UNIVERSITATEA ANDREI SAGUNA CONSTANȚA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

DREPT DIPLOMATIC ŞI CONSULAR

NOTE DE CURS

Gabriel Micu

2011
 CUPRINS

PARTEA I – DREPTUL DIPLOMATIC

1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1. NOȚIUNEA, DEFINIREA ȘI CARACTERISTICILE DREPTULUI
DIPLOMATIC
1.2. IZVOARELE DREPTULUI DIPLOMATIC
1.3. CODIFICAREA DREPTULUI DIPLOMATIC
1.4. INTERACȚIUNEA DINTRE DREPTUL DIPLOMATIC, DIPLOMAȚIE,
POLITICĂ EXTERNĂ ȘI MORALA INTERNAȚIONALĂ
2. RELAȚIILOR DIPLOMATICE
2.1. NOȚIUNEA DE RELAȚII DIPLOMATICE
2.2. STABILIREA ȘI ÎNCETAREA RELAȚIILOR DIPLOMATICE
2.3.MISIUNILE DIPLOMATICE – CATEGORII, STRUCTURĂ, ORGANIZARE
2.4. ÎNFIINȚAREA ȘI ÎNCETAREA UNEI MISIUNI DIPLOMATICE
2.5.MEMBRIIMISIUNII DIPLOMATICE
2.6. NUMIREA MEMBRILOR MISIUNII DIPLOMATICE
3. FUNCȚIILE MISIUNILOR DIPLOMATICE
3.1. PRECIZĂRI PRELIMINARE
3.2. FUNCȚIA DE REPREZENTARE
3.3. FUNCȚIA DE NEGOCIERE
3.4. FUNCȚIA DE OBSERVARE ȘI INFORMARE
3.5. FUNCȚIA DE REALIZARE A COOPERĂRII INTERNAȚIONALE
3.6. FUNCȚIA DE PROTEJARE A INTERESELOR STATULUI ACREDITANT ȘI
A CETĂȚENILOR ACESTUIA
4. IMUNITĂȚI, PRIVILEGII ȘI FACILITĂȚI DIPLOMATICE
4.1. IMUNITĂȚILE DIPLOMATICE
4.2. PRIVILEGIILE DIPLOMATICE
4.3. FACILITĂȚILE DIPLOMATICE

PARTEA A II-A - DREPTUL CONSULAR

1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1. NOȚIUNEA, DEFINIREA ȘI CARACTERISTICILE DREPTULUI
CONSULAR
1.2. IZVOARELE DREPTULUI CONSULAR
1.3. CODIFICAREA DREPTULUI CONSULAR
2. RELAȚIILE CONSULARE
2.1. NOȚIUNEA DE RELAȚII CONSULARE, STABILIREA ȘI ÎNCETAREA
RELAȚIILOR CONSULARE
2.2. SUBIECTELE RELAȚIILOR CONSULARE
2.3. ISTORIA RELAȚIILOR CONSULARE ROMANEŞTI
2.4. REPREZENTAREA CONSULARĂ A CETĂȚEANULUI EUROPEAN
3. OFICIILE CONSULARE
3.1. ÎNFIINȚAREA ȘI ÎNCETAREA OFICIILOR CONSULARE
3.2. RANGUL, CATEGORIA ȘI CLASELE OFICIILOR CONSULARE
73
 3.3. PERSONALUL OFICIILOR CONSULARE
3.4. NUMIREA ȘI ADMITEREA MEMBRILOR OFICIULUI CONSULAR
3.5. PATENTA CONSULARĂ ȘI EXEQUAT-URUL CONSULAR
4. FUNCȚIILE CONSULARE
4.1. CARACTERIZAREA NOȚIUNII DE FUNCȚII CONSULARE
4.2. TRĂSĂTURILE FUNCȚIILOR CONSULARE
4.3. CLASIFICAREA FUNCȚIILOR CONSULARE
4.4. CONȚINUTUL FUNCȚIILOR CONSULARE
5. IMUNITĂȚILE ȘI PRIVILEGIILE OFICIILOR CONSULARE ȘI ALE
MEMBRILOR ACESTORA
5.1. ENUMERAREA IMUNITĂȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR POTRIVIT
CONVENȚIEI DE LA VIENA DIN 1963
5.2. CONȚINUTUL IMUNITĂȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR CONSULARE
5.3. BENEFICIARII PRIVILEGIILOR ȘI IMUNITĂȚILOR CONSULARE
5.4. ÎNCEPUTUL ȘI ÎNCETAREA PRIVILEGIILOR ȘI IMUNITĂȚILOR
CONSULARE

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ RECOMANDATĂ

73
 PARTEA I – DREPTUL DIPLOMATIC

1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1. NOȚIUNEA, DEFINIREA ȘI CARACTERISTICILE DREPTULUI

DIPLOMATIC

Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează statutul

organelor diplomatice sau totalitatea regulilor de drept internațional care se referă la
organizarea, sarcinile, competența și statutul organelor pentru relațiile externe. Dreptul
diplomatic este definit în doctrină ca o ramură a dreptului internațional public care are ca
obiect normele și practica ce reglementează relațiile externe ale statelor și ale altor subiecți de
drept internațional sau ca fiind acea parte a dreptului internațional care stabileşte regulile
practicii relațiilor externe ale statelor între ele, ori ca o ramură a dreptului internațional public
care reglementează înființarea, funcționarea și statutul juridic, precum și desființarea
organelor relațiilor internaționale.
Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activității diplomatice
desfăşurate de organele interne ale statelor, ca și de organele externe ale acestora, create în
acest scop – misiunile diplomatice permanente și misiunile diplomatice ad-hoc –, precum și
anumite laturi ale activității conferințelor și organizațiilor internaționale.
De aici rezultă că:
- dreptul diplomatic nu se situează în afara dreptului internațional, ci constituie o ramură a
acestuia;
- în comparație cu celelalte norme ale dreptului internațional în ansamblu, normele dreptului
diplomatic joacă un rol instrumental, în sensul că el ajută la atingerea obiectivelor de politică
externă și oferă modalitățile de stabilire și de ducere a relațiilor dintre state și, într-un fel,
contribuie direct efectiv la asigurarea aplicării celorlalte norme ale dreptului internațional;
- dreptul diplomatic ocupă un rol central în cadrul dreptului internațional pentru că se ocupă
de însuşi mecanismul care face să existe și să se desfăşoare relațiile dintre state;
- la baza dreptului diplomatic stau aceleaşi principii fundamentale și generale pe care se
sprijină și dreptul internațional contemporan; principiile fundamentale ale dreptului
internațional constituie criteriul suprem în aprecierea legalității activității diplomatice, ele
constituie călăuza activității diplomatice și trebuie să fie respectate cu strictețe;
- fundamentul dreptului diplomatic rezidă în imperativul stabilirii și dezvoltării unor relații
normale între state, de menținere a contactelor și de realizare a unei colaborări între ele – ceea
ce presupune prezența și funcționarea într-un stat străin a organelor de reprezentare – precum
și în dezideratul pe care-l au statele ca relațiile diplomatice să funcționeze pe o bază stabilă și
ordonată.

1.2. IZVOARELE DREPTULUI DIPLOMATIC

Prin izvor al dreptului diplomatic, în sens formal, înțelegem mijloacele juridice prin
care statele exprimă și consacră normele formate prin acordul lor de voințe cu privire la
domeniul relațiilor diplomatice.
Caracteristici ale izvoarelor dreptului diplomatic:
- precizările cu privire la izvoarele dreptului internațional sunt valabile și în ce priveşte
dreptul diplomatic;
73
- izvoarele dreptului diplomatic se plasează atât în sectorul dreptului internațional, cât și în cel
al dreptului intern: normele referitoare la înființarea, funcționarea și încetarea misiunilor
diplomatice sunt, în primul rând, norme care țin de ordinea juridică internațională; în
legislația internă a statelor există norme care reglementează un aspect sau altul în legătură cu
organele diplomatice (numirea lor, statutul juridic etc.). Sunt, aşadar, surse ale dreptului
diplomatic: cutuma, tratatul, principiile generale ale dreptului recunoscute de națiuni, legile
interne, jurisprudența și doctrina.
a) Cutuma – reprezintă o repetare constantă a unor comportamente determinate,
bazate pe convingerea îndeplinirii unei obligații juridice, o exprimare tacită a
consimțământului statului cu privire la recunoaşterea unei reguli ca normă de conduită
obligatorie. Dat fiind modul în care s-au format, normele dreptului diplomatic au avut un
caracter precumpănitor cutumiar; cutuma constituie sursa cea mai veche a dreptului
diplomatic și continuă să joace încă un rol important. Pe plan internațional, sursele dreptului
diplomatic puteau fi găsite, în principal, în regulile cutumiare ale dreptului internațional;
numărul convențiilor multilaterale era foarte mic.
Toate regulile privind inviolabilitatea agenților diplomatici, a sediului misiunii
diplomatice și a reşedinței agenților diplomatici, exceptarea de la jurisdicția statului de
reşedință sunt exemple de reguli de drept diplomatic de natură cutumiară. Până la codificarea
din 1961 a dreptului diplomatic, nu a existat în dreptul internațional un tratat general la care
statele să fi aderat sau vreun alt act formal prin care acestea să fi acceptat regulile care
alcătuiesc dreptul diplomatic. Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice
afirmă că regulile dreptului internațional cutumiar trebuie să continue a guverna materiile care
n-au fost reglementate în mod firesc în dispozițiile ei, învederându-se prin aceasta importanța
cutumei internaționale ca sursă a dreptului diplomatic.
b) Tratatul internațional – constituie unul dintre izvoarele fundamentale ale
dreptului internațional, în general și ale dreptului diplomatic, în mod implicit, având o
însemnătate normativă primordială.
Primele convenții de codificare a normelor dreptului diplomatic sunt:
- Regulamentul de la Viena din 1815 privitor la rangurile reprezentanților diplomatici,
completat prin Protocolul de la Aix-la-Chapelle din 21 noiembrie 1818 privind clasificarea
agenților diplomatici;
- La 20 februarie 1928, în cursul celei de-a VI-a Conferințe panamericane, s-a încheiat la
Havana o convenție multilaterală cu privire la funcționarii diplomatici. Instituția reprezentării
diplomatice ale în prezent o bază convențională ca urmare a adoptării Convenției de la Viena
din 1961; principalul merit al codificării din 1961 este acela de a fi plasat definitiv dreptul
diplomatic din sfera cutumiară în cea convențională.
Tratatul constituie în prezent principala sursă a dreptului diplomatic. În afara
acordurilor multilaterale care au ca scop reglementarea relațiilor diplomatice dintre state,
norme convenționale privitoare la acest domeniu pot fi stabilite și în tratate bilaterale precum
cele relative la acordarea de privilegii și imunități trimişilor statelor respective, angajamente
generale pe care două state și le asumă între ele cu privire la misiunea diplomatică etc.
c) Principiile generale de drept – constituie un alt izvor al dreptului diplomatic, cu
caracter subsidiar (a se vedea art. 38 alin 1 din Statutul Curții Internaționale de Justiție), în
această categorie înscriindu-se reguli cu relevanță și aplicabilitate în domeniul dreptului
diplomatic: egalitatea, reciprocitate, obligația de despăgubire etc.
d)Jurisprudența – sentințe ale unor instanțe internaționale, în special cele ale Curții
Internaționale de Justiție și alte sentințe pronunțate ex aequo et bono; normele statutare ale
unui organism internațional, care atribuie deliberărilor în materie de statut al delegaților
permanenți ai statelor străine la organizația respectivă etc.
73
 e) Doctrina – adică studiile juridice au o valoare subsidiară, ele nefiind o sursă
independentă de drept; uneori se ține seama de opiniile specialiştilor în dreptul internațional la
elaborarea normelor dreptului internațional.
f) Normele dreptului intern – constituie sursă a dreptului diplomatic în măsura în
care reglementează instituții ale dreptului diplomatic: dispoziții legislative și statutare prin
care statele reglementează funcționarea reprezentanțelor lor diplomatice în străinătate,
procedura de numire a şefilor de misiune și a celorlalți membri ai misiunii, desfăşurarea
activității interne a unei misiuni diplomatice, relațiile dintre misiunea diplomatică și
administrația internă etc.
g)Curtoazia internațională – nu reprezintă un izvor propriu-zis al dreptului
diplomatic, nu este o normă juridică, nerespectarea ei nu constituie un fapt ilicit și nu
angajează răspunderea juridică a statului, ci, de obicei, un comportament similar din partea
statului afectat. Ea oferă criterii și reguli care pot favoriza relațiile diplomatice. Regulile de
curtoazie sunt de natură să releve atitudinea reciprocă de respect față de personalitatea
statelor, a reprezentanților acestora, a cetățenilor lor, ca reflectare a unor raporturi între puteri
suverane, ele rezultând însa din acte unilaterale. Pot fi citate ca reguli de curtoazie cele
întâlnite în protocol, în ceremonialul diplomatic etc. Unele din regulile de curtoazie au
devenit treptat, fie pe cale cutumiară, fie pe cale convențională, norme de drept internațional
(cum ar fi, de exemplu, cele referitoare la imunitate și privilegii diplomatice).

1.3. CODIFICAREA DREPTULUI DIPLOMATIC

Codificarea normelor juridice internaționale destinate reglementării lor a apărut destul

de târziu, deşi relațiile diplomatice au însoțit statele de la apariția lor, iar relațiile diplomatice
s-au bazat pe uzanțe și cutume internaționale, cu toate că uzanțele internaționale, care
alcătuiesc aşa-numita curtoazie internațională, nu au valoare de izvor de drept. Încercări de
codificare a regulilor referitoare la relațiile diplomatice există din secolul al XIX-lea,
codificări care, dezvoltându-se, au dus la apariția unei ramuri distincte a dreptului
internațional public – dreptul diplomatic. Astfel, pornindu-se de la un drept cutumiar, dreptul
diplomatic a evoluat astăzi către un drept preponderent convențional.
Anexa a XVII-a a Actului final al Congresului de la Viena din 1815 privind anumite
reguli de clasificare și de precădere a agenților diplomatici a fost primul acord multilateral
care a realizat o codificare a dreptului diplomatic. Acest acord a înlocuit vechile criterii de
precădere între agenții diplomatici, bazate pe rațiuni istorice și de prestigiu, printr-un criteriu
obiectiv: acela al apartenenței agentului diplomatic la una din cele patru clase, iar în cadrul
unei clase, de vechimea agentului în statul respectiv.
Scopul Regulamentului de la Viena, adoptat de Congresul din 1815 și modificat trei
ani mai târziu la Aix-de-Chapelle, era să elimine în viitor dificultățile care generaseră aşa de
des conflicte de precădere, tratând în detaliu chestiunea agenților diplomatici. Societatea
Națiunilor a decis în 1924 să numească un Comitet de experți pentru a studia problema
codificării progresive a dreptului internațional; printre subiectele aflate pe lista privilegiilor și
imunităților diplomatice. Problema a fost examinată între anii 1924-1928, dar în afară de
strângerea materialului privind practica statelor, cercetările întreprinse nu au depășit nivelul
unui comitet de experți și una din propuneri era aducerea la zi a regulamentului din 1815.
Cea de-a VI-a Conferință internațională americană întrunită în 1928 la Havana a
adoptat Convenția privind agenții diplomatici, la care au aderat un număr însemnat de state
latino-americane.
În sesiunea pe care a ținut-o la Cambridge în 1895, Institutul de drept internațional s a
ocupat de elaborarea unui regulament privind imunitățile diplomatice și a adoptat un text
73
format din 17 articole; în sesiunea de la New York din 1929 au fost examinate regulile privind
imunitatea diplomatică.
După cel de-Al doilea război mondial, primul instrument adoptat în cadrul O.N.U. a
fost „Convenția cu privire la imunitățile și privilegiile ONU”, care va avea un rol important în
evoluția diplomației multilaterale. Evoluțiile produse în practica diplomatică după 1815
impuneau o nouă și cuprinzătoare codificare a dreptului și uzanțelor care priveau pe trimisul
diplomatic, fapt ce a fost realizat la Conferința de la Viena din 1961. Convenția de la Viena
din 18 aprilie 1961 privind relațiile diplomatice a fost adoptată de Conferința
plenipotențiarilor, convocată și ținută la Viena între 2 martie și 4 aprilie 1961 și a intrat în
vigoare la 24 aprilie 1964. Pentru reglementarea celorlalte relații diplomatice, altele decât cele
bilaterale permanente, au fost adoptate ulterior încă două convenții. Prima, adoptată în anul
1969, la Viena, „Convenția privind misiunile speciale”, vizează diplomația ad-hoc, iar cea de-
a doua, adoptată în anul 1975, tot la Viena, „Convenția privind reprezentarea statelor în
relațiile lor cu organizațiile cu caracter universal”, vizează diplomația multilaterală.
Preocupări de codificare a regulilor de drept diplomatic au existat și în plan regional.
De exemplu: „Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei”, adoptat
la Paris, la 2 septembrie 1949. Deşi procesul de codificare nu s-a încheiat, deoarece dreptul
diplomatic este astăzi o ramură distinctă a dreptului internațional public, ramură care poate fi
apreciată ca una centrală, pentru că, fără dreptul diplomatic celelalte norme internaționale ar
rămâne fără efect.
Prin intermediul dreptului diplomatic întregul sistem de norme al dreptului
internațional
public este viabil ca drept al păcii, al relațiilor paşnice, de colaborare dintre subiectele
dreptului internațional, dintre state.
Deşi dreptul diplomatic este o ramură a dreptului internațional public, se întâlnesc
numeroase reguli care aparțin dreptului intern al statelor, care stabileşte competența, normele
referitoare la multe aspecte ale diplomației (numirea agenților diplomatici, a misiunilor
diplomatice, structura acestora, organizarea, funcționarea și statutul organelor de stat interne
pentru relațiile internaționale). Dreptul diplomatic are, însă, un rol determinant asupra
legislației interne, aceasta trebuind să fie în concordanță cu angajamentele asumate de state
prin tratatele internaționale.

1.4. INTERACȚIUNEA DINTRE DREPTUL DIPLOMATIC, DIPLOMAȚIE,

POLITICĂ EXTERNĂ ȘI MORALA INTERNAȚIONALĂ

a) Diplomația și dreptul diplomatic

Etimologic, cuvântul diplomație vine din grecescul „diploma”, folosit în Grecia antică
pentru a desemna tăblițele încredințate solilor, ca semn al împuternicirii lor. Diplomația a
primit mai multe definiții în literatura de specialitate.
În Dicționarul diplomatic, diplomația este prezentată ca fiind o formă distinctă a
raporturilor bilaterale și multilaterale dintre state, caracterizată prin întreținerea unor raporturi
și activități oficiale și căutarea, prin intermediul negocierilor a intereselor statelor prin
înțelegeri directe, dar și ca arta de asigura, conduce și practica negocierile în numele unui stat
cu alt stat sau state.
Nicolae Titulescu, cunoscut diplomat român, considera că „diplomația sintetizează
mai multe ştiințe” pe care „arta diplomaților le pune în operă în complexele tratative în care
sunt angajați”.
Morton A. Kaplan, pe care Dumitru Mazilu îl consideră unul dintre cei mai reputați
analişti ai relațiilor internaționale, la fel ca și Harold Nicholson, numesc diplomația o
73
profesiune foarte veche, distinctă, de o complexitate deosebită, implicând mânuirea cu
inteligență a celor mai multe concepte elaborate de ştiințele sociale și, îndeosebi, de ştiința
dreptului și relațiile internaționale, iar diplomații de valoare au fost dintotdeauna oameni
instruiți, cunoscători ai domeniului și ai domeniilor conexe. Henry Kissinger, raportând
termenul de diplomație la domeniul ştiințific pe care-l foloseşte, aprecia că istoricii
desemnează, de regulă, prin acest termen relațiile externe ale statului; în jurnalistică, termenul
se foloseşte pentru a desemna ministerul de externe, atunci când este implicat în promovarea
unei poziții față de un eveniment extern; în vorbirea curentă, noțiunea desemnează o abilitate
de a rezolva o situație conflictuală.
Termenul „diplomație” este de origine greacă (diploo) și, inițial, desemna acțiunea de
redactare a actelor oficiale în două exemplare (diplome).
Un exemplar reprezenta actul (scrisoarea) de împuternicire a trimisului oficial și cel
de-al doilea exemplar era păstrat la arhivă. De aici, numele dat purtătorului dubletului a fost
acela de diplomat, iar activitatea acestuia s-a numit diplomație, deşi aceşti termeni s-au
utilizat ca atare mult mai târziu, începând cu sec. al XVIII-lea în prezent, expresia diplomație
a dobândit mai multe sensuri, utilizate în funcție de contextul concret determinat, mai larg sau
mai restrâns.
Diplomația într-un sens mai direcționat poate desemna și unul sau mai multe organe
ale statului (de exemplu ministerul de externe, misiunile diplomatice ale unui stat etc.).
Diplomație în limbajul comun poate semnifica politețea, tactul, răbdarea, o bună
judecată însoțită de un interes precis și curtoazie, dar și, într-un sens peiorativ, poate desemna
duplicitatea, manipularea negativă, înşelătoria, sens pe care, evident, nu-l vom reține în
contextul analizelor care urmează.
Diplomația desemnează într-un sens foarte larg politica externă a unui stat (diplomația
românească), sau a unui grup de state (diplomația Uniunii Europene), ori a unei epoci
(diplomația contemporană) sau a unei regiuni geografice (diplomația Orientului Mijlociu).
Diplomația mai poate desemna și funcțiile îndeplinite de un diplomat sau o misiune
diplomatică și acest sens îl vom avea în vedere în continuare. Diplomația trebuie privită și
definită în contextul relațiilor internaționale, pentru că, din perspectiva politicii externe a
statului, acestea constituie obiectul diplomației. Astfel, diplomația se înfățişează ca o instituție
politico-juridică importantă, respectiv ca o sumă de acțiuni și reguli juridice stabilite atât prin
legile interne, cât și prin tratate internaționale, adoptate cu scopul de a reglementa relațiile
dintre state și organizațiile internaționale pentru realizarea politicii lor internaționale.
Diplomația, având în vedere domeniul extrem de important în care acționează –
politica externă – poate fi privită ca o adevărată artă a administrării relațiilor internaționale,
dar și ca o ştiință, într-o dublă perspectivă: mai întâi, pentru că diplomația este o activitate
care trebuie să fie desfăşurată pe baza unor principii și reguli fundamentate ştiințific și apoi,
pentru că ea constituie o disciplină de studiu care are ca obiect relațiile dintre state și
interesele acestora. De aceea, diplomația a devenit o adevărată profesiune care exclude prin
definiție amatorismul. Diplomația veritabilă este apanajul profesioniştilor, adică a
funcționarilor publici special pregătiți să facă față sarcinilor deosebit de complexe ale politicii
externe – diplomații.
O definiție a Diplomației poate fi dată, ca fiind: conducerea raporturilor unui stat cu alt
stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale și cuprinde acțiunea proprie a agenților
diplomatici și activitatea specifică a organelor interne ale statului (şeful statului, ministerul
afacerilor externe etc.) în domeniul politicii externe, reprezentând astfel un instrument de bază
al relațiilor externe ale statului pentru apărarea drepturilor și intereselor acestuia în raport cu
alte state și cu organizațiile internaționale.
Se poate constata că, în multitudinea relațiilor dintre state și organizații internaționale,
o mare parte și cea mai importantă este cea a relațiilor diplomatice, ca formă superioară și
73
stare de normalitate a legăturilor dintre state, pentru că nu pot exista decât în condiții de pace,
ele însele fiind instrumente ale păcii.
Potrivit altor definiții date diplomației în literatura de specialitate, aceasta constă în
„conducerea raporturilor unui stat cu altul prin mijloace oficiale, urmărindu-se acomodarea
intereselor lor prin mijloace paşnice și, îndeosebi, prin negocieri”.
Putem spune, în concluzie, că diplomația este un complex de acte și manifestări cu
caracter juridic sau protocolar ale subiectelor de drept internațional, exprimate prin autoritățile
desemnate de legea internă sau structurile desemnate de statutele organizațiilor internaționale
cu gestionarea politicii externe ale acestora; este mijlocul prin care se nasc, se modifică sau se
sting raporturi juridice în cadrul comunității internaționale.
Activitatea diplomatică se desfăşoară în temeiul normelor dreptului intern, dar cu
observarea normelor dreptului internațional, într-un cadru juridic instituțional extern. Dreptul
diplomatic este cel care oferă cadrul juridic al stabilirii și derulării relațiilor dintre state, dintre
acestea și organizațiile internaționale, fapt ce-l deosebeşte de diplomația, care reprezintă un
instrument de realizare a politicii externe, a intereselor statelor.
În concluzie, dreptul diplomatic reprezintă ramura dreptului internațional public
alcătuită din totalitatea normelor juridice care au ca obiect reglementarea relațiilor
diplomatice dintre state, respectiv dintre acestea și organizațiile internaționale.

b) Dreptul diplomatic și politica externă

Dreptul diplomatic, parte a dreptului internațional public, constituie un mijloc de

orientare și de influențare a politicii externe a statelor în direcția unor obiective și valori
stabilite de acestea prin principiile și normele de drept diplomatic. Politica externă a statelor
trebuie să fie formulată și realizată în deplină concordanță cu principiile și normele de
dreptului diplomatic.
Politica externă a statelor, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea dreptului diplomatic,
la modificarea sau completarea acestuia, în raport cu nevoile reale ale raporturilor interstatale,
ale evoluției societății umane.
Diplomația este de cele mai multe ori confundată cu “politica externă” sau cu “relațiile
externe”, dar termenii nu sunt sinonimi. Diplomația este principalul, dar nu singurul
instrument al politicii externe (politică ce este condusă de liderii politici, prin diplomați,
oficiali civili sau militari). Politica externă, pe de altă parte, stabileşte scopuri, prescrie
strategii și impune măsurile ce trebuie folosite pentru îndeplinirea lor.

c) Dreptul diplomatic și morala

O mare parte a principiilor și normelor de drept internațional public își au originea în

normele morale, dreptul internațional fiind în esența sa bazat pe regulile moralei. Dreptul
internațional, la rândul său, influențează regulile morale ale raporturilor interstatale,
contribuind la dezvoltarea acestora în raport cu cerințele vieții internaționale bazate pe drept.
Dreptul diplomatic, ca parte a dreptului internațional public, presupune la rândul său,
existența unor legături de influențare și intercondiționare reciprocă cu morala.
73
 2. RELAȚIILOR DIPLOMATICE

2.1. NOȚIUNEA DE RELAȚII DIPLOMATICE

Relațiile diplomatice sunt o parte a relațiilor internaționale și „alcătuiesc o categorie

specială de raporturi între state, de o calitate superioară și de o importanță deosebită”. (Ion M.
Anghel). Michael Hardy aprecia că relațiile diplomatice reprezintă „conducerea, prin
intermediul organelor reprezentative și prin mijloace paşnice, a relațiilor externe ale unui
anumit subiect al dreptului internațional cu oricare alt subiect sau alți subiecți”. Relațiile
diplomatice sunt proprii statelor, care îşi admit reciproc, stabilind relațiile diplomatice,
personalitatea juridică internațională. (Ion Mazilu)
Dicționarul diplomatic din 1979 defineşte astfel relațiile diplomatice: raporturi politice
cu caracter oficial și de continuitate între state, stabilite pe baza acordului de voință reciproc,
prin misiuni diplomatice permanente pe care statele și le trimit în scopul dezvoltării
colaborării internaționale și al apărării intereselor fiecărui stat și ale cetățenilor săi pe
teritoriul celuilalt stat. Relațiile diplomatice reprezintă forma superioară a legăturilor dintre
state; ele contribuie la lărgirea și intensificarea raporturilor bilaterale în toate domeniile de
activitate (politic, economic, cultural - ştiințifice, consular etc.).
Evoluția relațiilor diplomatice din ultimele decenii a dus la apariția unor noi raporturi,
nu numai între state, ci și între acestea și organizațiile internaționale, realizându-se nu numai
prin misiuni permanente, ci și prin misiuni diplomatice ad-hoc (misiuni speciale). Ca urmare a
creării acestui nou tip de relații, diplomația cunoaşte la ora actuală mai multe forme de
manifestare:
• diplomația permanentă, care poate fi bilaterală sau multilaterală se realizează prin
intermediul organizațiilor internaționale;
• diplomația ad-hoc (temporară), realizată prin misiunile speciale; Pentru stabilirea relațiilor
diplomatice este necesară îndeplinirea anumitor condiții care, deocamdată, scapă
reglementărilor de drept internațional.
Totuşi, din practica statelor rezultă că cel puțin următoarele condiții trebuie
îndeplinite:
• entitatea care stabileşte relații diplomatice să aibă calitatea de subiect de drept internațional,
deoarece principalele subiecte sunt statele;
• când două state stabilesc relații diplomatice, este necesară recunoaşterea lor reciprocă,
deoarece relațiile diplomatice nu se pot stabili în lipsa acestuia, nici chiar atunci când este
doar o recunoaştere de facto. Uneori, prin actul recunoaşterii se exprimă și intenția de a stabili
relații diplomatice. Cu toate acestea, actul recunoaşterii nu implică și existența obligatorie a
relațiilor diplomatice între cele două state;
• stabilirea relațiilor diplomatice se realizează numai pe baza acordului reciproc, prin
exprimarea liberă a consimțământului părților, acord care poate lua forma unui tratat solemn
sau a unui schimb de note între ministerele afacerilor externe, ori o altă formă potrivit
practicii diferite a statelor.
Deși relațiile diplomatice sunt caracterizate prin continuitate ca stare de normalitate,
există posibilitatea încetării acestora, aceasta putând fi:
• totală – ceea ce presupune ruperea relațiilor diplomatice;
• temporară – ceea ce presupune suspendarea relațiilor diplomatice.
Ruperea relațiilor diplomatice poate avea loc din motive diverse, cel mai adesea
aplicată ca măsură de constrângere fără folosirea forței, sau ca rezultat al stării conflictuale
73
armate. Această modalitate de încetare a relațiilor diplomatice reprezintă un act unilateral al
statelor, care se poate manifesta:
• expres (declarație oficială, motivată sau nu) sau
• tacit, caz în care deseori sunt ascunse adevăratele intenții.
Suspendarea relațiilor diplomatice este rezultatul unor împrejurări temporare care fac
imposibilă menținerea lor pentru perioade determinate, cum ar fi, de exemplu, ocuparea
teritoriului statului (debelatio).
Dreptul internațional public actual oferă posibilitatea uzitării instituției puterii
protectoare, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a ONU, nr. 22AM, din 13 februarie
1946 ceea ce înseamnă reprezentarea intereselor unui stat chiar în timp de conflict armat.

2.2. STABILIREA ȘI ÎNCETAREA RELAȚIILOR DIPLOMATICE

Relațiile diplomatice constituie cea mai însemnată formă a relațiilor dintre state și
dezvoltarea lor constituie una dintre cele mai importante cerințe ale securității internaționale.

a) Stabilirea relațiilor diplomatice

Stabilirea relațiilor diplomatice constituie un act internațional politic și juridic în
acelaşi timp, pentru stabilirea cărora fiind necesar un acord între cele două state interesate.
Stabilirea relațiilor diplomatice necesită îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
- entitățile între care se stabilesc relațiile diplomatice trebuie să aibă personalitate juridică
internațională, adică să aibă calitatea de subiect de drept internațional, titular de drepturi și
obligații internaționale;
- cele două state sau guvernele celor două state trebuie să se fi recunoscut;
recunoaşterea statelor și a guvernelor reprezintă punctul de plecare în stabilirea de relații
diplomatice și o premisă a relațiilor diplomatice; prin stabilirea de relații diplomatice se
declanşează acțiunea prin care statele îşi recunosc în mod reciproc personalitatea juridică
internațională, nu se pot stabili relații diplomatice decât între două state care se recunosc;
- trebuie să existe un acord în acest sens între cele două state; stabilirea de relații
diplomatice are loc pe baza consimțământului lor mutual, în temeiul unui acord de voințe
între statele implicate în acest proces. (Ion M. Anghel)
Art. 2 din Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice stipulează în mod expres
că: „Stabilirea de relații diplomatice între state și trimiterea de misiuni diplomatice
permanente se fac prin consimțământ mutual”. Acordurile prin care se stabilesc relații
diplomatice pot fi tratate, clauze în cuprinsul tratatelor, schimburi de scrisori între miniştrii de
externe. Relațiile diplomatice se stabilesc pe termen nedefinit, întrucât semnifică permanența
conlucrării permanente. (Traian Chebeleu) Este necesar ca acordul dintre cele două state să se
refere explicit la stabilirea relațiilor diplomatice. Stabilirea de relații diplomatice și trimiterea
de misiuni permanente sunt două acte diferite. Statele pot stabili între ele relații diplomatice
fără a trimite reprezentanți și fără a înființa misiuni permanente, ci prin misiuni temporare sau
prin intermediul misiunilor diplomatice ale unui stat terț. Acordul prin care se înființează o
misiune diplomatică poate avea forma unui tratat special sau poate să facă parte dintr-un tratat
general; el poate fixa data în care vor fi înființate misiunile diplomatice sau să prevadă numai
în general; poate stabili rangul şefului misiunii diplomatice. De obicei, după stabilirea
relațiilor diplomatice, precum și după încheierea acordului cu privire la înființarea de misiuni
diplomatice permanente, statele părți publică un comunicat.

b) Încetarea relațiilor diplomatice

Încetarea relațiilor diplomatice poate fi:
- temporară
73
- definitivă.
În prima situație, relațiile diplomatice sunt suspendate, în cea de-a doua, relațiile
diplomatice se rup.
Suspendarea și ruperea relațiilor diplomatice sunt două instituții juridice distincte,
împrejurări specifice conducând fie la suspendarea, fie la ruperea relațiilor diplomatice.
Efectele generate de fiecare sunt diferite. În cazul suspendării, relațiile diplomatice se mențin
în forma în care existau la data suspendării, nefiind necesară prezentarea unor noi scrisori de
acreditare de către şeful de misiune diplomatică. Prin ruperea relațiilor diplomatice,
raporturile oficiale dintre cele două state sunt întrerupte, misiunile diplomatice se închid,
agenții diplomatici și ceilalți membri ai misiunii diplomatice trebuie să părăsească teritoriul
statului acreditar. (Ion M. Anghel). Ruperea relațiilor diplomatice este urmată de retragerea
reciprocă a misiunilor diplomatice. Ea poate fi cauzată de o politică duşmănoasă a unui stat
împotriva celuilalt, de comiterea unor acțiuni care exclud posibilitatea desfăşurării normale a
misiunii diplomatice etc. Restabilirea relațiilor diplomatice care au fost rupte se face printr-un
acord între cele două state interesate.

