Diferente individuale in exprimarea faciala.

 Zimbetul

Fata poate comunica diverse informatii personale incluzind emotiile subiective, intentiile
comunicationale sau evaluarea cognitiva. O interpretare precisa de catre observator
depinde de atentia la proprietatile dinamice ale expresiilor, de context si cunostintele
despre ce este si ce nu este normal pentru un anumit individ. Prin măsurările empirice
efectuate comportamentului facial în comunicare s-a ajuns la concluzia [...]

7 emotii de baza: Tristetea
Posted: June 29, 2010 by Adriana in 7 emotii de baza, Microexpresii
Tags: ce este tristetea, emotii de baza, emotii negative, manifestare tristete, microexpresii, paul ekman,
tristete definitie
5

Tristetea este o emoție caracterizată prin sentimente de dezavantaj, pierdere, si

neajutorare. Când este trist, omul devine adesea liniştit, mai puţin energic şi retras.
Tristețea este opusul fericirii. Sinonimele pentru tristețe sunt durerea, suferinţa, mizeria,
melancolia. Filosoful Baruch Spinoza definește tristetea ca transferul unei persoane de la
o perfecţiune înaltă la una mai joasă. Tristetea [...]

7 emotii de baza: Disprețul
Posted: June 23, 2010 by Adriana in 7 emotii de baza, Microexpresii
Tags: dispret, ekman, emotie, J.Gottman, microexpresii faciale
8

Disprețul este o emoție care încă nu a fost pe deplin recunoscută ca făcînd parte din
emoțiile de bază ale omului, a căror exprimare la nivel facial este universală. Paul Ekman
recunoaște că încă are dubii în privința acestei emoții, deși sunt suficiente argumente pro.
Disprețul este o emoție intensă sau atitudine față de cineva [...]

Cine este Dr. Paul Ekman?

Posted: June 20, 2010 by Adriana in Microexpresii, Teza de master
Tags: about lie to me, Dr.Maureen O’Sullivan, Facial Action Coding System (FACS), lie to me,
microexpresii, paul ekman, Paul Ekman Group, Truth Wizards
6

Paul Ekman(1934) este un psiholog American, care a dat startul studiilor referitoare la 
emotii si legatura acestora cu expresiile faciale. Este considerat unul dintre 100 cei mai
eminenti psihologi ai secolului XX. A primit titlul de doctor in psihologie clinica la
Universitatea Adelphi in anul 1958, dupa un stagiu de un an la Institutul de [...]
7 emotii de baza: Fericirea și emoțiile pozitive
Posted: June 19, 2010 by Adriana in 7 emotii de baza, Microexpresii
Tags: emotie, emotii de baza, emotii pozitive, fericire, manifestare emotii fata, microexpresii faciale
4

Fericirea este o stare de spirit sau o emoție caracterizată prin mulțumire, dragoste,
satisfacșie, plăcere sau bucurie[1]. O varietate de abordări psihologice, filosofice sau
religioase s-au străduit să definească fericirea și să- i dentifice sursele ce o alimentează
dar părerile rămîn împărțite.  Paul Ekman definește fericirea ca starea în care omul se
simte bine și [...]

7 emotii de baza: Furia
Posted: June 10, 2010 by Adriana in 7 emotii de baza, Microexpresii, Teza de master
14

Furia este o emoție efectele fizice ale căreia includ creşterea frecvenţei cardiace, tensiunii
arteriale, şi a nivelului de adrenalină şi noradrenalină . Furia devine sentimentul
predominant din punct de vedere comportamental, cognitiv, fiziologic atunci când o
persoana alege conștient sa acționeze împotriva unui pericol venit din exterior[1].
Expresia externă a furiei poate fi găsită în [...]

7 emotii de baza: Dezgustul
Posted: May 31, 2010 by Adriana in 7 emotii de baza, Microexpresii, Teza de master
Tags: dezgust, emotie, emotii de baza, emotii pozitive, manifestare emotii fata, microexpresii faciale
3

Dezgustul este o emotie care este de obicei asociata cu lucruri considerate ca necurate,
necomestibile, infectioase etc.Un om poate fi dezgustat in primul rind de o mincare care
nu ii placesau  de un miros neplacut. Charles Darwin scira ca in exprimarea emotiilor la
animale si oameni, dezgustul este raportat la ceva revoltator. In primul rind, [...]

7 emotii de baza: Teama
Posted: May 29, 2010 by Adriana in Teza de master, Microexpresii, 7 emotii de baza
Tags: emotii de baza, teama, frica, amigdala, daniel goleman
2

Frica este un răspuns emoţional la o ameninţare percepută. Este un mecanism de

supravieţuire de bază care apare ca răspuns la un stimul specific, cum ar fi durerea sau
ameninţare de pericol. Unii psihologi, cum ar fi John B. Watson, Plutchik Robert, şi Paul
Ekman au sugerat că frica este una dintre emoțiile înnăscute de [...]
7 emotii de baza: Surprinderea
Posted: May 26, 2010 by Adriana in 7 emotii de baza, Microexpresii, Teza de master
Tags: emotie, emotii de baza, emotii pozitive, manifestare emotii fata, microexpresii faciale, surprindere,
surpriza
6

Surprinderea este cea mai scurtă în durată emoţie. Se manifestă brusc la început. Dacă
omul are timp să se gîndească că este surprins şi arată acest lucru, atunci el nu este
surprins. Această emoţie nu se reţine mult. Dispariţia ei este la fel de bruscă ca şi apariţia.
Aproape orice lucru poate fi surprinzător atîta [...]

O scurtă istorie a teoriei micro-expresiilor

Posted: May 23, 2010 by Adriana in Microexpresii, Teza de master
1

Microexpresiile au fost prima data descoperite de catre Haggard si Isaac. In studiul lor
din 1966 ei mentioneaza cum au gasit aceste “micromomentary[1]” expresii in timp ce
analizau inregistrari video de la orele de psihoterapie, cautind indicii ale comunicarii non-
verbale intre pacient si terapist[2]. In anii 1960, William S. Condon a dat startul studiilor
despre [...]

7 emotii de baza: Furia
Posted: June 10, 2010 by Adriana in 7 emotii de baza, Microexpresii, Teza de master
14

Furia este o emoție efectele fizice ale căreia includ creşterea frecvenţei cardiace, tensiunii
arteriale, şi a nivelului de adrenalină şi noradrenalină . Furia devine sentimentul
predominant din punct de vedere comportamental, cognitiv, fiziologic atunci când o
persoana alege conștient sa acționeze împotriva unui pericol venit din exterior[1].

Politicieni manifestind emotia de furie

Expresia externă a furiei poate fi găsită în expresiile faciale, limbajul corpului,

răspunsurile fiziologice, şi, uneori, în actele publice de agresiune. Oamenii si animalele,
de obicei fac zgomote puternice, isi arata dinții si se privesc ochi in ochi atunci când furie
începe sa devina predominanta. Acesta este un comportament de avertizare a agresorului
care pune in pericol securitatea individului.

Furie in stadiu avansat, cu trecere spre agresivitate. Fața omului inainte de a ataca

In timp ce majoritatea indivizilor care se confrunta cu acest sentiment, explica acțiunile

întreprinse si emoția in sine ca un rezultat a ceea “ce sa întâmplat cu ei anterior” ,
psihologii arată că o persoană supărată poate foarte să se greșească în judecăți și concluzii
deoarece furia cauzează pierderea auto-controlului și a observării obiective a situației.
Furia poate fi cauzată de o serie de factori precum:

 Frustrarea simțită ca rezultat al acțiunii persoanelor cu care interacționează

individual
 Pericolul fizic ce vine din exterior
 Rănirea psihologică sau morală: insultele, vorbele urîte etc..
 Observarea cuiva care încalcă normele și valorile morale ale altei persoane : 
torturarea unei persoane, pedepsirea unui copil nevinovat etc..
 Cînd o persoană nu îți îndreptățește așteptările : un copil care primește doar note
rele la școală își poate determina părinții să devină furioși pe el.

Simtirea sentimentului de furie poate determina anumite senzații precum creşterea

presiunii sângelui, înroșirea feței, pronunțarea

venelor de pe frunte și de pe gît;  modificarea respirației, tremurul picioarelor,

tensionarea mușchilor etc.

Sub impulsul unei furii intense, omului îi va fi imposibil să stea liniștit și impulsul de a
izbucni devine extrem de mare. O persoană furioasă, poate utiliza cuvinte murdare, poate
striga, poate gesticula sau dimpotrivă, poate să nu își arate aproape deloc excesul de furie.
Furia se manifestă de la persoană la persoană diferit. La moment, o mare atenție este
acordată oamenilor care nu pot să își exprime furia și mulți terapeuți organizații cvasi-
terapeutice se focusează în special pe cum să învețe oamenii să iși exprime sentimentele
de furie, întrucît reținerea acestui sentiment în sine este foarte dăunătoare stării psihice a
individului.
Furia poate fi amestecată cu oricare dintre celelalte emoții. Unele persoane pot simți în
acelaș timp și frica și furia; furie și dezgust etc. Unii oameni primesc o adevărată plăcere
în a simți sentimentul de mînie. Ei se bucură de aceste stări. Replicile ostile și atacurile
verbale nu doar că le produce plăcere dar sunt și o sursă de satisfacție, acești oameni
căutînd situații și ocazii în care să-și manifeste această emoție. Ei pot chiar să se bucure
un schimb fizic de lovituri și de rănile primite.

Manifestarea furiei [2] :

Forma de manifestare a furiei. Imagine luata de pe http://www.fox.com/lietome

-          Sprîncenele sunt coborîte și unite

-          Apar linii vertical între sprîncene

-          Pleoapa inferioară este încordată și poate fi sau nu ridicată

-          Pleoapa superioară este încordată și poate fi sau nu coborîte de către acțiunea
frunții

-          Ochii au o privire grea și un aspect ombat

-          Buzele pot fi în două poziții de bază : strînse împreună, cu colțurile drepte sau în
jos; sau deschise, încordate într-o formă pătrată ca și cum ar striga

-          Mările pot fi dilatate dar acest lucru nu este esențial în manifestarea facială a
furiei, întrucît apare și la tristețe

[1] http://en.wikipedia.org/wiki/Anger

[2] „Unmasking the face” Paul Ekman,Wallanve V. Friesen, Maloor Books,

Cambridge,2003
7 emotii de baza: Fericirea și emoțiile pozitive
Posted: June 19, 2010 by Adriana in 7 emotii de baza, Microexpresii
Tags: emotie, emotii de baza, emotii pozitive, fericire, manifestare emotii fata, microexpresii faciale
4

Fericirea este o stare de spirit sau o emoție caracterizată prin mulțumire, dragoste,
satisfacșie, plăcere sau bucurie[1]. O varietate de abordări psihologice, filosofice sau
religioase s-au străduit să definească fericirea și să- i dentifice sursele ce o alimentează
dar părerile rămîn împărțite.  Paul Ekman definește fericirea ca starea în care omul se
simte bine și care îi generează emoții și trăiri pozitive[2].

Nu se știe prea multe despre fericire și emoțiile pozitive simțite de om, întrucît
majoritatea cercetărilor s-au axat mai mult pe studierea emoțiilor negative. Cercetători
precum Paul Ekman sau Barbara Fredrickson susțin că există o multitudine de emoții
pozitive ce pot fi simțite de către om. Printre cele mai importante putem număra[3]:

 Senzorii plăcerii - se referă indeosebi la plăcerea tactilă

 Amuzamentul
 Satisfacția – nu are mușchi faciali relevanți care să o exprime
 Excitația – Tomkins o consider a fi cea mai intensă emoție
 Mirarea
 Extazul
 Elevația – o emotie morală care este şi plăcută. Aceasta implică dorinţa de a
acţiona moral şi de a face fapte “bune”; ca emoţie poate fi, uneori, caracterizată
printr-o senzaţie de expansiune în piept sau un sentiment de furnicături pe
piele[4].
 Gratitudinea – Sentiment durabil de afecțiune, nutrit de o persoană față de
cineva, pentru un bine făcut; obligație morală pentru o binefacere;
recunoștință[5].

Termenul de fericire mai are și un alt sens  precum cel definit de  Psihologul Ed Diener,
lider în studiul de bunăstarea subiectivă, care defineşte fericirea drept evaluarea pe care o
au oamenii despre viața lor. Acesta a fost în primul rând, măsurată prin răspunsurile lor la
întrebări, cum ar fi, “În mare majoritate viaţa mea este aproape de idealul meu”, sau,”
Până acum am atins cele mai importante scopuri ce le doream de la viaţă”. Un număr de
factori diferiţi par să includă în fericire: satisfacțiile în domenii specifice, cum ar fi locul
de muncă şi cât de des persoana  are o experiență plăcută în raport cu cele neplăcute[6].
Fig.11

Manifestarea emoțiior pozitive pe față[7]

- Colțurile buzelor sunt trase in părți direcționate în sus(Fig 11, 12)

- Gura ar putea fi(B) sau nu(A) deschisă, cu dinții expuși (Fig 12)

- Se formează o linie de la nas spre colțul buzelor

- Obrajii sunt ridicați (Fig 11)

- Pleaoapa inferioră formează riduri în partea de jos(3), poate fi ridicată dar nu tensionată
(Fig 11)

- Riduri ”labe de cioară” se formează la colțurile ochilor(1) (Fig. 11)

Fig. 12

[1] http://en.wikipedia.org/wiki/Happiness
[2]„Unmasking the face” Paul Ekman,Wallanve V. Friesen, Maloor Books,
Cambridge,2003, pag .11

[3] Paul Ekman,”Emotions Revealed- Recognizing Faces and Feelings to Improve

Communication and Emotional Life” Jacket photographs © 2003, pg.207

[4] http://en.wikipedia.org/wiki/Positive_psychology#Elevation

[5] http://dexonline.ro/definitie/gratitudine

[6] Diener, E. 2000. “Subjective well-being: The science of happiness and a proposal for
a national index.” American Psychologist,55: 34-43; Myer, D. G. 2000

7 emotii de baza: Tristetea
Posted: June 29, 2010 by Adriana in 7 emotii de baza, Microexpresii
Tags: ce este tristetea, emotii de baza, emotii negative, manifestare tristete, microexpresii, paul ekman,
tristete definitie
5

Tristetea este o emoție caracterizată prin sentimente de dezavantaj, pierdere, si

neajutorare. Când este trist, omul devine adesea liniştit, mai puţin energic şi retras.

