UNIVERSITATEA "BABEŞ-BOLYAI" CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂŞI SPORT

CATEDRA DE JOCURI SPORTIVE

FLAVIA RUSU, ȘANTA CRISTIAN

CURS DE VOLEI
CLUJ-NAPOCA 2009
 CUPRINS
INTRODUCERE - 8

PROGRAME ANALITICE - 9

1. OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII JOCULUI DE VOLEI -12

VOLEIUL - MIJLOC AL EDUCAŢIEI FIZICE ŞI DISCIPLINĂ SPORTIVĂ-

12

VOLEIUL ÎN SISTEMUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ-13

CARACTERISTICI ALE JOCULUI DE VOLEI - 14

DIRECŢII DE DEZVOLTARE A JOCULUI DE VOLEI - 15

2. ISTORICUL JOCULUI DE VOLEI - 17

PE PLAN MONDIAL -17

DEZVOLTAREA ŞI EVOLUŢIA VOLEIULUI ÎN ROMÂNIA -20

3. NOŢIUNI GENERALE - 23

NOŢIUNI DE TERMINOLOGIE SPECIFICĂ-23

STADIILE DE INSTRUIRE -24

NOŢIUNI GENERALE DESPRE ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ-25

CONCEPTUL SISTEMIC APLICAT ÎN TEORIA ŞI METODICA

JOCULUI -27

CONŢINUTUL JOCULUI DE VOLEI -29

COMPONENTELE TACTICII - 33

4.1.1.TACTICA INDIVIDUALĂ- 35

4.2. SISTEMATIZAREA ŞI METODICA DE ÎNVĂŢARE A ACŢIUNILOR

TACTICE INDIVIDUALE DE BAZĂ- 36

4.2.1.SERVICIUL - 37

4.2.2.PRELUAREA DIN SERVICIU - 40

2
 4.2.3.RIDICAREA PENTRU ATAC - 44

4.2.4. LOVITURA DE ATAC - 46

4.2.5. BLOCAJUL - 48

4.2.6.PRELUAREA DIN ATAC - 49

4.3. SISTEMATIZARE ŞI ASPECTE METODICE ALE ACŢIUNILOR

TACTICE COLECTIVE - 52
4.3.1. TACTICA COLECTIVĂ LA SERVICIU - 53

4.3.2.TACTICA DE ECHIPĂ ÎN ATAC - 58

4.3.3.TACTICA COLECTIVĂ ÎN APĂRARE - 61

5. IDENTIFICAREA ŞI PROMOVAREA TALENTULUI ÎN VOLEI - 67

6. JOCUL DE VOLEI ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ-73

6.1. METODOLOGIA PREDĂRII JOCULUI DE VOLEI ŞI FORMELE

DE ORGANIZARE A COLECTIVULUI ÎN LECŢIE - 76

6.2. INDICAŢII PENTRU CICLUL LICEAL - 76

6.3.MODELE DE JOC INTERMEDIARE ŞI FINALE PENTRU

CICLUL GIMNAZIAL ŞI LICEAL -77

6.4. JOCURI PREGĂTITOARE - 78

6.5. ECHIPA REPREZENTATIVĂ ŞCOLARĂ- 80

6.6. SISTEME DE DISPUTARE A COMPETIŢIILOR ŞCOLARE - 81

6.7. ACTIVITATEA PROFESORULUI ÎN PREGĂTIREA ECHIPEI

REPREZENTATIVE A ŞCOLII - 82
BIBLIOGRAFIE - 91

1. OBIECTUL TEORIEI ŞI METODICII JOCULUI DE VOLEI

3
 1.1. VOLEIUL - MIJLOC AL EDUCAŢIEI FIZICE ŞI
DISCIPLINĂSPORTIVĂ
Disciplina sportivă volei este un joc sportiv colectiv, având un
regulament de joc, conţinut şi forme de pregătire unitară. Este încadrat
într-un sistem competiţional naţional şi internaţional, fiind practicat în
cadrul secţiilor asociaţiilor şi cluburilor sportive diferenţiat pe categorii:
copii, juniori, seniori, masculin şi feminin. Ca mijloc al educaţiei fizice jocul
de volei se practică în învăţământul de toate gradele, sistematizarea lui
fiind cuprinsă în conţinutul programelor de educaţie fizică.
Teoria jocului de volei constituie un ansamblu de cunoştinţe
ordonate sistematic care apreciază şi stabileşte conţinutul real al jocului
competiţional, formulează şi elaborează concepţia de joc care va fi aplicată
pe plan naţional de toate echipele; analizează într-o abordare sistemică
tehnica şi tactica jocului.
Obiectul disciplinei VOLEI, atât ca mijloc al educaţiei fizice cât şi
ca disciplină sportivă constă în studiul:
• apariţiei şi dezvoltării jocului;
• conţinutului jocului (tehnica şi tactica, caracteristicile lor, descrierea
execuţiei acţiunilor de joc cu implicaţiile de ordin biomecanic, de
utilizare, etc.);
• metodica de învăţare şi de antrenament;
• probleme ale selecţionării şi orientării copiilor spre practicarea jocului
de volei;
• regulamentul de joc şi condiţiile materiale şi organizatorice
necesare practicării jocului;
Între teoria şi practica jocului există o strânsă interdependenţă şi o
permanentă condiţionare reciprocă. Teoria (care reprezintă generalizarea
activităţii practice) determină modificarea şi îmbunătăţirea conţinutului
metodicii, care la rândul ei influenţează favorabil activitatea practică
viitoare.
Principalele surse de documentare a teoriei şi metodicii jocului sunt:
practica, experienţa pozitivă a specialiştilor români şi străini consemnată
în lucrări de specialitate, cercetarea ştiinţifică din domeniu.
Jocul de volei are o teorie şi o metodică specifică, rezultat al
generalizării experienţei practice consolidată de integrarea datelor
obţinute prin cercetare ştiinţifică în domeniu.
Teoria jocului de volei este o ramură a Teoriei Educaţiei Fizice şi a
Teoriei şi Metodicii Antrenamentului Sportiv şi are legături cu alte dicipline
cum sunt: pedagogia, psihologia, sociologia, anatomia funcţională şi
biomecanica, fiziologia.

VOLEIUL ÎN SISTEMUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ

Jocul de volei, alături de celelalte jocuri sportive şi sporturi ocupă un

loc important în sistemul de educaţie fizică. Prin valoarea lui practică,
igienică şi educativă, constituie o parte importantă a activităţii sportive,
reprezentând o formă de manifestare cu caracter ludic a exerciţiului fizic.
El cumulează efectele pozitive sanotrofice ale sportului şi exerciţiului fizic
cu influenţele educative ale jocului. Are o largă răspândire în rândurile
tineretului şi a altor categorii de populaţie. Datorită caracteristilor sale

4
influenţează pozitiv dezvoltarea fizică şi marile funcţiuni ale organismului,
contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice şi la formarea personalităţii.
Jocul de volei se caracterizează prin atractivitate şi
accesibilitate, nu necesită condiţii organizatorice şi materiale complicate,
poate fi practicat atât în sală cât şi în aer liber. El oferă posibilitatea
gradării efortului corespunzător vârstei şi gradului de pregătire şi are
influenţa pozitivă asupra întăririi sănătăţii, destinderii fizice şi psihice,
asigurând o dezvoltare fizică armonioasă a celor care-l practică.
Dacă este practicat la nivel de performanţă, jocul se caracterizează prin
dinamism şi spectaulozitate, iar popularitatea competiţiilor îi asigură un loc
important în iererhia disciplinelor sportive.
Toate acestea conferă voleiului valenţe biologice şi pedagogice de
necontestat şi poziţii bine precizate în sistemul de educaţie fizică şi sport în
domeniile: educaţia fizică, sportul pentru toţi şi sportul de performanţă.
Jocul de volei este prezent în lecţiile de educaţie fizică de la toate
nivelele sub forma jocurilor dinamice cu elemente din volei şi a jocul
global.
Este practicat cu scop recreativ de tineri şi vârstnici, în forme
organizate (Campionate şcolare, universitare, de instituţii sau de cartier
etc.) sau spontane, iar ca sport de performanţă este practicat organizat
sub forma meciurilor din Campionate naţionale de juniori, tineret, seniori,
Campionate balcanice, Campionate Europene, Campionate Mondiale, Jocuri
Olimpice.

1.3. CARACTERISTICI ALE JOCULUI DE VOLEI

Jocul este o activitate complexă, predominant motrică şi emoţională,

desfăşurată spontan după reguli prestabilite, în scop recreativ, sportiv şi
totodată de adaptare la realitatea socială. Dintre caracteristicile jocului
amintim că este o activitate naturală, liberă, spontană, atractivă, totală,
dezinteresată, creativ-compensativă.
Jocul sportiv este un sistem de exerciţii fizice practicate sub formă de
joc cu un anumit obiect cu dimensiuni şi formă specifică, prin care două
echipe sau doi adversari se întrec conform unor reguli de organizare sau
desfăşurare.
Pentru definirea noţiunii de joc sportiv se iau în consideraţie trei
elemente:
 activitatea jucătorului;
 ideile de joc reunite în concepţia de joc – stabilirea celor mai potrivite
modalităţi de acţionare, un sistem de principii şi reguli de acţionare care
stabilesc ce au de făcut jucătorii;
 regulamentul de joc – act normativ oficial care precizează toate detaliile
necesare privind oragnizarea şi desfăşurarea jocului.
Toate elementele sunt dinamice, supuse perfecţionării, evoluţiei şi de
găsesc într-o strânsă corelaţie. (I. Bota, D. Colibaba, 1998)
Voleiul este un joc sportiv care se desfăşoară pe un teren cu dimensiuni
relativ reduse (2X9/9), între două echipe formate din şase jucători care nu
sunt în contact direct, fiind despărţite de un fileu. Acţiunile de joc se
desfăşoară prin lovirea sau respingerea mingii în forme specifice. Mingea
nu trebuie să cadă în terenul propriu şi trebuie trimisă peste fileu în terenul

5
advers prin cel mult 3 lovituri dacă nu se efectuează blocaj sau 4 lovituri,
dacă se efectuează blocaj.
Victoria se obţine prin depăşirea adversarului direct, fără impunerea
prin regulament a unei limite de timp. Durata unei partide poate varia cu
aproximaţie între 30 –120 de minute, şi se încheie atunci când una dintre
echipe câştigă trei seturi din cinci. (Prin regulamente interne la unele
competiţii se poate stabili câştigarea partidei şi cu două seturi din trei)

6
 DIRECŢII DE DEZVOLTARE A JOCULUI DE VOLEI

Jocul de volei modern se caracterizează prin viteză şi varietate a

acţiunilor de joc, prin perfecţionarea continuă acţiunilor, punct de lovire
a mingii din ce ce mai înalt, creativitate în construirea combinaţiilor de
atac şi flexibilitatea în alegerea sistemului de apărare. A crescut de
asemenea conţinutul emoţional al jocului, mai ales în urma modificărilor
de regulament şi introducerea regulii tie-breack-ului.
Pe viitor specialiştii domeniului preconizează ca principale direcţii de
dezvoltare a jocului creşterea flexibilităţii în strategia şi tactica echipei,
dezvoltarea pregătirii mentale a jucătorilor şi eliminarea treptată a
diferenţelor dintre conţinutul jocului practicat de fete faţă de cel
practicat de echipele masculine.
La nivelul echipelor de mare performanţă asistăm la o accelerare a
ritmului de joc, creşterea numărului de simulări în atac şi modificarea
repartiţiei acţiunilor de atac de a lungul fileului cu scopul creşterii
gradului de incertitudine şi împiedicarea organizării eficiente a
blocajului advers. Se observă de asemenea creşterea forţei serviciului,
care devine din ce în ce mai mult o armă de atac a echipei.
Pe plan tehnic, se preconizează dezvoltarea jocului de volei în viitor
mai ales pe seama următorilor factori:
 Ridicarea gradului de măiestrie tehnică individuală în
paralel cu armonizarea şi încadrarea ei în angrenajul de acţionare
colectiv;
 Însuşirea şi perfecţionarea unui număr cât mai mare de
variante de execuţie ale acţiunilor de joc, asociate cu
particularităţile individuale ale jucătorilor;
 Dezvoltarea creativităţii şi a posibilităţilor de aplicare a
acţiunilor cunoscute în scopul valorificării amxime a potenţialului
individual şi colectiv, dar şi a punctelor slabe ale adversarului;
 Creşterea gradului de stabilitate tehnică în condiţiile de
joc şi în momentele de responsabilitate;
 Modificarea structurii motrice şi a ritmului de execuţie în
funcţie de situaţia de joc;
 Creşterea numărului de variante de execuţie a acţiunilor
de finalizare prin creşterea forţei de lovire a mingii şi a preciziei
motrice.
În plan tactic, factorii care pot contribui la perfecţionarea şi
dezvoltarea aspectelor tactice sunt:
 Creşterea gradului de prmeditare şi anticipare a
comportamentului tactic în funcţie de punctel puternice şi slabe
ale echipei şi adversarului;
 Dezvoltarea posibilităţilor de a impune adversarului
maniere de joc incomode;
 Dezvoltarea capacităţii de gândire operaţională şi
rezolvare eficientă a situaţiilor de joc. Dezvoltarea inteligenţei
operaţionale;
 Dezvoltarea capacităţii de disimulare şi de mascare a
adevăratelor intenţii de acţionare;
Cele mai importante elemente de progres în jocul de volei sunt:

7
  Folosirea în procesul de pregătire a unor metode de
antrenament şi a mijloacelor specifice altor discipline sportive;
 Introducerea în pregătire a mijloacelor informatice,
utilizarea tehnicilor media în orientarea şi interpretarea pregătirii,
în analiza şi optimizarea antrenamentelor şi în pregătirea
meciurilor oficiale.
 Creşterea numărului de jocuri de verificare, paralel cu
optimizarea raportului dintre pregătire şi jocurile oficiale.

2. ISTORICUL JOCULUI DE VOLEI

PE PLAN MONDIAL

Jocul a fost inventat în anul 1895, de către un profesor de educaţie

fizică, Williams G. Morgan de la Colegiul Holyoke Massachusetts – SUA.
Jocurile cunoscute până atunci: fotbal, rugby, handbal, tenis, sau alte
sporturi ca atletismul, solicitau organismul la un efort prea mare şi nici nu
puteau fi folosite iarna în săli. Inventatorul a încercat să recurgă la baschet,
care era şi el de curând inventat, dar şi acesta era prea dur, cu reguli prea
severe şi nepotrivite pentru toate vârsteIor. Tenisul i s-a părut mai nimerit
scopului propus, acela de a oferi elevilor săi un joc recreativ şi odihnitor,
dar era costisitor ºi se juca cu prea puţini jucători. Căutând să remedieze
aceste neajunsuri ale tenisului, a luat plasa şi a ridicat-o, după unii, la 1,83
m, după alţii la 2 m de la pământ. A împărţit colectivul în două echipe
egale şi înlocuind rachetele prea costisitoare cu palmele, a pus jucătorii să
joace cu mingea de baschet, cerându-le ca prin lovirea mingii cu mâinile să
o trimită în terenul advers.
Primele încercări făcute cu mingea de baschet, nu au reuşit, aceasta
fiind prea grea. S-a recurs atunci la camera ei, dar nici noua soluţie nu a
fost satisfăcătoare, deoarece aceasta era prea uşoară şi voluminoasă,
avea un zbor lent şi imprecis, scăzând din dinamismul jocului. După scurt
timp s-a confecţionat mingea pe care folosită şi astăzi. Jocul a fost numit
"mintonette".
După scurt timp, jocul a căpătat o formă ceva mai conturată iar
demonstraţia făcută de două echipe în anul 1896, a plăcut, jocul fiind
propus spre difuzare. Cu acest prilej la propunerea lui A.T. Halsted
(Directorul Colegiului), jocul a primit numele de “volley-ball” de la
“volley” (zbor) şi „ball” (minge).
Primele reguli ale jocului asemănătoare cu cele ale tenisului se
deosebeau mult de regulile de acum. Ele au fost puse în aplicare în anul
1897 la iniţiativa lui A.T. Arians. Se refereau la dimensiunile terenului, a
fileului, la minge, numărul de jucători, etc. Aceste prime reguli simple şi
puţine la număr se schimbau pe măsură ce experienţa furniza noi
elemente care trebuiau luate în seamă.
În perioada anilor 1900-1920, prin intermediul filialelor organizaţiei
americane YMCA, jocul se răspândeşte în Canada, America de Sud, Asia şi
Europa. Regulile jocului, puţine şi simple iniţial, se schimbau o dată cu
evoluţia jocului. Numărul jucătorilor, la început nelimitat, a fost de 5, 14
sau 9 jucători, ajungându-se apoi la 6. Suprafaţa terenului era mai mare

