Neuroştiinţe – Principii fundamentale | Leon ZĂGREAN

3. Transmiterea sinaptică
Sistemul nervos este, probabil cel mai complex sistem biologic de receptare, procesare şi
transmitere a semnalului ca suport al informaţiei. Această capacitate este susţinută de un număr
corespunzător de unităţi morfologice - cca. 1011 celule nervoase - conectate funcţional între ele
prin aproximativ 103 sinapse pentni fiecare neuron, adică 1014 conexiuni în sistemul nervos
central uman.

Asupra acestor elemente exprimate numeric acţionează un număr variabil de factori locali
şi sistemici care modulează activitatea fiecărui neuron şi, impliciţi sistemului. Din aceste date
succint prezentate se poate deduce capacitatea aproape nelimitată de procesare a sistemului
nervos. Comunicarea între celulele nervoase şi dintre acestea şi celulele efectoare se face prin
intermediul semnalului electric, chimic sau alternanţa dintre ele. Conexiunea dintre celulele
nervoase denumiţi sinapsă de Sherrington, 1897, descrisă microscopic de către Ramon y Cajal,
este formată dintr-un segment presinaptic şi unul postsinaptic. Comunicarea dintre cele două
segmente a fost considerată iniţial de natură electrică. Otto Loewi, 1920, a susţinut că
acetilcolina mediază transmiterea potenţialului de la nervul vag la miocard. Din acel moment
transmiterea sinaptică mediată chimic a câştigat teren, în prezent fiind acceptată preponderenţa ei
faţă de transmiterea sinaptică mediată electric.

Pe lângă transmiterea sinaptică a mesajului, în prezent se susţine posibilitatea comunicării

între celulele nervoase vecine prin intermediul unor substanţe cu solubilitate foarte mare şi care difuzând
foarte rapid, pe distanţe mici, acţionează „în câmp'’. Din această categorie fac parte oxidul nitric (NO) şi
oxidul de carbon (CO).

Între aceste tipuri de comunicare intercelulară există corelaţii funcţionale una putând continua
pe alta. Mai mult, comunicarea intercelulară în sistemul nervos nu este realizată numai pe căi fixe
dezvoltate în timpul neuroembriogenezei; legăturile sinaptice au o dinamică corespunzătoare care
permit individului, pe parcursul vieţii, să se adapteze mereu la condiţiile de viaţă. La rândul lor
celulele nervoase sunt supuse ia acţiunea diferiţilor factori interni sau externi care le pot modifica
capacitatea de comunicare şi prin asta pot induce modificări cu implicaţii asupra lor sau asupra
organismului.
 3.1. Transmiterea sinaptică chimică
Din punct de vedere structural, orice sinapsă este formată dintr-un segment presinaptic
care transformă potenţialul de acţiune în semnal chimic reprezentat de eliberarea
neurotransmiţătorului şi un segment postsinaptic care transformă semnalul chimic în potenţial de
acţiune (Fig. 3.2). Intre cele două segmente sinaptice reprezentând, în general, două celule se află
spaţiul sinaptic, care poate fi mai mult sau mai puţin delimitat faţă de mediul extracelular prin
intermediul celulelor gliale. Această delimitare este favorabilă menţinerii unei concentraţii
crescute a substanţelor cu molecule mari, implicate în funcţionarea sinaptică şi, în acelaşi timp,
permite deplasarea ionilor, necesară desfăşurării proceselor electrice sinaptice.

Cu privire la denumirea segmentelor sinaptice, sunt necesare următoarele precizări:

 criteriul de stabilire a segmentului presinaptic este, exclusiv, sensul de transmitere
a mesajului în sinapsa respectivă, susţinut de prezenţa veziculelor sinaptice în
imediata apropiere a zonei din membrana celulară ce participă la formarea
sinapsei;
 funcţia de segment presinaptic sau postsinaptic poate să fie îndeplinită de oricare
dintre componentele celulei nervoase - corp neuronal sau soma, dendrită sau
axon;
 fiecare dintre componentele celulei nervoase poate participa la formarea mai
multor sinapse, cu mecanisme de mediaţie şi chiar cu funcţii diferite;
 două zone ale membranei celulare situate doar la câţiva microni una faţă de alta,
pe acelaşi component al celulei nervoase, pot îndeplini, fie funcţia aceluiaşi tip de
segment sinaptic, fie, diferită;
 denumirea sinapselor după natura componentelor neuronale care participă la
formarea lor, se obţine prin compunerea termenului ce reprezintă segmentul
presinaptic cu cel al termenului ce constituie segmentul postsinaptic; o sinapsă
dendro-somatică are segmentul presinaptic reprezentat de o dendrită, iar cel
postsinaptic de corpul neuronal. În concluzie, sinapsele neuro-neuronale se pot
forma între oricare dintre componentele celulei nervoase şi fiecare componentă
poate îndeplini funcţia oricărui segment sinaptic (Fig. 3.1).