Tristețea este opusul fericirii. Sinonimele pentru tristețe sunt durerea, suferinţa, mizeria,
melancolia. Filosoful Baruch Spinoza definește tristetea ca transferul unei persoane de la
o perfecţiune înaltă la una mai joasă.

Tristetea poate fi văzută ca o scădere temporară a stării de spirit, în timp ce depresia este
caracterizată de o stare persistentă dar redusă ca intensitate, precum şi perturbarea
capacităților de a funcționare normală psihicului. Tristețea poatedetermina deseori
lacrimi, durerea intensă – strigăte și gesturi necontrolate[1].

Paul Ekman[2] spune că orice lucru ar fi în stare să ne facă triști, dar cel mai ades, omul
este trist din cauza pierderilor suferite. Aici putem vorbi atît de nereușita profesională,
pierderea serviciului sau afacerii, pierderea stării bune de sănătate cît și de pierderea
persoanelor dragi care fie că pleacă undeva departe fie că se sting din viață.
Tristețea poate fi amestecată cu oricare dintre emoții, dar cel mai ades amestecul se
produce cu furia și teama. Moartea unei persoane dragi poate provoca furia față de forțele
responsabile de acest lucru sau teama față de primejdia simțită în fața acestor forțe. Furia
multe ori poate fi exagerată sau simulată pentru a ascunde dificultățile de exprimare a
tristeții.

Unii oameni se bucură de sentimentele de tristețe. Există oamenii care caută să sufere la
fel precum unii caută teama în experiențe extreme precum alpinismul. Unii oameni își
provocaă intenționat oportunități de tristețe prin stimularea lacrimilor privind un film sau
citind o carte tragică.
Manifestarea tristeții pe față(Fig. 13) :

Forma de manifestare a tristetii. Imagine luata de pe http://www.fox.com/lietome

-          Colțurile interioare ale sprîncenelor sunt retrase

-          Pielea din partea de jos a sprîncenelor este triangulată cu colțul interior în sus

-          Colțul interior al pleoapei superioare este ridicat

-          Colțul buzelor este lăsat în jos, în unele cazuri tremură

Fig 13

[1] http://en.wikipedia.org/wiki/Sadness

[2] „Unmasking the face” Paul Ekman,Wallanve V. Friesen, Maloor Books,

Cambridge,2003

7 emotii de baza: Surprinderea
Posted: May 26, 2010 by Adriana in 7 emotii de baza, Microexpresii, Teza de master
Tags: emotie, emotii de baza, emotii pozitive, manifestare emotii fata, microexpresii faciale, surprindere,
surpriza
6

Surprinderea este cea mai scurtă în durată emoţie. Se manifestă brusc la început. Dacă
omul are timp să se gîndească că este surprins şi arată acest lucru, atunci el nu este
surprins. Această emoţie nu se reţine mult. Dispariţia ei este la fel de bruscă ca şi apariţia.

Aproape orice lucru poate fi surprinzător atîta timp cît apariţia sa este cel mai puţin
aşteptată. Un sunet ciudat, miros, gust, sau atingere poate fi surprinzătoare[1]. C. Izard 
consideră că, surpriză, nu poate fi numită o emoţie în adevăratul sens al cuvântului,
deoarece nu posedă astfel de  caracteristici, care sunt inerente emoţiilo de bază precum
bucuria sau tristeţea[2].

Etapele surprinderii: Această emoţie este constituită din trei etape începînd cu apariţia şi
dezvoltarea ei.

Prima etapă – nedumerirea. Aceasta se manifestă cu o relativ scăzută încredere în

corectitudinea experienţelor anterioare, atunci când un fenomen nu este în concordanţă cu
această experienţă. Tensiunea este în mod deliberat slabă, vagă, şi experienţele din trecut
nu sunt revizuite. Perplexitatea  nu este clar exprimată, iar intensitatea lor este neglijabilă.
A doua etapă este asociată cu “surprinderea anormală”. Este o consecinţă a
intensificării conflictului, de conştientizare a incompatibilităţii fenomenele observate de
la experienţa anterioară.
Etapa a treia – uimirea. Ea apare atunci când o persoană este  absolut convinsă de
corectitudinea rezultatelor anterioare ale procesului de gândire şi a prognozelor făcute,
opuse realităţii.

Manifestarea surprinderii

Deoarece manifestarea surprinderii este scurta, ea este, de obicei, imediat urmata de o alta
emotie cu scop apreciativ ca raspuns la precedenta. In general manifestarea surprizei pe
fata poate varia de la mediu  la extrem. Aparitia sotiei in oficiul sotului va fi probabil mai
putin surprinzatoare decit aparitia unui prieten pe care nu l-a vazut de citiva ani. Reactia
de debut a individului, este considerata cea mai extrema atribuindui-se anumite
caracteristici care o disting defapt de surprindere. Manfiestindu-se la nivel facial, reactia
din start difera de caractersticile surprinderii in sine. Ochii clipesc, capul se misca spre
spate iar buzele se retracteaza si aici apare miscarea de “start”.Spre deosebire de
surprindere care poate fi placuta sau neplacuta, reactia de debut este de obicei
neplacuta[3].

Elementele principale ale surprinderii sunt:

-          Sprîncene ridicate (Fig 2)

-          Ochi măriți (Fig 3)

-          Riduri orizontale pe frunte datorate ridicării sprîncenelor (Fig 2)

-          Gura întredeschisă (Fig 4)

-          Obrajii retrași puțin (Fig 4)

-          Capul lăsat puțin spre spate (Fig 5)

Figura 2. Este arătată fruntea unei persoane în stare neutră (A) și în timpul unei emoții de
surprindere (B).

Figura 3. Ochii a două persoane (femee și bărbat) în stare neutra (dreapta) și în stare de
surprindere (stânga).
Figura 4. Partea inferioară a feței în stare neutră (stînga) și manifestînd
surprindere(dreapta).

Figura 5. Fața (femee și bărbat) manifestînd surprindere.

În general , elementele enumerate mai sus rareori se manifestă toate odată. Totul depinde
de stilul personal de exprimare al fiecărui individ în parte.

Mai jos sunt două exemple în care două femei diferite manifestă surprindere practic în
ocurențe similare ( momentul cînd se anunță cîștigătoarea la concursull de Miss
Venezuela pentru prima imagine, și Miss USA pentru imaginea a doua). Dacă în prima
fotografie persoana manifestă o surprindere clasică specifică concursurilor de Miss, în
imaginea a doua, cîștigătoarea este total copleșită de emoții manifestîndu-le fără nici un
pic de reținere.

Ce vorbesc ochii
Posted: February 18, 2010 by Adriana in sinergologie, Teza de master
Tags: detectare minciuni ochi, micromincarimi ochi, mina la ochi, privire in dreapta
6

Se presupune că vederea este organul de simț dominant pentru majoritatea dintre noi.
Atunci când privim în jur la lucruri, imagini sau oameni; proiectăm imaginar amintiri sau
construim imagini vizuale devenim conștienți de faptul că sunt anumite lucruri pe care ”
dorim să le vedem” și lucruri pe care ”nu vrem să le vedem” nici chiar să ni le amintim.
Deși credem că dorințele si repulsiile interioare sunt numai ale noastre, gesturile ne
trădează de multe ori fără ca să bănuim măcar acest lucru.  Numiți și ”oglinda sufletului ”
ochii devin  o oglindă vorbitoare în mâna unui sinergolog experimentat. În situațiile în
care ”nu vor să vadă ” anumite lucruri, mâinile se mișcă în jurul ochilor în concordanță
cu micromîncărimile resimțite, pentru a le ascunde.

Oamenii se privesc mai mult în ochi atunci când manifestă simpatie față de cei cu care
interacționează sau atunci când spun adevărul și știu ceea ce vorbesc. Dimpotrivă, lipsa
de respect față de interlocutor; necunoașterea materiei de către un elev scos la tablă sau
mințirea partenerului cu privire la ceea ce ai făcut cu adevărat noaptea trecută, vor duce la
evitarea privirii interlocutorului din față.

Să nu uităm de faptul că oamenii încetul cu încetul au prins aceste subtilități și s-au

învățat mai mult sau mai puțin eficient să manipuleze cu ele. Astfel, un mincinos
experimentat nu va încerca să evite privirea partenerului de conversație, dimpotrivă, va
căuta să privească cât mai des în ochii acestuia. Dar chiar și cel mai de succes  individ
care minte nu ar putea trece neobservat din fața ochiului abil al unui sinergolog
experimentat.  Micromîncărimile subtile și fugitive  apărute la nivelul ochilor, îndreptarea
privirii pentru o fracțiune de secundă în anumite direcții sunt capabile să ofere mai mult
adevăr decât ar face-o adevărul însuși.

„Ochii sunt îndreptați in STANGA SUS : Amintire vizuala

Oamenii privesc astfel când isi amintesc ceva. De regula indica spunerea adevărului!

Ochii sunt îndreptați in DREAPTA SUS : Construcție Vizuala

De regula, ne închipuim cum va arata un anumit lucru. Sau ne imaginam ceva. Mai ales
atunci când nu vrem sa răspundem la o întrebare, căutam un răspuns, ne imaginam un
răspuns care nu este real sau atunci când improvizam. Aceeași direcție este folosita atunci
când ne închipuim consecințe, sau vedem cum va arata afacerea noastră, atunci când
facem presupuneri etc. .

Ochii sunt INDREPTATI INAINTE: Vizualizare

De regula indiciul ni-l da poziția corpului asupra semnificației. Daca observam ca
greutatea corpului este sprijinita pe stânga atunci avem de-a face cu o amintire, daca este
pe partea dreapta avem de-a face cu o construcție.

Ochii sunt îndreptați in STANGA LATERAL: AMINTIRE AUDITIVA

Ne aducem aminte un sunet, o melodie, o voce, un foșnet, un trăsnet, un țipat. Se refera la
sunete care ne sunt cunoscute si pe care le-am mai auzit
Ochii sunt îndreptați in DREAPTA LATERAL: Construcție Auditiva
Oare cum ar suna? Aceasta este întrebarea cadru care ne vine in minte. In mintea noastră
cream un sunet pe care nu l-am mai auzit niciodată.

Ochii sunt îndreptați in STANGA JOS: Dialog intern

Atunci când o persoana isi  pune o serie de întrebări, analizează si isi răspunde la
întrebări. Este caracteristic celui care „sta pe gânduri”

Ochii sunt ațintiți in DREAPTA JOS: Emoții

Atunci când încercam senzații sau sentimente noi (bucurie, tristețe, rușine, teama) diferite
de starea anterioara.” [1]

Ridicarea din sprâncene

Când se întâlnesc două persoane care se apreciază, își semnalează atracția reciprocă
printr-o ridicare din sprâncene ce durează exact 1/16 sec. Acest lucru nu se întâmplă dacă
indivizii implicați în relație nu manifestă simpatie unul față de altul.

Ridicarea din sprâncene poate fi observată și atunci când ne vine o idee în minte. În
aceeași ordine de idei, când o emoție puternică ajunge la nivelul ochilor, ridicările
repetate din sprâncene, observabile și prin clipiri, înscriu intensitatea momentului pe
corp. Un flux de idei străbate ochii care clipesc des.

Pupilele numite în popor și ”lumina ochilor”, trădează gradul de deschidere în fața

emoțiilor. Cu cât sunt mai dilatate cu atât suntem mai deschiși spre resursele afectivității
noastre. Ochii, și în special ochiul stâng, se măresc sub impulsul emoției și al interesului.

Dar în afară de ridicarea din sprâncene și de dilatarea pupilelor, apariția dorinței este
dezvăluită și de ochii umezi. Evident, excludem faptul când lacrimile cauzate de o
anumită tulburare apar în ochii interlocutorului nostru. Ochii umezi  se referă în cazul
nostru la situațiile când ochii încep să strălucească, ușor umeziți, ca urmare a unei emoții
puternice care trece prin sufletul individului. Dacă este pasionat cu adevărat, omul cu
ochii strălucitori va fi găsit și ”pasionant” de către cei din jur.  Pasiunea interioară ce îl
inundă se reflectă în jurul lui, devenind nu doar molipsitoare dar și atractivă.

Micromîncărimile la nivelul ochilor

Mâinile duse la față, la înălțimea ochilor, reprezintă traducerea clară a stărilor de spirit  și
prin intermediul lor și a lucrurilor pe care interlocutorul vrea sau nu să le vadă.

În cadrul procesului de gândire, pentru a scăpa de o situație dezagreabilă și pentru a

alunga imaginile de referință care îi displac, individul se scarpină la ochiul la care simte
micromîncărimi.