8
decât cea actuală, iar înălţimea plasei mai redusă cu aproximativ 15 cm.
decât cea din zilele noastre, mai ales în ţările asiatice.
Durata jocului era legată de numărul serviciilor, care la rândul lui era
în funcţie de numărul jucătorilor, variabil şi el. După o încercare de limitare
în timp s-a stabilit ca seturile să fie câştigate de echipa care realizează
prima 15 puncte.
În servirea mingii s-a renunţat la repetarea serviciului greşit,
influenţă a tenisului şi la regula de a se socoti valabilă mingea servită şi
ajutată de un coechipier să treacă plasa.
Regulile jocului nu s-au schimbat însă uniform în toate colţurile lumii.
Au apărut reguli noi la crearea cărora au contribuit diverse naţiuni. Astfel,
în insulele Filipine a apărut pentru prima dată jocul cu limitarea numărului
de lovituri la 3 într-un teren şi tot acolo s-au tras primele mingi “bombă”,
dar din linia a doua.
“Federaţia Internaţională a Jocurilor cu Mâna” de la Stockholm, care
avea în grijă şi voleiul, nu a făcut eforturi pentru unificarea regulilor jocului.
Peste tot în lume se disputau campionate naţionale şi aveau loc chiar şi
întâlniri internaţionale, dar această activitate era frânată de faptul că
regulile de joc erau diferite de la o ţară la alta.
În anul 1912 este introdusă regula rotaţiei, în vigoare şi astăzi
cu unele amendamente. Rotaţia era obligatorie la început numai la
serviciu. După repunerea mingii în joc, jucătorii aveau dreptul să-şi
schimbe locurile în formaţie. Acest fapt a determinat specializarea
jucătorilor pe posturi: trăgători, ridicători, jucători de linia I, jucători de linia
a II-a. Din 1916, rotaţia a devenit obligatorie pentru toţi jucătorii. În acelaşi
an numărul jucătorilor unei echipe a fost stabilit la 6, număr care a rămas
obligatoriu, atât în Europa, cât şi în America. În Japonia însă, jocul s-a
practicat în 9 jucători, pe un teren cu o suprafaţă ale cărei laturi măsurau
11 şi 21 de metri. Abia după mulţi ani, în urma Congresului FIVB de la
Florenţa din anul 1955, Federaţia din Japonia a hotărât introducerea
treptată a regulilor stabilite de forul internaţional.
În 1920 dimensiunile terenului se fixează la 18/9. Stabilirea
numărului maxim de trei lovituri în fiecare teren s-a realizat în
anul 1923, iar a diferenţei de două puncte pentru câştigarea
setului în anul 1925.
Se simţea nevoia unei unificări şi a unui for suprem de conducere a
activităţii acestui joc sportiv. În anul 1946 la Praga, 6 ţări, printre care şi
ţara noastră, au luat iniţiativa înfiinţării Federaţiei Internaţionale de Basket
şi Volleyball (FIBV). Un an mai târziu, în aprilie 1947, la Paris a fost
convocat un congres ale cărui lucrări au dus la constituirea Comitetului de
conducere al FIVB şi întocmirea unui regulament de joc internaţional, care
a fost impus tuturor federaţiilor naţionale afiliate.
După înfiinţarea FIVB, jocul de volei se dezvoltă atât prin
răspândirea sa în tot mai multe ţări ale lumii, cât şi prin organizarea unor
competiţii continentale şi mondiale. În anul 1948 se organizează la Roma
primul Campionat European pentru echipe masculine, iar în 1949 la Praga,
primul Campionat Mondial masculin, iar în paralel are loc şi primul
Campionat European pentru echipe feminine.
Pe plan internaţional FIVB a desfăşurat permanent o activitate
susţinută stabilind regulile jocului şi modificările lor în funcţie de
dezvoltarea sa continuă, criteriile de calificare şi participare a echipelor al
marile competiţii internaţionale.
9
 Consacrarea deplină a voleiului ca disciplină sportivă
practicată în întreaga lume s-a produs în anul 1964, când voleiul a
fost inclus în familia disciplinelor sportive olimpice, începând cu
J.O de la Tokio.
Periodic, în urma analizei atente a modificărilor apărute în evoluţia
jocului şi mai ales pentru menţinerea unui echilibru între acţiunile ofensive
şi cele defensive, Congresele FIVB au hotărât modificări, amendamente sau
clarificări ale regulamentului de joc. Dintre cele mai importante astfel de
modificări amintim:
 În anul 1964 cu ocazia Congresului FIVB de la Tokio, s-a permis
trecerea mâinilor peste fileu de către jucătorii care participă la blocaj şi
posibilitatea de a relua mingea ricoşată din blocaj de către jucătorii care
au efectuat blocajul, adică “autodublajul”.
 Congresul din anul 1968, din Mexic, aduce ca noutate permisiunea
trecerii palmelor peste planul vertical al fileului la efectuarea blocajului.
 În anul 1976, la Montreal, s-a stabilit ca atingerea mingii la blocaj să
nu intre în calcul la cele trei lovituri permise pentru fiecare echipă.
 În anul 1978, serviciul poate fi blocat sau atacat de jucătorii echipei
adverse – pentru ca în 1982 să se revină serviciul NU poate fi blocat sau
atacat de jucătorii echipei adverse.
 În anul 1988, cu ocazia Congresului desfăşurat la Seul, s-a introdus
sistemul de “tie-break” din tenis, pentru numărătoarea punctelor în
setul decisiv.
 În anul 1992, la Barcelona se acordă permisiunea de a lovi mingea cu
coapsa şi genunchiul şi se dispare pinctul limită 17 în setul V.
 În anul 1994 la Atena, această prevedere se extinde: mingea poate fi
lovită cu orice parte a corpului, inclusiv laba piciorului şi un
amendament conform căruia în anumite situaţii la prima lovitură sunt
permise contactele succesive : preluarea serviciului, a loviturii de atac,
a mingii ricoşate din blocaj. Tot cu această ocazie se introduce
posibilitatea efectuării serviciului de pe toată suprafaţa liniei care
delimitează terenul de joc pe lăţime, desfiinţându-se spaţiul de serviciu.
 În anul 1998 se introduce sistemului “tie-break” pentru toate seturile
şi a unui jucător “libero” cu sarcini defensive.
 Din anul 1999, mingea servită poate atinge fileul iar la prima lovitură
(preluarea) nu se mai sancţionează „dubla” sau „mingea ţinută”.

2.2. DEZVOLTAREA ŞI EVOLUŢIA VOLEIULUI ÎN ROMÂNIA

În ţara noastră voleiul a început să fie cunoscut şi practicat prin anii

1920-1921, fiind introdus la fel ca şi în celelalte ţări europene de către
YMCA, o organizaţie a tineretului creştin american. Printre primii care au
jucat acest joc în România au fost membrii misiunii militare americane şi
militarii români de la “casele ostăşeşti”, urmaţi în scurt timp de către elevii
şcolilor din Bucureşti, Buzău, Focşani, Piatra-Neamţ, Galaţi.
În anul 1931 se înfiinţează Federaţia Română de Baschet şi Volei
care organizează primul Campionat Naţional masculin la care participă 8
echipe. Campionatul este câştigat de echipa “Apărătorii Patriei”. Până în
anul 1941 se mai organizează 10 campionate pentru echipe masculine şi
feminine.Primul regulament intern de volei apare în anul 1932.

10
 În anul 1943 se organizează la Ploieşti o competiţie naţională cu
participarea a 8 echipe masculine şi 4 feminine, câştigată la băieţi de
echipa VSC Bucureşti şi la fete de Start Club Bucureşti. Tot în acest an are
loc la Bucureşti primul Campionat şcolar, câştigat de echipa liceului Matei
Basarab şi un turneu pentru echipe universitare la care pe primul loc se
situează echipele masculine şi feminine ale Facultăţii de Drept.
În anul 1948 se înfiinţează Comisia centrală de Volei şi se
organizează primul Campionat naţional al elevilor.
Din anul 1949 începe organizarea regulată a Campionatului Naţional
de seniori. La prima ediţie la care participă 20 de echipe, echipa
campioană este Locomotiva-CFR Bucureşti.
La feminin prima ediţie a Campionatelor Naţionale desfăşurată în anul
1950 este câştigată tot de echipa Locomotiva-CFR Bucureşti.
Federaţia de Volei se înfiinţează în anul 1958.
În perioada anilor 1950 -1980 titlurile naţionale au fost cucerite
de echipele Rapid Bucureşti, Steaua Bucureşti, Dinamo Bucureşti, Explorări
Baia-Mare la masculin şi echipele Dinamo Bucureşti, Rapid Bucureşti,
Progresul Bucureşti, şi Penicilina Iaşi la feminin.
Primele campionate naţionale pentru echipe de juniori se
organizează în anul 1955, ulterior transformându-se în divizia naţională a
juniorilor şi şcolarilor.
Campionatul divizionar B se înfiinţează în anul 1958.
În perioada cuprinsă între anul 1980 şi până în prezent activitatea
voleibalistică internă s-a desfăşurat cu regularitate conform calendarului
competiţional al FRV prin Campionate Naţionale organizate pentru toate
categoriile de jucători : divizia A sau divizia naţională, divizia B sau tineret,
divizia de juniori şi şcolari, pentru echipe masculine şi la feminine.
Prima întâlnire internaţională amicală este consemnată în anul 1927,
între formaţia studenţilor de la ONEF Bucureşti şi o echipă turcă, la Eforie.
A câştigat echipa studenţilor români cu scorul de 3-1.
În anul 1946 are loc prima ediţie a Balcaniadei la Bucureşti,
formaţiile României ( masculine şi feminine) fiind câştigătoarele acestei
competiţii.
Formaţia reprezentativă masculină a ţării noastre participă în anul
1949 la prima ediţie a Campionatului Mondial de la Praga, clasându-se pe
locul al IV-lea.
Perioada anilor 1950-1980 este cea în care echipele de volei din
România obţin cele mai bune performanţe sportive pe plan internaţional
atât cu echipele de club cât şi cu echipele naţionale:
 Echipa Rapid Bucureşti (m) a câştigat de trei ori Cupa Campionilor
Europeni (1961,1963, 1965) şi s-a clasat pe locul al II-lea de patru
ori.
 Echipa Dinamo Bucureşti (m) a cucerit de două ori Cupa Campionilor
Europeni (1966,1967) şi s-a clasat de trei ori pe locul al II-lea, iar în anul
1979 a câştigat Cupa Cupelor.
 În anii 1966 şi 1967 finala masculină a Cupei Campionilor Europeni s-a
disputat între două echipe româneşti Dinamo şi Rapid.
 În anul 1956, la Paris, echipa masculină a României ocupă locul al II-lea
la Campionatul Mondial, iar doi ani mai târziu, în 1958, acelaşi loc la
Campionatele Europene desfăşurate la Praga.

11
 La Campionatele Mondiale din anii 1960 (Rio de Janeiro) şi 1962
(Moscova) echipa naţională masculină se clasează pe locul al III-lea.
 Cea mai bună performanţă a voleiului masculin pe plan european a fost
realizată în anul 1963, când echipa naţională s-a clasat pe locul I la
Campionatul European, desfăşurat la Bucureşti.
 În anul 1977, la Campionatele Europene de la Helsinki, echipa
masculină se clasează pe locul al III-lea.
 La J.O din anul 1980 de la Moscova, echipa naţională masculină
reuşeşte clasarea pe locul al III-lea şi câştigarea medaliilor olimpice de
bronz.
 Echipele feminine ale cluburilor Dinamo şi Rapid Bucureşti s-au clasat
de câteva ori pe locul al III-lea în finalele Cupei Campionilor Europeni şi
a Cupei Cupelor.
 Reprezentativa feminină a României s-a clasat pe locul al II-lea la
Campionatul Mondial din anul 1956.
 La Campionatele Europene naţionala feminină a reuşit cucerirea
medaliilor de bronz la ediţia din anul 1963.
 Alte rezultate semnificative au fost realizate de naţionala feminină la
J.O. din anul 1964 – locul al IV-lea, Campionatele Mondiale din anii 1952
şi 1974 – locul al V-lea şi la Campionatele Europene din anii 1950 şi
1979 – locul al V-lea.
După anul 1980, echipele naţionale româneşti au intrat într-un con de
umbră, rezultatele obţinute pe plan internaţional fiind departe de cele ale
deceniilor anterioare. Singurele rezultate notabile realizate în ultimii ani
fiind cele obţinute de echipele reprezentative universitare feminine la
Universiadele din anii 1991(Shefield) - locul al II-lea, şi 1993 (Buffalo) -
locul I şi performanţa echipei masculine de club "U" Cluj, care a reuşit să
acceadă în optimile de finală în competiţia Cupa Cupelor din anul 1996.
Calificarea în anul 2004, a echipei naţional feminine la turneul final al
Campionatului European poate fi considerată şi ea un succes şi oferă şansa
unui reviriment al voleiului în viitorul apropiat.

3. NOŢIUNI GENERALE
NOŢIUNI DE TERMINOLOGIE SPECIFICĂ

Acţiunea de joc este unitatea de bază din jocul de volei, are un rol
dominant în toate componenetele acestuia. Este unitatea funcţională de
bază a jocului, sistematizată după necesitatea rezolvării parţiale sau totale
a unei sarcini specifice de joc la care jucătorii participă cu toate calităţile
sale psiho-fizice native sau dobândite. (Ghenadi, 1984) acţiunea de joc are
un puternic caracter individual, dar pe plan tactic primeşte şi caracter
colectiv mai ales când este vorba despre organizarea atacului sau apărării
şi la dispozitivele specifice la efectuarea sau primirea serviciului.
Acţiunile de joc se desfăşoară pe spaţiu redus, ele trebuie să fie
rapide şi exacte. La fiecare acţiune de joc, complexitatea efortului se
manifestă diferit şi în relaţie cu celelalte componenete psiho-motrice ale
execuţiei. Execuţia unei acţiuni cuprinde următoarele elemente:
• Sarcina parţială de joc;
• Analiza situaţiei;

12
 • Deplasările specifice – pregătirea
• Luarea deciziei;
• Execuţia - lovirea propriu-zisă;
• Pregătirea pentru următoarea execuţie.
Dintre cele şase elemente trei sunt cu pondere psihică (sarcina,
analiza şi decizia) şi trei cu pondere fizică (deplasarea, pregătirea,
execuţia)
Procedeul de execuţie este structura de acte motrice bine
precizate prin care se concretizează în mod particular acţiunea de joc, în
funcţie de cerinţele şi situaţiile concrete ale jocului.
Faza de joc – este succesiunea acţiunilor de joc ale unei echipe din
momentul trecerii mingii în terenul propriu şi până la trecerea mingii în
terenul advers. Fiecare fază de joc se compune din mai multe acţiuni de
joc.
Totalitatea fazelor şi acţiunilor de joc formează structura de
joc.
Sistemul de joc cuprinde acţiuni de atac şi de apărare care
determină structura de joc cu care se operează în procesul de instruire.
Condiţiile de joc impuse de ultimele modificări ale regulamentului
determină o accentuare a importanţei eficienţei acţiunilor individuale în
contextul acţiunilor colective.
Sistemele de acţionare – sunt structuri de exerciţii sau mijloace cu
ajutorul cărora realizăm obiectivele de instruire.

3.2. STADIILE DE INSTRUIRE

Caracteristicile jocului de volei, prezentate în subcapitolul 1.3 determină

o abordare specifică în instruire la nivelul predării jocului de volei ca mijloc
al educaţiei fizică şcolare.
Accesibilitatea creează premisele pentru însuşirea rapidă a modelului de
joc încă de la începutul instruirii iar obligativitatea rotaţiei impune o
pregătire completă a jucătorilor mai ales în primele stadii.
Procesul de însuşire este uşurat de faptul că nu există contact direct cu
adversarul. Faptul că mingea nu are voie să cadă în terenul propriu
impune acordarea unei atenţii sporite pregătirii primei lovituri, preluarea,
acţiunea cea mai puţin atractivă a jocului, mai ales la nivelul începătorilor.
Traseul metodic de învăţare şi perfecţionare poate fi eşalonat
teoretic, în mai multe etape sau stadii. Eşalonarea este utilă pentru a uşura
stabilirea priorităţilor şi alegerea mijloacelor şi formelor de instruire.
Stadiile instruirii sunt:

INIŢIEREA FIXAREA CONSOLID. PERFECŢION. VALORIFICAREA

ÎNVĂŢAREA – AUTOMATIZAREA PARŢIALĂ

Pentru fiecare dintre stadiile de instruire există câteva cerinţe specifice

a căror respectare contribuie la eficientizarea procesului de predare şi
sporeşte şansele ca elevii să-şi însuşească rapid şi corect acţiunile de bază
ale jocului şi să fie capabili să practice jocul în condiţii regulamentare:

13
 În stadiile de iniţiere-fixare accentul se pune pe exersarea globală,
execuţia se va încadra în condiţii variabile de timp şi spaţiu, chiar dacă
aceste condiţii vor fi uşurate faţă de solicitările reale ale jocului.
• exersarea va respecta condiţiile regulamentare, se va urmări
formarea deprinderii fără detaliile neesenţiale;
• deprinderea se va efectua de la început cu viteza specifică;
• se va urmări stabilirea de legături între acţiuni care urmează a fi
învăţate şi elementele deja cunoscute;
• se vor aborda succesiv aspectele: tehnic, apoi tactic şi psihic specific
jocului.
• se va evita: introducerea elementului de întrecere înainte de fixarea
aspectului dominant ale execuţiei acţiunilor de joc, folosirea excesivă
a exerciţiilor fără minge sau imitarea şi exersarea fără aspect tactic.
În stadiile de consolidare, perfecţionare, valorificare:
• se va urmări dezvoltarea capacităţii de concurs;
• accentul se va pune pe constanţă, precizie, eficienţă;
• exerciţiile vor fi încadrate în situaţia tactică;
• solicitările vor creşte până la depăşirea celor din siutaţiile reale de
joc.
Ca principiu de bază ale instruirii se va acorda prioritate învăţării
globale a jocului. Instruirea va porni de la general la particular, de la
structura de joc la acţiunea de joc. Se va urmări în permanenţă
îmbunătăţirea indicelui de eficienţă al acţiunilor de joc şi realizarea unui
echilibru între acţiunile de atac şi cele de apărare în paralel cu dezvoltarea
calităţile motrice specifice.

3.3. NOŢIUNI GENERALE DESPRE ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ

Învăţarea reprezintă din punct de vedere pedagogic, activitatea

proiectată de cadrul didactic pentru a determina schimbări
comportamentale la nivelul personalităţii elevului sau studentului prin
valorificarea capacităţii acestora de dobândire a cunoştinţelor,
deprinderilor, a strategiilor şi a atitudinilor cognitive. Psihologic, învăţarea
este un fenomen psiho-comportamental prin care individul dobândeşte ca
urmarea a exersării, anumite forme de conduită.(S. Cristea, 1998 -Dicţionar
de termeni pedagogici)
În activitatea de instruire specifică lecţiei de educaţie fizică procesul
de învăţare angajează dimensiunile cognitive, afective, motivaţionale şi
volitive ale personalităţii elevilor.
Vom aborda câteva noţiuni generale referitoare la învăţarea motrică,
pentru că în predarea jocului de volei în lecţia de educaţie fizică este cea
care detemină formarea deprinderilor necesare însuşirii acţiunilor de bază
şi a capacităţii de practicare a jocului în scopul realizării obiectivelor
educaţiei fizice şcolare.
După unul dintre specialiştii din domeniul psihologiei sportive,
Schmidt (1991), învăţarea motrică este definită "ca un set de procese
asociate exersării şi experienţei care conduc la schimbări permanente în
conduita motrică şi realizarea deprinderilor înalt performante."
Prin învăţarea motrică se însuşesc acte şi acţiuni motrice, pe baza
unor modele, care determină o conduită motrică. Aceasta va fi valorificată
atât la nivel motric prin gradul de măiestrie de execuţie al acţiunilor

14
motrice învăţate, dar şi la nivelul componentei cognitive prin sistemul de
cunoştinţe specifice dobândite.
Activitatea cognitivă care însoţeşte orice proces de învăţare motrică
conferă acestuia specificul său. Deprinderile însuşite devin mijloace
operaţionale de rezolvare a problemelor care apar. Învăţarea motrică
realizată la nivel de priceperi şi deprinderi este dublată de însuşirea unor
noţiuni şi concepte care oferă individului posibilitatea de a efectua
raţionamente, judecăţi şi de a se manifesta creativ în rezolvarea situaţiilor
concrete. Învăţarea motrică capătă astfel caracterul unei învăţări
inteligent creativă, iar performanţa motrică este manifestarea superioară a
aptitudinilor de învăţare rapidă, eficientă, condiţionată de factorii
atitudinali, în special de motivaţie. (Dragnea, Bota Aura, 1999)
În învăţarea motrică specifică jocului de volei subiectul trebuie să
cunoască următoarele elemente:
• structura acţiunii motrice d joc;
• modalităţile de execuţie;
• posibilităţile proprii de acţionare;
• modalităţile de acţionare, aplicare şi adaptare a sistemului
motric la situaţia concretă, pe baza sistemului de cunoştinţe
despre acţiunea respectivă şi a unor deprinderi elementare deja
însuşite (priceperi motrice);
Prin exersare, pe baza elementelor prezentate mai sus, subiectul va
reuşi să-şi formeze deprinderea motrice specifică, caracterizată printr-un
înalt randament şi un indice de execuţie performant (viteză, precizie,
coordonare, uşurinţă în execuţie, automatizare). Perfecţionarea indicelui de
execuţie este asociată automatizării şi caracterizează deprinderile motrice
care se manifestă cu un grad de eficienţă ridicat.
Învăţarea motrică este un proces dinamic care se desfăşoară pe o
perioadă de timp marcată de momente de schimbare, accelerare,
stagnare sau chiar regres.
Fiziologic, etapele de formare a deprinderilor motrice sunt:
• etapa mişcărilor inutile şi a lipsei de cordonare;
• etapa mişcărilor realizate cu un grad mare de încordare şi
dispariţia mişcărilor inutile;
• etapa stabilizării execuţiei;
• etapa execuţiei acţiunii la indicii normali de viteză, precizie,
uşurinţă;
Pentru realizarea unui proces de învăţare motrică eficient în predarea
jocului de volei profesorul va lua măsuri pentru ca elevii să-şi formeze o
imagine cât mai corectă despre deprinderea care urmează a fi învăţată,
folosind explicaţia şi demonstraţia şi încercând să angreneze în acest
proces cât mai mulţi analizatori.
Explicaţia va consta în expunerea logică şi argumentată a informaţiilor
necesare despre acţiunea sau situaţia de joc care urmează a fi învăţată.
Este important felul în care se transmit aceste explicaţii, iar profesorul
trebuie să facă un efort special pentru ca acestea să fie foarte clare şi să
fie reformulate în cazul în care se observă că nu au fost corect
recepţionate.
Explicaţiile sunt eficiente numai dacă determină elevii să execute ceea
ce li se cere. Este uşor pentru un profesor să fie nemulţumit atunci când
elevii nu înţeleg ce li se cere, dar nu este o rezolvare. Capacitatea de a