Dealtfel, în sistemul nervos central, mai multe sinapse se pot forma în jurul unui segment
situat central, care, în general, este o expansiune dendritică, formând un adevărat glomerul
sinaptic. Toate componentele glomerulului sinaptic interacţionează între ele şi, fiecare, la rândul
ei, comunică cu componenta centrală a glomerulului. Sinapsele inhibitorii şi excitatorii se află
atât între componentele periferice ale glomerulului, cât şi între acestea şi componenta centrală.

Cu alte cuvinte expansiunea dendritică centrală îndeplineşte atât funcţia de segment

presinaptic pentru unele dintre sinapse, cât şi cea de segment postsinaptic pentru altele. Această
organizare sinaptică corespunde observaţiei ci în sistemul nervos central, sinapsele funcţionează
conform cu principiul unei reţele, în care se formează adevărate circuite electrice locale care la
rândul lor sunt incluse iu circuite mai complexe, amintind, parcă, de vechea concepţie reticulară
a organizării sistemului nervos.

Fig. 3.1 Diagrama principalelor tipuri de sinapse. A - fibră dendritică; B- sinapsa electrică; C -
sinapsă axo-dendritică excitatorie; D - sinapsă axo-dendritică adrenergicâ; F - sinapsă axo-dendritică
inhibitorie; G - sinapsă somato-dendritică excitatorie; H structuri sinaptică dublă Intre două dendrite;
fiecare dintre ele fiind segment presinaptic într-una dintre sinapse; J,K -sinapse seriale: între K şi J-
sinapsă inhibitorie; între J şi A sinapsă excitatorie; N-buton terminal în “sinapsă la distanţă”; L-
terminaţie neuro-endocrinâ; cs -capilar sanguin (modificat după Gray, 1993).

Existenţa, în sistemul nervos, a unei mari diversităţi de mecanisme de comunicare

intercelulară prin intermediul substratului chimic, impune, tot mai mult, folosirea termenului de
neuromediaţie în locul celei de transmitere sinaptică şi, respectiv, neuromediator pentru a defini
molecula chimică ce mediază transmiterea mesajului între cele două celule. Cu alte cuvinte,
limitele dintre semnificaţia funcţională a termenilor neurotransmiţător, neurohormon,
neuromodulator, şi neuromediator, devin tot mai puţin conturate. Aceste reevaluări ale semanticii
funcţionale, oferă o perspectivă mai favorabilă comunicării dintre componentele sistemului
nervos, precum şi dintre acesta şi alte sisteme.

Transmiterea sinaptică chimică reprezintă cea mai frecventă, şi probabil, cea mai
complexă cale de transmitere a informaţiei în sistemul nervos. Pentru abordarea acestei probleme
vor fl descrise, mai întâi, câteva elemente structurale ale sinapsei.

În ciuda unor aspecte particulare legate de transmiterea mesajului informaţional şi

prezentate succint la începutul acestui capitol, majoritatea sinapselor mediate chimic necesită,
pentru îndeplinirea funcţiei lor specifice, participarea unor componente structurale şi funcţionale
într-o ordine precisă.

3.1.1. Segmentul presinaptic

Considerat iniţial ca fiind reprezentat de către partea terminală axonică, este definit, în
prezent, ca segmentul sinaptic care conţine transmiţătorul sau mediatorul chimic, depozitat în
veziculele sinaptice. Criterii microscopice şi histo-chimice permit descrierea în segmentul
presinaptic a două tipuri de vezicule; cele mai numeroase sunt de formă sferică, alungite sau
turtite, cu diametrul de aproximativ 40nm; un număr mai mic de vezicule de formă sferică, cu
diametrul care poate atinge valoarea de 200nm, conţinând un material cu densitate mare, sunt
identificate în unele terminaţii ale neuronilor din sistemul nervos central.