2.3. MISIUNILE DIPLOMATICE – CATEGORII, STRUCTURĂ,

ORGANIZARE

a) Organele de stat interne pentru relațiile diplomatice

Activitatea de politică externă a statului se realizează atât de autoritatea legislativă, cât

și de autoritățile administrației publice centrale, pe baza prevederilor legislației interne
referitoare la organizarea și funcționarea acestora. Parlamentul, ca autoritate legislativă, este
cel care adoptă legile de ratificare și aderare la tratatele internaționale, precum și alte legi prin
care se transpun în plan normativ strategiile de politică externă a statului. El poate stabili chiar
relații directe, cu pronunțat caracter diplomatic, sau poate să-și exprime poziția față de
anumite aspecte internaționale cu implicații directe în politica externă a statului. De
asemenea, el este cel care desemnează reprezentanții statului pentru unele organizații
internaționale, de exemplu, în Parlamentul Consiliului Europei.
Şeful statului este reprezentantul statului în raporturile cu alte state și, în virtutea
acestei calități, poate încheia tratate internaționale, adresează mesaje Parlamentului cu privire
la problemele politicii naționale, inclusiv cele de politică externă, acreditează și recheamă
reprezentanții diplomatici, aprobă, înființează, desființează sau schimbă rangul misiunilor
diplomatice. De asemenea, reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângă
şeful statului. Când se află în străinătate, şeful statului beneficiază de toate imunitățile și
privilegiile diplomatice. El poate negocia încheierea tratatelor internaționale fără a prezenta
deplinele puteri.
şeful guvernului, ca și şeful statului, exercită atribuții de reprezentare a statului în
relațiile externe, poate negocia și încheia tratate internaționale fără a prezenta deplinele puteri,
numeşte negociatorii acordurilor internaționale care sunt supuse aprobării lui, numeşte și
recheamă unele categorii de diplomați. Ca și şeful statului, când se află în străinătate, se
bucură de toate imunitățile și privilegiile diplomatice. Ministerul Afacerilor Externe
reprezintă organul central de specialitate al administrației de stat, creat special pentru a
organiza și desfăşura direct relațiile de politică externă ale statului. Ministrul afacerilor
externe îndeplineşte aceste funcții împreună cu personalul ministerului și cu personalul
diplomatic din străinătate, menținând o legătură strânsă cu şefii misiunilor diplomatice străine
acreditați în statul său. Ministerul Afacerilor Externe, ca organ de specialitate în domeniul
relațiilor externe, pregăteşte proiectele tratatelor care urmează a fi încheiate cu alte state,
poate încheia anumite acorduri, notifică statelor străine numirea sau rechemarea unor agenți
73
diplomatici și îndeplineşte alte atribuții pentru realizarea generală a politicii externe a statului.
Ministrul de externe reprezintă guvernul în străinătate și poate negocia și încheia acorduri
internaționale fără a prezenta deplinele puteri. El îndeplineşte atribuții directe cu privire la
toate aspectele politicii externe a statului și are competența de a controla misiunile
diplomatice și consulare ale statului său, iar când se află în străinătate, beneficiază de toate
imunitățile și privilegiile diplomatice. Și alte autorități ale administrației publice centrale de
specialitate au atribuții în realizarea politicii externe a statului, precum ministerele din
domeniul comerțului, apărării naționale, afacerilor interne, culturii, educației etc.

b) Organele de stat externe pentru relațiile diplomatice

Misiunea diplomatică permanentă este organul specializat al statului sau al unei

entități cu personalitate internațională, creat în mod permanent pe lângă un alt stat sau altă
entitate cu personalitate internațională, cu consimțământul acestora, cu scopul de a asigura
realizarea și menținerea relațiilor diplomatice. Statul care trimite misiunea diplomatică se
numeşte stat acreditant, iar cel care primeşte se numeşte stat acreditar.
Practica statelor și a organizațiilor a dus în timp la apariția mai multor categorii de
misiuni diplomatice permanente, atât în cadrul diplomației bilaterale (mai ales), cât și în
cadrul diplomației multilaterale. Misiunile diplomatice pot fi clasificate în mai multe
categorii, astfel:
a) misiunea diplomatică permanentă și misiunea diplomatică temporară – prima
categorie nu are existența fixata în timp, cea de-a doua ființând pentru o anumită
perioadă;
b) misiunea diplomatică cu sarcini generale și misiunea diplomatică trimisă cu
însărcinare precisă – prima este, de regulă, o misiune permanentă, cea de-a doua
categorie, o misiune temporară, având sarcini determinate, precum participarea la
anumite solemnități, la negocierea unui tratat etc.;
c) după rangul misiunii diplomatice, nivelul de reprezentare și al calității pe care o are
subiectul de drept internațional al cărui organ este, în cadrul diplomației bilaterale,
deosebim între:
- Ambasadă – care constituie misiunea diplomatică cea mai importantă, cu rangul cel mai
înalt, condusă de un ambasador;
- Nunțiatura apostolică – care reprezintă misiunii a Sfântului Scaun într-un stat, condusă de
nunțiul apostolic;
- Legație – misiune diplomatică de rang inferior ambasadei, condusă de un ministru sau
ministru rezident (astăzi în număr redus);
- Internunțiatura apostolică – reprezintă Sfântul Scaun în țările unde nu există nunțiatură,
corespunde ca rang legației și este condusă de un internunțiu;
- Înaltul Comisariat – misiune diplomatică a unui stat cu care acesta are relații și interese
deosebit de strânse – statele Commonwealth-ului britanic (Canada, Australia, Noua Zeelandă,
Ceylon), condusă de un Înalt Comisar, de acelaşi rang cu ambasada; Comunitatea francofonă
prezintă varianta Înaltelor Reprezentanțe conduse de un Înalt Reprezentant;
d) o altă categorie de misiuni diplomatice o constituie aceea a delegațiilor permanente
ale statelor la organizațiile internaționale și misiunilor internaționale în diferite state
sau la diferite organizații internaționale.
În cadrul diplomației multilaterale întâlnim următoarele categorii de misiuni
diplomatice:
a) reprezentanțele permanente sau delegațiile permanente acreditate de un stat pe lângă o
organizație internațională guvernamentală;
b) misiunile permanente ale organizațiilor internaționale pe lângă state.
73
 Aceste misiuni pot fi conduse de către reprezentanți diplomatici din prima clasă/rang,
respectiv ambasadori (de exemplu Misiunea României la ONU, Misiunea României pe lângă
Uniunea Europeană, Misiunea României la NATO, Misiunea României pe lângă Consiliul
Europei, Misiunea României la UNESCO s.a.), din cea de-a doua clasă/rang de agenți
diplomatici (miniştri plenipotențiari, trimişi extraordinari) sau din cea de-a treia clasă/rang de
agenți diplomatici, cea a însărcinaților cu afaceri, cei cu titlu permanent (en pied), respectiv,
însărcinați cu afaceri ad interim (a.i.).
Structura misiunilor diplomatice diferă de la țară la țară și de la misiune la misiune.
R.G. Feltham consideră că structura unei misiuni diplomatice reflectă funcțiile acesteia și
prezintă ca valabil următorul exemplu:
• şeful misiunii
• Cancelaria
• Departamentul politic
• Administrația și coordonarea
• Secretariatul și arhivele
• Securitatea
• Comunicațiile și celelalte servicii tehnice
• Personalul localnic
• Contabilitatea
• Departamentul comercial
• Departamentul consular
• Serviciul militar, naval, aerian și alte servicii specializate

a) Şeful misiunii este coordonatorul Secției politice a misiunii diplomatice Convenția de

la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice prevede că şeful misiunii diplomatice este
„diplomatul însărcinat de statul acreditant pentru a acționa în această calitate”. Şefii
misiunilor diplomatice aparțin unor ranguri sau clase diferite. Ei sunt numiți și acreditați de
statul căruia îi aparține misiunea diplomatică (statul acreditant) în statul de reşedință (statul
acreditar) potrivit unei proceduri speciale. Şeful misiunii este răspunzător pentru toate
problemele legate de misiune. El poate să delege diferite funcții personalului misiunii, dar
este singurul responsabil, atât față de propriul guvern, cât și față de guvernul pe lângă care
este acreditat, pentru conducerea misiunii. Şeful misiunii acordă atenție deosebită
următoarelor aspecte:
– îndeplinirea obiectivelor politico-diplomatice care revin misiunii;
– transmiterea către guvernul țării gazdă a opiniilor propriului guvern asupra problemelor
importante de interes comun sau implicând o politică comună; în asemenea cazuri
acționează drept canal de comunicație între cele două guverne;
– elaborarea pentru propriul guvern de rapoarte asupra evenimentelor politice și
economice s.a. semnificative din țara de reşedință;
– informarea guvernului și a altor instituții și organisme din țara de reşedință asupra unor
aspecte ale politicii interne și externe ale țării sale;
– cunoaşterea și stabilirea de relații cu persoane cu influență în statul în care este acreditat;
– frecventarea unui cerc de relații cât mai larg și cât mai variat posibil, pentru a putea
îndeplini sarcinile prezentate mai sus.

b) Cancelaria
În statele care au adoptat acest sistem, şeful cancelariei este în mod obișnuit
responsabil pentru două funcții importante:
a) coordonarea activității misiunii
73
 b) supravegherea administrării misiunii.
În alte state, aceste sarcini revin adjunctului şefului de misiune (primului colaborator),
sau sunt încredințate altor membri ai personalului diplomatic al misiunii. Şeful cancelariei
asigură, totodată, rezolvarea cu promptitudine a corespondenței. Una dintre cele mai
importante sarcini ale şefului Cancelariei este întocmirea unor fise documentare conținând
toate informațiile locale pe care orice nou sef de misiune sau membru al personalului ar trebui
să le cunoască la sosirea la post.

c) Secția economică
Se ocupă, în mod deosebit, de dezvoltarea relațiilor economice și a celor comerciale
dintre cele două țări. Sarcina diplomatului responsabil cu activitatea economică a misiunii
diplomatice este aceea de a susține prin toate mijloacele posibile interesele economice ale
propriului stat; de a-i sprijini pe oamenii de afaceri aflați pe teritoriul statului acreditar, de a
răspunde cu promptitudine la toate întrebările specifice și, în general, de a furniza toate
informațiile de bază care să permită țării sale să elaboreze o strategie și o politică economică
și comercială adecvate, iar oamenii de afaceri să poată evalua avantajele pieții locale.

d) Secția cultură-presă
Diplomația culturală a devenit astăzi unul dintre mijloacele cele mai eficiente de
cunoaştere și apropiere a statelor fapt pentru care diplomații responsabili cu problemele de
cultură și presă trebuie să cunoască bine situația din țara de reşedință în aceste domenii,
pentru a putea să fie în măsură să identifice canale de comunicare eficiente. De asemenea,
diplomații cu sarcini culturale și de presă trebuie să fie experți în domeniile lor de activitate
din propria țară. Diplomatul responsabil cu activitatea culturală este principalul coordonator al
acțiunilor culturale majore desfăşurate de misiunea diplomatică în statul acreditar (expoziții
tematice – din domeniul istoriei, literaturii, artei s.a).

e) Secția consulară
Conform prevederilor art. 3 din Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile
diplomatice, „nici o dispoziție a prezentei Convenții nu poate fi interpretată ca interzicând
misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor consulare.” Zona de competență teritorială a
Secției consulare nu coincide, întotdeauna cu întregul teritoriu al statului acreditar, datorită
faptului că în anumite zone statul acreditant are înființate, cu acordul autorităților competente,
consulate generale, consulate, viceconsulate sau agenții consulare. De asemenea, este posibil
ca pe teritoriul statului acreditar să funcționeze unul sau mai multe consulate onorifice ale
statului acreditant.
Diplomaților încadrați la secția consulară îndeplinesc două mari categorii de funcții:
a) ale misiunii diplomatice – de reprezentare și ocrotire a intereselor statului și conaționalilor
săi, de promovare a relațiilor prieteneşti și de cooperare între statul trimi țător și statul de
reşedință și de informare prin mijloace licite cu privire la evoluția vieții politice, economice,
comerciale, culturale și ştiințifice din statul acreditar;
b) funcții specifice – privind reprezentarea, protecția și asistența acordată conaționalilor aflați
pe teritoriul statului de reşedință și în unele domenii cu caracter civil sau comercial.

f) Birourile ataşaților militari

În funcție de importanța misiunilor diplomatice acestea se pot subdivide în birou
militar propriu-zis, birou naval și al aerului. Birourile militare sunt conduse de un ataşat
militar, care face parte din cadrele Ministerului apărării statului acreditant, dar care, indiferent
de gradul său, este subordonat ierarhic şefului misiunii diplomatice. Această subordonare
73
ierarhică nu împiedică pe ataşații militari să comunice direct cu ministerele în privința
problemelor strict militare și în special acelora care se referă la secrete militare.
Ataşații militari îndeplinesc funcții:
a) de observare și informare asupra situației militare din țara de reşedință;
b) de cooperare cu autoritățile militare ale țării de reşedință, în cadrul acordurilor
stabilite între cele două state;
c) de reprezentare a statului acreditant la ceremoniile oficiale care au loc în țara de
reşedință (asistă la defilări cu ocazia sărbătorilor naționale, participă la exerciții și manevre
militare la care sunt invitați etc.);
d) de consilier tehnic al şefului misiunii diplomatice, în domeniile de specialitate
tehnico-militară, a căror cunoaştere este necesară pentru o justă apreciere a situațiilor care fac
obiectul analizelor politico-diplomatice.
g) Birourile ataşaților de afaceri interne constituie modalitatea de realizare a activității
de reprezentare externă a Ministerului Internelor și Reformei Administrative. Biroul ataşatului
de afaceri interne constituit în cadrul unei misiuni diplomatice a României în străinătate
cuprinde ansamblul personalului și mijloacelor afectate postului de ataşat de afaceri interne în
statul acreditar.

2.4. ÎNFIINȚAREA ȘI ÎNCETAREA UNEI MISIUNI DIPLOMATICE

Misiunea diplomatică este definită în doctrină ca fiind „organ al unui subiect de drept
internațional, instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept internațional și
însărcinat cu asigurarea relațiilor diplomatice ale acestui subiect”. (Philippe Cahier).
Un alt autor consideră misiunea diplomatică „agenția ori instituția pe care un stat o
înființează într-un alt stat cu consimțământul acestuia, în scopul de a menține cu el relațiile
diplomatice” (J. Perez de Cuellar)
Misiunea diplomatică constituie principalul instrument prin care se stabilesc și se
mențin relațiile diplomatice, contribuind direct și nemijlocit la realizarea colaborării dintre
ele. (Ion M. Anghel)
Înființarea unei misiuni diplomatice necesită existența relațiilor diplomatice între două
state și acordul lor de voință pentru schimbul de misiuni diplomatice. Dreptul de a stabili și
întreține relații diplomatice, de a primi și trimite misiuni diplomatice aparține în esență
statelor, dar există și alte subiecte de drept, alte entități, cărora dreptul internațional le
recunoaşte această facultate: Sfântul Scaun și Ordinul Suveran al cavalerilor de la Malta.
Evoluția vieții internaționale a făcut să se recunoască dreptul de legație (adică de a
primi și trimite misiuni diplomatice) și mişcărilor de eliberare națională. În doctrină se
menționează că mişcările de eliberare națională obişnuiau să trimită reprezentanțe permanente
în anumite capitale, precum și la organizații internaționale, denumite birouri sau oficii; în
ultimul timp, acestea s-au transformat în adevărate misiuni diplomatice, iar trimişii lor se
bucură de acelaşi tratament acordat ambasadorilor statelor suverane. Au, de asemenea, drept
de legație, organizațiile internaționale cu vocație generală (O.N.U. și instituțiile ei
specializate), organizațiile regionale etc. Condiția existenței consimțământului celor două
state pentru înființarea unei misiuni diplomatice este consfințită de art. 2 din Convenția de la
Viena din 1961 în următoarea formulare: „stabilirea unei misiuni diplomatice între state și
trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin consimțământ mutual”.
Încheierea acordului pentru înființarea unei misiuni diplomatice permanente este
precedată de tratative politice pentru discutarea acestui lucru.
Acordul de înființare a misiunii diplomatice poate îmbrăca forma juridică a unui tratat
de-sine-stătător sau poate face parte dintr-un tratat cu un conținut mai larg. Statul care trimite
misiunea diplomatică poartă denumirea de stat acreditant. Statul pe al cărui teritoriu se
73
înființează misiunea diplomatică se numeşte stat acreditar. Acordul cuprinde clauze
referitoare la rangul efectivul, competența misiunii diplomatice, la faptul dacă este vorba de
un schimb de misiuni diplomatice sau de înființarea numai a unei singure misiuni etc. Cauze
de ordin politic, precum dezvoltarea sau intenția de a dezvolta relațiile dintre state, conduc la
schimbarea rangului misiunii diplomatice, de regulă, în sens superior. Transformarea necesită,
de asemenea, acordul reciproc și expres al statelor. Atunci când, din diferite motive, misiunea
diplomatică nu mai este în măsură să funcționeze și să reprezinte interesele statului acreditant
în statul acreditar intervine suspendarea acestei misiuni, deşi relațiile diplomatice se mențin.
În doctrină sunt menționate, ca exemple care ilustrează această situație, cazurile statelor care,
fiind ocupate de forțele germane, și-au transferat guvernele lor în alte state (mai ales la
Londra). Încetarea misiunii diplomatice înseamnă întreruperea completă a funcțiilor misiunii
diplomatice, încetarea automată a sarcinilor care revin membrilor misiunii diplomatice.
Încetarea misiunii diplomatice poate avea drept cauze:
a) ruperea, din diferite cauze, a relațiilor diplomatice; statul acreditar este obligat să
respecte și să asigure protecția localurilor reprezentanței împreună cu bunurile și arhiva ei
(art. 45 din Convenția de la Viena). Se poate apela la un stat terț agreat de cele două părți
pentru reprezentarea intereselor pe timpul cât relațiile diplomatice sunt rupte;
b) dispariția unuia dintre state (fuziune sau dezmembrare) constituie un alt mod de
încetare a activității unei misiuni diplomatice;
c) refuzul de recunoaştere a guvernelor nou instalate în unul din cele două state;
d) suprimarea din motive bugetare,etc.

2.5. MEMBRII MISIUNII DIPLOMATICE

Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice clasifică membrii misiunii
diplomatice în trei categorii:
- şeful misiunii,
- membrii personalului misiunii,
- personalul privat al misiunii.
Membrii personalului misiunii diplomatice sunt, la rândul lor, clasificați în trei categorii:
- membrii personalului diplomatic,
- membrii personalului administrativ și tehnic,
- membrii personalului de serviciu.
Convenția de la Viena defineşte astfel categoriile menționate (art.1):
- şeful misiunii diplomatice este persoana însărcinată de către statul său să acționeze în
această calitate;
- membrii misiunii diplomatice sunt şeful misiunii și membrii personalului misiunii
diplomatice;
- membrii personalului misiunii diplomatice sunt membrii personalului diplomatic, cărora li
se adaugă personalul administrativ și de deservire;
- membrii personalului diplomatic sunt membrii personalului misiunii diplomatice care au
rang diplomatic;
- agentul diplomatic este şeful misiunii diplomatice sau un membru al personalului diplomatic
al misiunii;
- un membru al personalului administrativ și tehnic este un membru al misiunii diplomatice
angajat în serviciul administrativ sau tehnic al misiunii diplomatice;
- un membru al personalului de deservire este un membru al misiunii diplomatice din
departamentul de servicii interne al misiunii diplomatice,
- un funcționar particular este o persoană care se află în serviciul particular al unui membru al
misiunii diplomatice și care nu este angajat al statului trimițător.
73
 La categoriile menționate este necesar să adăugăm și categoria membrilor de familie a
membrilor misiunii, cărora statul acreditar le acordă un statut special.

Corpul diplomatic
Este format din totalitatea agenților diplomatici, împreună cu membrii familiei lor
aflați pe teritoriul statului de reședință, dar în sens restrâns din corpul diplomatic fac parte
numai șefii reprezentanțelor diplomatice.
Decan al corpului diplomatic devine diplomatul cu cea mai mare vechime în post pe
teritoriul statului acreditar, diplomat care aparține clasei întâi de reprezentare. În țările
catolice, nunțiul papal este considerat de drept decan al corpului diplomatic, indiferent dacă
îndeplinește sau nu condiția referitoare la vechime.

2.6. NUMIREA MEMBRILOR MISIUNII DIPLOMATICE

Conform art. 14 din convenția de la Viena din 1961, șefii misiunilor diplomatice pot
face parte din una din categoriile următoare, în funcție de acordul mutual stabilit de guvernele
interesate:
1. ambasadori, nunții apostolici și alți șefi de misiuni având un rang echivalent (de
exemplu, înalți comisari schimbați între țările membre ale unei comunități) care sunt
acreditați pe lângă șefii de stat;
2. trimiși diplomatici, miniștri și nunții papali interimari care sunt acreditați pe lângă
șefii de stat (această categorie este acum practic inexistentă);
3. însărcinați cu afaceri (en titre, en pied sau titulari) care sunt acreditați pe lângă
Ministerele de Afaceri Externe (și această categorie este rar întâlnită. Nu se poate face nici o
discriminare între șefii misiunilor diplomatice pe baza categoriei din care fac parte, cu
excepția chestiunilor de prioritate și de protocol, iar în această privință dreptul de primire de
către şeful statului este rezervat acelora cu rang de ambasador. (R.G. Feltham) Fiecare stat are
dreptul de a-și alege agenții diplomatici și pe ceilalți membri ai misiunii diplomatice.
Desemnarea și numirea lor se face de statul acreditant potrivit normelor aparținând dreptului
intern, în temeiul atributului de suveranitate.
Şeful de misiune este responsabil de toate problemele legate de misiunea sa. El poate
și chiar însărcinează cu diferite funcții personalul, dar este singur răspunzător față de ambele
guverne (al statului acreditant și al celui acreditar) de modul în care își conduce misiunea.
Şeful de misiune este însărcinat să reprezinte interesele statului acreditant și trebuie să fie
recunoscut ca atare de statul acreditar. Potrivit art. 5 pct.2 al Convenției de la Viena din 1961
„Dacă statul acreditant acreditează un sef de misiune în unul sau mai multe state, el poate
înființa o misiune diplomatică condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim în fiecare din
statele în care şeful de misiune nu-și are reședința sa permanentă”.
Numirea şefului de misiune se face de către și în numele şefului de stat, în
conformitate cu prevederile constituționale din fiecare țară. (Ion M. Anghel) Rangul şefului
de misiune acreditat constituie o înțelegere între guvernele în cauză. Deși statul acreditant are
prerogativa numirii agentului său diplomatic, va trebui să țină seama în alegerea lui de
punctul de vedere al statului acreditar. În acest sens, art. 4 din Convenția de la Viena din 1961
prevede că nici un stat nu poate fi constrâns să primească un agent diplomatic care i se pare
impropriu pentru îndeplinirea misiunii sale.
Procedura prin care un stat se informează dacă persoana aleasă de el este persona grata
pentru a ocupa postul de sef al misiunii diplomatice pe teritoriul statului acreditar, constituie
agrearea, iar procedura acceptării unui sef de misiune al statului trimițător poartă denumirea
de agrement.
Convenția de la Viena din 1961 înscrie în art.4 pct.1 faptul că „Statul acreditant
trebuie să se asigure că persoana pe care intenționează să o acrediteze ca sef al misiunii în
73
statul acreditar a primit agrementul acestui stat”. Numirea unui sef de misiune se perfectează
în mod formal prin procedura acreditării și nu din momentul acordării agrementului.
Acreditarea este procedura specială prin care dreptul internațional reglementează
afirmarea definitivă a calității de sef de misiune a unei persoane fizice care a primit deja
agrementul. Această procedură presupune existența a două declarații de voință distincte:
- voința statului acreditant referitoare la numirea agentului diplomatic
- declarația expresă a statului acreditar de acceptare a numirii respective.
Dreptul internațional atribuie acestor declarații unilaterale distincte efectul juridic de
perfectare a raportului de misiune diplomatică. Declarația de voință prin care statul acreditant
participă la procedura acreditării este cuprinsă într-un document formal – scrisorile de
acreditare. Declarația de voință prin care statul acreditar își exprimă consimțământul la
numirea şefului de misiune este implicită, rezultă din primirea solemnă a scrisorilor de
acreditare efectuată de organul destinatar al acestora.
Scrisorile de acreditare constituie instrumentul diplomatic prin care se constată
calitatea oficială a şefului de misiune, prin care se constată calitatea oficială a şefului de
misiune, prin care se face dovada că această persoană este abilitată de către guvernul său să
exercite funcțiile încredințate; sunt semnate de către şeful statului acreditant și adresate
şefului statului acreditar. Prezentarea scrisorilor de acreditare este esențială pentru
recunoașterea calității de sef de misiune și are loc în cadrul unei solemnități speciale. Odată
cu încheierea ceremoniei prezentării scrisorilor de acreditare, şeful de misiune dobândește în
mod definitiv funcția sa de sef de misiune, fiind învestit cu exercițiul deplin al funcțiilor sale.
Se consideră că şeful de misiune diplomatică trebuie să considere priorități
fundamentale următoarele:
- formularea politicii diplomatice;
- transmiterea către statul acreditar a punctelor de vedere ale propriului guvern în
probleme importante de interes comun și de politică comună, el constituind un canal de
comunicare între cele două guverne în astfel de probleme;
- să raporteze ministerului său evenimentele cu semnificații politice sau economice
importante și să comenteze punctele de vedere ale unor țări terțe;
- să fie la curent în ce privește persoanele cu influență și sursele puterii naționale în
statul în care se află în misiune,
- să facă dovada unui comportament oficial, cât și neoficial de o manieră care să
sporească reputația țării sale;
- să cultive un cerc de prieteni suficient de larg și variat pentru a fi capabil să și
îndeplinească funcțiile.
Spre deosebire de cazul şefului de misiune, nu este necesar, în cazul altor membri ai
personalului diplomatic, procedura de numire este mult simplificată; consimțământul statului
acreditar nu trebuie exprimat în mod obligatoriu expres. Procedura este constituită dintr-o
notă oficială transmisă M.A.E. al statului acreditar și nota de răspuns. Diplomatul nu se va
prezenta la post înainte de a avea loc schimbul de note.
Dreptul statului acreditant de a numi membrii personalului diplomatic este limitat de
statul acreditar de a solicita menținerea efectivului misiunii diplomatice în ceea ce el
consideră rezonabil. Statul acreditant poate refuza să admită funcționari de o anumită
categorie (art.11 Convenția de la Viena, 1961).
În ce privește numirea personalului tehnico-administrativ, precum și a celui de serviciu
trebuie să avem în vedere următoarele: ca structură, personalul tehnic și administrativ este
alcătuit din: secretari tehnici, translatori, dactilografi, arhivari, contabili, referenți de
specialitate etc, iar personalul de serviciu cuprinde soferi, curieri, portari, oameni de serviciu,
grădinari, mecanici, muncitori calificați etc. Trebuie să se facă distincție între oamenii de
serviciul ai misiunii diplomatice și persoanele din serviciu agentului diplomatic: menajerele,
73
personalul care a fost angajat la reședința diplomatului de către acesta. În cazul acestor
categorii de personal, se vor îndeplini aceleași reguli ca în cazul personalului diplomatic cu
următoarele diferențe:
- apartenența la cetățenia statului acreditant nu este o condiție ce trebuie îndeplinită;
- nu mai apare nici condiția ca această persoană să aibă calitatea de persona grata.

3. FUNCȚIILE MISIUNILOR DIPLOMATICE

3.1. Precizări preliminare
3.2. Funcția de reprezentare
3.3. Funcția de negociere
3.4. Funcția de observare și informare
3.5. Funcția de realizare a cooperării internaționale
3.6. Funcția de protejare a intereselor statului acreditant și a
cetățenilor acestuia

3.1. PRECIZĂRI PRELIMINARE

Potrivit alin.1 al art.3 al Convenției de la Viena, din anul 1961, funcțiile misiunilor
diplomatice constau, în special, în:
- a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
- a ocroti în statul acreditar a intereselor statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele
admise de dreptul internațional;
- a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
- a informa prin toate mijloacele licite, despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul
acreditar și de a raporta cu privire la acestea statului acreditant;
- promovare a relațiilor de prietenie și de dezvoltare a relațiilor economice, culturale și
științifice între statul acreditant și statul acreditar.
În alineatul 2 al aceluiași articol se face precizarea potrivit căreia nici o dispoziție a
Convenției nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor
consulare.
Enumerarea funcțiilor misiunii diplomatice făcută în cuprinsul art.3 nu este una
exhaustivă; consimțământul pe care un stat îl dă pentru înființarea misiunii diplomatice
presupune permisiunea de a îndeplini cel puțin funcțiile enumerat de Convenție.

3.2. FUNCȚIA DE REPREZENTARE

Funcția de a reprezenta statul acreditant în statul acreditar este cea mai veche funcție a
misiunilor diplomatice, şeful misiunii fiind cel care reprezintă statul său în plenitudinea
relațiilor sale diplomatice, prin modalități foarte variate de participare la viața publică a
statului acreditar.
Formele prin care se realizează funcția de reprezentare sunt multiple:
- participarea la viața publică a statului acreditar;
- negocierea în numele statului acreditant;
- promovarea politicii statului acreditant etc.

3.3. FUNCȚIA DE NEGOCIERE

Funcția de a duce tratative cu guvernul statului acreditar, denumită și funcția de
negociere, reprezintă aspectul esențial al activității misiunii diplomatice în apărarea
intereselor statului acreditar; în rezolvarea diferendelor dintre state. Negocierea este cel mai la
îndemână și cel mai eficient mijloc diplomatic de soluționare a diferendelor; negocierile pot fi
oficioase (doar contacte de cunoaștere a intențiilor părților, fără a le angaja) sau oficiale
73
(constituie un început de angajare), directe (între şeful misiunii și şeful statului) sau indirecte
(între şeful misiunii și ministerul afacerilor externe ori alte autorități ale statului acreditar).
Potrivit dreptului tratatelor, şeful misiunii diplomatice poate negocia și autentifica
textul unui tratat fără a fi nevoit să prezinte deplinele puteri. Funcția de negociere nu se
limitează doar la soluționarea diferendelor și încheierea unor acorduri internaționale, ci ea
presupune o activitate intensă a şefului misiunii pentru explicarea politicii guvernului pe care
îl reprezintă, pentru consultări în legătură cu diferitele aspecte ale vieții internaționale etc.

3.4. FUNCȚIA DE OBSERVARE ȘI INFORMARE

Funcția de informare prin toate mijloacele licite, despre condițiile și evoluția
evenimentelor din statul acreditar și de a raporta cu privire la acestea statului acreditant
presupune urmărirea și studierea aspectelor vieții politice, sociale, culturale etc. din statul
acreditar, efectele evenimentelor internaționale în acest stat, precum și derularea relațiilor
dintre cele două state.
Funcția de informare nu se realizează numai într-un singur sens, înspre statul
acreditant, ci și înspre statul acreditar, pentru o cât mai bună cunoaștere de către acesta a
realităților din statul reprezentat.