15
reformula de câte ori este necesar explicaţiile fără ca acest lucru să
supere, este o calitate importantă a unui profesor eficient.
Demonstraţia trebuie folosită în corelaţia cu explicaţia, iar eficienţa
ei depinde de măsura în care se apropie din cât mai multe puncte de
vedere de "modelul" acţiunii care urmează să fie învăţată. În situaţia în
care profesorul nu are abilităţile necesare pentru realizarea unei astfel de
demonstraţii este mai utilă folosirea altor mijloace: kinograme, fotografii,
înregistrări video.
Procesul de învăţare motrică nu se desfăşoară liniar şi continuu. Mai
ales când este vorba despre acţiuni complexe, anumite secvenţe pot avea
variaţii sub aspectul calităţii execuţii, dar privită global performanţa
motrică va fi în progres. Dezvoltarea şi perfecţionarea deprinderilor are mai
degrabă aspectul unei spirale cu reveniri şi reluări ale scvenţelor şi
acţiunilor, de fiecare dată la un nivel ceve mai ridicat. În jocul de volei,
durata în timp a formării deprinderilor specifice depinde de experienţa
motrică a individului, de nivelul indicilor morfo-funcţionali, de
complexitatea acţiunii şi nu în ultimul rând de nivelul motivaţiei.
Referitor la modalitatea de abordare a învăţarii din punct de vedere
metodic, există opinia că abordarea globală este mai eficientă, decât cea în
care se foloseşte metoda analitică prin care mişcarea ce compune acţiunea
d joc este descompusă în secvenţe care se învaţă separat, ansamblându-se
apoi într-o execuţie globală.Noi considerăm, că pentru învăţarea acţiunilor
de bază a jocului în cadrul lecţiei de educaţie fizică, în care nu se
urmăreşte atingerea unui grad înalt de măiestrie tehnic, metoda globală
este potrivită. Eficienţa învăţării depinde de măiestria profesorul care
trebuie să aibă în vedere umătoarele aspecte:
 elevii să-şi formeze o imagine corectă şi bine conturată a acţiunii;
 explicaţia să indice cu precizie şi claritate secvenţele "cheie" ale
acţiunii, cărora cărora executanţii trebuie să le acorde atenţie sporită;
 sistemul de acţionare să fie alcătuit din exerciţii cu eficienţă testată;
 corectările să fie făcute individualizat;
 numărul de exersări să fie suficient pentru realizarea fixării şi
consolidării.

3.4. CONCEPTUL SISTEMIC APLICAT ÎN TEORIA ŞI METODICA

JOCULUI

Teoria generală a sistemelor, constituită la mijlocul sec. al XX-lea, a

apărut ca o consecinţă a acumulărilor de cunoştinţe din domeniul ştiinţelor
naturii şi ştiinţelor sociale şi ca răspuns la necesitatea abordării unitare a
metodelor utilizate în diferite ştiinţe. T.G.S impune tratarea
interdisciplinară a activităţii din domeniul antrenamentului sportiv şi în
acelaşi timp abordarea relaţională dintre tipurile de elemente (subsistem şi
sistem). (D. Colibaba-Evuleţ, I Bota, 1998, pag 48).
În domeniul pregătirii sportive teoria generală a sistemelor are un
grad mare de aplicabilitate, mai ales pentru că de cele mai multe ori este
vorba despre „sisteme de autoorganizare”. Aceste sisteme sunt capabile
ca atunci când interacţionează cu mediul să-şi păstreze integritatea, chiar
în condiţiile în care structura lor se modifică.
Dintre problemele pregătirii sportive care pot fi abordate din
perspectiva teoriei generale a sistemelor, autorii D. Colibaba şi I Bota

16
(1998,pag 48) enumeră:
• relaţiile intersistemice antrenor-echipă-mediu ambiant;
• sportivul ca sistem individual şi subsistem al sistemului social (grup,
echipă);
• reglarea şi autoreglarea modelelor de joc şi de pregătire;
• ierarhizarea tipurilor de sisteme care alcătuiesc modelele de joc şi de
pregătire;
• orientarea, organizarea şi planificarea procesului de pregătire;
• sistemele de comunicare şi transmitere a cunoştinţelor şi formarea
sportivilor de performanţă.
Structura unui sistem este dată de mulţimea de elemente sau
subsisteme care o compun, iar esenţa structurii este realizată de mulţimile
de interacţiuni interne şi externe, precum şi de interacţiunea acestora cu
mediul extern. Interacţiunile dintre elemente sau subsisteme şi dintre
acestea şi mediul extern stau la baza dinamicii sistemului. Prin dinamică
se înţelege dezvoltarea, progresul, structurarea sau dimpotrivă regresul,
destructurarea ca rezultat al unor acţiuni care se desfăşoară în timp şi
spaţiu.
Organizarea funcţională a sistemului se referă la asamblarea
sinergică a elementelor structurale cu esenţa sistemului, în vederea
realizării finalităţilor. Sinergismul caracterizează acţiunea sincronizată a
elementelor şi subsistemelor şi a interacţiunilor interne sau externe pentru
realizarea finalităţilor. Prin sinergism elementele care intră în relaţie
primesc un efect amplificat.
Invarianţele sistemului reprezentate de mulţimea de interacţiuni
reunite sunt acele aspecte care se păstrează durabile în decursul timpului,
iar finalităţile sunt reprezentate de formarea unor interacţiuni care se pot
fixa în forme organizatorice ale procesului de instruire, în structura
sistemului. Prin caracteristicile sale orice joc sportiv presupune utilizarea
noţiunii de sistem. Privit ca un sistem, jocul de volei are o imagine
finită în timp şi spaţiu în ceea ce priveşte activităţile specifice, deservind
un ansamblu de fenomene, organizaţii, echipe, sportivi, antrenori care sunt
interconectate prin legături reciproce în vederea atingerii unor obiective.
Privit astfel jocul de volei se manifestă ca un bloc funcţionale care poate fi
optimizat prin modelare în funcţie de logica de desfăşurare a jocului. (M.
Şerban, 1997)
Jocul de volei ca orice joc sportiv poate fi considerat un sistem
„hipercomplex” alcătuit din elemente (E) sau subsisteme (SS) subordonate
care acţionează sinergic spre realizarea unor finalităţi performanţiale:
E1 = SS1 = tactica de joc;
E2 = SS2 = tehnica de joc;
E3 = SS3 = capacitatea fizică;
E4 = SS4 = capacitatea psihică;
E5 = SS5 = cunoştinţe teoretice
Între aceste elemente se realizează o mulţime de:
Ci – conexiuni interne (între ele)
Ce – conexiuni externe (între ele şi Me mediul extern
Cele trei mulţimi stabilite (SS+Ci+Ce) acţionează sinergic spre
realizarea finalităţii sistemului propriu-zis.
Finalitatea sistemului este realizarea unui comportament
performanţial adecvat exigenţelor competiţionale; finalităţile sunt variabile,

17
fiind determinate de vârsta şi nivelul de pregătire al componenţilor echipei.
Abordarea sistemică în elaborarea conţinutului pregătirii şi
desfăşurarea proceselor de instruire şi educaţie presupune respectarea
unui principiu de bază: fiecare componentă a sistemului se află în strânsă
legătură cu celelalte, iar conţinutul pregătirii nu se poate stabili înainte sau
independent de obiective.

CONŢINUTUL JOCULUI DE VOLEI

Conţinutul jocului este format (după cum reiese din modelul de mai
sus) din tehnica şi tactica jocului la care se adaugă componentele fizice,
psihologice şi teoretice. La nivelul instruirii de bază din cadrul lecţiei de
educaţie fizică primele două componente sunt esenţiale şi vor fi tratate în
continuare în maniera abordării sistemice, chiar dacă definiţiile şi câteva
trăsături caracteristice pentru fiecare dintre aceste două componente vor
fi prezntate separat, din raţiuni metodologice.
TEHNICA de joc este „un sistem de mişcări integrate specializate
şi automatizate (acte, gesturi, priceperi, deprinderi) , cu ajutorul cărora se
rezolvă scopul şi sarcinile de atac ş şi de apărare.”(Bota, Colibaba, 1998.
Sintetic spus, tehnica reprezintă structura motrice a jocului. Tehnica nu
este de sine stăt2toare, ea este legată de joc în relaţie cu celelete
componente şi subordonată sarcinilor de instruire.
Tehnica are un caracter ştiinţific (prin folosirea unor date din ştiinţe
conexe, este evolutivă deoarce se perfecţionează continuu mai ales sub
influenţa luptei permanente dintre atac şi apărare. Tehnica jocului de volei
este accesibilă şi relativ simplă, având un caracter raţional. Se mai
caracterizează prin viteză de deplasare şi execuţie, precizie, coordonare şi
mod specific de lovire a mingii.
Tehnica jocului de volei este mai puţin pretenţioasă la nivelul lecţiei de
educaţie fizică sau practicarea jocului cu scop recreativ, devenind din ce în
ce mai sofisticată pe măsura creşeşterii nivelului de performanţă.
TACTICA de joc reprezintă „un sistem coerent de acţiuni
selecţionate, planificate şi pregătite anticipat spre a fi utilizate în jocul
echipei în funcţie de adversari şi condiţiile de concurs pe o perioadă mai
scurtă sau mai lungă de timp în scopul îndeplinirii obiectivelor de
performanţă stabilite”. (Colibaba, Bota, 1998)
Leon Teodorescu defineşte tactica drept "totalitatea acţiunilor
individuale şi colective ale jucătorilor unei echipe, organizate şi coordonate
raţional şi unitar, în limitele regulamentului şi ale eticii sportive în scopul
obţinerii victoriei ".
Totalitatea acţiunilor individuale şi colective specifice voleiului şi
procedeele lor de execuţie formează tehnica jocului, iar modalitatea în care
acestea se leagă între ele, pentru a forma structuri de maximum 3-4
lovituri, la care se adugă modul de finalizare reprezintă tactica jocului de
volei.
Tehnica şi tactica alcătuiesc conţinutul jocului, care se
exprimă pe mai multe nivele, după cum urmează:
1. La nivelul jocului (meci sau partidă, câştigată de echipa care obţine
victoria în trei seturi din 5)
2. La nivel de set (în primele patru seturi – 25 de puncte, setul V – 15
puncte
18
 3. La nivelul structurii de joc (ciclu) reprezentând totalitatea fazelor şi
acţiunilor derulate de la punerea mingii în joc până la căderea ei pe
sol sau oprirea prin fluier a jocului de către arbitru (de la punerea
mingii în joc până la obţinerea punctului de către una dintre echipe)
4. În faza de joc, care constă în succesiunea acţiunilor unei echipe din
momentul venirii mingii în terenul propriu până la trecerea ei în
terenul advers (faza I - începe cu preluarea serviciului, faza a II a -
începe cu preluarea atacului; într-o structură de joc poate exista doar
o fază I, faza a II se poate repeta de „n” ori)
5. La nivelul acţiunii de joc ca unitatea funcţională prin care jucătorul
intervine la minge pentru rezolvarea unei sarcini parţiale şi specifice
a jocului;
6. În cadrul procedeului de execuţie, prin concretizarea în fapt acţiunii,
modul în care se ia contact cu mingea, în funcţie de felul acţiunii,
nivelul de pregătire a executanţilor, condiţiile concrete.
Tactica jocului d volei se caracterizează prin accesibilitate, tradusă prin
corespondenţa care trebuie să existe între nivelul tehnic şi particularităţilor
fizice şi psihice ale jucătorilor şi prin elasticitatea, pentru că presupune o
continuă adaptabilitate a jucătorilor la situaţiile din joc, precum şi
capacitatea acestora de acţiona creator pe parcursul tuturor fazelor de
atac şi apărare.

4.1. COMPONENTELE TACTICII

Elementele sau componentele fundamentale ale tacticii în jocul de

volei sunt următoarele: fazele, principiile, factorii şi formele atacului şi ale
apărării.
• FAZELE reprezintă etapele distincte parcurse în desfăşurarea
atacului şi apărării, de la iniţiere şi până la consumarea lor.
• PRINCIPIILE constituie regulile generale, de bază în virtutea cărora
jucătorii îşi dirijează şi coordonează acţiunile individuale şi colective
pe parcursul unei faze de atac sau de apărare.
• FACTORII sunt mijloacele prin care jucătorii acţionează în atac şi în
apărare, în conformitate cu principiile respective, folosind procedeele
tehnice, acţiunile tactice individuale şi colective, combinaţiile tactice
şi schemele de joc cunoscute.
• FORMELE, reprezintă structura activităţii concrete a jucătorilor în
diversele faze, respectând principiile şi folosind factorii respectivi în
cadrul sistemelor de joc din atac şi apărare.
În jocul de volei, tactica este formată din:
• TACTICA INDIVIDUALĂcare reprezintă ansamblul de acţiuni
individuale folosite în mod conştient de către un jucător în colaborare
cu coechipierii, în scopul realizării sarcinilor jocului atât în atac cât şi
în apărare.
• ACŢIUNEA INDIVIDUALĂ, adică aplicarea conştientă, într-o anumită
fază a jocului a celui mai potrivit complex de acţiuni în scopul
rezolvării adecvate a unei sarcini parţiale a jocului.

19
 • COMBINAŢIA TACTICĂce reprezintă coordonarea acţiunilor individuale
a doi sau mai mulţi coechipieri, într-o fază a jocului, în scopul
rezolvării unei sarcini parţiale de atac sau apărare.
• SCHEMA TACTICĂca formă mai evaluată a combinaţiei tactice,
aplicată mai ales în atac. Este în general mai complexă, dar în
acelaşi timp se caracterizează prin stereotipie şi rigiditate.
• SISTEMUL DE JOC - reprezintă forma generală de organizare sau
structura acţiunilor efectuate de jucători în atac şi apărare. El
stabileşte sarcini precise şi principii de colaborare şi circulaţie în
cadrul unui dispozitiv prestabilit.
• CONCEPŢIA DE JOC - reprezintă particularităţile sau caracteristicile
aplicării tacticii de joc de către o anumită echipă. În jocul de volei
există mai multe sisteme de atac şi apărare iar combinaţiile şi
schemele tactice sunt şi ele numeroase. Concepţia de joc a celor mai
bune echipe la nivel naţional şi mai ales a echipelor reprezentative
exprimă concepţia de joc pe plan naţional.
• Concepţia de joc poate fi privită şi ca o tendinţă care indică
orientarea jocului şi perspectivele lui de dezvoltare atât la nivelul
echipelor de club, cât şi la nivelul jocului respectiv pe plan naţional şi
internaţional.
• STILUL DE JOC- reprezintă caracteristicile de aplicare a tehnicii,
tacticii, ritmul şi tempoul de joc, comune tuturor jucătorilor unei
echipe. Calitatea execuţiilor tehnice şi ritmul de joc prin care echipa
este apreciată în ansamblu dau nota de personalitate colectivă. Dacă
o concepţie de joc se poate însuşi şi aplica într-un timp relativ scurt
(8-10 luni) pentru a se ajunge la un stil de joc este necesară o
perioadă îndelungată, în care se efectuează o pregătire comună, cu o
perspectivă bine determinată de 2-3 ani.
• ŞCOALA PE RAMURĂDE SPORT- în jocul de volei reprezintă
caracteristicile de interpretare şi aplicare unitară a aceluiaşi stil de
joc şi a aceleiaşi concepţii de pregătire sportivă, propriu unui număr
mare de echipe de pe un teritoriu, rezultat al unei lungi experienţe şi
tradiţii sportive. (Ex.şcoala sovietică, japoneză, sud-americană etc.)
După numărul jucătorilor care participă la diferite acţiuni tactica se
poate clasifica în două capitole: tactica individuală şi tactica colectivă.

4.1.1.TACTICA INDIVIDUALĂ

Tactica individuală cuprinde acţiuni cu mingea şi acţiuni fără minge.

Conţinutul tactic al acţiunilor este cu atît mai mare cu cât se efectuează în
condiţii de joc sau apropiate.
În jocul de volei tactica individuală este cu atât mai importantă cu
cât prin specificul jocului, orice acţiune greşită duce la pierderea punctului.
Chiar şi o acţiune imprecisă aduce câştig adversarului care intră astfel uşor
în posesia mingii şi poate declanşa eficient atacul.
Caracteristicile tacticii individuale pot fi sintetizate astfel:
1. La baza fiecărei acţiuni tactice individuale stă însuşirea corectă a
execuţiei tehnice respective.
2. Constanţa în acţiuni este deosebit de importantă.
3. Precizia şi varietatea sporesc eficacitatea acţiunilor tactice individuale.