Veziculele din prima categorie sunt considerate ca depozitând neuromediatori cu

moleculă mică dintre care mai importanţi sunt acetilcolina, glutamatul, serotonina, ac. γ-
aminobutiric, ş.a. (Tab. 3.2.)

Unii autori susţin posibilitatea unor corelaţii între forma veziculelor şi natura
neurotransmiţătorului (Fig. 3.1).

Veziculele mari cu conţinut dens sunt considerate ca depozitând neuromediatori

peptidergici (Tab. 3.1).

Neurotransmiţătorii din veziculele sinaptice mici sunt implicaţi în transmiterea sinaptică

rapidă, iar cei din veziculele mari cu conţinut dens, sunt eliberaţi, în general, după un număr mai
mare de potenţiale de acţiune şi sunt răspunzători de efectele modulatorii asupra transmiterii
sinaptice.

La examenul microscopic de mare rezoluţie, s-a constat că citoplasmă din segmentul

presinaptic conţine o reţea bogată de elemente fibrilare proteice în care sunt ancorate veziculele
sinaptice. Mai mult, prin tehnici microscopice specifice se observă că unele elemente fibrilare
dense sunt ancorate de membrana celulară, constituind substratul posibil pentru deplasarea
veziculelor înspre zona din membrana plasmatică prin care vor fi eliberate în spaţiul sinaptic. Pe
lângă aceste vezicule diseminate în citoplasmă segmentului sinaptic există un număr
reprezentativ de vezicule ancorate direct de membrana celulară. Zona de care sunt ancorate
veziculele sinaptice este denumită activă şi reprezintă zona prin care se realizează exocitoza
neurotransmiţătorului în spaţiul sinaptic, în timpul procesului de transmitere sinaptică. In
citoplasmă segmentului presinaptic se mai află mitocondrii, microtubuli, reticul endoplasmic
neted, lizozomi. Aceste componente sunt implicate în procesele chimice ce au loc în timpul
transmiterii sinaptice, în special, legate de mecanismul recaptării mesagerului chimic şi al
reciclării veziculelor sinaptice. Reticulul endoplasmic neted îndeplineşte funcţia de depozit de
Ca2+ şi este prezent la nivelul ambelor segmente sinaptice. O semnificaţie funcţională deosebită
în dinamica veziculelor sinaptice o au proteinele din structura acestora. Dintre proteinele mai
bine cunoscute sunt:
 Sinapsina este o proteină periferică a membranei veziculelor sinaptice şi
realizează legătura dintre acestea şi filamentele de actină din citoplasma
terminaţiilor nervoase; este considerată ca principalul reglator al eliberării
neurotransmiţătorului prin asigurarea deplasării veziculelor în vederea
exocitozei;
 Sinaptobrevina este o proteină cu moleculă mică a cărei importantă în
procesul exocitozei neurotransmiţătorului a fost sugerată de faptul că unele
toxine bacteriene care se leagă de această proteină precum toxina tetanică şi
botulinică, prezintă un efect inhibitor asupra exocitozei veziculelor sinaptice;
 Sinaptofizina este o glicoproteină formată din mai multe segmente ce străbat
membrana veziculelor sinaptice, participând, probabil la formarea canalelor
ionice
 Sintaxina intervine în fuzionarea veziculelor sinaptice;
 Neurexinele reprezintă o familie de proteine ce formează receptorii de
suprafaţă a celulelor nervoase implicaţi în recunoaşterea celulară. Se consideră
că această familie de proteine include un receptor pentru α-latrotoxină,
componentul principal din veninul păianjenului văduva neagră. Efectul
neurotoxic al veninului constă în stimularea procesului de exocitoză a
veziculelor sinaptice.

Membrana celulară a segmentului presinaptic conţine unele proteine cu funcţie specifică:

• Sistemul proteic transportor are funcţia de a recapta neurotransmiţătorul din
spaţiul sinaptic şi transportul lui în citosol. Recaptarea neurotransmiţătorilor din fanta sinaptică
se face prin intermediul unor trasportori care se află în membrana celulară a butonului terminal
(Fig. 3.2).
 Aceşti transportori sunt de natură proteică şi folosesc pentru recaptarea
neurotransmiţătorilor energia gradientului de concentraţie a Na+ (simportori). In prezent este
cunoscut simportorul pentru flecare dintre neurotransmiţătorii principali. Sunt identificate două
subfamilii de simportori membranari, diferite structural şi funcţional.