Trebuie făcută o distincție clară între frecarea ochilor și micromîncărimile la nivelul

ochiului. Omul își freacă ochii atunci când simte senzația de ”nisip sub ochi” altfel spus,
prezența lui ”Ene pe la gene”. Aceasta denotă oboseală fizică și dorința individului de a
merge la culcare.

Micromîncărimile subtile ale pleoapei ochilor, denotă însă starea de plictiseală a

individului și dorința acestuia de a nu mai fi prezent în locul unde se află.

În acest caz omul realizează două acțiuni simultane. Mai întâi își
închide ochiul și apoi îl întinde înspre unghiul intern, spre rădăcina nasului. De aici
rezultă două reguli de lectură:

1. Omul închide ochiul pentru a nu vedea ceea ce i se arată sau i se propune;

2. Mâna sa se îndreaptă spre centrul feței pentru că situația îl afectează în mod
direct.

Să nu uităm de faptul că dacă micromîncărimile sunt poziționate sau orientate spre aria
feței, individul este afectat în mod direct. Dacă zona de acțiune este partea laterală a feței
rezultă că situația nu afectează individul într-un mod foarte personal. Dacă mâna lui nu
închide pleoapa ochiului, el nu refuză ”să vadă” argumentele interlocutorului, pur și
simplu problema evocată nu îl privește.

Și dimpotrivă,  în cazul cînd persoana deschide ochii la cea mai mare amplitudine
posibilă, iar mîna se indreaptă spre centrul feței mărind astfel mai mult fanta oculară –
rezultă că omul este profund interesat de o situație sau o propunere ce i se face.
 Un alt exemplu semnificativ este atunci cînd omul iși scarpină
timplele. Acest lucru semnifică că individul este mai mult curios decît interesat. Dacă
ar fi un jucător de pocher, cu siguranță că ar accepta miza doar ca să vadă cărțile.

Dacă interesul individului crește, măna se plasează mai central ajungînd să-și scarpine
pomeții parcă dorind să-și mărească ochiul pentru a vedea mai bine și a nu scăpa
nimic[1].

[1] Philippe Turchet „Sinergologia…”; pg.130 – 143

Urechile – receptacul pentru cuvinte
Posted: January 22, 2010 by Adriana in sinergologie, Teza de master
Tags: micromincarimi ureche, mina la ureche, ureche
0

Omul este în linii generale o ființă bine crescută  și pus în situații de a asculta lucruri
care, în opinia lui, nu trebuie auzite, nici nu clipește din ochi. În schimb corpul său
reacționează la fiecare cuvînt încărcat de sensuri. Urechea le captează dar omul încercă să
le elimine prefăcîndu-se a nu aude sau a nu le da importanță, însă micromișcările și
micromîncărimile survenite în aceste ocurențevorbesc despre alt lucru.

Micromîncărimile sau excluderea limbajului

Gestul de scărpinare a urechii este unul destul de cunoscut și comun tuturor. Cuvintele
sunt captate de pavilionul urechii și merg spre timpan, care rezonează la frazele auzite.

Acestea provoacă timpanului furnicături puternice. Informațiile

nedorite se lovesc de partea atît de sensibilă a urechii, timpanul, și rezonează provocînd
un ecou dezagreabil.
“  Aș fi preferat să nu aud așa ceva.”

Vorbele stîngace sau deplasate produc furnicături la nivelul urechii.

Philippe  Tourchet  identifică mai multe ipostaze în care micromîncărimile la nivelul

urechii fac parte din gramatica sinergologică. Consider că cele mai semnificative ar fi
urmatoarele:

1)      Micromîncărimile din partea superioară a pavilionului urechii.

Aceste micromîncărimi se produc atunci cînd discursul

interlocutorului nostru ne zdruncină percepția noastră despre lucrurile ce le considerăm
ideale.

Ele mai apar și atunci cînd întrebările puse sunt prea complicate și ne pun în dificultate.

”Ceea ce îmi spui mă deranjează din punct de vedere intelectual”

2)      Micromîncărimile la nivelul lobului urechii.

Acestea sunt provocate de natura noastră materială și fac referire la valorile materiale ale
individului. Aici:

1. Mîna atinge lobul urechii.

2. Este vorba de urechea stîngă.
3. Mîna stîngă.
4. Gestul este o micromîngăiere.
Mesajul sinergologic al unei astfel de atingeri este: ”Ceea ce aud este destul de agreabil
și mă atinge personal. Ajut cuvintele să intre și să rămînă în ureche. ”

Micromîncărimile produc reacții si mai uimitoare la omul care este singur cu gîndurile
lui. Rememorarea unei discuții deranjante este suficienta pentru a provoca apariția unor
furnicături la ureche.

Daca, singur fiind, vei observa că degetul tău se indreaptă către timpanul care te manîncă,
întreabă-te imediat ce simți. Este posibil ca o idee puțin confuză să fi pornit din creerul
tău și te va ajuta să reconstitui lucrurile pe care le-ai auzit.

Fruntea – spaţiu de reflecţie
Posted: January 20, 2010 by Adriana in sinergologie, Teza de master
Tags: frunte, mina pe frunte, sprincenele
1

Fruntea simbolizează întoarcerea narcisistă spre sine, necesară momentelor de

concentrare. Cînd “îşi adună gîndurile” omul le aglomerează în zona centrală a frunţii
pentru a intensifica efortul intelectual.

Individul îşi masează tîmplele ca şi cum şi-ar masa ideile.

Mă gîndesc.

Omul îşi masează tîmplele ca şi cum ar căuta inconştient să se calmeze, să se destindă.

Persoana efectuînd asemenea gest, are tendința de a mîngîia sprîncenele spre exterior,
imaginîndu-și astfel un eveniment care ar fi putut să se producă, pentru individ
evenimentul fiind de natură agreabilă.

Lucrurile sunt complicate.

Situație de concentrare intensă.Persoana caută și este implicată personal in ceea ce caută și reflecțiile sale îi
sunt astfel spontane. Observînd această situație, veți atrage atenția faptului că capul individului în acțiune
este inclinat în față.  Reflexia sa este de ordin intelectual, lucrurile sunt un pic complicate dar dacă
dinamica acțiunii e orientată spre partea stîngă a frunții și mîna stingă este utilizată, înseamnă că individul
respectiv va găsi o soluție.

Trebuie sa diferențiem microfixarea de microatingere. Microatingerea este dinamica si

compulsiva în timp ce microfixarea exprima o stare de concentrare totala. Mîna rămîne
imobilă pe frunte și cu cît este mai apropiată de centrul feței cu atît concentrarea este mai
mare.

Micromîncărimile din partea superioară a frunții se produc atunci cînd apar complicații în
găsirea unei soluții. Individul știe dinainte că informația pe care o va găsi va fi
nesatisfăcătoare. Astfel coexistă două informații antagonice: 1. persoana caută, 2. dar știe
că nu va găsi.

Centrul frunții exprimă importanța implicării personale. Cu cît mîna se poziționează mai
spre centrul feței cu atît implicarea personală este mai mare.

Aș vrea să știu.

Nu cunosc lucrurile pe care mi le povestești dar mă interesează. În acest caz trebuie luate
în considerare 4 informații nonverbale:

1. Este utilizată mîna stingă

2. Direcția de mișcare a mînii este spre partea stîngă

3. Mîna se îndreaptă în direcția de deschidere a feței

4.Ochii se indreaptă in partea dreaptă, în sus.

În rezultat, putem concluziona că individul se află într-o stare de reflecție încercînd să anticipeze unele
lucruri.

Sprîncenele -îngroparea trecutului

Sprîncenele sunt un centru important al micromîncărimilor deoarece aici omul caută nu

doar imagini vizuale ci și informații legate de limbaj. Cînd un individ iși scarpină
sprîncenele spre exterior, el deschide în mod simbolic un sertar, unde caută documentele
de care are nevoie. Iar în fața informațiilor pe care nule cunoaște și care îl deranjează,
omul închide sertarul, micromîncărimile fiind direcționate spre zona centrală a feței.

Microatingerile la nivelul părului
Posted: January 4, 2010 by Adriana in sinergologie, Teza de master
1

Părul însumează în jurul său o simbolistică puternică. Fiind o „coroană” a timpurilor

moderne, el are legătură cu capul şi, prin aceasta, cu ce avem în cap.

Omul care îşi arată părul îşi arată corpul, iar trecerea mîinii prin păr exprimă o dorinţă
senzuală.  

Este un gest jumătate conştient, jumătate inconştient fiind caracteristic ambelor sexe. În
majoritatea cazurilor, gestul e însoţit şi de un zîmbet.

2.    Dacă mîna mîngîie o şuviţă de păr cu braţul în direcţia interlocutorului, părul fiind

întins spre el, reflecţia – mîngîiere este adresată acestuia.

Întrucît, dacă persoana face gestul cu mîna stîngă, raportarea către interlocutor  este mai
călduroasă şi afectivă decît în cazul mîinii drepte.

Alături de aceste gesturi, destul de provocatoare, există şi alte gesturi, în care părul
devine instrument de gestionare a stresului.

Parul invirtit pe deget

3. Persoana care prinde o şuviţă de păr cu arătătorul şi o răsuceşte în jurul degetului se
întoarce spre sine într-o atitudine în care uşoara concentrare se împleteşte cu apariţia

stresului. Pentru a putea observa cu adevărat ce se

întîmplă e foarte important să observăm dacă persoana clipeşte din ochi la contactul
nostru, dacă da atunci încă mai este cu noi. Dacă nu, înseamnă că s-a retras în lumea sa.
În acest caz, chiar şi poziţionarea pe scaun va fi una de retragere în urmă, în raport cu
noi. 

Cînd persoana îşi prinde părul în pumn, raportul este foarte diferit. Pumnul de păr
ascunde pumnul strîns în semn de agresivitate.Dacă mîna ajunge la rădăcina părului,
omul revine la concretul situaţiei, iar mîna îşi regăseşte ocupaţia.

Radacina parului sau “Capul intors”

4.  Cînd ajunge la rădăcina părului, mîna atinge partea

dorsală a individului, mai exact zona cefei. Omul se scarpină după cap atunci cînd trebuie
să ia decizii pe care nu ar vrea să le ia. În acez caz, mîna se refugiază acolo unde ar vrea
să fugă întregul corp, adică înapoi. Omul ar vrea să întoarcă spatele problemei, iar pielea
capului îl mănîncă pentru că ar trebui să ia poziţie în condiţii care nu-i convin.

În acest caz, trebuie luate în consideraţie mai multe zone distincte, deoarece ele pun în
evidenţă atitudini diferite.
Agresivitate inhibata

Situaţia în care degetul mare atinge baza gîtului este cea mai puţin agresivă. Şi asta
deoarece atunci cînd degetul mare este ridicat, individul deşi este foarte nervos, a găsit
deja o reacţie prin care va încerca să pozitiveze situaţia.  E semn că pesoana în cauza
caută o soluţie.

Invidie neexprimata

În a doua situaţie,e vorba de invidie sau gelozie.  Individul se

scarpină cu arătătorul la baza cefei iar arătătorul poartă în sine EGO-ul.

Mijlocul capului - teama de a nu jigni„Nu am

întradevăr altă soluţie”.  Individul se teme de a răni sau
a face pe cineva la care ţine să sufere însă
circumstanţele îl presează. În cazul acestui tip de
dificultate, trebuie să ajutăm interlocutorul să găsească
soluţii. Jena provocată de această situaţie este una de
natură afectivă, persoana se teme să nu jignească
Cartografia feţei: Regula emisferei
Posted: January 2, 2010 by Adriana in sinergologie, Teza de master
Tags: afect, creerul emotional, creerul limbic, emisfera, emisfera dreapta, empatie, localizare afect,
micromiscari
0
Omul se enerveaza, este atent, este curios, iubeşte, urăşte, dispreţuieşte, desconsideră,
admiră, iar fiecare dintre mişcările sufletului i se zugrăveşte pe faţă în linii clare,
evidente, în legătură cu care nu ne putem înşela. (Diderot, Eseuri despre pictură)

Omul a înţeles încă de la naştere că fiecare parte a feţei şi a corpului său are o funcţie
proprie. El a învăţat să-şi imprime gîndurile pe faţă şi pe corp, atingînd anumite zone pe
care interrelaţia le face sensibile.  Gesturile la nivelul feţei şi cele la nivelul corpului
reprezintă protecţia noastră imaginară.

Cartografia feţei

Cartografia feţei are la bază patru reguli înnăscute (ontogenetice) şi dobîndite

(filogenetice):

 Regula emisferei
 Regula empatiei
 Regula senzorială
 Regula mişcării.

Regula emisferei

Creerul este împărţit în două zone: emisfera dreaptă şi emisfera stîngă, unite între ele
printr-o structură numită corpul calos, care asigură filtrarea inforaţiilor de la o emisferă la
alta.  Aici este necesară o referire la Neuropsihologie, ştiinţă apărută la sfr. sec XIX-lea
care demonstrează că orice punct de pe corp are un corespondent la nivel cerebral. Astfel
ştim că în emisfera dreaptă sunt localizate regiunile specializate în exprimarea emoţiilor.
Raţionalitatea evaluată în funcţie de capacitatea de a dezvolta o argumentaţie logică, işi
are sediul în emisfera stîngă[1].
Emisfera dreaptă acţionează asupra părţii stîngi a corpului iar emisfera stîngă  asupra
părţii drepte.  Multiple expreimente sinergologice au demonstrat că în situaţia de
emotivitate puternică, partea stîngă a feţei reacţionează diferit de partea dreaptă.  Atunci
cînd indivizii se află într-o situaţie de proximitate afectivă, orbita ochiului stîng se
măreşte, se lărgeşte.  Corelativ, oamenii abătuţi sau care dau dovadă de oboseală afectivă
şi emoţională, manifestă o ingustare a ochiului stîng.