20
4. Multilateralitea în însuşirea acţiunilor de atac şi de apărare, care în jocul
de volei este mai importantă decât în alte jocuri.(specificul jocului +
regulamentul de schimbări). Acţiunile trebuie să se încadreze în modelul
de joc folosit de echipă în atac şi apărare.
5. Caracterul decisiv al acţiunii tactice individuale este un aspect valabil
pe tot parcursul meciului dar mai ales în finalurile de set sau meci.
6. Acţiunile tactice individuale sunt în strânsă legătură cu nivelul de
dezvoltare al calităţilor motrice, în special cu viteza (de reacţie, de
execuţie şi de deplasare), îndemânarea, detenta. Reuşita mai depinde şi
de nivelul pregătirii teoretice şi psihice.
Conţinutul jocului de volei constă în alternarea acţiunilor individuale
şi colective specifice. Concretizarea lor în raport cu ceilalţi jucători din
echipă, cu sarcinile şi regulile jocului se realizează prin acţiuni de bază şi
variante.
În apariţia şi dezvoltarea acţiunilor de joc un factor important a fost
lupta dintre atac şi apărare: apariţia şi perfecţionarea unei noi acţiuni în
atac a avut ca răspuns apariţia unei acţiuni "antidot" în apărare. Regulile
de joc, în succesiunea apariţiei lor şi prin reglementările impuse au
intervenit şi ele în mod direct în evoluţia acţiunilor tactice individuale şi
colective. Modul de exprimare specific al unor mari jucători este un alt
factor al evoluţiei şi dezvoltării acţiunilor tactice.
Sistematizarea acţiunilor tactice individuale se poate realiza în
funcţie de contribuţia lor în cele două faze ale jocului: când echipa este în
posesia mingii sau când mingea este la adversar:
1.Acţiuni individuale în atac - acţiuni de bază:
1. Serviciul
2. Ridicarea pentru atac
3. Lovitura de atac
2. Acţiuni individuale în apărare - acţiuni de bază:
1. Preluarea serviciului
2. Blocajul
3. Preluarea din atac
Acţiunile tactice individuale pot fi sistematizate în după criteriul
succesiunii lor logice, determinată de desfăşurarea fazelor jocului, astfel:
1. serviciul
2. preluarea serviciului
3. ridicarea pentru atac
4. lovitura de atac
5. blocajul
6. preluarea atacului
7. preluarea din blocaj
8. preluarea din fileu
9. plonjonul
10. preluarea din cadrul autodublării

4.2. SISTEMATIZAREA ŞI METODICA DE ÎNVĂŢARE A ACŢIUNILOR

TACTICE INDIVIDUALE DE BAZĂ

21
 Vom prezenta acţiunile tactice individuale de bază ale jocului de
volei în ordinea logică a desfăşurării jocului.
Înaite de a trece la descrierea lor şi a traseului metodic de invăţare
din cadrul lecţiilor de educaţie fizică vom face o referire succintă la
poziţiile de bază şi la deplasările în teren cel mai des folosite în jocul de
volei.
Prin specificul său jocul de volei solicită o permanentă mişcare a
practicanţilor. Diversitatea situaţiilor determină existenţa mai multor
poziţii a jucătorilor în teren, a căror specificitatea este dată de mărimea
unghiului de flexie a membrelor inferioare, la nivelul articulaţiilor gleznă şi
genunchi. În funcţie de acest parametru există poziţii înalte, medii sau
joase.
Poziţia înaltă este este apropiată de poziţia stând: picioarele sunt
depărtate la lăţimea umerilor, cu un picior aşezat mai în faţă (de obicei,
stângul la dreptaci), greutatea corpului egal repartizată pe ambele
picioare, articulaţiile memebrelor inferioare uşor flectate, trunchiul puţin
arcuit înainte, cu braţele flexate din articulaţia cotului la poziţionate la
nivelul taliei. Este poziţia folosită mai ales în momentele de relaxare, când
jucătorul nu intervine în joc, atunci când se pregăteşte blocajul şi când
jucătorul nu participă la dublarea atacului. Este caracteristică începătorilor.
Poziţia medie este cel mai des întâlnită, fiind favorabilă majorităţii
acţiunilor. Picioarele sunt depărtate şi îndoite din articulaţia genunchilor şi
glezenlor, cu unui picior aşezat înainte, trunchiul aplecat, greutatea
repartizată pe ambele picioare cu tendinţa de proiectare a centrului de
greutate pe piciorul din faţă pentru a favoriza deplasarea la minge.
Braţele, cu palmele în dreptul abdomenului, sunt pregătite pentru a
interveni prin lovire de jos sau de sus, în funcţie de situaţie. Este
recomandată menţinerea ridicată a călcâiului piciorului din spate pentru a
favoriza declanşarea rapidă a deplasării.
Poziţia joasă se caracterizează printr-o îndoire accentuată a
articulaţiilor memebrelor inferioare, bazinul mult coborât, şezuta plasată
sub nivelul genunchilor. Este caracteristică pentru efectuarea preluărilor
din atac.
Deplasările în teren se efectuează cu pas simplu (rotaţie, deplasări
când jocul este întrerupt), cu pas adăugat (pentru distanţe scurte), cu pas
dublu, prin alergare sau săritură. Opririle se pot realiza într-un timp sau în
doi timpi, iar schimbările de direcţie sunt utile pentru a ajunge la mingi cu
traiectorii neaşteptate. Toate deplasările de fac din poziţie medie, cât mai
relaxat, pentru a putea cu uşurinţă trece la acţiunea motrice următoare.

4.2.1.SERVICIUL

Serviciul este acţiunea de punere a mingii în joc, singura acţiune în

care execuţia este determinată în exclusivitate de calităţile individuale ale
jucătorului. Este în acelaşi timp prima acţiune de atac a echipei pentru că
printr-o execuţie putenică şi corectă se poate obţine un punct sau se poate
crea a situaţie dificilă pentru echipa adversă, împiedicându-se construirea
în condiţi optime a atacului.
Clasificarea acestei acţiuni se poate face din perspectiva mai multor
criterii:

22
 • În funcţie de punctul de lovire a mingii: serviciul poate fi de jos sau
de sus;
• Poziţia umerilor faţă de minge şi plasă determină alte caracteristici:
serviciul din faţă sau din lateral;
• După zborul mingii: plasat, planat, în forţă;
• După poziţia executantului: de pe sol sau din săritură;
• După distanţa de la care se excută: din apropierea liniei de fund sau
de la mare distanţă;
Aspectele tactice individuale elementare legate de execuţia acestei
acţiuni sunt:
• Direcţionarea serviciului spre zonele vulnerabile ale terenului
advers;
• Trimiterea mingii spre un jucător deficitar al preluare;
• Trimiterea mingii spre jucătorul care a greşit în faza anterioară sau
nou intrat în teren.
Procedee de execuţie ale serviciului:
 Serviciul de jos din faţă este utilizat mai ales de începători.
Pentru executarea lui, jucătorul este orientat cu faţa şi linia
umerilor paralel cu fileul. Piciorul opus braţului de lovire este
plasat înainte, articulaţiile gleznă, genunchi sunt uşor flexate.
Trunchiul este uşor înclinat, mingea este ţinută la nivelul centurii
cu mâna opusă celei de lovire. Se aruncă mingea uşor în sus, iar
cu braţul îndemânatic care a efectuat un scurt elan se loveşte
mingea în porţiunea ei inferioară concomitent cu trecerea
greutăţii corpului pe piciorul din faţă.În momentul lovirii, palma
este încordată şi cu degetele apropiate.
Cele mai frecvente greşeli:
• La momentul iniţial: picioarele pe aceiaşi linie, orientarea corpului
pe alte direcţii decât cea a fileului, ţinerea mingii prea aproape
sau prea departe de corp;
• În timpul execuţiei: aruncare prea înaltă, lovirea din palmă (fără
aruncare), lovirea cu degetele sau antebraţul;
• În finalul acţiunii: pendularea braţului care loveşte peste nivelul
umerilor sau în plan lateral, neurmărirea cu privirea a mingii
servite.
 Serviciul de sus din faţă este folosit atât la nivelul
începătorilor cât şi la nivelul de performanţă.Prin traiectoria,
forţa, viteza şi precizia care poate fi imprimată mingii, se creează
posibilitatea utilizării acestui serviciu într-un număr mare de
situaţii, terenul advers fiind mult mai uşor de observat. Poziţia
iniţială a jucătorului este cu linia umerilor paralelă cu fileul,
picioarele paralele cu linia umerilor, cel opus braţului de lovire
aşezat mai înainte, greutatea corpului fiind repartizată în mod
egal pe ambele picioare. Mingea este ţinută în palma mâinii care
nu loveşte la nivelul pieptului. Braţul de lovire se află ridicat întins
la nivelul capului, cu palma orientată spre minge pregătită pentru
lovire. Mingea se aruncă în sus şi în faţă la o distanţă de cca.40-
60 cm, timp în care se trece greutatea pe piciorul din spate şi
trunchiul execută o uşoară extensie. Mingea se loveşte cu toată
palma, când se află la momentul maxim al înălţării ei, într-un

23
punct aflat puţin sub axul ei orizontal pe calota inferioară,
imprimâmdu-se o traiectorie ascendentă cu rotaţii înainte.
Greşelile frecvente:
• În momentul iniţial: poziţii incorecte ale picioarelor şi ale
corpului;
• În timpul execuţiei: aruncarea mingii înainte, înapoi sau
lateral, contactul de lovire pe calota inferioară sau lateral,
amplitudine mică a cursei braţului de lovire;
• În finalul acţiunii: centrul de greutate rămâne pe piciorul din
spate, braţul de lovire execută mişcarea de revenire în plan
lateral, privirea nu urmăreşte mingea după execuţie.
 Serviciul de sus planat (plutitor) este serviciul care se
foloseşte cel mai mult la nivelul echipelor de
perfomanţă.Tehnica lui de execuţie este asemănătoare cu cea
a serviciului descris anterior, cu câteva modificări. Astfel
articulaţia pumnului şi palma braţului de lovire sunt blocate în
extensie pe tot parcursul execuţiei şi în finalul ei. Lovirea
mingii este scurtă, se face într-un punct situat cât mai aproape
de axul median al mingii. Zborul care se imprimă este unul
planat cu o traiectorie imprevizibilă, oscilantă. Dificultatea
recepţionării este mai mare decât la cel descris anterior. Se
execută de la distanţe mari faţă de linia de fund, iar traiectoria
lui vizează în special partea a doua a terenului advers.
Greşeli frecvente:
• În momentul iniţial: poziţie prea joasă a braţului cu mingea
sau a celui care loveşte, mingea coborând până acesta se
ridică;
• În timpul execuţiei: articulaţia pumnului relaxată, palma
acoperă mingea la lovire, punct de lovire prea jos faţă de
planul superior al fileului;
• În finalul acţiunii: pendularea laterală a braţului lovitor, flexia
articulaţiei pumnului după lovire.
 Serviciul din săritură a fost prezentat pentru prima dată la
C.M. din 1982 de către echipele sud-americane (Brazilia)
căpătând rapid o largă răspândire la echipele de performanţă,
mai ales masculine. Jucătorul aflat la o distanţă de cca. 2m.
de linia de fund aruncă mingea cu una sau două mâini spre
înainte în interiorul terenului, executând în acelaşi timp1-2
paşi de elan, apoi o bătaie pe ambele picioare înapoia liniei de
fund, urmată de o săritură spre minge. Braţul de lovire ridicat
întins deasupra capului execută lovirea mingii când aceasta
ajunge în punctul maxim de înălţare. Punctul de lovire este
situat puţin sub linia mediană. Aterizarea se face elastic, pe
ambele picioare în interiorul terenului.
Greşeli frecvente:
• În momentul iniţial: distanţă prea mare de linia de fund;
• În timpul execuţiei : nesincronizarea aruncării mingii cu
săritura şi lovirea, punctul de lovire prea jos;
• În finalul acţiunii: neantrenarea în acţiune a trunchiului,
aterizare dezechilibrată.

24
 • Mai există şi alte variante mai puţin folosite în jocul practicat
azi: serviciul de sus din lateral, serviciul prin rotarea braţului.
Traseul metodic pentru învăţarea serviciului:
• Sisteme de acţionare cu accent pe ansamblul execuţiei acţiunii:
o Serviciu spre perete de la distanţă mică, îndreptat deasupra
unei linii corespunzătoare înălţimii fileului;
o Pe perechi, la distanţă de 5-6 metri: un elev execută serviciul
celălalt prinde mingea;
o Acelaşi exerciţiu cu mărirea distanţei dintre elevi;
o Serviciu spre perete de la 6-7 metri, cu intrare de traiectoria
mingii ricoşate, efectuarea unei preluări de sus, pas de
control, prinderea mingii;
o Acelaşi exerciţiu cu preluare de jos;
o Pe perechi, la distanţă de 6-7 metri: un elev execută serviciul
celălalt preluarea de jos sau de sus, pas de control, prinde
mingea;
• Sisteme de acţionare cu accent pe blocarea articulaţiei pumnului
şi cotului şi alegerea corectă a punctului de lovire:
o Servici la perete distanţă 4=5 metri, deasupra unei linii;
o Serviciu de sus precedat de 2-3 aruncări ale mingii
pentru verificarea înălţimii, poziţiei corpului;
o Pe perechi serviciu cu accent pe blocare prin lovirea de
2-3 ori a mingii înaintea execuţiei;
• În condiţii apropiate de joc:
o Serviciu peste fileu de la diferite distanţe;
o Serviciu peste fileu pe perechi;
o Serviciu în condiţii regulamentare sub formă de concurs;
o Serviciu dirijat pe o anumită parte a terenului: apoi pe
diagonală;
o Joc cu penalizarea serviciilor greşite
• Sisteme de acţionare pentru consolidarea serviciului:
o Serviciu dirijat spre ultimii metri ai terenului;
o Serviciu dirijat spre anumite zone

25
 4.2.2.PRELUAREA DIN SERVICIU

Preluarea din serviciu face parte din acţiunile individuale de

apărare, fiind prima acţiune din structura de joc, prin care echipa se apără
împotriva acţiunii adversarului şi intră în posesia mingii.
Este o acţiune de joc de maximă importanţă al cărui scop este în
primul rând de a împiedica adversarul de a realiza punct direct din
serviciu, apoi de a trimite mingea în cele mai bune condiţii spre ridicător.
Clasificare:
• Preluarea de jos cu două mâini – folosită cel mai frecvent.
• Preluare de sus cu două mâini;
• Preluare cu două mâini de sus sau de jos cu plonjon pe spate sau
lateral.
Aspectele tactice elementare ale acestei acţiuni includ:
• Direcţionarea preluării spre jucăorul ridicător;
• Imprimarea unei traiectorii care să permită lovitura de atac din
lovitura a doua, etc.
Preluarea din serviciu de jos cu două mâini, folosită cel mai
frecvent se efectuează după o deplasare şi oprire rapidă în poziţie
specifică caracterizată de mărirea bazei de susţinere prin depărtarea
picioarelordincolo de lăţimea umerilor, cu un picior mai avansat. Centrul
de greutate este coborât prin flexarea pronunţată a articulaţiilor
membrelor inferioare Braţele sunt depărtate, urmând să se apropie în
momentul contactului cu mingea. Lovirea se face cu antebraţele,
articulaţiile pumnului şi cotului sunt în extensie, iar din articulaţia umărului
se face o uşoară anteducţie. Articulaţia cotului rămâne blocată pe tot
parcursul execuţiei.
În funcţie de viteza de zbor a mingii se execută o mişcare de
amortizare a contactului cu mingea: prin coborârea sau ridicarea centrului
de greutate. La finalul execuţiei, jucătorul se deplasează şi se pregăteşte
pentru următoarea acţiune de joc: dublaj, atac, etc.
Greşeli frecvente:
 În momentul iniţial:
• aprecierea inexactă a traiectoriei şi vitezei mingii;
alegerea greşită a momentului şi formei de deplasare;
aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea; lovirea
în poziţie dezechilibrată;
 În timpul execuţiei:
• lipsa blocării articulaţiei cotului şi a extensiei în articulaţia
pumnului; poziţia inegală a antebraţelor; contactul cu
mingea cu alte porţiuni ale braţului decât antebraţul,
extensia fragmentată a articulaţiilor trenului superior.
 La finalul acţiunii:
• braţele ridicate deasupra nivelului umerilor; neurmărirea
traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea preluării din serviciu:
La începători serviciul are de obicei o forţă şi viteză redusă, astfel că
preluarea de jos se efectuează cu ridicarea centrului de greutate, iar
poziţia picioarelor şi asigurarea unei baze de susţinere mare este un
aspect prioritar.

26
 • preluarea de jos din minge aruncată şi servită de la distanţe
diferite:
o pe perechi cu o minge la distanţa unei fandări;
o preluare din minge aruncată de profesor la distanţă de
6-7 m în diferite formaţii;
o preluare din serviciu efectuat de la 7-8 metri pe perechi
sau în formaţii de trei jucători;
o preluare din serviciu efectuată alternativ pe perechi;
o serviciu peste fileu – preluare;
• preluare cu accent pe deplasare:
o pe perechi – preluare de jos alternativ de la
distanţe diferite;
o preluare de control la distanţă mică, urmată de
preluare lungă spre partener;
• preluare din serviciu în condiţii apropiate de joc:
o preluare din serviciu urmată de atac;
o preluare din serviciu în doi jucători urmată de
schimbarea locurilor prin deplasare laterală;
o preluare din serviciu urmată de dublarea atacului
şi retragerea în dispozitiv.

27
 4.2.3.RIDICAREA PENTRU ATAC

Ridicarea pentru atac este acţiunea din ansamblul jocului utilizată

pentru punerea într-o situaţie cât mai favorabilă a jucătorului care
urmează să finalizeze combinaţia ofensivă pentru echipa care se află în
posesia echipei. Ridicătorul va trimite mingea, lovind-o (de obicei) cu două
mâini de sus ţinând cont de: posibilităţile atacantului, dispunerea
blocajului advers, tactica în atac a echipei proprii. În funcţie de aceste
aspecte el va imprima mingii o anumită traiectorie, viteză şi distanţă faţă
de fileu.
La nivelul lecţiei de educaţie fizică această acţiune se poate executa
mai ales prin două procedee: ridicarea înainte şi ridicarea peste cap
înapoi.
Ridicarea înainte (în mod frecvent desemnată şi prin termenul
„pasa înainte”) folosită în multe situaţii ale jocului necesită: deplasare
rapidă spre minge, plasarea jucătorului într-o poziţie echilibrată, cu faţa
spre direcţia de transmitere. Corpul ridicătorului acţionează ca un resort
din toate articulaţiile. Picioarele, uşor depărtate, tălpile paralele, piciorul
dinspre fileu plasat mai în faţă. Mingea trebuie lovită într-un punct situat
deasupra frunţii, cu degetele în formă de cupă. Articulaţia pumnului în
uşoară extensie, articulaţia cotului flexată. Tot în uşoară flexie sunt şi
articulaţiile şold, genunchi şi gleznă. După contactul cu mingea, printr-un
impuls generalizat toate articulaţiile vor face o mişcare de extensie, iar
cea a pumnului una de flexie radială.
Distanţa convenabilă faţă de fileu este de 40-80 cm. iar înălţimea şi
lungimea ridicării este în funcţie de situaţia concretă: nivelul tehnic al
trăgătorului, tactica în atac preconizată. După efectuarea ridicării,
jucătorul se plasează în poziţie joasă în apropierea atacantului pentru a
asigura dublarea lui.
Greşeli frecvente:
În momentul iniţial:
• aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;
• braţele şi picioarele întinse, lipsa flexiei dorsale a
palmelor;
• coatele prea apropiate sau prea depărtate;
• degetele prea apropiate, policele îndreptat spre înainte.
În timpul execuţiei:
• lipsa unei cupe elastice, urmare a contracţiei prea
pronunţate a degetelor sau poziţiei greşite;
• punctul de lovire a mingii prea coborât;
• acţiunea fragmentată a corpului;
• lovirea inegală a mingii.
La finalul acţiunii:
• flexia palmară prea pronunţată sau dimpotrivă;
• neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea corpului în
direcţie opusă traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea ridicării înainte(pasei de
sus):
• pasă de sus precedată de deplasare din minge aruncată (oferită);
• pasare succesivă a două mingi oferite de coechipieri;

28
 • preluare de sus; pasare în triunghi cu trecerea mingii peste fileu;
• pasare a mingii în două triunghiuri aşezate de o parte şi alta a
fileului;
• preluare de sus din minge servită de la distanţă mică, ridicare,
trecerea mingii peste fileu;
• preluare de susu, ridicare din zona 3 şi atac din zona 4.
Ridicarea înapoi permite schimbarea direcţiei ridicării în scopul
evitării blocajului advers. Diferenţele între acest procedeu şi cel descris
anterior apar în momentul dinaintea luării contactului cu mingea. Astfel,
primirea mingii se va face deasupra frunţii, iar dirijarea peste cap se
realizează printr-o extensie puternică a braţelor şi a articulaţiilor pumnului,
imprimându-se mingii o traiectorie spre înapoi. Mişcarea segmentelor
superioare este însoţită de extensia articulaţiilor trenului inferior. În
încheiere ridicătorul execută o mişcare rapidă de întoarcere pentru a
asigura dublarea atacantului.
Greşeli frecvente:
În momentul iniţial:
• neurmărirea plasamentului jucătorilor proprii;
• plasarea cupei la nivelul frunţii sau mai jos;
• aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;
În timpul execuţiei:
• lipsa extensiei accentuate în articulaţia pumnului;
• accentuarea exagerată a extensiei trunchiului fără
împingerea bazinului înainte.
La finalul acţiunii:
• neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea corpului în
direcţie opusă traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea pasei de sus peste cap
(ridicare înapoi):
• în formaţie de trei jucători, pasa peste cap din minge venită de la
partener;
• de pe zona 3 pase peste cap din minge oferită din zonele 5 sau 6
urmată de atac din zona 2;
• preluare din serviciu, ridicare peste cap; jucătorul care a servit
trece la preluare, cel de la preluare la ridicare etc;

4.2.4. LOVITURA DE ATAC

Lovitura de atac este o acţiune de finalizare care concretizează

efortul echipei în faza de construcţie a atacului. Are în vedere trimiterea
mingii în terenul advers prin lovire cu o mână şi este executată în urma
unei sărituri prin care jucătorul ajunge să aibă contact cu mingea deasupra
nivelului superior al fileului.
Procedeele de execuţie cele mai folosite sunt:
• lovitura de atac pe direcţia elanului
• lovitura de atac pe alte direcţii (procedeu întors)
• lovitura de atac atac prin rotarea braţului(folosită mai rar)
Este o acţiune complexă, care necesită un bagaj minim de aptitudini
motrice şi deprinderi.

