C 6. -7.

PROZA SCURTĂ
Legenda în proză
Snoava
Povestirea şi schiţa
​Legenda în proză

Legenda este o naraţiune, de obicei de dimensiuni reduse, având, uneori, elemente fantastice
şi miraculoase, bazate pe fondul real al unei întâmplări sau pe miezul imaginar, mitic al
acesteia (cf. Manualului de Literatură pentru copii, clasa a XIII-a, p.70).
Legendele au o tematică variată: lupta dintre bine şi rău, dreptate şi nedreptate, adevăr şi
minciună, sărăcie şi bogăţie, teme ce se valorifică prin motivele:

- căsătoria mitică dintre frate şi soră (Soarele şi Luna)

- atracţia pentru soare (Legenda ciocârliei, Legenda florii-soarelui)

- lupta dintre voinic şi balaur (Iovan Iorgovan)

- jertfa zidirii (Meşterul Manole)

- recunoaşterea fratelui pierdut în copilărie (Mircea Ciobănaşul)

​Considerăm că este necesară o evidenţiere a particularităţilor legendei, basmului şi

povestirii pentru evitarea posibilelor confuzii.
Legenda Basmul Povestirea

Naraţiune de Naraţiune de dimensiuni

Naraţiune de dimensiuni dimensiuni mai
reduse decât ale
reduse ample basmului şi
chiar ale legendei
Întâmplări incerte, Întâmplări adevărate
petrecute Întâmplări închipuite, (sau
prezentate ca adevărate),
într-un trecut nedefinit petrecute într-un timp ce
(”cândva”, ”pe aparţin unui trecut
vremuri”) fabulos personal
Povestitorul nu-şi Povestitorul nu-şi
confundă confundă Povestitorul îşi confundă
persoana cu cea a persoana cu cea a persoana cu cea a
eroului, îşi eroului, îşi eroilor,
asumă proprietatea
declină responsabilitatea asupra prezintă evenimentele ca
asupra celor spuse naraţiunii (”şi v-am
 (”cum am spus martor, asumându-şi
responsabilittea asupra
auzit-o, am povestit-o”) povestea mea”) celor
povestite.
Evenimentele se
Evenimentele se petrec petrec Evenimentele se petrec
într-un spaţiu fabulos
într-un spaţiu real. (pe un într-un spaţiu real.
alt tărâm).
Se utilizează un lexic Se utilizează un lexic
sărac Formulele basmului sărac
alcătuiesc un lexic
în expresii poetice poetic în expresii poetic .
bogat.

​
a. Legenda etiologică (mitologică, explicativă) este accesibilă copiilor, oferindu-le
adevăruri transfigurate prin modalităţi artistice originale despre păsări şi plante.

Legenda ciocârliei şi Legenda florii-soarelui au ca temă opoziţia dintre etern şi efemer,

incompatibilitatea lumii cosmice şi a celei terestre. Credinţa populară consideră ciocârlia o
fecioară metamorfozată din voinţa lui Dumnezeu sau prin blestemul mamei soarelui, pentru
a pune capăt dragostei dintre fată şi soare. Se cunosc variante publicate de Tudor Pamfile în
Cerul şi podoabele lui după credinţele poporului român, variante culese în judeţul Suceava
şi în Dobrogea. Varianta suceveană începe cu motivul împăratului fără urmaşi, ruga
împărătăsei va fi până la urmă ascultată, „da să nu se bucure omul de tot, când dă norocul
peste el, că tot suişul are şi scoborâş, şi după bucurie vine şi scârbă, şi jălanie”. Se naşte o
copilă frumoasă şi mândră, ce n-are pereche, încât soarele însuşi s-a îndrăgostit de ea. Fata
se uită şi ea numai la soare şi se hotărăşte să plece la casa soarelui. Plecarea fetei, jalea
părinţilor simbolizează trecerea pe un alt tărâm, de pe care nu mai e întoarcere. Apa mare
peste care trece fata simbolizează hotarul spre lumea cealaltă. Ajunsă la casa soarelui, fata
este întâmpinată de mama Sfântului Soare, care o blestemă pentru îndrăzneala de a fi aspirat
la dragostea astrului stălucitor:
„Fata se prefăcu în ciocârlie şi de atunci, hojma ia drumul spre soare, ca să-l găsească, - şi nu
mai ajunge la el.
Când ciocârlia pleacă de jos, să se ducă spre Sfântul Soare, îi tare chefoasă, dar când o
ajunge blăstămul mamei Sfântului Soare, porneşte supărată pe pământ, tăcută, de se ascunde
în nişte tufe”.
Lia, fata lui Ciocârlan-împărat, din varianta dobrogeană, tânjeşte şi ea după soare:
„Cine poate să fie mai mare pe lumea asta ca soarele? Nimeni ca el. El dă viaţă şi veselie
tuturor. Şi mai frumos ca el? Nimeni, că el e podoaba lumii.”
Tatăl vrea s-o căsătorească împotriva voinţei sale cu feciorul vântului, dar fata în ziau nunţii
s-a rugat Maicii Domnului s-o mântuiască:
„Zice lumea, zic şi eu cred că Lia, fecioara lui Ciocârlan-Craiul, se întrupează în paserea
asta, cu altă făptură, dar toto cu inima veche, inimă ruptă de durere.
Poate că chipul soarelui nu mai este cel de demult, dar dragostea fecioarei nu s-a schimbat.
Asta să ne fie pildă de fire statornică în cuvinte şi fapte”.

Legenda florii-soarelui respectă motivele întâlnite în Legenda ciocârliei, fecioara

îndrăgostită de soare fiind transformată de blestemul mamei soarelui într-o floare. Varianta
basarabeană aduce şi motive inedite, tipice basmelor populare: fata de împărat, după ce-şi ia
rămas bun de la părinţi, are de înfruntat multe primejdii. Se dezvăluie mintea ascuţită a
ţăranului român care reuşeşte să păcălească forţe mai puternice decât el – fata înfruntă
(verbal) şi învinge vântul, relevându-se puterea cuvântului, a logosului.
Dar dragostea ei pentru soare rămâne neîmplinită, căci vântul se răzbună, anunţând pe mama
soarelui de venirea pe tărâmul lor a fetei. „Soră bună şi cinstită cu moartea, cu muma
pădurii. Cu talpa iadului, cu ciuma”, mama soarelui „o preface într-un bob de sămânţă şi-o
azvârle-n vânt, iar vântul o lasă pe pământ, să crească şi să-nflorească. Floarea ei, la chip să
semene cu chipul soarelui. Din răsăritul pe zare al mândrului fecior şi până-n asfinţit, floarea
asta să-l urmărească fără curmare, să-i plângă de dor, dar de atins, niciodată să nu-l atingă”.

În legenda Povestea florii-soarelui, Călin Gruia prezintă alegoric destinul tragic al fetei lui
Ştefan cel Mare, care, deşi frumoasă, e mută. O bătrână îl sfătuieşte pe Vodă să-l invite pe
Soare la un ospăţ, unde fiica lui „avea să prindă grai, dacă îl va săruta pe alesul invitat”. Dar
Piază-Rea, simbol al forţei răului, zădărniceşte planurile voievodului, anunţând Luna de
„necredinţa” Soarelui. Punctul culminant al naraţiunii este realizat prin împletirea celor două
planuri – planul concret, real şi cel transfigurat, artistic; când fata i-a cerut soarelui „o gură
de mântuire”, luna s-a aruncat furioasă asupra fetei, topindu-i chipul în floarea galbenă.
Deznodământul păstrează împletirea realului cu fantasticul: Vodă şi mesenii plâng destinul
tragic al fetei, „Soarele furios face vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în
grădină”.

