Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1.1.
1.1. Conta
Contabi
bililita
tatea
tea creat
creativ
ivăă între
între pe
perve
rvers
rsit
itate
ate şi pe
perfe
rfecţi
cţion
onare
areaa tehn
tehnic
icililor
or prin
prin
imaginaţi
1.2. Complexul motivaţional al dezvoltării tehnicilor de contabilitate creativă
1.1.
1.1. Contabi
Contabilit
litatea
atea creat
creativă
ivă între
între perve
perversi
rsitate
tate şi
şi perfecţ
perfecţion
ionarea
area tehn
tehnici
icilor
lor prin
prin
imaginaţie
1.1.
1.1. Contabi
Contabilit
litatea
atea creat
creativă
ivă între
între perve
perversi
rsitate
tate şi
şi perfecţ
perfecţion
ionarea
area tehn
tehnici
icilor
lor prin
prin
imaginaţie
1
M. Trotman, Comptabilite britannique, mod d'emploi, Economica, Paris, 1993
2
Citat de B.Raybaud-Turrillo si R. Teller în Comptabilite creative, Encyclope'die de gestion, Economica, Paris, 1996
3
H. Stolowy, Existe-t-il vraiment une comptabilite” creative?, Revue de droit comptable, decembrie 1994
4
Citaţi de N. Feleagă.
regrupări de operaţii tratate diferit faţă de dispoziţiile pentru fiecare operaţie considerată în mod
separat.5
• Definiţia cea mai substanţială îi aparţine însă lui Naser. 6
Conform acestuia, contabilitatea creativă este:
• procesul prin care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipulează cifrele
contabile
contabile şi, profitând
profitând de flexibili
flexibilitate,
tate, se aleg acele practici
practici de măsurare
măsurare şi divulgare
divulgare ce permit
permit
transformarea documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii
doresc;
• procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât să
permită “producerea” rezultatului contabil dorit.
Elementele prezentate demonstrează că, deşi există neînţelegeri în ceea ce priveşte
definirea contabilităţii creative, majoritatea cercetătorilor acceptă că, în esenţă, aceasta se
distinge prin două aspecte:
• în primul rând, ea presupune utilizarea imaginaţiei profesioniştilor contabili pentru
a traduce acele inovaţii juridice, economice şi financiare pentru care nu există, în momentul
apariţiei lor, soluţii contabile normalizate.
• în al doilea rând, montajele care decurg din această inginerie financiară sunt
iniţiate în funcţie de incidenţa lor asupra bilanţului şi rezultatelor întreprinderii.
„Majoritatea lucrărilor de specialitate prezintă semnificaţia negativă a contabilităţii creative
şi utilizarea ei cu scopul de a induce în eroare utilizatorii externi ai documentelor de sinteză.
Astfel, Griffiths
Griffiths afirmă că “orice firmă
firmă îşi trunchiază beneficiile.
beneficiile. Documentele de sinteză publicate
se întocmesc pe baza unor registre care au fost “aranjate”, de o manieră delicată, uneori chiar
ciopârţite. Cifrele prezentate investitorilor au fost în întregime manipulate cu scopul de a-i
proteja pe cei vinovaţi (gestionarii).7
Malo şi Giot atrag însă atenţia asupra faptului că nu trebuie să asimilăm, în mod automat,
contabilit
contabilitatea
atea creativă
creativă cu ceva negativ sau pervers.
pervers. Inovaţia contabilă
contabilă este necesară pentru a
ţine pasul cu evoluţiile economice, juridice şi sociale. “La originea sa, contabilitatea creativă este
virtu
virtuoas
oasă:ă: ea oferă
oferă conta
contabil
bilită
ităţii
ţii mijloa
mijloace
ce care
care să-i
să-i permi
permitătă să ţină
ţină pasul
pasul cu dezvol
dezvoltar
tarea
ea
crescândă a pieţelor şi proliferarea produselor financiare. Problema derivă din faptul că începe
să se manifeste rapid perversitatea instinctivă a oamenilor de afaceri.” 8
5
Citaţi de C. Hoarau în Leş utilisateurs de l'information financiere face la cre'ativite' ou l'imagination comptable,
Revue de droit comptable, 1995-2.
6
K. Naser, Creative financial accounting: its nature and use, Prentice Hall, 1993
7
I. Griffiths, New creative accounting: how to make your profits what you want to be, Londra, City Editeur, 1995
8
.L. Malb, H. Giot, L'e'lasticite' du resultat selon Ies dimensions temps et espace, Congresul AFC 1995
1.2. Complexul motivaţional al dezvoltării; tehnicilor de contabilitate creativă
9
K. Naser, op. cit. şi B. Raybaud-Turillo şi R. Teller îh “Comptabilite” creative”, op. cit.
10
Pentru detalii privind conflictul de interese (grupuri implicate, cauze şi efecte) a se consulta L. Malciu .Cererea şi
oferta de informaţii contabile, Editura Economică,Bucureşti, 1998
11
R.L. Watts, J.L. Zimmerman, Positive accounting theory, Prentice Hall International Inc., 1986
Ca urmare, pentru a obţine noi resurse sau pentru a finanţa noi achiziţii, companiile vor fi
tentate să utilizeze tehnici de finanţare “în afara bilanţului” (off-balance sheet financing
schemes).
De asemenea, procedurile contabile pot afecta gradul de lichiditate al firmei printr-un
proces politic. Procesul politic reprezintă o competiţie între indivizi în ceea ce priveşte transferai
de bogăţie.
Astfel, este posibil ca, în scopul de a evita presiunile din partea guvernului şi de a mări
subvenţiile acordate firmei, managerii să aleagă proceduri contabile care reduc profitul. Argenti 12
precizează, în acest sens, că societăţile nu sunt interesate ca rezultatele lor să arate foarte bine,
deoarece anunţarea unor profituri mari va avea drept consecinţă creşterea datoriei privind
impozitul pe profit şi a presiunii sindicatelor pentru majorarea salariilor.
Numeroşi cercetători au testat sensibilitatea politică a firmelor în raport cu mărimea
acestora. Zimmerman a confirmat, în 1983, ipoteza conform căreia firmele mari suportă costuri
politice mai mari decât firmele mici. Totuşi, a precizat că, în acelaşi timp, firmele mari
beneficiază de o serie de avantaje politice (de exemplu: contracte guvernamentale,
restricţionarea importului de produse similare etc), care vin să compenseze costurile politice
mari. Ball şi Foster au demonstrat că, pe lângă mărimea firmei, procesul politic este afectat şi de
tipul de industrie. Ca urmare, stabilirea unei legături statistice între mărimea firmei şi metodele
contabile utilizate se poate datora tipului de industrie.
Elementele prezentate arată că procesul politic se află în opoziţie directă cu contractele
de compensaţie, din punct de vedere al sensului influenţei asupra mărimii rezultatului. Ceea ce
prezintă însă interes este faptul că atât “politicul”, cât şi “contractualul” au ca efect reducerea
variaţiei rezultatelor prezentate.
b) Incompetenţa managerilor
În studiul său despre colapsul societăţii, Argenti a conectat utilizarea tehnicilor de
contabilitate creativă cu incompetenţa managerilor. Managerii incompetenţi îşi concentrează
atenţia asupra unor aranjamente particulare şi neglijează sistemul de informare contabilă şi
ratele financiare, care încep să se deterioreze. O societate ajunsă în acest stadiu începe
indubitabil să utilizeze contabilitatea creativă. Motivaţia este evidentă. Deoarece societatea nu a
obţinut performanţe satisfăcătoare, este posibil, printre altele, ca furnizorii să nu îi mai acorde
credit comercial, creditorii să îi micşoreze termenele de rambursare a creditelor, clienţii să îşi
caute alţi furnizori. Utilizând contabilitatea creativă, managerii adoptă o poziţie defensivă.
12
Citat de K. Naser.
Refuzul lor de a admite eşecul este o componentă posibilă a atitudinii psihologice normale,
conform căreia “norii se vor ciocni în altă parte”. Se poate concluziona că, uneori, contabilitatea
creativă poate fi asociată cu eşecul; societatea o utilizează pentru a amâna ziua “fatală”.
c) Incertitudinea şi riscul
Conform lui Goodfellow13, utilizarea contabilităţii creative este rezultatul creşterii
volatilităţii unora dintre elementele pieţei. Astfel, trecerea de la moneda constantă la rate de
schimb fluctuante, creşterea ratei dobânzii, corelată cu creşterea ratei inflaţiei, a avut ca rezultat
creşterea incertitudinilor. În aceste condiţii, societăţile sunt motivate să adopte instrumente de
reducere a riscului. Problema rezultă însă din faptul că normalizarea reprezentării contabile
cunoaşte, în mod constant, o întârziere în raport cu aceste instrumente.
g) Dematerializarea întreprinderii
Conceptul de întreprindere a înregistrat o evoluţie ireversibilă prin trecerea de la
capacitatea de a organiza, de o manieră optimă, activele fizice, în spaţiu şi timp, la capacitatea
de a memora, exploata şi conecta cunoştinţele (les savoirs) şi tehnicile (les savoirs-faire) 15.
Activele fizice, deşi rămân o componentă indispensabilă, nu mai sunt suficiente pentru definirea
întreprinderii. Creşterea progresivă a investiţiilor imateriale invită la înscrierea acestora în activul
bilanţier. Sistemele contabile actuale, ale căror instrumente sunt puternic impregnate de
taylorism, întâmpină însă dificultăţi în identificarea şi măsurarea investiţiilor imateriale.