3.5. FUNCȚIA DE REALIZARE A COOPERĂRII INTERNAȚIONALE

Funcția de promovare a relațiilor de prietenie și de dezvoltare a relațiilor economice,
culturale și științifice între statul acreditant și statul acreditar, denumită și funcția de
cooperare, poate fi definită ca scop al întregii activități a misiunii diplomatice. Misiunea
diplomatică are rolul de a cultiva, promova, extinde și diversifica relațiile dintre statul
acreditant și statul acreditar, pe diferite planuri: politic, economic, cultural, juridic etc.

3.6. FUNCȚIA DE PROTEJARE A INTERESELOR STATULUI

ACREDITANT ȘI A CETĂȚENILOR ACESTUIA
Funcția de ocrotire în statul acreditar a intereselor statului acreditant și ale cetățenilor
săi, în limitele admise de dreptul internațional este o funcție tradițională a misiunilor
diplomatice, realizată prin cereri de informare și asistență, prin proteste și prin invocarea
răspunderii internaționale, ori chiar prin îndeplinirea unor funcții consulare.
Principala instituție creată în realizarea acestei funcții este protecția diplomatică,
respectiv dreptul statului acreditant de a proteja proprii cetățeni și dreptul acestora, când se
află în străinătate, de a cere protecție, dar în limitele impuse de dreptul internațional, adică
fără ca aceste acte să constituie amenințări la adresa statului acreditar și fără folosirea forței
sau a amestecului în treburile interne. Aceasta se fundamentează printr-o regulă generală a
dreptului internațional, potrivit căreia, statul are dreptul de a apăra interesele cetățenilor săi
aflați pe teritoriul altor state, prin mijloace diplomatice și juridice adecvate raporturilor
internaționale.

4. IMUNITĂȚI, PRIVILEGII ȘI FACILITĂȚI DIPLOMATICE

4.1. Imunitățile diplomatice
4.2. Privilegiile diplomatice
4.3. Facilitățile diplomatice

4.1. IMUNITĂȚILE DIPLOMATICE

Convenția de la Viena din 1961 stabilește o sumă de reguli care acordă un statut
juridic specific atât misiunii diplomatice, cât și personalului misiunii, cu precizarea că în
practica statelor sunt aplicabile și alte reguli, în funcție de particularitățile concrete ale
acestora.
73
 Imunitățile diplomatice reprezintă tratamentul pe care statul acreditar îl acordă
misiunilor diplomatice și personalului acestora, exprimat prin exceptarea de la jurisdicția
penală și civilă a acestui stat. Sunt prevăzute și enumerate în conținutul articolelor 29-39 din
Convenția de la Viena. Aceste imunitățile și privilegiile recunoscute membrilor misiunilor
diplomatice, care au ca obiect să permită exercitarea funcțiilor lor fără ca autoritățile locale să
poată să le aducă îngrădiri. Articolul 41 din Convenția de la Viena prevede în contrapartidă,
obligații față de statul acreditar.
Membrii misiunilor diplomatice au datoria de a respecta legile și reglementările
statului acreditar și de a nu se amesteca în treburile sale interne, iar localurile misiunilor nu
trebuie utilizate în scopuri incompatibile cu regulile și obligațiile activității diplomatice. De
asemenea, în conformitate cu conținutul articolului 42 al Convenției, agenții diplomatici nu
trebuie să exercite profesii sau alte activități remunerate în vederea obținerii unui câstig
personal pe teritoriul statului acreditar.
De asemenea, statul acreditar are obligații precise stabilite de Convenția de la Viena
prin articolele 25-27. Potrivit acestor reglementări el trebuie să acorde misiunii toate
facilitățile pentru îndeplinirea funcțiunilor sale. El trebuie, în mod special, să asigure
membrilor misiunii toată libertatea de deplasare și de circulație. O rezervă există totusi pentru
zonele unde accesul este reglementat sau interzis din rațiuni de securitate națională. Articolul
47 al Convenției prevede interdicția unor măsuri discriminatorii între state. El admite totusi ca
nediscriminatoriu dreptul statului acreditar de a aplica restrictiv o dispoziție determinată,
pentru că ea este în acelasi mod aplicată misiunii sale de statul acreditant, ca și practica
urmată de unele state de a se face beneficiarele, prim cutumă sau pe cale de acord, ale unui
tratament reciproc mai favorabil decât îl cer dispozițiile Convenției. În fine, statul acreditar
trebuie să asigure securitatea localurilor misiunii, să evite ca linistea acesteia să fie tulburată
sau să-i fie afectată demnitatea (art. 22).
Regulile privind privilegiile și imunitățile sunt precizate în mod detaliat de către
Convenția de la Viena, făcându-se, o distincție între diversele categorii de personal al
misiunilor diplomatice (diplomați, personal tehnico-administrativ și de serviciu). În
conformitate cu art. 17 din convenție aceste imunități sunt recunoscute diplomaților și
familiilor lor, dar și personalului administrativ și de serviciu. Personalul organizațiilor
internaționale beneficiază, de asemenea, de imunități acordate prin convențiile aplicabile
acestor organizații. (O.N.U., Consiliul Europei, Comunitățile europene etc.).
Articolele 29-41 din Convenție fac referire la Dispozițiile privind imunitățile diplomatice.
Imunitățile diplomatice sunt concretizate în trei categorii:
a) Imunitatea de jurisdicție;
b) Inviolabilitățile;
c) Exceptarea de la obligația de a depune ca martor
Imunitatea de jurisdicție, adică scoaterea de sub acțiunea legii penale sau civile a
statului acreditar a misiunii diplomatice, personalului misiunii și a membrilor lor de familie.
Misiunea diplomatică se bucură de imunitate de jurisdicție civilă și administrativă, pentru că
nu se poate pune problema răspunderii penale a unei persoane morale (juridice). Agenții
diplomatici se bucură de imunitate absolută de jurisdicție penală și de imunitate de jurisdicție
civilă, cu excepția acțiunilor imobiliare când proprietatea este cu titlu privat, acțiunilor
referitoare la succesiune, acțiunilor privind activitatea profesională sau comercială privată a
agentului și față de nici o cerere reconvențională direct legată de cererea principală când
agentul diplomatic însuși înaintează o acțiune civilă (pentru a asigura egalitatea părților în
proces). De asemenea, agenții diplomatici se bucură de imunitate de executare, dar la care se
poate renunța expres. Imunitatea de jurisdicție a unui agent diplomatic în statul acreditar nu
poate scuti pe acest agent de jurisdicția statului acreditant. Prin urmare, agentul diplomatic nu
este scos de sub jurisdicție totală, ci numai de sub jurisdicția statului acreditar. Totusi, statul
73
acreditant poate renunța la imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici, dar ea trebuie să
fie expresă. Renunțarea la imunitatea de jurisdicție pentru o acțiune civilă sau administrativă
nu determină automat și înlăturarea imunității privind executarea hotărârilor, pentru aceasta
fiind necesară o renunțare deosebită.
Inviolabilitățile, care înseamnă imunitatea față de constrângerea prevăzută de lege.
Este vorba despre:
– inviolabilitatea misiunii, respectiv obligația statului acreditar de a nu permite
funcționarilor săi să pătrundă și să îndeplinească acte de autoritate în localurile misiunii,
mijloace de transport și terenuri ale acesteia, mai puțin în cazuri excepționale, cum ar fi
legitima apărare. De precizat că această inviolabilitate operează chiar și în timp de conflict
armat; localurile misiunii, mobilierul lor și celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum și
mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziții, rechiziții,
sechestru sau măsuri executorii;
– inviolabilitatea arhivelor, care operează asupra tuturor documentelor diplomatice,
inclusiv corespondența, indiferent de locul unde se află, fiind absolută;
– inviolabilitatea diplomatului, concretizată în exceptarea acestuia de la orice formă de
reținere sau detenție; statul acreditar trebuie să-1 trateze cu respectul care i se cuvine și să ia
toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertății și
demnității sale;
– inviolabilitatea reședinței diplomatului, care este aceeași cu inviolabilitatea
localurilor misiunii.
Inviolabilitatea care îi este recunoscută unui diplomat are ca obiect săi permită să se
bucure, pe teritoriul unde își exercită misiunea, în orice moment și oriunde s-ar afla, de
libertate fără restricție și de intangibilitate personală în toate ocaziile, iar inviolabilitatea
personală este garanția esențială a agenților diplomatici, acesta înainte de toate fiind exceptat
de la orice măsură de arestare sau de detenție. Articolul 29 al Convenției de la Viena
garantează agenților diplomatici respectul statului acreditar, care este dator să ia toate
măsurile adecvate pentru a împiedica orice atingere ce ar putea fi adusă persoanei, libertății
sau demnității lor.
Inviolabilitatea are ca scop să permită diplomatului de a-și exercita, fără nici un
impediment, sarcina sa de reprezentant al unei țări străine. Ea acoperă, deci, toate actele pe
care le îndeplinește pentru reprezentarea statului trimițător și promovarea intereselor acestuia.
Acest privilegiu începe în ziua în care diplomatul a intrat pe teritoriul țării unde a fost
acreditat, dacă misiunea sa a fost anunțată. El durează pe tot timpul misiunii sale, până când
va părăsi teritoriul statului de reşedinţă. Inviolabilitatea persistă și în situația ruperii relațiilor
diplomatice și chiar a stării de război. Dacă diplomatul înlocuit se stabilește în țara în care și-a
exercitat funcțiile, el nu poate continua să beneficieze de inviolabilitate după ce și-a încheiat
misiunea.
Inviolabilitatea acoperă toate persoanele care fac parte din personalul oficial sau
neoficial al misiunii, sub rezerva articolului 39 paragraful 2 al Convenției de la Viena.
Convenția de la Viena distinge anumite categorii de personal. Şeful misiunii și personalul său
diplomatic, înțelegând și membrii de familie ai agenților diplomatici (art. 37-1), beneficiază
de toate imunitățile enumerate în articolele 29-36 ale Convenției. Numele acestor persoane
figurează pe lista diplomatică care este stabilită în fiecare Capitală, de Serviciul de Protocol
pe baza indicațiilor furnizate de fiecare misiune. Imunități sunt, de asemenea, recunoscute și
altor membri ai misiunii, fie că este vorba de personalul administrativ și tehnic (art. 37-2 și
38-1), de personalul de serviciu care nu are naționalitatea statului de reşedinţă (art.27-3si 38-
2) sau de personalul de serviciu particular al misiunii (art. 37-4 și 38-2). Aceste imunități se
extind asupra bunurilor personale ale diplomaților, reședinței, vehiculelor și documentelor
acestora, corespondența lor trebuie să fie liberă și inviolabilă. Statele acordă, în general,
73
automobilelor diplomaților plăci speciale care permit poliției să-i deosebească de ceilalți
posesori de automobile. Articolul 27 al Convenției de la Viena garantează comunicarea liberă
a misiunilor prin toate mijloacele adecvate. Ea condiționează totusi instalarea de posturi
emițătoare de radio de asentimentul statului acreditar.
Art. 40 al Convenției de la Viena admite ca un agent diplomatic să beneficieze de
inviolabilitate când traversează o țară terță pentru a se prezenta sau pentru a se reîntoarce de la
post – este un act de curtoazie din partea statelor al căror teritoriu este traversat.
Inviolabilitatea agentului diplomatic îl protejează pe acesta în toate circumstanțele. Ea este de
ordin public și diplomatul nu poate renunța la ea. Chiar dacă ar comite acte de natură să
lezeze demnitatea şefului de stat pe lângă care este acreditat, el nu poate fi supus de acest stat
la măsuri care ar aduce atingere persoanei sale. Acesta din urmă nu este, de altfel, lipsit de
mijloace de apărare. El poate cere rechemarea diplomatului sau chiar să-i impună plecarea.
Inviolabilitatea protejează pe diplomat împotriva atacurilor oricărei persoane, indiferent de
unde ar proveni ele. Dacă un membru al autorităților publice ale statului de reşedinţă,
acționând în calitate oficială, a ofensat un agent diplomatic, guvernul statului acreditar este
obligat să acorde reparații statului ofensat. Dacă sediul misiunii diplomatice sau drapelul care
este arborat fac obiectul unui atentat, guvernul statului acreditar trebuie, dacă nu și-a
îndeplinit îndatoririle de protecție, să prezinte scuze și, de la caz la caz, să acorde reparațiile
adecvate. Dacă autorul infracțiunii este o persoană particulară, statul trebuie să dispună
urmărirea penală și judecarea acestuia.
Reședința diplomatului nu poate constitui obiectul investigațiilor poliției, justiției sau
oricărui alt organ administrativ, care nu au dreptul să pătrundă în imobil fără autorizația
expresă, după caz, a diplomatului sau a şefului misiunii. Articolul 22 al Convenției de la
Viena garantează, de asemenea, inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice. Se prevede
în sarcina statului acreditar obligația specială de a lua măsurile pentru a asigura protecția
acestora. Se garantează nu numai localurile, ci și mobilierul acestora, precum și mijloacele de
transport ale misiunii împotriva oricăror măsuri ale autorităților statului de reşedinţă.
Articolul 12 permite misiunii să deschidă birouri în afara sediului numai pe baza
consimțământului expres al statului acreditar. Articolul 20 permite arborarea drapelului și
emblemei statului acreditant pe localurile misiunii, reședinței și pe mijloacele de transport ale
şefului misiunii. Articolul 21 prevede obligația pentru statul acreditar de a facilita statului
acreditant achiziționarea sau închirierea de localuri necesare deschiderii misiunii și pentru
locuințele membrilor săi. Arhivele diplomatice se bucură, de asemenea, de aceeași
inviolabilitate ca și sediul misiunii și reședința, chiar în cazul ruperii relațiilor diplomatice. De
asemenea, corespondența diplomatică, este declarată inviolabilă.
Dreptul la libera circulație a valizelor diplomatice este recunoscut fără rezerve.
Imunitățile curierilor sunt recunoscute și sunt precizate în documentele pe care aceștia trebuie
să le dețină, precum și dreptul statelor și misiunilor diplomatice de a recurge la curieri ad-hoc.
Statele au dreptul de a încredința curierul diplomatic comandanților de aeronave civile și de a
prelua, direct și liber, de la aceștia, valiza diplomatică. Valizele nu pot conține decât
documente diplomatice și obiecte destinate uzului oficial.
Imunitatea de jurisdicție
Convenția de la Viena, în articolul 31, definește imunitatea civilă și penală a agenților
diplomatici. Diplomații nu pot fi chemați în justiție decât de guvernul sau de tribunalele țării
lor. Aceasta este o garanție indispensabilă pentru ca diplomații să poată promova în deplină
libertate și independență interesele statului acreditant.
Această imunitate are ca scop să retragă întreaga competență de la magistrații locali pentru a o
transfera, dacă este cazul, la cei ai statului trimițător. Convenția de la Viena, în articolul 38,
limitează imunitățile de jurisdicție ale membrilor personalului care au naționalitatea statului
acreditar numai la actele oficiale îndeplinite în exercitarea funcțiilor lor. Diplomatul are
73
dreptul și nu poate renunța la imunitatea de jurisdicție penală, întrucât nu are dreptul de a lăsa
să se aducă atingere independenței statului pe care-l reprezintă. Acest gen de imunitate este
acordată agentului diplomatic în interesul guvernului țării sale, numai acesta din urmă poate
să renunțe la ea.
Un agent diplomatic trebuie să respecte legislația țării unde este acreditat, dar nu poate
fi tras la răspundere decât de autoritățile din propria țară. Această imunitate de jurisdicție
funcționează chiar dacă agentul diplomatic este vinovat de o infracțiune contra statului pe
lângă care este acreditat. Guvernul statului acreditar poate, doar să solicite pe cale diplomatică
aplicarea pedepsei prevăzute de lege.
Atât timp cât agentul diplomatic străin se află pe teritoriul statului pe lângă care este
acreditat, imunitatea de jurisdicție penală este totală. Imunitatea de jurisdicție față de
tribunalele statului acreditar nu înseamnă că diplomatul străin este absolvit de răspundere
pentru infracțiunile pe care le-ar putea comite, dar acest stat nu-l poate aresta și nici judeca
prin tribunalele proprii. Dacă infracțiunile comise de agentul diplomatic sunt de mică
importanță, este la latitudinea guvernului statului acreditar să facă plângere pe cale
diplomatică. Exceptarea de la obligația de a depune ca martor în fața instanțelor de judecată și
în procedurile administrative. Imunitatea este absolută, dar diplomatul poate depune ca martor
dacă acceptă expres. Un agent diplomatic nu poate fi obligat să compară ca martor în fața unei
instanțe a statului acreditar. I se poate cere să-și trimită mărturia în scris, dar dacă refuză, nu
există mijloc de a-l constrânge în acest sens. Organul de anchetă trebuie să se deplaseze la
sediul misiunii diplomatice pentru a primi mărturiile. Imunitatea de jurisdicție penală se
aplică și personalului administrativ și tehnic al misiunii și membrilor lui de familie. Convenția
de la Viena (art. 32) prevede că statul acreditant poate renunța la imunitatea de jurisdicție a
membrilor familiilor agenților diplomatici, a membrilor personalului administrativ și tehnic al
misiunilor, precum și a familiilor lor, a membrilor personalului de serviciu, însă, Convenția
precizează că această renunțare trebuie să fie întotdeauna expresă .
Personalul de serviciu beneficiază de imunități numai pentru actele îndeplinite în
exercitarea funcțiilor sale. În art. 37 al Convenției de la Viena se precizează că personalul de
serviciu particular al membrilor misiunii care nu sunt resortisanți ai statului acreditar, sunt
scutiți de impozite și taxe pe salarii, dar nu beneficiază de privilegii și imunități decât în
măsura admisă de acesta din urmă. Totuși, se prevede că acest stat va trebui să-și exercite
jurisdicția sa de asemenea manieră, încât să nu împiedice în mod excesiv îndeplinirea
funcțiilor misiunii. Dacă misiunea are un agent diplomatic de naționalitatea statului acreditar
sau dacă acesta locuiește permanent în statul respectiv, el nu beneficiază decât de imunitatea
de jurisdicție și de inviolabilitate pentru actele îndeplinite în exercitarea funcțiunilor sale.
Pentru ceilalți membri ai personalului misiunilor și personalul de serviciu particular care se
găsesc în aceleași raporturi față de statul acreditar, ei nu beneficiază decât de privilegiile și
imunitățile care le sunt recunoscute de statul respectiv. Însă se precizează că acesta nu va
exercita asupra lor jurisdicția sa, decât de o asemenea manieră încât să nu împiedice în mod
excesiv îndeplinirea funcțiilor misiunii. În cazul unui accident de automobil, indiferent dacă
diplomatul este conducător sau proprietar al unui autovehicul în urma căruia s-ar putea angaja
responsabilitatea civilă, trebuie avute în vedere următoarele:
– să invoce imunitățile sale diplomatice la care el nu poate renunța fără autorizarea
expresă a statului acreditant;
– în timpul anchetei el nu trebuie să împiedice mersul justiției, punând la dispoziție
informațiile cerute în legătură cu circumstanțele accidentului;
– imunitatea de jurisdicție nu permite eludarea plății despăgubirilor datorate victimelor
accidentului.
Imunitatea de jurisdicție în materie civilă este recunoscută diplomaților străini.
Articolul 31 al Convenției de la Viena prevede că agenții diplomatici beneficiază de
73
imunitatea de jurisdicție în materie civilă și administrativă, cu excepția cazurilor când este
vorba despre:
1) o acțiune reală care se referă la un imobil particular situat pe teritoriul statului
acreditar, dacă agentul diplomatic nu-l posedă în contul statului acreditant pentru realizarea
scopurilor misiunii;
2) o acțiune privind o succesiune în care agentul diplomatic figurează cu titlu
particular și nu în numele statului acreditant;
3) o acțiune privind o activitate profesională sau comercială exercitată de agentul
diplomatic în statul acreditar și în afara funcțiilor sale oficiale.
În aceste cazuri pot fi luate unele măsuri de executare față de diplomat, cu condiția să
nu se aducă atingere inviolabilității persoanei sau locuinței sale. Diplomatul care devine
reclamant în fața unei instanțe locale nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicție în ceea ce
priveste orice cerere reconvențională legată direct de acțiunea principală. Totusi, renunțarea la
imunitatea de jurisdicție pentru o acțiune civilă sau administrativă nu este considerată ca
implicând renunțarea la măsurile de executare a hotărârii, care nu poate fi aplicată nici asupra
persoanei, nici asupra bunurilor sale, o renunțare distinctă din partea sa fiind necesară.

4.2. PRIVILEGIILE DIPLOMATICE

Privilegiile diplomatice reprezintă tot un tratament acordat de statul acreditar misiunii
diplomatice și personalului acesteia, prin care li se fac unele înlesniri excepționale.
Libertatea de comunicare.
Misiunea diplomatică are dreptul să comunice liber cu guvernul său, cu celelalte
misiuni și consulate ale statului acreditant, putând să folosească toate mijloacele de
comunicație potrivite. Aceasta presupune obligația statului acreditar de a oferi facilități pentru
corespondență și de a respecta secretul corespondenței. Pentru comunicare, misiunea
diplomatică poate utiliza numai mijloace legale, fie publice (postă, telefon, fax etc.), fie
specifice, precum curierul diplomatic și valiza diplomatică, toate acestea beneficiind de
inviolabilitate. În ultimii ani, în cadrul ONU s-au manifestat preocupări pentru codificarea
statutului curierului diplomatic și al valizei diplomatice. Astfel, în anul 1991, Adunarea
Generală a hotărât să includă pe ordinea de zi a celei de-a 47-a sesiuni, Proiectul de articole
asupra statutului curierului diplomatic și valizei diplomatice neînsoțite de un curier
diplomatic, precum si protocoalele adiționale facultative la acest statut, proiect adoptat de
Comisia de Drept Internațional la sesiunea sa din anul 1989.
Mijloacele de radio-emisie pot fi utilizate numai cu autorizația statului acreditar.
Coletele care compun valiza diplomatică trebuie să poarte semne exterioare vizibile ale
caracterului lor și nu pot cuprinde decât documente diplomatice sau obiecte de uz oficial. De
asemenea, curierul diplomatic trebuie să poarte un document oficial care să-i ateste calitatea și
să precizeze numărul de colete care constituie valiza diplomatică, el bucurându-se de
inviolabilitatea persoanei sale, neputând fi arestat sau reținut. Se pot folosi și curieri
diplomatici ad-hoc. De asemenea, valiza diplomatică poate fi încredințată comandantului unei
aeronave comerciale, acesta trebuind să poarte un document oficial care să indice numărul
coletelor care alcătuiesc valiza diplomatică, dar el nu are calitatea de curier diplomatic.
Libertatea de mișcare
Este dreptul agentului diplomatic de a circula liber pe teritoriul statului acreditar, cu
posibilitatea acestuia de a declara anumite zone interzise, din motive de securitate a agentului
diplomatic sau a statului acreditar;
Privilegii de ordin fiscal
Reprezintă dreptul misiunii și a diplomaților de a fi scutiți de taxe și impozite, cu excepția
impozitelor indirecte sau a celor aplicabile bunurilor imobile particulare, veniturilor
particulare și taxelor corespunzătoare dreptului de succesiune;
73
 Privilegii de ordin vamal
Constau în scutirea de taxele vamale care se percep cu ocazia importurilor de bunuri și
vizează bunurile destinate uzului oficial și chiar personal al misiunii, al diplomaților și
membrilor familiilor acestora. Este inclusă în acest privilegiu și scutirea de la controlul
bagajelor, cu excepția cazului când există motive serioase să se creadă că acestea conțin
obiecte care nu beneficiază de scutiri vamale sau al căror import sau export este interzis.
Într-un asemenea caz, controlul se va face numai în prezența agentului diplomatic sau
a reprezentantului său autorizat.
Scutirea de impozite
Convenția de la Viena stabilește o serie de reguli codificând practica existentă în
această materie. Articolul 23 scutește de impozite localurile misiunii ai căror proprietari sau
locatari sunt reprezentanții statului acreditant sau şeful misiunii, cu excepția impozitelor sau
taxelor percepute ca remunerație pentru servicii particulare prestate. Această scutire nu se
aplică atunci când, potrivit legislației statului acreditar, acestea cad în sarcina persoanei care
tratează cu statul acreditant sau cu şeful misiunii.
Articolul 34 scutește agentul diplomatic de orice impozite și taxe, personale sau reale,
naționale, regionale și locale, în afară de: impozitele indirecte care prin natura lor sunt în mod
normal încorporate în prețul mărfurilor și al serviciilor; impozitele și taxele asupra bunurilor
imobile particulare situate pe teritoriul statului acreditar, cu excepția cazului în care agentul
diplomatic le posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii;
impozitele și taxele pe veniturile particulare, care-și au sursa în statul acreditar și impozitele
pe capital prelevate asupra investițiilor; impozitele și taxele percepute ca remunerație pentru
servicii particulare prestate; drepturile de înregistrare, grefă, ipotecă și de timbru în ceea ce
privește bunurile imobiliare, sub rezerva dispozițiilor articolului 23 (localuri ale misiunilor).
Membrii familiilor diplomaților, personalul administrativ și tehnic și personalul de serviciu
beneficiază de aceleași privilegii fiscale ca și diplomații.
În materie de succesiuni, articolul 39 precizează la paragraful 4 că, în caz de deces al
unui membru al misiunii sau al unui membru al familiei sale, care nu este cetățean al statului
acreditar sau nu are reședința permanentă în acesta, statul acreditar va permite recuperarea
bunurilor mobile ale defunctului, cu excepția celor care au fost achiziționate în țară și care fac
obiectul unei interdicții de export. Nu se vor percepe taxe de succesiune asupra bunurilor
mobile a căror prezență în statul acreditar nu se datora decât funcției defunctului.
În materie vamală, articolul 36 acordă scutirea de taxe vamale și alte drepturi conexe,
în conformitate cu dispozițiile legislative și reglementările statului acreditar, asupra obiectelor
destinate uzului oficial și obiectelor destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al
membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării
sale.
Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal. Dacă acesta din
urmă trebuie să fie examinat deoarece există suspiciuni că ar putea să conțină obiecte care nu
beneficiază de scutire de taxe vamale, deschiderea acestuia nu se poate face decât în prezența
agentului diplomatic sau a unui reprezentant autorizat.
În termenii articolului 36, familiile agenților diplomatici beneficiază integral de
scutirile de taxe vamale, în timp ce personalului administrativ și tehnic i se acordă aceste
exonerări numai pentru obiectele importate cu ocazia primei lor instalări. Articolul 35 al
Convenției de la Viena interzice obligarea agenților diplomatici la orice prestație personală,
serviciu public de orice natură ar fi el și la orice sarcină militară (rechiziționări, contribuții și
încartiruiri).
Dreptul de a arbora drapelul național și stema națională, pe localul misiunii
diplomatice, la reședința şefului misiunii și pe mijloacele de transport ale acestuia.
73
 Facilități de şedere - sunt concretizate în dreptul agentului diplomatic de a fi scutit de
la obligațiile de a obține permis de şedere pe teritoriul statului acreditar și de a anunța
organele de poliție locale despre prezența sa.
Scutirea de prestații personale, precum serviciul militar, rechiziții militare etc. Scutirea
de la obligațiile privind asigurările sociale, pentru cazuri de accident, boală, deces etc., ceea
ce nu exclude posibilitatea diplomatului de a participa voluntar la asemenea sisteme de
protecție.

4.3. FACILITĂȚILE DIPLOMATICE

Sunt posibilități ale misiunii diplomatice și ale personalului diplomatic de a li se
înlesni de către statul acreditar desfășurarea activităților lor specifice. Printre acestea,
menționăm obligația statului acreditar de a înlesni obținerea de localuri pentru misiunea
diplomatică, de a acorda ajutor la obținerea de locuințe pentru membrii misiunii, de a pune la
dispoziția acestora mijloacele de transport necesare părăsirii teritoriului statului acreditar.
Persoanele care beneficiază de imunitățile, privilegiile și facilitățile diplomatice încep să se
bucure de acestea la intrarea pe teritoriul statului acreditar pentru a-și lua în primire postul,
sau, dacă se află deja pe acest teritoriu, de îndată ce numirea sa a fost comunicată ministerului
afacerilor externe.
Privilegiile și imunitățile încetează după încetarea funcțiilor diplomatice ale persoanei,
respectiv în momentul în care persoana părăsește teritoriul statului acreditar sau la expirarea
unui termen rațional care i-a fost dat în acest scop, chiar și în timp de conflict armat. Totusi,
imunitatea de jurisdicție continuă în ceea ce priveste actele îndeplinite de către această
persoană în exercitarea funcțiilor sale ca membru al misiunii. În caz de deces al unui membru
al misiunii, membrii familiei sale continuă să se bucure de privilegiile și imunitățile respective
până la părăsirea statului acreditar, într-un termen potrivit care să le permită aceasta. Trebuie
precizat că toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii și imunități sunt obligate să
respecte legile și regulamentele statului acreditar și să nu se amestece în treburile interne ale
acestui stat. De asemenea, localurile misiunii nu vor fi utilizate în alte scopuri, incompatibile
cu funcțiile misiunii

73
 PARTEA A II-A - DREPTUL CONSULAR

1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Noțiunea, definirea și caracteristicile dreptului consular
1.2. Izvoarele dreptului consular
1.3. Codificarea dreptului consular

1.1. NOȚIUNEA, DEFINIREA ȘI CARACTERISICILE DREPTULUI

CONSULAR
Dreptul consular este acea parte a dreptului internațional public care reprezintă
totalitatea normelor și regulilor care reglementează relațiile consulare dintre state, organizarea
și funcționarea oficiilor consulare, precum și cele care se referă la statutul juridic al oficiilor
consulare și a personalului acestora. Această definiție descriptivă cuprinde, de fapt, trei mari
caracteristici :
- normele generale care guvernează relațiile consulare în general;
- regulile și normele care privesc organizarea și funcționarea oficiilor consulare;
- normele referitoare la statutul juridic al oficiilor consulare și a personalului lor, respectiv,
imunitățile și privilegiile consulare.
Din punct de vedere istoric, relațiile și activitatea consulară au apărut înainte de
activitatea diplomatică, pentru că, din momentul în care au început să se dezvolte relațiile
comerciale și oamenii au început să călătorească în alte țări, unii dintre ei stabilindu-și chiar
reședințe într-o altă țară, au apărut probleme legate de statutul lor, de protecția lor și de
promovarea intereselor lor în țările în care trăiau.
Caracteristica principală a dreptului consular este aceea că el stabilește mecanismele
care funcționează pentru a realiza un obiectiv foarte precis, acela de protejare a cetățenilor și a
intereselor lor, precum și a intereselor statului trimițător.
Deosebirea fundamentală care există între activitatea oficiilor diplomatice și a celor
consulare este aceea că, în timp ce oficiile diplomatice au ca misiune principală, promovarea
intereselor statului acreditant și a instituțiilor sale în țările în care sunt acreditate, oficiile
consulare reprezintă acea parte a serviciului exterior al unei țări care se ocupă, pe lângă aceste
aspecte, și de protejarea și reprezentarea intereselor cetățenilor din țara respectivă în
străinătate.
A doua deosebire importantă între dreptul consular și cel diplomatic este aceea că, în
materie de drept diplomatic, regulile fundamentale care reglementează activitatea oficiilor
diplomatice sunt reguli de drept internațional , în timp ce în cazul dreptului consular, o parte
importantă a normelor aplicabile sunt reglementări de natură internă ale statelor care sunt
implicate în deschiderea oficiilor consulare, atât statul trimițător cât și statul primitor.