Finalul legendei înseamnă şi readucerea cititorului în planul concret, explicarea originii şi

metamorfozei florii-soarelui: „De-atunci floarea-soarelui, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de
durere, îşi întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei, cerându-i sărutarea
mântuitoare”.
Legendele dragostei unei pământene pentru soare surprind aspiraţia omului spre infinit,
statornicia sentimentelor nobile – dragostea, încrederea în atingerea idealului, de aici şi ideea
tragediei idealului în veci neatins. Conflictul tragic dintre condiţia de nemuritor a generat
marile creaţii ale omenirii, a servit ca sursă de inspiraţie multor artişti.

b. Legenda istorică redă fapte ale eroilor noştri populari, ale domnitorilor
– simboluri ale demnităţii naţionale. Personajele sunt realizate la interferenţa dintre realitate
şi mit, sensul existenţei lor fiind apărarea intereselor neamului.
Caracterul fantastic apropie legenda de basm, iar miezul istoric o apropie de tradiţie şi de
snoavă: „Apoi, cică, Traian a fost un împărat vestit nevoie mare. El a făcut războiul cu toate
limbile şi pe toate le-a supus şi tot el, cică, a cuprins ţara asta care înainte a fost a dacilor.
Ce plâns şi ce jale era, vai mamă, pe femeile dacilor! Plângeau de sărea cămaşa de pe ele, că
vezi dumneata, cine era să le mai facă lor rostul şi agoniseala casei, cine să le mai vadă de
copii?
Dar n-a trecut vreme multă şi Traian, ca să le împace, a poruncit să fie aduşi de la Roma
oameni tot unul şi unul, pe care să-i dea de bărbaţi nevestelor în locul dacilor ucişi.
Din ei s-au tras românii noştri de azi. Chiar până acum de curând, nu ştii? Le zicea
româncelor dăcioace”. (Traian din volumul Din legendele românilor, Bucureşti, Editura Ion
Creangă, 1990, p.8-9)
Legenda intitulată Traian redă un moment istoric semnificativ – momentul etnogenezei
româneşti, mai exact referiri la originea românilor.

Stilul concentrat, exprimarea presărată de elemente ale oralităţii (exclamaţii, interjecţii,

construcţii incidente) dezvăluie apartenenţa acestei legende la patrimoniul folclorului
românesc.

c. Legenda geografică îşi trage seva din istoria diferitelor puncte geografice. Explicând
copiilor originea unor denumiri geografice, legendele oferă bogate informaţii toponimice,
meteorologice, etnografice, mitologice (Povestea Vrancei, Babele, Mureşul şi Oltul).
Babele (vezi Legendele românilor, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1990) este o legendă
bogată în semnificaţii, aducând în prim plan imaginea mitică a Dochiei (transfigurare
metaforică a Daciei).

Legenda începe cu latinescul „dicitur” (se spune), cititorul intuind în gesturile fetei destinul
dramatic al Daciei din timpul lui Decebal, luptele dintre daci şi romani, demnitatea
străbunilor, dârzenia cu care şi-au apărat glia. Pentru a nu cădea pradă duşmanilor, Dochia
merge la o vrăjitoare şi o roagă s-o prefacă într-o babă urâtă şi zbârcită. Metamorfozată într-
o babă, fata îmbracă nouă cojoace, ia nişte oi şi porneşte spre pădure, iarna, unde sfârşeşte
dramatic, odată cu venirea zilelor înşelătoare ale babelor:

„Când şi-a azvârlit ultimul cojoc, unde începe deodată un vânt aşa de puternic, încât o
îngheaţă [....] şi o prefăcu într-o stană de gheaţă”.

Tot despre o încadrare în timp mitic românesc putem vorbi şi în Legenda muntelui Piatra
Arsă:

„Cică s-au prăbuşit odată norii cerului peste Valea Prahovei şi s-au pornit dealuri bătrâne şi
s-au iezit gârlele şi s-au curmat drumul între Ţară şi Ardeal, de nu mai aveau pe unde trece
dincolo de munţi ciobanii din valea Bârsei, cu turmele lor.
Dar ciobanul bârsan ştie că nu e singur pe lumea lui şi că românii sunt mulţi, ca frunza
codrului. Cu glas de bucium cheamă în patru părţi ale cerului şi vin cei de-o limbă şi vin, si
vin mereu.
Şi atâţia veniră, că din zori de ziuă până la soarele-achindie, le-a fost de ajuns să ridice câte
un pumn din malul iezit pe vale şi să-l arunce între Vârful cu Dor şi Jepi. Curăţit-au aşa toată
Valea Prahovei şi apelor le-au aşternut pat nou, cu prund şi nisip aurit. Apoi, pentru ca
altădat' să nu mai risipească ploile muntele de lut scos din Valea Prahovei, ciobanii
grămădiră peste el codrii de lemn tăiat şi deteră foc lemnelor şi se prefăcu lutul în stâncă. Şi
iată de ce acestui munte îi ziseră de atunci Piatra Arsă.” (Din legendele românilor,
Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1990, p.132)
Legenda evidenţiază existenţa pastorală a poporului român, spiritul de unitate şi de
solidaritate, caracteristice poporului.

Snoava
Este o specie a prozei populare, de dimensiuni reduse faţă de basm, cu intenţii umoristico-
satirice, în care elementele realiste (şi uneori, naturaliste) sunt împinse câteodată până la
limita verosimilului, fără însă a trece decât rareori în fantastic” (Dicţionar de termeni
literari, Editura Academiei, Bucureşti, 1976, p.407).
Snoava are o funcţionalitate precisă – prin mesajul ei artistic, etic şi estetic, are rolul de a
restabili normele etice populare, devenite cod moral nescris al poporului, păstrat din vremuri
îndepărtate. De aceea, personajul principal al snoavei este o întruchipare a înţelepciunii
populare, în ipostaza de erou justiţiar.
Conflictul snoavei gravitează în jurul problematicii:

​morale (etice) – antagonismele: dreptate-injustiţie; vitejie – laşitate; avariţie –

dărnicie; înţelepciune – prostie;
​ familiale;

​ sociale – antagonismele: stăpân – slugă; bogăţie – sărăcie etc. Existenţa snoavei este
 atestată încă din antichitate, în literatura greco-

latină, apoi fabliaux-urile din evul mediu european (poveştile anecdotice cu tâlc) constituie o
sursă importantă de inspiraţie pentru nuvelistică – unele snoave se întâlnesc în Decameronul
lui Boccaccio.
Importanţa snoavelor a fost relevată în literatura română încă de cronicarii moldoveni şi de
Dimitrie Cantemir; Ion Budai Deleanu valorifică în Ţiganiada această specie, realizând cu
ajutorul satirei şi a umorului un amplu rechizitoriu la adresa societăţii feudale şi a
despotismului.
Snoavele populare au fost prelucrate după 1860 de Petre Ispirescu, Theodor Speranţia, Ion
Pop-Reteganul, Anton Pann, Petre Dulfu. Astăzi acest tip de naraţiune îmbracă forme
variate, evoluând spre banc, cuplet satiric sau anecdotă, urmărind aspectele negative: vicii,
manifestări ale demagogiei, parvenitismului, arivismului şi inadaptibilităţii sociale.
Păcală este un erou popular îndrăgit, care ilustrează isteţimea, ca trăsătură spirituală proprie
românilor. Ovidiu Papadima remarcă în Prefaţă la volumul