29
 Lovitura de atac pe direcţia elanului este utilizată cel mai
frecvent, mai ales la nivelul de bază al instruirii, având ca efect trimiterea
mingii după lovire pe direcţia elanului. Momentele componente ale loviturii
de atac sunt: elanul, săritura, lucrul braţelor, tehnica lovirii mingii,
aterizarea şi deplasarea pentru fazele următoare. Elanul se execută cu 1
sau 2 paşi, ultimul mai lung. Se blochează deplasarea prin frânare pe
călcâi ceea ce duce la transformarea vitezei de deplasare orizontală într-
una ascensională. Bătaia se poate executa simultan sau succesiv. Printr-o
extensie energică a musculaturii membrelor inferioare corelată cu elanul
energic al braţelor se asigură o săritură cât mai înaltă pe verticală. Mingea
se loveşte în momentul când săritura este în punctul ei maxim. Alegerea
momentului săriturii şi a locului de desprindere este în funcţie de
traiectoria şi viteza de deplasare a mingii.
În timpul săriturii corpul atacantului este echilibrat, linia umerilor
paralelă cu fileul. Truchiul în uşoară extensie, picioarele în uşoară flexie
din articulaţia genunchiului, braţele ridicate peste nivelul capului, uşor
flexate. Mingea se loveşte cu toată palma deasupra liniei mediane
imprimându-se o traiectorie descendentă. Aterizarea se face elastic pe
ambele picioare.
Lovitura de atac pe alte direcţii este folosită cu scopul de a evita
blocajul advers. Se execută de regulă pe de zona 3 şi 2 (dreptacii) sau 3 şi
4 (stângacii). Modul de execuţie este acelaşi cu a procedeului descris
anterior, cu excepţia momentului lovirii mingii: în timpul săriturii jucătorul
face o întoarcere de până al 450 în direcţia laterală efectuării elanului,
ajungând cu linia umerilor paralelă cu vechea direcţie de elan şi
perpendicular pe minge. Astfel mingea este trimisă pe o traiectorie care
ocoleşte blocajul.
În jocul avansaţilor se mai folosesc: lovitura de atac din ridicare
scurtă, din ridicare în urcare, din ridicare întinsă, din linia a II-a.
GREŞELI FRECVENTE:
În momentele premergătoare săriturii:
• ritmul paşilor este prea lent sau uniform;
• ultimul pas de elan este scurt; braţele nu efectuează mişcarea de
avântare;
• bătaia se efectuează pe vârfuri;
În timpul zborului:
• coordonare greşită a întâlnirii cu mingea;
• lovirea mingii de jos în sus;
• lovirea mingii fără flexia palmei pe antebraţ;
În finalul acţiunii:
• aterizare dezechilibrată;
• braţul de lovire coboară rigid;
• neurmărirea mingii cu privirea.
Traseul metodic pentru învăţarea loviturii de atac pe
direcţia elanului:
• elan, bătaie, săritură, lovirea mingii susţinute;
• atac peste fileu din minge oferită;
• atac din minge ridicată;
• preluare din minge oferită, ridicare înainte, executarea loviturii de
atac;

30
• preluare din serviciu, ridicare înainte, lovitura de atac.

31
 4.2.5. BLOCAJUL

Este acţiunea prin care jucătorii din linia I se interpun pe traiectoria

loviturii de atac a adversarului, prin plasarea mâinilor peste nivelul fileului.
Scopul blocajului este de a împiedica treceerea mingii spre terenul propriu.
Eficienţa acestei acţiuni este determinată de capacitatea jucătorilor de a
anticipa intenţia adversarului, intervalul de timp dintre cele două acţiuni,
lovitura de atac şi blocajul, fiind extrem de scurt.
După plasarea palmelor faţă de planul vertical al fileului blocajul
poate fi:
 ofensiv – cu palmele în flexie, intenţia fiind de a determina
ricoşarea mingii în terenul advers;
 defensiv – cu palmele în extensie, intenţionându-se încetinirea
mingii atacate;
După numărul jucătorilor care participă la blocaj:
 Individual;
 Colectiv (doi sau trei jucători)
În cazul blocajului individual, acţiunea începe cu apropierea
jucătorului de locul ales pentru execuţie. Deplasarea se face lateral cu paşi
adăugaţi sau prin alergare paralelă cu fileul. În momentul execuţiei
jucătorul se găseşte cu faţa la fileu, articulaţiile trenului inferior sunt uşor
flexate, picioarele depărtate la nivelul umerilor, braţele îndoite cu palmele
ridicate al nivelul bărbiei şi orienatate înainte. Din această poziţie se
execută o săritură pe verticală, braţele se întind, iar palmele depăşesc
marginea superioară a fileului. Degetele sunt răsfirate, palmele depărtate
atât cât să nu treacă mingea printre ele. După lovirea mingii, palmele se
retrag în terenul propriu iar aterizarea se efectuează elastic în poziţiei
echilibrată.
Cele mai frecvente greşeli:
• La momentul iniţial: aprecierea incorectă a locului de execuţie,
balansarea spre înainte a braţelor;
• În timpul execuţiei: braţele nu se întind complet; între braţe şi
fileu rămâne o distanţă prea mare; la fel şi între palme;
• În finalul acţiunii: retragere prea târzie a palmelor, aterizare
dezechilibrată.
Traseu metodic pentru învaţarea blocajului individual:
o exersarea în condiţii uşoare: executarea blocajului la minge
ţinută de un partener; pe perechi de o parte şI alta a fileului,
blocaj la minge susţiunută deasupra fileului; blocaj la minge
ridicată cu deplasare laterală;
o exersare în condiţii apropiate de joc: blocaj la minge atacată
din ridicare înaltă; blocaj succesiv pe zonele 2,3,4 la atacuri
efectuate din ridicări lungi sau peste cap; blocaj, joc 3x3 sau
4x4 cu temă (blocajul reuşit = 2 puncte).
Atunci când blocajul se excută colectiv în doi sau trei jucători la
elementele descrise mai sus, se adaugă necesitatea coordonării mişcărilor
dintre jucători şi gruparea lor în funcţie de direcţia loviturii de atac. Cel
mai frecvent se foloseşte blocajul în doi jucători, situaţie în care fiecare
dintre cei doi participanţi asigură (apără) o anumită direcţie de atac.
Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii
să stăpânească la un nivel corespunzător, blocajul individual. Mijloacele

32
folosite în traseul metodic în acest caz sunt caracteristice stadiilor de
consolidare şi perfecţionare, urmărind mai ales aspectul omogenităţii
cuplurilor de jucători şi a sincronizării dintre ei:
 trei jucători de o parte a fileului (pe zone), trei de partea
cealaltă. La comandă jucătorul din centru se deplasează spre
stânga sau dreapta unde împrună cu jucătorul din zona
rspctivă execută simularea blocajului.
 Blocaj în doi juctori la lovitura de atac efectuată din terenul
advers din zona dinainte stabilită;
 Acelaşi exerciţii, dar fără anunţarea dinainte a zonei din care
se efctuează lovitura de atac;
 Exersarea blocajului colectiv în structura de joc şi apoi în joc
cu temă şi joc de pregătire.

4.2.6.PRELUAREA DIN ATAC

PRELUAREA DIN ATAC este acţiunea prin care se împiedică

căderea mingii în terenul propriu. Pentru reuşită jucătorii trebuie să aibă
capacitatea de a anticipa traiectoria mingii, de a se deplasa rapid şi la
locul optim. Poziţia corpului: joasă cu baza de susţinere mare, contactul cu
mingea pe porţiunea inferioară antebraţului. În funcţie de viteza şi forţa
cu care vine mingea articulaţiile vor face o mişcare de cedare şi
amortizare.
GREŞELI: anticipare greşită a intenţiilor adversarului, a vitezei,
forţei şi traiectoriei mingii, poziţie înaltă.
Traseu metodic:
• Exersare în condiţii uşoare:
o pe perechi cu o minge, preluare din atac efectuat din
autoaruncare, pe direcţia celui care preia;
o acelaşi exerciţiu cu deplasare laterală (fandare); preluări
successive din atac, intercalate cu deplasari laterale;
• Exersare în condiţii apropiate de joc:
o preluare din atac cu apărarea alternativă a diagonalelor;
o preluare din atac efectuat pe diagonală lungă şi apoi pe
culoar;
o serii de preluare din zonele 1 şi 5.
Preluarea mingilor ricoşate din fileu face parte din categoria
acţiunilor specifice de apărare prin care se poate corecta o greşeală de
preluare a unui coechipier. Se execută prin lovire cu o mînă sau două de
jos. Traiectoria mingilor ricoşate este diferită în funcţie d locul în care
aceasta ia contact cu fileul: dacă acest loc este în partea de joc, mingea
este respinsă mai departe, iar dacă acest loc este în partea superioară a
plasei, mingea va cădea în apropiera liniei de centru.
Regulamentul jocului permite jucătorilor care au atins mingea la
blocaj să atingă pentru a doua oară mingea în cazul în care această cade
în apropierea lor, în zona din spatele blocajului, la o distanţă de 1-1,5 m.
Este vorba despre „autodublaj”, a acţiune d joc mai puţin întâlnită la
nivelul începătorilor. În acest caz preluarea mingii se realizează de obicei
cu o mână sau cu două mâini de sus sau de jos, adesea cu plonjon.
Autodublarea se mia poate întâlni şi în cazul atacului, atunci când mingea

33
atacată este respinsă de blocaj în apropierea jucătorului care a efectuat
atacul.
Plonjonul, este o acţiune care însoţeşte o acţiune de preluare în
situaţiile în care jucătorul nu poate ajunge la minge în condiţiile efectuării
unei deplasări obişnuite. Nu se folosesc prea des în jocul de volei practicat
la nivelul lecţiei de educaţie fizică, sunt destul de dificil de realizat, implică
şi riscurile unor posibile accidentări dacă nu sunt corect însuşite şi
excutate. Pe de altă parte, datorită spectaculozităţii lor şi faptului că prin
realizarea unei acţiuni de apăare prin folosirea plonjonului se poate salva o
minge considerată pierdută, plonjoanele sunt procedee de execuţie
apreciate de copii, mai ales de băieşi. Sunt cunoscute următoarele
procedee de execuţie a plonjoanelor:
 plonjonul pe spate, lateral şi înainte;
 plonjonul pe spate şi lateral cu rostogolire;
 plonjonul înainte prin întindere şi alunecare (cu pârghie dură)
La nivelul voleiului ca mijloc al educaţiei fizice considerăm că se pot
învăţa două dintre procedee şi anume: plonjonul pe spate şi plonjonul
lateral.
Plonjonul pe spate se execută din poziţie joasă, cu oprire pe ambele
picioare. După lovirea mingii cu două mâini de sus, se efectuează căderea,
urmată de o rulare în timpul căreia spatele trebuie să fie rotunjit, bărbia în
piept, picioarele îndoite. La finalul rulării, piciorul din faţă, se întinde şi
efectuează o mişcare de basculare energică prin care se aceelerează
mişcarea de revenire în poziţia de plecare.
Cele mai frecvente greşeli :
 executarea plonjonului prea dparte faţă de locul de cădere a
mingii sau depăşirea acestui loc;
 poziţie prea înaltă faţă de traiectoria mingii.
Traseul metodic este format din exerciţii fără minge:
 din ghemuit, cădere înapoi cu rulare pe spate şi revenire în
poziţia iniţială;
 rulări pe spate cu revenire în ghemuit;
 jocuri dinamice cu executare de plonjoane;
Exerciţii cu mingea:
 executarea plonjonului cu mingea ţinută în cupă (palme);
 pe perechi faţă în faţă executarea pasei de sus cu plonjon pe spate
din minge oferită, apoi pasată sau servită;
 joc cu temă.
Plonjonul lateral se execută după efectuarea unei fandări laterale pe
direcţia din care vine mingea. După lovire urmează căderea, rularea şi
revenirea în acealşi mod ca şi în cazul plonjonul pe spate. Lovirea mingii se
execută cu o mână sau două de jos din lateral sau din faţă.
Exerciţiile fără minge cuprin fandări consecutive şi alternative stânga-
drapta, urmate apoi de simularea lovirii mingii.
Exerciţiile cu mingea sunt asemănătoare cu cele prezentate anterior
pentru plonjonul pe spate, cu adaptările de rigoare.

4.3. SISTEMATIZARE ŞI ASPECTE METODICE ALE ACŢIUNILOR

TACTICE COLECTIVE

34
 Acţiunile tactice colective sau de echipă sunt au ca scop rezolvarea
planului strategic al echipei, fiind corelată cu strategia pregătirii tehnice,
între cele două componente ale pregătirii existând o interacţiune
complexă. Acţiunile tactice colective evoluează permanent în funcţie de
modificările regulamentului, de apariţia unor noi acţiuni sau de noi
variante de execuţie ale acţiunilor individuale.
Caracteristici ale tacticii colective în volei:
• Este evolutivă şi s-a perfecţionat pe măsura dezvoltării jocului;
• Se caracterizează prin rapiditatea trecerii din apărare în atac
şi invers - fazele de joc se succed foarte repede şi aritmic, de la o
echipă la cealaltă, uneori două faze se petrec în fracţiuni de
secundă;
• Elasticitatea şi dependenţa de celelalte componente ale
antrenamentului sportiv.
În ordinea succesiunii de desfăşurare a jocului acţiunile
tactice colectice se pot sistematiza astfel:
1. TACTICA COLECTIVĂLA SERVICIU:
Specific jocului de volei este momentul fix de repunere a mingii în joc
prin serviciu după fiecare oprire a jocului, pentru care se disting două
situaţii: atunci când echipa efectuează serviciul şi atunci când echipa intră
în posesia mingii prin preluarea serviciului.
TACTICA LA EFECTUAREA SERVICIULUI se poate realiza prin:
♦ Dispozitive ce menţinerea formaţiei;
♦ Dispozitive cu schimbarea formaţiei în linia I, linia a II a sau în
ambele linii.
TACTICA LA PRELUAREA SERVICIULUI se poate realiza prin:
♦ Aşezarea cu cinci jucători la preluare şi un jucător la fileu
(zona 3,2 sau 4) cu păstrarea formaţiei;
♦ Aşezarea cu cinci jucători la preluare şi un jucător la fileu
(zona 3,2 sau 4) cu schimbări de locuri în linia I sau în ambele linii;
♦ Aşezare cu patru jucători la preluare şi aşezarea ridicătorului
lângă fileu indiferent pe ce zonă se găseşte ( împreună cu
corespondentul din linia I sau un jucător de pe aceiaşi linie) şi
intrarea lui în linia I;
2. TACTICA ÎN ATAC DUPĂPRELUAREA SERVICIULUI:
• Acţiuni tactice în atac cu două lovituri;
• Acţiuni tactice în atac cu trei lovituri:
• cu participarea a doi jucători din linia I şi un
jucător din linia a II-a;
• cu participarea a trei jucători din linia I;
• cu participarea a trei jucători din linia I şi a unui
jucător din linia a II-a.
3. TACTICA COLECTIVĂÎN APĂRARE LA DUBLAREA ATACULUI
4. TACTICA COLECTIVĂLA PRELUAREA ATACULUI ŞI LA DUBLAJ
• Tactica colectivă în apărare fără blocaj;
• Tactica colectivă în apărare cu blocaj individual;
• Tactica colectivă în apărare cu blocaj colectiv
5. TACTICA ÎN ATAC DUPĂPRELUAREA ATACULUI SAU
PRELUAREA DIN DUBLAJ
• Acţiuni tactice cu participarea a doi jucători;

35
 • Acţiuni tactice cu participarea a trei jucători:

4.3.1. TACTICA COLECTIVĂLA SERVICIU

TACTICA COLECTIVĂLA EFECTUAREA SERVICIULUI se

desfăşoară fără minge, fiind vorba despre aşezarea/plasarea şi deplasarea
jucătorilor în dispozitivul de apărare al echipei.
Se poate realiza:
• Cu menţinerea formaţiei;
• Cu schimbarea jucătorilor din linia I;
• Cu schimbarea jucătorilor din linia a II-a;
• Cu schimbarea jucătorilor din ambele linii.
La începători şi în lecţia de educaţie fizică se recomandă folosirea
primei variante. La echipele de avansaţi şi de performanţă, schimbările se
fac pentru a realiza un blocaj cât mai eficient (în linia I) şi pentru a întări
apărarea în linia a IIa şi a plasa ridicătorul într-o poziţie cât mai
avantajoasă pentru construirea fazei de atac.