O subfamilie cuprinde simportori dependenţi de Na+ + Cl- formaţi din 12 segmente

transmembranare şi care recapteză GABA, noradrenalină, dopamină, serotonină şi glicină.

O altă subfamilie este reprezentată de simportori dependenţi Na+ + CI- +K+, constituiţi
dintr-o moleculă proteică organizată în 10 segmente trasmembranare, şi care transportă glutamat,
aspartat şi omologii lor structurali. Din această subfamilie fac parte 5 tipuri dintre care două
exprimate specific pe astrocite: simportor pentru glutamat - aspartat şi simportor pentru glutamat.

Blocarea experimentală a sintezei acestor transportori, la şoarece şi şobolan determină o

formă mortală de epilepsie.

In celule gliale din retina salamandrelor a fost descris un transportor de recaptare a

glutamatului dependent de gradientul de concentraţie a Na+. Odată cu intrarea glutamatului şi
sodiului are loc expulzarea K+, HCO3- sau OH-. Acest transportor intervine în reglarea locală a
pH-lui (Fig. 3.2).

O parte importantă din proteinele membranei segmentului presinaptic formează canalele

2+
de Ca , cu rol în cuplarea procesului de depolarizare cu cel de eliberare a neurotransmiţătorului.
Potenţialul de acţiune ajuns la nivelul butonului terminal determină deschiderea canalelor de
Ca2+ voltaj dependente şi pătrunderea acestor ioni în axoplasmă. Creşterea concentraţiei de Ca2+
va induce mobilizarea veziculelor în vedere eliberării neurotransmiţătorului în fanta sinaptică.

Un aspect funcţional important îl reprezintă prezenţa la nivelul membranei butonului

terminal a receptorilor presinaptici pentru neurotransmiţători. Aceştia intervin în mecanismele
locale de reglare a sintezei şi eliberării neutrotrans- miţătorului (Fig.3.2)

Glutamat(μM)

Fig. 3.2 Transportori sinaptici. Glutamatul

este captat din spaţiul sinaptic de la concentraţie μ-
molară la concentrare m-molalară prin intermediul
simportorului dependent de gradienţul de
concentraţie a Na+ realizat de pompa Na+- K+.
Vezicula sinaptică conţine o pompă de H+ şi canale
de Cl- care controlează pH (modificat după
SIEGEL G., J et al.).
3.1.2. Segmentul postsinaptic

Segmentul postsinaptic este reprezentat de membrana plasmatică a celulei care participă

la formarea sinapsei şi este specializată în funcţia de a prelua mesajul transmis prin
neurotransmiţător sau neuromediator.

În structura segmentului postsinaptic se descriu două componente mai importante:

receptorii postsinaptici şi materialul electronodens.

 Receptorii postsinaptici sunt constituiţi din proteine transmembranare complexe

cu structură specifică fiecărui tip de neurotransmiţător sau neuromediator. Din
punct de vedere funcţional, sunt descrise două tipuri principale de receptori:
- receptorii ionotropici incluşi în structura canalelor ionice sunt localizaţi
în segmentul postsinaptic al sinapselor cu transmitere rapidă, excitatorie
sau inhibitorie. Din această categorie fac parte, în general, receptorii
pentru neurotransmiţătorii nonpeptidergici, precum acetilcolină, glutamat,
glicină, ac.γ.- aminobutiric, ş.a. Deoarece receptorii din această categorie
sunt canale ionice ce conţin în structura lor unul sau mai multe locusuri
de legare a neurotransmiţătorului, în prezent este mai frecvent folosit
termenul de receptor - canal. Din varietatea mare de receptori de această
categorie, mai bine cunoscut este receptorul-canal colinergic nicotinic
(Fig. 3.3.). Acesta este format din cinci subunităţi: două α, şi câte una γ, β
şi δ. Fiecare subunitate este compusă din patru domenii transmembranare.
Unul din domeniul fiecărei unităţi conţine aminoacizii încărcaţi negativ
orientaţi spre interiorul canalului şi dispuşi in trei inele în jurul canalului
porului. Aceste inele constituie filtrul de selecţie a cationilor.