Dificultatea provine, în principal, din faptul că, în materie de investiţii imateriale, dispare relaţia
fixă dintre costuri şi randamentul aşteptat. Ca urmare, nu este uşor să identifici, de exemplu,
activul reprezentat de “o bună calitate a comunicării şi a raporturilor sociale” 16. Amploarea
activelor imateriale şi relativa imprecizie a normelor contabile privind aceste active creează un
teren favorabil pentru manifestarea contabilităţii creative.
15
J.L. Bazet, Investissemenţs immateriels et information comptable et financiare, AFC, 1995
16
L. Malciu, Contabilizarea investiţiilor imateriale: pentru cine? Pentru ce?, suplimentul ziarului Economistul, 11
ianuarie 1999
h) Globalizarea întreprinderilor
Globalizarea17 fază a procesului de internaţionalizare a întreprinderilor în care forma
materială a activităţii economice - este supusă logicii abstracte a schimburilor de capitaluri şi de
informaţii. Schimbul de produse şi servicii depăşeşte perimetrul pieţelor locale, iar constituirea
grupurilor de interese a devenit o formă superioară de competiţie. Modul de circulaţie a
capitalurilor pe pieţele financiare liberalizate are drept consecinţă acordarea unei priorităţi
absolute factorului financiar. Financiarizarea strategiei de întreprindere reflectă acest fenomen,
iar dezvoltarea ingineriei financiare şi a practicilor de contabilitate creativă asociate nu
reprezintă decât o traducere cifrată a acestuia. În mod concret, privilegierea opţiunii de creştere
externă în detrimentul dezvoltării endogene a organizaţiei aduce în discuţie problema majoră a
statutului entităţii contabile, aceasta din urmă fiind distinctă de “proprietari”, manageri şi salariaţi.
Prin generalizarea schimburilor de capitaluri şi de informaţii, globalizarea se plasează la
originea practicilor de control financiar şi a schimbărilor în regulile jocului concurenţial pe pieţele
diverselor produse. Ca urmare, obiectivul de maximizare a valorii acţiunilor serveşte drept
justificare pentru utilizarea tehnicilor de inginerie financiară şi a suporturilor contabile asociate
acestora.
17
Brigitte Raybaud-Turrillo şi Robert Teller, op. cit.
18
J.L. Malo, H. Giot, op. cit.
CAPITOLUL 2
TEHNICI DE MODELARE A CONTULUI DE PROFIT ŞI PIERDERE
19
O parte dintre exemplele ce vor fi prezentate în continuare sunt inspirate din lucrările Pieges (et delices) de la
comptabilite” (creative), autor F. Bonnet, şi Creative accounting: its nature and use, autor. K. Naser
20
Jean-Francois Casta, Politique comptable des entreprises, Encyclopedie de gestion, Economica, Paris, 1996
Obiectivele politicii contabile diferă de la o societate la alta. Astfel, o societate care face
apel la economisirea publică acordă importanţă consecinţelor financiare ale deciziilor luate
(impactul asupra distribuirilor de dividende, asupra cursului bursier, asupra vulnerabilităţii la o
ofertă publică de cumpărare, asupra relaţiilor cu terţii), iar o societate mică sau mijlocie
privilegiază, adesea, optimizarea fiscală.
Ca urmare, în funcţie de context, politicile contabile pot avea ca obiectiv: micşorarea
pierderilor publicate, micşorarea beneficiilor impozabile, majorarea sau micşorarea rezultatului
curent, majorarea sau diminuarea beneficiilor distribuibile, netezirea temporară a rezultatelor
contabile pentru a reduce riscul perceput de către mediul financiar etc.
În timp ce, într-o strategie de optimizare, politicile contabile vizează alegerea metodelor
contabile cele mai adecvate într-un cadru reglementar dat, deciziile de gestiune se impun într-o
strategie de evitare a normelor şi frontierelor (juridice sau organizaţionale) ale entităţii. Deciziile
de gestiune au ca principală finalitate prezentarea unei imagini diferite a rezultatului, deşi; în
esenţă, ele nu modifică situaţia societăţii. Rezultatul contabil reprezintă deci un concept foarte
elastic. Elasticitatea sa este legată de dimensiunile timp şi spaţiu. 21
Elasticitatea în timp rezultă din confuzia prezent/ viitor şi revelarea latentului în aplicarea
principiilor specializării exerciţiilor şi conectării cheltuielilor cu veniturile 22, astfel:
21
Jean-Louis Malo, Henri Giot, L'elasticite du resultat selon Ies dimensions temps et espace, Communication au
Congres AFC, 1995
22
Principiul specializării exerciţiilor şi principiul conectării cheltuielilor cu veniturile sunt prezentate în Tratat de
contabilitate financiară, voi. 1, autori N. Feleagă şi I. Ionaşcu, Ed. Economică, Bucureşti, 1998.
Subiectivitatea poate îmbrăca chiar forme acute în cazul în care au loc schimbări în structura
grupului.
De exemplu, societatea de panificaţie A (20% din piaţa produselor de panificaţie)
achiziţionează marca şi reţeaua comercială a societăţii de panificaţie B (15% din piaţa
produselor de panificaţie) şi procedează la suprimarea mărcii B. Întrebarea care se pune este
dacă o eventuală reducere ulterioară a părţii totale de piaţă, să presupunem la 28%, trebuie
imputată mărcii A sau mărcii B?
23
Jean-Louis Malo şi Henri Giot citează, cu titlu de exemplu, grupul Casino, care, în momentul achiziţiei societăţii
Rallye, a prevăzut cheltuieli de restructurare de 500 milioane franci francezi şi a capitalizat elementul “părţi de piaţă”
pentru aceeaşi valoare.
24
Au în vedere costurile de concediere, recrutare şi formare a personalului pentru a transforma o piramidă de vârste
puternic dezechilibrată (excedent de personal în vârstă, insuficienţă de personal tânăr) într-o curbă distribuită
conform unei legi normale.
d) Ignorarea pierderilor latente
Societăţile pot fi tentate să minimizeze pierderile latente prin miopie (ignorarea
eventualităţii de pierdere a unui client important) sau prin calcul (vânzările pe credit fără
dobândă).
În ceea ce priveşte elasticitatea în spaţiu, aceasta rezulta din operaţii “pe jumătate
adevărate - pe jumătate false” (dezîndatorirea în fapt, asigurarea creanţelor, asigurarea
împotriva riscului de creştere a ratei dobânzii etc.) şi din clasificarea operaţiilor (dacă un creditor
este calificat acţionar, cheltuielile financiare devin dividende şi nu mai reduc rezultatul; un terţ
este realmente un terţ sau face parte din grup?25).
Se constată deci că tehnicile clasice de netezire sunt completate, din ce în ce mai mult,
de o gestiune “reală” a rezultatului. Deşi această gestiune se bazează pe acţiunea asupra unor
principii contabile, unii autori sunt de părere că nu există totuşi “incompatibilităţi de fond între
principiile contabile fundamentale şi contabilitatea creativă, dacă cea din urmă este utilizată cu
discernământ, într-un “câmp de aplicare clar delimitat şi în condiţii care respectă spiritul în care
această noţiune a apărut”26.
25
Răspunsul poate să fie diferit, în funcţie de nevoile de optimizare fiscală şi contabilă.
26
Yves Bemheim, La comptabilite” d'intention: bonne ou mauvaise intention? Revue de droit comptable, 93-4.
27
Herve Stolowy, Un nouvel exemple de comptabilite” creative: L'imputation des frais d'augmentation de capital sur
la prime d'emision, Revue de droit comptable n° 1, 1994.
Majorarea rezultatului contabil şi a celui fiscal, prin excluderea cheltuielilor de stabiliment
din categoria cheltuielilor deductibile, în anul capitalizării lor, favorizează interesele administraţiei
fiscale, imputarea asupra primelor de emisiune suprimând orice amortizare ulterioară. 28
De asemenea, valoarea întreprinderii rămâne nemodificată deoarece capitalurile proprii
au rămas la acelaşi nivel. Ca urmare, acţionarii nu au motive să se plângă.
În realitate însă, deşi totalul capitalurilor proprii rămâne acelaşi, indiferent de mărimea
cheltuielilor imputate, nu trebuie neglijat un element esenţial: rezultatul se modifică.
Or, utilizatorii externi, care doresc să îşi creeze o imagine despre întreprindere pe baza
studierii documentelor de sinteză publicate, vor fi tentaţi să compare evoluţia rezultatelor, fără a
acorda prea multă atenţie variaţiei postului “prime de emisiune”.
În plus, imputarea timpului pe care managerii l-au consacrat operaţiei de majorare a
capitalului apare ca fiind forţată. Nu trebuie uitat că mărimea cheltuielilor salariale ar fi fost
aceeaşi în absenţa majorării capitalului.
Societatea de astăzi se află într-o continuă schimbare. Au loc mari transformări
tehnologice, iar priorităţile se schimbă şi ele încontinuu.
Totodată, ideile vechi deja sunt abandonate, chiar discreditate, şi sunt înlocuite cu altele
noi.
Evoluţia este aşa de rapidă încât tot ceea ce este valabil astăzi mâine poate să
primească alte coordonate şi să rămână perimat.
Companii noi se înfiinţează mereu şi nu peste mult timp dau faliment.
Nevoia de informaţie devine din ce în ce mai stringentă pe coordonatele dezvoltării
continue a lumii civilizate şi impune noi pretenţii în modul de abordare, de prezentare şi de
utilizare a acesteia.
Informaţia este utilă dacă afectează decizia pe care trebuie să o ia utilizatorul, într-un
anumit context, dacă acesta nu ar fi dispus de ea.
Potrivit cadrului conceptual internaţional, informaţia contabilă este relevantă dacă
influenţează deciziile utilizatorilor, pe care îi ajută să facă previziuni conform aşteptărilor
anterioare.