1.2. IZVOARELE DREPTULUI CONSULAR

Acțiunea de definire a conceptului de izvor de drept se supune celor două mari
orientări din doctrina de specialitate: pozitivistă, pură (Anzilotti s.a.), potrivit căreia, acordul
de voințe constituie singura sursă a dreptului internațional (care poate îmbrăca forma expresă
– tratatul, ori forma tacită – cutuma) și obiectivistă (Scelle, Ch. De Visscher, Bourquin) care
face distincție între surse creatoare și sursele formale, ultimele necreând dreptul, ci limitându-
se să le formuleze ori să le constate. Aceste precizări făcute în legătură cu izvoarele dreptului
internațional sunt valabile și pentru dreptul consular, ca parte a întregului.
În sens material, sintagma „izvor de drept” desemnează condițiile sociale, elemente
extrajudiciare, care conduc la apariția unei norme de drept, iar în sens formal, forma de
exprimare a normelor juridice.
73
 În cele ce urmează vom avea în vedere doar cel de-al doilea sens, cel formal. Relațiile
consulare, fiind parte a relațiilor internaționale, sunt dirijate de către normele de drept
internațional. Considerăm, asadar, categoriile de izvoare ale dreptului internațional (care
constituie genul) ca aparținând și dreptului consular (care reprezintă specia). Prin izvoare ale
dreptului internațional se înțeleg acele „mijloace juridice prin care se exprimă normele acestui
drept”.
Statutul Curții Internaționale de Justiție (1945) a definit în art. 38 izvoarele dreptului
internațional într-o anumită ordine în care ar urma să fie aplicate de judecătorul internațional:
„1. Curtea, a cărei funcție este să soluționeze, în conformitate cu dreptul internațional,
diferendele ce-i vor fi supuse, va aplica:
a) convențiile internaționale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli expres recunoscute
de statele în litigiu;
b) cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale acceptate ca reprezentând dreptul;
c) principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;
d) hotărârile judecătorești și doctrina specialiștilor cei mai calificați ai diferitelor state, ca
mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor de drept.
2. Prezenta dispoziție nu aduce atingere dreptului Curții de a soluționa o cauză ex aequo et
bono, dacă părțile sunt de acord cu aceasta.”.
Constituie, deci, izvoare ale dreptului consular acele mijloace juridice de exprimare a
normelor rezultate din acordul de voință al statelor în cadrul relațiilor consulare. Izvoarele
principale ale dreptului consular sunt cutuma și tratatul. Izvoare auxiliare sunt doctrina și
jurisprudența. Diferența dintre izvoarele principale și cele auxiliare constă în faptul, că numai
primele au efect juridic obligatoriu, ultimele fiind utilizate doar în calitate de instrumente de
clarificare și interpretare a normelor de drept consular. În doctrină a fost exprimată opnia
potrivit căreia dreptul consular, ca parte a dreptului internațional, are aceleasi izvoare, mai
puțin rezoluțiile organizațiilor internaționale Cutuma a apărut și a jucat rol de prim ordin ca
izvor al dreptului internațional.
Domenii importante ale dreptului internațional s-au format, au existat și s-au îmbogățit
pe cale cutumiară, cum sunt dreptul mării, dreptul diplomatic, dreptul consular etc.
Considerată ca fiind cel mai vechi ea continuă și în prezent să fie un izvor de norme generale
care reglementează anumite aspecte ale relațiilor consulare. Aşa cum rezultă din art. 38 alin.
1, pct. b al Statutului C. I. J. și după cum s-a precizat în doctrină, cutuma este o „o dovadă a
unei practici generale”, relativ îndelungată și repetată a statelor, considerată de ele ca dând
expresie unei reguli de conduită cu forță juridică obligatorie, adică a unei reguli de drept. În
esență, cutuma implică un element material: o practică generalizată, uniformă și concordantă,
care se întinde pe o anumită perioadă de timp și un element subiectiv, opinio juris: acceptarea
de către state a valori juridice a acestei practici.
Aceste elemente diferențiază cutuma de curtoazia internațională, care nu are caracter
obligatoriu, fiind lipsită de recunoaștere juridică și, deci, neatrăgând răspunderea
internațională a statelor. Dar trebuie să precizăm că unele uzanțe s-au transformat în timp, în
reguli cutumiare, cum fi cele din dreptul diplomatic și consular privitoare la imunități și
privilegii, după cum unele norme privind ceremonialul diplomatic și consular au devenit
simple uzanțe.
Deși dreptul consular a fost codificat, cutumei i-au rămas încă importante aspecte de
rezolvat și, ori de câte ori există o lacună în reglementarea pe care o cuprinde aceasta
convenție, se va face apel la soluțiile din dreptul cutumiar, după cum se precizează în
Preambulul acesteia „regulile dreptului internațional cutumiar vor continua să reglementeze
problemele care nu au fost prevăzute în mod expres în dispozițiile prezentei Convenții”.
Altfel spus, cutuma, cel mai vechi izvor de drept, în general, dar și al dreptului
consular, apărut în practica îndepărtată а statelor, reglementează astăzi numai anumite aspecte
73
ale relațiilor consulare, deoarece majoritatea normelor cutumiare au fost preluate de
convențiile multilaterale și bilaterale prin care s-a codificat dreptul consular.
Cutuma, de fapt, are un spațiu larg de aplicare guvernând:
• relațiile dintre statele care nu sunt părți la Convenția de la Viena din 1963;
• relațiile dintre statele care nu sunt legate prin acorduri bilaterale;
• domeniile nereglementate convențional;
• relațiile dintre statele care au denunțat Convenția de la Viena din 1963 și nu au
reglementări bilaterale în materie.
Tratatul este definit de Convenția privind dreptul tratatelor încheiate între state, semnată la
Viena la 23 mai 1969, ca fiind un acord internațional încheiat în scris între state sau alte
subiecte de drept internațional. Mai precis, în formularea articolului 2.1. din convenția pe care
am menționat-o, tratatul reprezintă: „un acord internațional scris între state și reglementat de
dreptul internațional, încheiat în scopul de a produce efecte juridice și consemnat într-un
instrument juridic unic sau în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea
sa.”
El este considerat cel mai important izvor al dreptului internațional contemporan „atât
datorită clarității cu care exprimă normele de drept, tehnicii sofisticate și precise folosite, cât
și frecvenței utilizării sale”. Din punct de vedere formal, poate avea diferite denumiri: tratat,
convenție, pact, acord, cartă statut, protocol etc.
Tratatele, atât cele bilaterale cât și cele multilaterale, constituie izvorul principal al
dreptului consular. Pe lângă Convenția de la Viena din 1963, privind relațiile consulare,
convenție fundamentală, care cuprinde reglementările de bază în materie consulară, există și o
convenție europeană cu privire la funcțiile consulare, încheiată în 1967, și care a urmărit să
adapteze prevederile generale ale Convenției de la Viena la cutuma, la practica europeană.
Convenția europeană asupra funcțiilor consulare din 1967, spre deosebire de Convenția de la
Viena din a1963 este mai limitată, în primul rând pentru faptul că părți la această convenție
sunt numai statele europene, și în al doilea rând pentru faptul că obiectul său de reglementare
este mai limitat, în sensul că el se referă doar la funcțiile consulare și nu tratează problemele
generale, în ansamblul lor, ale activității consulare.

1.3.CODIFICAREA DREPTULUI CONSULAR

În prezent, există o convenție de codificare a dreptului internațional, mai multe
convenții multilaterale cu caracter regional și numeroase acorduri bilaterale între statele care
întrețin relații consulare.
Trecând în revistă principalele momente ale evoluției reglementărilor scrise aparținând
dreptului consular, considerăm necesar să amintim tratatul de prietenie și comerț semnat în
februarie 1535 de Franța și Imperiul Otoman. În numele acestui tratat, a amendamentelor și
extinderii sale sau a tratatelor similare semnate ulterior între alte puteri europene și Imperiul
Otoman, se recunoștea dreptul de stabilire a comercianților europeni în principalele orașe ale
imperiului; mai mult, europenii rezidenți în imperiu erau supuși numai legilor europene,
obținând un statut privilegiat de extrateritorialitate, tribunalele otomane neputând judeca un
litigiu între un european și un supus al sultanului.
În anul 1911 a fost încheiat la Caracas de către Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru și
Venezuela primul acord multilateral în domeniul relațiilor consulare. A urmat apoi Convenția
de la Havana din 1928 cu privire la agenții consulari, care a fost ratificată de Brazilia,
Columbia, Cuba, Republica Dominicană, Ecuador, Statele Unite ale Americii, Statele Unite
Mexicane, Nicaragua, Panama, Peru, și Uruguay. Convenția reglementează relațiile consulare
și regimul de drept al agentului consular în cazurile absenței unui acord special între state.
Procesul de codificare a normelor de drept consular a continuat și după al doilea război
mondial, concentrându-se în cadrul Organizației Națiunilor Unite. La 18 decembrie 1961
73
Adunarea Generală a O.N.U., îndeplinind sarcina sa "de a încuraja dezvoltarea progresivă și
codificarea dreptului internațional" prevăzută de Carta Națiunilor Unite (art.13), a hotărât
convocarea la Viena, pentru anul 1963, a unei conferințe a O.N.U. în scopul elaborării unei
convenții privind relațiile consulare. Conferința plenipotențiarilor din 92 de state a avut loc la
palatul Hofburg din Viena între 4 martie și 24 aprilie 1963. La Conferință a fost adoptată
Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 24 aprilie 1963. Această convenție a
fost adoptată la Viena la 24 aprilie 1963, iar România a ratificat-o prin Decretul Consiliului de
Stat nr. 481/1972, publicat în Buletinul Oficial nr. 10/28 ianuarie 1972.
Comisia care a lucrat la elaborarea Convenției a ținut cont de reglementările privitoare la
relații și imunități diplomatice. Convenția privitoare la relațiile consulare adoptată la Viena în
1963 cuprinde 78 de articole împărțite în cinci capitole, precedate de primul articol ce
cuprinde definiții:
1. primul capitol este consacrat Relațiilor consulare în general, care se împarte la rândul
său în două secțiuni denumite Stabilirea și conducerea relațiilor consulare (art.2-24) și
Încetarea funcțiilor consulare (art.25-27);
2. al doilea capitol, denumit Înlesniri, privilegii și imunități privind posturile consulare,
funcționarii consulari de carieră și alți membri ai unui post consular, reuneste
articolele privind Înlesniri, privilegii și imunități ale postului consular, pe de o parte și
Facilități, privilegii și imunități privind funcționarii consulari de carieră și ceilalți
membri ai postului consular, pe de altă parte, fiind divizat în secțiuni corespunzătoare
celor două aspecte (art.28-39, respectiv art.40-57);
3. al treilea capitol cuprinde dispoziții care reglementează Regimul aplicabil
funcționarilor consulari onorifici și posturilor consulare conduse de ei (începând cu
art.58);
4. capitolul IV (de la art.69) cuprinde Dispoziții generale;
5. capitolul V, Dispoziții finale (de la art.74)
Toate capitolele, secțiunile și articolele poartă titluri care corespunzătoare dispozițiilor pe
care le conțin, facilitând orientarea în text și găsirea rapidă a dispozițiilor căutate. Preambulul
Convenției de la Viena din 1963, al cărui conținut a fost inspirat după cel al Convenției de la
Viena din 1961, privind relațiile diplomatice, a fost adoptat în următoarea formă:
„Statele părți la prezenta Convenție, Amintind că, dintr-o epocă îndepărtată, între popoare
s-au stabilit relații consulare, conștiente de scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite
privind egalitatea suverană a statelor, menținerea păcii și a securității internaționale și
dezvoltarea relațiilor amicale între națiuni, ținând seama de faptul că Conferința Națiunilor
Unite asupra relațiilor și imunităților diplomatice a adoptat Convenția de la Viena cu privire la
relațiile diplomatice care a fost deschisă pentru semnare la 18 aprilie 1961, convinse că o
convenție internațională asupra relațiilor, privilegiilor și imunităților consulare va contribui,
de asemenea, la favorizarea relațiilor de prietenie între țări, indiferent de diversitatea
regimurilor lor constituționale și sociale, convinse că scopul acestor privilegii și imunități nu
este de a avantaja pe indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcțiilor lor de către
posturile consulare în numele statelor lor respective, afirmând că regulile dreptului
internațional cutumiar vor continua să reglementeze problemele care n-au fost prevăzute în
mod expres în dispozițiile prezentei Convenții, au convenit asupra celor ce urmează:”
Acest Preambul ne indică fundamentele juridice, politice și filosofice pe care se sprijină
construcția convenției, dar nu are valoare obligatorie. Amintind că, dintr-o epocă îndepărtată,
între popoare s-au stabilit relații consulare și considerată a fi principalul document
internațional care reglementează relațiile consulare, Convenția semnată la Viena în 1963,
menționează în Preambul că obiectul de reglementare al acesteia îl constituie "relațiile,
privilegiile și imunitățile consulare” celelalte "probleme care nu au fost prevăzute în mod
73
expres în dispozițiile prezentei Convenții” urmând să fie rezolvate prin aplicarea regulilor
dreptului cutumiar.
Convenția din 1963 reprezintă dreptul comun în materie, dar nu înlătură posibilitatea
reglementării activității consulare și prin alte instrumente juridice internaționale, în acest sens
art.73 pct. 1 precizând că "Dispozițiile prezentei Convenții nu aduc atingere celorlalte
acorduri internaționale în vigoare în relațiile dintre statele părți la aceste acorduri”, iar pct.2
din același articol: "nici о dispoziție din prezenta Convenție nu poate împiedica statele să
încheie acorduri internaționale care să confirme, să completeze sau să extindă sfera lor de
aplicare ".
Adoptarea unor astfel de acorduri este limitată, aşa cum rezultă din interpretarea per a
contrario a dispozițiilor menționate, de imposibilitatea prevederii în acestea a unor clauze care
să contrazică principiile fundamentale ale Convenției de la Viena din 1963. Articolul 1,
intitulat “Definiții” a fost introdus pentru a facilita interpretarea și aplicarea convenției.
Primul paragraf al acestui articol conține definiții ale expresiilor utilizate în cuprinsul
Convenției și care nu au fost definite prin articole speciale: post consular, circumscripție
consulară, sef de post consular, funcționar consular, angajat consular, membru al personalului
de serviciu, membrii postului consular, membrii personalului consular, localuri consulare,
arhive consulare. Paragraful al doilea a fost inclus pentru a indica existența a două categorii
de funcționari: funcționari consulari de carieră și funcționari consulari onorifici, fiecare din
aceste două categorii beneficiind de un statut juridic diferit. Paragraful al treilea semnalează
că acei membri ai consulatului care sunt cetățeni sau rezidenți permanenți ai statului de
reşedinţă au o situație specială care este reglementată de art. 71 al Convenției.
Au fost, de asemenea, adoptate două Protocoale adiționale, care reglementează jurisdicția
obligatorie și, respectiv, cetățenia membrilor personalului consular. Convențiile consulare
bilaterale reglementează relațiile consulare dintre statele respective, prevăzând regulile de
înființare a posturilor consulare, statutul și condițiile de numire și acceptare a personalului
acestora, imunitățile și privilegiile consulare, funcțiile consulare etc. Convențiile menționate
creează un regim juridic special pentru aceste state, dezvoltând prevederile Convenției de la
Viena din 1963 și creând norme noi de drept consular.
În anul 1967 Consiliul Europei a adoptat Convenția Europeană cu privire la funcțiile
consulare, care poate fi calificată ca o convenție multilaterală regională. Acordurile și
convențiile internaționale încheiate în scopul reglementării unei anumite materii (de exemplu,
acordurile de comerț și navigație, convențiile de asistență juridică etc.), pot servi, de
asemenea, ca izvor al dreptului consular în cazul în care ele conțin norme cu privire la
atribuțiile și prerogativele consulilor. Prin Legea nr.177/1997, Parlamentul României a
ratificat Tratatul dintre România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie
civilă și penală semnat la Chișinău la 6 iulie 1996. Dintre prevederile acestui tratat menționăm
pe cele cuprinse în art.19 ("Fiecare parte contractantă poate să transmită sau să înmâneze acte
judiciare și extrajudiciare și să ia mărturii cetățenilor proprii care se află pe teritoriul celeilalte
părți contractante prin intermediul misiunilor diplomatice și al oficiilor consulare, cu condiția
ca acești cetățeni să consimtă și să nu fie supuși unei măsuri de constrângere” – s.n.) și art.25
("1.Forma încheierii căsătoriei este determinată de legea părții contractante pe al cărei
teritoriu se încheie căsătoria. 2. Pentru căsătoria care se încheie la misiunea diplomatică sau la
oficiul consular, forma încheierii căsătoriei este determinată de legea părții contractante căreia
îi aparține misiunea diplomatică sau oficiul consular" – s.n.).
Activitatea consulară este, incontestabil, obiect de reglementare pentru dreptul
internațional, dar numeroase și importante aspecte ale acestei activități sunt reglementate de
câtre dreptul intern al fiecărui stat. Acest fapt este ilustrat de unul dintre principiile care stă la
baza dreptului consular: "Normele care reglementează relațiile consulare coexistă cu normele
interne ale statelor”. În acest sens, Ion M. Anghel sublinia: „dreptul consular reprezintă locul
73
unde normele internaționale coexistă împreună cu cele ale ordinii juridice interne a statelor,
iar sub influența primelor, se stabilesc punctele de contact și se produce armonizarea dintre
acestea din urmă”.
Analiza reglementării activității consulare dintr-un anumit stat, în speță al României,
trebuie făcută, așadar, luând în considerare atât izvoare aparținând dreptului internațional, cât
și izvoarele dreptului intern. Legislația României cuprinde numeroase acte normative care fac
referire la activitatea consulară. Hotărârea Guvernului României nr. 100/29 ianuarie 2004,
privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe, de exemplu, stabilește în
chiar primul articol (pct. 9) că: „apără în străinătate drepturile și interesele statului român, ale
cetățenilor și ale persoanelor juridice române, în baza legislației române și în conformitate cu
practica internațională și cu acordurile bilaterale și multilaterale la care România este parte”,
iar potrivit art. 11, M.A.E. este încadrat cu personal diplomatic și consular, cu funcționari
publici, precum și cu personal contractual; personalul diplomatic și consular are drepturile și
obligațiile stabilite prin Statutul corpului diplomatic și consular. Statutul Corpului Diplomatic
și Consular instituit prin Legea nr. 269/2003 cuprinde în cele nouă capitole reglementări cu
privire la admiterea în Corpul Diplomatic și Consular al României, drepturile și obligațiile
personalului diplomatic și consular, trimiterea lor în misiune permanentă în străinătate,
incompatibilități și interdicții, încetarea calității ne membru al Corpului Diplomatic și
Consular și răspunderea juridică a personalului diplomatic și consular.
Legătura dintre dreptul intern și dreptul internațional în materia activității consulare se
manifestă și prin aceea că în privința anumitor funcții consulare dreptul internațional face
trimitere la dreptul național. Norme aparținând dreptului românesc pozitiv relative la
activitatea consulară în materia încheierii căsătoriei cuprinde Legea nr.105/1992, privind
raporturile de drept internațional privat, Legea nr. 119/1996, cu privire la actele de stare civilă
etc. Pe plan intern mai semnalăm existența unui regulament de organizare а oficiilor consulare
de carieră și a consulatelor onorifice.
Articolul unic al Legii nr.37/1991, privind înființarea, desființarea și schimbarea
rangului misiunilor diplomatice și oficiilor consulare, dispune că acestea se fac prin decret al
Președintelui României, la propunerea Guvernului. În detalierea acestei legi Guvernul
României a emis H.G.nr.760/1999, prin care а aprobat Regulamentul consular. Potrivit
acestuia activitatea consulară are drept scop acordarea de asistență și de protecție pentru
apărarea în străinătate a drepturilor și intereselor statului român, ale cetățenilor români,
persoane fizice, și ale persoanelor juridice române, potrivit practicii internaționale și în
limitele admise de normele și principiile dreptului internațional.

2. RELAȚIILE CONSULARE
2.1. Noțiunea de relații consulare, stabilirea și încetarea relațiilor consulare
2.2. Subiectele relațiilor consulare
2.3. Scurt istoric al evoluției instituției consulare în România
2.4. Reprezentarea consulară a cetățeanului european

2.1. NOȚIUNEA DE RELAȚII CONSULARE, STABILIREA ȘI ÎNCETAREA

RELAȚIILOR CONSULARE
Relațiile consulare presupun o sferă foarte largă de atribuțiuni ce revin oficiilor
consulare și funcționarilor consulare, presupunând, practic, vocația generală de a se ocupa de
orice problemă care interesează statul trimițător și contribuind, în esență, la dezvoltarea
multilaterală, diversificată a relațiilor dintre statul trimițător și statul de reşedinţă (comercială,
economică, culturală, științifică etc.), potrivit practicii internaționale și în limitele admise de
normele și principiile dreptului internațional și, nu în ultimul rând, la realizarea politicii
externe a statului.
73
 Relațiilor consulare se caracterizează prin aceea că ele se derulează, în principal, prin
instituții specializate: oficiile consulare sau serviciile consulare din cadrul misiunilor
diplomatice. Reprezentarea intereselor consulare ale unui stat poate fi încredințată numai
posturilor (oficiilor) consulare proprii acelui stat. Cu caracter de excepție ea poate fi exercitată
de consulate ale unor state terțe, pe baza unor înțelegeri tripartite, Convenția de la Viena din
1963 făcând referire la această situație în art. 8: „După notificarea corespunzătoare către statul
de reşedinţă și afară de cazul când acesta nu se opune, un post consular al statului trimițător
poate exercita funcții consulare în statul de reşedinţă în numele unui stat terț”. Observăm că
satisfacerea intereselor consulare ale unui stat nu presupune neapărat și înființarea de oficii
consulare.
Specific relațiilor consulare este și faptul că ele sunt destinate ca finalitate persoanelor
fizice și juridice ca subiecte de drept intern, acest lucru nealterând, însă, caracterul interstatal
al acestor raporturi, care cad sub incidența dreptului internațional. Necesitatea unei asemenea
activități rezultă din diferențele existente între sistemele juridice naționale și din interferențele
care apar între jurisdicția personală a unui stat și jurisdicția teritorială a altui stat. Având de-a
face cu două ordini juridice diferite, cărora le sunt supuse persoanele fizice și juridice,
naționali ai unui stat și rezidenți în alt stat, se pune problema realizării unei cooperări
internaționale care să echilibreze regimul acestora și să înlăture, pe cât posibil, concurența de
competențe ale autorităților celor două state, care în lipsa relațiilor consulare ar fi adesea
conflictuală, cu repercusiuni negative asupra drepturilor și libertăților persoanei.
Considerăm că ar veni în sprijinul mai bunei înțelegeri a noțiunii de relații consulare
analiza comparativă a acestora în raport cu relațiile diplomatice, evidente fiind interacțiunile
care există între activitatea diplomatică și cea consulară, funcțiile oficiilor consulare
cunoscând numeroase zone de interferență cu cele ale misiunilor diplomatice. Se consideră că
asemănările dintre cele două categorii de relații ar fi următoarele:
• ambele sunt relații interstatale, subiecții lor fiind state suverane, ceea ce evidențiază
caracterul lor internațional;
• atât relațiile diplomatice, cât și cele consulare se stabilesc sub condiția acordului
mutual din partea celor două state;
• competența realizării lor aparține, și într-un caz și în celălalt, unor organe
specializate;
• misiunile diplomatice pot exercita și funcții consulare, iar funcționarul consular
poate îndeplini acte diplomatice, atunci când în statul de reşedinţă nu există misiune
diplomatică și numai cu consimțământul statului de reşedinţă.
Dar, relațiile consulare au și elemente specifice, iar ceea ce le deosebește în mod
esențial de relațiile diplomatice considerăm că ar fi următoarele aspecte:
• faptul că relațiile consulare urmăresc cu preponderență realizarea unui scop
economic, pe când cele diplomatice sunt relații de reprezentare politică generală;
• finalitatea activității diplomatice se produce în planul relațiilor internaționale, iar cea
a activității consulare în ordinea juridică internă a statelor părți ale relațiilor consulare;
• subordonarea oficiilor consulare misiunilor diplomatice ale statului cărora aparțin, în
statul de reşedinţă;
• reglementarea într-o măsură mai mare a relațiilor diplomatice de dreptul
internațional;
• relațiile diplomatice se stabilesc între state și guverne care s-au recunoscut reciproc,
această condiție nefiind necesară pentru stabilirea relațiilor consulare;
• oficiile consulare se află în raporturi directe cu autoritățile locale ale statului de
reşedinţă, misiunile diplomatice fiind acreditate pe lângă organele centrale ale statului
acreditar (şeful statului, ministrul afacerilor externe).
73
 Putem concluziona că relațiile consulare reprezintă raporturi bilaterale ce se stabilesc
între state prin acord mutual, al căror conținut este asigurat de exercitarea funcțiilor consulare
de instituții specializate, oficii consulare sau servicii consulare din cadrul misiunilor
diplomatice, care au drept scop reprezentarea intereselor consulare ale celor două state.
Stabilirea relațiilor consulare
Potrivit articolului 2 al Convenției de la Viena, stabilirea relațiilor consulare între state
se face pe baza consimțământului mutual al acestora. Acordul se realizează pe baza notificării
de către un stat a interesului său de a deschide un oficiu consular în cealaltă țară, notificare
acceptată de celălalt stat, constituind astfel împreună, acordul pentru stabilirea de relații
consulare între cele două țări.
Ca regulă generală, se consideră că în cazul în care două țări au decis să stabilească
relații diplomatice între ele, în afară de situația în care în înțelegerea respectivă se specifică
altfel, acordul lor reciproc pentru stabilirea de relații diplomatice implică și consimțământul
acestora pentru relațiile consulare și nu este necesară încheierea unui acord special pentru
stabilirea de relații consulare.
Întreruperea sau încetarea relațiilor diplomatice între două state nu atrage după sine în
mod obligatoriu și ruperea relațiilor consulare. În numeroase cazuri, chiar dacă statele au
decis să rupă relațiile lor diplomatice, relațiile consulare au continuat, pentru că ele sunt relații
între două state concepute să servească interesele cetățenilor acestor țări. Relațiile consulare
pot ajunge să înceteze în momentul în care dispare unul dintre state sau în cazul în care, pe
baza aceluiasi acord, statele hotărăsc să nu mai întrețină asemenea relații.

2.2. SUBIECTELE RELAȚIILOR CONSULARE

Relațiile consulare constituie, după cum am stabilit în secțiunea anterioară, parte a
relațiilor care se stabilesc în sânul comunității internaționale, prin consensul părților care
participă la dialogul internațional. Lato sensu, relațiile internaționale sunt relații care depășesc
limitele unui singur stat, se plasează în cadrul societății internaționale, se desfășoară între
entități care acționează în cadrul comunității internaționale. Într-un sens mai restrâns, relațiile
internaționale sunt relațiile stabilite între subiecte de drept internațional. Noțiunea de subiect
de drept este comună oricărei ordini juridice, fie ea internă sau internațională, ea desemnează
entitățile care au calitatea de a participa la raporturi juridice guvernate de normele specifice
respectivei ordini juridice și de a fi titulare de drepturi și obligații în cadrul acesteia. Subiectul
de drept internațional este „titularul de drepturi și de obligații internaționale, participant la
relațiile reglementate de normele dreptului internațional.”
În literatura de specialitate și în practica internațională s-a recunoscut calitatea de
subiect al dreptului internațional statele și, în anumite condiții, organizațiile internaționale,
mișcările de eliberare națională și insurgenții.
Relațiile consulare se desfășoară în cadrul ordinii juridice internaționale, fiind
reglementate de norme aparținând dreptului consular, ca parte a dreptului internațional public.
Acest fapt impune concluzia că „subiecții acestor relații pot fi doar subiecții de drept
internațional și, mai precis, nu oricare dintre aceștia, ci numai statele” în temeiul competenței
personale, definită ca fiind „capacitatea lor de a acționa față de cetățenii lor, naționalii lor, în
vederea reglementării cetățeniei lor, a protecției lor în străinătate – protecția diplomatică - și
să le dea dispoziții.” Subiecți ai relațiilor consulare pot fi, așadar, numai titularii suveranității
personale care, pe baza legăturilor de cetățenie, au dreptul și obligația de а asigura tutela
juridică a naționalilor lor.
Potrivit Convenției de la Montevideo din anul 1933, încheiată între S.U.A. și statele
latino-americane, cu privire la drepturile și obligațiile statelor, pentru ca un stat să aibă
personalitate internațională, sunt necesare următoarele condiții: populația, teritoriul, un
guvern și capacitatea de a intra în relații cu alte state. Populația reprezintă o colectivitate
73
permanentă, organizată și relativ numeroasă, pentru a putea subzista prin resurse proprii și
forma rațiunea și substanța unui stat; populația, ca element constitutiv la statului, cuprinde
masa indivizilor legați de stat prin cetățenie, așadar, totalitatea cetățenilor unui stat, din care
majoritatea locuiesc pe teritoriul acelui stat, dar o parte dintre ei se pot afla și în alte state.
Teritoriul determinat asigură cadrul spațial de așezare a populației, care cuprinde teritoriul
terestru, râurile, fluviile, canalele, mările interioare și marea teritoriale, precum și spațiul
aerian, subsolul terestru, solul și subsolul maritim. Autoritatea guvernamentală independentă
în luarea deciziilor, guvernul, trebuie să dispună de atributele puterii asupra populației și
teritoriului, să asigure statului integritate teritorială și independență politică.
În ce privește capacitatea de a intra în relații cu alte state, aceasta implică și
suveranitatea ca trăsătură a puterii politice, baza politică și juridică a calității statului de
subiect de drept internațional; ca element al existenței unui stat presupune și capacitatea de a
stabili relații consulare cu alte state. În același sens este și avizul nr.1 al Comisiei de arbitraj a
Conferinței de pace pentru fosta Iugoslavie din 29 noiembrie 1991, în care statul este definit
ca „o colectivitate care se compune dintr-un teritoriu, o populație supusă unei puteri politice
organizate”.
Statele sunt cele care dețin prerogativele ce le permit, în virtutea legăturilor de
cetățenie, să asigure protecție consulară naționalilor lor, persoane fizice sau juridice. Cetățenia
reprezintă legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică determinantă și un
anumit stat, în temeiul căreia iau naștere drepturi și obligații reciproce atât pentru persoana
respectivă, cât și pentru statul al cărei cetățean este; această legătură este reflectată pe plan
extern, păstrată și prelungită oriunde s-ar afla persoana, în statul său de origine sau în alt stat,
pe mare, în aer sau în cosmos. Într-o hotărâre a Curții Internaționale de Justiție s-a precizat că
„...cetățenia est legătura juridică care se bazează pe atașament, solidaritate efectivă a
existenței, intereselor, sentimentelor, alăturate drepturilor și obligațiilor. Ea este expresia
juridică a faptului că individul căruia îi este conferită (...) este, în fapt, mai strâns atașat de
populația statului care i-o acordă decât de populația oricărui stat.”
În principiu, statul are competență exclusivă în edictarea legilor și reglementărilor
privind cetățenia. Dreptul internațional poate determina condițiile opozabilității cetățeniei sale
ale altor state. În doctrină, cetățenii sau resortisanții au fost definiți ca fiind „acea categorie de
persoane a căror legătură cu un stat exprimă apartenența persoanei la respectivul stat
caracterizată, pe de o parte, prin plenitudinea drepturilor și obligațiilor garantate sau impuse
de constituția și legile acelui stat și, pe de altă parte, prin caracterul său de permanență”, iar
termenul resortisant „nu este folosit în tratate sau în alte acte internaționale în mod uniform.
Uneori „cetățean” sau „resortisant” au același înțeles. Alteori, cuvântul „resortisant” are un
sens mai larg cuprinzând și persoane legate de un stat în afară de cetățenie și prin alte
raporturi juridice.”
Am precizat că protecția consulară privește și persoanele juridice ale unui stat. Dacă
persoanele fizice sunt legate de un anumit stat prin cetățenie, în cazul persoanelor juridice
(sau morale) această legătură îmbracă forma naționalității. Atunci când conducătorii și
acționarii unei persoane juridice au cetățenia unui stat, iar sediul persoanei juridice respective
se află pe teritoriul său, persoana juridică va avea naționalitatea acelui stat,. Probleme se
ridică atunci când intervin elemente de extraneitate, dar ele au fost rezolvate în practica
statelor fie după criteriul înregistrării, persoana juridică dobândind, așadar, naționalitatea
statului unde s-a făcut înregistrarea societății, fie dobândind naționalitatea statului pe teritoriul
căruia își are sediul; alteori se au în vedere ambele aceste criterii.
Element sine-qua-non pentru existența unui stat în ordinea juridică internațională,
suveranitatea sa este identificată cu „independența”. Suveranitatea de stat este acea calitate a
puterii de stat „de a fi supremă în raport cu oricare altă putere socială existentă în limitele sale
teritoriale și independentă față de puterea oricărui alt stat sau organism internațional, calitatea
73
exprimată ăn dreptul statului de a-și stabili în mod liber, fără nici o imixtiune din afară, scopul
activităților sale pe plan intern și extern, sarcinile fundamentale pe care le are de îndeplinit și
mijloacele necesare realizării lor, respectând suveranitatea altor state și normele dreptului
internațional”.
În literatura de specialitate, cu precădere cea franceză, s-a arătat că noțiunea
„complexă” de suveranitate poate fi privită din punct de vedere internațional, ca și din punct
de vedere intern, în termeni politici și juridici, urmărindu-se argumentarea necesității limitării
suveranității sau a limitării competențelor statale în favoarea unor organisme internaționale.
Pe plan internațional are relevanță existența suveranității concurente, care are drept consecință
„egalitatea juridică a suveranității”, conformă adagiului „libertatea unora se opreste acolo
unde începe libertatea altora”; fiecare stat dispune de aceeasi putere suverană în gestionarea
relațiilor internaționale.
Din interpretarea dispozițiilor art.2, alin.2 al Convenției de la Viena din 1963, privind
relațiile consulare: „Consimțământul dat pentru stabilirea relațiilor diplomatice între două
state implică, dacă nu există o indicație contrară, consimțământul pentru stabilirea de relații
consulare”(s.n.), precum și a altor prevederi din acest instrument juridic internațional care fac
trimitere la statul trimițător și statul de reşedinţă (art. 4, 5, 10, 23 etc.), considerăm că aceste
două state reprezintă titularii dreptului de consulat:
„1. Un post consular nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de reşedinţă decât cu
consimțământul acestui stat.
2. Sediul postului consular, rangul și circumscripția sa sunt fixate de către statul
trimițător și supuse aprobării statului de reşedinţă.
3. Statul trimițător nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului consular,
rangului sau circumscripției sale consulare decât cu consimțământul statului de reşedinţă.
4. Consimțământul statului de reşedinţă se cere, de asemenea, dacă un consulat general
sau un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenție consulară într-o altă localitate
decât aceea în care este stabilit el însuși.
5. Consimțământul expres și prealabil al statului de reşedinţă se cere, de asemenea,
pentru deschiderea unui birou, făcând parte dintr-un consulat existent, în afara sediului
acestuia.”
Dreptul de consulat constituie pentru relațiile consulare ceea ce reprezintă dreptul de
legație pentru relațiile diplomatice, și anume, capacitatea statelor de a numi consuli într-un alt
stat și de a primi, la rândul său, consulii altui stat. Putem spune că dreptul la consulat are două
ipostaze: dreptul de consulat activ și drept de consulat pasiv. Prima ipostază presupune
aptitudinea juridică unui stat de a numi și de a trimite proprii săi consuli pe teritoriul altor
state, iar a doua, capacitatea de permite înființarea de oficii consulare aparținând unor state
străine pe teritoriul său. De menționat că, spre deosebire de exercitarea dreptului de legație,
dreptul de consulat poate fi exercitat și de statele care nu sunt recunoscute internațional. Ceea
ce trebuie reținut este faptul că atât dreptul de primi, cât și cel de a trimite consuli nu pot
exista decât dacă există și consimțământul reciproc al celor două state implicate în raportul
consular, aşa cum rezultă din art. 2 alin.2. din convenția de la Viena din 1963, dar și, de dată
mai recentă, din reglementări aparținând dreptului comunitar, art.8 C din Tratatul da la
Maastricht și art. J 10 din Tratatul de la Amsterdam).
Dreptul de consulat poate fi cedat convențional (vezi cazul Andorei care a cedat acest
drept Franței și al statului Lichtenstein, care l-a cedat Elveției). În doctrină s-a analizat
problema calității de subiect de drept internațional (deci, și de drept consular) a Vaticanului,
centrul Bisericii catolice, desființat ca stat în anul 1870 și inclus în cadrul Regatul Italiei (cu
toate acestea el și-a menținut consulatele în S.U.A.). În anul 1929, prin Tratatul de la Laterano
din 11 februarie încheiat de statul italian cu Vaticanul, s-a recunoscut jurisdicția suverană a
Vaticanului asupra unui spațiu teritorial din orașul Roma, dreptul de proprietate exclusivă
73
asupra acestui spațiu precum și dreptul de reprezentare în străinătate. Vaticanul exercită
ambele drepturi, de legație și de consulat, întreținând relații diplomatice și consulare cu alte
state. România a stabilit relații diplomatice cu Vaticanul la 1 iunie1920; acestea au fost
întrerupte în 1950 și reluate în 1990.
Dacă ne referim la cazul insurgenților, trebuie să spunem că aceștia au drept de
consulat pasiv în cazul în care aceștia exercită controlul asupra unei părți din teritoriul unui
stat. Dreptul internațional garantează personalitatea juridică internațională națiunilor care
luptă pentru eliberare, din momentul în care acestea și-au creat organe proprii.
Insurgenții au dreptul la consulat activ numai în măsura în care personalitatea lor
juridică internațională este recunoscută. În privința organizațiilor internaționale, care au drept
de legație, dar nu dispun de dreptul de consulat, s-a stabilit că aceasta se datorează faptului că
organizațiile internaționale, neavând proprii cetățeni, nu pot primi și trimite consuli și nici
stabili relații consulare. Relațiile întreținute de organizațiile internaționale (O.N.U., instituțiile
specializate ale O.N.U. s.a.) nu sunt relații consulare, ci relații specifice diplomației
multilaterale.