Corneliu Buzinschi – Păcală şi Tândală (Bucureşti, 1973, p.12): „Păcală e un

romantic deghizat în nebun, preferând însă în locul curţii feudale lumea largă. E adevărat că
finalul farselor lui [...] îl obligă să părăsească fiecare loc al noii sale isprăvi. Dar nu e mai
puţin adevărat şi că Păcală există şi o altă fibră romantică: aceea a unei nestăvilite dorinţe de
libertate, care îl împinge mereu spre căutarea altor locuri de popas”.
Petre Dulfu (1856-1953) a avut meritul de a fi versificat într-o viziune originală snoavele
cunoscute despre Păcală, în volumul Isprăvile lui Păcală. Întâmplările gravitează în jurul lui
Păcală, devenit simbolul eroului inteligent şi iscusit, care prin ingeniozitatea sa demască şi
combate unele aspecte negative ale societăţii. „Povestea plină de-nveselitoare glume” are
rolul de a sancţiona răul, sub orice formă ar apărea acesta. De aceea autorul foloseşte
umorul, satira, zeflemeaua, ironia. Opera lui Petre Dulfu are 24 de episoade, care se succedă
într-un ritm alert, evidenţiind calităţile omului simplu, capacitatea lui de a depăşi greutăţile
ivite, păstrându-şi nealterate cele mai alese însuşiri sufleteşti.

Acţiunea este plasată în illo tempore – timp nedeterminat, al începuturilor, în spaţiul

geografic românesc. Acţiunea se concentrează în jurul lui Păcală, personaj caracterizat prin
intermediul naraţiunii, dialogului, monologului, prin comicul de situaţie, de caracter, de
limbaj, calităţile personajului se evidenţiază în contradicţie cu tipurile caracteristice din
mediul rural al acelor timpuri: preotul hapsân, femeia necredincioasă, boierul lipsit de
omenie, soţul încornorat.

Opera are o compoziţie ciclică, realizează o oglindire a vieţii şi spiritualităţii caracteristice

poporului.

Să ne reamintim...

În snoavele populare, Păcală ocupă un loc aparte; personajul pune în valoare isteţimea,
spiritul de dreptate şi dorinţa de libertate a omului din popor.
Snoavele despre Păcală au fost versificate de Petre Dulfu.

Povestirea şi schiţa
În povestire, autorul îşi îndreaptă atenţia spre realitatea exterioară lui, contemplând şi
urmărind evenimentele în desfăşurarea şi înlănţuirea lor, apoi înregistrându-le şi
comunicându-le în viziunea sa artistică proprie, prin mijlocirea personajelor şi a resurselor
artistice specifice. În literatura română şi universală pentru copii, povestirea ocupă un loc
remarcabil atât prin varietate tematică, cât şi prin mijloacele de expresie.
Ion Creangă publică, împreună cu alţi colegi, manuale pentru clasele primare, în aceste
manuale îi apar primele povestiri Inul şi cămeşa, Poveste (Prostia omenească), Păcală, Acul
şi barosul, Ursul păcălit de vulpe, care nu au atât intenţii artistice, cât intenţii educative.
Sunt materiale auxiliare, consacrate învăţătorilor, care contribuie la deschiderea orizontului
copiilor, îi învaţă să aprecieze adevăratele valori, să facă distincţia între bine şi rău, adevăr şi
minciună.
Evenimentele istorice importante au fost întotdeauna prilej de dezbatere pentru numeroase
categorii sociale. Astfel, în Moş Ion Roată şi Unirea de Ion Creangă este dezbătută
importanţa actului de la 24 ianuarie 1859. Naraţiunea se realizează printr-o economie
maximă de fapte.
Încă de la început se precizează exact timpul şi locul acţiunii: în 1857, la Iaşi. Boierii
moldoveni liberali au hotărât să cheme la adunare şi câţiva ţărani fruntaşi, pentru a participa
şi ei la actul unirii. Unul dintre boieri încearcă să le explice ţăranilor sensul unirii, afirmaţiile
sale fiind acceptate de grupul de ţărani, cu excepţia lui moş Ion Roată, care pare nedumerit.
Boierul încearcă o demonstrare faptică, cerându-i lui moş Ion Roată să-i aducă un bolovan.
Acesta nu va putea urni bolovanul decât cu ajutorul celorlalţi ţărani. Boierul doreşte să-i
demonstreze că puterea constă în unirea forţelor.
Finalul povestirii răstoarnă sensul aparent şi demonstrează inteligenţa şi isteţimea lui moş
Ion Roată, care înţelesese bine evenimentele:
„Iar de la bolovanul dumneavoastră...am înţeles aşa: că până acum noi ţăranii am dus fiecare
câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi a purta împreună
tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre...” De asemenea se simte amărăciunea
personajului principal, generată de înţelegerea faptului că şi în continuare ţărănimea va
rămâne o categorie oprimată: „Dumneavoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să
aducem bolovanul, dar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi

dinioarea, că de acum toţi au să ieie parte la sarcini: de la vlădică la opincă.” Această

povestire, ca şi Moş Ion Roată şi Cuza Vodă, evidenţiază
oralitatea şi expresivitatea stilului lui Creangă, erudiţia lui paremiologică şi talentul înnăscut
de a găsi cele mai potrivite expresii populare pentru ilustrarea dimensiunii realiste a operei
sale.
Volumul Povestiri eroice de Eusebiu Camilar schiţează portretele unor domnitori exemplari
– Decebal, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara ş.a. Acest
volum este dedicat copiilor, eroii prezentaţi constituind adevărate modele pentru micii
cititori.

Povestirea Stejarul din Borzeşti evocă momente din timpul domniei lui Bogdan-Voievod şi
apoi a fiului său, Ştefan. Povestirea are două părţi:

- evocarea unei întâmplări din copilăria lui Ştefan cel Mare;

- prezentarea uneia din victoriile domnitorului asupra tătarilor.