Fig. 3.3 Schema generală a receptorului - canal

mediat de Ach. 1,2,3- poziţiile aminoacizilor din
structura filtrului de selecţie. Poarta reprezintă
zona cea mai îngustă a porului. în partea
extracelulară a moleculei proteice reprezentând
receptorul-canal se află locul de legare a
transmiţătorului. (modificat după Zigmond M.I. et
al. 1999).
 Fig. 3.4 Schema generală a canalului-receptor pentru NMDA. Sunt prezentate,
aproximativ, situsurile de legare ale agoniştilor şi antagonistilor. NMDA - N-metil-D-
aspartat; GLU- glutamat; PCP- fenciclidina; MK-801- dizocilpină, APV- D-2-amino-5-
phosphonopentanoic acid, 3-(2-Carboxypiperazin-4-yl)propanephosphonic acid.
(modificat după Zigmond M.I. et al., 1999).

Receptorul-canal pentru glutamat are o structură mai complexă şi participă la transportul

de Ca în celula nervoasă. Deoarece Ca2+ pe lângă rolurile multiple pe care le îndeplineşte, poate
2+

deveni neurotoxic la concentraţii intracelulare crescute controlul funcţionării acestui canal este
dependent de mai multe substanţe (Fig. 3.4)

- receptorii metabotropici sunt cuplaţi la canalul ionic prin intermediul unei proteine G care,
activată în urma cuplării neurotransmiţătorului cu receptorul, declanşează un lanţ de reacţii
metabolice ce au ca rezultat sinteza unei molecule - mesager secund - care va interacţiona cu
canalul ionic.

Efectul neurotransmiţătorilor care acţionează prin acest mecanism instalează mai lent şi
are o durată care poate ajunge la valori de minute comparativ cu neurotransmiţătorii ce activează
canalele ionotrope pentru care parametrii temporari pot fi cu trei ordine de mărime mai reduse.

De menţionat că de multe ori acelaşi neurotransmiţător poate acţiona pe ambele tipuri de

receptori determinând răspuns rapid sau mai lent.
  Materialul electrono-dens postsinaptic este constituit, în cea mai mare parte din
proteine membranare ce formează canalele ionice, receptorii şi enzimele proteolitice. Aceste
enzime au rolul de a controla dinamica sistemului motor proteic de la acest nivel, acţionând
asupra proteinelor asociate microtubulilor şi fodrinei. Cercetări recente susţin că o proporţie mai
mare de 50 % din proteinele de la acest nivel, este reprezentată de către o proteină cu structură
asemănătoare pro- teinkinazei II dependentă de Ca2+ /calmodulină, şi denumită camkinaza II. Un
alt grup de enzime din segmentul postsinaptic controlează reacţiile de fosforilare şi defosforilare,
ce deţin un rol important transmiterea sinaptică.

3.1.3. Mecanismul de transmitere în sinapsa chimică

Prelucrarea sau procesarea semnalului în sistemului nervos este capacitatea ce conferă

creierului uman cea mai performantă dimensiune a unui sistem informaţional. Acest proces se
desfăşoară pe tot traseul arcului reflex, de răspuns la un stimul, dar, în special, la nivelul
nodurilor de reţea. Putem considera că nodurile de reţea, din punct de vedere funcţional, sunt
reprezentate de celulele ce constituie interfaţa mediu extern - celulă nervoasă, sinapsele
senzitive, corpul celular neuronal cu zona de declanşare a potenţialului de acţiune, sinapsele
efectorii.

La nivelul fiecărui nod de reţea intervin factori metabolici, locali şi sistemici, factori
spaţio-temporali legaţi de organizarea structurală a celulei şi de repartizarea temporală a
stimulilor.

Transmiterea sinaptică mediată chimic corespunde condiţiilor necesare procesării

semnalului mai mult decât transmiterea prin sinapsa electrică. Această corespondenţă a sinapsei
chimice rezultă din complexitatea proceselor implicate în dubla transducţie ce are loc pentru a
transmite semnalului electric de la o celulă la alta:
1. transducţia semnal electric (potenţial de acţiune) presinaptic – semnal chimic
(neurotransmiţător);
2. transducţia semnal chimic (neuro-transmiţător) - semnal electric
(potenţial de acţiune) postsinaptic.
Tabel 3.1 Peptide neuroactive.
Categoria Peptide
Hormoni eliberatori TRH, GnRH, Somatostatin, CRH, GH-RH
hipotalamici
Hormoni Vasopresină, Oxitocină
neurohipofizari
Peptide hipofizare ACTH, B-endorfină, A-MSH, Prolactină, LH, GH,
Peptide VIP, CCK, Gastrină, Neurotensină, Met-EnkefalinăJ Leu-Enkefalină,
gastrointestinale SP, Insulină, Glucagon, Bombesină, Secretină, SST, TRH, Motilină
Peptide cardiace ANF
Altele Angiotensina II, Bradikinină, Calcitonină, CGRpJ NPYY, Galanină,
Substanţa K (Neurokinina A), Peptide de somn

