Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

George Călinescu în studiul Estetica basmului consideră că această specie literară cu lume
fantastică nu este decât o oglindire a realităţii; basmul este o transpunere în fantastic a
realului; are aşadar, un caracter alegoric.
Clasificarea basmului:
- basme fantastice cele mai semnificative şi mai răspândite, desprinse de regulă din mit, cu o
pregnanţă a fenomenelor miraculoase ( Prâslea cel voinic şi merele de aur )
- nuvelistice având ca punct de pornire snoava, în narațiune semnalându-se o puternică
inserţie a aspectelor reale, concrete de viaţă ( Povestea unui om leneş )
- animaliere provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, chiar
despre plante sau unele obiecte simbolice (Capra cu trei iezi )
După autor, basmele pot fi populare -creație a colectivității anonime- aparţinând creaţiei cu
autori necunoscuţi, sau basmul culte- creație a unui autor cunoscut-, cu autori consacraţi
(Petre Ispirescu, Ion Creangă, Mihai Eminescu ).
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fară de moarte – este un basm cules şi publicat de Petre
Ispirescu, cu un final trist: moarte eroului. Semnificaţia este filozofică: trecerea ireversibilă a
timpului şi imposibilitatea omului de a ieşi din limitele unei existenţe date. Atunci singura
fericire rămâne bucuria măruntă a vieţii si capacitatea omului de a face bine, de a fi iubitor,
prietenos.
Basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fară de moarte se încadrează în genul epic, iar ca
specie literară este un basm popular cules şi publicat de Petre Ispirescu. Împletirea
elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul ca specific străvechi al basmelor, însă
şi în această creaţie populară se manifestă idei filosofice din mitologia romanească referitoare
la condiţia omului în univers, la viziunea despre viaţă şi moarte.Basmul îmbină supranaturalul
popular cu profunde concepţii filosofice şi mitologice, de unde reiese originalitatea unică a
acestei creaţii.

Nasterea eroului se integreaza motivului "nasterii miraculoase", prevestind un destin

exceptional. Mai mult, eroul accepta sa vina pe lume cu un singur scop: acela de a avea
"tinerete fara batrânete si viata fara de moarte", cautarea acestui ideal este, de la bun început,
singura menire a vietii sale.
Alegerea calului si armelor în vederea "marii calatorii" face parte dintre probele pe care eroul
trebuie sa le treaca în procesul initiatic. Animalul nazdravan ce-i va fi calauza si sfetnic
eroului trebuie sa fie descoperit în rândul animalelor obisnuite. înfatisarea sa este menita sa
induca în eroare: el pare cel mai batrân si mai bolnav dintre toti caii. Adevarata sa natura, de
animal nazdravan, se reveleaza doar celui menit sa-i fie stapân, eroului, celui ales în vederea
cautarii "tineretii fara batrânete si vietii fara de moarte". Faptul ca eroul ia armele si calul
folosite de tatal sau în tinerete accentueaza caracterul de "proba a maturitatii" pentru
încercarea eroului, cel care va trebui, în mod normal, sa-i urmeze tatalui sau la tron, în calitate
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

