deschisa Facultatea de medicina umana din Bucuresti sub
numele de Scoala de Medicina, mai tarziu fiind inaugurate si facultatile din Iasi si Cluj.
De numele lui Carol Davila si Nicolae Kretzulescu se leaga in tara noastra inceputurile
invatamantului medical si ale organizarii sanitare moderne.
Victor Babes, in anatomie patologica si bacteriologie, Ioan Cantacuzino, in
raspandirea metodelor experimentale de studiu si Gh. Marinescu, in neurologie, sunt
nume care cinstesc tara noastra, fiind recunoscute si apreciate pe plan mondial.
Alexandru Marcovici, George Stoicescu, Nicolae Kalinderu si Christea Buicliu reprezinta
generatia de medici si profesori care au ilustrat medicina interna in secolul al XlX-lea,
facand opera de adevarat pionierat, intr-o vreme cand medicina se baza, mai ales, pe
observatia clinica la patul bolnavului, pe educatia simturilor si dezvoltarea judecatii. in
secolul nostru, Nanu Muscel, Anibal Teohari, Dimitrie Ionescu si altii au adus un aport
remarcabil la dezvoltarea medicinei interne. Eminenti medici si distinsi pedagogi pot fi
citati si in epoca noastra: D. Danielopolu, N. Gh. Lupu, I. Hatieganu etc. Paralel cu
activitatile de ingrijire a bolnavilor, didactica si de cercetare, se dezvolta reteaua unitatilor
sanitare si numarul paturilor, se diversifica si se imbogatesc dotarile si aparatura, se
introduc in activitatea curenta noi categorii de personal, printre care si asistentele
medicale.

Introducerea narcozei cu eter în America în de către americanul

William Thomas Mortonîn 1846, a anesteziei locale cu cocaină în 1884 de
austriacul Christian Koller si rachianesteziei în 1898 de către August Bier în Germania
contribuie la dezvoltarea furtunoasă a chirurgiei In fiecare zi, mii de asistenti medicali din
tara isi dedica intreaga pricepere ameliorarii suferintei bolnavilor si insanatosirii lor.
Mereu la datorie, asistentii, impreuna cu medicii, isi fac, dupa cum spun, doar meseria.
Insa meseria lor e veche de cind lumea, si tot de atunci ingrijirea bolnavilor a fost
considerata nu doar o stiinta, ci si o arta.De-a lungul istoriei se poate vorbi despre trei
etape. Prima este bazata pe vindecatorii traditionali si autoingrijire si dateaza inca din
vremea primelor comunitati umane, cind persoane animate de dorinta de a face bine
acordau in mod anonim si dezinteresat ingrijiri.Civilizatiile timpurii din Mesopotamia,
Egipt, India si China, precum si culturile evreiesti,grecesti si romane au exercitat
influente hotaritoare asupra dezvoltarii civilizatiei universale si,implicit, asupra medicinei
si ingrijirilor de sanatate. O a doua etapa a aparut odata cu crestinismul. Avind drept scop
intelegerea celuilalt, spiritualitatea crestina a trezit in persoanele ce acordau ingrijiri
dragoste pentru cei slabi, devotament, caritate si simtul datoriei.Crearea centrelor de
primire destinate bolnavilor si saracilor si institutionalizarea ingrijirilor desanatate au
impus "arta de a ingriji" ca pe o practica diferita de "arta de a vindeca", lucru ce s-a facut
in paralel cu progresul stiintei si tehnicii, dar si cu progresul social. Cu toate
acestea,identitatea profesiunii celui care acorda ingrijiri a ramas in umbra. A treia etapa a
fost marcatade avintul economic si social care au cuprins Europa dupa Revolutia
franceza. In secolul al XIX-lea s-a observat pentru prima data un inceput al structurarii
profesionale si al enuntarii principiilor care stau la baza profesiei de asistent medical. S-a
remarcat activitatea lui Florence Nightingale (1820-1910), care a reusit pentru prima oara
sa prezinte arta ingrijirilor de sanatate ca pe o profesie distincta care cere, in egala
masura, stiinta si constiinta. Interesul crescind in profesionalizarea activitatii de ingrijire
a bolnavilor a dus la infiintarea, in 1899, a Consiliului International al Nurselor,
principala misiune a organizatiei fiind imbunatatirea ingrijirilor desanatate. Succesiunea
si complexitatea evenimentelor din secolul XX au subliniat transant legaturile dintre
societate si profesia de asistent medical. Dezvoltarea institutiilor spitalicesti,cresterea
nevoilor de calificare ale asistentului medical si reglementarea raporturilor de muncaau
facut ca practica ingrijirilor de sanatate sa se faca cu exigente sporite, atit cantitativ, cit si
calitativ.Practica a demonstrat ca asistentul medical este nevoit, prin propria menire, sa-si
concentrezeatentia asupra persoanei in toata complexitatea ei bio-psihosociala si nu doar
asupra problemelor medicale ale acesteia, asa ca nu trebuie ca activitatea asistentului sa
fie perceputaca o activitate complementara, pusa in slujba medicului. De altfel, pe 11
mai, ca un preambul la sarbatorirea Zilei Asistentului Medical, in Sala de Conferinte a
Hotelului "Unirea" din Iasi se va semna un document comun de catre Ordinul Asistentilor
Medicali din Romania si Federatia Sanitas, cu privire la modificarea Legii 461/2001,
pentru sustinerea autonomiei profesiei de asistent medical .

Descoperirile din medicină

Medicina în secolul al XIX-lea

Începuturile medicinei moderne

Numeroase descoperiri au condus la progrese importante în diagnosticul și tratamentul
bolilor precum și în dezvoltarea intervențiilor chirurgicale.
Lucrările lui Marie Bichat (1771 - 1804), în Franța, asupra țesuturilor pun bazele
histologiei, în timp ce germanul Rudolf Virchow (1821 - 1902), în Berlin
(Germania)studiază substraturile anatomo-patologice ale bolilor și emite cunoscuta teorie
a patologiei celulare.
Descoperirile fundamentale în lumea microorganismelor ale lui Louis Pasteur (1822 -
1895) și ale lui Robert Koch (1843 - 1910) contribuie la dezvoltarea Microbiologiei, ale
lui Emil von Behring (1854 - 1917) și Ilia Mecinicov (1845 - 1926) pun bazele
Imunologiei. Pornind de la aceste descoperiri, obstetricianul maghiar Ignaz Semmelweis
(1819 - 1865) introduce Asepsia iar Joseph Lister (1827 - 1912), în Anglia folosește
pentru prima dată fenolul ca substanță antiseptică.
Pe tărâmul fiziologiei sunt de remarcat lucrările francezului Claude Bernard (1813 -
1878) asupra funcționării glandei tiroide, ficatului și asupra sistemului nervos vegetativ și
ale lui Ivan Petrovici Pavlov (1849 - 1936), în Rusia, cu privire la reflexele condiționate.
Spaniolul Santiago Ramon y Cajal (1852 - 1934) a contribuit la cunoașterea structurii
sistemului nervos.
Wilhelm Röntgen, în Germania, (1845 - 1923) descoperă în 1895 razele X și le aplică în
investigarea organelor interne.
Introducerea narcozei cu eter în America în de către americanul William Thomas Morton
în 1846, a anesteziei locale cu cocaină în 1884 de austriacul Christian Koller și
rachianesteziei în 1898 de către August Bier în Germania contribuie la dezvoltarea
furtunoasă a chirurgiei.

În 1628 apare lucrarea anatomistului englez William Harvey “Essay on the Motion
of the Hearth and the Blood “, in care arata ca inima functioneaza ca o pompa care
asigura circulatia neintrerupta a sangelui.
Marcello Malpighi (1628 - 1711) de la Universitatea din Bologna (Italia)
descopera capilarele sanguine, in timp ce in Anglia medicul Thomas Willis (1622 - 1675)
vasele de la baza creierului.
Thomas Sydenham (1624 - 1689), medic englez, face descrieri clinice amanuntite
ale malariei, recunoaste deosebirea dintre scarlatina si pojar si face observatii
epidemiologice.
În anul 1632 a fost introdusa Chinina in tratamentul malariei, prima substanta cu
adevarat eficace in tratarea bolilor.
 În Italia, catre sfarsitul secolului al XVIII-lea, apar studiile de patologie ale lui
Giovanni Battista Morgagni (1682 - 1771) iar Lazzaro Spallanzani (1729 - 1799) infirma
teoria generatiei spontane.
În jurul anului 1819, in Franta, Rene Laennec (1781 - 1826) introduce stetoscopul, pana
astazi cel mai utilizat instrument in examinarea medicala.

Premii Nobel pentru medicina1901-1918

( Sfarsitul primului razboi mondial)

1901 - Emil Adolf von Behring - tratamentul cu ser specific al difteriei si pentru
contributia sa la elaborarea “teoriei hormonale a imunitatii
1902 - Ronald Ross - lucrarile in care evidentiaza rolul tantarilor ca sursa
transmitatoare a malariei
1903 - Niels Ryberg Finsen - Tratamentul cu raze luminoase concentrate si racite, mai
ales in lupus
1904 - Ivan Pavlov - Lucrarile din domeniul fiziologiei digestiei
1905 - Robert Koch - Descoperirea agentului patogen al tuberculozei
1906 - Camillo Golgi, Santiago Ramon y Cajal - Cercetari asupra structurii sistemului
nervos
1907 - Charles Louis Alphonse Laveran - Descoperirea rolului jucat de protozoare la
producerea imbolnavirilor
1908 - Ilia Ilici Mecinikov - Descoperirea fagocitozei si elaborarea „teoriei fagocitare a
imunitatii“
- Paul Ehrlich - Lucrarile in domeniul imunologiei si chimioterapiei sifilisului
1909 - Emil Theodor Kocher - Lucrarile din domeniul fiziologiei, patologiei si
chirurgiei glandei tiroide
1910 - Albrecht Kossel - Lucrarile in domeniul constituentilor proteici si
nucleoproteici din celule
1911 - Allvar Gullstrand - Lucrari de dioptrica a ochiului
1912 - Alexis Carrel - Lucrari privind structura vasculara si transplantarea vaselor
sanguine si a organelor.
1913 - Charles Robert Richet - Descoperirea anafilaxiei, un caz particular al
fenomenului imunitar.
1914 - Robert Barany - Lucrari de fiziologie si patologie a aparatului vestibula
1919 - Jules Bordet - Descoperiri legate de imunitate

Epoca si bolile ei:

Nobel pentru tratament.
 Primul laureat al Nobelului in stiintele medicale a fost cel care a reusit
sa inteleaga cum poate un organism sa creeze propriul antidot pentru boli severe si
incurabile la acel moment: difteria si tetanosul. Cercetarile lui Emil Adolf von Behring au
pus bazele imunologiei bolilor bacteriale, continuand munca lui Pasteur, Koch si Ehrilich.
In 1890, Behring si S. Kitasato si-au publicat descoperirea ca injectarea unor doze
graduale de culturi sterilizate de bacili de difterie si tetanos determina animalele sa
produca, in sangele lor, substante care neutralizeaza toxinele pe care bacilii le produc
(antitoxine).
Un an mai tarziu, Nobelul este decernat pentru efortul de a combate o alta boala a
inceputului de secol, malaria. Preocuparea majora a lui Ronald Ross, medic si poet, era
cea a prevenirii malariei in diverse zone ale lumii: Africa de Vest, zona Canalului Suez,
Grecia, Cipru si cele afectate de primul razboi mondial.In 1904, Nobelul ajunge la un
adevarat deschizator de drumuri in psihologia medicala, rusul Ivan Petrovich Pavlov.
Dupa ce a cochetat cu teologia, Pavlov conduce, din 1890, Departamentul de Psihologie
al Institutului de Medicina Experimentala. Canadienilor Frederick Grant Banting si John
James Richard Macleod li se recunoaste de catre Comitetul Nobel, in 1923, meritul de a
fi izolat insulina, descoperind tratamentul diabetului zaharat.Jumatatea secolului XX este
marcata de o mare descoperire a medicinei: antibioticele. Comitetul Nobel nu a putut
ignora un cercetator ca Selman Abraham Waksman (premiul Nobel, 1952), inventatorul
mai multor antibiotice, actinomicina (1940), neomicina (1946), streptomicina (1943),
neomicina (1948), dintre care ultimele doua fiind folosite in tratarea numeroaselor
infectii.

Epoca moderna si conteporana-

pana la primul razboi mondial.