Deşi ne aflăm în era calculatoarelor, a preciziei tehnologice avansate, unde datele sunt
preluate şi prelucrate cu cea mai mare exactitate, totuşi „precizia datelor economico-financiare
rămâne tributară referenţialului de raportare şi tehnicilor de manipulare a rezultatelor” 29
28
În Memento comptable Francis Lefebvre se precizează că, în Franţa, cheltuielile imputate asupra primelor de
emisiune sunt totuşi deductibile fiscal.
29
Veronica Adriana Popescu, Vulnerabilităţile informaţiei financiar-contabile în economia de piaţă,
http://oeconomica.uab.ro/ upload/lucrari/820061 /25.pdf
Informaţia contabilă, în ciuda multiplelor surse de informare, rămâne în continuare
principala sursă de informare a activităţii economice a organizaţiilor şi a rezultatelor acestor
activităţi, necesară factorilor de decizie şi celorlalţi utilizatori ai informaţiei contabile, cum ar fi:
- investitorii,
- băncile,
- creditorii,
- clienţii,
- salariaţii,
- autorităţile statului etc.
30
*** Statements of Financial Accounting Concepts nr. 1, par. 20.
Ca rezultat al incertitudinilor inerente în desfăşurarea activităţilor, multe elemente ale
situaţiilor financiare nu pot fi măsurate cu precizie, ci doar estimate.
Procesul de estimare implică raţionamente bazate pe cele mai recente şi credibile
informaţii avute la dispoziţie.
De exemplu, se pot cere estimări pentru: clienţi incerţi; uzura morală a stocurilor;
valoarea justă a activelor şi datoriilor financiare; duratele de viaţă utilă, precum şi modul
preconizat de consumare a beneficiilor economice generate de activele amortizabile; obligaţii
generate de garanţii etc.
Pentru reflectarea performanţelor organizaţiei, cel mai folosit este contul de profit şi
pierdere, care indică gradul în care organizaţia şi-a atins obiectivele pe linia obţinerii unui
rezultat favorabil şi în care apar elementele ce determină rezultatul ca o variaţie a capitalurilor
proprii, în cursul unui exerciţiu financiar.
Profitul contabil este folosit pentru a cuantifica performanţa sau pentru calculul altor
indicatori economici, cum ar fi rentabilitatea investiţiei sau rezultatul pe o acţiune. Veniturile şi
cheltuielile sunt folosite la stabilirea profitului.
Recunoaşterea acestora depinde de conceptele de menţinere sau nu a capitalului.
Performanţele organizaţiei sunt definite în mod diferit, în funcţie de anumite interese ale
utilizatorilor de informaţii, de principiile, convenţiile şi normele contabile. Aceste practici se mai
numesc şi politici contabile.
Totul depinde de cine întocmeşte aceste situaţii financiare. Dacă sunt întocmite de
persoane de bună credinţă, atunci rezultatul este unul obiectiv şi realist, iar dacă se întocmesc
de persoane de rea credinţă, rezultatul este cât se poate de subiectiv, distorsionat.
Tratată ca o artă, contabilitatea a mai fost denumită: „arta de a falsifica şi truca un bilanţ”
(Bertolus, 1994, pp. 79-108), „arta de a se calcula beneficiile” (Lignon, 1989, pp. 17-20), „arta de
a prezenta un bilanţ” (Gouin, 1991, p. 11), „ arta de a crea provizioane “ (Pourqueri, 1991, pp.
72-75).
Prin urmare, arta de a manipula rezultatele financiare a mai fost cunoscută şi sub
denumirea de contabilitate creativă sau o mai întâlnim prin expresia inginerie financiară sau
contabilă.
Contabilitatea creativă a fost invocată pentru prima dată în literatură în anul 1973 de
către cercetătorul britanic J. Argenti . Acesta a stabilit o legătură directă între practicile de
contabilitate creativă, incompetenţa managerilor şi declinul afacerilor, precizând că utilizarea
contabilităţii creative reprezintă un indiciu prevestitor de criză.
Există diverse opinii cu privire la contabilitatea creativă 31. Astfel, francezul B. Colasse 32
consideră că expresia contabilitate creativă desemnează practicile de informare contabilă,
adesea la limita legalităţii, utilizate de anumite întreprinderi care, profitând de limitele
normalizării, caută să îşi înfrumuseţeze imaginea situaţiei financiare şi a performanţelor
economice şi financiare.
H. Stolowy33 reduce semnificaţia noţiunii de contabilitate creativă, precizând că fraudele
nu au nimic creativ, că existenţa opţiunilor contabile este de mai multă vreme şi doar câteva
mecanisme financiare generează o veritabilă contabilitate creativă.
Barthes de Ruyter şi Gelard plasează contabilitatea creativă în zona imaginaţiei ingineriei
financiare moderne, imaginaţie care generează fără încetare noi produse şi montaje, având
drept obiectiv, principal sau nu, ocolirea regulilor contabile, judecate penalizate vizavi de
rezultate, capitaluri proprii şi îndatorare.
Cea mai importantă definiţie a contabilităţii creative îi aparţine lui K. Naser : „procesul prin
care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipulează cifrele contabile şi, profitând de
flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi divulgare ce permit transformarea
documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii doresc; procesul
prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât să permită producerea
rezultatului contabil dorit”.
I. Griffits defineşte, în 1986, contabilitatea creativă din perspectiva jurnalistului: „ Fiecare
companie din ţară se ţine de prostii când vine vorba de profiturile sale. Fiecare set de situaţii
financiare publicate se bazează pe conturi care au fost gătite şi prăjite la foc mic. Cifrele care
sunt vehiculate pentru public, de două ori pe an, au fost schimbate pentru a ascunde vinovaţii.
Este cel mai mare şiretlic de la Calul Troian încoace”. 34
Francezul P. Gillet scria despre contabilitatea creativă că reprezintă „ansamblul tehnicilor
şi libertăţilor lăsate de textele contabile care, fără a se îndepărta de la norme şi de la exigenţele
contabile, oferă conducătorilor de întreprinderi posibilitatea de a jongla cu rezultatul sau de a
modifica aspectul documentelor contabile de sinteză”.35
31
] http://facultate. regielive.ro/proiecte/finante/politici_contabile_si_influenta_lor_asupra_situatiei _financiare a
intreprinderii -13443.html
32
Bernard Colasse, profesor la Universitatea Paris-Dauphine şi director de cercetare la Centrul European pentru
Cercetare în Finanţe şi Management (CREFIGE).
33
***, Politici contabile şi influenţa lor asupra situaţiei financiare a întreprinderii, ASE, Bucureşti, p. 85,
http://facultate.
regielive.ro/proiecte/finante/politici_contabile_si_influenta_lor_asupra_situatiei_financiare_a_intreprinderii-
13443.html
34
Ian Griffits, Creative Accounting, Sidgwick & Jackson, Londra, 1986
35
Paul Gillet, Contabilitatea creativă: Rezultatul contabil nu este cel care este, Revista franceză de gestiune,
noiembrie-decembrie 1988
Folosită destul de des în practică, contabilitatea creativă produce iluzia unei situaţii
favorabile a poziţiei financiare şi a performanţelor organizaţiilor.
Nu de puţine ori aceste procedee mai puţin ortodoxe au dus la mari scandaluri financiare
(Enron, Parmalat), urmate apoi de reforme contabile din partea organismelor internaţionale în
domeniu, concentrate spre ultima analiză a capitalurilor şi a factorilor de producţie care reflectă
real modul în care se adaugă valoarea.
Falimentul companiei energetice Enron, care a ruinat numeroşi investitori şi angajaţi ai
companiei ce şi-au investit fondurile de pensii în acţiuni ale grupului, este considerat cel mai
mare din istoria Statelor Unite şi continuă să zguduie lumea economică şi politică de peste
ocean. Scandalul Enron a început din momentul în care compania Enron şi-a supraestimat
beneficiul, şi-a subestimat datoriile şi a anunţat o pierdere trimestrială de 618 milioane dolari.
Autorităţile americane s-au sesizat imediat, demarând o anchetă asupra parteneriatelor şi
investiţiilor instrumentate de directorul financiar al grupului energetic.
Colapsul financiar al imperiului alimentar Parmalat, dezvăluit de mass-media la sfârşitul
anului 2003, a antrenat după el o serie de instituţii-cheie ale Noii Ordini Mondiale (Bank of
America, Citibank, Grant Thronton etc.), acuzate că au ascuns şi încurajat timp de zece ani o
datorie a Parmalat de 14 miliarde euro, aproximativ 18 miliarde dolari. Mass-media
internaţională a remarcat unele similitudini ale acestei veritabile „găuri negre” din finanţele
companiei italiene cu cele de la gigantul american Enron.
Contabilitatea creativă presupune utilizarea imaginaţiei profesioniştilor contabili pentru a
traduce acele inovaţii juridice, economice şi financiare pentru care nu există în momentul
apariţiei lor soluţii contabile normalizate.
Montajele care decurg din această inginerie financiară sunt iniţiate în funcţie de incidenţa
lor asupra bilanţului şi rezultatelor organizaţiei.
Literatura de specialitate prezintă semnificaţia negativă a contabilităţii creative, sugerând
că ea are scopul de a induce în eroare utilizatorii externi ai documentelor de sinteză.
Unii autori sunt de altă părere, afirmând că inovaţia contabilă este necesară pentru a ţine
pasul cu evoluţiile economice, juridice şi sociale.
J.L. Malo şi H. Giot consideră că „la originea sa, contabilitatea creativă este virtuoasă: ea
conferă contabilităţii mijloace care să-i permită să ţină pasul cu dezvoltarea crescândă a pieţelor
şi proliferarea produselor financiare. Problema derivă din faptul că începe să se manifeste rapid
perversitatea instinctivă a oamenilor de afaceri”.