- Prima parte a povestirii aduce în prim plan copilul Ştefan care a fost educat de tatăl
său, Bogdan-Voievod, în spiritul unei profunde iubiri de ţară. Colindând ţara alături
de tatăl său, Ştefan învaţă să iubească şi să preţuiască pământul strămoşesc,
îndrăgind mult locurile Borzeştilor ”unde se afla un stejar uriaş, rotund în coroană,
gros cât să-l cuprindă patru oameni”.
- Stejarul devine locul de joacă al lui Ştefan şi al prietenilor săi, dar realitatea se
suprapune jocului şi Mitruţ, prietenul lui Ştefan, lăsat legat de ramurile stejarului,
este ucis de hanul tătarilor.
- Moartea lui Mitruţ este un moment de mare tensiune, întâmplarea tragică
rămânând profund întipărită în memoria lui Ştefan.
 - Întâmplările din partea a doua a povestirii au caracter justiţiar. Ştefan, devenit
domn al Moldovei, trimite solie de pace tătarilor, dar aceştia nesocotesc gândurile
paşnice ale domnitorului moldovean şi năvălesc în ţară. Sunt atraşi spre Borzeşti,
unde Ştefan, cu oastea lui, îi nimiceşte şi îi alungă de pe pământul strămoşesc, iar
hanul tătarilor este spânzurat de stejarul în care fusese ucis Mitruţ. Influenţa
folclorică este resimţită şi în continuarea directă a celor doi conducători de oşti,
Ştefan cel Mare şi hanul tătarilor (apărătorul gliei strămoşeşti şi cuceritorul). Finalul
povestirii capătă caracter legendar:
-
- „Astfel s-a răzbunat Ştefan cel Mare asupra năvălitorilor, tăindu-le pofta de pâine
străină, cu sabia lui grea, neiertătoare. Astfel a pedepsit pe rând şi pe alţi năvălitori,
încât i s-a dus faima......”
​Arta lui I.L.Caragiale constă în talentul de a da viaţă unor personaje, de a crea
oameni şi tipuri devenite populare. Fiecare personaj creat are o identitate inalterabilă,
scriitorul reuşind să realizeze în schiţe o adevărată comedie umană. „Simt enorm şi văd
monstruos”, declara Caragiale, aceste cuvinte rezumă temperamentul său şi lămuresc metoda
artistică folosită.
-
​Caragiale a fost un adevărat geniu al comicului, reuşind să surprindă mecanismul
societăţii româneşti de la începutul secolului al XX-lea, legile evoluţiei acestei societăţi.
Astfel a creat un amplu tablou social, politic, moral, cititorul, putând să treacă în revistă
diverse categorii sociale.
​Eroul caragialian este moftangiul, care „se găseşte în toate clasele sociale, speţa lui
furnică pe toate căile de comunicaţie. Moftangiul poate avea sau nu o profesie, poate fi sărac
sau bogat, prost ori deştept, nerod ori de spirit, tânăr, bătrân, de un sex sau de altul, sau de
amândouă, el a fost, este şi va fi un român adevărat...” (I.L.Caragiale).
​Personajele schiţelor sunt construite sintetic, accentul se pune pe comicul de limbaj,
care reliefează psihologiile eroilor, reduşi la automatisme. Automatismul verbal al eroilor
este o expresie a goliciunii lor intelectuale, eroii nu sunt diferenţiaţi fizionomic, ci vocal, ei
nu sunt observaţi, ci sunt auziţi. Cu ajutorul replicilor se pune în mişcare gestica
personajului, dar şi ritmica interioară a discursului.
​Personajele lui Caragiale se simt în elementele lor numai în spaţii neutre şi
impersonale ale existenţei publice: berării, cafenele, cluburi, terase, în birjă, în Cişmigiu, pe
Calea Victoriei, în gări şi tribunale. Personajul caragialian doreşte întotdeauna afirmarea
într-o altă lume, el nu cunoaşte nostalgia întoarcerii la un moment din trecutul existenţei
sale.
​Ionel Popescu este un Goe în devenire. Autorul realizează un portret caricatural care
evidenţiază gravele deficienţe educative (lipsa de respect, obrăznicia, violenţa, egoismul),
schiţa prezentând contrastul dintre aparenţă şi esenţă.
Exemple
Textul schiţei Vizită... are structura unei scenete, nucleul textului fiind reprezentat de
dialogul secvenţial pe care îl susţin personajele:

- mama cu musafirul

- mama cu Ionel

- musafirul cu Ionel

- slujnica bătrână cu mama.

 Educaţia copiilor este şi tema schiţei D.l Goe..., Goe este un copil răsfăţat de întreaga
familie, adorat peste măsură şi fără nici un merit. Pe întreg parcursul schiţei sunt ridiculizate
cele trei cucoane care, fără un folos vizibil, se ocupă de educaţia „puişorului”. Schiţa îi
permite lui Caragiale să realizeze miniaturi literare de un farmec deosebit, în care ilustrează
o lume de o vitalitate copleşitoare şi de un pitoresc aparte.

Povestirile despre vieţuitoare

sunt povestiri-fabule cu un deosebit simţ al observaţiei asupra lumii necuvântătoarelor,
domină miniaturalul şi antromorfozarea, compoziţia operelor remarcându-se prin simplitate
şi concizie.
Emil Gârleanu (1878-1914) publică în 1910 volumul Din lumea celor cari nu
cuvântă prin care introduce în literatura română povestirile inspirate din lumea plantelor,
gâzelor şi animalelor. Gârleanu creează o operă originală, cu trăsături proprii, spiritul fin de
observaţie al scriitorului dând naştere unei lumi ce devine cuvântătoare, purtătoare a unor
trăsături umane, ce semnifică frumosul.

Surprinde prin gingăşie, dar şi prin manifestarea puterii dragostei materne dusă până
la sacrificiul suprem schiţa Căprioara.
Emil Gârleanu umanizează „lumea celor care nu cuvântă”, tratând-o cu înţelegere,
delicateţe, duioşie, blândeţe.

Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti (1868-1946) şi-a făcut debutul literar sub

ocrotirea lui Titu Maiorescu, publicând apoi numeroase schiţe în revista „Viaţa românească” a
lui G. Ibrăileanu.

O bună parte a creaţiei lui Brătescu-Voineşti prezintă valori didactice deosebite, în

povestiri ca Moartea lui Castor, Bietul Tric, Privighetoarea, Puiul, Minunea antropomorfizează
natura sau surprinde anumite aspecte ale relaţiilor dintre om şi natură.

Povestirea Puiul este concepută ca o pildă pentru cei aflaţi la vârsta minunată a jocului,
naraţiunea prezintă înduioşătoarele întâmplări trăite de un pui de prepeliţă care nu a ţinut seama
de sfaturile mamei. Tragica întâmplare a puiului este menită să aibă un efect moralizator pentru
cei mici. Ei trebuie să fie conştienţi de pericolul pe care îl reprezintă lipsa de obedienţă faţă de
părinţi. Mottoul povestirii „Sandi, să asculţi pe mămica!” se dezvăluie ca o adevărată învăţătură
pentru toţi copiii ce se pot recunoaşte în faptele puiului de prepeliţă.

Copie a lumii umane, sugerată mai ales de personificarea păsărilor, acest univers al
necuvântătoarelor, zugrăvit cu căldură şi sensibilitate, relevă un model ideal pentru formarea
caracterului şi comportamentului celor mici.
Întoarcerea spre copilărie semnifică reîntâlnirea cu vârsta inocenţei: „Mă gândesc că
poate ar interesa pe prietenii mei cetitori unele informaţii, mărturisiri şi amintiri în legătură, mai
ales, cu ceea ce e în mine artist”, nota Mihail Sadoveanu în Anii de ucenicie.