Aceasta a generat reforme si-n sănătate, cu baze stiintifice de invatamant

medical .
Florence Nightingale (12 mai 1820-1910) a revolutionat modul de ingrijire al
bolnavilor ; ingrijirile nu trebuie sa reflecte doar mila , ci sa se bazeze pe intelepciune si
stiinta. F.Nightingale a infiintat la Londra Scoala de Nursing Nightingale ,aceasta fiind
prima forma de invatatmant organizat de ingrijire a bolnavilor .
In mod paradoxal, sunt multi oameni care nu au auzit de ea, desi este considerata a fi o
adevarata legenda : a fost precursoarea serviciului sanitar modern. Datorita ambitiei si
devotamentului de care a dat dovada, spitalele secolului al XIX-lea s-au transformat in
institutii de tratament adecvate, dotate din punct de vedere sanitar si cu personal de
specialitate pregatit sa intervina in orice moment.
Capacitatea ei intelectuala deosebita, altruismul si energia ei au consacrat-o in
domeniu si i-au asigurat un loc in istorie.
Florence Nightingale s-a născut in Florenţa, Italia .A murit la varsta de 90 ani, in data de
13 august , in Londra, Anglia.Ea a fost precursoarea serviciului sanitar modern. Florence
Nightingale a fost nu numai prima infirmieră modernă, dar si un statistician important.
Datorită ambiţiei si devotamentului de care a dat dovadă, spitalele secolului al XIX-lea s-
au transformat în instituţii de tratament adecvate, dotate din punct de vedere sanitar si cu
personal de specialitate gata oricând să îngrijească bolnavii. Datorită altruismului si
personalităţi sale, Florence Nightingale si -a consacrat întreaga viaţă ajutorării bolnavilor
din spitale. Florence Nightingale s-a nascut intr-o familie britanică bine poziţionată în
societate. Părinţii ei, William Si Fanny Nightingale, făceau parte din acea categorie de
oameni înstăriţi, cu proprietăţi imobiliare, deschisi călătoriilor. Una dintre călătoriile
făcute, si anume cea din 12 mai 1820, de la Florenţa, a adus cu sine un nou copil, Si
anume pe Florence . Cele două fete ale familiei au fost educate cu scopul de a deveni
viitoare doamne în lumea burgheză britanică. Cu toate acestea, Parthenope, sora cea mare
a Florencei, era interesată de desen, broderie si reţete culinare, în timp ce Florence
petrecea foarte mult timp studiind latina, matematica si filosofia. Se spune ca Florence
Nightingale avea, încă din copilărie, probleme emoţionale, explicabile poate doar dacă ne
gândim că tatăl său era o persoană retrasă, în timp ce mama sa era entuziastă si jovială.
Dorinţa de a- si ajuta semenii a apărut din adolescenţă, confirmarea fiind însemnările ei
din jurnalele acelei vremi.
Cu timpul, sentimentele sale au devenit si mai puternice. Se simţea limitată si inutilă si isi
căuta ocupaţii care să ofere un sens vieţii. Aceste dorinţe puternice contraveneau
planurilor mamei sale, care ar fi dorit s-o mărite.
Anul 1837 a fost decisiv în viaţa ei. Asa cum reiese din însemnările sale din 17 februarie,
Florence a avut o revelaţie:” Dumnezeu mi-a vorbit si m-a chemat în slujba Lui”.
Afirmaţia a dat nastere unor controverse, dar Florence nu a fost o persoană care să sufere
din punct de vedere psihic si nici nu a fost o împătimită a religiei. Tocmai din această
cauză nu poate fi acuzată de misticism. În anul 1839 cele două surori au fost prezentate la
Curte si si -au petrecut vacanţa la Londra. A fost perioada în care mama lor si -a dublat
eforturile pentru a le mărita.
Aflarea vestii că Florence va deveni infirmieră a avut consecinţe violente. În perioada
victoriană, infirmierele erau desconsiderate de către clasa burgheză, spitalul nu era nici pe
departe cel mai indicat loc pentru o viitoare doamnă de societate.
Părinţii săi s-au opus categoric deciziei luate de fiica lor, interzicându-i orice acţiune în
acest sens. Reacţia părinţilor i-a provocat o depresie puternică- Florance pierzându- si
astfel dorinţa de a mai trăi. În taină, a adunat cât mai multe informaţii privind
desfăsurarea activităţii spitalelor din Anglia, starea lor sanitară si tratamentul oferit. si-a
dezvoltat astfel planul de creare a unui sistem de tratament medical adecvat. În această
perioadă i-a cunoscut la Roma (1847) pe Sidney Si Liz Herbert, secretarul de stat al
Angliei si soţia acestuia. În momentul în care a împlinit 31 de ani, Florence s-a decis să
plece în Germania, lăsând în urmă restricţiile impuse de familie, pentru a urma cursuri de
specialitate.
După întoarcerea în Regat, Liz Herbert a recomandat-o pentru funcţia de directoare a
spitalului pentru femei din Harley Street. Instituţia după spusele lui Charles Dickens, a
fost transformată de Florence într-un adevărat spital: cu bucătărie, grupuri sanitare,
farmacie, lifturi Si clopoţele pentru solicitarea ajutorului. Adevărata capacitate de
organizare si-a arătat-o abia în anul 1854, în timpul războiului din Crimeea.

Războiul din Crimeea

Condiţiile din spitalele pentru soldaţii englezi răniţi în Crimeea, descrise de
primul reporter de război din istorie, William Russell, erau înfricosătoare -lipsea
îngrijirea medicală de specialitate iar igena era inexistentă. Pentru a dezamorsa situaţia,
guvernul britanic a hotărât să trimită pe cineva capabil care să se ocupe de acest serviciu
si anume pe Florence Nightingale. Aceasta, însoţită de 38 dintre cele mai bune infirmiere
formate de ea, a ajuns la spitalul de pe front pe 21 octombrie 1854. Bazele britanice erau
amplasate în Scutari, (sau Uskudar, o suburbie a Istanbulului), la 545 km de Crimeea.
Acolo au descoperit soldaţii răniţi rău îngrijiţi de personalul medical complet demoralizat
ca urmare a indiferenţei oficiale. Pe deasupra, era o lipsă de medicamente, igiena era
neglijată, iar infecţiile în masă erau răspândite, multe fiind fatale. Nu exista echipament
pentru prepararea mâncării pentru pacienţi. Doctorii britanici desconsiderau aportul
infirmierelor în recuperarea postoperatorie a răniţilor. Florence si colegele ei au început
prin curăţirea temeinică a spitalului si a echipamentului, precum si prin reorganizarea
îngrijirii pacienţilor. Dar, în perioada în care s-a aflat la Scutari, rata mortalităţii nu a
scăzut, ba din contră, a început să crească, fiind cea mai mare dintre spitalele din regiune.
În timpul primei sale ierni la Scutari au murit 4077 de soldaţi, majoritatea din cauza unor
boli ca tifosul, holera si dizenteria, nu din cauza rănilor. În spital condiţiile erau
mizerabile din cauza suprapopulării, ventilaţiei proaste si a lipsei grupurilor sanitare. O
comisie sanitară a guvernului britanic a fost trimisă la un moment dat si a reglat aceste
aspecte. Mortalitatea a fost redusă.
Nightingale a continuat să creadă că rata de mortalitate a crescut din cauza alimentaţiei
proaste si supraîncărcării cu soldaţi. După ce s-a întors din Marea Britanie, ea a început
să colecteze dovezi pentru a le prezenta Comisiei Regale pentru Sănatate în Armată
pentru a demonstra că majoritatea soldaţilor au fost omorâţi de condiţiile proaste din
spitale. Aceasta experienţă a influenţat-o si mai târziu în carieră, ea susţinând mereu
importanţa condiţiilor de trai. Ca urmare, a contribuit la reducerea mortalităţii în armata
britanică pe timp de pace, îndreptând atenţia asupra aspectelor ce ţin de igiena în
spitale.O dată cu mărirea numărului de răniţi adusi de pe front, spiritul organizatoric al
Florencei a fost apreciat de către doctori. În acea perioadă, ea si -a dobândit numele de
“Femeia cu lampa'', deoarece personalul infirmier făcea turul de noapte al saloanelor.
Totusi, în momentul în care spitalul a început să funcţioneze normal, ea s-a îmbolnăvit
atât de grav, încât, după revenirea în Anglia, la vârsta de 37 de ani, a rămas paralizată la
pat. întoarcerea acasă
Intoarcerea acasa,
Cu tenacitate si ambiţie, ea si -a depăsit invaliditatea, Si a condus acţiunea de organizare
a spitalelor de garnizoană din Anglia, a creat un sistem de sănătate în India, a înfiinţat si
a condus Scolile sanitare. Nimeni nu a fost deranjat de faptul că, practic, consultaţiile
aveau loc în dormitorul lui Florence sau prin corespondenţă. I-au cerut părerea ministri,
generali si directori, iar ea le-a răspuns cu acelasi profesionalism. A ajuns astfel, de-a
lungul vieţii, să scrie peste 17.000 de scrisori, ceea ce-i conferă un loc înalt în istoria
epistolografiei.
Datorită ei, s-a înfiinţat Academia Medicală Militară Si Scoala de infirmiere de pe lângă
Spitalul Sf. Thomas. Cu timpul, depresia ei, revenită sub influenţa bolii, s-a agravat.
Florence a limitat contactul cu exteriorul până la minimul necesar. Se simţea singură si
neîmplinită. Niciodată nu s-a căsătorit, desi spre bucuria mamei, la început, a avut mulţi
pretendenţi. Unul dintre ei, Richard Monckton Milles, a iubit-o toată viaţa. Din păcate,
refuzat după sapte ani de încercări, acesta nu s-a mai întors niciodată. La bătrâneţe s-a
împăcat cu oamenii: mult timp si l-a petrecut cu infirmierele sale la picnicurile organizate
la proprietatea surorii sale din Chaydon si si-a vizitat familia.
 INTRODUCERE IN NURSING

Pe scurt,din istoria profesiei a lui Florence Nightingale

( 12 Mai 1820-13 August 1910 )
“Nursingul este o artă. Necesită devotament exclusiv,
pregătire temeinică, talent, ca orice pictor sau sculptor. Ce este mai
mult? Să ai de-a face cu pânza de pictură sau cu marmura sau să ai
de-a face cu organismul viu, cu fiinţa umană – templul duhului lui
Dumnezeu?”
( Florence Nightingale – 1860)

Nursingul este stiința si arta de a îngriji omul sănătos si bolnav.

Florence Nightingale a fost educată acasă, de către tatăl ei , absolvent al Universităţii
Cambridge La vârsta de 16 ani era convinsă că Dumnezeu o cheamă spre a-i ajuta si
îngriji pe ceilalţi aflaţi în nevoie. Vizita spitalele din Londra si din împrejurimi.
Ii plăcea să citească mult. Ii făcea plăcere să-i îngrijească pe muncitorii bolnavi de
pe mosia tatălui său. Părinţii ei nu erau de acord ca ea să muncească în „acele” spitale
insalubre, într-o vreme când îngrijirea bolnavilor nu era considerată a fi o îndeletnicire
onorabilă pentru o doamnă de societate.
In anii 1830 spitalele erau murdare, prost administrate, iar personalul medical
(asistentele) nu erau suficient de bine pregătite, de multe ori nestiind ce trebuie făcut
pentru confortul unui pacient.
Florence Nightingale a realizat îmbunătăţiri ale sistemului de acolo; schimbările realizate
vizau o mai bună organizare si educaţie profesională pentru personalul medical, a
implementat un sistem prin care apa caldă era disponibilă la fiecare etaj, a inventat un
„lift” prin care mâncarea era dusă pacienţilor.
Războiul din Crimeea (1854) a izbuncit când Florence avea 34 de ani.
Ministrul de război a rugat-o pe Nightingale să supervizeze o echipă de nurse în spitalele
de război din Turcia.
Printre primele schimbări introduse de Nightingale a fost spălarea/dezinfectarea hainelor
tuturor răniţilor; apoi cu banii proprii a cumpărat bandaje, mese de operat si alte ustensile
de bază necesare funcţionării unui spital.
Nursele ei au făcut curat în întreg spitalul astfel încât să se reducă la minim numărul
germenilor, fapt ce a dus la oprirea răspândirii bolilor în spital.
Ea însăsi a tratat aproximativ 2000 de pacienţi. Inainte de venirea ei în Crimea,
42% dintre soldaţii ajunsi în spital mureau din cauza infecţiilor, însă după munca depusă
de ea acest procent a scăzut la 2%.
Condiţiile anterioare venirii ei erau extrem de precare; pacienţii erau asezaţi la gramadă
pe tărgi, printre mormane de mizerie si resturi medicale; pacienţii primeau doar câte o
masă pe zi si erau bruscaţi de doctorii armatei.
Nu existau condiţii sanitare (toalete) si nici provizii medicale.
Florence a impus curăţenia strictă si reguli de dezinfecţie; pacienţilor li s-au asigurat câte
3 mese pe zi si diete realizate în funcţie de starea fiecăruia.
Aprovizionarea cu apă curată a devenit un imperativ.
Pentru recunoasterea meritelor muncii depuse, Regina Victoria i-a trimis o scrisoare de
mulţumire „Ei si doamnelor sale” si i-a oferit distincţia – Crucea Rosie Regală.
Totodată a primit si brosa cu diamant ce avea gravat mesajul:
„Binecuvântaţi sunt cei milostivi”.

Florence s-a întors în Anglia în 1856.

In 1860 a pus bazele Scolii de Nursing Nightingale în cadrul Spitalului Sf. Thomas din
Londra. Ea a fost prima asistentă sefă si prima responsabilă de formarea profesională a
colegelor ei, într-un spital militar. In 1861 a fondat o scoală pentru moase.
Miss Nightingale scria pentru viitorii studenţi:

„Elementele care constituie un bun nursing ( o bună îngrijire a

bolnavilor) sunt cele care fac înţelegerea si menţinerea stării de
sănătate, mai mult decât a bolii”.