Tot literatura de specialitate prezintă factorii care stimulează managerii în sensul utilizării
tehnicilor de contabilitate creativă în vederea manipulării informaţiei contabile.
Unul dintre factori îl constituie costurile rezultate din conflictul de interese.
Astfel, în cazul în care remuneraţiile managerilor sunt calculate pe baza rezultatului
contabil, ei vor fi tentaţi să aibă un comportament oportunist, optând pentru acele proceduri care
să le permită menţinerea acestor drepturi la un nivel ridicat; atunci când rezultatele depăşesc
limita maximă fixată prin contract, excedentul, care nu produce o remuneraţie suplimentară, va fi
utilizat pentru creşterea bonusurilor viitoare.
Incompetenţa managerilor poate fi de asemenea un factor de stimulare în vederea
utilizării contabilităţii creative.
Managerii incompetenţi îşi concentrează atenţia asupra unor aranjamente particulare şi
neglijează sistemul de informare şi ratele financiare. In acest caz, contabilitatea creativă poate fi
asociată cu eşecul.
Lipsa existenţei unei normalizări adecvate a contabilităţii datoriilor capabile să facă faţă
unor metode sofisticate de finanţare reprezintă principalul motiv al creşterii popularităţii finanţării
în afara bilanţului.
Un alt factor este importanţa dată de utilizatorii de informaţii rezultatului contabil.
Faptul că în general investitorii caută creşteri stabile ale câştigurilor încurajează
societăţile să-şi măsluiască performanţele pentru a satisface exigenţele acestora.
Există însă şi tendinţa de a confunda frauda cu contabilitatea creativă. Frauda este o
acţiune care se produce cu rea credinţă, prin care se încalcă legea şi are caracter negativ, în
timp ce contabilitatea creativă respectă legea, nu şi spiritul ei.
De regulă, aceste practici stau sub umbrela unor reguli contabile şi standarde de
contabilitate internaţionale, fiind caracterizate prin complicaţii excesive de reguli şi proceduri
similare scrierii unui roman. 36
Scopul este bineînţeles acela de a prezenta o situaţie financiară favorabilă asupra
performanţelor şi poziţiei financiare a organizaţiei.
Prin urmare, distorsionarea sau manipularea informaţiei contabile prin inginerii contabile
sau contabilitatea creativă constă într-un ansamblu de procedee care au drept scop
manipularea informaţiei contabile asupra poziţiei financiare şi performanţelor organizaţiei, prin
mărirea sau micşorarea rezultatului.
Aceste procedee au la bază variantele permise de reglementările contabile, de carenţele
şi slăbiciunile acestor norme, precum şi de mecanismele de intervenţie a contabilităţii
(determinarea interpretării contabile a unui mecanism juridico-financiar sau elaborarea unui
mecanism juridico-financiar, cu scopul modificării rezultatului ).
36
Cicilia Ionescu, Contabilitatea în faţa provocărilor ingineriilor financiare, http://www.ectap.ro/articole/102.pdf ,
accesat în mai 2009.
Malo şi Giot (1995)37 apreciază că şi profesioniştii contabili şi normalizatorii contabili
încurajează contabilitatea creativă; ei afirmă că „de câţiva ani, specialiştii în împodobirea
conturilor se înmulţesc în băncile de afaceri, iar normalizatorii prosperă în marile cabinete.
Suntem în trecere de la era în care contabilitatea era algebra dreptului, la epoca în care dreptul
modelează reprezentarea contabilă “.
Suntem de părere că adevărul se află undeva la mijloc.
Regulile internaţionale de contabilitate au căutat să dea o mai mare flexibilitate
organizaţiilor pentru a-şi putea prezenta informaţiile privind poziţia financiară şi performanţele în
funcţie de interesele de piaţă. Faptul că politicile contabile oferă opţiuni alternative nu înseamnă
că acestea au fost create cu scopul de a măslui rezultatele organizaţiilor şi a ascunde adevărul.
Mai degrabă oferă variante de a prezenta informaţia contabilă cât mai aproape de
adevăr, fără a distorsiona prea mult realitatea.
Pe de altă parte, prin faptul că în practică se prezintă uneori situaţii financiare măsluite,
acestea se află probabil dincolo de limita legalităţii. Degeaba prezinţi o situaţie financiară mult
cosmetizată, cu profituri substanţiale, dacă fluxurile de trezorerie indică faptul că visteria este
goală.
Lipsa de lichidităţi indică existenţa unei probleme serioase în cadrul organizaţiei.
Aceste trucuri contabile nu fac altceva decât să amâne aflarea adevărului, nu prea roz,
despre poziţia financiară şi performanţele organizaţiei, care în final sunt descoperite cu ajutorul
fluxurilor de numerar.
2. Motivele manipulării
38
Victoria Bogdan, Diana Balaciu, Practici de contabilitate sub amprenta creativităţii,
http://steconomice.uoradea.ro/anale/volume/2006/finante-contabilitate-si-banci/74.pdf
„Nu tot ce e îngăduit e onest, multe îngăduie legile şi totuşi nu le poţi săvârşi fără să-ţi
calci conştiinţa.”39
Într-adevăr, există variante şi posibilităţi de manipulare a informaţiei contabile referitoare
la poziţia financiară şi performanţele organizaţiei.
Aceste multiple posibilităţi se bazează pe tehnicile de manipulare a informaţiei contabile
care sunt oferite chiar de tratamentele şi politicile contabile recomandate de normele
internaţionale de contabilitate.
Ele oferă mai multe opţiuni posibile în materie contabilă, care corespund fie unei alegeri
contabile, fie unei libertăţi de apreciere în contextul prezentării situaţiilor financiare individuale
sau consolidate ale organizaţiei, care pot influenţa diferit poziţia financiară şi performanţele
acesteia.
Există posibilitatea de a alege între diferite metode contabile.
De exemplu, în unele ţări, organizaţiile pot alege între înscrierea integrală a cheltuielilor
de dezvoltare în contul de profit şi pierdere şi amortizarea lor pe perioada proiectului.
Se pot utiliza tranzacţii artificiale pentru a manipula valorile din bilanţ sau pentru a ajusta
rezultatul.
De exemplu, se procedează la vânzarea unui activ şi concomitent la preluarea lui în
regim de închiriere pentru durata de viaţă rămasă (leaseback).
Preţul de vânzare poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea actuală a activului
deoarece diferenţa se poate compensa prin chirii mai mari sau mai mici decât preţul pieţei.
Momentul realizării unor tranzacţii este ales cu grijă pentru a da o anumită imagine în
conturi.
De exemplu , societatea deţine un imobil achiziţionat cu 100.000 euro, a cărui valoare de
piaţă este de 200.000 euro. Conducerea organizaţiei va lua decizia de a vinde imobilul în anul în
care intenţionează să majoreze rezultatul.
Veniturile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere atunci când are loc o creştere a
beneficiilor economice viitoare, aferente creşterii unui activ sau descreşterii unei datorii, iar
această creştere poate fi evaluată credibil.
Cheltuielile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere atunci când are loc o reducere
a beneficiilor economice viitoare, aferente diminuării unui activ sau creşterii unei datorii, iar
această reducere poate fi evaluată credibil.
39
Johannes Honterus (1498-1549), unul dintre marii iluminişti şi umanişti germani. El este originar din Braşov şi
este cunoscut în principal datorită manualului său de geografie şi astronomie realizat în 1530, în care publică o
descriere detaliată a lumii aşa cum era cunoscută la acea vreme.
Combinarea veniturilor şi cheltuielilor în diverse moduri permite organizaţiilor să-şi
prezinte performanţele în mai multe feluri.
Astfel, profitul poate fi manipulat prin creşterea sau descreşterea artificială a veniturilor şi
cheltuielilor.
Premisele acestor manipulări sunt date de conceptele de probabilitate şi credibilitate a
evaluării prevăzute de Cadrul general al IFRS, la pct. 85:
„Conceptul de probabilitate este utilizat în ceea ce priveşte criteriile de recunoaştere
pentru a avea o referinţă privind gradul de incertitudine în realizarea unui beneficiu economic
viitor, asociat unui element.
Acest concept este impus de incertitudinea ce caracterizează mediul în care îşi
desfăşoară activitatea orice organizaţie.
Evaluarea gradului de incertitudine legat de beneficiile economice viitoare ia în calcul
informaţia disponibilă în momentul întocmirii situaţiilor financiare.
De exemplu, când încasarea unei creanţe a entităţii este probabilă, în absenţa oricărei
probe care să demonstreze contrariul, se justifică recunoaşterea creanţei ca activ. In cazul unei
diversităţi mari a creanţelor, totuşi, va fi considerată normală probabilitatea apariţiei unui grad de
neîncasare şi, prin urmare, reducerea preconizată a beneficiului economic va fi înregistrată
drept cheltuială”.
Prin urmare, credibilitatea evaluării este cea care permite sau nu recunoaşterea unor
elemente în situaţiile financiare.
In multe situaţii, costul sau valoarea trebuie estimat(ă), iar folosirea unor estimări
rezonabile constituie o parte esenţială în elaborarea situaţiilor financiare şi nu afectează
credibilitatea acestora.
Elementele nu vor fi recunoscute în situaţiile financiare în cazul în care nu poate fi
realizată o estimare rezonabilă.