Aşezarea în teren la efectuarea serviciului la nivelul începătorilor şi

avansaţilor

Aşezarea în teren la efectuarea serviciului (A-sistem de apărare cu centrul

2 avansat, B- sistem de apărare cu centrul 2 retras)

36
Aşezarea în teren la efectuarea serviciului – schimbările din teren în linia a
II-a

Aşezarea în teren la efectuarea serviciului – schimbările din teren în linia I

TACTICA COLECTIVĂLA PRELUAREA SERVICIULUI - Acţiunile
tactice colective la preluarea serviciului fac parte din acţiunile de apărare,
dar constituie în acelaşi timp prima parte a principalelor acţiuni de atac ale
echipei.
Scopul acestor acţiuni constă în realizarea intrării în posesia mingii
servită de adversar în cele mai bune condiţii. Se urmăreşte acoperirea cât
mai judicioasă a terenului, pentru a asigura preluarea mingii şi trimiterea
ei spre jucătorul ridicător în cele mai bune condiţii. Toţi jucătorii trebuie să
aibă un culoar de vizibilitate, pentru a putea urmări traiectoria mingii
servite. În funcţie de zona ocupată, jucătorii se găsesc orientaţi
perpendicular faţă de cel care serveşte, iar poziţia jucătorilor din zonele
1,5,2,4, lor va fi cu piciorul dinspre linia laterală a terenului aşezat mai în
faţă. În timpul preluării jucătorii folosesc poziţia medie sau joasă.
La începători şi în lecţia de educaţei fizică se foloseşte aşezarea în
teren cu cinci jucători la preluare ( dispuşi în formă de semicerc sau în
forma W) şi jucătorul din zona 3 lângă fileu pentru a acţiona ca ridicător.
La începătorii de vârstă mai mare sau la avansaţi este indicată aşezarea
în teren pentru preluarea serviciului cu cinci jucători la preluare şi
jucătorul din zona 2 la fileu. La echipele de performanţă, numărul
jucătorilor care efectuează preluarea serviciului scade. La nivelul cel mai
înalt această acţiune este efectuată doar de doi jucători din linia a II
specializaţi în acest scop. Restul jucătorilor se plasează în aşa fel încât să
poată intra în combinaţiile de atac ale echipei şi să nu-i incomodeze pe
jucătorii de la preluare.
Traseu metodic:

37
 Dispozitivele de aşezare în teren la efectuarea şi primirea serviciului se
însuşesc relativ uşor, ele se pot învăţa în paralel prin exersare în oglindă.
În paralel cu pregătirea tacticii la serviciu trebuie însuşite şi prevederile
regulamentului. Este bine să se înveţe o organizare de bază şi una de
rezervă necesară adaptării la unele situaţii speciale. Sunt eficiente şi
exersările sub forma unor jocuri de atenţie şi jocuri dinamice.
Se impune ca toţi jucătorii să fie pregătiţi pentru a participa la
preluarea (inclusiv rezervele) iar în cazul unor jucători cu aptitudini
deosebite li se pot repartiza sarcini sporite (suprafaţă mai mare).
Sisteme de acţionare:
1. Jucătorii aşezaţi pe ambele terenuri la primire; se verifică
aşezarea corectă ca poziţie şi orientare, apoi se rotează;
2. Una dintre echipe serveşte de trei-patru ori consecutiv, fiind
aşezată la efectuarea serviciului, iar cealaltă organizează
preluarea serviciului. Din a treia lovitură se trimite mingea spre
zona 1 unde este reţinută şi servită din nou. După o rotaţie
completă serviciul trece la cealaltă echipă.
3. Jucătorii aşezaţi la primire preiau mingea aruncată pe profesor
şi organizează atacul (se pot adăuga sarcini suplimentare, ca de
exemplu după trei-patru acţiuni alergare, blocaj la perete etc.)
4. Acelaşi exerciţiu cu introducerea blocajului.
5. Jocuri cu temă.

Aşezarea în teren la preluarea serviciului la nivelul începătorilor şi

avansaţilor (5 jucători la preluare)

Aşezarea în teren la preluarea serviciului la avansaţi (4 jucători la preluare,

cu intrarea ridicătorului din zona 1 (A) şi 6 (B)

38
Aşezarea în teren la preluarea serviciului la echipe de performanţă (3
jucători la preluare, cu intrarea ridicătorului din zona 1)

Aşezarea în teren la preluarea serviciului la echipe de performanţă (2

jucători la preluare, cu intrarea ridicătorului din zona 5)

39
 4.3.2.TACTICA DE ECHIPĂÎN ATAC

TACTICA COLECTIVĂÎN ATAC este formată din însumarea acţiunilor

de organizare, efectuare şi asigurare a atacului, din acţiuni individuale şi
colective, cu minge sau fără minge.
Acţiunile individuale care intră componenţă tacticii de echipă în atac
sunt în ordine: preluarea serviciului şi trimiterea mingii spre ridicător,
ridicarea (pasa) pentru atac şi lovitura d atac (atacul propriu-zis).
Acţiunile colectice sunt simularea atacului în cadrul combinaţiilor şi
asigurarea atacului (dublarea) de cărte unul sau doi coechipieri. Din
momentul intrări în posesia mingii şi până la finalizare, prin trecerea ei
peste fileu, acţiunile se desfăşoară după un plan şi au ca scop obţinerea
punctului şi serviciului. Aceste acţiuni se numesc combinaţii.
Sistemul de atac al echipei este dispozitivul pe baza căruia se
organizează acţiunile ofensive. Tactica în atac se stabileşte în funcţie de
numărul de trăgători şi ridicători existenţi în echipă. La începători şi în
lecţie de educaţia fizică se recomandă folosirea sistemului în care fiecare
jucător este ridicător când ajunge pe zona 3 sau2 şi trăgător în celelalte.
La avansaţi şi în lecţia de educaţie fizică la clase mai mari, este recomndat
sistemul cu 2 ridicători şi 4 trăgători, iar la echipel de performanţă se
foloseşte pe scară largă sistemul cu un singur ridicător-coordonator şi cinci
trăgători.
Acţiunile tactice colective după preluarea serviciului sunt
acţiunile de atac cele mai eficace şi mai spectaculoase. Se execută în
condiţii optime de anticipare a combinaţiilor şi de adaptare a lor la
calitatea preluării din serviciu. Se pot clasifica după numărul loviturilor din
care sunt formate în:
• Acţiuni tactice în atac cu două lovituri - necesită o mare
precizie a preluării. Traiectoria mingii la pasa directă este medie
spre înaltă, la distanţă de 1 m faţă de fileu. Poziţii optime: zonele 2
şi 4..Este accesibilă la nivel de avansaţi.
• Acţiuni tactice cu trei lovituri - în aceste acţiuni ridicătorul are
rol determinant, coordonând acţiunile coechiperilor. Constituie
algoritmul jocului de volei, fiind acţiunile cele mai frecvent întâlnite
la toate nivelele. La începători unde nu există specializarea pe
posturi se realizează prin pasă înaltă sau medie din zona 3 spre
zona 4 sau 2. La avansaţi ridicarea se poate executa de pe orice
zona a liniei I. Se pot sistematiza în funcţie de locul din teren al
jucătorilor care participă la organizarea şi finalizarea lor în:
• acţiuni cu participarea a 2 jucători din linia I când ridicătorul
este în linia I, iar sistematizarea acţiunilor se realizează după locul
de plecare în atac şi zona de pe fileu de unde se execută atacul:
1. combinaţii tactice în atac cu plecarea jucătorilor în acţiune din
zonele 2 şi 4;
2. combinaţii tactice în atac cu plecarea jucătorilor în acţiune din
zonele 3 şi 4
• acţiuni cu participarea a 2 jucători din linia I şi a unui jucător
din linia a II - similare cu cele precedente pentru jucătorii din linia I;
• acţiuni cu participarea a 3 jucători din linia I şi un jucător din
linia a II-a - oferă posibilitatea folosirii în atac a tuturor jucătorilor

40
 din linia I, este nevoie ca ridicătorul să execute intrarea din linia a II
de pe zonele 1,5 sau 6. Oferă o mare diversitate de posibilităţi de
combinaţii. Sunt pretenţioase, accesibile doar la nivel de
performanţă.
În lecţia de educaţie fizică şi la începători se utilizează
combinaţiile în atac cu trei lovituri, după preluarea serviciului în 5
jucători. În atac participă 2 jucători din linia I, al treilea este considerat
ridicător când este plasat pe zona 3. Se atacă din pase înalte sau medii,
care sunt orientate spre înainte.
Exerciţiile se concep pornind de la modelul structural al jocului,
exersarea organizată în aşa fel încât traseul mingii să fie similar cu cel din
timpul jocului.
Acţiunile tactice colective după preluarea atacului sau dublarea
atacului, pot fi cu două sau cu trei lovituri, eficacitatea lor depinde de
calitatea preluării şi de numărul de jucători care participă la combinaţie.
Acţiunile de atac cu două lovituri sunt mai dificil de realizat, ele sunt
accesibile doar la nivel de avansaţi. La începători se folosesc combinaţiile
cu trei lovituri similarecu cele anterioare.
Traseu metodic – de reţinut că organizarea atacului este determinată
de faza de apărare premergătoare (preluare din serviciu, preluare din
atac) astfel învăţarea acţiunilor de atac trebuie corelată cu învăţarea
acţiunilor de apărare.
La nivelul lecţiei de educaţie fizică nu se pune problema învăţării unor
combinaţii tactice şi a însuşirii aspectelor tactice ale acţiunilor individuale
care sunt învăţate.
La acest nivel se va insista pe însuşirea cerinţelor tactice în atac legate
de oraganizarea jocului pe baza celor trei lovituri (preluare, ridicare,
lovitura de atac). Acest obiectiv se poate realiza prin exersarea acţiunilor
respective în condiţiile unor jocuri pregătitoare, cu efectiv redus, pe teren
cu dimensiuni reduse şi cu reguli adaptate.

41
Exerciţii pentru învăţarea acţiunilor colective de atac simple formate din
două lovituri pentru lecţia de educaţie fizică

Joc cu efectiv redus, pe teren cu dimensiuni reduse pentru exersarea

combinaţiilor simple de atac

42
 4.3.3.TACTICA COLECTIVĂÎN APĂRARE

Caracteristic pentru jocul de volei este faptul că în apărare jucătorii

au de acoperit o suprafaţă destul de mare, fapt care solicită nu numai
aptitudini motrice şi deprinderi bine consolidate, dar şi cunoştinţe
teoretice şi capacitatea de a anticipa acţiunile de atac ale adversarului
pentru a aprecia corect direcţia, traiectoria şi forţa cu care vine mingea.
În cadrul lecţiei de educaţie fizică la clasele mici şi la nivelul
începătorilor când atacul are intensitate redusă, se foloseşte tactica
colectivă în apărare fără blocaj. Jucătorii sunt dispuşi în teren în aşa fel
încât să se acopere tot spaţiul şi să se asigure preluarea mingii. Aşezarea
în teren este asemănătoare ce cea folosită la preluarea serviciului.
Pe măsură ce creşte nivelul de performanţă aspectele legate de
tactica colectivă devin mai complicate. Primul aspect al tacticii colective în
apărare este DUBLAREA ATACULUI. Regula de bază pentru această situaţie
este: cei mai apropiaţi coechipieri se plasează în poziţie joasă în
apropierea jucătorului care atacă, indiferent de zonă, asigurând dublarea
pentru situaţiile în care blocajul împiedică trecerea ei în terenul advers.
Ridicătorul este primul care efectuează dublajul atacului.
Apărarea este prezentă în joc în situaţiile de preluare a serviciului
despre care au fost expuse explicaţiile necesare în punctul anterior şi de
PRELUARE A ATACULUI. În acest caz sunt necesare mai multe măsuri de
organizare şi coordonare a acţiunilor tuturor jucătorilor, încadrate într-un
sistem de apărare.
La această oră sunt folosite trei sisteme de bază:
• Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat –
cel mai vechi sistem de apărare cu o largă aplicare şi în
prezent datorită eficienţei cu care rezolvă sarcinile defensive.
Este folosit mai ales de echipele de avansaţi şi cele feminine,
atunci când jucătorul ridicător-coordonator se află în linia a II-
a. În aşezarea iniţială, jucătorul din zona 6est avansat cu 2-3
metri în mijlocul terenului, jucătorii din zonele 2 şi 4 sunt
aşezaţi în apropierea liniilor laterale, iar jucătorii din zonele 1
şi 5 apropiaţi de axa longitudinală a terenului. Dublarea
atacului şi a blocajului se face permanent de către
jucătorul din zona 6.
Avantajele acestui sistem constă în faptul că jucătorii au
sarcini precise ( fie numai de asigurare a blocajului fie de
apărare în linia a II-a), jucătorul din zona 6 asigură un dublaj
bun, necesită mai puţine deplasări în teren, este ficient dacă
echipa are un blocaj colectiv înalt şi uşurează construcţia
atacului.
Dezavantajele sunt legate de faptul că devine eficient în
situaţia blocajului individual, în faţa unui joc în viteză, în cazul
atacurilor de la distanţă şi a mingilor plasate între linii.
• Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras –
este folosit de echipele de avansaţi şi performanţă,
caracteristica sistemului fiind dată de faptul că jucătorul din
zona 6 (care de obicei este înlocuit de un jucător „libero”) este
ultimul apărător, fiind plasat aproape de linia de fund a
43
 terenului. Este un sistem elastic cu mai multe variante în ceea
ce priveşte deplasările jucătorilor din linia I şi linia a II-a.
Dublarea se face de către jucătorul din zona 1 sau 5 în funcţie
de zona de unde se atacă, respectiv se blochează. Avantajele
acestui sistem sunt evidente când se foloseşte blocajul
individual (situaţie frecventă în faţa unui atac combinativ şi
desfăşurat în viteză), favorizează poziţia ridicătorului care face
intrare. Dezavantajele constă în neacoperirea unei suprafeţe
destul de mari din mijlocul terenului şi distanţele mari pe care
le au de parcurs jucătorii , în special ridicătorul când trebuie să
treacă din apărare în faza de organizare a atacului.
• Sistemul de apărare „ pe culoare” se foloseşte în situaţia unui
joc combinativ în care mingile atacate ajung la 6-7 metri de
fileu. Fiecare jucător asigură aproximativ trei metri din lăţimea
terenului. Acest sistem este folosit mai ales d echipele
masculine, experimenate, necesitând pe lângă o foarte bună
mobilitate pe teren şi preluarea unor responsabilităţi precise
de către fiecare jucător şi capacitate de anticipare bine
dezvoltată.
Aspecte metodice – organizarea jocului în apărare
presupune stabilirea unor reguli şi principii de acţiune foarte clare
pentru fiecare dintre jucători, la care se adaugă necesitatea
consolidării şi perfecţionării acţiunilor tactice individuale de
apărare.
La începători, unde nu este vorba încă despre învăţarea
tacticii în cadrul un sistem de apărare, exersarea acţiunilor
individuale în cadrul jocului este cea mai bună metodă de
dezvoltare a deprinderilor defensive.
Învăţarea unui sistem defensiv este un proces complex care se
realizează pe parcursul unor etape de pregătire îndelungate. Într-
o primă fază jucătorii trebuie să fie iniţiaţi în cunoaşterea şi
rezolvarea sarcinilor pe care le au pe zone şi apoi să aplice
aceste cunoştinţe în condiţii de joc. Pentru prima fază sunt
importante explicaţiile teoretice care să conducă la înţelegerea
de către jucători a sarcinilor personale, dar şi a relaţiilor dintre
jucători şi a mecanismului de funcţionare a sistemului. Pentru a
creşte eficienţa explicaţiilor acestea vor fi însoţite de imagini
explicative şi demonstrative.
Exersarea propriu-zisă se va efectua la început fără minge şi
vor consta în deplasări specifice şi simularea acţiunilor solicitate
în apărare pe zonele respective. În continuare se va introduce
exersarea în condiţii apropiate de joc cu mingi oferite.
Exersarea în condiţiile jocurilor cu temă şi a celor pregătitoare
va urmări coordonarea acţiunilor jucătorilor, legarea acţiunilor de
atac-apărare şi apărare-atac, adaptarea sistemului dfensiv la
particularităţile jucătorilor şi a echipei.

44
 Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – aşezare iniţială

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – un jucător la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – doi jucători la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat – trei jucători la

blocaj

45
 Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – aşezare iniţială

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – un jucător la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – doi jucători la blocaj

Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras – trei jucători la blocaj

46
 Sistemul de apărare „pe culoare”-aşezare iniţială

Sistemul de apărare „pe culoare”- un jucător la blocaj

Sistemul de apărare „pe culoare”- cu doi jucători la blocaj

Sistemul de apărare „pe culoare”- cu trei jucători la blocaj

47
 5. IDENTIFICAREA ŞI PROMOVAREA TALENTULUI ÎN
VOLEI
Talentele sportive se dezvoltă şi se perfecţionează numai în
procesul de învăţare, pregătire şi antrenament. O importanţă decisivă în
dezvoltarea talentului revine formării unei motivaţii stimulative pentru
practicarea sportului.
Talentul sportiv poate fi definit prin existenţa unor predispoziţii
peste medie pentru înalta performanţă. În exprimarea talentului sportiv
joacă un rol important următorii factori:
• Factorii antropometrici: înălţimea, greutatea, raportul dintre ţesuturile
musculare şi ţesuturile adipoase, centrul de greutate al corpului,
armonia proporţiilor, etc.
• Caracteristicile fizice: rezistenţa aerobă şi anaerobă, viteza de reacţie şi
de acţiune, anduranţa-viteza, anduranţa-forţa, forţa dinamică şi statică,
supleţea, etc.
• Capacităţile coordonative: capacităţile de echilibru, de mânuire a
mingii;
• Capacitatea de învăţare: creativitatea, capacitatea de observaţie, de
analiză, etc.
• Predispoziţia la performanţă: sârguinţa şi asiduitatea în antrenament,
perseverenţa, capacitatea de a suporta frustaţia.
• Controlul mental: puterea de concentrare, inteligenţa motrică,
capacitatea tactică.
• Factori afectivi: stabilitatea psihică, capacitatea de învingere a
stresului, predispoziţia la competiţie.
Aptitudinile specifice jocului de volei, identificate în momentul
selecţiei iniţiale devin performante numai în condiţiile unei educări
corespunzătoare, programate şi dirijate. Evoluţia aptitudilor specifice
poate fi prevăzută cu oarecare doză de siguranţă dacă se vor lua în calcul
predispoziţiile fondului ereditar:
• Aptitudini somatice – cu o mare determinare genetică:
Talia – se constată o deplasare a selecţiei finale spre jucători şi
jucătoare cu talie din ce în ce mai mare. O talie înaltă sau foarte înaltă
este o necesitate pentru obţinerea performanţei în jocul de volei
contemporan.
Greutatea şi tipul somatic – tip constituţional portivit este cel
longilin, cu musculatura armonios dezvoltată, cu o mobilitate articulară
bună şi o anvergură mare care să depăşească cu 6-8 cm. talia.
Tip de fibră musculară - nu mai este o noutate că atleţii de la
probele de viteză şi sărituri posedă un procentaj mai ridicat de fibre
musculare rapide (albe). Şi pentru jucătorii de volei care sunt dotaţi
genetic cu fibre albe rapide cu metabolism aerob-anaerob (mixt) avantajul
este evident.
• Aptitudini funcţionale
Tipul de activitate nervoasă superioară (ANS) - ideal pentru
jocul de volei ar fi tipul puternic-echilibrat-mobil. În realitate sunt puţini
subiecţi care să prezinte caracteristicile pure ale acestui tip.

