Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs Drept Consular Si Diplomatic 140822102929 Phpapp01
Curs Drept Consular Si Diplomatic 140822102929 Phpapp01
NOTE DE CURS
Gabriel Micu
2011
CUPRINS
1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1. NOȚIUNEA, DEFINIREA ȘI CARACTERISTICILE DREPTULUI
DIPLOMATIC
1.2. IZVOARELE DREPTULUI DIPLOMATIC
1.3. CODIFICAREA DREPTULUI DIPLOMATIC
1.4. INTERACȚIUNEA DINTRE DREPTUL DIPLOMATIC, DIPLOMAȚIE,
POLITICĂ EXTERNĂ ȘI MORALA INTERNAȚIONALĂ
2. RELAȚIILOR DIPLOMATICE
2.1. NOȚIUNEA DE RELAȚII DIPLOMATICE
2.2. STABILIREA ȘI ÎNCETAREA RELAȚIILOR DIPLOMATICE
2.3.MISIUNILE DIPLOMATICE – CATEGORII, STRUCTURĂ, ORGANIZARE
2.4. ÎNFIINȚAREA ȘI ÎNCETAREA UNEI MISIUNI DIPLOMATICE
2.5.MEMBRIIMISIUNII DIPLOMATICE
2.6. NUMIREA MEMBRILOR MISIUNII DIPLOMATICE
3. FUNCȚIILE MISIUNILOR DIPLOMATICE
3.1. PRECIZĂRI PRELIMINARE
3.2. FUNCȚIA DE REPREZENTARE
3.3. FUNCȚIA DE NEGOCIERE
3.4. FUNCȚIA DE OBSERVARE ȘI INFORMARE
3.5. FUNCȚIA DE REALIZARE A COOPERĂRII INTERNAȚIONALE
3.6. FUNCȚIA DE PROTEJARE A INTERESELOR STATULUI ACREDITANT ȘI
A CETĂȚENILOR ACESTUIA
4. IMUNITĂȚI, PRIVILEGII ȘI FACILITĂȚI DIPLOMATICE
4.1. IMUNITĂȚILE DIPLOMATICE
4.2. PRIVILEGIILE DIPLOMATICE
4.3. FACILITĂȚILE DIPLOMATICE
1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1. NOȚIUNEA, DEFINIREA ȘI CARACTERISTICILE DREPTULUI
CONSULAR
1.2. IZVOARELE DREPTULUI CONSULAR
1.3. CODIFICAREA DREPTULUI CONSULAR
2. RELAȚIILE CONSULARE
2.1. NOȚIUNEA DE RELAȚII CONSULARE, STABILIREA ȘI ÎNCETAREA
RELAȚIILOR CONSULARE
2.2. SUBIECTELE RELAȚIILOR CONSULARE
2.3. ISTORIA RELAȚIILOR CONSULARE ROMANEŞTI
2.4. REPREZENTAREA CONSULARĂ A CETĂȚEANULUI EUROPEAN
3. OFICIILE CONSULARE
3.1. ÎNFIINȚAREA ȘI ÎNCETAREA OFICIILOR CONSULARE
3.2. RANGUL, CATEGORIA ȘI CLASELE OFICIILOR CONSULARE
73
3.3. PERSONALUL OFICIILOR CONSULARE
3.4. NUMIREA ȘI ADMITEREA MEMBRILOR OFICIULUI CONSULAR
3.5. PATENTA CONSULARĂ ȘI EXEQUAT-URUL CONSULAR
4. FUNCȚIILE CONSULARE
4.1. CARACTERIZAREA NOȚIUNII DE FUNCȚII CONSULARE
4.2. TRĂSĂTURILE FUNCȚIILOR CONSULARE
4.3. CLASIFICAREA FUNCȚIILOR CONSULARE
4.4. CONȚINUTUL FUNCȚIILOR CONSULARE
5. IMUNITĂȚILE ȘI PRIVILEGIILE OFICIILOR CONSULARE ȘI ALE
MEMBRILOR ACESTORA
5.1. ENUMERAREA IMUNITĂȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR POTRIVIT
CONVENȚIEI DE LA VIENA DIN 1963
5.2. CONȚINUTUL IMUNITĂȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR CONSULARE
5.3. BENEFICIARII PRIVILEGIILOR ȘI IMUNITĂȚILOR CONSULARE
5.4. ÎNCEPUTUL ȘI ÎNCETAREA PRIVILEGIILOR ȘI IMUNITĂȚILOR
CONSULARE
73
PARTEA I – DREPTUL DIPLOMATIC
1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Etimologic, cuvântul diplomație vine din grecescul „diploma”, folosit în Grecia antică
pentru a desemna tăblițele încredințate solilor, ca semn al împuternicirii lor. Diplomația a
primit mai multe definiții în literatura de specialitate.