Astfel, dacă dorim să manipulăm rezultatul în mod artificial, fără a fi acuzaţi de
fraudă:
vom creşte artificial veniturile prin :
- recunoaşterea unor posibile venituri incerte ca rezultat probabil al activităţii noastre
curente;
- realizarea la sfârşitul anului de tranzacţii (livrări) imprudente sau neobişnuite care
presupun un risc mult mai mare (de exemplu, livrări către clienţi incerţi, depăşirea limitei de
creditare obişnuite);
- supraevaluarea stadiului lucrărilor şi prestărilor în curs; ignorarea sau diminuarea
valorii garanţiilor acordate;
- nu vom ţine cont de specificul unor livrări efectuate la sfârşitul exerciţiului cu
clauză de restituire;
Obs. desi datoriile nu au fost platite, utilizarea tehnicii de dezandatorare in fapt face
posibila eliminarea lor din bilant, ceea ce duce la ameliorarea pozitiei financiare si crearea
premiselor pentru obtinerea de noi imprumuturi.
Rata lichiditatii si nivelul fondului de rulment pot fi influentate in sensul cosmetizarii lor
prin simpla includere a titlurilor achizitionate in cadrul activelor circulante si nu in cadrul activelor
imobilizate.
Desi cele doua metode au recunoscut acelasi rezultat total, ele difera in ceea ce priveste
masurarea si raportarea rezultatului periodic pe durata lucrarilor de constructie.
Se observa ca metoda terminarii lucrarilor este foarte obiectiva, tinand cont de faptul ca
veniturile si cheltuielile unui contract sunt cunoscute cu certitudine doar in momentul finalizarii
lucrarilor, insa nu respecta principiul independentei exercitiului.
Principalul inconvenient al metodei procentajului de avansare este ca rezultatul este
masurat pe baza estimarilor privind lucrarile realizate.
Astfel , rezultatul poate fi crescut sau diminuat artificial supraevaluand sau subevaluand
gradul de avansare a lucrarilor.
Alegerea uneia dintre cele doua metode si trecerea de la o metoda la alta modifica contul
de profit si pierdere.
Unele intreprinderi sunt tentate sa utilizeze metoda terminarii lucrarilor in perioadele cu
rezultate pozitive pentru a evita prezentarea unui rezultat dificil de mentinut pe termen lung.
Pentru aceasta este suficient ca ele sa pretinda ca anumite contracte nu mai satisfac
conditiile necesare utilizarii metodei procentajului de avansare.
Aceasta schimbare risca sa treaca neobservata deoarece ea reprezinta doar o simpla
schimbare de estimari contabile.
2. Politica de amortizare
In functie de nivelul de amortizare stabilit de intreprindere rezultatul este in mod invers
proportional influentat. O cota mai mare de amortizare va duce la diminuarea rezultatului si
reciproc.
Exemplu privind influenta politicii de amortizare asupra rezultatului:
Intreprinderea detine un mijloc fix in valoare de 2.100 lei si are posibilitatea amortizarii
acestuia fie liniar, fie degresiv pe trei ani.
In functie de aceasta, rezultatul exploatarii va arata astfel:
Varianta A
Anul I Anul II Anul III Total
Cifra de afaceri 3.300 3.300 3.300 9.900
Venituri din provizioane 0 0 300 300
Consumuri de la terti 2.700 3.200 3.100 9.000
Alte cheltuieli 0 0 300 300
Cheltuieli cu provizioane 300 0 0 300
Rezultat din exploatare 300 100 200 600
Se poate observa din exemplu că în varianta A intrerpinderea pare instabila din punct de
vedere al rezultatului.
In varianta B intrep pastreaza aparenta de mentinere in timp a performantei ( rezultatul se
mentine in timp ).
In realitate, performanta intreprinderii este aceeasi in ambele variante.
4.Alegerea metodei de evaluare a stocurilor
Exista trei metode prin care se pot evalua iesirile de stocuri:
• metoda FIFO – primul intrat primul iesit;
• metoda CMP – cost mediu ponderat;
• metoda LIFO – ultimul intrat primul iesit.
Exemplu privind influenta metodei de evaluare a stocului asupra rezultatului:
Intreprinderea inregistreaza in luna mai a anului urmatoarele operatii in gestiunea stocului
de marfa x :
- stoc initial 360 Kg la pret de 0,08 lei, - intrari pe data de 5 de 500 kg la pret de 0,085
lei, - iesiri pe 15 de 400 kg,
- intrari pe 20 de 300 kg la 0,09 lei si - iesiri pe data de 25 de 450 kg.
Pretul de vanzare unitar a fost de 0,12 lei pe kg. ]
Data Stoc initial Intrari Iesiri Stoc FIFO Stoc LIFO Stoc CMP
2.2.1. Enron
Activitatea corporaţiei Enron a început în anul 1986, în urma fuziunii dintre două companii
producătoare de gaze naturale.
Enron intenţiona să creeze prima reţea naţională de furnizare a gazelor naturale.
La acea vreme, guvernul american controla producerea de energie, taxele percepute
consumatorilor, inclusiv profitul pe care astfel de companii îl puteau obţine.
Situaţia s-a schimbat atunci când guvernul federal a scos de sub controlul său industria
gazelor naturale în 1980 şi pe cea a energiei electrice în 1990.
Ca urmare a acestui fapt, Enron s-a transformat dintr-un furnizor de gaze naturale într-un
intermediar de succes în afacerile cu energie.
În doar 15 ani, Enron a devenit una dintre cele mai mari companii energetice din SUA,
ocupând locul 7 în top, cu aproape 21.000 de angajaţi în peste 40 de ţări.
Ea deţinea o cotă de 25% din piaţa mondială a energiei electrice şi a gazelor naturale,
lansând în 1999 Enron Online, cea mai mare pagină de e-business din lume.
Pe data de 3 decembrie 2001, corporaţia a declarat brusc falimentul, deşi cu un an
înainte anunţase un profit de peste 100 miliarde de dolari.
Totul era însă o mare minciună, întrucât conducerea Enron prezenta publicului, de câţiva
ani, situaţii financiare care ascundeau marile datorii ale firmei şi „umflau” profitul utilizând
contabilitatea creativă.
Compania supraevalua costurile operaţiunilor de obţinere a energiei pentru perceperea
unor taxe mai ridicate consumatorilor.
Astfel, dacă Enron se asocia cu o altă firmă şi împreună puteau face 50 de milioane de
dolari în 10 ani, Enron pretindea că acei 50 milioane sunt venituri curente.
Societatea crea şi off-shore-uri false pentru a-şi transfera pierderile pe acestea, în afara
evidenţelor contabile, cumpăra cu sume uluitoare acţiuni la firme cu obiect similar de activitate
din India, Brazilia şi Regatul Unit.
Acestea nu au fost singurele metode utilizate astfel că, în 2001, experţii s-au găsit în
imposibilitatea de a determina care parte din operaţiunile Enron erau legale şi care nu.
Atât controalele interne cât şi cele externe nu au fost capabile să constate situaţia reală
cu care se confrunta de fapt Enron şi să detecteze pierderile uriaşe, firma care efectua auditul
extern, celebra Arthur Anderson „proteja” imaginea companiei Enron.
În martie 2001, Enron a ratat un contract de mare importanţă cu Blockbuster Inc., prin
care dorea să se implice în furnizarea de filme pe internet.
În aprilie, Enron dezvăluie că societăţi energetice aflate în faliment îi datorau peste 500
milioane de dolari.
În octombrie, Enron declară că datorită unei erori în evidenţele contabile, profitul net a
fost supraevaluat cu peste un miliard de dolari.
Preţul acţiunilor s-a prăbuşit brusc.
Comisia de valori mobiliare şi burse a demarat o investigaţie amănunţită, întrucât
pierderile raportate erau generate de relaţii de parteneriat.
În noiembrie, Enron şi-a reevaluat profiturile obţinute în ultimii patru ani, diminuându-le
cu 568 milioane $ faţă de sumele anterior raportate.
Încercarea de a fuziona cu o altă companie furnizoare de energie a eşuat.
Toate acestea, precum şi incapacitatea de plată cu care se confrunta compania, au dus
la faliment.
A fost demarată o cercetare amănunţită în care au fost implicaţi FBI, Internal Revenue
Service, inclusiv justiţia americană.
S-a descoperit astfel că 16 persoane dintre directorii Enron au fost implicaţi în fraudă
Analizând atent mecanismul declanşării scandalului Enron, constatăm de altfel, ca şi în
alte situaţii de acest gen, prezenţa substratului politic .
Guvernul federal este acuzat de unii experţi pentru situaţia firmei, întrucât în cursul
perioadei în care industria energetică a fost scoasă de sub reglementările şi controlul statului,
politicieni din branşa executivă şi legislativă au primit de la Enron, milioane de dolari pentru
campaniile lor electorale.
Ca rezultat al dezvăluirii publice a situaţiei reale Enron şi a falimentului companiei, au fost
promulgate noi legi: Public Company Accounting Reform (Reforma Contabilităţii pentru
Companiile Publice) şi Investor Protection Act (Actul de Protecţie al Investitorilor) din 2002.
Aceste reglementări au condus la schimbări drastice ale practicilor contabile şi la întărirea
controlului exercitat de Comisia de valori mobiliare şi burse – Securietes and Exchange
Commission (SEC), respectiv de guvernul American asupra raportărilor financiare.
Scandalul Enron a reamintit americanilor că o economie capitalistă trebuie să se
bazeze pe raportarea de informaţii financiare complete şi corecte.
2.2.2. Arthur Anderson
Arthur Andersen a fost înfiinţată în anul 1913 de către Arthur Andersen şi Clarence
DeLay, ca societate cu răspundere limitată, făcând parte din gruparea „Big Five” alături de
celelalte companii celebre PricewaterhouseCoopers, Deloitte Touche Tohmatsu, Ernest &
Young şi KPMG, care ofereau servicii de audit, consultanţă fiscală şi de contabilitate marilor
corporaţii.