2.3. ISTORIA RELAȚIILOR CONSULARE ROMANESTI

Relațiile consulare au apărut ca urmare a dezvoltării unor relații economice active cu
caracter internațional, a dezvoltării comerțului, în primul rând, a circulației de persoane.
România a fost una dintre țările care au intrat imediat în acest sistem internațional, datorită și
faptului că era cea mai importantă țară riverană la Dunăre. Până la apariția căilor ferate,
schimburile economice și circulația de persoane, se realizau în mare parte pe Dunăre. După
dezvoltarea sistemului de căi ferate, a șoselelor și autostrăzilor, rolul transportului fluvial s-a
redus, însă, la începutul secolului al XIX-lea, Dunărea era una dintre cele mai importante
artere de circulație, atât pentru transportul de mărfuri, cât și pentru cel de persoane.
Un alt argument care a făcut ca România să se implice foarte rapid în aceste schimburi
internaționale a fost și faptul că în acea perioadă ea reprezenta o țară exportatoare de materii
prime (grâu, cherestea, minereu, animale, etc.), interesul față de ea fiind însemnat. În același
timp, pentru un număr semnificativ de țări, mai ales din Europa Centrală, Dunărea reprezenta
și ieșirea la Marea Neagră și din acest punct de vedere interesul pentru circulația pe fluviu era
foarte mare. Relațiile consulare încep practic să aibă un regim juridic în România odată cu
semnarea regimului de capitulație între țările occidentale și Imperiul Otoman, care au fost
primele acorduri conținând dispoziții concrete în materie consulară referitoare la tratamentul
și regimul străinilor. Regimul capitulațiilor avea ca obiectiv crearea unui regim mai favorabil
pentru străini decât regimul naționalilor din Imperiul Otoman.
Practica cea mai democratică în relațiile cu străinii vine din partea țărilor care acceptă
să ofere străinilor un regim identic cu regimul naționalilor, ei putând astfel să se bucure de
aceleași drepturi și obligații. În general, în orice lege privind regimul străinilor, inclusiv în
legile românești, există anumite clauze care restrâng drepturile străinilor față de cetățenii
naționali. Regimul capitulațiilor din Imperiul Otoman stabilea pentru străini drepturi mai mari
decât erau cele de care beneficiau naționalii turci, de fapt îi scotea pe străini din jurisdicția
imperiului, consulii care erau numiți în Imperiul Otoman aveau drept de jurisdicție asupra
cetățenilor lor, și în consecință, regimul stabilit pentru cetățenii străini din acest imperiu, era
unul foarte favorabil pentru ei. O situație asemănătoare a existat și în China, unde puterile
occidentale au încheiat acorduri asemănătoare, pe anumite zone, cu guvernul chinez și care au
pornit de la aceeași abordare, urmărind crearea unui statut privilegiat pentru străini, față de
cetățenii naționali.
Istoria relațiilor consulare ale României este strâns legată de istoria luptei pentru
independență a statelor românești și ea urmează într-un fel, eforturile care s-au făcut pentru
câștigarea independenței de stat a României.
73
 În prima jumătate a secolului al XIX-lea, după Tratatul de la Adrianopol din 1829,
încep să apară și în România consulatele străine, pe baza prevederilor acestui tratat, care încep
să deschidă Imperiul Otoman în fața expansiunii economice a țărilor occidentale într-un
proces înglobat, în care intră și România. Primele două consulate din România au fost
deschise de Rusia în anul 1781 în capitalele celor două țări românești, la București și la Iași,
după care au fost deschise consulate la Galați și Brăila. La momentul respectiv, Rusia a avut
un rol însemnat în apărarea credinței ortodoxe în provinciile care făceau parte din Imperiul
Otoman.
Peste numai doi ani, respectiv în 1783, în România s-a deschis consulatul austriac,
urmat de o serie de consulate deschise de Prusia în 1785, Franța în 1798, Anglia în 1803,
Belgia și Olanda în 1838 și respectiv în 1841, ultimele două țări deschizându-și consulatele la
Galați. Acestea erau de fapt țările care s-au implicat în perioada respectivă în reglementarea
raporturilor cu provinciile creștine din Imperiul Otoman. România a avut o relație specială în
materie consulară cu Grecia care și-a deschis primul consulat în anul 1835 la Iași, după care
au urmat consulatele deschise la Galați, Focșani, Bârlad, Brăila, Ploiești Craiova și Giurgiu.
Grecia a fost una dintre țările cele mai active în relațiile cu România în acea perioadă,
consulatele ei erau deschise pe baza unor interese economice concrete, dar, pornind și de la
existența diasporei grecești în diferite zone ale României. În anul 1859, SUA își deschide
consulate la București, Iași, Galați și Brăila.
Începuturile activităților consulare în România dovedesc interesul mare care a existat
pentru țara noastră, interesul economic în primul rând, dar și interesul politic al acestor țări de
a-și proteja și de a promova interesele cetățenilor străini în România. România și-a început
activitatea de deschidere de consulate în exterior după realizarea Unirii și înainte de Războiul
de Independență, primele consulate le-a deschis în anul 1880 la Patras și Corfu în Grecia de
Nord. După primul război mondial România și-a deschis consulate la New-York, Chicago și
Washington, unde funcționează și astăzi. Alte consulate au mai fost deschise de țara noastră în
anul 1905 la Cairo, în 1919 la Alexandria și Port-Said (Egipt).
Toate aceste consulate reprezintă de fapt oficii consulare speciale separate deschise de
România; în toate aceste țări și în multe altele, existau ambasade, oficii diplomatice, care
potrivit prevederilor dreptului diplomatic au posibilitatea să îndeplinească și activități cu
caracter consular. Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial înseamnă și împărțirea Europei
între două blocuri antagonice, unul occidental, sub protecția și tutela Statelor Unite, celălalt –
oriental – sub cea a U.R.S.S. Semnificativ din punct de vedere al dreptului consular este că în
țara noastră, care se îndrepta spre comunism, anul 1948 să se caracterizeze nu numai prin
abdicarea regelui, ci și prin faptul că România adopta o atitudine restrictivă față de activitatea
consulară, manifestată prin încetarea activității tuturor consulatelor din România (cu excepția
celui sovietic și celui turc de la Constanța), și prin restrângerea folosirii consulatelor
românești în străinătate.
Evoluția relațiilor internaționale a făcut ca problema consulatelor să fie reconsiderată.
Colaborarea internațională a României se realiza, potrivit Decretului nr.589/21.08.1969,
privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe, și prin Consulatele
Generale de la Alexandria (Republica Arabă Unită), Sidney (Australia), Istanbul (Turcia) și
Reprezentanța consulară și comercială de la Madrid (Spania). Decretul nr.94/1984, pentru
modificarea unor prevederi din Decretul nr.589/1969, prevedea în art. 2 existența în structura
organizatorică a Administrației centrale a Ministerului Afacerilor Externe și а unei direcții
consulare. Acestea au fost abrogate prin Legea nr. 7/1998. La 24 februarie 1972 România
aderă la Convenția cu privire la relațiile consulare semnată la Viena la 24 aprilie 1963.
Trebuie precizat că România a participat alături de alte 91 de state la Conferința
plenipotențiarilor de la Viena din 1963 la care a fost adoptată această convenție precum și
73
două protocoale facultative cu privire la dobândirea cetățeniei și la reglementarea obligatorie
a diferendelor.
După adoptarea Convenției de la Viena din 1963, care stabilea un cadru de reglementare
foarte precis, România a continuat să încheie convenții consulare bilaterale Perioada de după
1989 poate fi caracterizată prin intensificarea relațiilor europene și extraeuropene generată de
evoluția proceselor social-economice, comerciale, culturale, științifice dintre România și alte
state, luarea în considerare a noilor mutații în plan internațional au dus la abordare novatoare
a activității consulare reflectată și în actele normative adoptate în acest sens, menite să asigure
un cadru legal modern desfășurării relațiilor consulare. Dintre acestea menționăm numai cu
titlu de exemplu:
 H.G. nr. 1070/1990, pentru aprobarea Statutului Corpului Diplomatic și Consular al
României;
 Legea nr.37/1991, privind înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor
diplomatice și oficiilor consulare;
 Hotărârile Guvernului privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor
Externe;
 Statutul Corpului diplomatic și consular al României;
 legile pentru ratificarea convențiilor consulare dintre România și alte state-părți (vezi,
de exemplu, Legea nr.18/1993, Legea nr. 19/1994, Legea nr.100/1994, Legea
nr.14/1998, Legea nr.56/1998, Legea nr. 177/1997 etc.).

2.4. REPREZENTAREA CONSULARĂ A CETĂȚEANULUI EUROPEAN

Nașterea și formarea Comunității europene, arhitectura instituțională, sistemul de drept
ce guvernează relațiile comunitare, politicile practicate constituie subiecte de preocupări
pentru cei interesați. Construirea Europei unite și instituirea unei cetățenii europene fac
pertinentă întrebarea: care va fi direcția dezvoltării instituției consulare în spațiul european?
Cetățenia europeană a fost instituită prin Tratatul de la Maastricht, care a introdus în Tratatul
CE art. 8-8E. Articolul 8, paragraful 1 din Tratatul da la Maastricht, prevede că se instituie o
cetățenie a Uniunii, iar în continuare se precizează că cetățean al Uniunii este orice persoană
având naționalitatea unui stat membru.
Tratatul de la Amsterdam a dat o mai bună definiție cetățeniei europene, paragraful 9
al articolului 2 (care înlocuiește paragraful 1 al articolului 8 din Tratatul de la Maastricht)
prevăzând că „Se instituie o cetățenie a Uniunii. Este cetățean al Uniunii orice persoană care
are naționalitatea unui stat membru. Cetățenia Uniunii completează, dar nu înlocuiește
cetățenia națională”. Altfel spus, numai dacă o persoană are naționalitatea unuia dintre statele
membre este cetățean al Uniunii. În temeiul cetățeniei unionale se recunosc în mod expres
cetățenilor Europei patru drepturi specifice:
• dreptul de a circula și de şedere în mod liber pe teritoriul statelor membre;
• dreptul de vot și de eligibilitate la alegerile locale și la alegerile europene;
• dreptul la protecție diplomatică și consulară în terțe țări;
• dreptul la protecția juridică – dreptul de petiționare și dreptul de a se adresa
mediatorului.
Potrivit art. 8 C, orice cetățean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei terțe țări în
care statul membru al cărui resortisant este nu este reprezentat, de protecție din partea
autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleasi condiții ca
naționalii acelui stat, iar art. J 10 include în alineatul 1 următoarele: „Misiunile diplomatice și
consulare ale statelor membre și delegațiile Comisiei în state terțe și la conferințele
internaționale, precum și reprezentanțele lor pe lângă organizațiile internaționale cooperează
pentru a asigura respectarea și implementarea pozițiilor comune și a acțiunilor comune
adoptate de Consiliu”. Dacă interpretăm aceste prevederi vom constata că nu poate fi vorba de
73
o protecție diplomatică sau consulară europeană care să permită o substituire sau un adaos la
protecția exercitată de fiecare stat membru a protecției asigurate de Comunitate sau de
Uniune, chiar dacă s-ar fi vrut, deoarece o protecție prin Uniune nu este posibilă, întrucât
aceasta nu are personalitate internațională. În același timp, considerăm că formularea aceasta
nu se referă nici la o protecție comună, a cărei exercitare, subsidiară sau complementară, ar fi
putut fi încredințată colectivității statelor membre.
Chiar dacă articolul J 10 din Tratatul de la Amsterdam stipulează cooperarea statelor
în acest domeniu, misiunile diplomatice și consulare ale statelor membre, delegațiile Comisiei
în terțe țări și la conferințele internaționale având obligația de a-și concerta acțiunile,
considerăm că se are în vedere numai ca reprezentanții Comunității și ai statelor membre să
contribuie la punerea în aplicare a dispozițiilor pe care le menționează articolul 8 din Tratatul
de la Maastricht („Ele își intensifică cooperarea procedând la schimburi de informații, la
realizarea de evaluări comune și contribuind la aplicarea dispozițiilor articolului 8 C din
Tratatul instituind Comunitatea Europeană” – Articolul J 10 alineatul 2). Referindu-se la
dreptul la protecție diplomatică și consulară al cetățeanului Uniunii Europene, un autor român
face trimitere la Decizia nr. 95/553/CE din 19 decembrie 1995 (publicată în Jurnalul Oficial al
Comunităților Europene nr. L 314/73 din 28 decembrie 1995) a reprezentanților guvernelor
statelor membre reuniți în Consiliu, care prevede că fiecare cetățean al Uniunii Europene
beneficiază de protecție consulară din partea reprezentanței diplomatice sau consulare a unui
stat membru, dacă pe teritoriul unde se află nu există nici o reprezentanță permanentă
accesibilă, nici consul onorific accesibil și competent din partea statului membru propriu sau
al altui stat care îl reprezintă în mod permanent. Reprezentanții diplomatici și consulari
solicitați sunt obligați să dea curs cererii de protecție făcute de persoana interesată, dacă s-a
stabilit că aceasta posedă cetățenia unui stat membru al Uniunii europene. Reprezentanța
diplomatică sau consulară care acordă protecție trebuie să trateze solicitantul ca pe un
resortisant al statului pe care îl reprezintă.
Protecția acoperă în mod obligatoriu:
• asistența în caz de deces;
• asistența în caz de boală sau accident grav;
• asistența în caz de arestare sau detenție;
• asistența acordată victimelor unor violențe;
• ajutorul și repatrierea cetățenilor Uniunii aflați în dificultate.
Reprezentanții diplomatici și consulari ai statelor membre ale Uniunii vor putea acorda
asistență și în alte cazuri cetățenilor europeni pentru că decizia menționată mai sus prevede că
„orice alt tip de ajutor poate fi acordat cetățenilor care fac cerere în acest sens”.
În afară de caz de extremă urgență, nu poate fi acordat un ajutor pecuniar, un avans sa
acoperirea unei cheltuieli făcute de cetățeanul solicitant fără autorizarea prealabilă a
autorităților competente ale statului membru a cărui cetățenie o are persoana care solicită
asistență. În cazul acordării unor sume de bani, solicitantul este obligat să se angajeze să
ramburseze integral ajutorul pecuniar precum și cheltuielile făcute de reprezentanța
diplomatică sau consulară respectivă. Guvernul statului membru a cărui cetățenie o are
solicitantul asistenței este obligat să ramburseze toate cheltuielile, la cererea statului membru
care a acordat asistență. Protecția diplomatică și consulară acordată cetățenilor Uniunii
Europene constă, de fapt, numai într-o lărgire a sferei celei clasice, prin intermediul unui
mecanism interstatal, dar care menține, totuși, monopolul statelor membre privite individual
în exercitarea acestei funcții pentru că „…Cetățenia Uniunii completează, dar nu înlocuiește
cetățenia națională”. Această soluție presupune, totodată, și acordul statului terț respectiv.
Putem conchide, deci, că instituția reprezentării consulare își manifestă necesitatea în plan
european în condițiile actuale, iar existența unui viitor stat federal Europa nu o exclude,
73
deoarece interesele consulare ale cetățenilor europeni vor trebui ocrotite în raporturile Europei
cu celelalte state ale lumii.

3. OFICIILE CONSULARE
3.1. Înființarea și încetarea oficiilor consulare
3.2. Rangul, categoria și clasele oficiilor consulare
3.3. Personalul oficiilor consulare
3.4. Numirea și admiterea membrilor oficiului consular
3.5. Patenta consulară și exequaturul consular

3.1. ÎNFIINȚAREA ȘI ÎNCETAREA OFICIILOR CONSULARE

Convenția de la Viena din 1963 prevede că prin expresia „post consular” se înțelege „orice
consulat general, consulat, viceconsulat sau agenție consulară” – art.1 lit.a) și reglementează
problematica stabilirii unui post consular în art. 4:
„1. Un post consular nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de reşedinţă decât cu
consimțământul acestui stat.
2. Sediul postului consular, rangul și circumscripția sa sunt fixate de către statul
trimițător și supuse aprobării statului de reşedinţă.
3. Statul trimițător nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului
consular,rangului sau circumscripției sale consulare decât cu consimțământul statului de
reşedinţă.
4. Consimțământul statului de reşedinţă se cere de asemenea dacă un consulat general
sau un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenție consulară într-o altă localitate
decât aceea în care este stabilit el însuși.
5. Consimțământul expres și prealabil al statului de reşedinţă se cere de asemenea
pentru deschiderea unui birou, făcând parte dintr-un consulat existent, în afara sediului
acestuia.”
Dicționarul diplomatic menționează că expresia „post consular” din Convenția privind
relațiile consulare este tradus în limba română prin „oficiu consular”. Oficiul (postul) consular
este organul permanent și de factură complexă înființat pentru o perioadă de durată în vederea
întreținerii, realizării și dezvoltării relațiilor consulare. În doctrina de specialitate s-a reținut că
„instituția oficiului consular, înțeleasă ca organ a relațiilor consulare, ocupă o poziție centrală
în dreptul consular, reprezentând punctul de gravitate în jurul căruia se grupează și din care
derivă majoritatea aspectelor sistemului relațiilor consulare”, iar funcțiile consulare sunt cele
care „determină esența activității proprii și specifice a oficiului consular, iar îndeplinirea lor
apare ca manifestarea lui firească și obligatorie, oficiul consular oferind calea normală și
deplină de statornicie, întreținere și realizare a relațiilor consulare”.
Se consideră că oficiul consular, reprezentanță oficială a unui stat stabilită într-un oras
sau o regiune din altă țară pentru a asigura protecția intereselor consulare ale acestuia, este
independent în ceea ce privește existența sa de prezența efectivă a funcționarului consular, el
existând deja în momentul în care își începe misiunea sa individual ă funcționarul consular
însărcinat cu conducerea oficiului după cum subzistă independent de încheierea misiunii
acestuia sau a înlocuirii persoanei lui etc. Înființarea oficiilor consulare se poate face numai
după stabilirea de relații consulare, ca regulă – art. 4, pct. 1 din Convenția din 1963: un post
consular nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de reşedinţă decât cu consimțământul acelui
stat; obținerea consimțământului presupune ca cele două state să relaționeze, să încheie un
anumit acord; dar înființarea unui post consular poate determina nașterea relațiilor consulare.
Trebuie precizat, însă, că stabilirea relațiilor consulare, nu naște, automat, și dreptul de
a înființa oficii consulare. Paragraful 1 al articolului 4 stabilește regula potrivit căreia
consimțământul statului de reşedinţă este indispensabil pentru crearea unui consulat
73
(indiferent de rangul acestuia: consulat general, consulat vice-consulat sau agenție consulară)
pe teritoriul său.
Această regulă decurge din puterea suverană pe care fiecare stat o exercită asupra
teritoriului său și vizează atât cazul în care consulatul este creat la momentul stabilirii
relațiilor consulare, cât și cazul în care consulatul este creat mai târziu. În primul caz,
consimțământul statului de reşedinţă pentru stabilirea unui consulat va fi dat în reguli generale
în acordul privind stabilirea relațiilor consulare, dar poate fi conținut de un acord ulterior care
să privească doar stabilirea consulatelor.
Acordul privind stabilirea unui consulat presupune că cele două state interesate au
convenit asupra delimitării circumscripției consulare și asupra sediului consulatului. În
practică, acordul asupra sediului consulatului intervină, de cele mai multe ori, înaintea celui
referitor la delimitarea circumscripției consulare. Acordul privind sediul consulatului și
circumscripția consulare poate fi prevăzut expres, dar poate fi, de asemenea, convenit în mod
tacit, prin acordarea exequaturului pe patenta consulară în care sediul consulatului și
circumscripția consulară sunt fixate, aşa cum prevede articolul 11, presupunându-se că statul
de reşedinţă și-a dat consimțământul nu numai în ce privește persoana ce urmează a exercita
funcția de sef de post consular, ci și asupra sediului consulatului și circumscripției consulare.
Sediul consulatului va fi cel prevăzut în patenta consulară, iar circumscripția consulară va fi
cea menționată în acest document. Circumscripția consulară determină limitele teritoriale în
care un consulat este autorizat să-și exercite funcțiile în statul de reşedinţă. Conținutul acestui
articol nu privește și condițiile în care acordul privind stabilirea unui consulat poate fi
modificat. Se prevede doar că „statul trimițător nu poate aduce modificări ulterioare sediului
postului consular, rangului sau circumscripției sale consulare decât cu consimțământul
statului de reşedinţă”.
Considerăm, de asemenea, că prin această formulare s-a avut în vedere respectarea
suveranității statului de reşedinţă, protejarea intereselor acestuia; aceasta nu înseamnă, însă,
că statul de reşedinţă are dreptul de a modifica în mod unilateral circumscripția consulară sau
sediul oficiului consular; el poate cere, în circumstanțe excepționale, statului trimițător să-și
schimbe sediul consulatului sau circumscripția consulară. Enunțarea în cuprinsul paragrafului
3 al articolului 4 a acestor dispoziții referitoare la eventualele modificări ulterioare ce se pot
aduce sediului oficiului consular ori circumscripției consulare, nu limitează în nici un fel
dreptul statului trimițător de a închide consulatul cu titlu temporar ori permanent, dacă această
situație corespunde intereselor sale.
Paragraful al patrulea face referire la situația în care un consulat deja stabilit dorește să
deschidă un vice-consulat sau o agenție consulară în limitele circumscripției sale. Este, de
asemenea, necesar să amintim existența indispensabilă a consimțământului statului de
reşedinţă și în această situație; paragraful al patrulea face referire, așadar, la stabilirea unui
post consular nou, vice-consulat sau agenție consulară, impunând respectarea regulii
privitoare la existența absolut necesară a consimțământului statului de reședință. Acordul
statului de reşedinţă este cerut și de regula prevăzută în paragraful al cincilea, referitoare la
cazul în care se dorește deschiderea unui birou, făcând parte dintr-un consulat deja stabilit, dar
în afara acestuia.
Consimțământul statului de reşedinţă trebuie să fie „expres și prealabil”.
Circumscripția consulară determină limitele teritoriale în care un consulat este autorizat să-și
exercite funcțiile în statul de reşedinţă. Conținutul acestui articol nu privește și condițiile în
care acordul privind stabilirea unui consulat poate fi modificat. Se prevede doar că „statul
trimițător nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului consular, rangului sau
circumscripției sale consulare decât cu consimțământul statului de reşedinţă”. Considerăm, de
asemenea, că prin această formulare s-a avut în vedere respectarea suveranității statului de
reşedinţă, protejarea intereselor acestuia; aceasta nu înseamnă, însă, că statul de reşedinţă are
73
dreptul de a modifica în mod unilateral circumscripția consulară sau sediul oficiului consular;
el poate cere, în circumstanțe excepționale, statului trimițător să-și schimbe sediul
consulatului sau circumscripția consulară.
Enunțarea în cuprinsul paragrafului 3 al articolului 4 a acestor dispoziții referitoare la
eventualele modificări ulterioare ce se pot aduce sediului oficiului consular ori circumscripției
consulare, nu limitează în nici un fel dreptul statului trimițător de a închide consulatul cu titlu
temporar ori permanent, dacă această situație corespunde intereselor sale. Paragraful al
patrulea face referire la situația în care un consulat deja stabilit dorește să deschidă un vice-
consulat sau o agenție consulară în limitele circumscripției sale. Unele legislații naționale
autorizează consulii generali sau consulii să numească vice-consulii sau agenții consulari. În
virtutea acestei autorizări, consulii generali și consulii ar putea stabili noile posturi consulare
pe teritoriul statului de reşedinţă.
Este, de asemenea, necesar să amintim existența indispensabilă a consimțământului
statului de reşedinţă și în această situație; paragraful al patrulea face referire, așadar, la
stabilirea unui post consular nou, viceconsulat sau agenție consulară, impunând respectarea
regulii privitoare la existența absolut necesară a consimțământului statului de reședință.
Acordul statului de reşedinţă este cerut și de regula prevăzută în paragraful al cincilea,
referitoare la cazul în care se dorește deschiderea unui birou, făcând parte dintr-un consulat
deja stabilit, dar în afara acestuia. Consimțământul statului de reşedinţă trebuie să fie „expres
și prealabil”.
Faptul că oficiul consular este un organ de relații externe care mijlocește stabilirea,
menținerea și dezvoltarea relațiilor interstatale în anumite domenii precum și împrejurarea că
oficiul consular, deși aparține unui stat își desfășoară activitatea pe teritoriul altui stat, fac să
existe reguli speciale referitoare la modul în care este creat, organizat și funcționează, precum
și asupra statutului său juridic. Oficiul consular este un organ de-sine-stătător cu o organizare
proprie, cu atribuții bine delimitate și statut special.
În ce privește competența stabilirii acestor reguli trebuie spus că înființarea, modul de
organizare și funcționare, structura internă a oficiului consular aparțin în mod exclusiv
statului trimițător și pe care-l reprezintă. În țara noastră înființarea, desființarea și schimbarea
rangului oficiilor consulare de carieră, de exemplu, se fac prin decret al Președintelui
României, la propunerea Guvernului, iar Decretul se publică în Monitorul Oficial al României
(art. 2 alin 2 din Regulamentul consular al României).
Dar înființarea unui oficiu consular și exercitarea funcțiilor consulare presupun o
derogare de la principiul suveranității pe întreg teritoriul al unui stat, oficiul consular al
statului trimițător existând și activând în cadrul jurisdicției teritoriale a statului de reşedinţă,
ceea ce face necesar acordul de voință a statelor care se află în „raporturi de consulat.” Art. 4
alin.2 al Convenției de la Viena din 1963 stabilește că statul trimițător este cel care fixează
sediul postului consular, rangul și circumscripția sa, dar statul de reşedinţă este cel care decide
în ce privește aprobarea lor, la fel cum statul trimițător nu poate aduce modificări ulterioare
sediului postului consular, rangului sau circumscripției sale consulare decât cu
consimțământul statului de reşedinţă – (alin.3).
Consimțământul statului de reşedinţă este, de asemenea, necesar dacă un consulat
general sau un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenție consulară într-o altă
localitate decât aceea în care este stabilit el însuși, după cum este obligatoriu să existe
consimțământul expres și prealabil pentru deschiderea unui birou, făcând parte dintr-un
consulat deja existent, în afara sediului acestuia - (alin. 4-5). Normele dreptului cutumiar
determină situații, din care reiese că statul primitor are dreptul de a refuza cererea privind
deschiderea de consulate străine pe teritoriul său, fără a fi obligat să motiveze decizia sa.
Refuzul de a accepta cererea de deschidere a unui post consular, fiind un drept al statului de
reşedinţă, În temeiul suveranității sale, nu atrage nici о răspundere internațională din partea
73
acestuia. Desigur, un răspuns nejustificat poate avea urmări negative în ceea ce privește
evoluția relațiilor dintre cele două state.
Consimțământul pentru înființarea de oficii consulare poate fi cuprins într-o convenție
consulară, prin care se detaliază toate aspectele referitoare la postul consular; dar poate fi
prevăzut și într-o anexă la о convenție consulară, prin care se stabilesc circumscripția
consulară, rangul postului consular, categoria acestuia sau printr-un protocol adițional unei
convenții consulare ori o notă a ministerului afacerilor externe al statului primitor. România și
Croația, de exemplu, au convenit în cuprinsul convenției consulare încheiate între cele două
state, în art.2, că „statul trimițător poate înființa un oficiu consular pe teritoriul statului de
reședința, numai cu consimțământul acestuia”, iar „sediul oficiului consular, rangul și
circumscripția sa consulară sunt stabilite de statul trimițător și sunt supuse aprobării statului
de reşedinţă; statul trimițător poate aduce modificări ulterioare sediului oficiului consular,
rangului sau ori circumscripției consulare numai cu consimțământul statului de reşedinţă”.
S-a stabilit în doctrină că ceea ce caracterizează consimțământul necesar înființării
oficiilor consulare sunt următoarele:
a) consimțământul statului de reşedinţă este general, în sensul că el este necesar pentru toate
posturile (oficiile) consulare, indiferent de categoria lor, de rangul lor, de gradul lor de
independență;
b) consimțământul statului de reşedinţă este continuu, deoarece el trebuie să fie solicitat pe
toată durata de funcționare a unui oficiu consular, chiar când acestuia i se aduc
modificări ulterioare;
c) consimțământul este cuprinzător, întrucât el trebuie să fie acordat pentru toate
componentele de bază ale unui oficiu consular;
d) consimțământul statului de reşedinţă nu este revocabil atâta timp cât funcționează regula
rebus sic stantibus (în împrejurări justificate, statul de reşedinţă poate cere închiderea unui
oficiu consular;
e) statul trimițător, la rândul său, nu are dreptul discreționar de а solicita, unilateral,
modificări ale consimțământului inițial, dat de statul de reşedinţă, întrucât normele dreptului
internațional stabilesc principiul că nimeni nu poate abuza de un drept.
Sfera consimțământului exprimat în vederea înființării oficiului consular cuprinde:
- natura lui - adică caracterul de consulat de carieră (condus de un funcționar de carieră) sau
de consulat onorific (condus de un funcționar consular onorific) – această clasificare are la
bază vechea împărțire care se făcea între consulii aleși (consules electi) și consulii trimiși
(consules missi) distincție păstrată și în Convenția de la Viena 1963, cap. II și III;
- rangul acestuia - oficiile consulare se împart în mai multe clase – consulate generale,
consulate, viceconsulate și agenții consulare, aceeași clasificare există și în practică;
- circumscripția consulară reprezintă parte din teritoriul statului de reşedinţă, atribuită prin
înțelegerea dintre două state în scopul exercitării funcțiilor consulare; în același sens este și
definiția cuprinsă de Convenția din 1963 – art.1 lit. b); sediul consulatului va fi stabilit în
localitatea situată pe teritoriul statului de reşedinţă, unde oficiul consular a fost înființat și își
desfășoară activitatea; alegerea unei localități (de obicei în oraș) se face în funcție de
importanța și interesul, din punct de vedere consular, pe care le prezintă acea localitate; prin
definiție am stabilit că circumscripția consulară constituie delimitarea teritoriului pe care
oficiul consular are competența de a-și desfășura activitatea de unde rezultă că aceasta are un
caracter de exclusivitate, atât în sensul ca oficiul consular este competent numai în limitele
entității teritoriale stabilite (deci nu este admis ca oficiul și funcționarii lui să desfășoare
activități decât în limitele acesteia), cât și în sensul că un alt oficiu din afara circumscripției
nu este în drept să-și extindă competența și asupra acesteia.
În împrejurări speciale și în concordanță cu dispozițiile art. 6 (intitulat Exercitarea
funcțiilor consulare în afara circumscripției consulare) din Convenția de la Viena din 1963,
73
statul de reşedinţă poate admite funcționarului consular al statului trimițător să-și exercite
atribuțiile și în afara circumscripției consulare. Este absolută nevoie și în acest caz de
consimțământul statului de reşedinţă:
„În împrejurări speciale, un funcționar consular poate, cu consimțământul statului de
reşedinţă, să-și exercite funcțiile în afara circumscripției sale consulare.”