Tabel 3.2 Neurotransmitători cu moleculă mică şi enzimele cheie de sinteză.

Transmiţător Enzime Activitate
Acetil colină Colin-acetiltransferază Specifică
Amine biogene
Dopamină Tirozin hidroxilază Specifică
Epinefrină Tirozin hidroxilază şi dopamin
β hidroxilază
Norepinefhnă Tirozin hidroxilază şi dopamin Specifică
β hidroxilază
Serotonină Triptofan hidroxilază Specifică
Histamină Histidin decarboxilază Specificitate incertă
Aminoacizi
GABA Glutamat decarboxilază Specificitate probabilă
Glutamat Enzime din metabolismul general Cale specifică
nedeterminată
Glicină Enzime din metabolismul general Cale specifică
nedeterminată
 Transmiterea sinaptică chimică cuprinde următoarele etape:
1. depolarizarea segmentului presinaptic determină

2, 3. deschiderea canalelor de Ca2+ voltaj-dependente urmată de creşterea concentraţiei

acestuia în citosol va determina

4-6. deplasarea veziculelor şi eliberarea neurotransmiţătorului în spaţiul sinaptic. Odată

eliberat în spaţiul sinaptic, neurotransmiţătorul

7. difuzează spre membrana postsinaptică, unde se va fixa pe receptorii specifici. Din

acest moment, în funcţie de tipul de receptor de care s-a fixat există două posibilităţi:

9. dacă receptorul este inclus în structura unui canal ionic - receptor ionotropic - acesta
va fi activat, şi va produce

10. creşterea conductanţei segmentului postsinaptic şi

11. generarea potenţialului postsinaptic excitator (PPSE) dacă sunt activate canalele ce
permit influxul de cationi (Na+ sau Ca2+ ) sau generarea potenţialului postsinaptic inhibitor
(PPSI) în cazul activării canalelor ce vor permite influxul de anioni (Cl-) sau efluxul de cationi
(K+).

9’. Dacă receptorul de care s-a fixat neurotransmiţătorul este metabotropic prin
intermediul unor reacţii enzimatice va fi produs sau activat un mesager secund 10’ care, la rândul
lui va declanşa diferite reacţii metabolice 12’ al căror efect este sinteza celulară de noi substanţe
şi/sau modificarea permeabilităţii celulare faţă de ioni.

Dintre mesagerii secunzi, mai bine cunoscuţi şi foarte răspândiţi sunt Ca2+ ,
fosfatidilinozitolul şi sistemul nucleotidelor ciclice.

Un aspect important este legat de funcţia de mesager chimic îndeplinită de către oxidul
nitric (NO) şi monoxidul de carbon (CO) care fiind substanţe liposolubile cu un coeficient foarte
mare de solubilitate, difuzează foarte rapid, acţionând şi asupra altor celule decât asupra celulelor
producătoare. Din acest motiv funcţia lor principală este, probabil, mai curând, de
neuromodulare.

După eliberarea neurotransmiţătorului în spaţiul sinaptic, o parte, care nu s-a fixat de

receptor este sau degradat enzimatic (8) şi recaptat (8a) sau preluat de lichidul interstiţial.
Recaptarea produşilor rezultaţi din degradarea neurotransmiţătorului şi veziculelor sinaptice se
face prin intermediul unor transportori specifici prezentaţi la începutul acestui capitol. în
continuare vor fi prezentate sinapse mediate de principalii neurotransmiţători.
Fig. 3.4 Schemă generală de transmitere în sinapsa chimică. A-E - principalele
etape dintre biosinteza la nivelul corpului neuronal până la efectul de mediere a
transmitem sinaptice. 1-12 succesiunea etapelor la nivelul sinapsei. CAMII -
camkinaza II; DAG-diacilglicerol; R - receptor; G - proteina G; E - efector ;
PK - proteinkinază; NOS sintaza oxidului nitric. Pentru alte explicaţii vezi
textul (modificat după Shepherd, 1994)
 Transmiterea sinaptică chimică reprezintă cel mai răspândit mod de transmitere a
semnalului de la o celulă la alta, în sistemul nervos, la vertebrate. Deşi numărul de
neurotrasmiţători este relativ redus, efectele induse de către aceştia sunt foarte variate datorită
diversităţii receptorilor cu care un neurotransmiţător poate să interacţioneze.