În Dicționarul diplomatic, diplomația este prezentată ca fiind o formă distinctă a
raporturilor bilaterale și multilaterale dintre state, caracterizată prin întreținerea unor raporturi
și activități oficiale și căutarea, prin intermediul negocierilor a intereselor statelor prin
înțelegeri directe, dar și ca arta de asigura, conduce și practica negocierile în numele unui stat
cu alt stat sau state.
Nicolae Titulescu, cunoscut diplomat român, considera că „diplomația sintetizează
mai multe ştiințe” pe care „arta diplomaților le pune în operă în complexele tratative în care
sunt angajați”.
Morton A. Kaplan, pe care Dumitru Mazilu îl consideră unul dintre cei mai reputați
analişti ai relațiilor internaționale, la fel ca și Harold Nicholson, numesc diplomația o
73
profesiune foarte veche, distinctă, de o complexitate deosebită, implicând mânuirea cu
inteligență a celor mai multe concepte elaborate de ştiințele sociale și, îndeosebi, de ştiința
dreptului și relațiile internaționale, iar diplomații de valoare au fost dintotdeauna oameni
instruiți, cunoscători ai domeniului și ai domeniilor conexe. Henry Kissinger, raportând
termenul de diplomație la domeniul ştiințific pe care-l foloseşte, aprecia că istoricii
desemnează, de regulă, prin acest termen relațiile externe ale statului; în jurnalistică, termenul
se foloseşte pentru a desemna ministerul de externe, atunci când este implicat în promovarea
unei poziții față de un eveniment extern; în vorbirea curentă, noțiunea desemnează o abilitate
de a rezolva o situație conflictuală.
Termenul „diplomație” este de origine greacă (diploo) și, inițial, desemna acțiunea de
redactare a actelor oficiale în două exemplare (diplome).
Un exemplar reprezenta actul (scrisoarea) de împuternicire a trimisului oficial și cel
de-al doilea exemplar era păstrat la arhivă. De aici, numele dat purtătorului dubletului a fost
acela de diplomat, iar activitatea acestuia s-a numit diplomație, deşi aceşti termeni s-au
utilizat ca atare mult mai târziu, începând cu sec. al XVIII-lea în prezent, expresia diplomație
a dobândit mai multe sensuri, utilizate în funcție de contextul concret determinat, mai larg sau
mai restrâns.
Diplomația într-un sens mai direcționat poate desemna și unul sau mai multe organe
ale statului (de exemplu ministerul de externe, misiunile diplomatice ale unui stat etc.).
Diplomație în limbajul comun poate semnifica politețea, tactul, răbdarea, o bună
judecată însoțită de un interes precis și curtoazie, dar și, într-un sens peiorativ, poate desemna
duplicitatea, manipularea negativă, înşelătoria, sens pe care, evident, nu-l vom reține în
contextul analizelor care urmează.
Diplomația desemnează într-un sens foarte larg politica externă a unui stat (diplomația
românească), sau a unui grup de state (diplomația Uniunii Europene), ori a unei epoci
(diplomația contemporană) sau a unei regiuni geografice (diplomația Orientului Mijlociu).
Diplomația mai poate desemna și funcțiile îndeplinite de un diplomat sau o misiune
diplomatică și acest sens îl vom avea în vedere în continuare. Diplomația trebuie privită și
definită în contextul relațiilor internaționale, pentru că, din perspectiva politicii externe a
statului, acestea constituie obiectul diplomației. Astfel, diplomația se înfățişează ca o instituție
politico-juridică importantă, respectiv ca o sumă de acțiuni și reguli juridice stabilite atât prin
legile interne, cât și prin tratate internaționale, adoptate cu scopul de a reglementa relațiile
dintre state și organizațiile internaționale pentru realizarea politicii lor internaționale.