Hans Christian Andersen (1805-1875), autor a numeroase culegeri de basme şi poveşti

pentru copii, mărturiseşte că şi-a transcris poveştile aşa cum le povestise prin viu grai copiilor.
Autorul a constatat că „Poveştile mi-au fost traduse în aproape toate limbile europene.
Urmând calea pe care mi-o arătase soarta, reuşisem cu mult mai bine decât pe calea trasată de
critică. Dacă n-aş fi făcut, cum mă sfătuia ea, decât să copiez modelele franceze, basmele mele
n-ar mai fi fost niciodată traduse în această limbă. O ediţie franceză mă compara cu La
Fontaine şi punea poveştile alături de nemuritoarele sale fabule. «Noul La Fontaine - spuneau
ei – face să vorbească animalele cu înţelepciune; el se asociază necazurilor şi bucuriilor lor,
ştie să le dea un limbaj atât de naiv, atât de picant şi atât de natural, încât nu pare decât
reproducerea fidelă a ceea ce a auzit într-adevăr.»” (după H.Chr.Andersen – Povestea vieţii
mele)
 Degeţica, Soldatul de plumb, Lebedele, Privighetoarea, Răţuşca cea urâtă, Hainele cele noi
ale împăratului, Mica Sirenă, Fetiţa cu chibriturile, Prinţesa şi bobul de mazăre sunt câteva
dintre nemuritoarele poveşti ale lui Andersen. Sursa de inspiraţie a scriitorului este „viaţa de
toate zilele”, în Fetiţa cu
chibriturile tratând tema copilăriei nefericite din mediul citadin.

Drama fetiţei este situată într-un timp bine precizat: „Era frig cumplit; ningea şi se făcea
noapte. Era cea din urmă noapte a anului, noaptea de Anul nou”. E un timp al contrastelor:
„cea din urmă noapte” – „noaptea de Anul nou”, un timp al schimbărilor, descrierea de la
începutul povestirii anticipează sfârşitul acesteia – nu e doar cea din urmă noapte a anului,
este cea din urmă noapte a fetiţei, a existenţei acesteia. Personajul principal al povestirii este o
fetiţă „săracă, desculţă şi cu capul gol”, care colindă străzile înzăpezite ale oraşului în speranţa
că va putea vinde câteva cutii de chibrituri. Cititorul rămâne impresionat încă de la început de
soarta fetiţei. „Avusese ea pantofi când plecase de-acasă, dar ce folos!” Fiind prea mari pentru
ea, i-a pierdut când a traversat strada. Acum, cu picioarele învineţite, tremurând de frig şi
flămândă, caută „un ungher între două case” pentru a se adăposti. Se temea să se întoarcă
acasă, căci n-a vândut nici-o cutie de chibrituri, iar tatăl ar fi bătut-o dacă n-aducea bani.
Relatarea dă impresia de autenticitate prin confesiunea fetiţei: „Mâinile îi erau aproape ţepene
de frig. Un chibrit ar fi straşnic acuma; ce-ar fi să scoată unul, să-l aprindă şi să-şi încălzească
degetele?”

Dorinţa fetiţei de a se încălzi învinge teama şi fetiţa „A scos un chibrit şi l-a aprins. Ce
frumos ardea! Era o flacără caldă şi limpede ca o lumânărică, o minunată lumânărică.”
Epitetul dublu şi comparaţia contribuie la realizarea unei imagini feerice. Asistăm la trecerea
de la starea de veghe la cea de vis, de la real la oniric, prin folosirea conjuncţiei „şi” înaintea
adverbului „deodată”:
„Şi deodată fetiţei i s-a părut că şade în faţa unei sobe mari de tuci, cu picioarele de
alamă şi cu tacâm de alamă; în sobă era un foc zdravăn şi fetiţa îşi întinse picioarele să şi le
încălzească...dar flacăra se stinse, soba pieri... şi fetiţa se trezi ţinând între degete chibritul
ars”.
Imaginea de vis a avut durata arderii unui băţ de chibrit, pentru câteva clipe fetiţa n-a
mai suferit de frig. Se refugiază iar în lumea visului, aprinzând un nou băţ – iar noua imagine
ce i se revelă este cea a unei odăi cu masa pusă, ”pe faţa strălucitor de albă erau farfurii de
porţelan şi în mijloc, pe o farfurie, era o coşcogeamite gâscă friptă, umplută cu prune şi mere,
din care ieşeau aburi”.
Stingerea chibritului echivalează cu revenirea în lumea reală, cea a zidului gros şi
rece – o lume neîndurătoare care distruge copilăria celor încercaţi de soartă.
Fetiţa îşi caută alinare în lumea visului, aprinzând un chibrit se vede
stând lângă un pod de Crăciun: „pe crengile verzi erau o mulţime de lumânări spre
cer, transformându-le în stele, iar ”una din ele a căzut lăsând în urma ei o dâră de
lumină.
- Acuma moare cineva! a zis fetiţa. ”

Gândul acesta reînvie imaginea bunicii, „singura fiinţă de pe lume care

o iubise şi pe dânsa, şi care acuma era moartă”.
Dorind să-şi revadă bunica, fetiţa aprinde chibrit după chibrit, „şi
chibriturile au dat o lumină aşa de mare, că se vedea mai bine decât ziua. Niciodată
nu fusese mai frumoasă bunica; a luat-o în braţe pe fetiţă şi amândouă s-au înălţat în
strălucire şi în bucurie, şi fetiţei acum nu-i mai era frig, nici frică: era în cer”.
Alternanţa real-oniric este sugerată prin contrastul întuneric – lumină,
frig – căldură, noapte – ziuă, aprinderea fiecărui chibrit transpunând fetiţa „într-o
lumină neobişnuită”, într-o altă lume, mai blândă, mai primitoare. Sunt reprezentate,
astfel, bucuriile elementare ale vieţii, de care sunt privaţi copiii săraci.
 Finalul povestirii ne readuce la realitatea tragică, inevitabilă:

„A doua zi dimineaţa, în ungherul dintre cele două case, fetiţa cu obrajii

şi zâmbet pe buze zăcea moartă, degerată de frig, în cea din urmă noapte a anului”.
Relatarea este sobră, concisă, iar mesajul artistic al operei se evidenţiază clar prin
folosirea confesiunii ca modalitate artistică fundamentală.
Alternanţa planurilor real-oniric s-a sugerat prin aprinderea şi stingerea
succesivă a chibriturilor:

Real Oniric
Frigul Soba

Foamea Masa bogată

Nevoia unui cămin primitor Pomul de Crăciun

Moartea bunicii Apariţia într-un cadr fe ric

Fetiţa, aprinzând chibriturile, încearcă să-şi creeze o lume proprie în

care dispar frigul, foamea, oboseala, teama, în care domină căldura, belşugul,
odihna, liniştea, pe care nu le poate găsi însă în viaţa de toate zilele,
dobândindu-le doar o dată cu pacea eternă.
Este o povestire tristă, a zânei fetişe ce reprezintă pe toţi copiii sărmani
ce trăiesc într-o societate dominată de inechitatea socială.

Povestirea lui Octav Pancu-Iaşi, Iedul cu trei capre, prezintă fapte

reprobabile din viaţa unor copii răsfăţaţi şi neascultători, sub forma unei
parodii. Titlul este o parodizare a poveştii lui Creangă, Capra cu trei iezi, iar
formula introductivă avertizează cititorul asupra intenţiei parodice: „Povestea
asta nu s-a întâmplat chiar pe vremea când se potcoveau puricii au devenit
tare
nesuferiţi, – iar eu vă doresc, copii, să n-aveţi de-a face cu ei.”