Agonişti

Antagonişti

Fig. 3.5 Schema generală a sinapsei chimice pentru un neurotransmiţător clasic. După
captarea aminoacidului precursor (X) în neuron, acesta este metabolizat la forma
funcţională a neurotransmiţătorului (Z). Z este acumulat printr-un transportor vezicular în
veziculele sinaptice, de unde este eliberat în fanta sinaptică. Aici neurotransmiţătorul
acţionează asupra receptorilor postsinaptici şi asupra autoreceptorilor care modulează
sinteza sau eliberarea neurotransmiţătorului. Moleculele de neurotransmiţător necuplate
cu receptorii sunt recaptate, distruse enzimatic sau preluate de lichidul interstiţial. Celula
glială din apropierea sinapsei are rolul de a izola intr-o anumită măsură spaţiul sinaptic de
lichidul interstiţial din apropiere, realizând un compartiment funcţional. Pentru a
simplifica prezentarea agoniştilor şi antagoniştilor se va păstra aceeaşi culoare în
descrierea sinapselor.

Sinapsa noradrenergică este răspândită în sistemul nervos vegetativ şi somatic. Efectele

stimulării acestei sinapse este foarte variat, în funcţie de teritoriul unde se află şi, implicit de tipul
de receptori. Agoniştii şi antagonici noradrenergici au o largă utilizare în terapeutică. În sistemul
nervos uman sunt foarte numeroase sinapsele noradrenergice. Se consideră că în cortex nici un
neuron nu este la o distanţă mai mare de 30μm faţă de o sursă de noradrenalină.
 Izoprenalina (β)
Dobutamina (β1)
Salbutamol (β2)
Metoxamina (α1)
Clonidina (α2)

Ergotamina (>α1)
Fentolamina (>α2)
Propranolol (β)
Metoprolol (β1)
Butoxamina (β2)

Fig. 3.6 Sinapsa noradrenergică. Sinteza din tirozină a norepinefrinei (NE). Eliberată în
fanta sinaptică a NE interacţionează cu receptorii postsinaptici sau cu autoreceptorii ce
controlează sinteza şi eliberarea acesteia. Moleculele care nu au interacţionat cu
receptorii pre- sau postsinaptici sunt preluate printr-un transportor specific din butonul
terminal şi metabolizate sub acţiunea monoaminoxidazei.

Sinapsa serotoninergică cu răspândire largă în sistemul nervos central este implicată în

bolile psihice, în special în sindromul depresiv şi schizofrenie.

Serotonina este sintetizată din triptofan şi în alte celule decât nervoase. Este implicată în
funcţia muşchiului neted vascular, în echilibrul fluidocoagulant, ş.a.

Sumatriptan
LSD
Buspirona

Ondansetron
Fenfluramina
Clomipramlnă
Antidepreslve trlciclice (amitriptllină)
 Fig. 3.7 Sinapsa serotoninergică. Serotonina (5-HT) sintetizată din triptofân este
depozitată în veziculele sinaptice. Eliberată în fanta sinaptică 5-HT interacţionează cu
receptorii postsinaptici sau cu autoreceptorii ce controlează sinteza şi eliberarea acesteia.
Moleculele în exces sunt preluate printr-un transportor specific din membrana celulară a
butonului terminal şi reintroduse în veziculele sinaptice printr-un trasportor vezicular sau
metabolizate sub acţiunea monoaminoxidazei.

Sinapsa GABA-ergică (mediată de acidul γ- aminobutiric) este cea mai importantă

sinapsă inhibitorie din creierul uman. Mai mult, acest neurotransmiţător inhibitor este în
echilibru funcţional şi chimic cu cel mai important transmiţător excitator - acidul glutamic. Între
aceşti neurotransmiţători există un circuit metabolic care se desfăşoară în celula glială şi neuron.
Agoniştii GABA au o largă utilizare terapeutică în afecţiuni neuropsihice.