Diplomația, având în vedere domeniul extrem de important în care acționează –
politica externă – poate fi privită ca o adevărată artă a administrării relațiilor internaționale,
dar și ca o ştiință, într-o dublă perspectivă: mai întâi, pentru că diplomația este o activitate
care trebuie să fie desfăşurată pe baza unor principii și reguli fundamentate ştiințific și apoi,
pentru că ea constituie o disciplină de studiu care are ca obiect relațiile dintre state și
interesele acestora. De aceea, diplomația a devenit o adevărată profesiune care exclude prin
definiție amatorismul. Diplomația veritabilă este apanajul profesioniştilor, adică a
funcționarilor publici special pregătiți să facă față sarcinilor deosebit de complexe ale politicii
externe – diplomații.
O definiție a Diplomației poate fi dată, ca fiind: conducerea raporturilor unui stat cu alt
stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale și cuprinde acțiunea proprie a agenților
diplomatici și activitatea specifică a organelor interne ale statului (şeful statului, ministerul
afacerilor externe etc.) în domeniul politicii externe, reprezentând astfel un instrument de bază
al relațiilor externe ale statului pentru apărarea drepturilor și intereselor acestuia în raport cu
alte state și cu organizațiile internaționale.
Se poate constata că, în multitudinea relațiilor dintre state și organizații internaționale,
o mare parte și cea mai importantă este cea a relațiilor diplomatice, ca formă superioară și
73
stare de normalitate a legăturilor dintre state, pentru că nu pot exista decât în condiții de pace,
ele însele fiind instrumente ale păcii.
Potrivit altor definiții date diplomației în literatura de specialitate, aceasta constă în
„conducerea raporturilor unui stat cu altul prin mijloace oficiale, urmărindu-se acomodarea
intereselor lor prin mijloace paşnice și, îndeosebi, prin negocieri”.
Putem spune, în concluzie, că diplomația este un complex de acte și manifestări cu
caracter juridic sau protocolar ale subiectelor de drept internațional, exprimate prin autoritățile
desemnate de legea internă sau structurile desemnate de statutele organizațiilor internaționale
cu gestionarea politicii externe ale acestora; este mijlocul prin care se nasc, se modifică sau se
sting raporturi juridice în cadrul comunității internaționale.
Activitatea diplomatică se desfăşoară în temeiul normelor dreptului intern, dar cu
observarea normelor dreptului internațional, într-un cadru juridic instituțional extern. Dreptul
diplomatic este cel care oferă cadrul juridic al stabilirii și derulării relațiilor dintre state, dintre
acestea și organizațiile internaționale, fapt ce-l deosebeşte de diplomația, care reprezintă un
instrument de realizare a politicii externe, a intereselor statelor.
În concluzie, dreptul diplomatic reprezintă ramura dreptului internațional public
alcătuită din totalitatea normelor juridice care au ca obiect reglementarea relațiilor
diplomatice dintre state, respectiv dintre acestea și organizațiile internaționale.
Relațiile diplomatice constituie cea mai însemnată formă a relațiilor dintre state și
dezvoltarea lor constituie una dintre cele mai importante cerințe ale securității internaționale.
b) Cancelaria
În statele care au adoptat acest sistem, şeful cancelariei este în mod obișnuit
responsabil pentru două funcții importante:
a) coordonarea activității misiunii
73
b) supravegherea administrării misiunii.