La oamenii cufundaţi în ginduri sau în rezolvarea unor probleme ce implica gindirea

logică, ochiul drept este marit. Deasemenea, s-a demonstrat că apariţia fiecărei noi idei,
antrenează o clipire din ochi. Acest lucru, verificat în repetate rînduri, demonstrează că
între spirit şi corp este stabilit un raport direct, transpus perfect prin micromoşcările
ochilor.

Oboseala poate fi deasemenea detectată prin acest procedeu. Atunci cînd idividul este
obosit, ochiul drept este ingustat în raport cu stîngul. În acest moment, din lipsa de
resurse cerebrale necesare, omul, nu mai priveşte contextul prin prisma logicii şi a
raţionamentului ci se încrede în instinct şi emotivitate. Veţi observa multe ori că oamenii
obosiţi sunt predispuşi la acţiuni necaracteristice lor în stare normală.

Acelaş lucru poate fi observat şi analizînd mişcarea capului. În situaţii de proximitate

afectivă, cînd  omul este fericit şi se regăseşte într-un univers de blîndeţe, el  işi înclină
capul spre stînga. Dimpotrivă, în situaţia în care indivizii se strîng sub lovitura emoţiilor
negative, capul este uşor înclinat spre dreapta.

Aceaş legitate este valabilă şi atunci cînd omul îşi atinge faţa.  În cazul unor decizii
afective ce rănesc, individul pus în dificultate resimte mîncărimi în partea stîngă a feţei,
indiferent dacă este dreptaci sau stîngaci.  Iar în faţa unei probleme logice, aceeaş
indivizi, incapabili să gasească o o soluţie sau deranjaţi de nişte întrebări, care de altfel nu
le produc nici o emoţie particulară, ei resimt aceeaş mîncarime dar in partea dreaptă a
feţei.

Această legitate este valabilă pentru întregul nostru corp. Omul îşi trădează emoţia printr-
un gest motor ce corespunde unei micromîncărimi în partea stîngă a corpului şi simte
micromîncărimi în partea dreaptă atunci cînd se confruntă cu o dificultate logică
inevitabilă.

[1] Structurile nervoase implicate in afectivitate alcatuiesc, in ansamblu “creierul

emotional” sau mai bine zis, sistemul limbic dar manifestarile emotionale nu se pot
localiza la nivelul unei singure structuri.  In cadrul structurilor subcorticale un rol central
ii rveine hipotalamusului care concura la imprimarea aspectului motivational al
comportamentului. In sistemul limbic si hipotalamus exista zone integratoare si
declansatoare a manifestarilor de placere si neplacere, recompensa si pedeapsa, asigurand
baza motivationala a comportamentului instinctiv. De asemenea sistemul limbic si
hipotalamusul sunt generatoare ale starilor comportamentale extreme placiditate – furie,
starea emotionala reprezentand un echilibru dintre ele, evoluand, in rapoort cu aferentele,
intre cele doua stari limita.

Creierul limbic – Sistemul limbic – este elementul esential care pune in acord cortexul
cu formatiunile cerebrale mai vechi. Acest creier raspunde de afectivitate si memorie.
Formatiunile lui nervoase nu sunt incluse in cortex. Functia esentiala a lui este de a
mentine adaptarea la mediul social. Empatia, relatiile interpersonale, convingerile,
credintele, impulsul de atac si de aparare, sentimentul de securitate sau insecuritate sunt
coordonate de sistemul limbic, nu de cortex. De aceea emotiile nu pot fi coordonate de
ratiune, aceasta putand cel mult controla pe primele. Sistemul limbic are o anumita
autonomie in raport cu creierul.
O emotie aparet intensa provoaca o reactie a sistemului limbic ai blocheaza orice
reactivitate a zonelor corticale. Sistemul limbic are rol selectiv, fiind un fel de filtru care
asigura o selectie dupa criteriul placerii, motivatiei, interesului, reusitei. Informatiile
apreciate ca interesante, trec mai intai prin el. Sistemul limbic stimuleaza zonele
cortexului la care se

refera informatia pozitiva (in cazul uneia negative, sub raport afectiv, informatiile ne-mai
ajungand la creier, fiind oprite de sistemul limbic). S-a probat ca omul reactioneaza
inainte de a vorbi ai de a gandi. De asemenea informatia nonverbala apare mult mai
inainte de cea verbala, comunicarea nonverbala raspunzand (de cele mai multe ori,
inainte de

comunicarea verbala) la stimuli. Comunicarea sistem limbic – cortex este unilaterala

deci. Sistemul limbic are un rol important si in constituirea memoriei de lunga durata.
Persoana inregistreaza astfel caracterul placut sau neplacut al stimulilor, pe viitor
neevitand stimulii placuti si evitandu-i pe cei neplacuti. Astfel sistemul limbic stocand
toate amintirile, este resposabil de dobandirea experientei. De asemenea sistemul limbic
are si un rol cognitiv care consta in producerea de imagini si in utilizarea

lor. Astfel sistemul limbic este sediul afectivitatii, memoriei de lunga durata si
imaginatiei. Sistemul limbic este impenetrabil la orice logica rationala.

(Marcu Ioana „STRUCTURI NERVOASE IMPLICATE IN TRAIRI AFECTIVE SI

NEUROPSIHOLOGIA PROCESELOR AFECTIVE„)

Micromiscarile
Posted: November 17, 2009 by Adriana in sinergologie, Teza de master
Tags: afectivitate, disimularea, excitatia, microexpresii, microfixari, micromincarimi, paul ekman,
sinergologie
2

Într-o postare anterioară am vorbit despre stările afective ale omului şi modul în care
acestea condiţionează micromişcările. Întrucît micromişcările reprezintă intrumentul
principal de detectare a minciunii, ma voi referi mai pe larg asupra acestui subiect.
Alături de mine, ca întotdeauna, cartea de căpatîi: “Sinergologia, de la limbajul trupului
la arta de a citi gindurile celorlalţi” de Philippe Turchet; situl www.synergologie.org şi
mai nou, ” Telling Lies” de Paul Ekman.

După cum am mai menţionat micromişcările sunt gesturile ce exprimă pulsiunile noastre
reprimate. Ele îmbracă trei forme:

1. Microfixările (sinonimul concentrării)

Omul ascultă concentrat asupra obiectului de observaţie şi asupra propriului corp. El este
imobil. Preocupată de efortul său, persoana concentrată ajunge să uite chiar că are un
corp, microfixarea fiind expresia corporală a acestui proces de concentrare. Mîna se
fixează semnificativ pe o parte a corpului sau a feţei şi rămîne imobilă.

2. Microatingerile (amintirile narcisiste ale plăcerii)

Omul se află într-o stare de bine, alimentat de dorinţa şi întoarcerea spre sine. În orice
situaţie de comunicare, individul care ascultă poate fi sedus. Sedus de discursul celulalt,
de intenţiile discursului sau de vorbitor. Microatingerea, care reprezintă un gest de
plăcere, însoţeşte discursul, al cărui efect îl întăreşte . Atingerea îndreptată asupra
propriului corp se orientează de multe ori către celălalt, într-un proces inconştient la
capătul căruia, el şi celălalt vor forma un tot unitar.
În alte situaţii, micromîngîierea este de natură narcisistă.

3. Micromîncărimile (măştile travestirii)

Nu este deloc vorba despre mîncărimile de ordin organic, cauzate de boli epidermice etc..
Aceste micromăncărimi au forma unor furnicături uşoare pe faţă sau pe corp. Sunt foarte
subtile şi durează mai puţin de 5 secunde dacă locul unde apar este activat, “scărpinat” cu
mîna. Cînd oamenii interrelaţionează, este uneori dificil ca, în situaţii stînjenitoare, ei să-
şi poată masca problema făra a se mişca. Ce fac ei în acest caz? Se scarpină.
Micromîncărimile le dau siguranţă şi îi fac activi. Dar în realitate ei îşi exprimă
dezacordul sau dorinţele sub formă de gesturi. Omul care se scarpina – acţionează.

Motivele principale de jenă sau discomfort, provocatoare de micromîncărimi rezultă din

discordanţa dintre atitudine şi gîndire. Unele dintre ele ar fi:
1. Excitaţia. Exprimată cu uşurinţă prin agresivitate, uneori corespunzînd unor dorinţe
înfrînte, inhibate;
2. Disimularea
3. Lucrurile pe care nu vrem să le vedem sau să le auzim, pentru că ne deranjează
4. Argumentările pe care nu le înţelegem

Micromîncărimile se prezintă sub două forme: pe faţă şi pe corp.

Natura ideii care contrariază individul va stabili zona de manifestare a micromişcării. Pe
viitor voi reveni mai detaliat asupra semnificaţiei fiecărei părţi a corpului în decodarea
sinergologică.
 La aceste trei tipuri de
micromişcări, prezentate de Philippe Turchet, eu aş mai adăuga şi al patrulea tip – micro
expresiile.
Micro-expresiile sunt cîmpul predominant de studiu al lui Paul Ekman, psiholog
american, cercetările căruia se axează cu deosebire asupra emoţiilor umane şi legătura
acestora cu expresiile faciale. Paul Ekman defineşte micro-expresiile ca fiind expresiile
de provenienţă facială, reduse în timp la duarata unei fracţiuni din timpul lor obişnuit,
rapiditate care le face aproape neobservate. Micro-expresiile, la fel ca şi celelalte tipuri de
micromişcări, apar ca răspuns senzorial la o vasodilataţie musculară sau a părţii corpului
pe care am dori să o activăm dar suntem obligaţi să o controlăm pentru ca emoţiile să nu
se exprime prea violent sub impactul reacţiilor hormonale.

. Gramatica universală a corpului

Posted: November 9, 2009 by Adriana in sinergologie, Teza de master
0

Pe situl www.synergologie.org am găsit foarte succinct explicat de ce gramatica

gestuală a corpului este una universală.

Observarea limbajului corporal structurat intr-un lexic corporal permite efectuarea

următoarelor observaţii:

• Amplituda şi frecvenţa gesturilor este diferită, în dependenţă de cultură, dar gesturile în

sine sunt aceleaş;
• Atititudinile proprii unei culturi sau subculturi, lizibile la nivel gestual, nu reprezintă
decît 1% din limbajul corporal al individului;

• Toate gesturile exprimă la nivel universal apetenţa (tendinţa către satisfacerea nevoilor)
şi aversiunea (sentiment de dezgust şi antipatie);

• Gesturile sunt expresia cerebrală a creerului determinate să se structureze milioane de

ani înainte de apariţia sistemelor culturale. Structura cerebrală este unică şi universală;

• Nou-născuţii comunică de la naştere prin sistemul emoţional cu adulţii, cu mult înainte

de a învăţa ceva.;

• Oamenii au un anumit număr de atitudini gestuale cu maimuţele;

• În creerul omului la fel ca şi în cel al maimuţelor, neuroni particulari numiţi „neuroni

oglindă” fac ca mişcările realizate de către interlocutorii noştri să fie relizate în acelaş
moment de către creerul nostru;

• La fel precum funcţia ce determină văzul sau auzul, în creerul nostru există la nivel
genetico-universal, şi mecanismul ce permite capacitatea de înţelegere prin decodarea
mişcărilor celuilalt. Această capacitate a depăşit rasa umană, permiţînd de exemplu
Omului şi maimuţei de a se înţelege, şi în egală măsură permiţînd omului şi cîinelui de a
se înţelege.

Corpul uman şi stările lui afective

Posted: October 12, 2009 by Adriana in sinergologie, Teza de master
Tags: limbajul corporal, stari afective, pulsiune, micromiscare, postura, atitudine interioara, micromiscari,
nonverbal
0

Citirea corpului uman presupune mai multe niveluri de lectură. În mod direct, fiecare
dintre acestea duce la starea afectivă a individului. Toate situaţiile trăite sunt absorbite de
spiritul nostru, iar corpul răspunde inconştient la solicitările acestuia. Mişcările
inconştiente vizibile ale corpului exprimă încărcătura afectivă a trăirilor fiinţei umane.
Psihologia explică procesele afective ca fiind  efectele confruntării dintre stimuluii interni
şi realitatea înconjurătoare. Aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne generează
plăcere, mulţumire, entuziasm, pe când nesatisfacerea acestor cerinţe generează stări de
neplăcere, nemulţumire, frustrare, tristeţe[1].
Corpul poartă în sine trei straturi de stări afective:

1. Sentimentul (forţa posturii)

Se consider a fi cel mai elaborate proces afectiv. Corpul trăieşte intens sentimentele şi
este marcat de urma durabilă a  acestora. În timp, diferite sentimente se acumulează,
punîndu-şi amprenta pe corpul uman, iar suma acumulării acestor stări affective are ca
rezultat omul, aşa cum îl cunoaştem. Sentimentul se exprimă printr-o atitudine corporală
durabilă – postură.Prin sentimentele pe care le exprimă postura, omul ne oferă informaţii
despre temperamental său.