Povestea tratează un motiv de largă circulaţie, iar tema operei i-a fost
inspirată scriitorului de tendinţa copiilor răsfăţaţi de a simula incapacitatea de
a face cel mai mic efort în îndeplinirea unor obligaţii elementare, fără ajutorul
altora.
Un astfel de „erou” este iedul din povestea amintită, un ied îngrijit de „o
capră-mamă, o mătuşă-capră şi o capră-bunică”, toate având o singură
misiune: să satisfacă toate dorinţele iezişorului. Pătrundem, parcă, în lumea
lui Caragiale din D-l Goe…, când mam’mare, mamiţica şi tanti Miţa urmăresc
satisfacerea dorinţelor băiatului.
Iedul este răsfăţat de cele trei capre, iar intervenţia directă a scriitorului,
cuvintele şi expresiile populare folosite potenţează oralitatea, dar şi intenţia
moralizatoare explicită:
„– Capră-mamă!

– Spune, fiul meu iubit!

– Îmbracă-mă, nu pot singur ...

 Capra-mamă nu aştepta să i se spună de două ori. Se apleca să-i caute
opincile sub pat, se urca pe dulap să-i găsească nădragii şi se băga după cuptor
să-i afle cămeiuşca. (De, iedul nu obişnuia – ca voi – să folosească spătarul
scaunului ori cuierul. Îşi arunca hainele pe unde nimerea)”.
Viaţa se desfăşura liniştit, spre bucuria iedului, până ce într-o zi capra cu
trei iezi chemă pe vecinele sale, cele trei capre, la pregătirea nunţii iedului ei
mai mare.
Cele trei capre plecară la vecina lor „pe la ceasul când soarele încă se
mai freca la ochi de somn”. Autorul urmăreşte îndeaproape fiecare mişcare a
iedului alintat, nimeni nu-i vine în ajutor, dimpotrivă, vulpea şireată, ursul
lacom şi lupul hain îl vor lecui pe ied de toate deprinderile rele.
Vulpea îi fură „opincile şi nădragii şi cămeşuica”, ursul îi mănâncă
mâncarea, iar lupul îl sperie, punându-l pe ied pe fugă.
Revine acasă seara, „gol, flămând şi ostenit”, se îmbracă şi mănâncă
singur, uimindu-şi dădacele. Mesajul etic al povestirii este evidenţiat cu
ajutorul ironiei şi al umorului, Iedul cu trei capre fiind o parodie uşor
accesibilă preşcolarilor şi şcolarilor mici.

TEMA PENTRU PORTOFOLIU

Realizează o comparaţie între Iedul cu trei capre de Octav Pancu-Iaşi şi

D-l. Goe… de I.L. Caragiale.

Prozator şi poet italian, Edmondo de Amicis a luptat în războiul pentru

independenţa Italiei, a desfăşurat o bogată activitate publicistică, remarcându-se, în primul
rând, ca redactor al revistei „Italia Militare”, în paginile căreia publică numeroase scrieri
despre viaţa ostaşilor, pe care le adună mai târziu într-un volum separat (Viaţa militară,
1868). Succesul de care se bucură cartea îl va determina să se dedice în exclusivitate
scrisului.

Călătoriile intreprinse în Spania, Olanda, Anglia, Turcia şi Maroc constituie surse

de inspiraţie ale cărţilor sale.

Cuore, inimă de copil (1886) devine curând capodoperă, fiind urmată de alte opere
dedicate pedagogilor şi emigranţilor italieni (Romanul unui învăţător, Întâi mai, Lupta
socială, Trăsura tuturor). Jurnalul unui elev de clasa a treia, piemontezul Enrico Bottini,
scrisorile părinţilor şi povestirile lunare ale învăţătorului formează volumul Cuore, inimă
de copil.

Cartea surprinde o imagine a Italiei unite, este o pledoarie la unitate şi solidaritate

umană. Povestirile lunare (din octombrie până în iunie –durata unui an şcolar) înfăţişează
întâmplări care surprind prin ineditul lor, dar evidenţiază bunătatea şi spiritul de sacrificiu
al unor copii de vârste apropiate de a lui Enrico, servesc scopului pentru care au fost
realizate – de a educa elevii. Fiecare povestire înfăţişează câte un moment semnificativ din
viaţa copiilor din diferitele provincii italiene, autorul încercând şi pe această cale, să aducă
un elogiu visului împlinit de curând, al Italiei unite, ceea ce duce de multe ori la îndoiala
cititorului, dacă asemenea eroi au putut cu adevărat exista. Dar nu trebuie să uităm
momentul istoric în care a fost realizată opera, iar succesul pe care l-a avut imediat după
apariţie ne întăreşte convingerea că este o operă pentru copii, o operă educativă despre
dragoste de patrie şi sacrificiu, despre copilărie şi şcoală.

Povestirea lunară De la Apenini la Anzi din volumul Cuore, inimă de copil de

Edmondo de Amicis înfăţişează lupta unui băiat de numai treisprezece ani cu viaţa, cu
greutăţile vieţii, încrederea sa în forţele proprii, dar şi în solidaritatea umană.

Un băiat de treisprezece ani, fiul unui muncitor, a plecat din Genova în America să-
şi caute mama. Aceasta plecase cu doi ani înainte la Buenos Aires pentru a se angaja la o
familie bogată. Era singura speranţă a familiei rămase acasă de a scăpa de datorii. Femeia
s-a angajat la o familie argentiniană, prin mijlocirea unui negustor genovez, văr cu soţul ei.
Din trei în trei

luni trimitea bani familiei, iar soţul achita din datoriile acumulate. Legătura cu
familia era păstrată prin scrisori, intermediate de negustor. A lăsat acasă doi băieşi, unul de
optsprezece şi unul de unsprezece ani. Cel mai mult îi simţea lipsa Marco, băiatul cel mic.
Legătura cu familia s-a păstrat foarte bine timp de un an, apoi, după o
scrisoare scurtă în care femeia îi anunţa că nu se simţea prea bine, nu au mai
primit nici o veste. Soţul i-a scris vărului, dar nici acesta nu a răspuns. Au
cerut ajutorul consulatului italian din Buenos Aires, dar nici aceştia nu au dat
de urma femeii. De atunci au trecut multe luni, familia nu a primit nici o
veste. Primul gând al soţului a fost să se ducă în Argentina, să-şi caute soţia,
dar nu ar mai fi rămas cine să-i întreţină pe copii. Nu putea pleca nici fiul cel
mare, abia începuse să câştige bani, atât de necesari familiei. Într-o seară,
Marco i-a spus hotărât tatălui
Un prieten al familiei, comandant de vapor, i-a oferit lui Marco un bilet gratuit
pentru clasa a treia. Astfel, într-o seară de aprilie, Marco şi-a luat rămas bun de la tatăl său,
care l-a încurajat spunându-i că pleacă urmărind un ţel sfânt şi Dumnezeu îl va ajuta.
Copilul de numai treisprezece ani se credea pregătit pentru cele mai grele încercări
în timpul călătoriei, dar, văzând cum dispare portul Genova la orizont, îl cuprinse o
deznădejde cumplită. Era măcinat de cele mai cumplite gânduri, în somn îi apărea chipul
unui necunoscut care îi şoptea la ureche că mama lui a murit.
Călătoria a durat douăzeci şi şapte de zile, pe vapor băiatul a cunoscut un bătrân din
Lombardia care se ducea să-şi caute fiul, cultivator de pământ pe lângă Rosario. Bătrânul îl
încuraja în momentele lui de deznădejde, alinând teama şi presimţirile lui Marco.
A ajuns la Buenos Aires într-o frumoasă dimineaţă de mai, a căutat strada Artelor,
unde locuia vărul tatălui său, negustorul, dar aici a aflat că Francesco Merelli, negustorul
genovez, a murit de câteva luni. Un băiat îi spune însă numele familiei unde lucra mama lui
Marco şi îl însoţeşte pe acesta până la casa inginerului Mequinez. Aici Marco află că
familia s-a mutat la Cordova de câteva luni, mergând cu ei şi femeia genoveză, dar
Cordova e la sute de mile depărtare şi Marco are bani puţini. Domnul Zeballos, noul
proprietar al casei unde locuia inginerul Mequinez îi dă lui Marco o scrisoare către un
domn din Boca, aflată la două ore de drum, domn care îl va ajuta să plece la Rosario., iar
de acolo îi va da o recomandare către altcineva pentru a putea ajunge la Cordova. După o
călătorie de trei zile şi patru nopţi, Marco ajunge la Rosario, îl caută pe argentinianul
recomandat de protectorul lui din Boca. Dar, spre nenorocul lui, argentinianul plecase de
acasă pentru o lună, iar servitorul i-a trântit poarta în faţă. Drumul de la Rosario la Cordova
dura o zi întreagă cu trenul, Mario nu mai avea decât câţiva pesos. Rătăcind pe străzile
oraşului se întâlneşte cu bătrânul din Lombardia cu care se cunoscuse pe vaporul care l-a
adus în Argentina. Bătrânul îl ajută să adune bani pentru a-şi putea continua călătoria,
impresionându-i pe compatrioţii săi cu povestea băiatului care a venit în Argentina să-şi
caute mama.