În alte state, aceste sarcini revin adjunctului şefului de misiune (primului colaborator),
sau sunt încredințate altor membri ai personalului diplomatic al misiunii. Şeful cancelariei
asigură, totodată, rezolvarea cu promptitudine a corespondenței. Una dintre cele mai
importante sarcini ale şefului Cancelariei este întocmirea unor fise documentare conținând
toate informațiile locale pe care orice nou sef de misiune sau membru al personalului ar trebui
să le cunoască la sosirea la post.
c) Secția economică
Se ocupă, în mod deosebit, de dezvoltarea relațiilor economice și a celor comerciale
dintre cele două țări. Sarcina diplomatului responsabil cu activitatea economică a misiunii
diplomatice este aceea de a susține prin toate mijloacele posibile interesele economice ale
propriului stat; de a-i sprijini pe oamenii de afaceri aflați pe teritoriul statului acreditar, de a
răspunde cu promptitudine la toate întrebările specifice și, în general, de a furniza toate
informațiile de bază care să permită țării sale să elaboreze o strategie și o politică economică
și comercială adecvate, iar oamenii de afaceri să poată evalua avantajele pieții locale.
d) Secția cultură-presă
Diplomația culturală a devenit astăzi unul dintre mijloacele cele mai eficiente de
cunoaştere și apropiere a statelor fapt pentru care diplomații responsabili cu problemele de
cultură și presă trebuie să cunoască bine situația din țara de reşedință în aceste domenii,
pentru a putea să fie în măsură să identifice canale de comunicare eficiente. De asemenea,
diplomații cu sarcini culturale și de presă trebuie să fie experți în domeniile lor de activitate
din propria țară. Diplomatul responsabil cu activitatea culturală este principalul coordonator al
acțiunilor culturale majore desfăşurate de misiunea diplomatică în statul acreditar (expoziții
tematice – din domeniul istoriei, literaturii, artei s.a).
e) Secția consulară
Conform prevederilor art. 3 din Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile
diplomatice, „nici o dispoziție a prezentei Convenții nu poate fi interpretată ca interzicând
misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor consulare.” Zona de competență teritorială a
Secției consulare nu coincide, întotdeauna cu întregul teritoriu al statului acreditar, datorită
faptului că în anumite zone statul acreditant are înființate, cu acordul autorităților competente,
consulate generale, consulate, viceconsulate sau agenții consulare. De asemenea, este posibil
ca pe teritoriul statului acreditar să funcționeze unul sau mai multe consulate onorifice ale
statului acreditant.
Diplomaților încadrați la secția consulară îndeplinesc două mari categorii de funcții:
a) ale misiunii diplomatice – de reprezentare și ocrotire a intereselor statului și conaționalilor
săi, de promovare a relațiilor prieteneşti și de cooperare între statul trimi țător și statul de
reşedință și de informare prin mijloace licite cu privire la evoluția vieții politice, economice,
comerciale, culturale și ştiințifice din statul acreditar;
b) funcții specifice – privind reprezentarea, protecția și asistența acordată conaționalilor aflați
pe teritoriul statului de reşedință și în unele domenii cu caracter civil sau comercial.
Misiunea diplomatică este definită în doctrină ca fiind „organ al unui subiect de drept
internațional, instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept internațional și
însărcinat cu asigurarea relațiilor diplomatice ale acestui subiect”. (Philippe Cahier).
Un alt autor consideră misiunea diplomatică „agenția ori instituția pe care un stat o
înființează într-un alt stat cu consimțământul acestuia, în scopul de a menține cu el relațiile
diplomatice” (J. Perez de Cuellar)
Misiunea diplomatică constituie principalul instrument prin care se stabilesc și se
mențin relațiile diplomatice, contribuind direct și nemijlocit la realizarea colaborării dintre
ele. (Ion M. Anghel)
Înființarea unei misiuni diplomatice necesită existența relațiilor diplomatice între două
state și acordul lor de voință pentru schimbul de misiuni diplomatice. Dreptul de a stabili și
întreține relații diplomatice, de a primi și trimite misiuni diplomatice aparține în esență
statelor, dar există și alte subiecte de drept, alte entități, cărora dreptul internațional le
recunoaşte această facultate: Sfântul Scaun și Ordinul Suveran al cavalerilor de la Malta.