După aproape 100 de ani de activitate şi tradiţie, în 2002, firma a cedat voluntar licenţa
de practică în SUA, după acuzaţiile grave din cazul Enron. Firma a fost acuzată că ar fi avut
legătură cu raportarea şi certificarea prin audit de informaţii financiare frauduloase a unor
companii precum: Sunbeam Products, Waste Management Inc., Asia Pulp and Paper.
Compania a fost dată în judecată pentru certificarea de rapoarte financiare false la
societatea Waste Management Inc., cea mai mare firmă de salubrizare , care a ajuns la cifra de
1,43 miliarde de dolari câştig în 1998 , o valoare apreciată de Comisia americană ca fiind cea
mai mare în istoria Statelor Unite.
Comisia de Schimburi şi Valori Mobiliare a declarat că avea cunoştinţă de faptul că
Andersen exagera profiturile companiei Waste Management încă de la începutul anilor ‘90 şi că
a recomandat în mod repetat firmei să-şi corecteze cifrele.
Waste Manegement a promis măsuri de reformă - unele dintre ele nu au fost respectate,
dar a refuzat să reducă profitul, aşa cum compania de audit îi recomandase, conform Comisiei
de Schimburi şi Valori Mobiliare din SUA.
Pe 15 iunie 2002, Andersen a fost acuzată că a împiedicat justiţia să acţioneze prin
distrugerea unor documente esenţiale, pe hârtie şi în format electronic, legate de misiunea de
audit desfăşurată la compania Enron.
Andersen s-a apărat susţinând că distrugerea documentelor făcea parte din politica
internă a companiei.
Întrucât doi angajaţi importanţi în cadrul companiei Anderson au primit pedeapsa cu
închisoarea şi legea nu permite efectuarea de audit de către persoane condamnate astfel, firma
a renunţat de bunăvoie la licenţele de contabil public autorizat şi la dreptul de practică înainte de
31 august 2001.
La această dată, Comisia de valori mobiliare şi burse a declarat oficial scoaterea firmei de
pe piaţa afacerilor din SUA.
Practicile angajaţilor companiei Anderson din exteriorul SUA au încetat să mai fie valide
datorită scandalului care implica societatea per ansamblu. Falimentul sau dizolvarea nu au fost
declarate. Compania încă există şi funcţionează sub Omega Management, însă niciodată nu îşi
va recâştiga renumele din trecut.
2.2.3. Worldcom
Boom-ul telecomunicaţiilor din ultimii ani ai secolului trecut a fost extrem de favorabil şi
pentru acţiunile Worldcom, o companie importantă de telefonie. Preşedintele Bernard Ebbers
fiind şi acţionar principal, şi-a folosit participaţiunea pentru garantarea finanţării unor proiecte şi
investiţii personale.
Din nefericire, anul 2000 a adus o corecţie brutală, în jos, a valorii acţiunilor firmelor din
sector, reducând substanţial impresia de bogăţie a acţionarilor.
Deoarece garanţiile respective ajunseseră la maturitate, preşedintele Worldcom, intrat în
criză de lichidităţi, a convins administratorii companiei să-i împrumute 400 de milioane de dolari
cu titlu personal.
Această strategie a avut doar un succes limitat, managerul fiind concediat curând după
aceea.
Mai departe, situaţia Worldcom fiind nu foarte bună, din 2000 până în 2002 , câţiva
directori au trecut la falsificarea situaţiei financiare prin subestimarea costurilor de interconectare
şi prin înregistrarea unor venituri inexistente.
Ca şi la Enron, descoperirea fraudelor a dus la sancţiuni prompte şi la volatilizarea unei
părţi din valoarea de piaţă.
Totuşi, spre deosebire de Enron, Worldcom avea încă un nucleu sănătos care i-a permis
supravieţuirea.
Principala trăsătură pe care o putem evidenţia este că în toate cazurile, managementul
a luat decizii greşite, ilegale sau imorale cu scopul de a-şi acoperi erorile sau de a profita în
nume personal de pe urma companiilor.
Întrebarea care se pune firesc este: cum au profitat?
Manipulând înregistrările contabile, antedatând pachetele de opţiuni, speculând la Bursă
informaţii privilegiate, menţinând conflicte de interese, formând carteluri pentru a forţa
impunerea şi menţinerea unor preţuri mai mari, declarând profituri false pentru a determina
creşterea dividendelor, făcând investiţii dăunătoare companiilor dar benefice asociaţilor din
umbră, raportând fals şi exagerat rezervele şi beneficiile sau ascunzând datorii
Legea Sarbanes-Oxley intitulată oficial „Reforma contabilităţii companiilor publice şi
Legea protejării acţionarilor” a intrat în vigoare în anul 2002 în Statele Unite ale Americii şi are
ca scop declarat reformarea practicilor contabile şi refacerea încrederii publicului în raportările
companiilor cotate la Bursă. Ce evenimente au declanşat legiferarea şi reglementarea acestor
practici? Răspunsul se află în mult mediatizatele cazuri Enron, WorldCom precum şi alte
falimente celebre avându-şi rădăcinile în ceea ce numim contabilitatea creativă, fără ca acest
concept să cuprindă altceva decât modalităţi la limita licitului de a mistifica, ascunde şi
înfrumuseţa realitatea prin raportări contabile viciate.
Mediul de afaceri este oricum supus unor presiuni de reglementare împotriva sofisticării
fraudelor corporatiste, astfel încât era de presupus că se va ajunge la reglementarea
acestor activităţi ce ţin de etica în afaceri mai mult chiar decât de acomodarea unor
principii contabile ce oricum fuseseră expuse şi legiferate .
Întrebarea care se pune este în ce măsură aceste noi reglementări reuşesc să-şi atingă
scopul, având în vedere că provoacă şi efecte negative, precum încărcarea cheltuielilor firmelor
cu servicii contabile, financiare şi de audit sau limitarea libertăţii de acţiune odată ce Comisiile
create pentru supraveghere au mandat în a bloca tranzacţii ce par dubioase.
Reglementari de acest tip sunt deocamdată aplicabile în mediul de afaceri nord american,
însă ele au deja influenţă asupra companiilor de pretutindeni, inclusiv cele româneşti.
Senatorii Sarbanes şi Oxley au propus şi promovat legea, stabilind standardul care le
poartă numele ca urmare a scandalurilor centrate pe companiile Enron, Worldcom, Tyco
International şi altele.
Un complex de factori (Sinnett, 2007) a dus la crearea condiţiilor pentru apariţia acestei
reglementări, însă este clar că unul anume a fost catalizator, anume seria uluitoare de fraude
corporatiste intervenite în special în perioada 2000-2002 în spaţiul economiei americane,
însă cu ramificaţii importante la nivel internaţional, prin prisma globalizării, pornind de la
mediatizatul scandal Enron şi până la cele legate de WorldCom, Tyco sau Arthur Andersen; or ,
ce poate fi un mai evident atac la etică decât aceste practici ce au făcut posibile acumulările de
erori, manipulări şi în cele din urmă etalarea unor conflicte de interese şi a unor câştigători de pe
urma lor.
Fraudele ce au rezultat sunt cifrate la peste 500 de miliarde de dolari, în termeni de
scădere a valorii de piaţă a companiilor listate, în urma prăbuşirii lanţului de datorii rostogolite şi
de pierderi neevidenţiate sau raportate drept profituri.
Pe scurt, aceste companii şi-au umflat scriptic cifrele de afaceri şi implicit profiturile prin
nedeclararea cheltuielilor amânate sau cuprinse în contracte sub clauze confidenţiale sau
ascunse, prin prezentarea veniturilor posibile drept venituri sigure şi încasate, prin crearea de
corporaţii fantomă, de altfel nu extrem de diferite de „căpuşele” autohtone şi prin alte practici
similare. Sunt în acest context de notat practicile de creare a unor companii de sine stătătoare,
aflate în proprietatea companiei mamă şi care preiau datoriile acesteia lăsându-i o imagine
bilanţieră favorabilă (prin diminuarea datoriilor şi creşterea activelor datorată deţinerii capitalului
altor entităţi).
Raţiunile unui asemenea comportament corporatist decurg dintr-o realitate extrem de
pragmatică şi din aspiratii profund individualiste: managerii companiilor, având în oferta salarială
între altele pachete de beneficii ce includeau şi acţiuni în capitalul companiilor conduse de ei,
aveau tot interesul să gonfleze valoarea de piaţă a acestora încercând să pară în acelaşi timp
eficienţi în ochii acţionarilor principali şi să raporteze performanţe crescătoare.
Prăbuşirea lanţului de mistificări care mai de care mai sofisticate a dus la evaporarea
unor sume enorme din patrimoniul companiilor precum şi a capitalului din fondurile de pensii ale
angajaţilor. Acest ultim lucru a provocat o legitimă furie publică in Statele Unite, iar legiferarea
SOX s-a impus ca un remediu aplaudat de toată lumea.
Sarbanes Oxley are 11 capitole care tratează organismele, regulile şi procedurile pe care
companiile sunt obligate să le creeze şi să le respecte. Fără a intra în detalieri excesive,
conţinutul şi înţelesul acestora poate fi rezumat astfel (Anand, 2007):
Crearea Comisiei de supraveghere contabilă a companiilor publice (cotate la
Bursă) reglementează realizarea de auditări independente şi, cel mai important, imparţiale
asupra înseşi firmelor de audit; creează de asemenea un organism de supraveghere a profesiei
de auditor, de înregistrare a auditorilor autorizaţi, stabilind procedurile şi procesele ce trebuiesc
urmărite în realizarea rapoartelor de audit.