de tânar împarat. Astfel, ritul de initiere a unui tânar ce urmeaza sa treaca în categoria
adultilor devine si un rit de înscaunare.
Calul nazdravan, cel ce îl ajuta pe erou sa treaca încercarile grele ale parcursului initiatic, este
o aparitie caracteristica basmelor, însa el apare si în poezia riturilor de trecere, mai ales în
aceea a cântecelor rituale funerare, ca animal-calauza spre "lumea de dincolo", facilitându-i
omului ultima si "marea trecere".
Teritoriile strabatute de erou înainte de a ajunge în tara "tineretii fara batrânete si vietii fara
de moarte", respectiv teritoriile pazite de Scorpie si Gheonoaie, sunt "zone de trecere", hotare
între doua lumi: cea "muritoare" si aceea a nemuririi. Ele sunt pazite de aparitii monstruoase,
echivalente anticului Cerber: Scorpia, Gheonoaia, fiarele padurii care înconjoara palatul
"tineretii fara batrânete si vietii fara de moarte" joaca un astfel de rol, de "monstri pazitori ai
pragului", care nu permit accesul în "lumea de dincolo" decât initiatilor. Oasele celor ce nu au
reusit sa depaseasca aceasta cea mai dificila proba initiatica - confruntarea cu "monstrii"
pazitori ai hotarului între cele doua lumi – albesc câmpia stapânita de Gheonoaie. Odata
înfrânti, deci "umanizati" de catre erou, "monstrii" se transforma în adjuvanti ai acestuia si îi
deschid calea spre "tarâmul nepamântean".
Tara "tineretii fara batrânete si vietii fara de moarte "are toate datele unui tarâm paradisiac:
palatul stralucitor al zânelor se afla pe o pajiste plina de flori, unde "este vesnic primavara".
Este o lume a totalei armonii, unde grijile, necazurile, preocuparile existentei "muritoare" nu
exista. Este "tara fara dor", a deplinei uitari din cântecele rituale funerare, "Insula Fericitilor"
din mitologia greaca. Pentru a reveni la conditia umana, "pamânteana" trebuie sa treci
prin"Valea Plângerii", un alt "teritoriu de trecere" între doua lumi, de data aceasta al de-
caderii din conditia paradisiaca. Vietuirea în lumea "tineretii fara batrânete si vietii fara de
moarte" presupune o interdictie, similara celei impuse de Divinitate omului în stare edenica -
precum biblicului Adam. Încalcarea interdictiei - un alt element structural important în basme
- atrage , dupa sine pierderea starii paradisiace.
Finalul tragic este unul mai putin obisnuit în basme. În majoritatea cazurilor acest moment
apare în partea de început a basmului si are un rol functional, acela de a dezlantui o intriga, de
a introduce o actiune si, dupa un nou parcurs initiatic, starea paradisiaca este recucerita,
basmul încheindu-se cu o formula de tipul "si au trait fericiti pâna la adânci batrâneti".
În cazul basmului Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte încalcarea interdictiei de a
intra în "Valea Plângerii" atrage o regresiune progresiva în nivelul premergator initierii, în
lumea "profana" condamnata la suferinta si mortalitate. Primul semn al intrarii eroului în
"Valea Plângerii" este tocmai "dorul" de parinti, atribut specific al conditiei umane. Drumul
sau spre palatul parintilor este o copie în negativ a parcursului initiatic prim, dupa cum "tara
fara dor" a Tineretii fara batrânete si vietii fara de moarte este o imagine cu "semn întors" a
"tarii de dor". Apropierii de tarâmul zânelor (un spatiu al "sacrului"), zborului calului
nazdravan spre palatul tineretii eterne li se opune un drum anevoios, marcat de îmbatrânirea
progresiva, "primavara vesnica" din "tara fara dor" apare în contrast cu paraginirea celuilalt
palat, al parintilor eroului iar la capatul acestui drum asteapta moartea. Încalcarea interdictiei,
având drept consecinta pierderea starii paradisiace a nemuririi, poate fi înteleasa drept o
"ratare" a initierii, o neputinta a eroului de a-si depasi propria conditie -"ratare" atribuita de
obicei în basm "falsilor eroi". Drept contraargument se poate afirma ca "falsii eroi" nu reusesc
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