Evoluția vieții internaționale a făcut să se recunoască dreptul de legație (adică de a
primi și trimite misiuni diplomatice) și mişcărilor de eliberare națională. În doctrină se
menționează că mişcările de eliberare națională obişnuiau să trimită reprezentanțe permanente
în anumite capitale, precum și la organizații internaționale, denumite birouri sau oficii; în
ultimul timp, acestea s-au transformat în adevărate misiuni diplomatice, iar trimişii lor se
bucură de acelaşi tratament acordat ambasadorilor statelor suverane. Au, de asemenea, drept
de legație, organizațiile internaționale cu vocație generală (O.N.U. și instituțiile ei
specializate), organizațiile regionale etc. Condiția existenței consimțământului celor două
state pentru înființarea unei misiuni diplomatice este consfințită de art. 2 din Convenția de la
Viena din 1961 în următoarea formulare: „stabilirea unei misiuni diplomatice între state și
trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin consimțământ mutual”.
Încheierea acordului pentru înființarea unei misiuni diplomatice permanente este
precedată de tratative politice pentru discutarea acestui lucru.
Acordul de înființare a misiunii diplomatice poate îmbrăca forma juridică a unui tratat
de-sine-stătător sau poate face parte dintr-un tratat cu un conținut mai larg. Statul care trimite
misiunea diplomatică poartă denumirea de stat acreditant. Statul pe al cărui teritoriu se
73
înființează misiunea diplomatică se numeşte stat acreditar. Acordul cuprinde clauze
referitoare la rangul efectivul, competența misiunii diplomatice, la faptul dacă este vorba de
un schimb de misiuni diplomatice sau de înființarea numai a unei singure misiuni etc. Cauze
de ordin politic, precum dezvoltarea sau intenția de a dezvolta relațiile dintre state, conduc la
schimbarea rangului misiunii diplomatice, de regulă, în sens superior. Transformarea necesită,
de asemenea, acordul reciproc și expres al statelor. Atunci când, din diferite motive, misiunea
diplomatică nu mai este în măsură să funcționeze și să reprezinte interesele statului acreditant
în statul acreditar intervine suspendarea acestei misiuni, deşi relațiile diplomatice se mențin.
În doctrină sunt menționate, ca exemple care ilustrează această situație, cazurile statelor care,
fiind ocupate de forțele germane, și-au transferat guvernele lor în alte state (mai ales la
Londra). Încetarea misiunii diplomatice înseamnă întreruperea completă a funcțiilor misiunii
diplomatice, încetarea automată a sarcinilor care revin membrilor misiunii diplomatice.
Încetarea misiunii diplomatice poate avea drept cauze:
a) ruperea, din diferite cauze, a relațiilor diplomatice; statul acreditar este obligat să
respecte și să asigure protecția localurilor reprezentanței împreună cu bunurile și arhiva ei
(art. 45 din Convenția de la Viena). Se poate apela la un stat terț agreat de cele două părți
pentru reprezentarea intereselor pe timpul cât relațiile diplomatice sunt rupte;
b) dispariția unuia dintre state (fuziune sau dezmembrare) constituie un alt mod de
încetare a activității unei misiuni diplomatice;
c) refuzul de recunoaştere a guvernelor nou instalate în unul din cele două state;
d) suprimarea din motive bugetare,etc.
Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice clasifică membrii misiunii
diplomatice în trei categorii:
- şeful misiunii,
- membrii personalului misiunii,
- personalul privat al misiunii.
Membrii personalului misiunii diplomatice sunt, la rândul lor, clasificați în trei categorii:
- membrii personalului diplomatic,
- membrii personalului administrativ și tehnic,
- membrii personalului de serviciu.
Convenția de la Viena defineşte astfel categoriile menționate (art.1):
- şeful misiunii diplomatice este persoana însărcinată de către statul său să acționeze în
această calitate;
- membrii misiunii diplomatice sunt şeful misiunii și membrii personalului misiunii
diplomatice;
- membrii personalului misiunii diplomatice sunt membrii personalului diplomatic, cărora li
se adaugă personalul administrativ și de deservire;
- membrii personalului diplomatic sunt membrii personalului misiunii diplomatice care au
rang diplomatic;
- agentul diplomatic este şeful misiunii diplomatice sau un membru al personalului diplomatic
al misiunii;
- un membru al personalului administrativ și tehnic este un membru al misiunii diplomatice
angajat în serviciul administrativ sau tehnic al misiunii diplomatice;
- un membru al personalului de deservire este un membru al misiunii diplomatice din
departamentul de servicii interne al misiunii diplomatice,
- un funcționar particular este o persoană care se află în serviciul particular al unui membru al
misiunii diplomatice și care nu este angajat al statului trimițător.