Până în 1887, Nightingale reusise să-si facă munca cunoscută si practicile aplicate, în ţări
precum Canada, Australia, India, Germania, Elveţia si SUA.
In 1907, regele Edward al VII i-a oferit distincţia – Ordinul de Merit pentru realizările
remarcabile ale Doamnei Florence Nightingale.
Florence Nightingale a fost o nursă, un filosof, un statistician, un istoric, un politician si
chiar mai mult de atât.
Studiile, ideile si reformele ei ce vizau nursingul au dus la crearea unui mediu de muncă
spitalicesc mai sigur si mai eficient.
A reformat nursingul, de la o îndeletnicire pentru femeile sărace si needucate, la o
profesie demnă si onorabilă pentru toate femeile.
1860 - Cele 7 principii de bază ale lui Nightingale erau :

* Conţinutul educaţional al nursingului trebuie să fie stabilit de către nurse.

* Profesorii viitoarelor nurse sunt responsabili de calitatea tratamentelor pe care acestea
le vor oferi.
* Profesorii trebuie să fie si ei la rândul lor nurse (asistenţi).
* Scolile de nursing trebuie să aibă personalitate (juridică) proprie, separată de cea a
doctorilor si a spitalelor.
* Nursele trebuie să fie pregătite în spiritul unei educaţii înalte si trebuie să-si continuie
îmbunătăţirea educaţiei de-a lungul carierei lor.
* Nursingul implică atât îngrijirea omului bolnav cât si a celui sănătos si are în vedere
mediul cât si pacientul.
* Nursingul trebuie să includă teoria (teoretizarea pregătirii profesionale).
Florence Nightingale :

“ Cea mai importantă lecție care poate fi dată nurselor este:

Să le înveți să observe bolnavul, cum să observe,
Care sunt manifestările care indică însănătosirea, care nu,
Care sunt semnele importante, care nu sunt, care sunt dovezile
neglijenței, ce fel de neglijență….
 Dar dacă nursele nu pot să observe, într-un fel sau altul, mai bine să
renunțe de a mai fi nurse, pentru că nursingul nu este chemarea lor,
chiar dacă renunțarea le afectează sau nu.”

După Războiul Crimeii, a scris peste 200 de cărţi, rapoarte si monografii pentru
dezvoltarea învăţământului pentru profesia de asistent medical, scrieri care rămân încă si
azi o excelentă sursă de informaţii pentru istoria acestei profesii.
Pentru a omagia memoria lui Florence Nightingale - fondatoarea primei scoli laice de
asistente medicale din lume, cea care a dat o identitate acestei nobile profesii si a făcut ca
ea să fie respectată si valorizată de comunitate, Consiliul Internaţional al Asistenţilor
Medicali, creat la sfârsitul secolului al XIX – lea, în 1899 cu susţinerea si graţie muncii
desfăsurate de Florence Nightingale, a decretat ca ziua ei de nastere – 12 MAI să devină
Ziua Internaţională a asistenţilor medicali din întreaga lume.
In timpul războiului, a dezvoltat o boală care a lăsat-o semiinvalidă pentru tot restul vieţii
sale. A rămas imobilizată la pat timp de 55 de ani.
A murit în 1910, la vârsta de 90 de ani. Nu a fost căsătorită niciodată.
A fost îngropată alături de părinţii ei în Hampshire.
In anul 1899, s-a creat Consiliul Internaţional al Asistenţilor Medicali (I.C.N.), cu
susţinerea si graţie muncii desfăsurate de Florence Nightingale, prima si cea mai
importantă organizaţie profesională, care cuprinde azi, organizaţiile profesionale ale
asistenţilor medicali din 129 de ţări, printre care si România.

Personalităţi din istoria profesiei noastre

EDITH CAVELL ( 1865 – 1915) – nursă engleză care si-a dedicat viaţa îngrijirii
sănătăţii si alinării suferinţei oamenilor, a sosit în 1907 în Belgia, unde a condus Institutul
Medical Berkendael, care forma tinere nurse venite din toata Europa.
Pentru meritele sale din timpul primului război mondial, astăzi, un mare spital din
Bruxelles si o stradă îi poartă numele; la Londra, într-un parc celebru se află statuia sa, iar
pe placa de pe soclu sunt redate cele mei importante fapte din viaţa ei, care au salvat
peste 1500 de oameni, refugiaţi, răniţi sau prizonieri de război.
Personalităţi din istoria profesiei noastre
Regina Maria (1875 - 1938) a reprezentat, alături de soţul ei, regele Ferdinand, unul
dintre simbolurile întruchipării Marii Uniri din 1918.
Numită de către oameni regina- mamă, mama răniţilor, regina-soldat - pentru alinarea pe
care a adus-o răniţilor si pentru curajul ei de a merge pe front – Regina Maria a României
a fost prezentă în punctele cele mai fierbinţi ale Primului Război Mondial, a suferit în
refugiu alături de cei mulţi si a mers în spitalele cu cele mai serioase epidemii, pentru a-i
îngriji si a-i încuraja cu prezenţa ei maternă pe cei infirmi.

Regina Ana, născută în 1923 la Paris, a fost caporal, apoi ofiţer în armata franceză si a
lucrat ca infirmieră în spatele frontului, transportând sânge si plasmă pentru răniţi,
conducând singură un jeep de război.
A făcut o scoală de infirmiere de ambulanță, a dus o viață de cazarmă în toată regula, s-a
îmbolnăvit de “gălbenare” si, în final, s-a întors la viața civilă în 1945, având în buzunar
o soldă primită de la armata franceză, precum si Crucea de Război a Republicii Franceze.

VIRGINIA HENDERSON (1897 – 1996) – a pus bazele nursingului modern. S-a

afirmat cu putere în instruirea si formarea în nursing si mai ales în cercetare. Este
creatoarea primei teorii stiințifice a nevoilor de îngrijire a omului sănătos si bolnav.
Pacientul este o entitate complexă, corpul si sufletul fiind inseparabile.
A urmat cursurile Scolii Militare de Nursing în 1921, pe cele ale Colegiului Profesorilor
la Universitatea Columbia, unde a absolvit în 1934, iar din 1934 până în 1948 a predat
cursuri de nursing la aceeasi universitate.
In 1953 VIRGINIA HENDERSON s-a alăturat Scolii de Nursing Yale, al cărei decan,
Annie Warburton Godrich i-a fost mentor în primii ani de activitate profesională. Acesti
ani petrecuți la Yale au fost de maximă productivitate.
Virginia Henderson în calitate de profesor emerit a fost si consultant de nursing pentru
întreaga lume. A primit titlul de Doctor Honoris Causa a Universității Yale.
Consiliul Internațional al Asistenților Medicali a recunoscut în iunie 1985 că VIRGINIA
HENDERSON aparține lumii - când i-a fost înmânat primul Premiu Christianne Reimann
- admițând că ideile ei au trecut dincolo de granițele naționale. Intr-adevăr anii care au
urmat i-au adus multe onoruri, (doctor onorific) si a fost solicitată să țină cursuri la
Colegiul Britanic Regal de Asistente Medicale, la Sorbona si la Asociația Japoneză de
Nursing.
 PRIMA SCOALA DE MOASE

Organizarea învătământului sanitar din ţara noastră datează din prima jumătate a
secolului al XIX-lea. Istoricul învăţământului medical este legat de problemele
învăţământului general al epocii, de organizarea primelor spitale, de libertaţile
economice obţinute prin tratatele de la Kuciuk-Kanairgi (1774) si pacea de la
Adrianopole (1829).

Prima formă de învăţământ medical se organizează la Cluj în 1775 prin înfiinţarea

Institutului medico-chirurgical. Aici se formau magistri si moase cu diplomă după
model austro-ungar. În Ţara Românească si în Moldova ănvăţământul sanitar
apare mai târziu. Până la organizarea acestuia îngrijirea bolnavilor în spitale sau
acasă era asigurată de medic sau chirurgi ajutaţi de surori călugăriţe. Personalul de
îngrijire nu aveau o pregătire corespunzătoare si ca atare calitatea muncii nu
răspundea cerinţelor inpuse de necesitaţi.O încercare de îmbunataţire a acestei
situaţii la nivelul personalului ce deservea spitalele se realizează printr-un
regulament întocmit de Safta Brâncoveanu la nivelul spitalului Brâncovenesc,
regulament intitulat: asezământul ocărmuirii din lăuntrul spitalului „Micu
Brâncoveanu". Datând din 5 octombrie 1838, acest regulament cu elemente de
certă valoare este confuz întrucât nu separă obligaţiile administrative de cele cu
caracter medical.

Scoala de moase de gradul I

Abia în anul 1852, în Moldova, pe lângă Institutul clinico-obstetrical Grigore

Ghica Vodă se înfiinţează prima scoala de moase, Scoala de moase de gradul I.
Prima promoţie de absolvenţi datează din anul 1853 - 16 absolvenţi. Durata de
scolarizare este de un an pâna în anul 1937 si de doi ani de la această dată. În anul
1886, în cadrul Scolii de moase se desfăsurau si cursuri de scurtă durată de 3-6
luni. De asemenea se organizează si examene particulare cu moasele empirice
cărora li se eliberează certificate de liberă practică a mositului de ţară.

Un alt moment în evoluţia învăţământului sanitar românesc este anul 1891, când în
marile orase printre care si Iasi se înfiinţează scoli de agenţi sanitari. Menirea lor
era de a pregăti personal sanitar pentru circumscripţiile sanitare. Durata de
scolarizare era de un an la început iar mai târziu de doi ani. Dintre absolveţii
acestor scoli se recrutau subchirurgii. Din anul 1920, scolile de agenţi sanitari
devin scoli de oficianţi sanitari. Candidaţii ce se prezentau la examenul de
admitere erau absolvenţi a 4 clase de liceu. După anul 1920 învăţămâmântul mediu
sanitar s-a îmbobăţit cu un nou profil, pe lângă moase si oficianţi sanitari, apărând
în ciclul de scolarizare surorile de ocrotire.

Scoala de moase de gradul I susţinea începând cu anul 1936 un examen de

diplomă organizat în conformitate cu Ordinu Ministerului Sănătăţii . Absolventele
efectuau un stagiu de 3 luni într-un spital de copii, centru de ocrotire, dispensar de
puericultură. După acest stagiu primeau un "Certificat de pricepere si de purtare ce
a avut".

În prezenţa unui confesor, a directorului scolii, a delegatului Ministerului Sănătăţii

si a delegetului Epitropiei Casei Sfântului Spiridon ele depuneau un JURĂMÂNT.

INSTITUTULUI SURORILOR DE OCROTIRE

La Iasi surorile de ocrotire se pregătesc în cadrul Institutul surorilor de ocrotire,

înfiinţat în anul 1929, cu o durată de scolarizare de 3 ani.

În primele 3 luni se desfăsura un curs preliminar în care se realiza o pregătire

profesională în săli de demonstraţie. În acelasi timp elevele erau urmărite si testate
cu privire la aptitudinile viitoarei profesii. Cele care nu corespundeau testului erau
orientate spre alte meserii. În perioada desfăsurării cursului preliminar se
organizau si cursuri teoretice de cultură generală medicală, elevele obţinând
noţiuni de medicină preventivă si curativă. Pregătirea practică se realiza în spitale
în cadrul saloanelor model coordonate de o instructoare specializată în profilul
clinicii.

La absolvirea cursului preliminar în prezenta oficialitaţilor medicale si sociale se

organiza sărbătoarea „punerii bonetelor de soră".

"Acest curs de studii superioare pe lângă completarea culturii generale prin cursuri
de sociologie, psihologie, atică profesională, pe lângă meseriile de specilalitate în
domeniul medicinii preventive si a ocrotirii mamei si copilului, căreia i se dă o
importanţă deosebită la fel ca si pregătirii sufletesti pentru a ridica o funcţie
socială la un apostolat naţional, se caută a se preda o varietate de cunostinţe, în
care pregătirea pentru gospodărie are un rol important căci numai asa ele vor putea
fi adevărate învăţătoare ale sănătăţii."

Transformări în 15 ani...

În anul 1944 Institutul surorilor de ocrotire este evacuat la Arad, iar

elevele sunt transferate la Cluj, forma de învăţământ fiind în lichidare.
Paralel cu formele de scolarizare menţionate anterior trebuie să subliniem faptul că
surorile au fost pregătite de-a lungul anilor si în alte forme de învăţământ. Astfel,
în anul 1934 exista Scoala de surori infirmiere, asistente sociale si supraveghetoare
de spital de pe lângă Asezământul Sfântul Spiridon sub conducerea dr. Emil
Hurmuzache, durata de scolarizare fiind de trei ani. Planul de învăţământ
cuprindea atât discipline de cultură generală - limba română, aritmetică, religie,
educaţie fizică, cât si discipline de specialitate - chirurgie, medicină internă
(predată de ilustrul profesor de mai târziu dr. C. Strat), igienă, nutriţie si diabetică,
obstretică si ginecologie, boli mintale si boli nervoase (predate de dr. Briese),
pediatrie.

Până în anul 1941 durata de scolarizare este de un an, iar dupa această dată de doi
ani. Între anii 1943-1945 scoala a fost evacuată, iar elevele dispersate în alte scoli.

Scoala de surori infirmiere de scurtă durată a fost înfiinţată în anul 1941 cu

aprobarea Ministerului Muncii Sănătăţii si Ocrotirilor Sociale.