3.2. RANGUL, CATEGORIA ȘI CLASELE OFICIILOR CONSULARE

Rangul oficiilor consulare este determinat de rangul funcționarilor consulari care le
conduc. Dacă ținem cont că potrivit art. 9 al Convenției de la Viena din 1963 (intitulat Clasele
șefilor de post consular), șefii de post consular se împart în patru clase, și anume: consulii
generali, consulii, viceconsulii, agenții consulari:
„ 1. Șefii de post consular se împart în patru clase, și anume:
a) consuli generali;
b) consuli;
c) viceconsuli;
d) agenți consulari.
2. Paragraful 1 al prezentului articol nu limitează cu nimic dreptul oricăreia din părțile
contractante de a fixa denumirea funcționarilor consulari care nu sunt sefi de post consular.”
Rezultă că oficiile consulare pot fi:
• consulate generale
• consulate
• viceconsulate
• agenții consulare.

Această clasificare este dată și de de art.2 pct.3 din Hotărârea Guvernului României
nr.760/1999, pentru aprobarea Regulamentului consular, potrivit căruia oficiilor consulare li
se atribuie următoarele clase:
• clasa I - consulatului general;
• clasa II - consulatului;
• clasa III - viceconsulatului;
• clasa IV - agenției consulare.

Între aceste categorii de consulate există anumite raporturi de egalitate sau de subordonare
pe baza diferențelor de rang; de regulă, consulatele generale și consulatele sunt oficii
consulare independente, iar viceconsulatele și agențiile consulare sunt subdiviziuni
subordonate consulatelor generale sau consulatelor.
Consulatul general se înființează, de obicei, într-o regiune importantă a statului de
reşedinţă, unde există o comunitate importantă de naționali și probleme consulare mai
complexe; consulatul are o sferă mai restrânsă de probleme consulare, putând fi înființat într-o
anumită localitate; viceconsulatele au o circumscripție consulară mai redusă, iar agențiile
consulare funcționează în centre secundare și au competențe mai restrânse: în sistemul
elvețian, de exemplu, nu înregistrează pe naționali, nu pot elibera vize sau reînnoi pașapoarte,
nu prelungesc livretele militare și nu pot face acte privind statutul personal al cetățenilor etc.
Articolul unic al Legii nr. 37/1991, privind înființarea, desființarea și schimbarea rangului
misiunilor diplomatice și oficiilor consulare, prevede că acestea pot avea loc numai prin
decret al Președintelui României, la propunerea Guvernului; se reiterează obținerea
consimțământului prealabil al statului de reşedinţă. Astfel, Consulatul României la Sao Paulo
- Brazilia, înființat prin Decretul nr. 29/1994, s-a ridicat la rangul de consulat general prin
Decretul nr.153/1994 publicat în Monitorul Oficial al României nr.191/1994. Consulatele se
diferențiază și prin faptul că sunt conduse de un consul de carieră sau un consul onorific în:
73
consulate de carieră și consulate onorifice, încadrarea într-o categorie sau alta categoria
influențând exercitarea funcțiilor consulare, consulatele onorifice, de regulă, neputând acorda
vize sau face autentificări de acte.
Hotărârea Guvernului României nr. 760/1999, pentru aprobarea Regulamentului
consular, reglementează oficiile consulare onorifice și stabilește atribuțiile și condițiile în
care-și poate exercita funcțiile consulul onorific în Capitolul III, iar Statutul consular al
Republicii Moldova stabilește în art. 81 că recunoaște instituția funcționarilor onorifici, pentru
ca în art. 82 să precizeze necesitatea obținerii prealabile a consimțământului statului de
reşedinţă: în cadrul Oficiului Consular onorific al Republicii Moldova, în cazul în care este
recepționat acordul prealabil al statului de reşedinţă, pentru efectuarea atribuțiilor consulare
poate fi delegat un funcționar consular din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Oficiile consulare sunt competente să-și exercite funcțiile ce-i sunt încredințate doar
pe teritoriul unei circumscripții consulare, cadrul spațial al activității consulare, pentru că
înființarea unui oficiu consular presupune în mod obligatoriu o competen ță care trebuie
delimitată în spațiu. Aceasta este mai întinsă sau mai restrânsă în funcție de rangul oficiului
consular: desigur că un consulat general va avea o sferă de competență asupra unei
circumscripții consulare mai largi decât celelalte categorii de posturi consulare. Practica arată
că statele cuprind în dispozițiile referitoare la acordul lor de voință exprimat prin convenții
consulare (sau un alt document, aşa cum am menționat mai sus) și definiția expresiei
circumscripției consulară (vezi, de exemplu, Convențiile consulare dintre România și
Macedonia, Ucraina, Croația, Belarus, Republica Polonă etc. - art.1 pct.2). Oficiile consulare,
indiferent de rangul lor, stabilesc legături directe doar cu autoritățile locale și nu cu guvernul
și sunt subordonate în activitatea lor şefului misiunii diplomatice din țara de reşedinţă.

3.3. PERSONALUL OFICIILOR CONSULARE

În funcție de natura sarcinilor lor, de gradul de participare la realizarea scopurilor
activității consulare, membrii oficiului consular se împart în mai multe categorii: personalul
consular, personalul tehnico-administrativ și personalul de serviciu.
Practica statelor, codificată prin Convenția de la Viena din 1963, distinge în cadrul
membrilor postului consular între: funcționarii consulari - persoanele care îndeplinesc
funcțiile consulare; angajații consulari - persoanele care îndeplinesc în cadrul consulatului
funcții cu caracter tehnico-administrativ; membrii personalului de serviciu - persoanele care
îndeplinesc sarcini cu caracter gospodăresc (art.1, pct. g).
În ce privește expresia membrii personalului consular, Convenția stabilește că aceasta
se referă la funcționarii consulari, cu excepția şefului postului consular, angajații consulari și
membrii personalului de serviciu (art.1 pct. h). Şeful de oficiu consular, persoana însărcinată
să acționeze în această calitate, desfășoară o activitate oficială și o activitate de reprezentare.
El are un anumit rang și face parte dintr-o clasă consulară. Numirea şefului de oficiu consular
se face potrivit unei proceduri speciale, eliberându-i-se o patentă consulară. În privința
funcționarilor consulari este de menționat că, la fel ca şeful de oficiu consular, ei sunt chemați
să îndeplinească funcții consulare (art.1 pct. d din Convenția din 1963), în sensul restrâns al
cuvântului, adică să efectueze acte consulare; ei nu au responsabilitatea conducerii oficiului
consular.
Clasele șefilor de post consular sunt stabilite de dispozițiile Convenției de la Viena din
1963: consuli generali, consuli, viceconsuli, agenți consulari (art. 9 pct. 1) și determină
categoriile de oficii consulare pe care le conduc:
• consulul general, cel mai înalt funcționar al serviciului consular, exercită o
supraveghere generală asupra tuturor funcționarilor consulari și conduce un consulat
general sau mai multe circumscripții consulare;
73
 • consulul conduce numai o circumscripție consulară și este subordonat consulului
general;
• viceconsulul conduce un viceconsulat și este un funcționar consular subordonat
consulului general sau consulului;
• agentul consular conduce o agenție consulară și are atribuții mai restrânse fiind, de
regulă, subordonat consulului.
Până la momentul adoptării Convenției de la Viena din 1963, clasele consulilor nu
fuseseră codificate, spre deosebire de clasele agenților diplomatici care au fost stabilite prin
Congresul de la Viena, în 1815 și Aix-la-Chapelle, în 1818, înainte de Convenția de la Viena
din 1961 privind relațiile diplomatice. De-a lungul secolelor, de când instituția consulilor a
apărut în cadrul relațiilor internaționale, au fost folosite titulaturi foarte variate: comisari,
rezidenți, agenți comerciali etc. De altfel, sintagma „agent comercial” a fost aleasă pentru a
desemna agentul consular în cadrul Convenției de la Havana din 1928 privind funcționarii
consulari (art. 4, paragraful 2).
Unele state foloseau titlul de viceconsul sau de agent consular pentru a desemna
funcționarii consulari onorifici. Enumerarea celor patru clase de șefi de post consular nu
semnifică și faptul că statele sunt obligate să utilizeze în practica lor toate cele patru clase.
Singura obligație ar fi să numească șefii de post consular într-una din clasele enumerate în
art.9. Dacă această reglementare (art.9 alin.1) determină clar ce denumiri pot purta șefii de
post consular, în alin.2 se lasă deplină liberate statelor pentru fixarea denumirii funcționarilor
consulari care nu sunt șefi de post consular. Statele pot stabili ce denumiri vor purta ceilalți
funcționari consulari, în afara şefului de post consular, prin reglementări de drept intern: legi,
regulamente etc. Denumirile cel mai frecvent întâlnite în practica statelor pentru a desemna
ceilalți funcționari consulari sunt: consul adjunct, atașat consular, cancelar, consul economic,
secretar consular, interpret etc. Doctrina menționează cancelarul - un secretar al consulului,
care îl asistă în lucrările curente.
Totalitatea șefilor instituțiilor consulare dintr-o circumscripția consulară se numește
corpul consular. Referitor la șefii de post consular se pune și problema precăderii, pe care
Convenția de la Viena din 1963 o rezolvă în art. 16. Corpul consular este condus de un decan,
care este superior după clasă și primul după data primirii exequaturului; el îndeplinește
funcția de reprezentare a corpului consular în probleme de ordin protocolar.
Totalitatea membrilor oficiului consular, adică toate persoanele care desfășoară activitatea
la consular - de conducere consulară, tehnico-administrativă și de serviciu reprezintă efectivul
oficiului consular. Convenția de la Viena din 1963 statuează cu privire la acesta că, în lipsa
unui acord explicit al statului asupra efectivului personalului postului consular, statul de
reşedinţă poare cere ca acest efectiv să fie menținut în limitele considerate de el ca fiind
rezonabile și normale, având în vedere circumstanțele și condițiile din circumscripția
consulară și nevoile postului consular în cauză – art.20. Așadar, dreptul statului trimițător de
încadra oficiul consular cu un număr de persoane pe care îl consideră necesar pentru a duce la
îndeplinire atribuțiile care îi revin, fie ele consulare, tehnico-administrative sau de întreținere
a localului ori alte servicii auxiliare, în funcție de volumul de muncă, nu trebuie exercitat în
mod abuziv, ci potrivit unei desfășurări normale a activității consulare, corelativ existând
dreptul statului de reşedinţă de a cere reducerea efectivului oficiului consular .
Trebuie precizat că s-au stabilit reguli – art.22 din Convenția de la Viena din 1963 – și în
ce privește naționalitatea funcționarilor consulari. Aceștia trebuie să aibă, în principiu,
naționalitatea statului trimițător, ei neputând fi aleși dintre cetățenii statului de reşedinţă decât
cu consimțământul expres al acelui stat, care poate oricând să-l retragă. Același drept există,
în ce privește statul de reşedinţă, referitor la cetățenii unui stat terț care nu au și cetățenia
statului trimițător.
73
 În Statutul Corpului Diplomatic și Consular al României sunt prevăzute și condițiile ce se
cer îndeplinite pentru ca о persoană să aibă calitatea de membru al Corpului Diplomatic și
consular al României. Art. 17 enumeră în alin(1) condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ
pentru ca o persoană să aibă calitatea de membru al Corpului diplomatic și consular al
României:
a) are dreptul să ocupe o funcție publică, conform prevederilor Constituției și legilor în
vigoare;
b) se bucură de toate drepturile politice și civile prevăzute în Constituție și în legile în
vigoare;
c) nu face parte din partide politice;
d) a urmat studii superioare de lungă durată la o instituție de învățământ superior din țară
sau din străinătate, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă, recunoscută de Ministerul
Educației și Cercetării;
e) cunoaște cel puțin o limbă străină;
f) are o stare de sănătate corespunzătoare, atestată pe bază de act medical de specialitate,
emis de centrul medical care deservește Ministerul Afacerilor Externe;
g) a absolvit Academia Diplomatică sau a promovat concursul de admitere în Corpul
diplomatic și consular al României, organizat potrivit regulamentului de organizare și
desfășurare a concursului de admitere în Ministerul Afacerilor Externe;
h) nu a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni.
Acest act normativ asigură o reglementare unificată, același statut juridic pentru funcționarii
diplomatici și consulari și asigură cadrul unei pregătiri de specialitate comune.
Dar, ordinea juridică internațională, practica internațională a statelor demonstrează că
statutul juridic al misiunii diplomatice este diferit de cel al reprezentanței consulare, ceea ce
face ca și activitatea funcționarilor diplomatici să presupună atribuții diferite de cele ale
consulilor. În plan internațional deja s-au conturat ca ramuri distincte ale dreptului
internațional dreptul diplomatic și dreptul consular, iar ceea ce în doctrină a fost numit „statut
mixt” ar putea genera confuzie. Iată de ce considerăm necesară reglementarea distinctă a celor
două categorii într-o viitoare modificare legislativă, oportună, din punctul nostru de vedere,
care ar duce și la creșterea eficacității pregătirii și desfășurării activității funcționarilor
consulari.
Exigențele sporite impuse prin acest Statut unui segment profesional de elită impun nu
numai o înaltă competență profesională, ci și o conduită morală și un atașament corespunzător
față de valorile democratice. Diversitatea funcțiilor consulare pe care le îndeplinește un
funcționar consular scoate în evidență multilateralitatea cunoștințelor pe care trebuie să le
posede în diferite domenii, pe lângă cunoașterea până la detaliu a caracteristicilor statelor și
popoarelor în cadrul cărora exercită aceste funcții.
Convenția din 1963 distinge între două categorii de funcționari consulari: funcționari
consulari de carieră și funcționari consulari onorifici - art. 1 pct.2. Distincția, relevantă mai
ales din punctul de vedere al beneficiului drepturilor, facilităților, privilegiilor și imunităților
care este acordat diferențiat pentru cele două categorii de funcționari consulari, este reluată de
state în cuprinsul convențiilor bilaterale: art. 12 din Convenția consulară dintre România și
Republica Polonă statuează: fiecare dintre cele două părți contractante poate numi și primi
funcționari consulari onorifici în cadrul relațiilor lor bilaterale, aplicând în privința acestor
funcționari dispozițiile cap. III din Convenția de la Viena asupra relațiilor consulare și, atunci
când contextul permite,dispozițiile prezentei convenții. Funcționarii consulari onorifici pot
avea cetățenia statului trimițător, a statului de reședința sau a unui stat terț.
Convenția de la Viena din 1963 tratează separat statutul juridic, regulile privind
exercitarea funcțiilor consulare, drepturile, privilegiile și imunitățile funcționarilor consulari
(În anul 2005, prin H.G. nr.880 a fost înființat Institutul Diplomatic Român, ca instituție
73
publică cu personalitate juridică aflată în subordinea Ministerului Afacerilor Externe, prin
comasarea prin fuziune a Academiei Diplomatice și a Institutului de Studii Internaționale
Nicolae Titulescu, care s-au desființat.) de carieră și ale celor onorifici, stabilind de la început
regula:
- dispozițiile capitolului II al prezentei Convenții se aplică posturilor consulare
conduse de funcționari consulari de carieră;
- dispozițiile capitolului III se aplică posturilor consulare conduse de funcționari
consulari onorifici (art.1 pct.2).
Structurat în cinci capitole, Regulamentul consular al României a rezervat tot prima
parte a reglementărilor funcționarilor consulari de carieră, pentru ca în capitolul III să se
refere la consulii onorifici.
Interpretarea normelor juridice referitoare la cele două categorii ne conduce la
concluzia potrivit căreia încadrarea într-una dintre acestea are importan ță mai ales din punctul
de vedere al beneficiului drepturilor, privilegiilor și imunităților ce le sunt acordate sau, după
cum opinează Ion M. Anghel într-o lucrare, “Consulii de carieră sunt funcționari publici ai
statului trimițător care n-au permisiunea de a se angaja în afaceri private de nici un fel și ca
funcționari publici ei se bucură de anumite privilegii și imunități prescrise. Consulii
comercianți sunt aleși de stat dintre proprii săi cetățeni, angajați în afaceri într-o țară străină
sau din naționalii străini”.
R.G. Feltham caracterizează astfel cele două categorii:
- funcționarii consulari de carieră sunt cei care servesc guvernul propriu și sunt numiți de
către şeful statutului sau de către ministrul de externe;
- funcționarii consulari onorifici, nu sunt funcționari de carieră, iar pentru ei funcțiile
consulare nu constituie o ocupație permanentă.
Elementele definitorii desprinse din practica statelor referitoare la consulii onorifici sunt:
- consulul onorific poate avea cetățenia statului de reşedinţă sau cetățenia unui stat terț;
- poate fi o persoană privată;
- poate exercita activități cu caracter lucrativ în statul de reşedinţă, în paralel cu activitatea
consulară;
- poate fi o persoană privată.
Art. 7 al Regulamentului consular al României statuează că șefii oficiilor consulare
onorifice sunt numiți dintre persoanele cu poziții importante în statul de reşedinţă – oameni
politici reputați, personalități remarcabile în domeniile economiei, finanțelor, bancar, cultural,
științific, avocați de prestigiu cu independență financiară și comportament la nivelul funcției
ce li se încredințează, apropiați de România, care pot să contribuie la promovarea intereselor
românești, la dezvoltarea relațiilor de prietenie cu statul de reşedinţă și care doresc să îți
asume astfel de însărcinări.
Capitolul III al Convenției de la Viena din 1963 este dedicat în întregime regimului
aplicabil funcționarilor consulari onorifici și posturilor consulare conduse de ei Astfel, în art.
58 se precizează că posturilor consulare conduse de consuli onorifici li se aplică dispozițiile
articolelor 28 (înlesniri acordate postului consular), 29 (folosirea drapelului și a stemei
naționale), 30 (obținerea de localuri), 34 (libertatea de deplasare), 35(libertatea de
comunicare), 36 (comunicarea cu cetățenii statului trimițător), 37 (informații în caz de deces,
tutelă sau curatela, de naufragiu sau accident aerian), 38 (comunicarea cu autoritățile statului
de reşedinţă), 39 (drepturi și taxe consulare), paragraful 3 din 54 (obligațiile statelor terțe),
paragrafele 2 și 3 din 55 (respectarea legilor și regulamentelor statului de reşedinţă). În
articolele 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67 se prevede protecția localurilor consulare, scutirea
fiscală a localurilor consulare, inviolabilitatea arhivelor și documentelor consulare, scutirea
vamală, procedura penală și protecția funcționarului consular onorific, scutirea de
înmatriculare a străinilor și de permise de şedere, scutirea de prestații personale.
73
 Convenția de la Viena din 1963 prevede în art. 68 că "fiecare stat este liber să
hotărască dacă va numi sau va primi funcționari consulari onorifici" de unde rezultă caracterul
facultativ al instituției funcționarilor consulari.
În unele state (spre exemplu în Germania) se consideră că există o legătură
permanentă între şeful de post consular onorific și instituția ca atare (postul consular onorific),
din care reiese că acordul pentru înființarea unui consulat onorific este strâns legat de
acceptarea persoanei concrete în calitate de consul onorific, relevant fiind și faptul că în caz
de terminare a misiunii consulului onorific (decedare, renunțare la serviciul său, retragerea
patentei sau exequaturului etc.) nu se admite geranța interimară, procedura de numire a unui
nou consul onorific echivalând cu procedura de înființare a unui nou consulat onorific, pe
când în alte state (Spania, România) se consideră că stabilirea posturilor consulare onorifice
este independentă de procedura numirii și admiterii şefului de post consular și că la un post
consular onorific, odată înființat, va putea fi numit un alt sef de post consular, fără a relua
întreaga procedură de înființare a postului consular onorific, momentul principal care dirijează
acceptul sau neacceptul menționat fiind legat de determinarea statutului juridic al posturilor
consulare conduse de consuli onorifici.
Articolul 58 (p.3) al Convenției de la Viena din 1963 dispune că "privilegiile și
imunitățile prevăzute în prezenta convenție nu sunt acordate membrilor familiei unui
funcționar consular onorific sau unui angajat consular care este angajat într-un post consular
condus de un funcționar consular onorific".
În ce privește schimbul de valize consulare între două posturi consulare situate în țări
diferite și conduse de funcționari consulari onorifici este admis numai sub rezerva
consimțământului celor două state de reşedinţă.
Atitudinea reticentă a României față de instituția consulului onorific, mai ales după
1948, a condus chiar la desființarea consulatelor onorifice străine din România și la
desființarea celor românești din străinătate pentru o anumită perioadă. În perioada de după
1990 s-a acordat o importanță deosebită activității pe care o desfășoară consulii onorifici în
domeniile de acțiune ce țin de reprezentarea intereselor României în mediile politice,
economice și culturale în care activează, de stimularea dezvoltării relațiilor și facilitarea
contactelor economice și comerciale între companii românești și străine, precum și
recomandarea de agenți economici din circumscripția consulară și sprijinirea încheierii de
contracte comerciale, de oferirea de informații privind mediul de afaceri și oportunitățile din
România, de promovarea fenomenului cultural românesc etc.
Instrumente juridice de drept național și de drept internațional prevăd condițiile cerute
pentru înființarea de oficii consulare onorifice ale României. Temeiul juridic consistă în
reglementările Convenției de la Viena din 1963, dar și ale convențiilor bilaterale în domeniu,
precum și ale Regulamentului consular al României și H.G.nr. 100/2004, privind organizarea
și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe, cu modificările și completările ulterioare.
Structurat în cinci capitole, Regulamentul consular al României a rezervat, la fel ca și
Convenția de la Viena din 1963, tot prima parte reglementărilor funcționarilor consulari de
carieră, pentru ca în capitolul III să se refere la consulii onorifici. Art. 24 pct.7 al
Regulamentului consular al României statuează că șefii oficiilor consulare onorifice sunt
numiți dintre persoanele cu poziții importante în statul de reşedinţă - oameni politici reputați,
personalități remarcabile în domeniile economiei, finanțelor, bancar, cultural, științific,
avocați de prestigiu cu independență financiară și comportament la nivelul funcției ce li se
încredințează, apropiați de România, care pot să contribuie la promovarea intereselor
românești, la dezvoltarea relațiilor de prietenie cu statul de reşedinţă și care doresc să îți
asume astfel de însărcinări. Ei pot fi cetățeni români cu domiciliul permanent în statul de
reşedinţă, cetățeni ai statului de reşedinţă sau cetățeni ai unui stat terț cu domiciliul în statul
de reşedinţă.
73
 Șefii oficiilor consulare onorifice suportă din bugetul propriu toate cheltuielile privind
îndeplinirea atribuțiilor oficiale de reprezentare, potrivit pct.4 al art.24 din Regulamentul
consular al României. Potrivit acelorași reglementări, ei își desfășoară activitatea în localuri
consulare proprietatea lor sau închiriate pe cheltuială proprie. Ei nu sunt salarizați de statul
român și nu primesc indemnizații sau alte venituri. (art.24 pct.8) Consulii onorifici ai
României beneficiază de o serie de facilități, privilegii și imunități, în conformitate cu
reglementările Convenției de la Viena din 1963, privind relațiile consulare, ce pot fi restrânse
sau lărgite prin acorduri între statul român și statul de reşedinţă sau prin aplicarea principiului
reciprocității: sprijin din partea autorităților statului de reşedinţă pentru obținerea localului
oficiului consular onorific; arborarea drapelului național al României la sediul oficiului
consular onorific și pe mijloacele de transport, atunci când acestea sunt folosite în interes de
serviciu; plasarea pe clădirea în care funcționează oficiul consular onorific stema de stat a
României și aplicarea inscripției corespunzătoare cu denumirea și rangul oficiului consular, în
limba română și în limba statului de reşedinţă;
Libertatea de deplasare și de circulație pe teritoriul statului de reşedinţă, sub rezerva
legilor și a regulamentelor referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat
din motive de securitate națională; libertatea de comunicare a oficiului consular onorific
pentru orice scopuri oficiale îi permite acestuia să comunice cu guvernul, cu misiunile
diplomatice și cu celelalte oficii consulare ale României prin folosirea tuturor mijloacelor de
comunicație, inclusiv valiza diplomatică sau consulară; libertatea de a comunica cu cetățenii
români aflați pe raza circumscripției consulare; libertatea de a comunica cu autoritățile locale
competente din circumscripția consulară etc.

3.4. NUMIREA ȘI ADMITEREA MEMBRILOR OFICIULUI CONSULAR

Procedura de numire a funcționari consulari comportă distincții, după cum aceștia sunt
sefi de oficiu consulari sau fac parte din categoria membrilor personalului consular. Vom face
referire, în cele ce urmează și la exercitarea funcției de sef de oficiu consular de către un
diplomat.
Am văzut că un oficiu consular, în funcție de clasa pe care о deține, este condus de un
consul general, consul, viceconsul, agent consular, împuternicit cu funcții consulare, care are
responsabilități de reprezentare și coordonează întreaga activitate a instituției pe care о
conduce. Articolul 10 al Convenției enunță un principiu fundamental, dezvoltat în articolele
următoare:
„ 1. Șefii de post consular sunt numiți de statul trimițător și sunt admiși pentru
exercitarea funcțiilor lor de către statul de reşedinţă.
2. Sub rezerva dispozițiilor prezentei convenții, modalitățile de numire și de admitere a
şefului de post consular sunt fixate prin legile, regulamentele și uzanțele statului trimițător și
respectiv ale statului de reşedinţă.”
În cuprinsul acestuia se indică faptul că, pentru a avea statutul de sef de post consular,
o persoană trebuie să îndeplinească două condiții: mai întâi trebuie să fie numită de autoritatea
competentă a statutului trimițător în calitatea de consul general, consul, vice consul sau agent
consular,dintre cetățenii proprii, apoi trebuie să fie admisă să exercite funcțiile ce-i revin de
către statul de reşedinţă. Intră în competența fiecărui stat de a stabili modalitățile de numire și
de admitere a şefului de post consular, în conformitate cu legile, regulamentele și uzanțele
statului trimițător și, respectiv, ale statului de reşedinţă.
Numirea și admiterea unui sef de post consular se realizează, deci, prin acte unilaterale
ale fiecărui stat (eliberarea și transmiterea patentei consulare și, corelativ, acceptarea numirii
prin exequaturul); scopul final al procedurii are valență internațională, raportul bilateral al
numirii și admiterii consulare purtând numele în doctrina de specialitate de "raport de numire
consulară".
73
 Structural raportul numirii consulare este constituit din două laturi:
a) numirea prin patenta consulară și transmiterea acesteia în vederea admiterii
persoanei concrete la exercițiul funcțiilor consulare;
b) hotărârea statului de reşedinţă de a-l admite pe consulul străin la exercitarea
funcțiilor consulare, care poartă denumirea de exequatur.
Patenta consulară are caracterul unei scrisori de acreditare (prin care se atestă calitatea
oficială a şefului misiunii diplomatice). Ea este, în fapt, un document special cu care este
învestită persoana desemnată în cuprinsul acesteia de către statul trimițător pentru a îndeplini
funcția de sef de oficiu consular în statul de reşedinţă.
Dicționarul diplomatic definește pe larg acest document de atestare a şefului de oficiu
consular, reguli privind patenta consulară și conținutul ei fiind fixate de chiar reglementările
Convenției din 1963(art.11).
Exequatur-ul reprezintă autorizația pe care statul de reşedinţă o eliberează pentru
admiterea şefului de post consular și prin care îi recunoaște această calitate(art.12 din
Convenție de la Viena din 1963) .
Potrivit practicii internaționale și reglementărilor în domeniu, Ministerul Afacerilor
Externe solicită, pe cale diplomatice, acordul prealabil al statului de reşedinţă privind numirea
şefului oficiului, dacă prin tratatele internaționale la care România și statul de reşedinţă sunt
parte, nu se prevede altfel (art. 6 pct. 1 al Regulamentului consular al României). După
obținerea acordului statului de reşedinţă, Ministrul Afacerilor Externe semnează patenta
consulară, prin care atestă numele și prenumele şefului Oficiului Consular, categoria și rangul
său, circumscripția consulară și sediul Oficiului Consular, punând sigiliul de stat. Ministerul
Afacerilor Externe transmite, prin canale diplomatice, Ministerului Afacerilor Externe al
statului în care a fost numit şeful Oficiului Consular patenta consulară în vederea obținerii
exequaturului. Şeful Oficiului Consular este admis să-și exercite funcțiile printr-o autorizație
numită exequatur, emisă de către autoritățile statului de reşedinţă. Această procedură urmată
în practica României, conformă dispozițiilor din art. 6 alin. 2, 3 și 4 din Regulamentul
consular al României. În cazul admiterii unui diplomat la exercitarea de funcții consulare
există două modalități:
a) pentru admiterea diplomatului în calitate de sef al cancelariei consulare a misiunii
diplomatice este necesară o simplă notificare, făcută la ministerul afacerilor externe al statului
de reşedinţă;
b) pentru admiterea diplomatului la conducerea temporară a unui post consular este
necesar de obținut geranța consulară, care este eliberată în baza unei notificări la ministerul
afacerilor externe al statului de reşedinţă.
Convenția din 1963 cu privire la relațiile consulare tratează geranța consulară în art. 15
intitulat „Exercitarea cu titlu temporar a funcțiilor şefului de post consular”. Art. 6 pct. 5 din
Regulamentul consular al României prevede următoarea procedură:
dacă şeful oficiului consular de carieră este împiedicat să-și exercite funcțiile sau dacă
postul său a devenit vacant, Ministerului Afacerilor Extern va numi un gerant interimar care
va acționa cu titlu provizoriu, în calitate de sef al oficiului consular de carieră. Ca gerant
interimar poate fi numit un funcționar consular al oficiului consular respectiv, un agent
diplomatic de la misiunea diplomatică română din același stat sau de la Ministerului
Afacerilor Externe al României. Ministerului Afacerilor Externe va lua măsuri ca numele și
prenumele garantului interimar să fie notificate Ministerului Afacerilor Externe al statului
unde se află oficiul consular de carieră.
În ce priveste consulii onorifici, Regulamentul consular al României cuprinde în art.
24 pct. 3 următoarea reglementare: procedura privind înființarea de oficii consulare onorifice,
numirea și admiterea șefilor de oficii consulare onorifice sunt supuse regulilor prevăzute la
art.2 pct. (1), (3), (4), (5) și la art. 6 alin. (1), (2), (3), și (4) din prezentul Regulament
73
consular. Pct. 5 al aceluiasi articol prevede obligativitatea încheierii unui Protocol între șefii
oficiilor consulare onorifice, după primirea exequaturului sau după admiterea provizorie și
şeful misiunii diplomatice române acreditat în acea țară, împuternicit în acest scop de
Ministerul Afacerilor Externe, care trebuie să conțină atribuțiile consulare pe care aceștia le
pot exercita, drepturile de care se bucură și obligațiile ce le revin, în timp ce pct. 6 face
referire la cetățenia pe care o pot avea șefii oficiilor consulare onorifice: „Șefii oficiilor
consulare onorifice pot fi cetățeni români cu domiciliul permanent în statul de reşedinţă,
cetățeni ai statului de reşedinţă sau cetățeni ai unui stat terț cu domiciliul în statul de
reşedinţă”. În ce-i priveste pe funcționarii consulari trebuie precizat că numirea oricărui
funcționar consular, în afară de şeful de post consular, necesită doar procedura notificării
numirii, statul de reşedinţă fiind în drept să ceară statului trimițător ca notificarea să fie
efectuată cu suficient timp până la numire și prezentarea la post, iar admiterea oricărui
funcționar consular, în afară de şeful postului consular, este bazată în declararea
funcționarului consular numit ca persoana acceptabilă de către statul de reşedinţă.
Dacă statul de reşedinţă declară explicit sau lasă de înțeles că funcționarul consular
numit nu este persona grata (expresie latină cu sensul de „persoană agreată”), ia ființă în
sarcina statului trimițător obligația de a revoca numirea funcționarului respectiv. Declararea
funcționarului consular ca persoană acceptabilă poate fi efectuată, în unele cazuri, sub formă
de eliberare a vizelor de intrare în țara de reşedinţă. Convenția de la Viena reglementează și
admiterea angajaților consulari și ai membrilor personalului de serviciu, ținând cont de
sarcinile care le revin, sfera de acțiune a criteriilor după care se face fiind mai restrânsă decât
în cazul funcționarilor consulari.