2. Emoţia(expresia atitudinii interioare)

Deşi emoţia nu are o durată de viaţă la fel de lungă ca şi cea a sentimentului, ea

reprezintă o stare interioară ce ne permite să descifrăm, prin intermediul atitudinii
corporale, starea de stress sau de bine. Astfel, ea poate fi descifrată în fermitatea
interioară a unui corp ce se modifică sub presiunea stărilor emoţionale aflate într-o
permanentă evoluţie. Chiar şi atunci cînd nu ne mişcăm, exprimăm stări emoţionale.
Uneori, chiar şi numai o singură poziţie permite decriptarea acesteia.

Postura reprezentativă pentru starea emoţională se numeşte atitudine interioară. Odată ce

conturul posturii a fost observant, gesturile interlocutorului exprimă gradul de stres sau
de confort, respective şi capacitatea de atenţie şi concentrare a persoanei.

3. Pulsiunea (caracterul imediat al unei micromişcări)

Pulsiunea este constituită din mişcările rapide şi subtile ale individului. Este un element
primar şi se exprimă chiar din primele zile ale vieţii omului, contribuind la satisfacerea
nevoilor precum: hrană, apă şi perpetuarea speciei.  Naşterea pulsiunii prezintă un
process lung şi pe larg descris în abordările pluridisciplinare de ordin biologic,
neurpsihologic etc.. Acestea au arătat că pulsiunile îşi au originea în imaginile deja trăite,
care ne ghidează senzaţiile.  De exemplu dacă prima noastră dragoste folosea parfum de
iasomie, această aromă se imprimă pentru totdeauna în ţesuturile noastre olfactive şi orice
miros de iasomie va reînvia amintiri nostalgice. Iar persoanele ce vor răspîndi acest
parfum, vor fi tratate cu un surplus de simpatie din partea noastră. Şi toate acestea fără ca
să fim pe deplin conştienţi.

Pulsiunea se caracterizează astfel printr-o trăsătură particulară, a cărei origine este adesea
uitată.

Gesturile care exprimă pulsiunile reprimate se numesc micromişcări. Philippe Turchet

explică micomişcările ca fiind “supapa corpului în faţa elementelor ce rămîn neexprimate
de creer. Corpul “strigă” prin micromişcări, de fiecare dată cînd se află în dezacord cu
vorbele rostite. “

Sinergologii, fac din micromişcare instrumentul principal prin care descoperă adevărata
faţă a individului.

1. [1] http://ro.wikipedia.org/wiki/Afectivitate
2. Philippe Turchet”De la limbajul trupului la arta de a citi gindurile celuilalt”

 Share this:
 Email
 Facebook



SInergologia si limbajul nonverbal
Posted: September 9, 2009 by Adriana in sinergologie, Teza de master
1

Sinergologia este un domeniu relativ nou şi care nu are încă un fundal epistemologic pe
măsură. Unele aspecte sunt însă evidente: sinergologia este direct legată de comunicarea
non verbală şi de tot ce însumează aceasta, după cum am menţionat în capitolul
introductiv al cercetării. Ca cercetător profan încă domeniului dar suficient de
documentat la capitolul teoriei comunicaţionale nu pot trece neobservate unele detalii pur
definiţionale. Definirea teoretică a sinergologiei sună în felul următor: “Disciplina care
permite decriptarea minţii umane prin intermediul limbajului corporal”. Epistemologic
este clar dar oare nu sunt prea multe similitudini cu definirea kinezicii care spune: 
Kinezica reprezintă ştiinţa care cercetează modalităţiile de comunicare prin intermediul
gesturilor şi a-l mimicii? Despre limbajul nonverbal s-au scris multe cărţi unde autorii au
încercat să facă o cît mai bună descifrare gestuală sau expresivă a corpului uman antrenat
într-un proces de comunicare. Ce ar încerca şi ar putea să aducă nou sinergologia atîta
timp cît despre “body language” se scrie la dreapta şi la stînga?  După cum am menţionat
în capitolul precedent, sinergologia se pretinde a fi diferită de kinezică prin simplul fapt
că sinergologii consideră inutil de a descifra limbajul nonverbal în concordanţă cu cel
verbal aşa cum consideră de cuviinţă ştiinţa kinezică. Dar poate oare doar această
diferenţă să justifice sinergologia de a pretinde la statutul de disciplină aparte? Pentru a
răspunde la această întrebare am hotărît să fac o analiză mai îndeaproape aşa-zisei
evoluţii “ştiinţifice” a sinergologiei.

Sinergologia şi Şcoala de la Palo Alto

În articolele plasate pe situl oficial www.synergologie.org, explicînd specificul

sinergologiei, autorii fac deseori referire la legătura disciplinei sinergologice cu studiile
ştiinţifice ale şcolii de la Palo Alto. Refeririele sunt mai mult de natură justificatoare şi
diferenţiată, autorii utilizînd surplus de informaţie pentru a explica diferenţa dintre
sinergologie şi şcoala de la Palo Alto. Probabil teama de debut a sinergologilor a fost să
nu fie confundaţi cu teoreticienii de la Palo Alto. Consider imperativ de face o mică
referire la aceştia pentru a determinca care sunt totuşi aspectele ce coincid şi cele care nu
coincid între aceste două priviri teoretice.

Teoreticienii de la Palo Alto sunt cei care au adus în prim plan comunicarea non verbală
ca element fundamental în studiul comunicaţional. Adeptă a paradigmei relaţionale[1],
şcoala de la Palo Alto se caracterizează prin considerarea comunicării ca fenomen social
integrat, încercand prin „gramatica” (sau „logica comunicării”) să construiască o punte de
legatură între aspectele relaţionale si cele organizaţionale, între mecanismele care
reglează raporturile interindividuale si cele care reglează raporturile sociale. Teoreticienii
pun accentul pe individ ca element al unui sistem şi interacţiunea acestuia cu sistemul,
susţinînd faptul că felul de a comunica al individului este direct legat de sistemul în care
se încadrează la timpul prezent, făcînd abstracţie de istoria personală a individului. Ei
susţin că observarea unui comportament ajută la înţelegerea „regulilor” după care
funcţionează un organism, un sistem, un individ. Înţelegerea  şi previziunea
comportamentului său ulterior[2]. Gregory Bateson, tatăl acestei şcoli studiază
comunicarea şi formele acesteaia prin prisma aspectelor psihologice şi antropologice. El
este cel care introduce termenul de “double bind” (dubla constrîngere), termen preluat şi
de către sinergologi.
 Dubla
constrângere se referă la ceea ce se întâmplă atunci când un individ este supus unor
mesaje simultane care nu numai că sunt contradictorii, dar trimit şi la nivele de experienţă
diferite. Bateson dezvoltă şi o idee interesantă despre minciună, deasemenea utilizată în
cercetările sinergologice. În cercetarea sa dedicată societăţii balineze, G.Bateson susţine
că societăţile ce nu sunt fondate pe individualism, care pun toate produsele în comun nu
cunosc sintagma univers privat şi nici minciuna. Minciuna ar fi astfel un “mod de a te
ascunde de ceilalţi pentru a-ţi delimita mai uşor un spaţiu privat de libertate”[3]. Pornind
de la această premisă, sinergologia dezvoltă o teorie impresionantă avînd la bază
minciuna. P.Turchet include expresia “filtrul minciunii” în cercetările sale. El recunoaşte
trei tipuri tipuri de minciună pe baza cărora este constriută societatea noastră: Minciuna
de supraevaluare, de încuviinţare şi prin omisie iar “filtrele minciunii” sunt instrumente
prin intemediul cărora omul îşi maschează sau deformează gîndirea. Asupra “filtrelor
minciunii” şi a tipurilor de minciună voi reveni mai pe larg într-unul din capitolele
ulterioare ale cercetării.

Sinergologia se antrenează astfel într-un proces de detectare a minciunilor utilizînd drept

elemen definitoriu limbajul corporal considerat a fi unicul care nu poate minţi. Spre
exemplu dacă eu îi spun cuiva “ Cît sunt de fericită să te revăd!” deschizînd braţele la
apropierea persoanei respective nu ar fi acelaş lucru dacă aş pronunţa aceleaşi cuvinte
încrucişînd braţele. În acest caz, întrucît mesajul este dublu (primire călduroasă +
încrucişarea braţelor), el este contradictoriu. Teoreticienii de la Palo Alto au afirmat
faptul că limbajul corporal are un avantaj considerabil faţă de limbajul verbal, fapt care în
anii 1950 devenis eun fapt inovator. Dar în acest context devenise în paralel imposibil de
a studia limbajul corpului independ de contextul său. Dar anume dorinţa de a nu pierde
din ochi contextul, a fost elementul ce a limitat considerabil mişcarea inovatoare;
consideră sinergologii. Iată cum explică aceştia greşeala teoriei Palo Alto: “Bateson
demonstrează că mama care îşi cheama copilul la ea încrucişînd braţele, transmite două
mesaje contradictorii. Dar, cum un individ poate percepe că un mesaj este contradictoriu?
El trebuie să ştie, inconştient, că uneori braţele încrucişate sunt semn de închidere. Fără
aceasta el nu poate percepe contradicţia între verbalul primirii ţi nonverbalul braţelor
încrucişate. Iată de ce sensul gesturilor este comprehensibil în sine dar tot atunci
contextul verbal îl poate face ilogic, contradictoriu cuvintelor pronunţate. Mesajul trimis
de către gesturile inconştiente este universal. Niciodată pe pămînt, în nici un loc, o fiinţă
umană nu a încrucişat braţele forţat, înclinînd corpul său în urmă, într-un moment de
plăcere. Rezultă că teoreticienii de la Palo Alto au dat naştere comunicării nonverbale
pentru a o nega mai bine, întrucît ei neagă autonomia acesteia.”[4] În fond, teoreticienii
de la Palo Alto au argumentul lor pentru acest punt de vedere. Ei susţin că producţia
corporală umană este direct legată de cultura din care fac parte, indivizi din culturi
diferite avînd un limbaj nonverbal diferit[5]. Sinergologii recunosc o diferenţiere la nivel
cultural, dar susţin ei că nu e vorba de schimbarea gestului în sine, ci de amplitudinea şi
frecvenţa sa. Aşa precum un italian face gesturi mult mai ample decît un japonez dar
nicidecum mai multe decît acesta.

Universalitatea limbajului gestual  

Trebuie să recunosc faptul că prisma sinergologică are o valoare obiectivă şi logică

întrucît ei se referă nu la acele gesturi învăţate pe parcursul vieţii precum formele de
salut, de mulţumire, de negare sau de afirmare care întradevăr diferă de la o cultură la
alta. Sinergologii pun însă accentul pe acele gesturi incnştiente, necontrolate şi nesupuse
aspectelor educative sau culturale. Gesturile inconştiente reprezintă supapa emoţiilor a
căror transpunere verbală devine imposibilă în anumite situaţii şi care s-au născut din
impulsurile electrice şi chimice din creer. Faptul că gestul precedă cuvîntul îl putem
observa la copilul mic. Acesta, odată născut, se zbate, se mişcă dezordonat, se încordează
şi apoi scoate primul ţipăt. Pînă la 5 ani, în magma creerului aflat în plin proces de
formare, instanţele senzoriomotorii, psihoafective şi cognitive se dezvoltă împreună. O
întirziere a oricăreia dintre cele trei instanţe are repercursiuni asupra celorlalte două.
Corpul şi creerul omului aflîndu-se in permanentă interacţiune. De exemplul omul care
stă aşezat în faţa ta şi te priveşte, clipeşte de fiecare data cînd îi vine o nouă idee[6].
Reţeaua densă de neuroni face ca, atunci cînd informaţiile circulă prin creer, să lucreze
mai multe tipuri de neuroni în acelaş timp. Aceste conexiuni între neuroni cu funcţii
diferite s-au realizat încă din primele secunde de viaţă prin legături sinaptice şi graţie lor
putem descifra pornind de la gesturi motorii care se realizează paralele cu activitatea
cognitivă a creerului, un anumit număr de gînduri cu caracter afectiv. Un exemplu ar
putea fi persoanele depresive despre care studiile au arătat că au un conţinut expresiv
sărăcit de starea în care se află iar gesturile lor fiind limitate. Şi dimpotrivă, persoanele cu
o tonicitate ridicată posedă o bogăţie gestuală considerabilă. Aceste lucruri sunt
universale prin însăşi natura lor biologică. Limitele societăţii ar putea doar să le
estompeze într-o oarecare măsură prin stereotepurile ei (bărbatul nu are dreptul să-şi arate
ceea ce simt pe cînd femeile o pot face) dar nicidecum nu le pot diferenţia de alte culturi
întrucît izvorul lor este pur anatomic. (Explicaţiile şi demonstraţiile acestui lucru
necesitînd o abatere consistentă în domeniul anatomiei şi al psihologiei, nu vor face
prezenţă studiului meu decît într-o măsură elementară).