Între anii 1946-1950 mai funcţionează si Scoala specială de moase în paralel cu

scoala de moase de gradul I cu durata de scolarizare de 6 luni. Această scoală de
moase în perioada anilor 1949-1951, îsi desfăsoară activitatea sub denumirea de
Scoala specială de calificare cu durata de scolarizare de 18 luni .

Scoala surorilor de ocrotire se transformă între anii 1949-1958 în Scoala specială

de calificare pentru personalul sanitar, durata de scolarizare fiind de 12 luni, iar
numărul absolvenţilor fiind de 30. La această Scoală specială de calificare există
începand cu anul 1949 si profilul moase.

Grup Scolar Sanitar

Anul 1948, prin Reforma Învăţămantului, marchează o nouă orientare a pregătirii

personalului mediu sanitar. În ciclul înnoirilor intră si Iasul prin organizarea Scolii
medii tehnice sanitare care a funcţionat la început în cadrul Centrului Scolar
Medical de Băieţi Centrul Scolar Medical de Băieţi pregătea felceri igienisti cu
durata de scolarizare de 4 ani. Candidaţii ce se prezentau la examenul de admitere
erau absolvenţi a 7 clase elementare, anul scolar fiind împărţit în semestre. .

Paralel cu Centrul scolar medical de băieţi din acelasii an 1948, funcţionează

Centrul Scolar Sanitar de Fete care pregătea surori de ocrotire în timp de 3 ani sau
4 ani, astfel găsim 2 clase de felceri igienisti, scolarizare 4 ani, 2 clase de surori de
ocrotire, scolarizare 3 ani si 3 clase de felceri, asistenţi medicali, scolarizare 4 ani.
MARILE EPIDEMII ALE OMENIRII

Nesfarsitul razboi cu virusurile

Oamenii primitivi nu erau feriti de boli. Ei duceau o batalie zilnica impotriva

microbilor si bacteriilor care le invadau apa, hrana si mediul. Cu toate acestea, in
acele vremuri indepartate o izbucnire epidemica nu avea repercusiuni decat la
nivel local, manifestandu-se in focare marunte care se ofileau rapid. Din fericire
pentru stramosii nostri, ei nu au fost nevoiti sa infrunte nimic asemanator cu ceea
ce urma sa vina in timpurile ce i-au urmat. Abia cand oamenii au inceput sa se
stranga laolalta in comunitati rurale si apoi urbane, formand populatii numeroase,
raspandirea bolilor contagioase au atins proportii epidemice.

O epidemie se declanseaza atunci cand boala afecteaza un numar foarte mare de

oameni care formeaza o populatie dintr-o zona geografica restransa. Atunci cand
numarul persoanelor afectate creste proportional cu marirea ariei de actiune,
vorbim despre o pandemie. Umanitatea a devenit mai expusa atacurilor microbiene
odata cu domesticirea animalelor, care sunt, la randul lor, purtatoare de virusi
transmisibili. Pe masura ce oamenii isi mareau teritoriile, contactul cu microbi pe
care altfel nu ar fi avut sansa sa ii intalneasca, a devenit o realitate necrutatoare.
Prin depozitarea hranei au fost atrase in spatiul uman si alte specii de rozatoare
purtatoare de boli.

Per total, progresul sustinut al rasei umane a adus cu sine si mari neajunsuri. Insa
lucrurile nu se sfarsesc aici. Oamenii au inceput sa creeze baraje si lacuri
artificiale in apropierea comunitatilor. Apa statuta, un mediu prielnic pentru
microbi, a atras si o tantarii, care s-au transformat repede in transmitatori
perseverenti de maladii.

Pe masura ce revolutia tehnologica si industriala a permis calatoriile rapide de la

un capat la altul al lumii, epopeea microbilor a intrat intr-o noua era. In mod
ironic, tocmai curiozitatea si inteligenta umana care au generat noi si noi stadii de
evolutie au fost si cele care au pregatit terenul pentru cel mai temut si invizibil
dusman: microbul. Omenirea nu trece singura prin procesul evolutiei, microbii o
urmeaza pretutindeni.

Variola

Inainte ca exploratorii europeni, cuceritorii si colonizatorii sa invadeze Lumea

Noua, la inceputul anilor 1500, Americile gazduiau o populatie estimata la 100 de
milioane de nativi indieni . In timpul secolelor ce au urmat, bolile epidemice au
miscorat drastic numarul acestora, reducandu-l la un numar cuprins intre 5 si 10
milioane. Incasii sau astecii au construit orase impunatoare, insa nu au avut la
dispozitie indeajuns de mult timp pentru a locui pe o perioada indelungata in
comunitati, astfel incat sistemul lor imunitar nu era la fel de pregatit atacurilor
bacteriologice precum cel al europenilor. In America, nici
domesticirea animalelor salbatice nu a avut loc la o scara asemanatoare cu cea
europeana. Atunci cand europenii au acostat, pe langa prapadul material pe care l-
au savarsit, au adus cu ei un blestem mult mai mare: moartea invizibila. Populatiile
bastinase au fost victime usoare in fara microbilor care au calatorit peste ape prin
intermediul gazdelor umane europene, care isi dezvoltasera deja imunitatea in
cazul unor paraziti. Bastinasii americani nu aveau insa asa ceva, fiind adaptati la
propriile conditii de mediu. Printre cele mai groaznice maladii dezlantuite in
Lumea Noua s-a numarat si variola.

Virusul VARIOLEI a inceput sa afecteze oamenii cu mii de ani in urma, iar cea
mai comuna forma a acestuia se traducea in mortalitate in proportie de 30%.
Simptomele variolei sunt febra ridicata, mancarimi si eruptii la nivelul corpului.
Boala se raspandeste prin contactul direct cu persoana infectata sau pe calea
aerului, in cazul unui spatiu inchis si ingust. In ciuda descoperirii vaccinului, in
1796, epidemiile de variola au inceput sa ameninte populatia globului. In 1967,
virusul a ucis doua milioane de oameni si a afectat mai multe milioane in intreaga
lume. In acelasi an, Organizatia de Sanatate Mondiala a pornit o campanie de
eradicare a virusului, prin vaccinarea maselor. In consecinta, 1977 a fost ultimul an
in care au mai fost semnalizate cazuri de variola. Eliminat din lumea naturala,
virusul exista, in prezent, numai in laborator.

Gripa din 1918

In 1918, intregul mapamond isi concentra atentia asupra finalului Primului Razboi
Mondial. Pana la sfarsitul anului, numarul de vieti pierdute in razboi ajungea la 37
de milioane. Soldatii supravietuitori nu isi doreau decat sa ajunga mai repede in
mijlocul familiilor lor. Insa fericirea revederii avea sa fie de scurta durata. O noua
maladie isi face simtita prezenta. Unii i-au zis gripa spaniola, in vreme ce altii au
intiparit-o in memorie drept "Gripa din 1918". Oricare i-ar fi denumirea,
rezultatele pot fi traduse intr-un singur mod: 20 de milioane de victime in numai
cateva luni. Timp de un an, gripa si-a urmat cursul, transformandu-se intr-o unealta
mondiala a mortii. La nivel global, numarul victimelor s-a ridicat la o cifra
astronomica: intre 50 si 100 de milioane de oameni. Din cauza numarului mare de
persoane decedate si a ariei intinse afectate, multi considera gripa din 1918 ca
fiind cea mai mare pandemie din istoria omenirii. Chiar daca vorbim despre gripa,
o afectiune tratabila in prezent, virusul care a provocat ravagiile in acel an era
diferit. Era vorba de virusul aviar H1N1. Cercetatorii suspectau ca boala s-a
transferat de la pasari la oameni in vestul mijlociu american. A fost denumita
ulterior gripa spaniola dupa ce boala a facut in Spania nu mai putin de 8 milioane
de victime. La nivel global, sistemul imunitar uman nu era pregatit pentru a face
fata acestei amenintari. Miscarile masive de trupe de la sfarsitul primului razboi
mondial au permis virusului sa se raspandesca pana la atingerea unor proportii
pandemice. Desi aceasta forma a bolii era cu mult mai periculoasa decat o gripa
obisnuita, simptomele erau asemanatoare: febra, greata, dureri si diaree. Unii
pacienti prezentau si pete negre pe obraji. Pe masura ce plamanii se umpleau cu
lichid, victimele se confruntau cu riscul de a ramane fara oxigen. In decursul unui
an, virusul a suferit o mutatie, transformandu-se intro forma mai putin periculoasa.
Multi dintre oamenii de astazi au dezvoltat o anumita imunitate, o mostenire de la
cei care au supravietuit virusului.

Moartea Neagra

Care pline cu cadavre, familii intregi aflate pe patul de moarte, inchise in propria
casa, regi si tarani pusi pe acelasi loc in fata mortii implacabile... Atunci cand vine
vorba despre epidemii, putine inspira mai multa groaza decat Moartea Neagra.
Considerata a fi prima pandemie adevarata, moartea neagra a ucis jumatate din
populatia Europei din anul 1348, ajungand pana in China si India. "Marea moarte"
a urmat caile razboiului si caile comerciale, decimand orase intregi si alterand
permanent structurile politice, comerciale sau sociale. Pentru multa vreme s-a
crezut ca moartea neagra este o plaga epidemica, care se manifesta intr-o forma
bubonica prin intermediul sobolanilor purtatori de paraziti, si intr-o forma
pneumonica, pe calea aerului. Studiile recente par sa conteste acest lucru. Unii
cercetatori sustin ca infricosatoarea moarte neagra nu era altceva decat
manifestarea unui virus hemoragic, similar cu ebola, care se manifesta prin
pierderi masive de sange. In prezent, cercetarile asupra ramasitelor umane
posibilelor victime ale "ciumei" continua in speranta ca vor fi descoperite dovezi
genetice care sa sustina aceste noi teorii. Insa daca a fost vorba despre ciuma,
atunci Moartea Neagra este inca printre noi. Cauzata de bacteria Yersinia pestis,
boala poate constitui in continuare o amenintare in zonele foarte sarace, infestate
de soareci si de sobolani. Medicina moderna poate trata cu usurinta aceasta
afectiune in primele stadii, anulandu-i potentialul mortal. Simptomele includ
glande inflamate, febra, tuse, respiratie anevoioasa si, in majoritatea cazurilor,
eliminarea sangelui pe cale orala.

Malaria

Malaria nu reprezinta chiar o noutate in lumea bolilor epidemice. Mentiuni ale

impactului devastator pe care l-a avut asupra omenirii dateaza de mai bine de
4.000 de ani, iar meritul apartine invatatilor greci care au lasat marturii scrise
despre aceasta maladie. Istorii in care tantarul este indicat ca fiind responsabil de
cauzarea si raspandirea acestei boli rasar des in textele medicale indiene si
chinezesti. Inca de pe atunci, oamenii invatati au facut conexiuni importante intre
malarie si apele statute in care se inmulteau tantarii. Malaria este cauzata de patru
specii de microbi Plasmodium, prezenti la alte doua specii: tantari si oameni.
Atunci cand tantarii infectati se hranesc cu sange uman, acestia transmit microbii.
Odata aflati in sange, acestia cresc in interiorul celulelor rosii, distrugandu-le pe
parcursul procesului. Simptomele includ febra, frisoane, transpiratie excesiva,
dureri musculare si de
23
cap. Manifestarile bolii pot fi medii sau pot conduce catre deces. In 1906, Statele
Unite ale Americii a angajat peste 26.000 de muncitori pentru a construi Canalul
Panama. Dintre acestia, mai mult de 21.000 au fost spitalizati in urma contactarii
malariei. Soldatii au fost printre cei mai afectati de aceasta boala. In timpul
razboiului civil american, peste 1.316.000 de barbati au contactat virusul, dintre
care 10.000 au murit. In timpul primului razboi mondial, malaria a imobilizat
fortele britanice, franceze si germane timp de trei ani. Aproape 60.000 de soldati
au murit de malarie in Africa si Sudul Pacificului in timpul celui de-al doilea
razboi mondial. Chiar daca au fost depuse eforturi extraordinare de eradicare a
acestei boli, mai continua sa puna probleme maria mai ales in regiunea sub-
sahariana africana, care a fost exclusa din cadrul ariilor stropite cu insecticide.
Anual, intre 350 si 500 de milioane de cazuri au loc in aceasta regiune. Dintre
acestea, un milion se sfarsesc prin deces.