După călătoria de o zi cu trenul, Marco ajunge la Cordova, găseşte casa familiei

Mequinez, dar află că familia s-a mutat la Tucuman, la o depărtare de aproape cinci sute de
mile. Văzând disperarea băiatului, femeia îl sfătuieşte să caute capatazul (căpetenia
convoiului), care va pleca a doua zi dimineaţă spre Tucuman. Ajuns la acesta, Marco află
că va putea merge cu ei, dar numai o bucată de drum, căci convoiul merge într-un alt oraş.
Băiatul şi-a dat ultimii bani şi s-a angajat să lucreze pe drum, numai să i se dea un locşor,
să poată merge cu ei. Drumul a fost anevoios, bietul Marco a muncit peste puterile lui,
oamenii se purtau foarte urât cu el, îl loveau, îi dădeau de făcut cele mai grele munci. Când
au ajuns la întretăierea de drumuri, căpetenia convoiului i-a dat câteva sfaturi, apoi s-a
îndepărtat. Tuturor li s-a făcut milă de bietul băiat care a rămas deodată singur în faţa unui
drum necunoscut.

Dar dorinţa de a-şi găsi mama l-a ajutat să-şi continue drumul, din când în când
întâlnea grupuri mici de case, oameni, traversa plantaţii mari de trestie de zahăr şi pajişti
întinse, până află într-o seară că se află la cinci mile de Tucuman. Băiatul se gândea fericit
că în curând îşi va putea revedea mama.
Însă mama lui era grav bolnavă, era neapărată nevoie de o operaţie
pentru a-i salva viaţa. Dar femeia refuza intervenţia chirurgicală, era tristă, nu
mai ştia nimic despre familia ei. Degeaba încercau să o convingă doamna şi
domnul Mequinez să accepte operaţia, biata femeie era mai mult afectată de
lipsa veştilor de la cei dragi, decât de teama morţii.
A doua zi dimineaţă Marco intră în oraşul Tucuman, ajunse la casa
inginerului şi află că familia este într-o mică aşezare, pe malul râului
Saladillo, la cincisprezece mile depărtare. Marco află că este cu ei femeia
genoveză, mama lui. Băiatul pleacă mai departe plin de nerăbdare.
Noaptea aceea a fost foarte grea pentru mama lui Marco, se zbătea între
viaţă şi moarte, iar fiul ei Marco, sfârşit de oboseală, cu picioarele sângerânde
înainta curajos prin întunericul pădurii.
A doua zi dimineaţa doctorul a încercat să o convingă pe mama lui
Marco să accepte operaţia, dar femeia a refuzat, încercând să-i spună doamnei
Mequinez ultimele sale dorinţe. Doamna Mequinez a fost chemată în cealaltă
cameră, iar după câtva timp s-a întors în camera bolnavei, aducându-i acesteia
vestea cea bună – va vedea o fiinţă pe care o iubeşte mai presus de orice.
Vederea băiatului va trezi în sufletul mamei dorinţa de a trăi. Ea va fi
operată cu succes de medicul din Tucuman, care îi spune lui Marco, băiatul de
treisprezece ani, că şi-a salvat mama.
Ajuns pe un continent nou, copilul găseşte în sine puterea de a continua,
forţa de a parcurge un drum sinuos la capătul căruia îl aşteaptă răsplata –
mama. Înfruntă vitregiile naturii, cunoaşte varietatea firilor umane,
deznădejdea şi încurajarea, tristeţea şi bucuria, dezamăgirea şi iluzia, dar
păstrează speranţa care îl va însoţi pe tot drumul, îi va da curajul de a continua
în clipele grele.

De la Apenini la Anzi este o povestire educativă despre dragostea filială

şi maternă duse până la sacrificiu.

Marco, micul genovez, face parte din galeria figurilor memorabile ale
capodoperei lui Edmondo de Amicis, Cuore, inimă de copil. La numai
treisprezece înfruntă vitregiile sorţii, este capabil să pornească singur în
căutarea mamei sale.
Copilul dă dovadă de curaj şi tenacitate în atingerea scopului. Reuşeşte
să-şi convingă tatăl să-l lase să plece, atrage simpatia oamenilor buni la suflet,
de ajutorul cărora va şi beneficia. Găseşte protectori într-o lume care i se
înfăţişează la început ostilă.
Perseverenţa şi bunătatea de care dă dovadă îl vor ajuta să învingă
piedicile ce i se ivesc în cale. Asemenea unui erou din poveste, Marco trebuie
să demonstreze că merită să primească recompensa.
Drumul pe care porneşte este anevoios, străbate oceanul pentru a ajunge
pe un pământ necunoscut, străbate Argentina în lung şi în lat, până ajunge să-
şi găsească mama. Greutăţile ivite în cale nu-l descurajează, mai mult îl
întăresc. Dragostea filială învinge apa cea mare, pampasul şi pădurea
întunecată, învinge neîncrederea şi răutatea oamenilor.
Marco este un învingător care, la numai treisprezece ani, cunoaşte
valoarea inestimabilă a dragostei materne şi a solidarităţii umane.
 Exemple

Iată un fragment din povestirea De la Apenini la Anzi, fragment care

înfăţişează ultima „probă” pe care trebuie să o depăşească Marco, băiatul de
treisprezece ani, plecat în căutarea mamei – pădurea întunecoasă:
„Era miezul nopţii când bietul ei Marco, după ce zăcuse mai multe
ceasuri pe marginea unui şanţ, sleit de puteri, străbătea acum o pădure
nesfârşită, plină de arbori uriaşi cu trunchiurile nemăsurate ce-şi împleteau
la înălţimi fantastice enormele lor coroane argintate de strălucirea lunii –
adevăraţi monştri vegetali, aidoma unor coloane de catedrală. În acel
semiîntuneric, băiatul abia desluşea trunchiurile copacilor: drepte, înclinate
sau contorsionate. Unii copaci păreau nişte turnuri prăbuşite la pământ şi
acoperite de o vegetaţie deasă şi încâlcită; alţii erau strânşi în grupuri mari,
verticale, aidoma unor mănunchiuri de lănci titanice, ale căror vârfuri
păreau că ating norii. Acea dezordine prodigioasă de forme colosale, de o
măreţie neasemuită, oferea privirii cel mai maiestuos spectacol al pădurii
tropicale.