Independenţa cenzorilor . Capitolul al doilea stabileşte standarde specifice pentru
auditorii externi, în scopul limitării conflictelor de interese. Reglementează de asemenea accesul
la profesia de auditor, definind criteriile de admisibilitate a noilor auditori, politica de rotaţie a
auditorilor aparţinând aceleiaşi firme în relaţie cu un client anume şi în fine defineşte situaţiile de
conflict de interese între auditor şi auditat. Pentru evitarea situaţiilor de conflict de interese, se
interzice companiilor de audit angajarea în alt tip de afaceri decât cele statuate mai sus, în
raport cu firmele pe care le auditează.
Responsabilitatea corporatistă. Această secţiune impune managerilor de vârf să
preia personal responsabilitatea pentru corectitudinea şi caracterul complet al raportărilor
contabile ale companiei. Defineşte modul de conlucrare dintre cenzorii externi şi cei ai
companiei şi enumeră limitările acţiunilor posibile pentru administratori precum şi pedepsele la
care se expun. Scopul este de a clarifica responsabilităţile fiecărei părţi.
Declaraţii contabile extinse. Capitolul patru descrie care sunt cerinţele de raportare
pentru diversele tranzacţii care, prin neînregistrarea corectă, pot influenţa sănătatea financiară a
companiei. Tranzacţiile în cauză se pot referi spre exemplu la operaţiunile bursiere efectuate de
către angajaţi în posturi de conducere cu titlurile companiilor la care funcţionează, ceea ce
creează o situaţie evidentă de conflict de interese şi oportunitatea de manipulare a valorii
percepute a titlurilor în cauză.
Conflictele de interese ale analiştilor financiari . Capitolul enumeră măsuri pentru
restabilirea încrederii în analiştii care studiază companiile publice şi care recomandă acţiuni de
urmat pentru investitori. O caracteristică a fraudelor din trecut este că, deşi sănătatea financiară
a unor companii era vizibil afectată din punctul de vedere al specialiştilor, au existat analişti care
au continuat să recomande publicului investiţiile în acele companii.
Resursele şi autoritatea organismului de supraveghere a Bursei . Această secţiune
defineşte practici şi reglementări care să permită reinstaurarea încrederii investitorilor în analiştii
financiari şi specialiştii asimilaţi. De asemenea, reglementează cadrul de acces la profesiile de
broker, dealer sau analist financiar.
Studii şi rapoarte; include efectele coagulării firmelor de contabilitate şi a
potenţialelor conflicte de interese, rolul analiştilor în evaluarea obligaţiunilor, căi de impunere a
regulilor.
Răspunderea civilă şi penală pentru infracţiunile financiare. Capitolul enumeră
infracţiunile şi pedepsele aferente pentru acestea. De asemenea, statuează elemente de
protecţie legală pentru persoanele dispuse să furnizeze autorităţilor informaţii care să ducă la
descoperirea fraudelor.
Întărirea pedepselor pentru infracţiunile administratorilor . Această secţiune
întăreşte pedepsele asociate infracţiunilor financiare, recomandând pronunţarea de pedepse
mai aspre pentru astfel de fapte şi adăugând spectrului penal alcătuirea şi certificarea de
raportări false.
Rapoartele fiscale ale companiilor . Capitolul statuează obligativitatea directorului
executiv de a semna aceste documente şi de a prelua răspunderea personală pentru
corectitudinea lor.
Răspunderea pentru infracţiunile corporatiste; incriminează penal fraudele
corporatiste precum şi modificarea neautorizată a înregistrărilor contabile. De asemenea,
împuterniceşte Comisia de supraveghere contabilă să blocheze temporar tranzacţiile suspecte
sau care deplasează sume mari.
Efectul asupra raportului cost/beneficii în activitatea companiilor obligate să respecte
legea Sarbanes-Oxley a fost studiat rezultând concluzii contradictorii. Un studiu al Finance
Executives International calculează costul mediu al aplicării legii ca fiind de aproape trei
milioane de dolari pe an pentru companiile cu venituri medii de 6,8 miliarde de dolari. În plus,
costul aplicării legii nu scade în acelaşi ritm cu scăderea dimensiunii companiilor, cele mici fiind
afectate într-o măsură mai mare decât celelalte.
Un alt efect speculat este tendinţa companiilor listate în Statele Unite de a se refugia la
Londra unde se crede că autoritatea de reglementare a Bursei este mai puţin strictă.
Totuşi, faptul că în Marea Britanie autoritatea beneficiază de resurse mai mari decât
analogul american este un argument împotriva speculaţiei că multe firme au traversat Atlanticul.
În ceea ce priveşte efectele pozitive indirecte ale reglementării Sarbanes-Oxley, se poate
menţiona avântul extraordinar şi previzibil pe care l-a luat oferta de servicii de auditare şi
consultanţă oferite de firme specializate.
Firmele româneşti sunt afectate direct doar dacă îşi listează acţiunile şi obligaţiunile la
Bursa din Statele Unite.
Principalul motiv pentru această migraţie ar fi accesul la condiţii de credit substanţial
mai avantajoase decât cele oferite pe piaţa locală.
Acesta din urmă poate reprezenta o motivaţie interesantă, însă nu este mai puţin
adevărat că barierele de intrare pe o piaţă de mărimea celei americane sunt suficient de
importante şi sofisticate pentru a limita accesul companiilor româneşti şi nu numai, fără a pune
la socoteală reglementări precum cea pe care o analizăm şi care îngreunează oricum acest tip
de iniţiativă.
Efectele directe s-ar putea face simţite în însăşi legislaţia românească, pe care aşteptăm
să o vedem evoluând în sensul reglementării formale pentru companii a eticii comportamentale
în afaceri. Nici un standard nu este perfect şi cu atât mai puţin comportamentul generat de
aplicarea acestuia; însă fără setarea unor coordonate formale şi înalte de etică în afaceri,
companiile ar continua să evolueze haotic, profitând de golurile legislative, de normele tardive
sau ambigue de aplicare a acestora, precum şi de permisivitatea climatului de afaceri în general.
INTRODUCERE
„Contabilitatea este una din cele mai ingenioase creaţii ale spiritului uman..” (Goethe)
Epoca contemporană se caracterizează printr-o permanentă schimbare a necesităţilor de
informare ale indivizilor, şi implicit a entităţilor economice în care aceştia îşi desfăşoară
activitatea, utilizatori ce urmăresc să fructifice informaţia existentă , catalogată ca fiind o
resursă nelimitată ce condiţionează progresul oricărei societăţi.
În această situaţie îşi fac simţită prezenţa ştiinţele exacte, care fac posibilă cuantificarea
evenimentelor, contabilitatea situându-se printre primele locuri, ca ştiinţă de gestiune, integrată
în ramura ştiinţelor sociale, ce s-a manifestat încă din timpul orânduirii sclavagiste şi care a
evoluat treptat de la sistemul în partidă simplă la cel în partidă dublă.
40
Demetrescu, C.G., Op. cit., p. 75.
PARTEA I
BAZELE TEORETICO – METODOLOGICE ALE CONTABILITĂŢII CREATIVE
Existenţa incertitudinilor atât în plan economic cât şi contabil, în care întreprinderea îşi
desfăşoară activitatea, face ca multe din elementele situaţiilor financiare, să nu poată fi
măsurate cu certitudine, ci doar estimate.
Opţiunea managementului întreprinderii pentru una din multiplele tratamente şi politici
contabile, crează implicit posibilitatea alegerii intenţionate a celei care răspunde
intereselor sale, care nu întotdeauna converg spre imaginea fidela, şi mai degrabă spre o
imagine convenabilă.
Apare astfel, o distorsionare a calităţii informaţiei financiare, generând incertitudini cu
privire la consecvenţa şi comparabilitatea informaţiilor destinate utilizatorilor, situaţie în care
avem de a face cu o contabilitate de intenţie, altfel spus, se intră în sfera contabilităţii creative.
Cea mai importantă definiţie a contabilităţii creative îi aparţine lui K. Naser: „procesul
prin care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipulează cifrele contabile şi
profitând de flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi divulgare ce permit
transformarea documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce
managerii doresc”.
Contabilitatea creativă este procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea
manieră încât să permită “producerea” rezultatului contabil dorit.
Termenul de „contabilitate creativă” este utilizat în literatura de specialitate şi sub
sintagma de „inginerie contabilă”, însă forma cea mai răspândită este reprezentată de prima
titulatură.
Recurgerea la noţiunea de „inginerie contabilã ” este argumentată prin faptul că aceasta
poate fi asimilată cu activitatea de creaţie, de proiectare, de cercetare, de conducere a
„procesului tehnologic” de către profesioniştii contabili, din care rezultã „imaginea favorabilã”,
dorită a entităţii economice.
Indiferent de titulatura pe care o poartã, ingineria contabilă sau contabilitatea creativă, se
referă la practicile de contabilitate care derivă din practicile de contabilitate standard .
Ele se caracterizează prin complicaţii excesive şi creativitate, având ca scop prezentarea
favorabilă a poziţiei financiare şi performanţelor întreprinderii.
• O viziune asupra ingineriei contabile, dar şi cea mai complexã este expusã de
Naser, considerând-o47:
• procesul prin care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipuleazã cifrele
contabile şi, profitând de flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi informare ce permit
transformarea documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii
doresc;
• procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât să
permită „producerea” rezultatului contabil dorit.
durabile, în revista Analiza economico-financiară şi evaluarea proprietăţilor. Provocări în actualul contex global,
Bucureşti, 29-31 mai 2009, p. 153, disponibil la - http://www.ectap.ro/documente/suplimente/Simpozion-29-
31.05.2009_ro.pdf, accesat la data de 09.05.2010.
46
http://www.contabilitateafirmei.ro/resurse/ceccar/suport_de_curs_evaluare.doc, accesat la data de 09.05.2010
47
Feleagă, N., Malciu, L., Politici şi opţiuni contabile, Fair Accounting versus Bad Accounting, Editura Economică,
Bucureşti, 2002, p. 103, după, Naser, C., Creative financial accounting: its nature and use , Pretince Hall, 1993, p.