Tuberculoza

Tuberculoza este una dintre cele mai "longevive" boli pe care oamenii au trebuit sa
le infrunte. Ea nu s-a manifestat intr-un episod singular sau sub forma unei
epidemii. Radacinile tuberculozei sunt atat de bine infipte in istoria sanitara a
omenirii, incat marturii ale ravagiilor pe care le-a provocat se afla atat in stravechi
documente scrise, cat si in ADN-ul mumiilor egiptene. Cauzata de catre bacteria
Mycobacterium tuberculosis, boala devine extrem de periculoasa, deoarece se
transmite pe calea aerului. Tintele bacteriei sunt plamanii, iar boala se manifesta
prin dureri in piept, slabiciune, pierdere in greutate, febra, transpiratie nocturna si
tuse cu sange. In anumite cazuri, bacteria poate afecta creierul si rinichii. Incepand
cu anii 1600, epidemia de tuberculoza, cunoscuta sub denumirea de Marea Ciuma
Alba, a devastat populatia europeana timp de aproximativ 200 de ani, ucigand
fiecare al saptelea purtator. Mai tarziu, tuberculoza a devenit o problema constanta
in cadrul coloniilor din America. Chiar si spre sfarsitul secolului XIX, 10% din
totalul deceselor erau cauzate de tuberculoza.In 1944, medicii au dezvoltat un
antibiotic impotriva microbului, denumit streptomicina. Rezultatele nu au intarziat
sa apara si dupa mii de ani de suferinta, umanitatea a obtinut victoria asupra bolii
pe care grecii o numeau Phthisis, boala epuizarii. Victoria nu este insa finala. In
ciuda descoperirii leacului, tuberculoza continua sa infecteze 8 milioane de
oameni, dintre care 2 milioane ii cad victime anual.

Holera

Locuitorii Indiei sunt veterani in ceea ce priveste lupta cu holera, insa abia in
secolul XIX restul lumii a avut ocazia sa vada cu ce monstru se lupta populatia
indiana. In aceasta perioada, cand comertul si turismul au cunoscut o inflorire fara
precedent, virusul a avut ocazia unica de a calatori fara pasaport peste granite,
catre China, Japonia, Africa de Nord, Estul Mijlociu si Europa. Din secolul XIX
pana in prezent au avut loc sase epidemii de holera care au rapus milioane de vieti
omenesti. Holera este cauzata de catre o bacterie intestinala denumita Vibrio
cholerae. De regula, manifestarea bolii nu este foarte violenta. Doar cinci procente
dintre cei care contracteaza boala manifesta simptome severe de voma, diaree si
crampe musculare la nivelul picioarelor, stari care duc catre o deshidratare rapida
ce se incheie cu intrarea intr-o stare de soc. Majoritatea sistemelor imunitare sunt
in stare sa faca fata infectiei cu holera, insa numai daca pacientii raman hidratati
indeajuns de mult pentru a infrange boala. Bacteria se poate transmite prin contact
fizic apropiat, insa forma uzuala de transmitere a bacteriei este prin intermediul
hranei si al apei.Comerciantii au fost cei care au adus holera in majoritatea
oarselor europene in timpul revolutiei industriale de la inceputul anilor 1800 .
Initial, s-a crezut ca aerul poluat este cauza acestei boli, insa cand sistemele
sanitare si de canalizare s-au imbunatatit, s-a observat aproape instant o scadere
insemnata a numarului de imbolnaviri. In decadele urmatoare, holera a devenit o
amintire, un tribut pe care omenirea l-a platit in schimbul civilizatiei si
modernizarii. Cu toate acestea, in anul 1961 un nou tip de holera isi facea aparitia
in Indonezia, pentru a se raspandi in cele din urma in intreaga lume. Tacuta
pandemie continua si in prezent. In 1991, 300.000 de oameni s-au imbolnavit de
holera, iar dintre acestia 4 000 au decedat in urma contractarii bacteriei.

SIDA
Aparitia SIDEI in anii '80 a dus la izbucnirea unei pandemii care a facut peste 25
de milioane de victime din 1981 pana in prezent. Conform statisticilor recente, in
jur de 33,3 milioane de oameni sunt identificati ca purtatori ai virusului HIV.
Dintre acestia, numai in anul 2007 au decedat 2,1 milioane. SIDA )este cauzata de
catre virusul uman imunodeficitar (human immunodeficiency virus - HIV).Virusul
se raspandeste prin contactul cu sangele infectat, sperma sau alte fluide corporale
si ataca direct sistemul imunitar uman. Odata afectat, acesta nu mai poate face fata
unor infectii banale, care nu ar constitui o problema pentru un organism sanatos.
Virusul HIV devine SIDA atunci cand sistemul imunitar este sever afectat.
Cercetatorii medicali sunt de parere ca virusul provine de la anumite specii
de maimute, insa a suferit o mutatie atunci cand a fost transmis la om, undeva la
jumatatea secolului XX. In timpul anilor 70, Africa se lupta cu saracia, razboaiele
si somajul in zonele urbane. In acest context, prostitutia si abuzul de droguri au
aparut ca o portita de evadare pentru unii, insa aceste obiceiuri nocive nu au facut
decat sa ajute la raspandirea acestui virus periculos, pana la cucerirea intregii
planete.In prezent, nu exista un tratament impotriva bolii, insa exista medic
amentatie capabila sa tina in frau declansarea bolii in cazul purtatorilor si
medicamente pentru combaterea simptomelor alternative care se traduc prin
infectii si boli. In lipsa unui tratament care sa puna capat flagelului, au fost
desfasurate nenumarate campanii de informare a populatiilor asupra modului in
care se transmite SIDA.

Febra galbena

Odata cu descoperirea si cucerirea noilor teritorii, au inceput si marile schimburi.

De la cele demografice sau comerciale pana la schimburile de ... microbi. S-a
dovedit ca oamenii sunt dotati cu sisteme imunitare inteligente, adaptate la
propriul mediu. Astfel incat, oamenii inzestrati sa reziste unor boli serioase intr-o
parte, odata stramutati puteau fi ucisi de o bacterie banala. Este si cazul comerţului
cu sclavi africani adusi in America, care nu au venit cu mana goala, ci cu un intreg
"bagaj" bacteriologic. Printre bolile care au "navigat" din Africa in America se
numara si febra galbena. Manifestarea bolii a fost atat de severa incat a decimat
colonii si orase intregi. Cand imparatul Napoleon a trimis o armata de 33.000 de
soldati in America de Nord, 29.000 dintre acestia au fost rapusi de febra galbena.
Napoleon a fost atat de socat de pierderile suferite, incat a decis ca nu merita sa isi
asume un risc atat de mare pentru acest teritoriu, prin urmare Franta a vandut
teritoriul Statelor Unite.Febra galbena, ca si malaria, se transmite prin intermediul
muscaturilor de tantari. Simptomele tipice includ febra, frisoane, dureri de cap,
dureri musculare si stari de voma. Intensitatea acestora poate varia de la mediu
pana la a cauza decesul. Infectiile severe pot duce la sangerari, stare de soc,
cedarea rinichilor si ficatului. Degradarea ficatului este cea care cauzeaza
ingalbenirea pielii, de unde numele afectiunii. In ciuda tratamentului si masurilor
luate, epidemia persista inca in America de Sud si Africa.
Tifosul epidemic
Marile epidemii au mici retete de succes: aduna laolalta multi oameni care traiesc
in conditii mizere si mediul pentru dezvoltarea celor mai violente si periculoase
boli a fost deja creat. Dintre acestia, micutul microb Rickettsia prowazekii se
remarca ostentativ, find cel care duce la aparitia uneia dintre cele mai devastatoare
boli pe care omenirea a cunoscut-o: tifosul epidemic. Avand in vedere frecventa sa
in cadrul armatelor, a fost numita "febra razboiului". In timpul razboiului de
treizeci de ani din Europa (1618 -1648), tifosul, ciuma si foamea au facut
impreuna un numar aproximativ de 10 milioane de victime. In timpul primului
razboi mondial, boala a cauzat milioane de decese in Rusia, Polonia si Romania.
Simptomele tifosului epidemic includ migrene, pierderea apetitului si cresterea
temperaturii. Febra se instaleaza rapid si este acompaniata de frisoane si greata.
Netratata, boala afecteaza circulatia sangvina care se manifesta prin cangrene
locale, pneumonie si afectiuni ale rinichilor. Epuizarea provocata de temperatura
ridicata poate duce in cele din urma la delir, coma si atac de cord. Tratamentele
imbunatatite si conditiile sanitare moderne au incetinit considerabil raspandirea
bolii, insa scurte izbucniri mai exista inca in America de Sud, Africa si Asia.

Poliomielita

Cercetatorii moderni sunt de parere ca poliomielita a provocat epidemii pentru o

perioada foarte lunga de timp, paralizand si omorand sute de mii de copii. In 1952,
in Statele Unite erau inregistrate 58.000 de cazuri de poliomielita. Dintre acestea,
o treime s-au sfarsit prin instalarea paraliziei la copii, dintre care 3.000 au decedat.
Vinovatul pentru acesta maladie este un virus care ataca sistemul nervos uman. Se
transmite prin materiile fecale, iar in mediile nesanitare circulatia virusului se face
prin mancare si apa. Primele simptome se manifesta sub forma febrei, oboselii,
dureri de cap, stari de voma, dureri ale membrelor si rigiditate. Pornind de aici, in
unul din 200 de cazuri se instaleaza paralizia. In general,aceasta afecteaza muschii,
dar nu este exclus ca afectiunea sa se raspandeasca catre muschii care faciliteaza
respiratia, avand de cele mai multe ori, rezultate letale. Poliomielita se manifesta
cu precadere la copii, insa nici adultii nu sunt feriti de aceasta boala necrutatoare.
Gravitatea depinde de perioada in care un subiect dezvolta pentru prima data
infectia. Sistemul imunitar este mai bine pregatit pentru a lupta cu boala la o varsta
timpurie. Cu cat pacientul este mai inaintat in varsta, cu atat creste riscul paraliziei
sau chiar al decesului. In secolul al XVIII-lea, conditiile sanitare s-au imbunatatit
considerabil in tarile dezvoltate, ceea ce a dus la imputinarea cazurilor de
poliomielita la varste mici, insa a dus si la o slabire a sistemului imunitar care nu
mai era pregatit pentru a se apara de infectie. Prin urmare, au crescut numarul de
decese al celor care contractau virusul la o varsta mai inaintata.
In prezent, nu exista efectiv un tratament al poliomielitei, insa medicii au reusit sa
dezvolte un vaccin eficient, la inceputul anilor '50. De atunci, numarul cazurilor de
poliomielita din tarile dezvoltate a scazut dramatic, insa boala nu a disparut .
Campaniile de vaccinare impotriva poliomielitei ce se desfasoara la nivel global au
scopul declarat de a eradica complet aceasta afectiune.

Societatea Crucea Rosie Romana

Actul de infiintare al Societatii Crucea Rosie Romana (CRR) dateaza din 4 iulie
1876, data la care isi incepe dealtfel activitatea in actualul sediu al Spitalului
Coltea din Bucuresti.Inca de la infiintare, CRR s-a implicat direct, suportiv si
inovator in asistenta persoanelor aflate in dificultate, fie ca a fost vorba despre
calamitati naturale, conflagratii mondiale sau conflicte armate, campanii de
informare si educatie pentru sanatate, imbunatatirea controlului unor epidemii
majore sau intrajutorarea materiala a persoanelor defavorizate. Actul de infiintare
al Societatii Crucea Rosie Romana (CRR) dateaza din 4 iulie 1876, data la care isi
incepe dealtfel activitatea in actualul sediu al Spitalului Coltea din
Bucuresti.Printre semnatarii actului de infiintare ai Crucii Rosii Romane se
numara personalitati marcante ale vremii: Nicolae Cretzulescu, George Gr.
Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturza, Gr.G. Cantacuzino si Dr.
Carol Davila. Primul presedinte ales al CRR a fost Printul Dimitrie Ghica, el
conducand si coordonand activitatea societatii in perioada 1876-1897. La mai
putin de 3 saptamani de la infiintare, in iulie 1876, prima ambulanta a CRR a
plecat intr-o misiune umanitara pe frontul sarbo-turc din sudul Dunarii. Acesta
misiune avea drept scop acordarea ajutorului medical militarilor raniti, indiferent
de tabara din care faceau parte, pe baza solidaritatii ce uneste Societatile Crucii
Rosii, indiferent in ce tara se afla.Misiunea fundamentala a Societatii Nationale de
Cruce Rosie din Romania este imbunatatirea conditiilor de viata a celor mai
vulnerabile persoane. Prin persoane vulnerabile se intelege acele persoane care se
afla in pericol datorita situatiilor care le ameninta supravietuirea sau posibilitatile
acestora de a trai in conditii minime de securitate materiala si demnitate umana.
In vederea indeplinirii misiunii sale, proiectele desfasurate de SNCRR{ Societatii
Nationale a Crucii Rosii Romane }vizeaza cele 4 domenii cheie definite ca
prioritare de Strategia 2010 a Federatiei Internationale, si anume:

-Pregatirea impotriva dezastrelor

-Raspunsul in caz de dezastru;
-Sanatate si bunastare sociala
- Difuzarea valorilor umanitare si a Principiilor Fundamentale.