Uneori, pe micul Marco îl cuprindea o spaimă cumplită, dar îndată

gândul îi zbura la maică-sa şi atunci prindea curaj. Băiatul era sfârşit de
oboseală, cu picioarele sângerânde, singur în mijlocul pădurii aceleia
formidabile, unde întâlnea doar câte un bivol adormit în iarba înaltă sau mici
aşezări omeneşti care, alături de copacii aceia înalţi, păreau nişte muşuroaie
de furnici. Într-adevăr, era obosit, dar nu mai simţea oboseala; era singur,
dar nu înfricoşat, căci pădurea îi împrumuta ceva din măreţia ei, iar
apropierea mamei îi da puterea şi îndrăzneala unui om matur; amintirea
oceanului, a spaimelor, a durerilor suferite şi învinse, a oboselilor de tot felul,
precum şi tenacitatea lui de fier îl făceau să ţină fruntea sus; tot sângele lui
genovez, viguros şi nobil, îi infuza în inimă un val cald de mândrie şi
bravură.”

Aplicaţii

Analizează fragmentul de text prezentat mai sus.

​
o recomandare către altcineva pentru a putea ajunge la Cordova. După o călătorie
de trei zile şi patru nopţi, Marco ajunge la Rosario, îl caută pe argentinianul recomandat de
protectorul lui din Boca. Dar, spre nenorocul lui, argentinianul plecase de acasă pentru o
lună, iar servitorul i-a trântit poarta în faţă. Drumul de la Rosario la Cordova dura o zi
întreagă cu trenul, Mario nu mai avea decât câţiva pesos. Rătăcind pe străzile oraşului se
întâlneşte cu bătrânul din Lombardia cu care se cunoscuse pe vaporul care l-a adus în
Argentina. Bătrânul îl ajută să adune bani pentru a-şi putea continua călătoria,
impresionându-i pe compatrioţii săi cu povestea băiatului care a venit în Argentina să-şi
caute mama.

După călătoria de o zi cu trenul, Marco ajunge la Cordova, găseşte casa familiei

Mequinez, dar află că familia s-a mutat la Tucuman, la o depărtare de aproape cinci sute de
mile. Văzând disperarea băiatului, femeia îl sfătuieşte să caute capatazul (căpetenia
convoiului), care va pleca a doua zi dimineaţă spre Tucuman. Ajuns la acesta, Marco află
că va putea merge cu ei, dar numai o bucată de drum, căci convoiul merge într-un alt oraş.
Băiatul şi-a dat ultimii bani şi s-a angajat să lucreze pe drum, numai să i se dea un locşor,
să poată merge cu ei. Drumul a fost anevoios, bietul Marco a muncit peste puterile lui,
oamenii se purtau foarte urât cu el, îl loveau, îi dădeau de făcut cele mai grele munci. Când
au ajuns la întretăierea de drumuri, căpetenia convoiului i-a dat câteva sfaturi, apoi s-a
îndepărtat. Tuturor li s-a făcut milă de bietul băiat care a rămas deodată singur în faţa unui
drum necunoscut.

Dar dorinţa de a-şi găsi mama l-a ajutat să-şi continue drumul, din când în când
întâlnea grupuri mici de case, oameni, traversa plantaţii mari de trestie de zahăr şi pajişti
întinse, până află într-o seară că se află la cinci mile de Tucuman. Băiatul se gândea fericit
că în curând îşi va putea revedea mama.
Însă mama lui era grav bolnavă, era neapărată nevoie de o operaţie pentru a-i salva
viaţa. Dar femeia refuza intervenţia chirurgicală, era tristă, nu mai ştia nimic despre familia
ei. Degeaba încercau să o convingă doamna şi domnul Mequinez să accepte operaţia, biata
femeie era mai mult afectată de lipsa veştilor de la cei dragi, decât de teama morţii.
A doua zi dimineaţă Marco intră în oraşul Tucuman, ajunse la casa inginerului şi
află că familia este într-o mică aşezare, pe malul râului Saladillo, la cincisprezece mile
depărtare. Marco află că este cu ei femeia genoveză, mama lui. Băiatul pleacă mai departe
plin de nerăbdare.
Noaptea aceea a fost foarte grea pentru mama lui Marco, se zbătea între viaţă şi
moarte, iar fiul ei Marco, sfârşit de oboseală, cu picioarele sângerânde înainta curajos prin
întunericul pădurii.
​

​
A doua zi dimineaţa doctorul a încercat să o convingă pe mama lui Marco să
accepte operaţia, dar femeia a refuzat, încercând să-i spună doamnei
Mequinez ultimele sale dorinţe. Doamna Mequinez a fost chemată în cealaltă
cameră, iar după câtva timp s-a întors în camera bolnavei, aducându-i acesteia
vestea cea bună – va vedea o fiinţă pe care o iubeşte mai presus de orice.
Vederea băiatului va trezi în sufletul mamei dorinţa de a trăi. Ea va fi operată cu
succes de medicul din Tucuman, care îi spune lui Marco, băiatul de treisprezece ani, că şi-a
salvat mama.
Ajuns pe un continent nou, copilul găseşte în sine puterea de a continua, forţa de a
parcurge un drum sinuos la capătul căruia îl aşteaptă răsplata – mama. Înfruntă vitregiile
naturii, cunoaşte varietatea firilor umane, deznădejdea şi încurajarea, tristeţea şi bucuria,
dezamăgirea şi iluzia, dar păstrează speranţa care îl va însoţi pe tot drumul, îi va da curajul
de a continua în clipele grele.

De la Apenini la Anzi este o povestire educativă despre dragostea filială şi maternă

duse până la sacrificiu.
 Marco, micul genovez, face parte din galeria figurilor memorabile ale capodoperei
lui Edmondo de Amicis, Cuore, inimă de copil. La numai treisprezece înfruntă vitregiile
sorţii, este capabil să pornească singur în căutarea mamei sale.
Copilul dă dovadă de curaj şi tenacitate în atingerea scopului. Reuşeşte să-şi

convingă tatăl să-l lase să plece, atrage simpatia oamenilor buni la suflet, de ajutorul cărora
va şi beneficia. Găseşte protectori într-o lume care i se înfăţişează la început ostilă.
Perseverenţa şi bunătatea de care dă dovadă îl vor ajuta să învingă piedicile ce i se
ivesc în cale. Asemenea unui erou din poveste, Marco trebuie să demonstreze că merită să
primească recompensa.
Drumul pe care porneşte este anevoios, străbate oceanul pentru a ajunge pe un
pământ necunoscut, străbate Argentina în lung şi în lat, până ajunge să-şi găsească mama.
Greutăţile ivite în cale nu-l descurajează, mai mult îl întăresc. Dragostea filială învinge apa
cea mare, pampasul şi pădurea întunecată, învinge neîncrederea şi răutatea oamenilor.
Marco este un învingător care, la numai treisprezece ani, cunoaşte valoarea
inestimabilă a dragostei materne şi a solidarităţii umane.