niciodata sa-si depaseasca propria conditie, ceea ce nu este cazul eroului din Tinerete fara
batrânete si viata fara de moarte.
Depasind termenii unei interpretari simpliste, o cercetare mai atenta semnaleaza un alt aspect:
finalul tragic al basmului depaseste structurile mitice si ritualice (matricea originara a
basmului) si, revalorificându-le într-un alt context, adauga o dimensiune metafizica, nascuta
din aceeasi dorinta de explicare a lumii, universului si existentei ca si mitul. însa de data
aceasta nostalgia starii paradisiace este exprimata alaturi de neputinta realizarii ei, de
constiinta limitelor umane în confruntarea cu destinul.
Paralelismul minutios al celor doua parcursuri initiatice - toate episoadele se repeta,
accentuând, pe de o parte, drumul spre o plenitudine existentiala, spre tinerete si viata vesnica,
pe de alta parte, decrepitudinea, istoricitatea, perisabilitatea, îmbatrânirea - pune în evidenta
pregnanta acuta a revelatiei tragice. Cele doua lumi, împreuna cu cele doua drumuri, sunt
prezentate antitetic, marcând revelatia-limita a fiecareia dintre ele: viata eterna si moartea.
Astfel, drumul, parcursul integral strabatut de erou apare ca un cerc ce se închide, un ciclu
existential complet.
Experienta initiatica se desavârseste nu numai prin cunoasterea plenitudinii absolute, a
conditiei divine (la care eroul accede prin casatoria cu zâna, stapâna a "lumii de dincolo",
casatorie vazuta ca o comuniune cu aceasta lume) ci si prin cunoasterea suferintei, a "dorului"
si mortalitatii. La capatul celui de-al doilea drum eroul este asteptat de o alta "mireasa",
moartea, sora, în oglinda celor doua existente, a zânei "tineretii fara batrânete ". Pierderea
conditiei paradisiace aduce o cunoastere desavârsita a conditiei umane. Initierea esuata pe
plan transcendent (nemurirea este rezervata doar zeilor) este aprofundata în cel contingent, iar
pierderea statutului de "erou" îl desavârseste pe cel de om. Redevenit un ins oarecare, supus
batrânetii si mortii, eroul devine un exponent al experientei general umane, cu atât mai mult
cu cât reîntoarcerea sa la conditia de muritor are loc dupa trairea (chiar daca temporara) a
experientei absolutului. Aceasta interpretare cu semn schimbat a initierii, a mortii si nemuririi
se înalta, împreuna cu eroul sau, la dimensiunile "tipului" - nu ale celui divin, ci ale celui
uman, cu o desavârsita asumare si întelegere a conditiei umane, cu limitele si vicisitudinile
acesteia.

Omul, înţelegem, poate năzui oricât de mult şi oricât de sus, poate atinge cote nebănuite de
iscusinţă, perseverenţă şi curaj, poate atinge forme nebănuite de fericire pentru el şi semenii
săi, dar toate acestea trebuie să se realizeze în deplină cunoştinţă a condiţiei sale de fiinţă
muritoare.
Înţeles astfel, basmul devine o pledoarie strălucită, rostită limbajul fabulos – simbolic al
basmului folcloric, pentru acceptarea deliberată a locului ocupat de om în lume şi în univers,
încetând adică să mai fie doar o poveste de divertisment şi conţinând un substrat didactic –
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