3.5. PATENTA CONSULARĂ ȘI EXEQUATURUL CONSULAR

Patenta consulară, documentul pe care îl primește o persoană numită ca sef de oficiu
consular de guvernul său sau de la un agent autorizat, o legitimează să acționeze în această
calitate la un post consular în străinătate. Obligativitatea emiterii patentei consulare este
consacrată în art. 11 pct. 1 al Convenției de la Viena: «Şeful de post consular primeste de la
statul trimițător un document, în formă de patentă sau de un act similar».
Reglementarea specificată nu limitează modalitatea de atestare a numirii unui sef de
oficiu consular la patenta consulară, ci prevede posibilitatea existenței unui „act similar”, care
să ateste această calitate. În practica statelor se folosesc denumiri precum lettre patente,
commission consulaire decret, licență etc. În conformitate cu Convenția de la Viena art. 11
alin.3 «dacă statul de reşedinţă este de acord, statul trimițător poate înlocui patenta consulară
sau actul similar printr-o notificare», dar simplificarea procedurii de autorizare a şefului de
oficiu consular rămâne cu totul irelevantă în ceea ce priveste necesitatea acordării
exequaturului sau autorizației provizorii, precum și în ceea ce priveste dreptul statului de
reşedinţă de a refuza acordarea acestuia.
Patenta consulară (sau actul similar) reprezintă act de stat, ea relevă expresia voinței
unui titular de suveranitate. Atributul de suveranitate al unui stat îi conferă acestuia dreptul de
a-și organiza relațiile externe, de a fi reprezentat în raport cu alte state. Potrivit sistemului
constituțional și formei de organizare a fiecărui stat, se stabileste cărui organ de stat îi revine
competența de a face actul de numire a unui sef de oficiu consular.
Din punct de vedere structural, patenta consulară trebuie să conțină următoarele elemente:
• numele și prenumele persoanei numite în calitatea de sef de oficiu consular;
• oficiul pe care această persoană îl va conduce și pentru care se face numirea;
• categoria funcționarilor căreia aparține persoana numită (de carieră sau onorific)
• sediul oficiului
• circumscripția consulară.
73
 România și Croația, punând în practică reglementările Convenției de la Viena din 1963,
au stabilit în articolul 4 pct. 1 din Convenția consulară încheiată între ale, elementele pe care
trebuie să le conțină patenta consulară sau notificarea numirii ”Statul trimițător eliberează
şefului oficiului consular un document, sub forma de patentă, sau un act similar, întocmit
pentru fiecare numire, atestând calitatea sa și indicând, ca regulă generală, numele și
prenumele său, categoria și clasa sa, circumscripția consulară și sediul oficiului consular”.
Reglementări similare conțin și celelalte convenții încheiate de România cu alte state.
Patenta consulară are caracterul de act strict personal (intuitu persoane), ea priveste o
anumită persoană fizică care este chemată să conducă un anumit oficiu consular, este emisă
numai pentru persoana numită în această calitate și constituie un act dat pentru o durată
nedeterminată. Din acest caracter rezultă obligativitatea ca în cuprinsul patentei consulare să
se prevadă elementele de identificare strict necesare ce trebuie aduse la cunoștința statului de
reşedinţă îndrituit să admită sau nu persoana respectivă. Regulamentul consular al României
stabileste în art. 6 pct.2 că: „după obținerea acordului statului de reședința, ministrul afacerilor
externe semnează patenta consulară, prin care atestă numirea şefului oficiului consular de
carieră, rangul său, sediul oficiului consular și circumscripția consulară, purtând sigiliul de
stat” – s.n.
Doctrina și practica au stabilit în privința conținutului patentei trei părți:
• declarația solemnă și mențiunea despre scopul general al numirii, cuprinse în formula
clasică «în dorința de a promova și de a consolida relațiile de prietenie și comerț dintre
cele două state»;
• ordinul către cetățeni de al recunoaște pe acel funcționar consular în calitate de consul
al statului trimițător
• invitația către guvernul și autoritățile locale ale statului de reşedinţă de a-i permite
exercitarea funcțiilor și ai acorda prerogativele consulare.
Comunicarea patentei consulare se face pe cale diplomatică, Ministerul de Externe a
statului trimițător, dând dispoziție misiunii sale diplomatice din statul de reşedinţă să facă
notificarea respectivă acestuia din urmă. De exemplu, Convenția consulară dintre România și
Croația prevede în alin. 2 al art. 4: statul trimițător transmite guvernului statului de reşedinţă,
pe cale diplomatică sau pe orice altă cale potrivită, patenta consulară sau actul similar. Patenta
consulară reprezintă, deci, propunerea pe care statul trimițător o face statului de reşedinţă în
cadrul raportului de numire consulară, cealaltă latură a acestui raport fiind autorizarea prin
exequatur a şefului de oficiu consular.
Exequatur-ul, pe care-l definim ca fiind un act al guvernului care recunoaște caracterul
oficial al funcționarului consular și-i acordă privilegiile și imunitățile conferite prin tratate,
cutumă și reglementările naționale și-i permite să-și exercite funcțiile sale oficiale, se
eliberează în cazul admiterii persoanei numite prin patenta consulară în această calitate.
Obligativitatea obținerii lui este prevăzută în Convenția de la Viena din 1963 și în convențiile
consulare bilaterale. Convenția consulară dintre România și Croația, de exemplu, face referire
la acesta în art. 5. În convenția de la Viena din 1963 art.12 se prevede «Şeful de post consular
este admis să-și exercite funcțiile printr-o autorizație a statului de reşedinţă, denumit
exequatur oricare ar fi forma acestei autorizații.” Această reglementare definește exequaturul
ca o autorizație prin care şeful de oficiu este admis de către statul de reşedinţă la exercitarea
funcțiilor sale, dar trebuie precizat că nu există nici o obligație din punct de vedere a dreptului
internațional care să impună statului de reşedinţă acest lucru, fiecare stat fiind liber să
hotărască dacă acordă sau refuză eliberarea exequaturului, în virtutea suveranității sale. Mai
trebuie precizat că admiterea unui consul străin constituie, incontestabil, un atribut suveran al
statului de reşedinţă, iar libertatea de apreciere este dreptul său discreționar.
Statul de reşedinţă are un drept indiscutabil de a refuza un exequatur unui consul străin,
fără a fi ținut să explice motivele refuzului său (art. 11 pct.2 din Convenția de la Viena, art. 5
73
pct. 2 din Convenția consulară dintre România și Croația). Exercitarea acestui drept de refuz
este excepțională deși refuzul nu poate fi considerat ca o violare a dreptului internațional, cu
toate că prin acest refuz se poate pune în pericol sau întârzia considerabil dezvoltarea
comercială normală cu statul respectiv. Faptul că admiterea consulului este un drept al
statului de reşedinţă are drept consecință și că forma exequaturului să fie reglementată prin
legea sau practica acestui statul, Convenția de la Viena din 1963 lăsându-i această libertate
atunci când folosește în art. 12 formula „oricare ar fi forma acestei autorizații”.
În practică, cel mai frecvente forme pe care le îmbracă exequaturul sunt următoarele:
• ordonanță a şefului de stat, semnată de el, contrasemnată de către ministrul afacerilor
externe și eliberată în original şefului de oficiu consular;
• ordonanță semnată în aceleași condiții, dar din care nu mai o copie certificată de către
ministerul afacerilor externe, este remisă şefului de oficiu consular;
• transcriere a patentei consulare, care poate la rândul său să îmbrace mai multe forme;
• notificare pe calea diplomatică făcută statului trimițător.
Dreptul internațional nu prevede, însă, care este autoritatea competentă aparținând statului
de reşedinţă care să elibereze exequaturul, aceasta fiind stabilită de legislația internă a fiecărui
stat. În practică aceasta emană de la şeful statului sau de la şeful guvernului acelui stat.
Exequatur-ul eliberat şefului de oficiu își extinde efectele și asupra membrilor oficiului
consular care lucrează sub îndrumarea și responsabilitatea sa, nefiind necesar ca aceștia să
prezinte patente consulare și să obțină exequaturul. În cazul lor este suficientă notificarea
numirii (art. 19 din Convenția de la Viena). În afara cazurilor prevăzute în art.13 și 15 (care
fac referire la admiterea provizorie a șefilor de post consular, respectiv, exercitarea cu titlu
temporar a funcțiilor şefului de post consular), şeful de post consular nu poate intra în funcție
înainte de a fi primit exequaturul (Convenția de la Viena din 1963, art. 12 pct. 3).
Exequatur-ul poate fi retras în cazul în care consulul depășește atribuțiunile ce i-au fost
conferite, dar în practică se recurge rar la retragerea exequaturului, dându-se posibilitatea
statului trimițător să-și recheme consulul.

4. FUNCȚIILE CONSULARE
4.1. Caracterizarea noțiunii de funcții consulare
4.2. Trăsăturile funcțiilor consulare
4.3. Clasificarea funcțiilor consulare
4.4. Conținutul funcțiilor consulare

4.1. CARACTERIZAREA NOȚIUNII DE FUNCȚII CONSULARE

Funcțiile consulare reprezintă totalitatea activităților oficiilor consulare și ale personalului
acestora. Din punct de vedere al conținutului acestor funcții, ele pot fi împărțite în două
categorii:
 funcții care sunt conferite de către statul trimițător oficiului consular respectiv;
 funcții care sunt recunoscute de către statul primitor, cel pe teritoriul căruia își
desfășoară activitatea.
Aşa cum rezultă din enumerarea făcută de art. 5 din Convenția de la Viena, principale
funcții ale misiunilor consulare sunt:
- de a proteja în statul de reşedinţă interesele statului acreditat și altor persoane fizice și
juridice ale acestuia;
- de a favoriza dezvoltarea relațiilor comerciale, economice, științifice și culturale între cele
două state, în vederea promovării unor relații de prietenie între ele;
- de a informa prin mijloace licite asupra condițiilor și evoluției vieții comerciale, economice,
culturale și științifice din statul acreditar și de a transmite aceste informații guvernului
propriu;
73
- de a exercita controlul și inspecția asupra navelor maritime și fluviale, precum și asupra
aeronavelor și echipajelor lor, aparținând statului acreditat;
- de a exercita atribuții în materia intereselor cetățenilor statului acreditat (eliberarea de
pasapoarte și acordarea de vize, acordarea de asistență cetățenilor statului acreditant, care au
reşedinţă în circumscripția consulară respectivă);
- instrumentarea de acte notariale și de acte de stare civilă de reprezentare în justiție, în
materie succesorală. În doctrină s-a încercat clasificarea lor în funcție de mai multe criterii.
Ca regulă generală, conținutul acestor funcții consulare este negociat și inclus în
convențiile bilaterale pe probleme consulare pe care statul le încheie, o parte importantă a
acestor convenții consulare se concentrează tocmai pe funcțiile asupra cărora cele două state
își dau acordul să fie îndeplinite de către oficiile consulare.

4.2. TRĂSĂTURILE FUNCȚIILOR CONSULARE

Sunt trăsături ale funcțiilor consulare următoarele:
- funcțiile consulare au caracter de excepție de la principiul exercitării jurisdicției exclusive de
către statul de reşedinţă pe teritoriul său;
- efectele juridice ale actelor realizate de îndeplinirea funcțiilor consulare se produc, în
principal, pe teritoriul statului trimițător;
- exercitarea funcțiilor consulare este supusă, în practică, condiției reciprocității.
Exercitarea funcțiilor consulare asigură îndeplinirea mandatului pe care l-a primit
funcționarul consular la numirea sa în funcție, îndeplinirea sarcinilor care i-au fost
încredințate de statul al cărui cetățean este.
Cadrul normativ al exercitării funcțiilor consulare este asigurat de legile statelor, în
sensul general al termenului, de Convenția de la Viena privind relațiile consulare, de
convențiile consulare bilaterale, de cutumă. Dacă Convenția de la Viena din 1963 stabileste
cadrul juridic general al reglementărilor în materie, convențiile bilaterale reiau, în general,
aceste reglementări și le adaptează la necesitățile, la interesele celor două state; ele pot să
prevadă exercitarea oricăror alte funcții încredințate unui post consular de către statul
trimițător, care nu sunt interzise de legile și regulamentele statului de reşedinţă sau la care
statul de reşedinţă nu se opune, sau care sunt menționate în acordurile internaționale în
vigoare între statul trimițător și statul de reşedinţă (art. 5. pct. m din Convenția de la Viena din
1963).
În plan național, Regulamentul consular al României prevede că atribuțiile consulare
sunt exercitate de oficiile consulare de carieră prin:
a) funcționarii consulari care pot fi consuli generali, consuli, viceconsuli sau agenți
consulari;
b) diplomați cu atribuții consulare la misiunile diplomatice, numiți și notificați ca atare
la autoritățile țarii de reşedinţă.(art. 8 pct. 1).
Aceste atribuțiile consulare se exercită în cadrul circumscripției consulare. Cu toate
acestea, în împrejurări speciale, un funcționar consular poate, cu consimțământul statului de
reşedinţă, să exercite atribuțiile și în exteriorul circumscripției consulare (art. 8 pct.2). Potrivit
pct.3 din același articol, Statul român, prin Ministerul Afacerilor Externe, poate, după
notificarea către statele interesate și dacă nici unul dintre ele nu se opune îți mod expres la
aceasta, să însărcineze un oficiu consular de carieră stabilit într-un stat să-și asume exercitarea
de atribuții consulare într-un alt stat.
Exercitarea atribuțiilor consulare prin secțiile consulare sau prin diplomați desemnați în
acest scop de misiunile diplomatice face obiectul art. 9 al articolului menționat mai înainte,
care stabileste următoarele reguli:
73
 • în capitalele țărilor unde există concomitent о misiune diplomatică și un oficiu
consular de carieră al României, atribuțiile consulare sunt exercitate în exclusivitate de
către respectivul oficiu consular de carieră, m cadrul circumscripției sale;
• secția consulară a misiunii diplomatice exercită atribuțiile consulare pentru cei din
exteriorul circumscripției oficiului consular, dacă acesta nu acoperă integral teritoriul
statului de reşedinţă;
• oficiile consulare nu vor soluționa cererile persoanelor domiciliate în alte
circumscripții consulare decât în cazuri deosebite și urgente.
Exercitarea funcțiile consulare de către posturile consulare și, de asemenea, de către misiunile
diplomatice are drept scop în îndeplinirea, în esență, a ceea ce Convenția de la Viena din 1963
a prevăzut în art.5.

4.3. CLASIFICAREA FUNCȚIILOR CONSULARE

O clasificare, considerată a fi cea mai importantă, împarte funcțiile consulare pe baza
criteriului naturii lor intrinseci, a obiectului lor și cuprinde:
- funcții cu caracter politic;
- funcții economice;
- funcții privind relațiile culturale;
- funcții de protejare și asistență în favoarea conaționalului;
- funcții administrative în sensul strict al cuvântului;
- funcții de stare civilă;
- funcții notariale;
- funcții jurisdicționale;
- funcții în materie de marină comercială;
- funcții în materie de obligații militare.
Clasificarea funcțiilor consulare se mai poate face luând în considerare criterii precum:
1. surselor normale a dreptului internațional funcțiile consulare (deosebind funcții care
rezultă din dreptul convențional și care pot fi exercitate chiar în lipsa unei norme
convenționale între statele în cauză - de exemplu funcția de protecție și asistență
consulară pentru cetățenii statului trimițător - și funcții consulare care, dimpotrivă, nu
pot fi îndeplinite decât dacă sunt prevăzute de o normă convențională - celebrarea
căsătoriei, funcții notariale);
2. localul unde își produc efectele actele îndeplinite de funcționarii consulari în funcție
de care deosebim funcții consulare care își produc efectele numai pe teritoriul statului
căruia îi aparține consulul și funcții care tind a-și produce efectele numai în cadrul
ordinii juridice a statului de reşedinţă (reprezentarea unui conațional absent pentru
apărarea intereselor acestuia în statul de reşedinţă în cadrul unei proceduri care-l
priveste);
3. beneficiarii funcțiilor consulare, în raport cu care există: funcții consulare care sunt
exercitate numai în favoarea persoanelor ce sunt cetățeni ai statului trimițător și funcții
care pot fi îndeplinite în favoarea cetățenilor statului de reşedinţă sau ai statelor terțe.
4. modul în care se pun în miscare, se declanșează exercitarea lor, funcțiile consulare
putând fi: cele pe care consulul le îndeplineste ex-oficii (informații generale, protecție
consulară) și cele pe care le îndeplineste la cererea conaționalului său (eliberare de
certificate sau de pasapoarte, oficierea unei căsătorii);
5. modul în care legislația statului de reşedinţă intervine în stabilirea unei funcții
consulare și în determinarea limitelor în care se poate exercita funcții consulare pe
care consulul le poate exercita, situație în care deosebim între: funcții consulare pe
care consulul le poate exercita, numai dacă legea statului de reşedinţă nu se opune
(funcția de ofițer de stare civilă și de notar) și funcții consulare care pot fi exercitate în
73
 limitele și în conformitate cu dispozițiile legilor din statul de reşedinţă (apărarea
intereselor cetățenilor statului trimițător în succesiunile pe teritoriul statului de
reşedinţă).

4.4. CONȚINUTUL FUNCȚIILOR CONSULARE

a) Funcția de protejare a drepturilor și intereselor cetățenilor

Atât doctrină, cât și în practică, activitatea consulară în domeniul apărării intereselor

cetățenilor a fost tratată destul de vast și ea se asociază cu apărarea drepturilor și intereselor
cetățenilor de către reprezentanțele diplomatice. Protecția consulară, ca și cea diplomatică, are
scopul de restabilire a drepturilor încălcate sau recuperarea pagubei cauzate cetățeanului
statului său prin înaintarea pretențiilor corespunzătoare faptului dat sau protestului.
Funcțiile consulilor în domeniul apărării drepturilor și intereselor statului reprezentat,
al persoanelor sale fizice și juridice, sunt codificate în legislația statelor și în Convenția de la
Viena din 1963, în care este indicată realizarea dreptului statului de eliberare a pasapoartelor
și vizelor, îndeplinirea unor acțiuni notariale, înregistrarea actelor stării civile, apărarea
drepturilor cetățenilor săi în caz de deces, în cazul minorilor sau pierderea parțială a
capacității de exercițiu, reprezentarea intereselor lor în instanțele judiciare, supravegherea și
acordarea ajutorului echipajelor vaselor maritime, vaselor aeriene și altor persoane.
Îndeplinind aceste atribuțiuni și alte funcții, în limitele stabilite în legislația statului de
reşedinţă, consulul acționează și în interesele cetățenilor statului de reşedinţă sau a statelor
terțe.
Asigurarea și apărarea drepturilor și intereselor cetățenilor reiese din însăsi esența
noțiunii de „cetățenie”, care este tratată ca „o legătură juridică stabilă a persoanei fizice ca
statul și exprimă în întregime drepturile și obligațiile reciproce a acestor subiecte.” Ea
presupune influența puterii suverane a statului, dreptul persoanei la tutelă și apărare indiferent
de locul aflării ei. Totodată, intră în capacitatea oricărui cetățean de a cere apărarea și
protecția statului său, acest drept fiind garantat în mod egal alături de alte drepturi și libertăți
de către actul fundamental – Constituția statului, în speță, Constituția României, dar și de
documente internaționale precum Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția
privind drepturile copilului, Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și
culturale, Pactul internațional privind drepturile civile și politice etc. Încălcarea drepturilor și
libertăților cetățenilor este prevăzut în dreptul internațional ca un atentat asupra puterii
suverane a statului. În practica activității consulare apare un număr foarte mare de situații ce
necesită acordarea serviciilor de apărare a intereselor și drepturilor cetățenilor de către
organele consulare, și au un caracter destul de divers și diferite grade de dificultate, caracter
rezultat din multilateralitatea atribuțiilor ce-i revin consulului, ca reprezentant oficial al
statului său în statul de reşedinţă. Destul de important în soluționarea acestor probleme apar
următoarele acțiuni:
- determinarea gradului de corespondență între situația creată ce necesită rezolvare
prin intervenția consulului cu reglementările prevăzute de legislația internă referitor la
încălcarea drepturilor și intereselor persoanelor fizice și juridice a statului de reşedinţă;
- analiza situației conformitate cu regulile dreptului internațional și legislației locale;
- luarea măsurilor necesare, adecvate situației formate; totodată se ia în considerație
faptul că statul de reşedinţă, în orice circumstanță, va adopta poziția de apărare a persoanelor
sale;
- consolidarea hotărârilor luate prin intermediul diferitor măsuri diplomatice
neoficiale: întâlniri, discuții. în cazul rezolvării pozitive a situațiilor formate este de dorit de a
73
se aduce mulțumiri statului de reşedinţă, apreciind totodată acest fapt ca un pas în dezvoltarea
și întărirea relațiilor bilaterale.
Exercitarea acestei funcții își manifestă importanța cu atât mai pregnant cu cât
deschiderea granițelor a facilitat unui număr mare de cetățeni să călătorească, să inițieze
afaceri în alte state. Aceste persoane se pot afla în situația de a necesita protecție consulară.
Drepturile consulului în privința protecției consulare drepturilor și intereselor cetățenilor
aparținând statului său sunt limitate referitor de aflarea sa în țara de reşedinţă; doar ca
excepție un funcționar consular poate exercita funcțiile în exteriorul circumscripției sale
consulare (art. 6 din Convenția de la Viena din 1963).

b) Funcția de reprezentare a cetățenilor

Reprezentarea consulară este funcția specifică pe care о exercită funcționarul consular în
favoarea cetățeanului statului trimițător care, fiind absent în statul de reşedinţă, nu a dat о
împuternicire expresă pentru a fi reprezentat legal în fața autorităților acestui stat și nu poate
să-și apere singur interesele. Art.5 al Convenției de la Viena din 1963 prevede două acțiuni
pentru reprezentarea intereselor cetățenilor statului trimițător:
a) acțiunea de reprezentare propriu zisă, directă, a cetățenilor statului trimițător;
b) luarea măsurilor în scopul asigurării reprezentării lor adecvate în fața tribunalelor
sau în fața altor autorități ale statului de reşedinţă.
Reprezentarea consulară rezultă în mod direct din calitatea consulului de trimis oficial
al statului trimițător, exercitarea ei având la bază normele de drept public intern, care stabilesc
consulului sarcina de a apăra, în străinătate, drepturile cetățenilor statului trimițător.
Este exclus a se considera că între consul și cetățeanul statului trimițător se naste un
raport de mandat, a cărui bază să fie normele dreptului civil. De aici rezultă că reprezentarea
consulară se realizează ex officio, în sensul că beneficiarul nu trebuie să exprime, în prealabil,
consimțământul său și nici să dea о procură specială pentru consul de a acționa în numele său.
Reprezentarea consulară încetează la data la care cetățeanul este în măsură să-și
protejeze singur interesele și să-și apere drepturile fie direct, fie angajându- și un mandatar al
său. În asemenea cazuri, reprezentarea consulară se poate transforma în asistență consulară
sau, după caz, în protecție consulară. Obiectul reprezentării consulare se limitează la actele de
conservare sau de administrare a bunurilor cetățenilor statului trimițător; actele de dispoziție
nu se pot face fără о procură specială din partea titularului de drept (pentru o mai bună
înțelegere, amintim că: după importanța lor, actele juridice civile se împart în acte de
conservare, de administrare și de dispoziție; actele juridice de conservare sunt actele prin care
se urmăreste preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil; actele juridice de
administrare sunt acele acte prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori
a unui patrimoniu; actele de dispoziție sunt acele acte prin care se înstrăinează bunuri, se
constituie drepturi reale principale sau accesorii asupra bunurilor ori se renunță la drepturi).
Ea se exercită numai în fața autorității de stat din statul de reşedinţă, nu și față de
particulari. În cadrul funcției de reprezentare, consulul protejează pe cetățenii săi în cauze
referitoare la autoritățile statului de reşedinţă, în baza unui drept propriu, conferit de normele
dreptului consular.
Serviciile consulare care se prestează pentru cetățenii statului trimițător de către oficiul
consular nu intră în noțiunea de reprezentare consulară. Faptul primirii și transmiterii cererilor
cetățenilor proprii către autoritățile statului trimițător nu este о reprezentare consulară în
adevăratul sens al cuvântului, întrucât funcționarii consulari nu pot reprezenta cetățenii
proprii, pe lângă autoritățile statului lor. De menționat că normele de drept consular prevăd și
posibilitatea ca funcționarul consular să recomande un apărător ales de el, fie el avocat, fie о
altă persoană calificată, în scopul asigurării protecției cetățeanului statului trimițător în fața
autorităților statului de reşedinţă. În acelasi timp vom arăta că dreptul de apărare este
73
reglementat în majoritatea statelor în sensul restrângerii acestei activități și limitării ei doar la
instituția avocaților și, ca excepție, în unele state se permite participarea la apărare
persoanelor cu pregătire specială în domeniu, dar care nu sunt avocați.
Convenția consulară încheiată între România și Belarus stabileste privitor la
reprezentarea intereselor legale ale cetățenilor în fața autorităților statului de reşedinţă că
funcționarul consular are dreptul să întreprindă măsuri, în conformitate cu legile statului de
reşedinţă, pentru asigurarea reprezentării intereselor legale ale cetățenilor statului trimițător în
fata instanțelor judecătoresti și a altor autorități ale statului de reşedinţă. El poate, în
conformitate cu legile statului de reşedinţă, să solicite adoptarea de măsuri temporare pentru
apărarea drepturilor și intereselor legale ale cetățenilor statului trimițător, dacă acestia
absentează sau, din alte cauze credibile, nu sunt în măsura să-și apere drepturile și interesele
lor. Funcționarul consular are, de asemenea, dreptul să solicite instanțelor judecătoresti sau
autorităților amânarea examinării cauzei, care priveste pe cetățeanul statului trimițător, până
când acesta nu va fi informat și va avea posibilitatea de a se apăra, singur sau prin
reprezentant. Reprezentarea încetează când persoanele reprezentate numesc împuternicitul lor
sau preiau, personal, apărarea drepturilor și intereselor lor. (art. 36) În ce priveste tutela și
curatela, aceeasi convenție conține următoarele prevederi: funcționarul consular are dreptul să
solicite autorităților statului de resedința instituirea tutelei sau curatelei pentru cetățenii
statului trimițător, aflați în statul de reşedinţă, și să propună persoana care să fie numită tutore
sau curator. Dacă autoritățile statului de reşedinţă au cunostință că trebuie instituită o tutelă
sau o curatelă pentru un cetățean al statului trimițător, ele vor informa funcționarul consular
despre aceasta, într-un termen cât mai scurt posibil (art.40).

c) Funcția economică a consulului

Funcția consulară în materie economico-comercială a constituit una din premisele
apariției instituției consulare. Astfel, în evul mediu este menționată existența a ceea ce s-a
denumit cu termenul general de „consules mercantorum”, consul cu atribuțiuni de arbitru în
disputele comerciale, care putea să aplice în litigiile dintre membrii coloniilor care îl alegeau,
regulile lor cutumiare de drept comercial și maritim.
Stadiul actual al relațiilor internaționale stimulează această funcție aparținând
consulului prin dinamica relațiilor economico-comerciale. Instrumentul juridic internațional
cadru care face referire expresă la funcția economică a consulului este Convenția de la Viena
din 1963, care în art. 5 pct. b înscrie favorizarea dezvoltării „relațiilor comerciale,
economice… între statul trimițător și statul de reşedinţă…” Această reglementare este
cuprinsă și în numeroase convenții consulare bilaterale prin care statele înțeleg să
concretizeze aceste relații. Astfel, în Convenția consulară încheiată între România și Suedia se
menționează că funcționarul consular are dreptul „să urmărească dezvoltarea relațiilor dintre
statul trimițător și statul de reşedinţă în domeniile comercial, economic, cultural și stiințific și
să promoveze în alt mod relații de prietenie între cele două state”(s.n.) – art.13 alin.2 pct. b. În
mod asemănător Convenția consulară încheiată între România și Austria cuprinde
reglementarea potrivit căreia „prin activitatea lor, funcționarii consulari contribuie la întărirea
relațiilor de prietenie și favorizează dezvoltarea relațiilor comerciale și economice dintre cele
două părți contractante” – art.13. Art. 8 pct. b și c din Convenția consulară dintre România și
Franța prevede că prin exercitarea funcțiilor consulare se urmăreste favorizarea relațiilor
comerciale, economice, culturale și stiințifice între statul de reşedinţă și statul trimițător,
informarea prin toate mijloacele licite despre condițiile și evoluția vieții comerciale,
economice, culturale și stiințifice din statul de reşedinţă. Ceea ce este de remarcat este faptul
că în timp ce Convenția de la Viena din 1963 enumără funcția economico-comercială printre
celelalte funcții consulare, în convențiile bilaterale pe care România le-a încheiat cu alte state
73
aceste aspecte au fost concepute ca scop al funcțiilor consulare, concepție considerată
superioară în literatura de specialitate.
Potrivit art.11 din Regulamentul consular al României funcționarii consulari vor
favoriza dezvoltarea relațiilor bilaterale în domeniile economic, comercial, cultural, stiințific,
turistic, vor apăra și promova drepturile și interesele statului român și ale cetățenilor români
în statul de reşedinţă (s.n.).
Exercitarea acestei funcții se concretizează prin mai multe acțiuni precum:
- urmărirea și observarea atentă a fenomenelor care au legătură cu relațiile economico-
comerciale;
- informarea și îndrumarea agențiilor comerciale, reprezentanțelor și oamenilor de
afaceri din țară despre tendințele de pe piața locală;
- consilierea organelor naționale competente în legătură cu inițiativa intensificării
schimburilor economice;
- înlesnirea publicității și participării la expoziții cu produse naționale etc.
În acest sens, Regulamentul consular al României menționează în art.13 că
funcționarul consular va sprijini comerțul și cooperarea economică prin acțiuni de
prospectare, propagandă și promovare în mediile de afaceri sau de comunicare în masă a
intereselor românesti, asigurând condiții favorabile agenților economici români, dezvoltării
ansamblului relațiilor cu țara de reşedinţă. Îi este interzis, însă, să acționeze ca agent
economic ori să desfăsoare activități cu caracter lucrativ. De asemenea, în activitatea sa
funcționarul va sprijini cercurile de afaceri, firmele și companiile străine să facă investiții de
capital în România, să înființeze reprezentanțe, firme sau birouri ale acestora, să încurajeze
exporturile de produse românesti, să dezvolte cooperarea economică și tehnico-stiințifică.
Una dintre sarcinile consulilor români este activitatea de informare prin toate
mijloacele licite asupra condițiilor economice, comerciale, stiințifice etc. în scopul promovării
și apărării intereselor și apărarea intereselor naționale, înfăptuirii obiectivelor politicii externe
și interne ale statului, precum și promovarea participării României la viața internațională
(art.12 din Regulament).
De menționat că, dacă dreptul de protecție permite consulului să se adreseze numai
autorităților, dreptul de informare îi permite să se adreseze, pentru a primi date, și
particularilor. Consulul poate solicita un expert pentru a-i face un raport într-o problemă
economică a statului de reşedinţă, poate cere date despre о firmă interesată să negocieze cu о
firmă din statul trimițător. În acelasi timp, subliniem faptul că aceste informații nu trebuie să
depăsească un interes legitim și, mai ales, procedeele trebuie să fie acceptate de legea statului
de reşedinţă

d) Funcția de control și de sprijin a navelor maritime, fluviale și a avioanelor

Convenția de la Viena din anul 1963 prevede în art. 5, lit. k și l următoarele funcții pentru
postul consular:
“k) exercită dreptul de control și de inspecție, prevăzute de legile și
regulamentele statului trimițător, asupra navelor maritime și a navelor fluviale;
l) acordă asistență navelor și aeronavelor menționate la alineatul k din
prezentul articol precum și echipajelor lor, primeste declarațiile asupra curselor acestor
nave, examinează și vizează documentele de bord și, fără а prejudicia prerogativele
autorităților statului de reşedinţă, face anchete privind incidentele survenite în cursul
călătoriei și reglementează, în măsura în care legile și regulamentele statului trimițător
autorizează aceasta, divergențele de orice natură între căpitan, ofițeri și marinari”.
Atribuțiile funcționarului consular în probleme de transporturi navale, aeriene, rutiere
și feroviare sunt prevăzute în art. 20 al Regulamentului consular al României. Conform
prevederilor acestui articol, funcționarii consulari își vor exercita funcțiile în conformitate cu
73
legea română și convențiile internaționale la care România este parte. Atribuțiile
funcționarului consular în materie de navigație maritimă și fluvială se exercită în legătură cu
navele comerciale de mărfuri și pasageri care navighează sub pavilion românesc, echipajul și
încărcătura de la bordul acestora și pasagerii lor.
De asemenea, funcționarul consular va exercita atribuții privind navele de război,
navele de stat, navele scoală pentru pregătirea personalului navigant, navele pentru cercetare
stiințifică și altele. Atribuțiile funcționarului consular vor consta și în eliberarea sau
prelungirea valabilității, după caz, în condițiile legii și reglementărilor în materie, а
documentelor de navigabilitate a navelor, a carnetelor de marinar, acordarea de asisten ță și
protecție navelor sub pavilion românesc, echipajului, încărcăturii sale, precum și pasagerilor
cetățeni români, în caz de avarie, esuare sau naufragiu al navei; el va sprijini repatrierea
acestora, inclusiv a membrilor echipajului dacă continuarea călătoriei nu mai este posibilă. De
asemenea, funcționarul consular va obține aprobările necesare pentru intrarea navelor de stat
și a navelor militare în apele teritoriale și în porturile statului de reşedinţă.
În materie de navigație aeriană, funcționarul consular va obține pe cale diplomatică, de
la autoritățile țării de reşedinţă, autorizații prealabile pentru survolarea spațiului aerian sau
aterizarea pe teritoriul acestuia în cazul aeronavelor române care execută zboruri
necomerciale - prezidențiale, parlamentare, guvernamentale, transporturi de trupe, tehnică
militară, armament și altele asemenea. De asemenea, funcționarul consular acordă asistență și
protecție aeronavelor, echipajului și pasagerilor ori de câte ori împrejurările о cer.
Funcționarii consulari vor sprijini personalul, pasagerii și încărcătura în transporturile
internaționale feroviare și rutiere de mărfuri și călători în caz de accidente de circulație și vor
interveni la autoritățile țării de reşedinţă pentru a le acorda primul ajutor în funcție de situația
în care se află.