Activitatea CRR s-a facut remarcata ori de cate ori a fost nevoie de interventia si
profesionalismul sau, de-a lungul zbuciumatei istorii a regiunii balcanice. Daruirea si
priceperea de a ingriji ranitii, de a acorda ajutorul necesar saracilor sau refugiatilor, de a
se implica in combaterea si limitarea bolilor epidemice au fost apreciate pe parcursul
celor doua razboaie Mondiale precum si in periada care a succedat ultimei conflagratii
mondiale.
Sfarsitul anului 1989 si anul 1990 au reprezentat pentru Crucea Rosie Romana inceputul
revenirii la misiunea organizatiei. A inceput o perioada de democratizare si de aliniere la
standardele internationale ale Miscarii de Cruce Rosie si Semiluna Rosie. In timpul cel
mai scurt, personalul Crucii Rosii Romane si toti voluntarii care i s-au alaturat au incercat
sa se conecteze realitatilor zilei, incercand sa contribuie cu mijloacele specifice la
rezolvarea noilor probleme.
Pana in iulie 1990, in Romania au ajuns ajutoare umanitare in valoare de peste 26
milioane de franci elvetieni. Peste 30 de Societati Nationale, de pe aproape toate
continentele lumii, s-au alaturat, in 1990, eforturilor de asistare a celor mai vulnerabile
categorii. Preluarea si distribuirea bunurilor s-a facut, in principal, de catre voluntarii si
personalul Crucii Rosii Romane.
Astfel, in urmatorii patru ani de dupa 1990, Crucea Rosie Romana a inceput un proces de
reorganizare a activitatii pe baza celor 7 Principii Fundamentale ale Miscarii
Internationale: Umanitate, Impartialitate, Neutralitate, Independenta, Voluntariat, Unitate,
Universalitate.
Din 1990 pana in prezent, mobilizandu-si resursele, dezvoltandu-si sfera de preocupari,
beneficiind de sprijin international si intern, din partea populatiei si a sectorului privat,
Crucea Rosie Romana a desfasurat in Romania numeroase actiuni de asistare a victimelor
dezastrelor naturale si a categoriilor sociale vulnerabile. A continuat, totodata, traditia
promovarii educatiei pentru sanatate si acordarea primului ajutor. In 1992, Crucea Rosie
Romana a asemnat "Acordul-cadru privind dezvoltarea colaborarii dintre Federatia
Internationala a Societatilor de Cruce Rosie si Semiluna Rosie si Crucea Rosie Romana".
Anul 2003 a marcat un nou reper in evolutia si repozitionarea Crucii Rosii Romane in
societatea romaneasca. Prin adoptarea unui nou Statut prin care s-a reusit separarea
legislativului de deliberativ si prin derularea unui program de dezvoltare organizationala
cu sprijinul Federatiei Internationale si al Comitetului International al Crucii Rosii, s-a
mai facut un pas in directia alinierii la standardele internationale actuale. Strategia Crucii
Rosii Romane vizeaza, in prezent, intarirea capacitatii sale operationale.
Cu sprijinul financiar si moral al Federatiei Internationale a Societatilor de Cruce Rosie si
Semiluna Rosie, Crucea Rosie Romana a inceput un program de dezvoltare
organizationala pentru a raspunde tot mai prompt si corespunzator situatiilor de urgenta.

Prioritati de actiune:
  Elaborarea de proiecte/ programe care raspund nevoilor
identificate de membrii comunitatilor;
 Recrutarea si fomarea de voluntari din comunitatile cu risc mare de
vulnerabilitate;
 Informarea, educarea comunitatilor avand ca scop schimbarea
comportamentului (boli transmisibile si netransmisibile, abuzul de
substante) prin derularea de campanii si de actiuni de informare in
comunitate;
 Campanii de promovare a donarii de sange voluntare si neremunerate;
 Dezvoltarea de parteneriate cu organisme guvernamentale, alte ONG-uri,
precum si cu alte SN in vederea elaborarii si implementarii unor
proiecte/programe;
 SNCRR devine furnizor de servicii sociale primare si specializate la nivel
comunitar. In cadrul Rundei a 6-a a Programelor finantate de Fondul Global
prin Fundatia Romanian Angel Appeal, CRR realizeaza un proiect de
distributie de stimulente pentru pacientii cu Tuberculoza, in vederea
imbunatatirii compliantei la tratament a acestora.Pe langa acesta activitate,
CRR si-a asumat si sarcina de a contribui la implicarea comunitatii si a
factorilor de decizie in imbunatatirea conditiilor de viata si de tratament a
bolnavilor TBC si familiilor acestora, combaterea stigmatizarii si
responsabilizarea autoritatilor locale

Organizatii si asociatii profesionale

Organizaţia Mondială a Sănătăţii
Drapelul OMS

OMS „Organizaţia Mondială a Sănătăţii" (sau WHO acronimul în limba

engleză a denumirii World Health Organization) cu sediul central la Geneva a fost
înfiinţată la 7 aprilie 1948, având în prezent un număr de 193 de state membre. Are
reprezentanţe în 147 de ţări si 6 birouri regionale. Bugetul pe anul 2009 a fost de
aproape 5 miliarde de dolari americani. Este o organizaţie internaţională care are rolul de
a menţine si coordona situaţia sănătăţii populaţiilor pe glob. Finanţarea bugetului se
face prin cotizaţii plătite către de ţările membre si din contribuţii voluntare ale ţărilor
membre sau donaţii. Cotizaţiile sunt calculate conform unei scări mobile: ţările bogate
plătesc mai mult iar cele sărace mai puţin (de ex. Belize plăteste doar câteva mii de
dolari americani pe an). Cu ocazia unei conferinţe ţinute la Paris în martie- aprilie 1946
de către 18 membri ONU, un comitet tehnic a redactat un plan de constituţie pentru o
organizaţie mondială a sănătăţii. Erau descrise principiile de activitate si funcţiile pe
care urma să le aibă organizaţia. Aceste propuneri au fost apoi prezentate delegaţiilor
naţionale la o conferinţă ţinută la New York în iunie-iulie 1946. Pe 19 iulie, 61 de state
au semnat constituţia. China Si Regatul Unit au semnat necondiţionat, iar celelalte
delegaţii au semnat cu condiţii. A fost dată autorizarea să se stabileasă o comisie interimă
cu 18 membri. Un canadian, dr. Brock Chisholm, a fost numit secretar-executiv al acestei
comisii, care urma să conducă programul până când 26 de ţări semnau constituţia
necondiţionat. Această a 26-a semnătură a fost obţinută pe data de 7 aprilie 1948- dată
care este considerată ca zi de nastere a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Scopul OMS
Rolul organizaţiei, stabilit în constituţia ei, este menţinerea în cea mai bună stare a
sănătăţii populaţiilor pe glob. Strategia de combatere a bolilor a fost formulată în
„Declaraţia de la Alma-Ata" (1978) din Kazahstan.
Nivelul de sănătate atins trebuie să-i asigure omului o stare fizică si psihică pentru a
putea deveni productive si folositor societăţii.
Concepţia despre sănătate si despre menţinerea ei prin strategia combaterii bolilor este
formulată în „Charta de la Ottawa" (1986).

ICN
Consiliul International al Nurselor

Primele farmacii, in evul mediu- sec.XIV- XVIII

In Evul Mediu au fost infiintate primele farmacii orasenesti, sustinute financiar de

primariile din Sibiu (1494), Brasov (1512), Bistrita (1516) si Fagaras, care livrau
extracte, siropuri si uleiuri eterice din plante, mai ales ape de roze, menta, tei si
soc. La sfarsitul secolului al XVI-lea, plantele medicinale pentru tratamente erau
denumite "specii" si se distribuiau de catre spiter, in timp ce plantele aromatice
erau distribuite de aromatori, cunoscuti in Iasi inca din anul 1594. In "Pravila" lui
Vasile Lupu (1646), aromatorii se mai numeau "vraci", iar in timpul domnitorului
Dimitrie Cantemir erau denumiti "apotecari" (in greaca, apotheke inseamna
depozit).

Primele spitale

Primul spital din tara care a folosit, cu predilectie, plantele medicinale

autohtone a fost construit in Bucuresti, langa manastirea Coltea, intre anii 1695-
1708, pe baza planurilor elaborate de spatarul Mihai Cantacuzino. Spitalul avea 24
de paturi destinate bolnavilor saraci, care erau tratati cu diferite plante
tamaduitoare. In timpul domniei lui Grigore al III-lea Ghica din Moldova este
fondat Spitalul "Sfantul Spiridon" din Iasi (1757), in care tratamentele pentru toate
bolile imbinau folosirea plantelor de leac cu rugaciunea pentru vindecarea
suferintelor si iertarea pacatelor. Necesarul de plante era asigurat de spiterul Anton
Faermann, decedat cu intreaga sa familie in timpul ciumei din anul 1770. Un alt
lacas bisericesc orientat spre folosirea plantelor in tamaduirea bolnavilor a fost
Manastirea Obedeanu, in incinta careia a luat fiinta spitalul din Craiova in anul
1777.

Inceputul cercetarilor moderne - legi - sec XIX

La inceputul secolului al XIX-lea, arsenalul plantelor cu proprietati medicinale

folosite in tarile romane s-a largit prin introducerea unor specii sau produse aduse
din strainatate: scoarta arborelui de China, anason, revent, siminichie, sofran, piper
negru, scortisoara, cuisoare, nucsoara, ienibahar, cassia, camfor, salep si sabur. Tot
in aceasta perioada s-au importat si unele preparate din plante aromatice exotice,
prezentate sub forma de balsamuri, extracte, elixire, tincturi, uleiuri, unguente si
ape aromate (de melisa, fragi, isop, magheran si portocale).

Pentru a organiza colectarea stiintifica a plantelor medicinale si aromatice din flora

spontana sau de la cultivatori, care erau necesare prelucrarii in laboratoarele
farmaceutice, a luat fiinta un prim laborator de cercetare "Planta Vorel" din
Piatra Neamt, prin hrisovul dat de voievodul Ioan Sandu Sturdza, domnul
Moldovei (1825). Sistemul de valorificare si
distributie a produselor medicinale prin reteaua de farmacii a fost mai bine
structurat dupa anul 1831, ca urmare a aplicarii prevederilor Regulamentului
Organic, introdus in ambele tari romanesti.
Sistematizarea datelor stiintifice privind alcatuirea retetelor farmaceutice a
facut obiectul unei ample lucrari de sinteza, realizata de un larg colectiv de
specialisti, la indemnul dr. Carol Davila. Colectivul a fost condus de farmacistul
Constantin C. Hepites (1802-1890). Acesta a elaborat prima farmacopee romana
(1862), care avea 790 de pagini si era apreciata ca fiind una dintre cele mai
valoroase lucrari de acest gen din Europa. In afara indicatiilor din farmacopee,
sistemul de preparare a produselor farmaceutice, naturale si de sinteza a fost
reglementat prin aparitia unei "Legi sanitare" din 1874, elaborata de Anastasie
Fatu si I. Felix.

Aparitia medicamentelor de sinteza chimica - sec XX

Avantul imperios al medicatiei cu produse de sinteza chimica, cu efecte incerte si
adesea daunatoare, a impins fitoterapia din Romania in subsolul medicinii pe o
perioada destul de lunga.
Prin dezvoltarea aberanta a chimioterapiei, pana la mijlocul secolului XX,
farmacopeele din lume au inregistrat peste 100.000 de preparate chimice. In
ultimii 40-50 de ani, pe langa prea putinele succese de necontestat, au fost
semnalate tot mai multe scandaluri si cazuri de intoxicatii grave cu medicamente
de sinteza chimica, nu de putine ori mortale, care s-au datorat efectelor secundare,
necunoscute sau ascunse initial din interese comerciale.
In lupta cu poluarea medicamentoasa, devenita un flagel amenintator, se
ridica, peste tot in lume, din ce in ce mai multe personalitati care cer reevaluarea
mijloacelor terapeutice traditionale si revenirea la remediile naturale ale
fitoterapiei. In ultimele 3-4 decenii, practica multor medici din Romania s-a
orientat tot mai mult spre "redescoperirea" plantelor medicinale si limitarea
tendintei de medicatie exclusiv alopata, promovata de marile concernuri
farmaceutice. Se apreciaza ca extinderea culturilor de plante medicinale pe
teritoriul romanesc va putea asigura tot necesarul de materii prime si produse finite
pentru industria farmaceutica, farmacii, spitale si consumul casnic. Este anormal
ca, avand un asemenea tezaur de exceptionala valoare, tara noastra sa importe, de
la firme straine, produse naturiste la preturi exagerat de mari. Nu cere un efort prea
mare ca, in viitorul apropiat, dealurile ramase golase si erodate, colinele
necultivate si luncile cu soluri bogate si umede sa devina, treptat, izvoare de
sanatate pentru populatia tarii.