[1] Paradigma relaţională se întemeiază pe supoziţia potrivit căreia elementul central de

studiu îl constituie relaţia dintre indivizi, în timp ce elementele structurale de
personalitate sunt un epifenomen. Esenţa oricărei fiinţe, elementul determinat 
psihogenetic, este relaţia pe care individul o întreţine cu mediul său. Comunicarea este
înţeleasă în termenii generali de interacţiune care „scoate” individul din starea alienantă,
nespecifică, de însingurare. (Matei Georgescu  “Introducere în psihologia comunicării”,
pag.33)

[2] Paul Dobrescu, Alina Bargaoanu, Nicoleta Corbu „Istoria Comunicarii”, pag.338,
Editura „comunicare.ro” 2007

[3] Gregorz Bateson Vers une ecologie de l’esprit, vol.2, Seuil, Paris 1977

[4] http://www.synergologie.org/index.php?
option=com_content&task=view&id=204&Itemid=59

[5] Paul Dobrescu, Alina Bargaoanu, Nicoleta Corbu „Istoria Comunicarii”, pag.340,
Editura „comunicare.ro” 2007

[6] Philippe Tourchet Sinergologia. De la limbajul trupului la arta de a citi gîndurile

celuilalt, pag.34, Polirom 2007

Sinergologia şi abordarea sinergologică
Posted: August 28, 2009 by Adriana in sinergologie, Teza de master
Tags: gesturi, sinergologie nonverbal Philippe Turchet
0

(Articol introducitv si stric informativ in domeniul sinergologiei, domeniu cu referire la

care intentionez sa-mi scriu teza de master. )

Ce este sinergologia?
Sinergologia este ştiinţa care permite decriptarea minţii umane prin intermediul
limbajului corporal. Apărută acum 20 de ani în urmă, sinergologia a pornit de la ideea
precum că limbajul corporal permite decodarea gindurilor neformulate explicit dar
identificate prin prisma micromişcărilor de pe faţă şi pe corp. Sinergologia s-a născut în
aria non verbalului, specialitatea ei fiind citirea limbajului corporal.

Istoric

Apariţia ei este puternic influenţată de către primele observaţii nonverbale făcute în

domeniul comunicării sub impulsul şcolii de la Palo Alto din anii ‘40. În acea perioadă o
disciplină nouă a fost pusă în aplicare  de către Ray Birdhwistell cu scopul decodării
limbajului corporal: chinestezica. Dar sinergologia se detaşează repede de optica
discursului chinestezic întrucît această disciplină consideră că nicidecum comunicarea
nonverbală nu poate fi studiată separat ci doar în concordanţă cu cea verbală.
Sinergologia a demonstrat că nu este necesar de a asculta limbajul verbal adică cuvintele
utilizate pentru a măsura congruenţa între verbal şi nonverbal. Nonverbalul însuşi posedă
propriile sale distorsiuni şi necorespunderi. Sinergologii, întrucît sunt puşi în situaţia de a
decoda minciuna, o fac în general detaşînd sunetul de imaginea care le este propusă.
Contradicţiile minţii fiind lizibile în trăsăturile feţei şi în mişcările corpului.  Cercetările
sinergologice au demonstrat faptul că nonverbalul din punct de vedere chinestezic, poate
fi un perturbator comunicativ deoarece nu este congruent cu limbajul verbal. Ceea ce
Grégory Bateson numea double bind sau teoria dublei constrîngeri.

În anii ’80, Philippe Turchet lucrează asupra raţionalităţii comportamentului. El scoate în

relief importanţa unor micromişcări ale feţei şi corpului în comunicarea umană. Filmînd
indivizi de provenienţă occidentală cît şi arabă, el descoperă în acea perioadă că mişcările
inconştiente ale privirii nu par a fi programate din punct de vedere neurologic, cum se
credea pîna atunci. Diferite la arabi de cele ale occidentalilor, mişcările inconştiente ale
privirii sunt dependente de logica educaţională de bază.  Philippe Turchet demonstrează
în aceeaş măsură că anatagonismul dintre gindurile şi acţiunile noastre sunt descifrabile
graţie unor indici vizuali foarte clari din momentul în care sunt sistematic observate unele
părţi ţintă ale feţei şi ale corpului în interacţiune. El înţelege atunci că resorturile
comunicării nonverbale trebuiesc studiante din perspective mai dinamice.  El fondează în
1996 disciplina care permite lectura sistematică a comunicării nonverbal-umane, scoţînd
la suprafaţă prima nomenclatură a sinergologiei. Philippe Turchet a scris mai multe cărţi
referitoare la metodele şi abordările sinergologice, cărţi ce au ajuns a fi traduse în mai
multe limbi în toată lumea.

Ce prezintă abordarea sinergologică?

Omul este bun prin definiţie, dar forţat mereu spre a fi cît mai eficient, ceea ce îl
determină să se ascundă. El îsi maschează gîndirea, o transformă, cel mai adesea făraă
ştirea celor din jur sau chiar fără ştirea sa. Fiinţa umană se ascunde falsificînd aparenţele,
totuşi, în forul interior, realitatea dorinţelor sale se păstrează. Îndoielile şi dorinţele sale
se exprimă pe deplin la nivel cerebral. Dincolo de orice condiţionare, dorinţa ascunsă din
inima fiecăruia lasă să transpară prin toţi porii ceea ce ne străduim cu atîta ingeniozitate
să ascundem cu ajutorul cuvintelor.

Născută din contrastul existent în om între ceea ce este şi ceea ce ar dori să fie sau, mai
exact, ceea ce arată, abordarea sinergologică este una senzorială, vizînd stratagemele
corpului pe care-l analizează cu atenţie, în încercarea de a regăsi armonia pe care omul o
tulbură cu atîta ingeniozitate. Sinergologul sesizează decalajul dintre limbajul cuvintelor
şi limbajul trupului şi încearcă să depăşească obstacolele discursului, fixîndu-şi privirea
asupra corpului interlocutorului.

În opinia sinergologului, oamenii nu işi vorbesc pentru a spune ceva ci pentru a proiecta
pentru celălalt o autoimagine satisfăcătoare.

Pentru sinergolog, în spatele gesticii sale, interlocutorul devine transparent. Examinînd

corpul acestuia el caută să regăsească transparenţa emoţiilor dincolo de gesturile care le
exprimă.

Astăzi este imperativ ca sinergologia să atragă informaţiile indinspensabile pentru a face

legătura între activitatea minţii şi limbajul corporal. Ea plasează comunicarea nonverbaă
şi mai precis limbajul corporal într-un context cerebral.

Pe planul aplicaţiilor sale practice, forţa acestei ştiinţe rezidă în faptul că ia peste picior
toate demarşele comportamentaliste, propunînd ca niciodată să nu ne modificăm voluntar
limbajul nonverbal intenţionînd să comunicăm mai bine. Refuzînd reţetele comunicării
gata făcute, sinergologia, dimpotrivă, demonstrează că dacă uităm trucurile şi reţetele
comunicative şi ne concentrăm asupra interlocutorului nostru, mai mult decît asupra
noastră, noi putem dezvolta o comunicare de o mult mai bună calitate.
Bibliografie:

Turchet Philippe – “La Synergologie. Pour comprendre son interlocuteur à travers sa

gestuelle”;

M. Dinu – “Comunicarea – repere fundamentale”;

www.synergologie.org

Ce este şi ce nu este feedback-ul
Posted: October 21, 2009 by Adriana in Comunicare
4

( articol postat pe www.proplus.md )

Noţiunea de feedback nu ne este nouă. Cred ca mulţi dintre noi, s-au aflat în situaţia cînd
fie după un curs oarecare, fie după un training sau un seminar, au fost rugaţi să „dea
feedback” pe marginea evenimentului respectiv.  Dacă din întîmplare, cineva
nefamiliarizat cu termenul întreabă „Da ce este aia feedback”, de obicei, se răspunde sec
şi rapid „să vă daţi cu părerea despre..”. „Aaa, părerea! Păi stai să vezi tu cîte păreri am
eu că nici n-ai visat”, ar suna replica. Şi lumea asta şi face – se dă cu părerea. Şi înşiră cai
verzi pe pereţi despre ceea ce crede că a fost bine la cursul cutare şi ce a fost rău. De
obicei, toţi se grăbesc să caute prin minte ce putea fi cel mai bine sau cel mai rau de spus.
Dar de la „datul cu părerea” în acest mod, pînă la feedback e cale lungă.

M-am lovit de întrebarea „Ce este feedbackul?” duminică seara, în timpul discuţiei cu
invitatul la “Clubul Oratorilor”, Cristian Ziliberberg. Situaţia s-a format astfel: la sfirşitul
discursului, Cristian ne-a cerut feedback referitor la structura discursului. Cum am auzit
cuvîntul feedback, la mine în cap s-a aprins un beculeţ şi fără să stau mult pe gînduri am
început a enumera o listă de lucruri ce nu mi-au plăcut, inclusiv faptul că s-a legănat pe
scaun, fapt care nu avea nici în clin nici în mînecă cu structura discursului. Replica dură a
lui Cristian m-a trezit însă la realitate. Am înţeles că am dat-o în bară şi că ceva îmi scapă
în modul cum percep eu feedbackul. Evident, am început documentarea de cum am ajuns
acasă şi m-am luminat niţel.  So încep de la început:
Feedback-ul este un instrument folosit permanent, indiferent de domeniu, atît în viaţa
personală cît şi în viaţa profesională. Dicţionarul Explicativ al Limbii Romane ne dă
următoarea explicaţie a termenului:

FEEDBACK: Retroacțiune  care se manifestă la nivelul a diferite sisteme (biologice,

tehnice etc.) în scopul menținerii stabilității și echilibrului lor față de influențe
exterioare; retroacțiune inversă, conexiune inversă, cauzalitate inelară, lanț cauzal
închis.

După cum vedem, feedback-ul reprezintă o reacţie pentru menţinerea unui echilibru.
Întradevăr, feedback-ul include expunerea părerii despre un anumit lucru, însă greşeala
noastră constă în faptul că ne expunem părerea catalogănd drept bine şi rău anumite
lucruri. Iar acest lucru, deja nu mai este feedback.

Să luăm exemplul următor:

“Ce părere ai despre geanta mea?”

“Cred că ai făcut o alegere bună”.

Aparent acesta este un feedback unde interlocutorul spune părerea sa despre geată. Dar el
nu se referă la geantă ci la alegerea celui care l-a cumpărat.

Nu vreau să sugerez faptul că unii dintre noi, inclusiv eu, nu ştim ce este feedback-ul,
dimpotrivă, impresia este că ştim mai mult decît el este. Ce nu este feedbackul, am aflat
dintr-un articol pe www.traininguri.ro, semnat Marian Rujoiu. Pe scurt, trebuie să ştim
că:

1. Feedback-ul nu este un sfat!

Mulţi dintre noi credem că dăm feedback atunci cînd dăm sfaturi deoarece ne place să
dăm sfaturi. Dar sfaturile nu ajută nicidecum la reglarea echilibrului dintr-un sistem. Iată
un exemplu:

INTREBARE: Ce paere ai despre aceasta carte?

RASPUNS GRESIT: Cred ca ar trebui sa o scrii din nou!
Feedback: Mi s-a parut o carte incompleta, Nu am reusit sa o inteleg!

Sau

INTREBARE: Cum ti se pare acest demers?

RASPUNS GRESIT: Eu in locul tau nu as fi facut asa ceva! As fi inceput mai degraba
cu…
Feedback: Acest demers nu mi se pare interesant!

2.Feedback-ul nu este sondare psihologica.

Aceasta este o altă greşeală, cînd o facem pe experţii nefiind nici momentul nici
competenţi pe măsură. De cele mai multe ori vom cădea în păcatul psihologului amator,
acela care vede dincolo de lucruri. Să nu uitam că interlocutorul nu ne-a cerut să-i
descifrăm intenţiile sau motivaţia, ci vrea de la noi doar un feedback.

INTREBARE: Ce parere ai despre acest tablou?

RASPUNS GRESIT: Probabil autorul lui este destul de tanar!
Feedback: Imi place acest tablou, ma binedispune!

3.Feedback-ul nu este nici critica nici lauda!

Probabil cea mai mare greşeală făcută de mulţi atunci cînd este vorba de feedback. La
lăudat şi la criticat ne pricepem cel mai bine.

Sa presupunem ca cineva trebuia sa predea un raport acum doua zile

RASPUNS GRESIT: Trebuia sa-mi aduci raportul tau acum doua zile!
Feedback: Asteptam raportul tau acum doua zile.

Sau cand cineva vorbeste pe un ton ridicat:

RASPUNS GRESIT: Esti un nesimtit, nu te intereseaza ce spun şi ceilalti!
Feedback: Atunci cand vorbesti pe un ton ridicat nu reusesc sa mai inteleg nimic.

Ne putem da seama foarte uşor că nu vom obţine efectul scontat prin răspunsurile de mai
sus, ba dimpotrivă,  lucrurile se pot agrava! Este esenţial să înţelegem că prin intermediul
feedback-ului, nu se constată dacă acţiunea a fost sau nu un eşec, ci felul în care s-au
atins obiectivele si dacă e necesară o revenire, o readaptare a conţinutului.

Fineţea feedback-ului constă în a face diferenţa dintre persoană şi acţiune. Deci este
esenţial să nu uităm că feedback-ul trebuie sa fie raspuns la un comportament, nu la
persoana care are comportamentul respectiv, trebuie sa fie raportat la obiectul discutiei,
fie el discurs sau geantă, nu la posesorul sau viitorul posesor al acestuia. Adică, dacă nu
iţi place geanta cuiva, feedback nu înseamnă că posesorul ei nu are gusturi bune, ci doar
că nu este pe gustul tău!

Se întîmplă deseori ca unele lucruri să nu meargă aşa cum ne-am dori sau să ne deranjeze
şi dacă acest deranj nu depinde de noi, nu avem  decît să ne expunem părerea într-un aşa
mod încît maniera să nu fie critică dar constructivă. Şi tot ce-i posibil ca anume părerea
noastră să ducă la găsirea unei soluţii pentru rezolvarea problemei chiar dacă nu noi am
generat soluţia propriu-zisă.