Benzodiazeplne
Barbiturice

Bicuculină

Fig. 3.8 Sinapsa GABA-ergică. Ac. γ- aminobutiric, sintetizat din glutamat prin acţiunea
decarboxilazei acid glutamic (DAG), este eliberat în fanta sinaptică şi interacţionează cu
receptorii postsinaptici sau cu autoreceptorii ce controlează sinteza şi eliberarea acestuia.
Moleculele în exces sunt preluate printr-un transportor specific din membrana celulară a
butonului terminal şi a celulelor gliale. Moleculele captate in butonul terminal sunt
reintroduse în veziculele sinaptice iar cele captate în celulele gliale sunt transformate în
acid glutamic care, la rândul lui este transformat în glutamină sub acţiunea glutamin
sintetazei. Glutamina este transferată din celula glială în neuron unde sub acţiunea
glutaminazei este transformată în acid glutamic.

Sinapsa glutamatergică este cea mai răspândită sinapsă excitatorie din creierul uman.
Receptorii pentru giutamat sunt printre cei mai bine studiaţi. Există mai multe subtipuri de
receptori în funcţie de afinitatea pentru diferiţi omologi ai acid glutamic. Receptorul ionotropic
(Fig.3.4) este controlat de mai multe substanţe pentru a asigura un grad de securitate mai mare
faţă de Ca2+ care este transportat prin aceste canale şi care în concentraţii peste valoarea normală
este puternic neurotoxic.
 NMDA
AMPA
KA
Qulsqualat
ACPD

MK801 (dizocilpină)
NBQX,
CNQX

Fig. 3.9 Sinapsa glutamatergică. Acidul glutamic, sintetizat în neuron din glutamină, este
eliberat în fanta sinaptică şi interacţionează cu receptorii postsinaptici sau cu
autoreceptorii ce controlează sinteza şi eliberarea acestuia. Moleculele în exces sunt
preluate printr-un transportor specific din membrana celulară a butonului terminal şi a
celulelor gliale. Moleculele captate în butonul terminal sunt reintroduse în veziculele
sinaptice, iar cele captate în celulele gliale sunt transformate în glutamină care apoi este
trasformată la rândul ei în acid glutamic. Cuplarea neurotransmiţătorului cu receptorul
postsinaptic determină sinteza de oxid nitric.

Sinapsa colinergică este una dintre cele mai răspândite sinapse din sistemul nervos
central şi periferic. Efectele stimulării sinaptice variază de la un ţesut la altul sau chiar de la o
celulă la alta. Ach. se află şi la nivelul sinapsei neuromusculare.

Muscarinici: carbacol, edrofoniu

Nicotinici musculari: suxametoniu
Nicotinici neuronali: lobelina

Muscarinici: atropina
Nicotinici musculari: D-tubocurarina
Nicotinici neuronali: hexametoniu
 Fig. 3.10 Sinapsa colinergică. Acetilcolina sintetizată din colină şi acetilcoenizma A este
eliberată în spaţiul sinaptic unde acţionează asupra receptorilor postsinaptici Excesul de
molecule este captat prin transportori membranari specifici şi este metabolizat de către
acetilcolinesterază.

3.2. Transmiterea sinaptică electrică

Dacă sinapsa chimică prezintă o capacitate mare de integrare semnalului informaţional,
cea electrică are capacitatea de a-l transmite mult mai rapid.

Din punct de vedere structural, sinapsa electrică, denumită şi joncţiune gap este formată
prin suprapunerea a două membrane plasmatice, în general, a celulelor de acelaşi tip. Fiecare din
cele două segmente, pre- şi postsinaptic conţine câte un canal format din şase subunităţi de
conexină ce formează împreună un conexon delimitând un diametru aproximativ de l,5nm.

Canalele sinapsei electrice sunt voltaj - dependente şi permit trecerea ionilor dintr-un
segment în celălalt. Un aspect important este faptul că sinapsele electrice sunt bidirecţionale.

Transmiterea impulsului nervos se realizează fără întârziere sinaptică. în creierul uman,

sinapsele de acest tip se află, mai ales, la nivelul gliei având rol în menţinerea concentraţiei
ionice în parametrii normali.