Arta vindecarii in traditiile poporului roman

Arta vindecarii la poporul roman are o vechime milenara, putand fi considerata un

dar stramosesc. Fondul sau inalienabil, comun tuturor regiunilor locuite de romani,
permite identificarea unui tezaur originar, arhaic al acestui mestesug care, dupa
anumite indicii istorice, arheologice, antropologice, geoclimatice, poate fi atribuit
sacerdotilor geto-daci. Conditiile climaterice ale Daciei, corelate cu bogatia celor
geografice (ses, deal si munte, ape curgatoare si tezaure minerale) au favorizat
existenta in acest spatiu a unei incredibile
diversitati de specii vegetale, multe fiind endemice, adica locale. Inca de pe
vremea dacilor, o serie de plante ce cresc pe teritoriul de astazi al Romaniei erau
intrebuintate ca ierburi de leac. Chiar expresiile neaos romanesti a lecui, leac, o
leaca (intim inrudite cu grecescul oligo - putin) trimit la remedii in aparenta infime
(cantitativ vorbind), care insa pot vindeca sau mentine sanatatea celor care le
cunosc adevarata intrebuintare. Renumele unora dintre aceste plante merge pana
acolo incat si astazi ele apar in perceptia populara ca fiind inzestrate cu virtuti
vindecatoare magice, extraordinare, legate de o adevarata mitologie vegetala.
Multe dintre plante sint considerate sfinte, precum Busuiocul (Ocimum
basilicum), unele facand candva obiectul unui cult specific, asa cum este cazul
Matragunei, al carei nume este cu totul consonant, in mod uimitor, cu doua cuvinte
din vocabularul mistic al Vedelor (matra si guna). Acest cult urmareste intotdeauna
rezultate din domeniul medicinei magice, cum este cazul descantecelor ce se
savarsesc cu ajutorul anumitor ierburi. Plante de o mare importanta biologica
pentru om, prin principiile lor active, sint intalnite acolo unde odinioara erau
asezarile dacilor. Iata in aceasta privinta marturia cunoscutului fitoterapeut Ovidiu
Bojor: "In urma cu multi ani, lucram pe teren in zona Gradistei, aproape de
sanctuarul vechii cetati regale Sarmizegetusa, impreuna cu un amic care nu prea
cunostea plantele si efectele lor. Am gasit acolo, printre alte specii, si specia
Circaea lutetiana sau Circaea intermedia, popular numita Tilisca, Iarba
vrajitoarei... Seara i-am facut tovarasului meu de drum un ceai din aceasta
planta. Omul depasise bine a doua varsta. Dimineata urmatoare mi-a povestit ca
de mult timp nu a avut o noapte atat de frumoasa si ca s-a simtit ca la douazeci de
ani. A cules mai multe plante si pentru acasa. Din pacate, prin uscare ele si-au
pierdut acel efect cu adevarat miraculos."

De remarcat ca in Grecia si in regiunile mediteraneene aceasta planta nu creste (de

fapt, din cele cinci specii de Circaea raspandite pe planeta, trei cresc pe teritoriul
Romaniei), ceea ce-l determina pe Bojor sa considere ca planta era procurata de
anticii greci din Dacia, unde era cunoscuta si folosita. In ce priveste mentalitatea
asa-zis populara despre plante, din pespectiva ei, mare parte dintre ierburi se afla
sub puterea celor mai temute si mai respectate dintre fiintele lumii nevazute. Se
folosesc astfel expresiile Gradina Milostivelor, Gradinile Frumuselelor, cu
trimitere la Iele sau Rusalii. Deloc intamplator, tocmai in acele zone cresc flori
precum Banuteii (Bellis perennis), folositi contra bronsitei cronice, Saschiul
(Vinca minor), Banatul (Geranium), folosit in practica populara contra junghiurilor
si Vazdoagele sau Garoafa de munte (Dianthus superbus). Ultima, care are o floare
frumoasa, este numita si Buruiana de urat, este considerata ca "aducatoare de
urat", considerandu-se, din motive obscure pentru mintea omului modern, ca cel ce
o poarta este respins de ceilalti oameni. In Moldova de peste Prut, taranii nu
administrau niciodata bolnavilor o planta de leac, indiferent de puterea ei
vindecatoare, fara descantec sau fara anumite practici magice. Acest fapt
demonstreaza filiatia ancestrala a medicinei populare, care se origineaza intr-o
medicina sacerdotala, singura in care restabilirea sanatatii era pusa in legatura cu
forte supranaturale. In cazul Buruienii cu cinci degete (Potentila recta), numita si
Iarba faptului pentru ca i se atribuie puterea de a desface vrajile, aceasta era adusa
acasa, iar dupa ce se
spala icoana Maicii Domnului, cu apa respectiva se stropea Buruiana cu cinci
degete, care se punea la icoana si, daca planta urma sa fie fiarta in ulcica noua, se
bateau trei matanii, rostindu-se: "Te primim cu paine si sare, sa ne fii folositoare".
Conform unei credinte populare, cunoasterea virtutilor magico-terapeutice ale
plantelor poate fi insusita in mod direct de la ele, prin intermediul miticului sarpe
alb. In prima jumatate a secolului al XIX-lea, in Transilvania era renumit vraciul
taran Mihai Sas, din Toplita Romana, care spunea ca un sarpe nazdravan i-a dat
cunostinta graiului tuturor ierburilor de leac. In casa lui era un adevarat pelerinaj al
bolnavilor, care erau vindecati cu descantecele si leacurile pregatite de el din
ierburi.

Culegerea plantelor de leac se desfasoara de asemenea dupa un anumit calendar

cosmic, urmand un ritual specific. Unele plante, precum Usturoiul sau Pelinul, isi
pastreaza virtutile vindecatoare pe tot parcursul anului, altele, precum Sagetatura,
erau culese inainte de Sfredelul Rusaliilor, ele pierzandu-si puterea binefacatoare
timp de o luna dupa aceea, pana la sfarsitul Saptamanii Mari. Uscarea plantelor se
face in manunchiuri legate, care se atarna de o grinda in pod.

Anticii despre fitoterapia geto-dacilor

Herodot scria ca dacii ca sint "buni cunoscatori ai plantelor, avand si un mestesug

deosebit pentru ingrijirea bolnavilor cu ajutorul plantelor".
Homer, marele poet al Antichitatii, scria despre geto-daci ca, "in afara de curajul
si barbatia dovedite in lupte, ei manifestau si o inalta educatie morala, evidentata
prin grija fata de straini, de bolnavi si de ranitii cazuti pe pamantul lor".

Strabon afirma ca la geti preotii erau medici (iatros) si cunoscatori de descantece,

vraci (goes) totodata.
In creatia poetica a lui Ovidius (43 i.e.n.-17 e.n.), completata in timpul exilului sau
la Tomis-Constanta (8-17 e.n.), erau mentionate multe plante medicinale care
cresteau in spatiul carpato-danubian si mai ales la Marea Neagra (Pontus Euxinus).
Platon, in dialogul sau Charmides, pomeneste leacurile si descantecele medicilor
daci, in cuvintele "Asa stau lucrurile, Charmides, si cu descantecul nostru. L-am
invatat cu prilejul unei expeditii, de la unul dintre medicii din Tracia ai lui
Zalmoxis, despre care se zice ca au darul de a te face nemuritor". Tot el
consemneaza principiile holiste ale medicinei geto-dace, punandu-le in gura unui
medic din Tracia al lui Zalmoxis:

"Zalmoxis, regele nostru, care este un zeu si un mare intelept, ne invata ca, dupa
cum e nepotrivit sa incercam ingrijirea ochilor fara sa vindecam intai capul, tot la
fel, nici capul nu poate fi ingrijit nesocotind trupul; avand in vedere acest adevar,
trupul trebuie sa fie ingrijit, in acelasi fel, intr-un mod potrivit, impreuna cu
sufletul. Caci motivul pentru care medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli
este acela ca ei nu cunosc tainele intregului pe care-l au de ingrijit. Daca acest
intreg e bolnav, atunci nici partea nu poate fi sanatoasa. Daca insa partea
tulburata va fi vindecata, atunci si intregul va fi din nou armonios, asa cum
trebuie sa fie, iar omul va trai mult timp, plin de vigoare, bun la suflet si fericit.
Caci toate se trag din suflet, atat cele rele, cat si cele bune ale trupului si ale
fiintei noastre intregi, revarsandu-se din suflet, asa cum se rasfrang de la cap
asupra ochiului. Ca
urmare, mai intai sufletului trebuie sa-i dam ingrijire, daca vrem ca deopotriva
capul si restul trupului s-o duca bine. Iar sufletul se ingrijeste cu descantece. Sa
nu te lasi induplecat sa ingrijesti capul nimanui, daca nu-ti va fi incredintat mai
intai sufletul spre ingrijirea prin descantec. Aceasta este greseala pe care, acum, o
savarsesc oamenii, incercand sa vindece o parte fara cealalta."

Pseudo-Apuleius, scriitor si botanist din veacul al II-lea e.n., in lucrarea sa "De

medica minibus herbarum", mentiona alte 37 de plante cu efecte terapeutice
existente in Dacia: aniarsexe-iarba sarata, budathla-limba boului, chlodela-telina
de camp, ciborastra-brusture, diesema-coada vacii, dyn-urzica, dzena-cucuta de
apa, kardama-papura, koikodila-papalau, kroustane-rostopasca, mantia-mure,
mizela-cimbru, skite-scai. Multe din aceste plante sunt utilizate si astazi in
arsenalul fitoterapeutic. "Buruienile de leac", singurele medicamente folosite
odinioara.
Pe la mijlocul secolului al XX-la, farmacistul Dr. Gh. P. Grintescu prezenta intr-o
carte premiata de Academie (Botanica farmaceutica. Cultura si recolta plantelor
farmaceutice, publicata in 1945 la Bucuresti) o lista cu 500 de plante de leac ale
poporului roman, buna parte din ele necunoscute in medicina si farmacie. Acesta
afirma ca in popor plantele de leac au o reputatie bine stabilita, cunostintele despre
ele fiind mostenite din tata in fiu si pastrate in taina de acei ce le stiau manui.
Importanta unora este foarte mare si ramasitele populare ale cunostintelor despre
ele provin dintr-un tezaur sacerdotal stravechi si unic in spatiul carpatic, lucru
confirmat de faptul ca aceleasi buruieni sint cunoscute sub acelasi nume si pentru
acelasi tratament, din Maramures pana in Oltenia si din Apuseni pana in Moldova
nordica.
Iata cateva plante, impreuna cu intrebuintarile lor in medicina populara:
Pentru junghi (pneumonie si dureri reumatismale): Coada racului sau Scrantitoare
(Potentilla anserinna), folosita si pentru scrantituri sau friguri, Rocotea sau
Buruiana junghiului (Stellaria graminea).
Nebunie: Sica (Statice Gmelini).

Febra tifoida: Drob (Cytisus Heufelianus), Ononis hircina.

Blenoragie: Negrusca (Nigella arvensis), Ciucusoara sau Albita (Berteroa incana),
potolnic (Genista tinctoria).

Boli de piept: Turita mare (Agrimonia eupatorium), Cinci degete (Potentilla

reptans), Lytospermum arvense, Helyanthemum vulgare.

Reumatism: Cinci degete (Potentilla alba), Pidosnic (Cerinthe minor), Trifoi rosu
(Trifolium pratense), Cervana sau Iarba lui ceas rau (Lycopus europaeus), Urzica
mare (Urtica dioica), Rachita (Salix fragilis).

Debilitate: Nasturel sau Iarba voinicului (Nasturtum silvestre) - se foloseste si ca

salata de primavara, Solovarfita (Phlomis tuberosa) - se pune in baia lauzelor,
Rachitan, Florile zanelor sau Sburatoare (Lytrum salicaria) - folosita si impotriva
paraliziei, Bobornic (Veronica beccabunga) - in popor se foloseste si impotriva
neputintei la urinare, a hidropiziei si pentru curatirea sangelui, Catina (Tamarix
Palassi), Slabanog sau Buruiana celor slabi (Impatiens noli-tangere) - are
proprietati diuretice.
Icter sau hepatita: Buruiana galbinarii sau Iarba faptului (Potentilla recta),
Morcov (Daucus carota), Hrean (Armoraceae rustica) - se foloseste si la
tuberculoza.
Dureri de stomac: Cinci degete (Potentilla reptans), Volbura (Convulvulus
arvensis),
Brustan (Telechia speciosa) - considerat bun pentru toate bolile, Spirea filipendula,
Salvia

silvestris, Orobus niger, Ononis hircina.

Hernie: Studenita (Arenaria serpillyfolia), Sanziene (Galium mollugo), Phelipaea
ramosa. Dalac sau antrax: Izma broastei (Mentha aquatica) - folosita ca stimulent
in convalesenta si contra palpitatiilor, Brana ursului (Heracleum sphonylium),
Rostogol sau Maciuca ciobanului (Echinops sphaerocephalum), un soi de neghina
(Agrostema coronaria), Heracleum sibiricum.
Epilepsie: Silnic sau Rotundioara (Glechoma hederacea), Sburatoare sau Pufulita
(Epilobium hirsutum), Unghia Gaii (Astragalus glycyphyllos), Asperula
cznanchica. Cancer: radacini de la diferite specii de spini si ciulini, Cardus si
Cirsium. Spin (Carduus acanthoides), Scai (Carduus candicans), Palamida
(Carduus crispus), Ciulin (Carduus nutans), Crapusnic (Cirsium boujarti), Coltul
lupului (Cirsium erisithales), Crastaval (Cirsium oleraceum), Captalan (Cirsium
rivulare).
Dizenterie: Cioroi (Inula salicina), Catusnica sau Iarba vantului (Nepeta cataria),
Priboi sau Palaria cucului (Geranium phaeum).
Oreion: Zarna sau Umbra noptii (Solanum nigrum), Silnic (Glechoma hederacea),
Craite sau Vazdoage (Taegetes erecta).
Prostata: Talpa gastei (Leonorus cardiaca, Rocoina (Stalaria media). Pentru rani si
furuncule, se utilizau frunzele de patlagina sau de muscata. In faza de inflamatie
acuta, frunzele aveau efecte de inmuiere a pielii, iar enzimele proteolitice actionau
prin macerarea colagenului din tesuturi, astfel ca furunculul sa erupa.