Adriana Mîrza

Diferente individuale in exprimarea faciala. Zimbetul

Posted: July 20, 2010 by Adriana in Diferente individuale, Microexpresii
Tags: comportament facial, diferente de gen, diferente individuale, exprimare faciala, femeile zimbesc,
zimbet
9

Fata poate comunica diverse informatii personale incluzind emotiile subiective, intentiile
comunicationale sau evaluarea cognitiva. O interpretare precisa de catre observator
depinde de atentia la proprietatile dinamice ale expresiilor, de context si cunostintele
despre ce este si ce nu este normal pentru un anumit individ.

Prin măsurările empirice efectuate comportamentului facial în comunicare s-a ajuns la

concluzia că acesta depinde într-o măsură mai mică sau mai mare de factori precum :
sexul, vîrsta și proveniența culturală. Deasemenea importanți în expresiile faciale sunt
factorii individuali precum socialibitatea partenerilor antrenați în procesul de comunicare
și natura emoțiilor fie ea vizuală, tactilă sau alți stimuli și tendințe capabile să  producă
expresii faciale. Astfel variațiile acestora sunt legate în primul rînd de mușchii de bază ai
feței și de diferențele neurobiologice și sociale ale persoanei. Cu toate acestea, variația
semnalelor faciale în sine și a schimbărilor vizibile pe față, este importantă în abordarea
ipotezelor a valorii de semnalizare a expresiilor faciale. Dimensiunea variabilității
nonpatologice stă la baza succesului interpersonal în comunicarea nonverbală și a
expresivității în genral.

Diferentele de gen in exprimarea faciala

[Nu exista diferente semnificative intre barbati si femei in identificarea proceselor

neurofizice ce stau la baza formarii emotiilor. Emotiile sunt considerate a fi un lucru legat
de trei componente interioare:

1. Activitatea neuronala
2. Activitatea facial-posturala (muschiul striat)
3. Experienta subiectiva

Feedbackul oferit de contractarea muschilor faciali dezvaluie experienta imediata a

emotiei. Cercetarile psihologilor moderni, indica faptul ca barbatii si femeile poseda
capacitati diferite in ce priveste primirea si transmiterea emotiilor. In general, femeile
sunt mult mai expresive din punct de vedere emotional in timp ce barbatii incearca sa
ascunda sau sa controleze manifestarile lor emotionale. Pe linga faptul ca au abilitati
excelente de codificare, femeile au si tendinta sa isi exprime mai intens emotiile prin
expresiile faciale si comunicarea interpersonala, in timp ce barbatii isi exprima emotiile
prin actiuni concerte.][1]

Zimbetul

Difernța de sex în expresiile faciale, este

mai mult vizibilă prin zîmbet, considerîndu-se că femeile sunt cele care zimbesc mai mult
comparativ cu sexul opus.  LaFrance și  Hecht susțin că femeile nu se simt în largul lor
dacă nu zîmbesc. S-a dovedit deasemena, că femeile au mușchii zigomatici majori mai
groși, deși încă nu s-a demonstrat că anume aceasta ar fi cauza creșterii frecvenței
zimbetului la femei[2]. Diferența sexuală nu este vizibilă doar prin frecvență. Sunt
evidențe în faptul că femeile sunt mai specializate în exprimarea fericirii pe cînd bărbații
sunt mai expresivi în exprimarea expresiilor de  furie[3].

Legatura dintre zimbet, atractivitate si manifestarea sexuala a fost sustinuta de citeva

cercetari comportamentale si neurobiologice. Spre exemplu, Moore (1985) a aratat faptul
ca zimbetul este cel mai prelevant comportament observat in catalogul nonverbal al
femeiei atunci cind flirteaza. Deasemena, feţele zimbitoare sunt considerate a fi mai
atractive decit cele neutre si acest efect poate fi limitat de situatii cind atentia sociala este
directionata catre persoana care recepteaza zimbetul. Este curios faptul ca activarea
cortexului orbito-frontal din creer, asociata cu stimulii valorilor de recompensa si
gratitudine,  poate fi imbunatatita prin perceptia unei feţe atractive si zimbitoare, indicind
faptul ca putem mari nivelul de apreciere al interlocutorului nostru printr-o fata
zimbitoare si atractiva. Cu totate acestea, este de asteptat faptul ca ratingul va fi mai mare
in cazul unui zimbet directionat catre o persoana de sex opus.[4]
 Cashdan E. sustine ca in situatii tensionate, barbatii
zimbesc mai putin iar femeile tind sa zimbeasca mai mult. Deasemena, barbatii zimbesc
mai putin atunci cind ocupa un rol dominant, fie in societate, familie sau intr-un grup de
lucru. Chiar si in interviurile simulate, daca rolul barbatului este unul dominant el are
tendinta sa zimbeasca cit mai putin posibil. Acest lucru, nu sugereaza nimic altceva decit
faptul ca zimbetul apare a fi mai benefic pentru femei decit pentru sexul opus. [5]

Intr-un studiu efectuat de Marc Mehu, Anthony C. Little, Robin I. M. Dunbar intitulat
“SEX DIFFERENCES IN THE EFFECT OF SMILING ON SOCIAL JUDGMENTS:
AN EVOLUTIONARY APPROACH”, autorii au demonstrat faptul ca:

1. Femeile sunt mai putin vulnerabile la influenta zimbetului, in special cint este cazul sa
evalueze un barbat.Acest lucru insa contravine ideii precum ca femeile sunt mai sensibile
la limbajul nonverbal. Dar cercetatorii explica acest lucru prin faptul ca daca femeile pot
recunoaste emotiile prin prisma expresiilor faciale mai bine decit barbatii, nu inseamna ca
ele sunt si mai influentate de acestea. Din perspectiva interpersonala, indentificarea unei
emotii poate fi mai putin periculoasa decit exprimarea preferintelor sociale, care mai
tirziu ar putea avea consecinte mult mai serioase. Acest lucru este determinat  si de 
natura prudenta a femeilor. Este stiut faptul ca femeile sunt mai selective in alegerea
partenerului si crearea unei relatii, cu scopul de a evita potentialii parteneri periculosi din
punct de vedere social.

2. Cea de a doua concluzie este ca in termenii alegerilor sociale, femeile pot mai bine sa
profite de pe urma zimbetului. Eficienta zimbetului in influentarea prorpiei imagini,
denota utilitatea acestuia in relatiile inter-sexuale. Aceasta concluzie, combinata cu faptul
ca femeile in general zimbesc mai mult decit barbatii, poate fi o evidenta a faptului ca
zimbetul este o strategie de prezentare personala. Cercetatorii recunosc insa faptul ca
chiar daca ei au aratat ca zimbetul afecteaza trasaturile individuale, ei nu pot spune daca
afectarea se produce  intr-o maniera onesta sau mai putin onesta, totul depinde de
persoana, relatia dintre indivizi si scopul emitatorului.
Urmatorul post va fi despre diferentele individuale si aspectele culturale

[1] Soojin Susan Oh SARS – 013 12.15.2000 “Explanation for the Gender Differences in
Expressing Emotions”

[2] LaFrance M, Hecht MA. 1999. Option or obligation to smile: the effects of power and
gender on facial expression. In: Philippot,

P, Feldman RS, Coats EJ, editors. Pg. 45–70.

[3] KAREN L. SCHMIDT si  JEFFREY F. COHN ”Human Facial Expressions as

Adaptations: Evolutionary Questions in Facial Expression Research”; YEARBOOK
OF PHYSICAL ANTHROPOLOGY 44:3–24 (2001)

[4] Journal of Social, Evolutionary, and Cultural Psychology “SEX DIFFERENCES IN

THE EFFECT OF SMILING ON SOCIAL JUDGMENTS: AN EVOLUTIONARY
APPROACH” by Marc Mehu, Anthony C. Little, Robin I. M. Dunbar

[5]  Cashdan, E. ” Smiles, speech, and body postures: How women and men display
sociometric status and power”.

7 emotii de baza: Disprețul
Posted: June 23, 2010 by Adriana in 7 emotii de baza, Microexpresii
Tags: dispret, ekman, emotie, J.Gottman, microexpresii faciale
8

Disprețul este o emoție care încă nu a fost pe deplin recunoscută ca făcînd parte din
emoțiile de bază ale omului, a căror exprimare la nivel facial este universală. Paul Ekman
recunoaște că încă are dubii în privința acestei emoții, deși sunt suficiente argumente pro.

Disprețul este o emoție intensă sau atitudine față de cineva sau ceva inferior sau lipsit de
valoare, fiind similar cu indignarea. Apare și în momentele cînd  oamenii sunt
sarcastici[1].  Robert C. Solomon situează disprețul la acelaș nivel cu resentimentele și
mînia. Diferența dintre acestea fiind faptul că resentimentul este direcționat către un
statut sau individ situat pe un  nivel mai înalt, mînia către subiecți aflați la un nivel egal
iar disprețul este direcționat către indivizi sau acțiuni mai prejoase de statutul celui care
simte această emoție. Disprețul este adesea provocat de o senzație de mînie și dezgust[2].
Diferența dintre dispreț și dezgust constă în faptul că dezgustul ține mai mult de simțul
gustativ sau tactil, pe cînd disprețul este raportat doar la oameni și acțiuni.
Pentru a releva importanța citirii acestei emoții în procesul de comunicare, consider
relevante studiile lui J.Gottman, despre care am menționat și într-un post anterior.
Gottman a făcut un studiu extraordinar referitor la interacțiunea maritală a cuplurilor
căsătorite.  El a început sa faca inregistrari video relațiilor de cuplu pentru a studia cum
interactionează acestea. Studiind expresiile faciale ale participanților, Gottman era
capabil să prezică 90% care cupluri vor ramîne casatorite și care vor divorța cîțiva ani
mai tîrziu. În cartea Blink: The Power of Thinking Without Thinking[3] Gottman susține
că sunt 4 reacții emoționale majore care sunt distructive pentru un cuplu: defensiva,
blocajul, critica și disprețul. Din toate acestea Gottman consideră disprețul cea mai
importantă dintre reacții[4]. Soțiile ale căror soți manifestau dispreț:

 Se simțeau inutile
 Credeau că problemele lor nu ar putea fi rezolvate
 Credeau că relația lor de cuplu are probleme conjugale severe
 S-au îmbolnăvit de multe ori în decursul următorilor patru ani

Disprețul, la fel ca și celelalte emoții poate varia în intensitate la fel precum și dezgustul.
Paul Ekman presupune că este o extremă mai înaltă în dezgust decît în dispreț.

Spre deosebire de dezgust, care este în mod evident o emoție negativă, senzațiile simțite
în timpul manifestării disprețului nu sunt în mod inerent neplăcute. Această emoție este în
raport direct cu statutul persoanei care o manifestă. Cei care sunt siguri pe statutul lor pot
manifesta dispreț și să își afirme superioritatea asupra altora. Disprețul poate fi însoțit
adesea de o formă ușoară de furie sau supărare.
Cum recunoaștem disprețul

Figura 14. Ex-președintele SUA surprins în timpul manifestării unei expresii de dispreț

Disprețul este unica microexpresie ce apare doar pe o parte a feței, de obicei în jurul
colțurilor buzelor. Această expresie este una dintre cele mai subtile și greu de remarcat.
Cînd disprețul apare pe față, el va apărea fie în partea dreaptă fie în partea stîngă a
buzelor, niciodată în ambele părți[5].

Disprețul are caracteristic un colț al buzelor ridicat, direcționat spre urechi (Fig. 14).
Disprețul manifestat de ex-președintele RM Vladimir Voronin, în cadrul unei conferințe
de presă susținută în Noiembrie 2009. V.Voronin vorbește despre preşedintele Consiliului
Coordonator al Audiovizualului, G. Gorincioi. La adresa acestuia V.Voronin utilizează
cuvinte precum ”merzavetz”, ”tip periculos” etc..

[1] http://en.wikipedia.org/wiki/Contempt

[2] Ekman, P., & Heider, K. G. (1988). The Universality of a Contempt Expression: A
Replication. Motivation and Emotion, pg. 303-308

[3] Blink: The Power of Thinking Without Thinking autor Malcolm Gladwell

[4] http://en.wikipedia.org/wiki/John_Gottman

[5] http://danielakawmd.wordpress.com/2010/03/21/micro-expressions-an-in-depth-look/

7 emotii de baza: Teama
Posted: May 29, 2010 by Adriana in 7 emotii de baza, Microexpresii, Teza de master
Tags: amigdala, daniel goleman, emotii de baza, frica, teama
2

Frica este un răspuns emoţional la o ameninţare percepută. Este un mecanism de

supravieţuire de bază care apare ca răspuns la un stimul specific, cum ar fi durerea sau
ameninţare de pericol. Unii psihologi, cum ar fi John B. Watson, Plutchik Robert, şi Paul
Ekman au sugerat că frica este una dintre emoțiile înnăscute de bază. Frica nu trebuie
confundată cu anxietatea, care apare de obicei în lipsa unei amenințări externe [1].