48
 Capacitatea vitală şi consumul de O2 - creşterea continuă a
capacităţii de a consuma oxigen este o cerinţă de bază a dezvoltării
acestor tipuri de aptitudini. Capacitatea vitală la jucătorii şi jucătoarele de
volei cu aspect longilin şi cu gabarit mare este adesea insuficientă. În
aceste cazuri şi consumul de oxigen este redus, iar rezistenţa generală şi
specifică este diminuată.
• Aptitudini general motrice
Capacitatea de învăţare - se manifestă prin uşurinţa cu care
jucătorii asimilează problemele teoretice, tactice, şi tehnico-tactice. Nu
este întotdeauna direct proporţională cu IQ-ul jucătorilor, depinzând mai
degrabă de o serie de aptitudini specifice care ţin de vocaţie, de talent.
Rezistenţa la factori perturbatori – jucătorii de volei de valoare
reuşesc prin mijloace acumulate în timpul procesului de antrenament şi
prin experienţa de concurs să elimine în mare măsură efectul factorilor
stressanţi şi perturbatori care apar în timpul pregătirii şi al competiţiilor.
Capacitatea de mobilizare a resurselor energetice psihice şi
fizice are o importanţă specială în competiţie. La nivel relativ egal din
punct de vedere valoric şi la pregătirii, această aptitudine defineşte tipul
de sportiv învingător.
• Aptitudini psihomotrice
Coordonarea generală - o formă de exprimare complexă a
capacităţii de performanţă prin învăţarea rapidă a mişcărilor noi şi
adaptarea rapidă la situaţii variate, conform specificului fiecărei ramuri de
sport, are mai multe componente:
• Capacitatea de orientare în spaţiu
• Capacitatea de echilibru
• Capacitatea de analiză statico-dinamică vizuală şi acustică
Coordonarea segmentară este formată din componentele:
• Viteza de execuţie - coordonată în joc;
• Viteza de repetiţie - coordonată în joc;
• Viteza de anticipare - coordonată în joc;
• Ambidextria
• Aptitudini motrice
Viteza în regim de forţă - calitatea de a efectua mişcări rapide în
condiţiile învingerii unei greutăţi relativ mici ( 30-66 Î din posibilităţile
maxime), numită şi detentă.
Îndemânarea în regim de viteză - capacitatea de a executa rapid,
corect şi eficient acţiunile tehnico-tactice.
Îndemânarea în regim de rezistenţă - caliatea care permite
executarea corectă şi eficientă a acţiunilor pe întreg parcursul jocului.
Viteza în regim de rezistenţă - calitatea de a efectua eforturi medii (
30-65 Î) în condiţii de durată scurtă dar repetate pe parcursul jocului.
Rezistenţa în regim de viteză - capacitatea de a rezista la efortul din
joc cu angrenare totală şi eficace.
• Aptitudini psiho-intelectuale: atenţie distributivă; gândire rapidă -
analiză rapidă a situaţiilor, anticipare, luarea rapidă a deciziilor;
imaginaţie motrică şi tactică; memorie a mişcării, a traseului tactic, a
combinaţiilor.
• Aptitudini psiho-afective şi psihoreglatorii voliţionale:
cmbativitatea, aplicată în limitele fair-play-ului; cpacitatea de fort

49
 voluntar, referitoare la creşterea în mod voluntar a intensităţii,
volumului şi complexităţii efortului în antrenamente şi joc;
Jocul actual de volei se caracterizează prin creşterea vitezei de
execuţie şi implicit a celei de reacţie, ceea ce impune antrenarea mai
rapidă în efort a segmentelor solicitate şi a corpului în întregime, precum
şi creşterea forţei explozive. De asemenea a crescut complexitatea şi
varietatea acţiunilor tehnico-tactice, ceea ce a dus la scurtarea pauzelor
dintre fazele de joc, la creşterea intensităţii efortului şi la reducerea
timpului de refacere. Substratul metabolic al efortului este mai ales cel
anaerob, alternat pentru scurte perioade cu cel aerob.
Sistemul nervos şi analizatorii vizual, kinestezic şi auditiv sunt intens
solicitaţi. Tensiunea psihică este şi ea crescută, ceea ce duce la apariţia
rapidă a oboselii nervoase, pe lângă cea fizică, însoţită de tulburări în
mecanismele care reglează automatismul şi precizia mişcărilor, precum şi
scăderea puterii de concentrare.
Aparatul locomotor este solicitat permanent atât la nivelul trenului
inferior, cât şi la nivelul celui superior. Solicitarea aparatului cardio-
vascular este medie, cu excepţia fazelor cu efort de intensitate
submaximală. Funcţia respiratorie este mult solicitată pe toată durata
jocului, în fazele de joc disputate, organismul poate contracta o datorie de
oxigen destul de mare. Funcţia de termoreglare a organismului este şi ea
intens solicitată, procesele de transpiraţie sunt accentuate, ajungându-se
la pierderi mari de apă şi electroliţi.
În categoria aptitudinilor favorizante practicării jocurilor
sportive, deci şi al jocului de volei specialiştii includ în
următoarele însuşiri:
• viteza de acţiune; anticiparea situaţiilor; coordonarea;
gândirea operativă; orientarea spre un anumit scop;
activizarea;concentrarea;mărirea atenţiei;atenţia distributivă;
• stare de sănătate optimă, dezvoltare fizică bună şi
armonioasă, fără deficienţe fizice până la gr. I ale coloanei
vertebrale sau ale membrelor inferioare;
• statura de preferinţă la limitele superioare ale valorilor de
referinţă pentru grupa de vârstă şi categoria de sex respectivă;
• vârsta cronologică suprapusă în mare măsură cu cea
biologică, iar puseul de creştere la vârsta de 12-13 ani trebuie să
atingă 7-8 cm;
• vigoarea fizică şi uşurinţa în mişcări manifestată în executarea
actelor motrice specifice vârstei, în speţă jocuri de mişcare. Copiii
înzestraţi cu aceste însuşiri aleargă, sar, se caţără, aruncă, lovesc cu
mai multă uşurinţă şi mai mare forţă decât ceilalţi;
• plăcerea pentru joc, manifestată prin entuziasm, angajament
total, emulaţie. Câteodată manifestările pot avea chiar un caracter
negativ: certuri, gesturi necontrolate;
• combativitatea, presupune un comportament dârz, dorinţă de
obţinere a victoriei. Această calitate care este o formă pozitivă de
manifestare a agresivităţii, trebuie atent căutată la copii şi cultivată
pentru că lipsa ei mai târziu este un impediment serios în obţinerea
unor rezultate sportive semnificative;
• aptitudinile motrice: atât calităţile motrice de bază (viteza,
îndemânarea, forţa, rezistenţa) cât şi calităţile motrice combinate,

50
 armonizate cu structura jocului de volei. Cele mai importante: viteza
şi îndemânarea;
• din cadrul însuşirilor psihomotrice: rapiditatea actelor motrice,
coordonarea generală şi segmentară, viteza de învăţare, inteligenţa
motrică.
• în plan psihic calităţile necesare:
• cognitiv: atenţia, imaginaţia
• afectiv: rezistenţa la stres
• social: capacitate de colaborare
• plan atitudinal: interes, motivaţie, disciplină
• plan temperamental: puternic-echilibrat, vioi,
extrovertit.
Ideal ar fi ca copiii să dispună de un număr cât mai mare de
aptitudini favorizante pentru practicarea jocului de volei. Cu cât tabloul
acestor aptitudini este mai complet cu atât putem susţine că acel copil
este mai talentat.
Metode şi mijloace de diagnoză şi prognoză
Pentru aprecierea corectă a creşterii şi dezvoltării fizice există
numeroase tehnici şi metode de prognoză. Important este să se cunoască
curba de creştere a staturii la diferite vârste şi viteza de creştere. Aceasta
din urmă se poate deduce din raportul numărului de centimetri crescuţi pe
an.Prognoza staturii definitive se mai poate face şi cu ajutorul unor
formule dintre care menţionăm formula lui V. Karkus (SUA): la băieţi: S.D =
S.tatălui + S.Mamei x 1,08 /2;la fete: S.D = (S.T x 0.923) + S.M /2. Această
formulă este aplicabilă cu rezultate bune mai ales până la vârsta de 10
ani. După această vârstă se recomandă folosirea tabelului estimativ
următor:
Vârsta Băieţi Fete
în ani Î statura Î statura
definitivă definitivă
7 69,0 73,6
8 72,2 77,1
9 75,4 80,5
10 78,3 83,8
11 81,3 87,3
12 84,1 92,2
13 87,1 96,7
14 92,0 98,9
15 96,6 99,8
16 98,8 100
17 99,8
18 100

Proporţiile corporale armonioase pot fi apreciate folosind Indicele

Adrian Ionescu: I.AI = Bust-Statură/2 (normal 3-4 pentru băieţi, 4-5 pentru
fete)
Anvergura care denotă braţe lungi, cu pârghii consolidate este un
indiciu important în orientarea copiilor spre volei. Valorile normale ale
anvergurii sunt la 13 ani, statura+ 3 cm, dar dimensiunile care depăşesc
valorile normale sunt factori favorizanţi pentru practicarea voleiului.
Lungimea şi lăţimea extremităţilor (palma, laba piciorului) sunt
dimensiuni care pot anticipa creşterea în înalţime. Este o prezumţie care

51
pleacă de la constatarea că maturizarea osoasă se produce mai întâi la
nivelul oaselor metatarsiene şi metacarpiene.
Vârsta optimă pentru începerea practicării jocului de volei şi
aprecierea vârstei cronologice şi a vârstei biologice: vârsta cronologică
este cea care apreciază calendaristic numărul anilor de la naştere până la
un moment dat, iar cea biologică aceea prin care se apreciază
particularităţile individuală ale fiecărui copil în parte, sau a celor care se
abat de la particularităţile de vârstă generale.
Considerăm că începerea procesului de selecţie se poate face
începând cu vârsta de 10-11 ani, sau chiar mai devreme pentru că la copii
bucuria de a se juca este naturală şi foarte dezvoltată, iar practicarea unui
joc sportiv ca şi voleiul îi ajută să-şi dezvolte toate componentele
personalităţii.
Pentru evaluarea predispoziţiilor ludice se pot folosi jocurile
dinamice care au marea calitate de a asigura cadrul necesar desfăşurării
unei largi palete de aptitudini specifice jocurilor sportive în general. Pentru
a identifica la copii acele predispoziţii care favorizează practicarea
voleiului trebuie alese câteva jocuri care să conţină elemente
asemănătoare structural cu jocul şi să fie obiectivizate, în aşa fel încât să
permită înregistrarea acţiunilor şi apoi evaluarea aptitudinilor vizate.

6. JOCUL DE VOLEI ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ

În programa şcolară jocul de volei este prezent alături de celelalte

jocuri sportive ca mijloc de realizare al obiectivelor educaţiei fizice şcolare
la toate clasele.
Folosirea în lecţia de educaţie fizică a acţiunilor specifice jocului de
volei, precum şi a jocului integral trebuie să asigure în primul rând
îndeplinirea obiectivelor educaţiei fizice şcolare, şi anume:
• dezvoltarea multilaterală a personalităţii elevilor;
• întărirea sănătăţii şi mărirea capacităţii de efort;
• dezvoltarea calităţilor motrice de bază;
• dobândirea unui sistem de deprinderi, priceperi şi cunoştinţe motrice;
• formarea capacităţii de practicare sistematică şi independentă a
exerciţiilor fizice în timpul liber tot timpul vieţii.
O serie de caracteristici ale jocului de volei, printre care faptul că
necesită un spaţiu redus, instalaţii puţine şi simple, precum şi acela că
poate fi practicat după însuşirea a una sau două dintre acţiunile
principale ale jocului (lovirea de sus şi de jos), recomandă voleiul ca pe un
mijloc al educaţiei fizice şcolare dintre cele mai eficiente, el fiind în acelaşi
timp unul din jocurile sportive care se bucură de mare popularitate în
rândul elevilor de toate vârstele.
Sistemele de acţionare bazate pe structuri motrice ale jocului de volei
pot fi prezente în aproape toate părţile (verigile) lecţiei de educaţie fizică.
Folosirea lor este benefică pentru elevi, contribuind atât la rezolvarea
sarcinilor legate de dezvoltarea fizică armonioasă (tonificarea musculaturii
extensoare a spatelui, tonificarea articulaţiilor şi ligamentelor),
dezvoltarea calităţilor motrice de bază (în special viteza, detenta şi

52
îndemânarea) cât şi la formarea unor deprinderi şi priceperi motrice
specifice.
Programa şcolară prevede la capitolul dedicat dezvoltării calităţilor
motrice folosirea acţiunilor specifice voleiului pentru dezvoltarea vitezei,
al unor structuri ale jocului pentru dezvoltarea îndemânării şi a jocurile
pregătitoare şi sportive pentru dezvoltarea rezistenţei.
Prevederile programei şcolare actuale cu privire la jocul de volei se
referă la însuşirea acţiunilor tehnico-tactice de bază ale jocului şi
formarea capacităţii de aplicare a acţiunilor de bază în joc cu efectiv redus
şi reguli simplificate, în clasele a V-a, a VI-a respectiv capacitatea de a
desfăşura joc bilateral cu efectiv complet şi cu respectarea principalelor
reguli, începând din clasa a VII-a.
Cerinţele programei sunt după părerea noastră cerinţe minime care
pot fi realizate în condiţiile oricărei şcoli, iar în funcţie de anumiţi factori
care ţin atât de condiţiile materiale cât şi priceperea profesorului aceste
cerinţe pot fi depăşite, la acţiunile prevăzute în programă se pot adăuga
şi altele precum: serviciul de sus, lovitura de atac pe alte direcţii decât
cea a elanului, blocajul colectiv, autodublajul.
Pentru a asigura o instruire eficientă profesorul va avea în vedere
factorii limitativi care pot apare în cadrul instruirii şi va lua măsuri de
înlăturare a acestora. Dintre factorii limitativi care pot împiedica
realizarea obiectivelor amintim:
• neasigurarea materialul didactic, în special al unui număr suficient de
mingi ;
• însuşirea necorespunzătoare a celor două acţiuni de bază: lovirea de
sus şi de jos a mingii;
• atenţie insuficientă acordată instruirii acţiunii de organizare a celor trei
lovituri: preluare, ridicare şi trecere peste fileu a mingii;
• instruirea nu se face global sau se folosesc exerciţii şi forme de
organizare a colectivului puţin eficiente, fără corespondenţă cu jocul;
• folosirea acţiunilor de joc în lecţie , fără ca acestea să fie aplicate în
joc bilateral;
• planificarea unor modele de joc greoaie, sau care nu sunt în
concordanţă cu nivelul de pregătire al colectivului de elevi.
Optimizarea instruirii este posibilă prin :
• Structurarea modelelor de joc şi raţionalizarea conţinutului tehnico-
tactic, în funcţie de condiţiile concrete din şcoală, de timpul avut la
dispoziţie, numărul de elevi şi nivelul lor de pregătire. Se va urmări
simplificarea modelelor şi mijloacelor, chiar dacă ele vor fi alese în
corespondenţă cu cele care se folosesc la nivelul echipelor de
performanţă.
• Folosirea pe scară largă a jocurilor pregătitoare şi cu efectiv redus pe
teren cu dimensiuni reduse, fapt care oferă posibilitatea exersării
timpurii a acţiunilor de bază în condiţii de joc, contribuind la creşterea
interesului elevilor pentru jocul de volei, la dezvoltarea combativităţii, a
spiritului de echipă, şi în ultimă instanţă la formarea caracterului şi
personalităţii elevilor.
• Asigurarea unor condiţii optime de exersare în timpul lecţiei este o
necesitate determinată de timpul afectat în lecţie pentru realizarea
obiectivelor specifice jocului de volei care este limitat la 15-20 de minute şi
de numărul relativ mare al colectivului de elevi. Din acest motiv se impun

53
măsuri pe linia organizării colectivului în aşa fel încât să se realizeze un
număr cât mai mare de repetări, condiţie a însuşirii corespunzătoare a
acţiunilor jocului. Se recomandă organizarea pe grupe valorice stabile,
stabilirea unor elevi-instructori, exersarea în coloană, folosirea suveicilor,
ştafetelor.
• Sistemele de acţionare vor fi alese în aşa fel încât exerciţiile simple să fie
grupate în structuri care să cuprindă un exerciţiu de bază şi 2-3 variante,
economisindu-se astfel timpul pentru explicare şi organizarea colectivului.
• Stimularea activităţii independente, formarea la copii a obişnuinţei de
a-şi extinde exersarea acţiunilor însuşite în lecţie în activitatea lor
independentă. Acest deziderat se poate realiza dacă în cadrul lecţiilor
vom folosi jocuri de mişcare şi pregătitoare pe care ei le vor juca cu
plăcere şi în timpul liber.
• Organizarea unor competiţii interne stabile la nivelul claselor încă din
primul an de instruire. În primii ani de instruire aceste competiţii se vor
organiza la nivel de jocuri pregătitoare şi jocuri cu efectiv redus, cu
reguli simplificate. Pe măsura progresului realizat de elevi jocul se va
apropia din ce în ce mai mult de forma lui competiţională cu regulile
obişnuite. Elevii vor fi instruiţi şi în privinţa regulamentului şi a
organizării competiţiilor pentru a fi capabili să-şi organizeze şi singuri
aceste întreceri.

54
 6.1. METODOLOGIA PREDĂRII JOCULUI DE VOLEI ŞI FORMELE
DE ORGANIZARE A COLECTIVULUI ÎN LECŢIE

Explicarea şi demonstrarea acţiunii se vor realiza în condiţii cât mai

apropiate de cele ale jocului, insistându-se mai ales pe demonstrare, cu
accent pe ansamblul acţiunii şi sublinierea momentelor "cheie". Pe
parcursul exersării se va reveni cu explicaţii în funcţie de necesităţile
concrete ale colectivului.
Acţiunile de bază se vor preda folosindu-se metoda globală, iar
mijloacele folosite vor fi alese după criteriul eficienţei şi a legăturii lor cu
structura jocului. Exersarea în condiţii uşurate va fi şi ea prezentă, mai
ales în etapa de învăţare, locul ei fiind apoi luat din ce în ce mai mult de
exersarea în condiţii apropiate de joc în etapa de fixare şi consolidare.
Lucrul pe părţi se foloseşte mai ales pentru exersarea unor aspecte
dominante din tehnica de execuţie sau în cazul în care se observă
dificultăţi de însuşire corectă a mecanismului mişcării.
Metoda exersării frontale, cu tot colectivul clasei este recomandată
ca fiind cea mai potrivită cu condiţiile lecţiei de educaţiei fizică. Dar pentru
a fi eficientă este obligatoriu ca numărul de mingi să fie suficient, adică o
minge la 2-4 elevi.
Se poate folosi şi lucrul pe ateliere şi pe grupe valorice dar numai în
cazul în care colectivul este bine instruit şi disciplinat.
Circuitul, ca metodă de exersare se poate utiliza pentru
consolidarea unor deprinderi şi mai ales pentru dezvoltarea calităţilor
motrice.
În lecţia de educaţie fizică se pot introduce şi forme de autopregătire
şi autoconducere pe fondul unei bune discipline la nivelul clasei şi cu
ajutorul unor elevi-instructori special pregătiţi.
De asemenea se recomandă organizarea clasei pe grupe (echipe)
stabile atât pe parcursul lecţiilor cât şi a desfăşurării unor minicompetiţii.