moralizator de mare profunzime filozofică, perfect „absorbit în fapte, fără nici o intervenţie
discursivă”.
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte arată tocmai dorinţa omului după o viaţă
veşnică, şi în acelaşi timp fericită (întrucât tinereţea este tocmai icoana vieţii frumoase, atunci
când neputinţa pare să fie departe). Acest ideal al omului, ilustrat de scriitorul român, devine
o realitate numai în Hristos. Prin învierea Sa din morţi, Hristos dă omului comoara cea mai
mare: “Ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”(Ioan 3,15). Viaţa
veşnică nu este un mit ci în Hristos devine un adevăr de necontestat. Astfel că pentru cei care
vor trăi după Evanghelia lui Hristos moartea trupească va fi o trecere către un ideal mult dorit,
către viaţa cea adevărată şi fără de moarte.
Probabil nici Petre Ispirescu nu a realizat cât adevăr se ascunde în ficţiunea basmului său,
dacă e privit din punct de vedere creştin. Astfel tânărul care primeşte taina “tinereţii fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, mergând în acea frumoasă ţară (am putea spune că este
vorba de viaţa în Hristos sau viaţa traită după porunci) primeşte însă ca sfat să nu mergă într-o
anumită pădure, pentru a nu i se face dor de casă şi a pierde astfel starea dobândită. Într-o
viziune creştină ceea ce reprezintă pădurea este păcatul, care aduce aminte de viaţa pacătoasă
de mai înainte, şi-l face pe om să cadă din harul lui Dumnezeu.
Din păcate basmul se sfârşeşte tragic, prin întoarcerea tânărului la casa părintească, unde nu
găseşte ceea ce şi-a imaginat ci acolo pierde şi tinereţea şi viaţa, în doar căteva momente.
Dorind după plăcerea păcatului, unii oameni renunţă la viaţa virtuasă doar că întorcându-se la
păcat nu găsesc deloc satisfacţia pe care o aşteptau, dar pot pierde atunci pentru totdeauna
fericirea şi viaţa veşnică.
Protagonistul basmului care îi fascinase pe Mihai Eminescu (a carui interpretare se bazeaza pe
metafora lui Fat-Frumos ca întruchipare a „geniului national“, construind sintagma „omul
pururi tânar“) si pe Constantin Noica (pentru care basmul este un model ontologic al vietii
însesi), Tinerete fara batrânete, cauta nemurirea, o dobândeste si o pierde, facând totodata si
experienta tragica a reintrarii în timpul sau. Nucleul interpretarii rezida în viziunea aventurii
lui Fat-Frumos ca o încercare de a-si depasi conditia; destinul individului, chiar marcat  de o
vointa superioara, poate fi modificat sub incidenta întâmplarii. În acest fel, accentul
interpretarii cade pe cauza schimbarilor, pe catalizatorul lor – determinatiile – care intervine
în destinul omenesc, lasând pe al doilea plan destinul însusi“.
Făt Frumos apare aici ca un învingător de monştri. Însă, în ceea ce am prezentat, s-a putut
remarca motivul calului. Este vorba despre calul năzdrăvan, unul dintre atributele lui Făt
Frumos ca ipostază a Sfîntului Soare. Calul are capacitatea de a vorbi. La început,
este răpciugos şi bubos şi slab, dar apoi se transformă, îi apar patru aripi. El seamănă cu
pegasul grecesc, care a fost de asemenea un cal înaripat. Dar vedem încă o asemănare, şi mai
izbitoare, cu un motiv din mitologia greacă. În cazul de faţă, se poate remarca asemănarea cu
mitul despre Bellerofon. Acesta a săvîrşit nişte fapte eroice la fel ca şi Făt Frumos din basmul
nostru, tot cu ajutorul unui cal năzdrăvan, Pegas. Calul năzdrăvan al lui Făt Frumos este o
făptură mitică de străveche creaţie locală.[14] Apare în mai multe basme, în care, de obicei,
tocmai lui Făt Frumos îi datorează isprăvile sale, el scăpîndu-l adesea de primejdii.
Asemănarea cu mitul despre Bellerofon se vede şi în cazul luptei cu Scorpia şi Gheonoaia.
După cum spune basmul, calul îl înalţă pe erou sus, ceea ce înlesneşte lupta. Bellerofon a ucis
monstrul numit Himera tocmai cu un asemenea ajutor al lui Pegas.
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

Apare  încă  un motiv care pare să fie influenţat de miturile Greciei antice. Scorpia şi
Gheonoaia sînt, după basm, două surori. Motivul a doi monştri feminini de felul surorilor
apare în Odiseea (Scilla şi Haribda). Dacă ne oprim asupra problemei monstrului, basmul
nostru conţine şi un motiv de iniţiere. Simbolistica monstrului este una  destul de bogată.
Important este aici faptul că rostul monstrului este de a provoca la efort, la stăpînirea fricii,
la eroism. Acesta este sensul în care intervine el în numeroase rituri iniţiatice.[15]Se vede,
aşadar, asemănarea cu nimfele. În ce priveşte simbolistica eroului – întîia victorie a eroului
este cea pe care o va repurta asupra lui însuşi.[16] Isprăvile lui Făt Frumos în general, nu
doar în acest basm, sînt nişte fapte de natură iniţiatică. Motivul al doilea din acest basm se
leagă de o interdicţie. Interdicţia constituie un motiv larg răspîndit, independent de timp. În
basmul nostru este interzisă păşirea într-un loc. Asemenea motive se întîlnesc în cîteva basme
în care unei fete sau unui bărbat i se încredinţează cheile casei cu voia de a intra în toate
camerele afară de una singură, dar interzicerea e călcată şi ea sau el trage după dînsa
consecinţe (obicinuit) rele.[17]Similar este şi motivul în care eroul se întîlneşte cu un lucru
ciudat în care se amestecă şi apoi trebuie să suporte consecinţele.