Frica diferă de surpirndere prin trei moduri importante :

 1. Frica spre deosebire de surprindere este o experiență teribilă. Dacă surpriza
poate fi placută sau neplacută, tema, chiar și cea mai ușoară este neplăcută fiind
uneori cea mai traumatică și toxică din toate emoțiile.
2. Frica poate surveni și față de lucrurile sau fenomenele familiare care nu
prezintă nimic nou și evoluția cărora o putem anticipa: teama de dentist, de a
vorbi în public etc.. Cînd frica este simțită brusc, atunci nu este o anticipare a
pericolului frica fiind asociată simultan cu răul. Astfel, deseori pe durata acesteia
este experimentat și un amestec de surpriză.
3. Durata. Surpriza este cea mai scurtă emoție în durată. Teama neprevăzută,
asociată simultan cu răul,  este însoțită la început de surprindere, dar însăși
sentimentul de frică apare pe parcurs și poate dura mult timp chiar și după
producerea evenimentului.

Frica poate fi urmată de orice altă emoție sau de nici una. Individul poate deveni nervos
și furios atacînd sursa provocatoare se teama, sau poate fi dezgustat de a se poziționa într-
o asemena ipostază. Tristețea poate urma frica în cazul în care prejudiciul ei este de lungă
durată și cu alte implicări emoționale.

Fericirea poate fi deasemena urmată de frica. Unii oameni sunt capabili să se bucure de
emoţie de frică. Ameninţare de prejudiciului este o provocare care este palpitanta si are și
scop. Astfel de oameni sunt numiți ca fiind curajoși sau îndrăzneți. Ei pot fi soldați,
alpiniști, jucători, conducători auto etc..

Manifestarea sentimentului de temă pe față

Microexpresiile predominante în momentul emoției de teamă sunt[2] :

-          Sprîncenele sunt ridicate (1) și aduse spre centru (Fig. 6)

-          Ridurile de pe frunte  sunt plasate pe centru, nu pe toată suprafața frunții precum
la emoția de surprindere (Fig. 6)

-          Pleoapa superioară este ridicată iar cea inferioară adusă puțin în sus și
încordată(A) (Fig 7)

-          Gura este întredeschisă iar buzele tensionate și întredeschise(A)  sau întinse și
trase înapoi(B) (Fig 8 )

Figura 7. (A) Teama. (B) Stare neutră. (C) Surprindere

Figura 8. (A) și (B) Două tipuri diferite de manifestare a fricii la nivelul gurii.
(C)Surprindere. (D) Stare neutră.

Ca și în cazul surprinderii, frica poate manifesta doar unul sau toate odată din elementele
menționate mai sus. Totul depinde de gradul de intensitate al emoției, de stilul de
exprimare a persoanei și de ocurențele în care se produce emoția.

La nivel cerebral

Frica este emotia care excita cel mai puternic amigdala. Amigdala este o
zona in forma de migdala din regiunea centrala a creerului, care
declanseaza reactiile de lupta, fuga sau inhibitie in fata primejdiei.  Cind
intra in stare de alarma, sistemele extinse de circuite ale amigdalei pun
stapinire pe puncte cheie din creer, indrumindu-ne gindurile, atentia si
perceptia spre ceea ce ne-a stirnit teama. Devenim instinctiv mai atenti la
chipurile oamenilor din jur, cautam zimbete sau privir incruntate care ne
pot ajuta sa intreprindem mai bine semnele primejdiei sau care ne poate
semnaliza intentiile cuiva(3).

[1] http://en.wikipedia.org/wiki/Fear
[2] „Unmasking the face” Paul Ekman,Wallanve V. Friesen, Maloor Books,
Cambridge,2003

[3] ” Inteligenta Sociala” Daniel Goleman, Curtea Veche, Bucuresti 2007

Sapte moduri pentru a identifica un mincinos

Posted: June 24, 2010 by Adriana in Minciuna
Tags: expresii, identificare minciuna, liar, mincinos, Minciuna
7

In cazul in care nu sunteti siguri daca interlocutorul

Dvs spune adevarul, FoxNews propune 7 metode pentru a identifica acest lucru :

1. Atentie la cum interlocutorul tau isi aminteste unele lucruri!!! Mincinosii nu

uita niciodata ceea ce au de spus, dar ei se pot da de gol prin declaratii
contradictorii. Ei sunt deasemena predispusi sa schimbe cit mai repede subiectul.
O alta subtilitate este faptul ca cel care minte, are intotdeauna raspunsul gata
pregatit si isi “aminteste” cu exactitate chiar si cele mai neinsemnate detalii. O
persoana care spune adevarul nu va acorda niciodata atentie detaliilor(de ex: in ce
era imbracat, cum era timpul afara etc.) si ii va lua ceva timp sa si le aminteasca.
2. Atentie la limbajul nonverbal!!! Cei care mint simt totdeauna nevoia sa se joace
cu o suvita de par, sa se scarpine la nas, sau sa isi roteasca ochii in diferite parti
(de obicei in partea dreapta). Deasemena, mincinosilor le vina greu sa inghita sau
pot clatina capul dupa ce o asertiune falsa a fost spusa. Dupa ce subiectul in sfirsit
a fost schimbat, veti observa ca ei devin mai fericiti, mai usurati, se simt mult mai
confortabil iar uneori pot ride nervos.
3. Atentie la defensive!!! Mincinosii totdeauna vor privi cu suspiciune orice
afirmatie, comentariu sau parere pe care o spui referitor la asertiunile lor. La cea
mai mica suspiciune ca banuiesti ceva ei sunt gata sa arunce cu acuzatii asupra ta,
 cel mai des inputind faptul ca nu ai incredere in ei. Deasemenea ei vor incepe a
vorbi mult, simtind nevoia sa ofere explicatii.
4. Atentie la microexpresii!!! Mincinosii nu pot sa isi controleze microexpresiile.
Mintind, ei pot manifesta clipiri nervoase a pleoapelor. Mina va incerca in
permanenta sa atinga fata, indeosebi, atunci cind se simt vinovati sau anxiosi, ei
au tendinta sa-si atinga gura. In principiu, ei o duc bine la capitlul zimbete false.
5. Atentie la « nasul lui Pinochio »!!! Specialistii sustin ca atunci cind individul
spune o minciuna, creste ritmul cardiac, respectiv inima pompeaza mai mult singe
iar singele suplimetar se aduna la nas. Acesta, la rindul sau va deveni mai dilatat
cu aproximativ un milimetru. Deasemenea, mincinosii tind sa-si atinga virful
nasului atunci cind se simt cu musca pe caciula.
6. Atentie la ochi !!! Un individ care minte, nu poate sa-si fixeze privirea intr-un
singur loc, el va privi permanent in jurul sau, cu precadere in partea dreapta. Daca
o persoana spune adevarul va privi mai mult in partea stinga, intrucit emisfera
stinga este responsabila de informatioa stocata in memorie iar emisfera dreapta
tine mai mult de creativitate, improvizatie etc.. (Mai multa informatie despre cum
functioneaza emisferele gasiti aici. Despre semnificatia directiei in care este
indreptata privirea : aici)
7. Atentie la tonul vocii !!! Cu cit miza este mai mare, cu atit mai mult cel care
minte se teme sa nu fie prins. Rata discursului poate fi diversa, de la cuvinte
rostite repede si pe un ton inalt la pauze de genul “hmm”, “ahh” etc.. Adesea un
mincinos poate aparea pompos si monoton, repetind acelas raspuns de mai multe
ori chiar daca nu i-i ceri acest lucru.

Detectarea minciunii: Mituri si adevaruri

Posted: April 20, 2010 by Adriana in Minciuna
Tags: fluctuatii vocale, intuitie, lie detector, Minciuna
1

Detectarea minciunilor in procesul de comunicare nu este

atât de ușoara precum ar părea la prima vedere. O’Sullivan a efectuat un experiment pe
20.000 de oameni pentru a testa capacitatea lor de a detecta minciunile, şi doar 50 dintre
ei au acumulat un punctaj suficient de mare pentru a putea fi numiti adevarati Lie
Detector-i. O’Sullivan considera ca unul din principalele motive ar putea fi faptul ca
exista foarte multa dezinformare in jur despre modul in care pot fi detectate minciunile.

Aldert Vrij si colegii săi, oferă indicații cu privire la semnalele nonverbale care ajuta sau
nu la detectarea minciunii. Astfel câteva mituri in detectarea minciunii sunt:
 1. Oamenii se agita si privesc in alta parte când mint. Acest lucru scrie in multe
manuale si carti din domeniul nonverbalului, chiar daca este o pista greșita in
detectarea minciunii.
2. Semnele clasice de dectare a minciunii, precum tremurul vocii, vorbitul cu
întreruperi, dilatarea pupilei, nervozitate etc.. Aceste semnale ar putea fi valabile
la copii mici, care inca nu conștientizează ca limbajul nonverbal ii trădează atunci
când mint. In general un om matur este foarte sigur pe sine atunci când minte.
3. Este mai ușor sa detectezi minciuna la persoanele cu care ești in relații
apropiate. Acest lucru nu este întotdeauna valabil, caci noi ne-am deprins sa avem
inceredere in prieteni si in partenerul de viața, si ne este foarte greu sa acceptam
ideea ca am putea fi mintiti anume de ei.

Aceste mituri sunt create in primul rând prin faptul ca suntem prost informați de
cultura populara in care suntem educați si, in al doilea rând, noi credem ca arătam aceste
semne când noi suntem cei care mințim – dar asta nu este așa. Cercetările psihologice, ne
dezvăluie alte criterii care trebuie luate in considerație in detectare minciunii:

1. Principala cheie consta in diferentele individuale. Comportamentul unor oameni

arata de la natura onest pe când al altora, dimpotrivă, pare intotdeauan ca ascunde
ceva. Acest lucru nu iti va spune care dintre ei minte. Persoanele introverte sau
social nervoase, au tendința de a privi si a se comporta ca si cum ar minți atunci
când defapt nu mint. Modul cel mai bun pentru a nu da greș este sa facem
comparații. Este posibil sa depistam declarațiile false atunci când ele sunt
comparate cu cele care suntem siguri ca sunt adevărate.
2. Micro-expresiile. Un bun detector de minciuni va putea surprinde si cele mai fine
miscari faciale care scot la iveala o minciuna. Este însa destul de problematica
depistarea acestor expresii întrucât ele se manifesta la nivel “micro”.
3. Fluctuațiile vocale ar putea fi o evidenta a minciunii. Uneori este destul de
ușor sa detectezi afirmațiile false prin intermediul vocii. Ochii sunt considerați a fi
relativ ușor de controlat si ar fi mai bine daca nu le-am acorda atenție.
4. Am putea detecta mai ușor o minciuna daca ne-am baza pe intuiție. Implicita sau
in mare parte inconștienta, intuiția poate fi mai eficienta procesele conștiente si
directe de analiza.
5. Minciuna in sine este un lucru greu. Actul de a minti poate exercita  presiuni
cognitive inalte asupra individului care minte. Astfel exercitarea unei presiuni
mai mari asupra unui presupus mincinos, poate ajuta in detectarea adevarului[1].

Tipuri de minciuni
Posted: March 31, 2010 by Adriana in Minciuna, Teza de master
1

Philippe Turchet a identificat urmatoarele tipuri de minciuni:

• Minciuna de supraevaluare
Minciuna de supraevaluare este o etapă obligatorie de afirmare a identităţii individului
socializat. Reuşita socială implică şi nevoia de a acţiona pentru a reuşi social fapt pentru
care individul se proiectează în ceea ce doreşte să devină.

Lumea în care trăim este cea care ne-a pus în încurcătură, aducându-ne în faţa unei
alternative dificile. Pentru fiecare din acţiunile noastre suntem nevoiţi să alegem între
onestitate, care ne învaţă lecţia umilinţei şi obiectivul reuşitei personale, ce ne obligă să le
spunem celorlalţi că valorăm mai mult decît suntem.
Minciuna de supraevaluare este însăşi esenţa sistemului social. Ea dă sens pricipiului
reuşitei sociale. Reuşita cultivată în noi de la vîrsta cea mai fragedă trece printr-o
programare a imaginii noastre proiectate spre fiinţa superioară care dorim să devenim,
care încercăm să devenim dar care nu suntem încă. Frenezia consumistă nu este
întemeiată pe nimic altceva decît pe promovarea imaginii. Omul ajunge să se îndatoreze
pentru ca persoanele din jurul lui să creadă că el este într-adevăr ceea ce pare a fi.
Sociologele americane Joan Harvez şi Cynthia Katy au ajuns la o concluzie vorbind
despre „complexul impostorului”. În opinia lor, sprijinită pe studii specializate, cu cît un
om accede la o poziţie mai importantă în ierarhia socială, cu atît este mai angoasat,
considerînd că ocupă un post pe care nu îl merită .
Omul se supraestimează şi işi lucrează promovarea socială, minciuna de supraevaluare
permiţînd oricui să fie „cineva”. Individul se confruntă pur şi simplu cu situaţii în care,
pentru a ieşi basma curată, alege, din tot arsenalul mijloacelor de care dispune, să se
supraevolueze.

• Minciuna de încuviințare
Minciuna de încuviințare este o minciună socială ce constă în a nu-ţi contrazice
interlocutorul niciodată de teamă ca relaţiile cu ceilalţi să nu fie perturbate din această
cauză.
Minciuna de încuviințare riscă să apară de fiecare dată cînd stabilitatea situaţiei este
preferabilă modificării sale, în numele unor motive personale. Se consideră a fi o
minciună din laşitate şi un simptom al ipocriziei.

• Minciuna prin omisiune

Minciuna prin omisiune se numără printre minciunile aparent lipsite de importanţă care
antrenează individul în falsificarea realităţii prin faptul că nu o expune în mod exhaustiv.
Un exemplul poate fi situaţia cînd cineva recunoaşte că s-a întors tîrziu seara trecută
acasă, dar evită să spună cu cine a fost.