6.2. INDICAŢII PENTRU CICLUL LICEAL

Obiectivul principal la acest nivel este exersarea acţiunilor de bază

în vederea aplicării lor cât mai repede în cadrul jocului bilateral.
Capacitatea motrică a elevilor la această vârstă este bine
dezvoltată aşa că accentul se pune pe:
• exersarea globală a acţiunilor şi finalizarea lor, aspectul tehnic al
execuţiei interesând mai puţin.
• exersarea în structuri de acţiuni după modelul jocului, cu preocupare
specială pentru realizarea continuităţii în organizarea celor trei
lovituri şi trecerea mingii peste plasă
Atenţie deosebită se acordă elementelor de întrecere şi organizării de
competiţii :
• jocuri cu efectiv redus pe teren cu dimensiuni reduse
• jocuri cu efective inegale
• competiţii în care să se realizeze solicitarea diferenţiată: efective
inegale, jocuri cu handicap etc.
• instruirea elevilor pentru cunoaşterea regulamentului de joc, a
cerinţelor organizării unor competiţii, în vederea creşterii gradului de

55
 implicare în procesul de organizare şi conducere a competiţiilor
şcolare.
Pentru obţinerea unor rezultate eficiente se va face tratarea
diferenţiată a colectivului prin organizarea unor grupe valorice.

6.3.MODELE DE JOC INTERMEDIARE ŞI FINALE PENTRU

CICLUL GIMNAZIAL ŞI LICEAL

Stabilirea clară a modelului de joc constituie o cerinţă de bază a

obţinerii performanţelor la orice nivel de pregătire. El trebuie să cuprindă
dispozitivele de aşezare în teren la primirea şi efectuarea serviciului şi
acţiunile de bază în atac şi apărare.
Modelele intermediare trebuie să fie stabilite în concordanţă cu modelul
final. În pregătire se va acorda atenţie mărită acţiunilor de bază, acţiunile
introduse suplimentar vor fi folosite pe linia pregătirii individualizate, în
cazurile în care colectivul are un bun nivel de pregătire sau pentru anumiţi
elevi care au un grad de dezvoltare al calităţilor şi al deprinderilor motrice
mai dezvoltat.
• Model de joc pentru clasa a VI- a - joc 4x4 pe teren redus - dispozitivul
la primirea serviciului – trei jucători în semicerc, al patrulea la fileu.
Serviciu de jos sau prin lovire de sus cu două mâini.
• Model de joc pentru clasa a VII- a - joc 6x6, fără blocaj, preluarea
serviciului în formaţie de semicerc sau “W” cu cinci jucători, jucătorul
din zona 3 lângă fileu. Serviciu de jos din faţă sau de sus din faţă ( în
funcţie de nivelul colectivului cu permisiunea de a servi din interiorul
terenului). Organizarea celor trei lovituri: preluarea serviciului, ridicarea
înainte şi peste cap, trecerea mingii peste fileu de către jucătorii din
zonele 2 şi 4 cu o mână sau două mâini din săritură. Apărarea, fără
blocaj, cu jucătorii din zonele 2 şi 4 în urma liniei de trei metri, jucătorul
din zona 6 avansat spre mijlocul terenului, extremele din linia a doua
mai retrase.
• Model de joc pentru clasa a VIII-a (model final pentru ciclul gimnazial) -
joc 6 x 6 cu blocaj individual la corespondent şi dublarea blocajului de
către jucătorul cel mai apropiat. Preluarea serviciului în cinci jucători în
formaţie de “W”, cu jucătorul din zona 2 lângă fileu (ridicător). Serviciul
de sus din faţă. Organizarea celor trei lovituri: preluarea serviciului spre
ridicător în zona 2, ridicarea înainte scurtă şi lungă, trecerea mingii
peste fileu de către jucătorii din zonele 2 şi 3 cu lovitură de atac sau cu
două mâini din săritură. Apărare cu blocaj individual efectuat de
jucătorul corespondent, dublat de jucătorul cel mai apropiat, cu
jucătorul din zona 6 retras, jucătorii din zonele 1 şi 5 aşezaţi mai
înainte şi în lateral, la cca. 6 metri faţă de fileu. La efectuarea
serviciului , jucătorii din linia I aşezaţi lângă fileu pentru blocaj. Toţi
jucătorii devin ridicători atunci când ajung în zona 2 şi atacanţi în
zonele 2 şi 3.
• Model de joc intermediar pentru ciclul liceal (cl. a IX-a şi a X-a) – se
poate folosi modelul de joc final de la ciclul gimnazial cu unele
îmbunătăţiri: se poate introduce blocajul în doi jucători cu dublaj al
jucătorului din linia I care nu participă la el, sau cu dublaj al jucătorul
din zona 1 sau 5 şi sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras.

56
 De asemenea se poate introduce specializarea unor jucători pe anumite
posturi: ridicători, atacanţi, libero şi schimbarea de locuri după trecerea
mingii peste fileu.
• Model de joc final pentru ciclul liceal (clasele a XI-a şi a XII-a) –
sistemul de atac cu 4 atacanţi şi 2 ridicători, se poate introduce
intrarea ridicătorului din zona 1 la primirea serviciului şi combinaţia cu
atac simultan. În apărare, blocajul individual şi blocajul în doi jucători,
sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras.

57
 6.4. JOCURI PREGĂTITOARE

• Joc cu mingi aruncate peste fileu între două echipe de câte 6 jucători:
se începe cu două mingi care se aruncă cu o mână sau două,
concomitent din cele două terenuri. Mingea căzute în teren înseamnă
punct pentru adversar. Se joacă 2-3 seturi până la 15 puncte. După
fiecare set se mai introduce o minge.
• Jucătorii aşezaţi câte 6 în triunghiuri legate între ele, fiecare grupă cu
trei mingi. Primul executant trimite pe rând mingile cu două mâini de
sus spre jucătorul următor, imediat ce acesta a efectuat pasa
anterioară. Când mingea ajunge la ultimul executant, acesta o trimite
lung spre primul jucător, care continuă circuitul. Dacă se greşeşte nu se
întrerupe exerciţiul ci se continuă cu mingile care au rămas. Se poate
executa şi sub formă de concurs.
• Joc în echipe de câte doi elevi peste fileu improvizat, pe lungimea sălii,
numai cu lovire de sus a mingii, obligatoriu cu pasarea mingii între cei
doi coechipieri şi apoi trimiterea peste fileu. La început se pot acorda
diferite derogări de la regulile jocului competiţional: jucarea mingii de
două ori consecutiv de acelaşi jucător, fără ca această lovitură să
conteze la cele trei obligatorii sau permisiunea de a juca mingea şi dacă
ea a căzut odată de sol.
• Joc în echipe de câte trei în aceleaşi condiţii, pe lungimea sălii. La
început mingea se pune în joc prin lovire cu două mâini, apoi se poate
introduce serviciul de la distanţă de 5 – 6 m faţă de fileu. Este
obligatorie organizarea celor trei lovituri. Trimiterea mingii peste fileu
cu două mâini, la început simplu apoi din săritură. Se punctează
acţiunile care respectă aceste condiţii. Se poate juca şi în condiţii
uşurate, prin acordarea derogărilor descrise anterior.
• Joc în echipe de câte trei pe jumătatea în lungime a terenului, cu
serviciu, preluare, ridicare şi trimiterea mingii peste fileu obligatoriu din
săritură ( lovitură de atac sau plasat). Se joacă contratimp, seturi de
câte 4-5 minute.
• Joc în echipe de câte patru jucători pe teren cu dimensiuni mai reduse,
cu trei jucători pe linia de atac, fără blocaj. Nu sunt luate în considerare
mingile căzute în spaţiul de trei metri. La început cu mingi oferite
(aruncate) din afara terenului, apoi cu serviciu.
• Joc în echipe de câte 6 jucători cu mingi oferite din afara terenului, cu
obligativitatea organizării celor trei acţiuni: preluarea spre jucătorul din
zona 2, ridicare pentru jucătorul din zona 3 sau 4, trimitere peste fileu
cu lovitură de atac. La început fără blocaj, apoi se introduce blocajul
individual şi dublarea blocajului de către jucătorul cel mai apropiat.
Rotaţia jucătorilor se face după 5 acţiuni.
• Joc în echipe de câte 6 jucători cu serviciu. Echipa care serveşte este
dispusă în teren cu jucătorii din linia I pregătiţi pentru blocaj, iar cea din
apărare în dispozitiv cu cinci jucători la preluare dispuşi în semicerc sau
în “W “şi jucătorul din zona 2 la fileu pentru a asigura ridicarea pentru
atac. Fiecare echipă are dreptul la cinci servicii consecutive, indiferent
de evoluţia scorului. Se punctează doar acţiunile care se încadrează în
modelul impus: preluarea spre jucătorul din zona 2, ridicare pentru
atac, lovitura de atac de de zona 3 sau 4. În apărare: blocaj individual la
corespondent, dublarea blocajului de către jucătorul cel mai apropiatde

58
 pe aceiaşi linie, preluarea atacului de către jucătorii din linia a II-a,
jucătorul din zona 6 retras în spatele jucătorilor din zonele 1 şi 5.

6.5. ECHIPA REPREZENTATIVĂŞCOLARĂ

Activitatea de pregătire a echipelor şi chiar participarea la unele

întreceri se poate realiza în parte prin activitatea independentă a elevilor.
În general se recomandă ca instruirea echipelor reprezentative şcolare să
fie realizată prin lecţii speciale de antrenament sportiv, dar la creşterea
eficienţei acestor lecţii de activităţi sportive. Ele sunt activităţi îndrăgite de
elevi şi ar trebui să fie organizate în număr cât mai mare la nivelul şcolilor
de toate gradele.
Pentru profesori, competiţiile oferă de asemenea cea mai bună
ocazie de verificare a metodelor şi mijloacelor utilizate în procesul de
instruire.
Competiţiile cu caracter amical se pot organiza la nivelul claselor, a
şcolii, sau între echipele reprezentative ale unor unităţi şcolare din
localitate, iar cele oficiale sunt organizate de Inspectoratele şcolare,
Ministerul Educaţiei Naţionale, Federaţia Română de Volei şi nou înfiinţata
Federaţie a Sportului Şcolar şi Universitar.
Pentru reuşita unei competiţii este necesar ca ea să se desfăşoare în
condiţiile unui regulament elaborat în prealabil. Acest regulament va
cuprinde toate datele legate de acţiunea respectivă, referindu-se la
următoarele aspecte:
• Denumirea competiţiei, scopul, durata, organizatorii,
categoriile de jucători care au drept de participare
• Sistemul de disputare, modul de alcătuire al clasamentului
• Termenele de înscriere
• Premiile, titlurile care se vor acorda câştigătorilor şi
participanţilor.
Pentru organizarea unor competiţii importante, se vor organiza mai
multe comisii care să poată rezolva anumite probleme şi să asigure buna
desfăşurare în conformitate cu regulamentul: comisia de organizare,
comisia administrativă, comisia tehnică.

6.6. SISTEME DE DISPUTARE A COMPETIŢIILOR ŞCOLARE

Competiţiile şcolare de volei se pot disputa sub forma turneelor sau

în sistem eliminatoriu. În sistemul turneu, fiecare echipă se întâlneşte pe
rând cu toate celelalte echipe. Avantajul acestei forme de disputare este
faptul că există o continuitate în pregătire, iar aprecierea valorii se face
după disputarea unui număr mai mare de meciuri.
Programarea jocurilor în sistem turneu se face după o formulă
prestabilită, numită formula “Berger”. Această formulă asigură pentru
fiecare echipă defăşurarea alternativă a jocurilor pe teren propriu şi în
deplasare.
Modul concret de folosire al acestei formule este următorul:
• Prin tragere la sorţi, fiecare echipă primeşte un număr, de la 1 la n
( n= numărul total al echipelor participante)

59
 • Dacă “n” este un număr par, competiţia se va desfăşura pe
parcursul a “n-1” etape, iar dacă “n” este impar pe parcursul a “n”
etape, iar numărul total al meciurilor va fi de “ n(n-1)
• Numărul de ordine par cel mai mare este luat ca bază şi va fi trecut
în tabel în stânga ( joc în deplasare) în etapele cu număr impar şi în
dreapta (joc pe teren propriu ) în etapele cu număr par. Astfel pentru
un turneu cu 8 echipe vom avea următoarea situaţie:
Etapa I 1-8 Etapa II 8-5 Etapa III 2-8 Etapa IV 8-6 Etapa V 3-
8 Etapa VI 8-7 Etapa VII 4-8
• În continuare se vor programa celelalte echipe astfel: când cifra mai
mică este în stânga se continuă de sus în jos cu următoarele în
ordine crescătoare, iar când aceasta este în dreapta se continuă
trecând tot în partea stângă următoarea cifră mai mare:

Etapa Etapa Etapa III Etapa IV Etapa Etapa Etapa VII

I II V VI
1- 8 8–5 2–8 8-6 3-8 8-7 4-8
2-7 6-4 3-1 7-5 4-2 1-6 5-3
3-6 7-3 4-7 1-4 5-1 2-5 6-2
4-5 1-2 5-6 2-3 6-7 3-4 7-1

• Atunci când numărul echipelor înscrise este impar,

programarea se face pentru numărul par imediat următor, iar
echipa programată să joace cu acest număr, nu va juca în
etapa respectivă.
• Clasamentul se întocmeşte adunând punctele obţinute de
fiecare echipă în toate meciurile ( se acordă 2 puncte pentru
victorie, un punct pentru înfrângere, 0 puncte pentru
neprezentare). Dacă există echipe cu acelaşi număr de
puncte, se ia în considerare setaverajul( cifra obţinută prin
împărţirea numărului de seturi câştigate la numărul de seturi
pierdute), iar dacă egalitatea persistă şi în acest caz, se va lua
în calcul punctaverajul, care se obţine în acelaşi mod.
Sistemul eliminatoriu se foloseşte atunci când numărul echipelor
participante este mare, iar timpul afectat competiţiei este limitat. Dacă
numărul echipelor este par, toate echipele vor juca prima etapă, în ordinea
tragerii la sorţi a numărului de ordine. Dacă numărul echipelor este impar,
programarea jocurilor se face folosind următoarea formulă: (A- 2n) x 2 = R,
unde A reprezintă numărul echipelor, n este puterea la care ridicând cifra
2 se obţine un număr mai mic, dar cel mai apropiat de A, iar R reprezintă
numărul echipelor care vor juca în primul tur.

6.7. ACTIVITATEA PROFESORULUI ÎN PREGĂTIREA ECHIPEI

REPREZENTATIVE A ŞCOLII

Pe lîngă activitatea de selecţie şi de instruire a elevilor care fac

parte din echipa reprezentativă a şcolii, profesorul de educaţie fizică

60
trebuie să desfăşoare şi alte activităţi specifice pregătirii şi participării la
competiţii.
Aceste activităţi sunt legate de momente diferite ale desfăşurării
competiţiilor: înainte de meci, în timpul meciului şi după încheierea
meciului.
Pentru fiecare joc, înainte cu o zi sau două, profesorul va organiza o
discuţie cu componenţii echipei în care, împreună cu aceştia va analiza la
un nivel accesibil, concepţia de joc a viitorului adversar , sistemul de atac
şi de apărare, punctele forte şi cele vulnerabile ale acestuia. În funcţie de
aceste aspecte va stabili tactica echipei, formaţia de bază şi sarcinile de
joc pentru fiecare jucător.
Se va anunţa locul şi ora de disputare a jocului, echipamentul de joc
şi eventual alte aspecte organizatorice: locul de adunare, actele de
identitate, etc.
În şedinţa de pregătire a jocului, profesorul mai poate da indicaţii
legate de alimentaţie, odihnă şi alte aspecte ale refacerii.
De asemenea această întâlnire poate fi un bun prilej de întărire a
pregătirii psihologice, de dezvoltare a spiritului de echipă şi a dorinţei de
victorie.
Înainte de începerea meciului, profesorul rezolvă problemele
organizatorice (prezentarea actelor de legitimare pentru completarea
foilor de arbitraj), organizează şi supraveghează pregătirile echipei.
Încălzirii i se va acorda atenţie deosebită, pentru că efectuarea ei în
condiţii improvizate sau într-un timp insuficient poate compromite din start
şansele echipei.
În timpul meciului profesorul conduce echipa în conformitate cu
regulamentul în vigoare. El are posibilitatea de a transmite indicaţii
verbale în timpul partidei, care trebuie să fie constructive şi încurajatoare
pentru jucători. Poate cere întreruperea jocului prin „timpii de odihnă” la
care are dreptul fiecare echipă în anumite momente când acest lucru i se
pare necesar: pentru a odihni jucătorii, pentru a da indicaţii tactice
concrete sau pentru a întrerupe jocul adversarilor. Pentru ca aceste
întreruperi să fie benefice, indicaţiile vor fi clare, precise, nu prea multe la
număr, iar tonul folosit va fi unul calm, încurajator.
Tot în limita regulamentului, profesorul poate de asemenea să ceară
schimbarea jucătorilor în anumite situaţii cerute de evoluţia jocului. La
nivelul echipelor şcolare, pentru a stimula dorinţa de joc a elevilor, este
recomandat ca profesorul să ofere posibilitatea tuturor componenţilor
echipei să ia parte activă la joc.
După terminarea meciului, profesorul va aprecia comportarea
echipei, în acelaşi spirit constructiv indiferent de rezultat, iar la prima
întâlnire de după meci va analiza obiectiv modul în care echipa şi
jucătorii şi-au îndeplinit sarcinile de joc. Este bine ca la această analiză să
fie angrenaţi toţi jucătorii care să-şi poată expune şi ei părerile, iar soluţiile
de rezolvare a problemelor care apar să fie găsite împreună.

BIBLIOGRAFIE
• Bengeanu C-tin, Rusu Flavia, Braicu F. – Volei-teorie şi metodică,
Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2000
• Bompa, T., (2001) - Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv -
CNFPA, Bucureşti

61
• Colibaba-Evuleţ, D., Bota, I. (1998) – Jocuri sportive. Teorie şi
metodică, Editura Aldin, Bucureşti
• Croitoru Doina (2000) - Volei – Editura ANEFS Bucureşti
• Dragnea, A., Bota Aura (1999) - Teoria activităţilor motrice - Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti
• Drăgan, I.(coord), (1989) - Selecţia şi orientarea medico-sportivă, Ed.
Sport-Turism, Bucureşti
• Ghenade, V.,(1984) – Modelarea instruirii copiilor şi juniorilor,
Editura Sport-Turism, Bucureşti
• Ghenade V. şi colab. (1999) - Optimizarea instruirii în Volei, Editura
Plumb, Bacău
• Păcuraru, A., (2002) – Volei – tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei
Universitare, Galaţi
• Rusu, Flavia (2009) – Jocul de volei în ș coală, Editura Napoca Star,
Cluj-Napoca
• Şerban, M., (1997) – Volei curs de specializare, ANEFS Bucureşti

62
63