e) Funcția de ofițer al stării civile

Funcțiile consulare prevăzute la art. 5 al Convenției de la Viena din anul 1963
stabilesc domeniile în care un oficiu consular își poate exercita sarcinile stabilite de către
statul trimițător. Prevederea menționată constituie, totodată, norma juridică de drept consular
prin care se consacră obligația statului de reşedinţă de a permite, pe bază de reciprocitate,
îndeplinirea sarcinilor aşa cum le stabileste statul trimițător în domeniul respectiv, dacă nu are
prevederi legale contrare.
În materia înregistrării actelor și faptelor de stare civilă, statele au interese majore,
care influențează și sarcinile privind îndeplinirea funcției de ofițer al stării civile, încredințate,
de regulă, sefilor oficiilor consulare. Statul în care se produc actele și faptele de stare civilă
poate avea, uneori, principii juridice fundamental diferite de cele ale statului trimi țător.
Statele trimițătoare au, de aceea, interesul de a avea un sistem propriu de constatare și
înregistrare a actelor și faptelor de stare civilă petrecute în străinătate, întrucât din acestea se
nasc situații juridice anume pentru persoanele aflate în statul de reşedinţă;
În unele țări actele de stare civilă sunt încheiate numai de autoritățile locale, ceea ce
rezultă că funcționarii consulari străini nu pot îndeplini funcții în materie de înregistrare a
actelor de stare civilă. Regula este imperativă potrivit principiului locus regit actum (de
exemplu, Anglia, Columbia Argentina ). Art. 5, lit. f din Convenția de la Viena din anul 1963
stipulează funcționarii consulari au dreptul de a acționa în calitate de notar și de ofițer de
stare civilă și a exercita funcții similare, ca și unele funcții de ordin administrativ, în măsura
în care legile și reglementările statului de reşedinţă nu se opun la aceasta. Statele pot stabili
prin acorduri bilaterale conținutul acestei funcții, pe care о pot limita sau condiționa.

f) Funcția notarială
73
 Activitatea notarială a consulului este reglementată de normele dreptului internațional
și de normele dreptului intern al statului trimițător.
Convențiile internaționale multilaterale, care se referă la activitatea consulară, lucrările
doctrinare, atât ale institutelor de cercetări pe probleme internaționale cât și operele unor
teoreticieni, tratează activitatea notarială а consulului, mai mult sau mai puțin detaliat.
Convenția de la Viena din anul 1963 prevede la art. 5, lit. f funcția notarială împreună cu
funcția administrativă și cu cea de ofițer de stare civilă. Funcționarul consular are dreptul,
potrivit acestui articol, să acționeze în calitate de notar sub rezerva ca legislația și
reglementările statului de reşedinţă să nu se opună la aceasta. Regulile referitoarele la cazurile
în care acționează un consul în calitate de notar sunt:
a) dreptul la întocmirea, legalizarea sau autentificarea de documente pentru cetățenii
statului trimițător este general pentru funcționarul consular, funcția notarială a consulului este
limitată pentru cetățenii statului de reşedinţă la activitățile notariale care conferă putere
actelor ce urmează să fie folosite la autoritățile publice ale statului trimițător, adică este
restrânsă la operațiunile de legalizare, cu cele trei componente ale ei, cum vom vedea;
b) documentele încheiate să nu se refere la bunuri imobile situate pe teritoriul statului
de reşedinţă, oricare ar fi finalitatea actelor încheiate: transferarea, restrângerea sau grevarea
dreptului de proprietate asupra acestora, indiferent de natura actelor ce se încheie (acte între
vii sau pentru cauze de moarte);
c) funcționarul consular nu poate primi și autentifica contracte între cetățenii statului
de reşedinţă sau între cetățeni ai unui stat terț, chiar dacă acestea sunt destinate a fi folosite în
statul trimițător;
d) funcționarul consular onorific poate primi, înregistra și legaliza acte și copii sau
extrase de pe documente, dar nu poate autentifica înscrieri de orice fel.
Conform prevederilor stipulare în art. 16 al Regulamentului consular al României,
activitatea notarială se va desfăsura pe baza legii române și a înțelegerilor internaționale la
care România este parte, precum și potrivit uzanțelor internaționale. Actele notariale se
îndeplinesc, după caz, la sediile misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare, precum și la
bordul navelor și aeronavelor sub pavilion românesc care se află staționate în raza de
activitate a acestor organe, precum și la domiciliul cetățeanului român ori în alt loc, dacă acest
lucru este prevăzut în convențiile internaționale la care România și statul de reşedinţă sunt
parte ori legea locală nu se opune. Forma și condițiile în care se îndeplinesc actele notariale
sunt prevăzute de legea română. Art.13 din Legea nr.36/1995, a notarilor publici și activității
notariale, prevede că activitatea notarială a misiunilor diplomatice și consulare ale României
se desfăsoară pe baza legii române și a înțelegerilor internaționale la care România este parte,
precum și potrivit uzanțelor internaționale. Acelasi articol menționează în alineatul 2 că, la
cererea persoanelor fizice având cetățenia română, precum și a persoanelor juridice române,
misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României îndeplinesc următoarele acte
notariale:
- redactarea de înscrieri în vederea autentificării sau legalizării semnăturii;
- autentificarea înscrisurilor;
- legalizarea sigiliilor și semnăturilor;
- darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părți;
- certificarea unor fapte;
- legalizarea de copii de pe înscrisuri;
- efectuarea și legalizarea traducerilor;
- primirea în depozit a înscrisurilor și documentelor prezentate de părți;
- eliberarea de duplicate de pe actele notariale întocmite de misiunile diplomatice sau
oficiile consulare.
73
 Unele activități consulare pot fi îndeplinite de către misiunile diplomatice și oficiile
consulare ale României și la cererea persoanelor fizice sau juridice străine, în măsura în care
legile sau reglementările statului de reşedinţă nu se opun (art.13, alin.3, Legea nr.36/1995). În
privința locului unde se îndeplinesc actele notariale alineatul 4 al aceluiasi articol prevede că:
"Actele notariale se îndeplinesc la sediile misiunilor diplomatice sau oficiilor
consulare, precum și la bordul navelor și aeronavelor sub pavilion românesc care se
află staționat în raza de activitate a acestor organe, precum și la domiciliul cetățeanului
român ori în alt loc, dacă acest lucru este prevăzut în convențiile internaționale la care
România și statul de reşedinţă sunt părți sau legea locală nu se opune."

Actul notarial îndeplinit de funcționarul consular, purtând semnătura sa și sigiliul

oficial, este autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege. Actele notariale
întocmite de funcționarul consular pot fi atacate de părți sau de orice persoană interesată prin
acțiune în anulare la instanța judecătorească, în conformitate cu prevederile Codului român de
procedură civilă.

g) Îndeplinirea de acte diplomatice și politice

Oficiul consular poate îndeplini acte diplomatice, în conformitate cu art.17 din
Convenția de la Viena asupra relațiilor consulare, în următoarele condiții:
- să nu existe misiunea diplomatică a statului trimițător în statul de reşedinţă sau să nu fie
reprezentat printr-un stat terț;
- este necesar ca statul de reşedinţă să-și fi exprimat consimțământul în acest sens;
- să nu fie afectat statutul consular.

Alte funcții consulare:

- funcții administrative;
- funcții consulare în materie jurisdicțională;
- funcții consulare în materie de pasapoarte etc.

5. IMUNITĂȚILE ȘI PRIVILEGIILE OFICIILOR CONSULARE ȘI ALE

MEMBRILOR ACESTORA
5.1. Enumerarea imunităților și privilegiilor potrivit Convenției de la Viena din 1963
5.2. Conținutul imunităților și privilegiilor consulare
5.3. Beneficiarii privilegiilor și imunităților consulare
5.4. Începutul și încetarea privilegiilor și imunităților consulare

5.1. ENUMERAREA IMUNITĂȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR POTRIVIT

CONVENȚIEI DE LA VIENA DIN 1963
Imunitățile și privilegiile consulare sunt acele drepturi, înlesniri și facilități acordate
unui post consular și membrilor acestuia de către statul de reşedinţă în scopul asigurării
îndeplinirii eficiente a funcțiilor lor. Dumitru Mazilu menționează, citându-l pe G.H.
Hackwort, că pentru a-și putea îndeplini atribuțiile, consulii și ceilalți membri ai Oficiului
consular se bucură de facilități, privilegii și imunități, care „constituie statutul lor consular”.
Potrivit prevederilor Convenției de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963,
imunitățile și privilegiile consulare pot fi clasificate în trei grupuri de norme juridice și
anume:
a) înlesniri, privilegii și imunități privind postul consular – art. 28-39;
b) facilități, privilegii și imunități privind funcționarii consulari de carieră și ceilalți
membri ai postului consular – art. 40-57;
73
 c) facilitățile, privilegiile și imunitățile aplicabile funcționarilor consulari onorifici și
posturilor consulare conduse de ei – art. 58-68.
În literatura de specialitate este dată clasificarea și specificarea imunităților, inviolabilităților,
privilegiilor, drepturilor și facilităților consulare.
Membrii personalului oficiilor consulare au un statut internațional special, fiind
exceptați de la jurisdicția statelor în conformitate cu dispozițiile Convenției consulare din
1963. Deși beneficiază de un statut special recunoscut de state pentru a le facilita exercitarea
funcțiilor lor, ei trebuie să respecte permanent legile și ordinea de drept din statele respective.
Generic, prin sintagma „imunități consulare” trebuie să înțelegem, potrivit teoriei și practicii
dreptului internațional „tratamentul pe care dreptul internațional îl prevede, pentru a fi
acordat, oficiilor consulare ale statelor străine și personalului lor în scopul ca acestea să-și
poată îndeplini funcțiile ce le revin”.
Convenția de la Viena din 1963, privind codificarea relațiilor consulare, izvor de drept
internațional ce constituie dreptul comun în materia dreptului consular, a rezervat întreg
Capitolul II materiei înlesnirilor, privilegiilor și imunităților privind posturile consulare,
funcționarii consulari de carieră și alți membri ai unui post consular. Reglementarea acestor
probleme s-a realizat în două secțiuni distincte: prima este afectată înlesnirilor, privilegiilor și
imunităților ce se acordă postului consular (art. 28.39), cea de-a doua secțiune cuprinde
prevederi referitoare la facilitățile, privilegiile și imunitățile privind funcționarii consulari de
carieră și ceilalți membri ai postului consular (art. 40-57).

5.2. CONȚINUTUL IMUNITĂȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR CONSULARE

Enumerate și reglementate de Convenția din 1963, aceste imunități și privilegii au fost
clasificate și amplu analizate în literatura de specialitate.
În cele ce urmează, ne vom referi cu precădere la imunitatea de jurisdicție încercând să
cuprindem următoarele aspecte: definiția și reglementarea imunității consulare, formele de
imunitate de jurisdicție, beneficiarii acestei imunități, caracterul și limitele imunității de
jurisdicție.
În doctrină s-au dat mai multe definiții imunităților consulare. În opinia unui autor
român, imunitățile consulare sunt „acele drepturi acordate unui oficiu consular și membrilor
acestuia de către statul de reşedinţă, potrivit cărora acestia sunt exceptați de la jurisdicția
autorităților judiciare sau de la constrângerea exercitată de autoritățile administrative ale
acestui stat”. Alt autor consideră că imunitățile consulare sunt „drepturi acordate unui post
consular și membrilor acestuia de statul de reşedinţă, potrivit cărora acestia sunt exceptați de
la jurisdicția locală”.
Convenția de la Viena din 1963 afirmă în art. 43, intitulat „Imunitatea de jurisdicție”,
că:
„ 1. Funcționarii consulari nu pot fi chemați în fața autorităților judiciare și
administrative ale statului de reşedinţă pentru actele săvârsite în exercitarea funcțiilor
consulare.
2. Totusi, prevederile paragrafului 1 din prezentul articol nu se aplică în caz de
acțiune civilă:
a) care rezultă din încheierea unui contract de către un funcționar consular sau
un angajat consular, pe care acesta nu l-a încheiat în mod expres sau implicit în
calitatea sa de mandatar al statului trimițător;
b) intentată de un terț pentru o pagubă rezultând dintr-un accident cauzat în
statul de reşedinţă de un vehicul, o navă sau de un avion.”
Având în vedere cele menționate mai sus, putem defini imunitatea de jurisdicție ca
fiind beneficiul acordat unor categorii de personal al oficiilor consulare în temeiul
73
reglementărilor internaționale și care constă în exceptarea acestora de la jurisdicția statului de
reşedinţă.
Deși unii autori tratează inviolabilitatea ca făcând parte din conținutul imunității, în
privința oficiilor consulare, aşa cum rezultă din Convenție, se prevede doar inviolabilitatea
localurilor acestora - art. 31( și nu imunitatea lor).
Din interpretarea prevederilor art. 43 din Convenția de la Viena din 1963 rezultă că
trei sunt formele de imunitate de jurisdicție:
- imunitatea de jurisdicție penală;
- imunitatea de jurisdicție civilă;
- imunitatea de jurisdicție administrativă.

Imunitatea de jurisdicție penală. Funcționarii și angajații consulari nu pot fi chemați

în fața autorităților judiciare și administrative pentru „actele săvârsite în exercitarea funcțiilor
consulare”. În legătură cu expresia subliniată se cuvine să facem unele precizări, având în
vedere că, aşa cum a fost formulată în art. 43 din Convenție, ar putea crea confuzii. Astfel,
pentru ca un act să aibă caracterul de act îndeplinit în exercitarea funcțiilor consulare el
trebuie să fie legitim și legal, să rezulte exclusiv din exercitarea funcțiilor consulare; mai este
necesar, apoi, ca actul să fie calificat ca atare atât de statul trimițător, cât și de statul de
reşedinţă.
Imunitatea de jurisdicție civilă. Convenția de la Viena din 1963 exclude din
categoria actelor îndeplinite în exercitarea funcțiilor consulare încheierea unui contract de
către un funcționar consular sau un angajat consular, pe care acesta nu l-a încheiat în mod
expres sau implicit în calitatea sa de mandatar al statului trimi țător, în caz de acțiune civilă; de
asemenea, prevederile paragrafului 1 al art. 4 3 nu se vor aplica nici în cazul unei acțiuni
civile introduse de un terț pentru o pagubă rezultând dintr-un accident cauzat în statul de
reşedinţă de un vehicul, o navă sau aeronavă.
Așadar, instanțele civile ale statului de reşedinţă nu au competența de a judeca
acțiunile civile rezultate din contracte ce au fost încheiate de funcționarii consulari și de
angajați consulari, în mod expres sau implicit, în calitatea lor de mandatari ai statului
trimițător.
Imunitatea de jurisdicție administrativă. Funcționarii consulari și angajații
consulari se bucură în statul de reşedinţă de imunitate de jurisdicție administrativă, aceasta
însemnând că autoritățile judiciare sau administrative ale acestui stat nu au competența de a
constata și sancționa faptele de natură contravențională. Ei nu beneficiază da această
imunitate într-un stat terț (art.54). Imunitatea de jurisdicție nu este absolută în ce-i priveste pe
funcționarii consulari și pe angajații consulari (precum în cazul diplomaților), ci are un
caracter funcțional, ea existând numai cu privire la actele săvârsite în exercitarea funcțiilor
consulare.
Nu toți membrii postului consular beneficiază de imunitate de jurisdicție, ci, după cum
prevede art. 43, doar funcționarii consulari și angajații consulari. Rezultă că vor fi exclusi de
la imunitatea de jurisdicție membrii personalului de serviciu.
Făcând parte din ceea ce un autor numea „un complex de tratament favorabil”,
imunitățile consulare, în general, și imunitatea de jurisdicție, în special, alături de celelalte
privilegii, drepturi și diferite înlesniri, vin să contribuie la îndeplinirea în bune condițiuni de
către consuli și ceilalți membri ai oficiilor consulare a atribuțiunilor ce le revin. Trebuie să
menționăm, însă, că statutul consular cuprinde, de asemenea, anumite obligații ce incumbă
consulului și pe care trebuie să le îndeplinească față de statul de reşedinţă (art.55 din
Convenția din 1963).
Inviolabilitățile consulare sunt totalitatea drepturilor acordate unui post consular și
personalului acestuia de normele dreptului internațional, potrivit cărora statul de reşedinţă
73
trebuie să interzică autorităților sale de a dispune, în situații anume determinate, luarea
măsurilor de constrângere față de sediul postului consular sau față de personalul consular,
care ar afecta funcționalitatea postului sau libertatea personală a funcționarilor consulari sau
care ar aduce atingere drepturilor personale, necesare îndeplinirii oficiale a funcțiilor.
a) Inviolabilitatea personală a funcționarului consular constă în faptul, că în cazurile
când nu beneficiază de imunitatea de jurisdicție, el nu poate fi pus în stare de arest sau
detențiune preventivă, doar decât în caz de crimă gravă și în urma unei hotărâri a autorității
judiciare competente (art. 41). Angajații consulari nu beneficiază de inviolabilitate, întrucât
Convenția de la Viena recunoaste inviolabilitatea doar funcționarului consular;
b) Inviolabilitatea curierului consular este absolută. Conform prevederilor Convenției
de la Viena (art. 35 p.5) el nu poate fi supus nici unei forme de arest sau detențiune chiar în
cazul săvârsirii unei "crime grave", sau luării unei hotărâri definitive a autorității judiciare
competente. Curierul consular nu se bucură de imunitate de jurisdicție.
c) Inviolabilitatea sediului postului consular. Localurile consulare, noțiune care
include clădirile sau părțile de clădiri și terenul aferent, indiferent în a cărui proprietate se
află, dar care sunt folosite exclusiv pentru postul consular, sunt inviolabile (art. 31). Spre
deosebire de locuința particulară a agentului diplomatic, care se bucură de aceeasi ocrotire și
de aceeasi inviolabilitate ca și localurile misiunii diplomatice, resedința şefului de post
consular și locuințele angajaților consulari nu sunt inviolabile.
d) Inviolabilitatea bunurilor postului consular. Mobilierul, bunurile și mijloacele de
transport ale postului consular nu pot fi rechiziționate.(art. 31, p.4);
e) Inviolabilitatea arhivelor și documentelor consulare este absolută. Ele sunt
inviolabile în orice moment și în orice loc s-ar găsi. (art. 33). Arhiva cuprinde toate hârtiile,
documentele, corespondența, cărțile, filmele, benzile de magnetofon, registrele postului
consular, cifrul, fisierele și mobilierul destinat să le protejeze sau să le păstreze (art. 1).
f) Inviolabilitatea valizei consulare. Valiza consulară nu trebuie să fie nici deschisă și
nici reținută (art. 35, p. 3). Totusi, dacă autoritățile competente ale statului de reşedinţă au
motive serioase să creadă că valiza conține alte obiecte decât corespondența, ele pot cere ca
valiza să fie deschisă în prezenta lor de către un reprezentant autorizat al statului trimițător.
Dacă autoritățile statului trimițător refuză să satisfacă cererea, valiza este înapoiată la locul de
origine.
Privilegiile consulare sunt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul de
reşedinţă unui post consular sau personalului acestuia și constau în posibilitatea juridică de a
se bucura de anumite beneficii și de a primi anumite onoruri. În categoria privilegiilor se
încadrează scutirea de taxe și impozite, scutirea de taxe vamale, dreptul de a folosi
comunicarea prin cifru, dreptul de a se servi de curieri speciali și de valiza consulară etc.
a) Privilegiile fiscale sunt exprimate sub formă de scutiri de impozite și taxe.
Beneficiază de aceste privilegii atât localurile consulare, cât și funcționarii consulari și
angajații consulari (art. 32).
b) Privilegiile vamale sunt desemnate sub forma scutirii de control și taxe vamale. De
aceste privilegii beneficiază postul consular și funcționarii consulari. Angajații consulari nu
sunt scutiți de taxe și control vamal, decât cu ocazia primei instalări (art. 50).
c) Scutirea de înmatriculare a străinilor și de permisul de şedere este un privilegiu de care se
bucură funcționarii consulari și angajații consulari (art. 46). Scutirea de înmatriculare nu
înseamnă scutirea de obligația de a obține viza, în statele unde există această procedură, și
nici dreptul de a rămâne pe teritoriul statului de reşedinţă fără a fi notificați ministerului
afacerilor externe al statului de reşedinţă. Funcționarilor consulari și angajaților consulari li se
eliberează, de regulă, carte de identitate care identifică statutul lor și dau dreptul de şedere în
țara de reşedinţă.
73
 d) Scutirea de permise de muncă este un privilegiu acordat tuturor membrilor postului
consular. Acest privilegiu nu înseamnă altceva decât faptul, că nu este necesar de a obține
autorizație pentru a desfăsura activitate la postul consular. Unele state eliberează permise de
muncă membrilor familiei funcționarilor consulari și angajaților consulari, în caz dacă acestia
doresc să lucreze pe teritoriul statului de reşedinţă. În aceste cazuri, persoanele care au primit
permise de muncă nu beneficiază de imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă.
e) Scutirea de prestații personale și de orice serviciu de interes public (art. 52) și de
obligația de asigurare socială (art. 48).
Drepturile consulare sunt permisiuni juridice acordate de statul de reşedinţă unui post
consular sau personalului consular, care constau în garantarea exercitării unor acțiuni,
prevăzute de legea statului trimițător, dar care produc efecte juridice fie în statul de reşedinţă,
fie în statul trimițător.
a) Dreptul la arborarea drapelului național și asezarea scutului cu stema de stat
peclădirea ocupată de către postul consular și pe mijloacele de transport ale postului consular,
atunci când acestea sunt folosite în interes de serviciu (art. 29);
b) Dreptul de a încasa taxe consulare stabilite de către statul trimițător (art. 39);
c) Dreptul de a exporta fără taxe bunurile succesorale, în caz de deces al unui membru
al postului consular (art. 51).
Facilitățile consulare sunt acele garanții și obligațiuni generale pe care le acordă statul
de reşedinţă posturilor consulare și personalului consular în scopul susținerii și înlesnirii
desfăsurării activității care le este proprie în condiții cât mai bune. În categoria facilităților se
încadrează obligațiunea statului de reşedinţă de a facilita postului consular dobândirea de
terenuri sau clădiri sau procurarea lor în alt mod (art. 30 al Convenției de la Viena).

5.3. BENEFICIARII PRIVILEGIILOR ȘI IMUNITĂȚILOR CONSULARE

Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963 determină beneficiarii
privilegiilor și imunităților consulare. Postul consular este principalul beneficiar al
imunităților și privilegiilor consulare, indiferent de rangul acestuia: consulat general, consulat,
viceconsulat, agenție consulară. Şeful de post consular nu are imunități și privilegii speciale.
El beneficiază doar de două privilegii:
a) dreptul de precădere în cadrul corpului consular și
b) dreptul de a arbora drapelul național al statului trimițător pe clădirea resedinței sale
și pe mijloacele de transport cu ocazia folosirii lor oficial.
Toate categoriile de personal consular beneficiază de următoarele imunități și
privilegii:
a) imunitatea de a depune mărturie, care este legată de faptele oficiale;
b) scutirea de permise de muncă;
c) scutirea de regimul de securitate socială;
d) scutirea de prestații personale.
Funcționarii consulari beneficiază în plus de inviolabilitate. Funcționarii consulari și
angajații consulari mai beneficiază de:
a) imunitățile de jurisdicție;
b) scutirea de înmatriculare a străinilor și de permis de şedere;
c) scutiri fiscale;
d) scutirea de taxe vamale și de control vamal.
Angajații consulari beneficiază în plus de scutirea de taxe vamale și de control vamal
numai cu ocazia primei lor instalări.
Membrii de familie, care locuiesc împreună cu funcționarii consulari beneficiază
numai de privilegiile următoare:
a) scutirea de impozite și taxe fiscale;
73
 b) scutirea de taxe vamale și control vamal;
c) scutirea de regimul de securitate socială;
d) scutirea de prestații sociale;
e) scutirea de înmatriculare a străinilor și de permisele de şedere.
Membrii de familie care exercită în statul de reşedinţă o activitate particulară cu
caracter lucrativ, precum și titularii care exercită ei însăsi în statul de reşedinţă o asemenea
activitate, nu vor beneficia de privilegii și imunități. Persoanele folosite exclusiv în serviciul
particular al unui membru al postului consular, în caz dacă el nu este cetățean al statului de
reşedinţă, beneficiază de:
a) scutirea de permis de munca;
b) scutirea de obligațiile privind asigurarea securității sociale.
Membrii misiunilor diplomatice în cazul exercitării funcțiilor consulare ale misiunii își
păstrează statutul lor, iar privilegiile și imunitățile continuă să fie determinate de regulile
dreptului internațional privind relațiile diplomatice.
În cazul când un membru al personalului diplomatic al misiunii diplomatice a statului
trimițător în statul de reşedinţă este numit gerant interimar, el continuă să se bucure de
privilegiile și imunitățile diplomatice, dacă statul de reşedinţă nu se opune la aceasta.
Gerantului interimar, numit în funcție dintre funcționarii consulari, îi sunt aplicabile
dispozițiile Convenției de la Viena din 1963 cu privire la relațiile consulare în aceeasi măsură
ca și şefului de post consular în cauză.
Totusi, în Convenție se precizează: "Statul de reşedinţă nu este obligat să acorde unui
gerant interimar înlesnirile, privilegiile și imunitățile de care şeful de post consular se bucura
numai în baza unor condiții pe care gerantul interimar nu le îndeplineste" (art. 15, pct. 3).

Postul consular condus de un funcționar consular onorific beneficiază de următoarele

înlesniri, privilegii și imunități, de care se bucură și posturile consulare de carieră:
a) înlesniri acordate postului consular pentru activitatea sa (art. 28);
b) folosirea drapelului și stemei naționale (art.29);
c) obținerea de localuri (art. 30);
d) libertatea de deplasare (art. 34);
e) libertatea de comunicare (art.35);
f) comunicarea cu cetățenii statului trimițător (art. 36);
g) accesul la informații în caz de deces, tutelă sau curatelă, de naufragiu și de accident
aerian (art. 37);
h) comunicarea cu autoritățile statului de reşedinţă (38);
i) perceperea de drepturi și taxe consulare (art. 39);
k) libertatea mijloacelor de comunicare, inclusiv a curierilor speciali și a cifrului
(art.54);
Posturile consulare conduse de funcționari consulari onorifici beneficiază în plus de:
a) dreptul la protecție pentru localurile consulare (art. 59);
b) scutirea fiscală a localurilor consulare (art. 60);
c) inviolabilitatea arhivelor (art.61);
d) scutiri vamale (art. 62);
Funcționarii consulari onorifici se bucură de înlesniri, privilegii și imunități de care
beneficiază și funcționarii consulari de carieră:
a) notificarea cazurilor de arestare, detențiune sau urmărire (art. 42);
b) imunitatea funcțională de jurisdicție (art. 43);
c) imunitatea de a depune ca martor (art. 44);
d) renunțarea la privilegii și imunități (art. 45);
Funcționarii consulari onorifici beneficiază în plus de:
73
 a) protecția din partea statului de reşedinţă (art. 64);
b) scutirea de înmatriculare a străinilor și de permis de şedere (art. 65);
c) scutiri fiscale (art. 66);
d) scutirea de prestații personale (art. 67).
Funcționarii consulari onorifici sunt obligați să respecte legile și regulamentele statului
de reşedinţă (art. 55).
Potrivit prevederilor Convenției de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963,
pentru ca o persoana să nu fie exclusă din beneficiul privilegiilor și imunităților consulare,
trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
1. să aibă calitatea de cetățean al statului trimițător;
2. să nu aibă domiciliu pe teritoriul statului de reşedinţă;
3. să nu exercite o ocupație privată cu caracter lucrativ în statul de reşedinţă;
4. să nu fie consul onorific.

5.4. ÎNCEPUTUL ȘI ÎNCETAREA PRIVILEGIILOR ȘI IMUNITĂȚILOR

CONSULARE
Conform art. 53 al Convenției de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963,
orice membru al postului consular beneficiază de privilegiile și imunitățile respective de la
intrarea sa pe teritoriul statului de reşedinţă pentru a ajunge la post sau, dacă se găseste deja
pe acest teritoriu, din momentul intrării sale în funcție la postul consular.
Membrii familiei unui membru al postului consular care locuiesc împreună cu el,
precum și membrii personalului său particular, beneficiază de privilegiile și imunitățile
respective, începând cu una din datele următoare:
- aceea de când membrul respectiv al postului consular se bucură de privilegiile și
imunitățile prevăzute de Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare;
- aceea a intrării lor pe teritoriul statului de reşedinţă;
- aceea la care ei au devenit membri ai acestei familii sau ai personalului particular
respectiv.
Imunitățile și privilegiile încetează în momentul în care persoana în cauză părăseste
teritoriul statului de reşedinţă sau, după caz, din momentul încetării calității de membru al
familiei.
Actele oficiale, săvârsite de un funcționar consular sau un angajat consular în
exercitarea funcțiilor sale, se bucură de imunitatea de jurisdicție fără limită de timp.
În cazul declarării unui funcționar consular persona non grata sau ca persoana
inacceptabilă sau în caz de conflict armat, statul de reşedinţă acordă un termen rezonabil, la
finele căruia încetează privilegiile și imunitățile (art. 23 din Convenția de la Viena). În caz de
deces al unui membru al postului consular, membrii familiei sale care locuiau împreună cu el
continuă să se bucure de privilegiile și imunitățile de care beneficiază, până la prima din
datele următoare:
- aceea la care ei părăsesc teritoriul statului de reşedinţă;
- la expirarea unui termen rezonabil care le va fi fost acordat în acest scop.
Potrivit prevederilor art.53 al Convenției de la Viena din anul 1963, privilegiile și
imunitățile membrilor oficiului consular se nasc din momentul intrării lor pe teritoriul statului
de reşedinţă; dacă se află pe acest teritoriu, din momentul intrării în funcție. Imunitățile și
privilegiile încetează la părăsirea teritoriului statului de reşedinţă sau, după caz, la încetarea
calității de membru al familiei.
73
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ RECOMANDATĂ

Anghel, Ion M. - Dreptul diplomatic și consular - Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1996
Anghel, Ion M. - Drept diplomatic și consular - vol.II, Ediția a II-a revăzută și adăugită,
Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002
Bonciog, Aurel - Drept consular - Ed. Fundației „România de Mâine”Bucuresti, 1996
Feltham, R.G. - Introducere în dreptul și practica diplomației - Bucuresti, Editura ALL, 1996
Iacob, Gh. - Introducere în diplomație - Editura Fundației "AXIS", lasi, 1998
Mazilu, Dumitru – Diplomația. Drept diplomatic și consular – Ed. LUMINA LEX, Bucuresti,
2003
Năstase, Adrian; Aurescu, Bogdan; Gâlea, Ion – Drept diplomatic și consular. Sinteze pentru
examen – Ed. All Beck, 2002
Năstase, Dan – Drept diplomatic și consular Ed. Fundației România de Mâine, Bucuresti,
2006

73