73
La categoriile menționate este necesar să adăugăm și categoria membrilor de familie a
membrilor misiunii, cărora statul acreditar le acordă un statut special.
Corpul diplomatic
Este format din totalitatea agenților diplomatici, împreună cu membrii familiei lor
aflați pe teritoriul statului de reședință, dar în sens restrâns din corpul diplomatic fac parte
numai șefii reprezentanțelor diplomatice.
Decan al corpului diplomatic devine diplomatul cu cea mai mare vechime în post pe
teritoriul statului acreditar, diplomat care aparține clasei întâi de reprezentare. În țările
catolice, nunțiul papal este considerat de drept decan al corpului diplomatic, indiferent dacă
îndeplinește sau nu condiția referitoare la vechime.
Potrivit alin.1 al art.3 al Convenției de la Viena, din anul 1961, funcțiile misiunilor
diplomatice constau, în special, în:
- a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
- a ocroti în statul acreditar a intereselor statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele
admise de dreptul internațional;
- a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
- a informa prin toate mijloacele licite, despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul
acreditar și de a raporta cu privire la acestea statului acreditant;
- promovare a relațiilor de prietenie și de dezvoltare a relațiilor economice, culturale și
științifice între statul acreditant și statul acreditar.
În alineatul 2 al aceluiași articol se face precizarea potrivit căreia nici o dispoziție a
Convenției nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor
consulare.
Enumerarea funcțiilor misiunii diplomatice făcută în cuprinsul art.3 nu este una
exhaustivă; consimțământul pe care un stat îl dă pentru înființarea misiunii diplomatice
presupune permisiunea de a îndeplini cel puțin funcțiile enumerat de Convenție.
73
PARTEA A II-A - DREPTUL CONSULAR
1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Noțiunea, definirea și caracteristicile dreptului consular
1.2. Izvoarele dreptului consular
1.3. Codificarea dreptului consular
2. RELAȚIILE CONSULARE
2.1. Noțiunea de relații consulare, stabilirea și încetarea relațiilor consulare
2.2. Subiectele relațiilor consulare
2.3. Scurt istoric al evoluției instituției consulare în România
2.4. Reprezentarea consulară a cetățeanului european
3. OFICIILE CONSULARE
3.1. Înființarea și încetarea oficiilor consulare
3.2. Rangul, categoria și clasele oficiilor consulare
3.3. Personalul oficiilor consulare
3.4. Numirea și admiterea membrilor oficiului consular
3.5. Patenta consulară și exequaturul consular
Această clasificare este dată și de de art.2 pct.3 din Hotărârea Guvernului României
nr.760/1999, pentru aprobarea Regulamentului consular, potrivit căruia oficiilor consulare li
se atribuie următoarele clase:
• clasa I - consulatului general;
• clasa II - consulatului;
• clasa III - viceconsulatului;
• clasa IV - agenției consulare.
Între aceste categorii de consulate există anumite raporturi de egalitate sau de subordonare
pe baza diferențelor de rang; de regulă, consulatele generale și consulatele sunt oficii
consulare independente, iar viceconsulatele și agențiile consulare sunt subdiviziuni
subordonate consulatelor generale sau consulatelor.
Consulatul general se înființează, de obicei, într-o regiune importantă a statului de
reşedinţă, unde există o comunitate importantă de naționali și probleme consulare mai
complexe; consulatul are o sferă mai restrânsă de probleme consulare, putând fi înființat într-o
anumită localitate; viceconsulatele au o circumscripție consulară mai redusă, iar agențiile
consulare funcționează în centre secundare și au competențe mai restrânse: în sistemul
elvețian, de exemplu, nu înregistrează pe naționali, nu pot elibera vize sau reînnoi pașapoarte,
nu prelungesc livretele militare și nu pot face acte privind statutul personal al cetățenilor etc.