59.
• Deşi există neînţelegeri în ceea ce priveşte definirea contabilităţii creative,
majoritatea cercetătorilor acceptă că aceasta se remarcă prin două aspecte.
În încercarea de a surprinde cât mai exact sensul contabilităţii creative, din definiţiile
diverşilor autori, rezultă unele caracteristici comune:
• contabilitatea creativă nu implică încălcări ale prevederilor legale ;
• contabilitatea creativă presupune un exerciţiu de creativitate al contabililor, de a
traduce inovaţii juridice, economice şi financiare, pentru a oferi soluţii în favoarea celor
interesaţi, exploatând breşele şi lacunele legale şi profesionale.
Tehnicile şi practicile oferite de contabilitatea creativă, au ca rezultat o cosmetizare a
realităţii până la limita credibilului, în scopul servirii anumitor interese.
Contabilitatea creativă are drept obiectiv „fondarea structurii financiare şi a
performanţelor întreprinderii”; profesioniştii contabili, printr-un exces de ingeniozitate, reuşind să
realizeze „aranjamente” demne de invidiat, pentru a maximiza câştigul pe acţiune, pentru a
îmbunătăţi lichiditatea sau pentru a minimiza rata îndatorării financiare
Principalele mecanisme şi procedee care fac obiectul contabilităţii creative pot fi grupate
în funcţie de obiectivele urmărite în
A. Procedee care au impact asupra măsurării rezultatului:
• imobilizarea cheltuielilor de dezvoltare;
• încorporarea cheltuielilor financiare în costul de producţie al imobilizărilor;
• cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-back);
• întocmirea şi revizuirea planului de amortizare;
• subevaluarea (sau supraevaluarea) ajustărilor pentru depreciere;
• existenţa mai multor metode de contabilizare a contractelor pe termen lung (pe
măsura
• avansării, la terminare).
Incompetenţa managerilor
Incertitudinea şi riscul
Varietatea activităţilor economice
Cheltuieli cu - (40.000) - -
renovarea
Cheltuieli cu (45.000) (25.000) (45.000) (25.000)
amortizarea
Chelt. cu materii prime (108.035) (108.035) (108.035) (108.035)
şi materiale consumabile
Cheltuieli salariale şi (239.664) (239.664) (239.664) (239.664)
sociale
Alte cheltuieli de (172.604) (172.604)
exploatare
Spre deosebire de anul 2009, când metoda de amortizare idealã era cea liniară, în anul
2010 metoda degresivă îmbunătăţeşte performanţa companiei. Remarcăm, de asemenea, că
utilizând metoda de amortizare liniară rezultatul este acelaşi, iar metoda accelerată îl
diminuează.
Deşi cele două metode au recunoscut acelaşi rezultat total, ele diferă în ceea ce
priveşte măsurarea şi raportarea rezultatului periodic pe durata lucrărilor de construcţie.
Se observă că metoda terminării lucrărilor este foarte obiectivă, ţinând cont de
faptul că veniturile şi cheltuielile unui contract sunt cunoscute cu certitudine doar în momentul
finalizării lucrărilor, însă nu respectă principiul independenţei exerciţiului.
Principalul inconvenient al metodei procentajului de avansare este că rezultatul
este măsurat pe baza estimărilor privind lucrările realizate.
Astfel, rezultatul poate fi crescut sau diminuat artificial supraevaluând sau
subevaluând gradul de avansare a lucrărilor.
Alegerea uneia dintre cele două metode şi trecerea de la o metodă la alta modifică
contul de profit şi pierdere. Unele întreprinderi sunt tentate să utilizeze metoda terminării
lucrărilor în perioadele cu rezultate pozitive pentru a evita prezentarea unui rezultat dificil de
menţinut pe termen lung.
Pentru aceasta este suficient ca ele să pretindă că anumite contracte nu mai
satisfac condiţiile necesare utilizării metodei procentajului de avansare.
• Această schimbare riscă să treacă neobservată deoarece ea reprezintă doar o
simplă schimbare de estimări contabile.
D . Imputarea cheltuielilor ocazionate de creşterea capitalului asupra primelor de
emisiune
• În unele ţări din Europa continentală, normele în vigoare (de exemplu, în Franţa,
articolul 343 din Legea societăţilor comerciale din 24 iulie 1966) lasă întreprinderilor posibilitatea
de a imputa cheltuielile ocazionate de creşterea capitalului social asupra primelor de emisiune
aferente. Această posibilitate creează un teren favorabil manifestării abuzurilor în ceea ce
priveşte conţinutul conceptului de „cheltuieli ocazionate de creşterea capitalului social”.
Imputarea cheltuielilor ocazionate de creşterea capitalului asupra primelor de emisiune s-ar
putea realiza prin una dintre următoarele căi:
• cheltuielile de stabiliment sunt contabilizate după natura lor. Apoi, pentru a
compensa aceste cheltuieli, contul „Prime de emisiune” este debitat prin creditul contului
„Transferuri de cheltuieli”;
• cheltuielile de stabiliment sunt capitalizate, urmând a fi amortizate. Pentru a
compensa cheltuiala cu amortizarea, în fiecare an, se va debita contul „Prime de emisiune” prin
creditul contului.
• „Transferuri de cheltuieli” pentru amortizarea aferentă” exerciţiului respectiv.
• Managerii îşi motivează decizia de a imputa cheltuielile ocazionate de majorarea
capitalului social asupra primelor de emisiune prin faptul că un asemenea tratament nu lezează
interesele nimănui. Astfel, imputarea cheltuielilor are drept efect o majorare a rezultatului
exerciţiului, păstrând însă nemodificat totalul capitalurilor proprii. Majorarea rezultatului contabil
şi a celui fiscal, prin excluderea cheltuielilor de stabiliment din categoria cheltuielilor deductibile,
în anul capitalizării lor, favorizează interesele administraţiei fiscale, imputarea asupra primelor
de emisiune suprimând orice amortizare ulterioară.
• De asemenea, valoarea întreprinderii rămâne nemodificată deoarece capitalurile
proprii au rămas la acelaşi nivel. În realitate însă, deşi totalul capitalurilor proprii rămâne acelaşi,
indiferent de mărimea cheltuielilor imputate, nu trebuie neglijat un element esenţial: rezultatul se
modifică
• Or, utilizatorii externi, care doresc să îşi creeze o imagine despre întreprindere pe
baza studierii documentelor de sinteză publicate, vor fi tentaţi să compare evoluţia rezultatelor,
fără a acorda prea multă atenţie variaţiei postului „prime de emisiune”. În plus, imputarea
timpului pe care managerii l-au consacrat operaţiei de majorare a capitalului apare ca fiind
forţată. Nu trebuie uitat că mărimea cheltuielilor salariale ar fi fost aceeaşi în absenţa majorării
capitalului.
E. Politica de provizioane
• Provizioanele sunt destinate acoperirii de riscuri, cheltuieli sau pierderi al căror
obiect este determinat cu precizie, dar a căror realizare şi mărime sunt incerte. Necesitând
estimări, provizioanele creează condiţii pentru netezirea rezultatelor.
• Astfel, „umflarea” provizioanelor în anii beneficiari diminuează rezultatul, iar
„dezumflarea” provizioanelor în anii deficitari majorează rezultatul.
Varianta A
Elemente Anul I Anul II Anul III Total
Cifra de afaceri 3.300 3.300 3.300 9.900
Venituri din provizioane 0 0 300 300
Consumuri de la terţi 2.700 3.200 3.100 9.000
Alte cheltuieli 0 0 300 300
Cheltuieli cu provizioane 300 0 0 300
Rezultat din exploatare 300 100 200 600
Varianta B
Elemente Anul I Anul II Anul III Total
Cifra de afaceri 3.300 3.300 3.300 9.900
Venituri
Venituri din provizioane 0 100 300 400
Consumuri de la terţi 2.700 3.200 3.100 9.000
Alte cheltuieli 0 0 300 300
Cheltuieli cu provizioane 400 0 0 400
Rezultat din exploatare 200 200 200 600
F. Utilizarea
Utilizarea metodei reportului deficitului fiscal
• Deficitul fiscal al unui exerciţiu poate fi reportat,
repo rtat, conform IAS 12, asupra exerciţiilor
viitoare sau asupra exerciţiilor anterioare. În funcţie de exerciţiul asupra căruia se impută
deficitul, există metoda reportului înainte şi metoda reportului înapoi
• Exemplu priv privin
indd infl
influe
uenţ
nţaa imput
imputăr
ăriiii defi
defici
citu
tulu
luii fisc
fiscal
al asupr
asupraa rezu
rezultltat
atul
ului
ui::
întreprinderea înregistrează în anul N-2 un beneficiu de 25.000 lei, în anul N-1 o pierdere de
10.000 lei şi un profit de 18.000 lei in anul 13. În funcţie de metoda aleasă, rezultatul
întreprinderii va arăta
arăta astfel:
Se poate observa că indiferent de metoda utilizată, rezultatul total pe cei trei ani este
acelaşi; în cazul metodei reportului înapoi însă pierderea din anul N-1 este diminuată, netezind
astfel nivelul rezultatului.
PARTEA a II - A
INTERDEPENDENŢA DINTRE CONTABILITATEA CREATIVĂ ŞI SCANDALURILE
FINANCIARE
CONCLUZII
Experienţa arată că, de fiecare dată când apare o normă nouă, societăţile găsesc o cale
să îi minimizeze impactul. Tehnicile de manipulare a bilanţului acţionează asupra unuia sau mai
multora dintre elementele următoare: capitalurile proprii, datoriile, nevoia de fond de rulment,