In secolele XIV-XV, medicina populara se practica in bolnitele

existente in majoritatea manastirilor, cum ar fi Tismana, Bistrita (din Oltenia),
Neamt, Prislop (din Moldova), in care se foloseau plante medicinale recoltate din
flora spontana din jurul manastirii sau cultivate in gradinile proprii. Bolile
tamaduite erau cunoscute prin anumite denumiri populare: aprindere (congestie
pulmonara), oftica (tuberculoza), rac (cancer), blanda (urticarie), branca (erizipel),
buboaie (furunculoza), cartite (varice), dalac (antrax), galbinare (icter), lungoare
(febra tifoida), vatamatura (hernie), tranji (hemoroizi), galci (amigdalita).
Pentru fiecare boala, calugarii din manastiri, precum si vracii si doftoroaiele
satelor, foloseau anumite plante cunoscute ca tamaduitoare: angelica la vatamatura
si boli de inima, rostopasca la galbinare, fierea pamantului la friguri, alior la
reumatism si pecingine, captalan la lungoare.
In tratamentul altor boli se mai foloseau brusturele, brustanul, scrantitoarea, coada
calului, coada soricelului, pojarnita, musetelul, zamosita, bozul, busuiocul,
sunatoarea.

Inlesniri ale domnitorilor

 pentru negustorii de plante medicinale

Domnitorii din acele vremi incurajau utilizarea plantelor medicinale

prin mijloacele avute la dispozitie. Alexandru cel Bun din Moldova a acordat
privilegii deosebite negustorilor din Lvov (anul 1408), iar Mircea cel Batran a
acordat privilegii negustorilor din Brasov (anul 1413), pentru a se aduce produse
farmaceutice din plante si condimente procurate din strainatate (tamaie, piper,
sofran, scortisoara, cuisoare, nucsoara, ghimbir). Putem exemplifica unele remedii
naturale aplicate cu succes, pastrate in memoria poporului timp de multe veacuri.
Stefan cel Mare, ranit la picior in luptele cu turcii, la Cetatea Chiliei, a fost tratat
de medicii italieni Matteo Muriano si Ieronim da Cesena, cu lotiuni si cataplasme
de musetel, isop, tataneasa si eucalipt. Mai tarziu, Alexandru Lapusneanu, fiind
bolnav de ochi (in anul 1558), a fost ingrijit de un spiter din Transilvania cu niste
plante, printre care menta, isop, mustar si scortisoara. Printre cele mai vechi texte
pastrate in tara noastra in domeniul fitoterapiei si aromaterapiei se numara
manuscrisul intitulat Folosirea plantelor de leac, datat din secolul al XVI-lea si
conservat in Arhivele Statului din Bucuresti. Aici sunt mentionate unele
preocupari de fitoterapie casnica, utilizand multe specii medicinale folosite la acea
vreme (brusture, ghintura, iarba taieturii, patlagina, patrunjel de camp, schinel,
soparlaita, traista ciobanului, urzica) precum si unele specii aromatice alimentare
(angelica, mararul, melisa). Menta era considerata ca un leac foarte pretios, "cu
mare putere de a vindeca toate bolile si de a smulge toate stricaciunile launtrice".
 Modelul conceptual al

VIRGINIEI HENDERSON

Virginia Henderson a fost descrisa ca fiind prima doamna a

nursingului. Scripter, cercetator avid vizionar este considerata de multi cea mai
importanta figura a nursingului secolului XX.
Nascuta in Kansass City, Missoury in 30 noiembrie,1897, a cincilea dintre cei
opt copii ai lui Daniel B si ai lui Lucy Minor (Abbot) Henderson. Tatal sau a
fost un reprezentant al Indienilor Americani, iar mama ei provenea din statul
Virginia, in care Virginia Henderson s-a intors pentru a urma scoala primara. A
urmat cursurile Scolii Militare de Nursing in 1921, pe cele ale Colegiului
Profesorilor la Universitatea Columbia, unde a absolvit in 1934, iar din 1934
pana in 1948 a predate cursuri de nursing la aceeasi universitate. In 1953 s-a
alaturat Scolii de Nursing Yale, al carei decan, Annie Warburton Godrich i-a
fost mentor in primii ani de activitate profesionala. Acesti ani petrecuti la Yale
au fost unii de maxima productivitate. Virginia Henderson s-a folosit de titlul
de profesor emerit pentru a servi ca si consultant de nursing pentru intreaga
lume. Consiliul International al Asistentilor Medicali a recunoscut ca apartine
lumii in iunie 1985, cand i-a fost inmanat primul Premiu Christianne Reimann,
admitand ca ideile ei au trecut dincolo de granitele nationale. Intr-adevar anii
care au urmat i-au adus multe onoruri, (doctor onorific) si a
afost solicitata sa tina cursuri la Colegiul Britanic Regal de Asistente Medicale,
la Sorbona si la Asociatia Japoneza de Nursing.

Intreaga ei activitate a culminat cu publicarea mai multor editii a volumului

Basic Principles of Nursing in 1960 si 1969, si The Nature of Nursing in 1966
si 1991. Virginia Henderson a definit nursingul ca "un ajutor dat individului
pentru a-si castiga independenta legata de efectuarea activitatilor care
contribuie la sanatatea si recuperarea lui".

Ea a impartit activitatile de nursing in 14

componente Conceptul - cheie al sau este :

 individul - bolnav sau sanatos este vazut ca un tot complet prezentand 14

nevoi pe care trebuie sa si le satisfaca
 scopul ingrijirilor - de a pastra sau a restabili independenta individului in
satisfacerea acestor nevoi
 rolul asistentei - consta in a suplini ceea ce el nu poate sa faca singur
 1 COMPONENTELE ESENTIALE ALE UNUI MODEL CONCEPTUAL
Sunt : postulate , valori si elemente : - scopul profesiei
 telul activitatii {beneficiarul}
 dificultati intalnite de pacient {sursa de dificultate }

 interventia acordata
 consecinte
Postulate - sunt suportul teoretic si stiintific al modelului conceptual ; recunoscute
si acceptate fara a trebui sa fie demonstrate . Conceptul Virginiei Henderson se
bazeaza pe urmatoarele postulate :
 orice fiinta umana tinde spre independenta si o urmareste
 individul formeaza un tot caracterizat prin nevoi fundamentale
 cand una dintre nevoi nu este satisfacuta , individul nu este : complet ,
,,intreg „ sau ,,independent"

Valori sau credinte - Modelul Virginiei Henderson este sustinut de 3

valori:
 asistenta poseda functii care sunt proprii
 cand asistenta preia din rolul medicului , ea cedeaza o parte din functiile
sale unui personal necalificat
 societatea asteapta din partea asistentelor un serviciu pe care nu-l poate
primi de la nici un alt personal

Elemente
Sunt in numar de 6 :

a. Scopul profesiei este :

-de a ajuta pacientul sa-si conserve sau sa-si restabileasca independenta sa , asa incat sa-si
satisfaca nevoile prin el insusi de a favoriza vindecarea

- de a asista muribundul spre un sfarsit demn

b. Obiectivul - activitatii profesionale este beneficiarul - persoana sau grupul de

persoane sre care se indreapta activitatea .
Pentru atingerea obiectivului se va tine seama de faptul ca omul bolnav sau
sanatos formeaza un tot cu nevoi comune tuturor fiintelor umane , dar si de
faptul ca manifestarea nevoilor este diferita de la un individ la altul .

c. Rolul profesiei - indica rolul social pe care il au membrii profesiei .

Rolul asistentei este de a suplini o dependenta { ceea ce nu poate sa faca
singur bolnavul } , de a incerca sa inlocuiasca necesitatea in asa fel ca
persoana sa-si satisfaca cerintele mai usor si fara handicap .

d. Sursa de dificultate - 0 persoana are dificultati ce nu raspund la una din

nevoile sale , cauzate de lipsa :
 de forta
 de vointa

 de cunostiinte

Aceste dificultati tin de competenta as. med. ; ea trebuie sa le cunoasca dar nu

toate dificultatile unui pacient tin de aceasta profesie.

e_. Interventia aplicata persoanei - consta in cunoasterea dificultatii {lipsei}

si va incerca sa sporeasca independenta persoanei . Aceasta este initiativa
proprie a as. med.

f. Consecintele - constau in rezultatele obtinute , respectiv ameliorarea

dependentei sau chiar castigarea independentei , ceea ce constituie scopul
final al muncii nursei.

NURSA - cateva definitii ale ei

1. Dupa ICN { Cons. International al Nurselor }si C.I.I {Cons. Intern. al

Infirmierelor} este o persoana care :
 a parcurs un program complet de formare ce a fost aprobat de
Consiliul Asistentilor Medicali {CAM}
 a trecut cu succes examenele stabilite de CAM
 indeplineste standardele stabilite de CAM

 este autorizata sa practice aceasta profesie asa cum este definita de CAM ,
in concordanta cu pregatirea si experienta sa
 este autorizata sa indeplineasca acele proceduri si functii care sunt impuse
de ingrijirea sanatatii , in orice situatie s-ar afla , dar sa nu execute o
procedura pentru care nu este calificata
As. med. raspunde de propria activitate dar si de cea a personalului auxiliar cat si
de pregatirea elevilor .

Este pregatita pentru un program de studiu ce include :

 promovarea sanatatii
 prevenirea imbolnavirilor
 ingrijirea celui bolnav atat fizic cat si mental , a celui cu deficiente
indiferent de varsta , in orice unitate sanitara sau intr-o comunitate .
Aceasta definitie a devenit cunoscuta si acceptata in toata lumea inclusiv la noi ,
pentru definirea nursingului . Codul pentru as. medicale ' ' descrie 4 resposabilitati
ale nursei :
 promovarea sanatatii
 prevenirea imbolnavirilor

 restabilirea sanatatii
 inlaturarea durerii
Nursa generalista
are :
 pregatire pluridisciplinara
 insusirea competentelor de baza , nu numai a cunostiintelor
 cunostiinte de psihologie
 sa stie sa aiba atitudine corespunzatoare fata de pacient si familia lui
 preocuparea de a intelege ceea ce simt ceilalti Ea
urmareste la un pacient , in special REACTIILE :
 individuale
 familiale
 de grup

In relatia de ingrijire a copilului are sarcini diverse si de aceea a mai fost numita si
mama profesionista ''.

2. Dupa OMS - nursingul este o parte integranta a sistemului de ingrijire a

sanatatii si cuprinde :

 promovarea sanatatii
 prevenirea bolii
 - ingrijirea persoanelor bolnave { fizic , mental , handicapati , psihici }
de toate varstele , in toate unitatile sanitare , in comunitate si in toate
formele de asistenta sociala

3. Dupa VIRGINIA HENDERSON

,, Sa ajuti individul , fie acesta bolnav sau sanatos , sa-si afle

calea spre sanatate sau recuperare , sa ajuti individul , fie
bolnav sau sanatos , sa-si foloseasca fiecare actiune pentru a
promova sanatatea sau recuperarea , cu conditia ca acesta sa
aiba taria , vointa sau cunoasterea necesare pentru a o face si
sa actioneze in asa fel incat acesta sa-si poarte de grija singur
cat mai curand posibil ''.

4. Dupa ANA { North American Association}- nursingul comunitar nu este

numai o sinteza a practicii de nursing si a educarii in domeniul sanatatii , ci
are scopul de a mentine si a stimula sanatatea populatiei. Ingrijirile au caracter
continuu si se adreseaza individului , familiei sau grupuluiu , contribuind la
sanatatea populatiei din zona respectiva . Nursa aplica metode diverse in acea
colectivitate pentru a mentine si stimula sanatatea , coordoneaza activitatea si
stimuleaza continuitatea . Scopul ei este acela de ai apropia pe indivizi , familie
sau grupuri .
Definitia aceasta ne arata ca interventiile nursei nu sunt orientate doar catre
indivizi singulari ci cuprinde si mediul social , afectiv sau fizic al acestora.
ROLUL NURSEI

1. Dupa VIRGINIA HENDERSON

,,Rolul esential al as. med. consta in a ajuta persoana bolnava
sau sanatoasa sa-si mentina sau recastige sanatatea {sau sa-l
asiste in ultimele lui clipe } prin indeplinirea sarcinilor pe care
le-ar indeplini singur , daca ar fi avut forta , vointa sau
cunostiintele necesare . As. med. trebuie sa indeplineasca
aceste functii astfel incat pacientul sa-si recastige
independenta cat mai repede posibil''
2. Dupa OMS

Rolul nursei in societate este sa asiste indivizi , familii si grupuri , sa

optimizeze si sa integreze functiile fizice , mentale si sociale , afectate
semnificativ prin schimbari ale starii de sanatate ''
 Nursingul se ocupa de aspecte psihosomatice si psihosociale care pot afecta
sanatatea , accentua boala si moartea.
De aceea , nursingul foloseste cunostiinte tehnice si stiintifice , medicale ,
sociale , biologice si umaniste - arta si stiinta .
Personalul de nursing lucreaza in parteneriat cu alte profesii , uneori implicand
chiar individul sau familia lui .

ANEXE

Primele aparaturi medicale,

Expuse la muzeul de stiinta Londra

Primul tomograf din lume

Prima radiografie din lume
Primul aparat de radiografii
Prima trusa chirurgicala
Ingrijiri acordate ranitilor in primul razboi mondial
Powered by http://www.e-referate.ro/
Adevaratul tau prieten