Articolul unic al Legii nr. 37/1991, privind înființarea, desființarea și schimbarea rangului
misiunilor diplomatice și oficiilor consulare, prevede că acestea pot avea loc numai prin
decret al Președintelui României, la propunerea Guvernului; se reiterează obținerea
consimțământului prealabil al statului de reşedinţă. Astfel, Consulatul României la Sao Paulo
- Brazilia, înființat prin Decretul nr. 29/1994, s-a ridicat la rangul de consulat general prin
Decretul nr.153/1994 publicat în Monitorul Oficial al României nr.191/1994. Consulatele se
diferențiază și prin faptul că sunt conduse de un consul de carieră sau un consul onorific în:
73
consulate de carieră și consulate onorifice, încadrarea într-o categorie sau alta categoria
influențând exercitarea funcțiilor consulare, consulatele onorifice, de regulă, neputând acorda
vize sau face autentificări de acte.
Hotărârea Guvernului României nr. 760/1999, pentru aprobarea Regulamentului
consular, reglementează oficiile consulare onorifice și stabilește atribuțiile și condițiile în
care-și poate exercita funcțiile consulul onorific în Capitolul III, iar Statutul consular al
Republicii Moldova stabilește în art. 81 că recunoaște instituția funcționarilor onorifici, pentru
ca în art. 82 să precizeze necesitatea obținerii prealabile a consimțământului statului de
reşedinţă: în cadrul Oficiului Consular onorific al Republicii Moldova, în cazul în care este
recepționat acordul prealabil al statului de reşedinţă, pentru efectuarea atribuțiilor consulare
poate fi delegat un funcționar consular din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Oficiile consulare sunt competente să-și exercite funcțiile ce-i sunt încredințate doar
pe teritoriul unei circumscripții consulare, cadrul spațial al activității consulare, pentru că
înființarea unui oficiu consular presupune în mod obligatoriu o competen ță care trebuie
delimitată în spațiu. Aceasta este mai întinsă sau mai restrânsă în funcție de rangul oficiului
consular: desigur că un consulat general va avea o sferă de competență asupra unei
circumscripții consulare mai largi decât celelalte categorii de posturi consulare. Practica arată
că statele cuprind în dispozițiile referitoare la acordul lor de voință exprimat prin convenții
consulare (sau un alt document, aşa cum am menționat mai sus) și definiția expresiei
circumscripției consulară (vezi, de exemplu, Convențiile consulare dintre România și
Macedonia, Ucraina, Croația, Belarus, Republica Polonă etc. - art.1 pct.2). Oficiile consulare,
indiferent de rangul lor, stabilesc legături directe doar cu autoritățile locale și nu cu guvernul
și sunt subordonate în activitatea lor şefului misiunii diplomatice din țara de reşedinţă.
4. FUNCȚIILE CONSULARE
4.1. Caracterizarea noțiunii de funcții consulare
4.2. Trăsăturile funcțiilor consulare
4.3. Clasificarea funcțiilor consulare
4.4. Conținutul funcțiilor consulare
f) Funcția notarială
73
Activitatea notarială a consulului este reglementată de normele dreptului internațional
și de normele dreptului intern al statului trimițător.
Convențiile internaționale multilaterale, care se referă la activitatea consulară, lucrările
doctrinare, atât ale institutelor de cercetări pe probleme internaționale cât și operele unor
teoreticieni, tratează activitatea notarială а consulului, mai mult sau mai puțin detaliat.
Convenția de la Viena din anul 1963 prevede la art. 5, lit. f funcția notarială împreună cu
funcția administrativă și cu cea de ofițer de stare civilă. Funcționarul consular are dreptul,
potrivit acestui articol, să acționeze în calitate de notar sub rezerva ca legislația și
reglementările statului de reşedinţă să nu se opună la aceasta. Regulile referitoarele la cazurile
în care acționează un consul în calitate de notar sunt:
a) dreptul la întocmirea, legalizarea sau autentificarea de documente pentru cetățenii
statului trimițător este general pentru funcționarul consular, funcția notarială a consulului este
limitată pentru cetățenii statului de reşedinţă la activitățile notariale care conferă putere
actelor ce urmează să fie folosite la autoritățile publice ale statului trimițător, adică este
restrânsă la operațiunile de legalizare, cu cele trei componente ale ei, cum vom vedea;
b) documentele încheiate să nu se refere la bunuri imobile situate pe teritoriul statului
de reşedinţă, oricare ar fi finalitatea actelor încheiate: transferarea, restrângerea sau grevarea
dreptului de proprietate asupra acestora, indiferent de natura actelor ce se încheie (acte între
vii sau pentru cauze de moarte);
c) funcționarul consular nu poate primi și autentifica contracte între cetățenii statului
de reşedinţă sau între cetățeni ai unui stat terț, chiar dacă acestea sunt destinate a fi folosite în
statul trimițător;
d) funcționarul consular onorific poate primi, înregistra și legaliza acte și copii sau
extrase de pe documente, dar nu poate autentifica înscrieri de orice fel.
Conform prevederilor stipulare în art. 16 al Regulamentului consular al României,
activitatea notarială se va desfăsura pe baza legii române și a înțelegerilor internaționale la
care România este parte, precum și potrivit uzanțelor internaționale. Actele notariale se
îndeplinesc, după caz, la sediile misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare, precum și la
bordul navelor și aeronavelor sub pavilion românesc care se află staționate în raza de
activitate a acestor organe, precum și la domiciliul cetățeanului român ori în alt loc, dacă acest
lucru este prevăzut în convențiile internaționale la care România și statul de reşedinţă sunt
parte ori legea locală nu se opune. Forma și condițiile în care se îndeplinesc actele notariale
sunt prevăzute de legea română. Art.13 din Legea nr.36/1995, a notarilor publici și activității
notariale, prevede că activitatea notarială a misiunilor diplomatice și consulare ale României
se desfăsoară pe baza legii române și a înțelegerilor internaționale la care România este parte,
precum și potrivit uzanțelor internaționale. Acelasi articol menționează în alineatul 2 că, la
cererea persoanelor fizice având cetățenia română, precum și a persoanelor juridice române,
misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României îndeplinesc următoarele acte
notariale:
- redactarea de înscrieri în vederea autentificării sau legalizării semnăturii;
- autentificarea înscrisurilor;
- legalizarea sigiliilor și semnăturilor;
- darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părți;
- certificarea unor fapte;
- legalizarea de copii de pe înscrisuri;
- efectuarea și legalizarea traducerilor;
- primirea în depozit a înscrisurilor și documentelor prezentate de părți;
- eliberarea de duplicate de pe actele notariale întocmite de misiunile diplomatice sau
oficiile consulare.
73
Unele activități consulare pot fi îndeplinite de către misiunile diplomatice și oficiile
consulare ale României și la cererea persoanelor fizice sau juridice străine, în măsura în care
legile sau reglementările statului de reşedinţă nu se opun (art.13, alin.3, Legea nr.36/1995). În
privința locului unde se îndeplinesc actele notariale alineatul 4 al aceluiasi articol prevede că:
"Actele notariale se îndeplinesc la sediile misiunilor diplomatice sau oficiilor
consulare, precum și la bordul navelor și aeronavelor sub pavilion românesc care se
află staționat în raza de activitate a acestor organe, precum și la domiciliul cetățeanului
român ori în alt loc, dacă acest lucru este prevăzut în convențiile internaționale la care
România și statul de reşedinţă sunt părți sau legea locală nu se opune."
Anghel, Ion M. - Dreptul diplomatic și consular - Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1996
Anghel, Ion M. - Drept diplomatic și consular - vol.II, Ediția a II-a revăzută și adăugită,
Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002
Bonciog, Aurel - Drept consular - Ed. Fundației „România de Mâine”Bucuresti, 1996
Feltham, R.G. - Introducere în dreptul și practica diplomației - Bucuresti, Editura ALL, 1996
Iacob, Gh. - Introducere în diplomație - Editura Fundației "AXIS", lasi, 1998
Mazilu, Dumitru – Diplomația. Drept diplomatic și consular – Ed. LUMINA LEX, Bucuresti,
2003
Năstase, Adrian; Aurescu, Bogdan; Gâlea, Ion – Drept diplomatic și consular. Sinteze pentru
examen – Ed. All Beck, 2002
Năstase, Dan – Drept diplomatic și consular Ed. Fundației România de Mâine, Bucuresti,
2006
73