Ce învață copiii de la părinți furioși și care sunt efectele pe termen lung

!!! Copiii își vor gestiona furia asa cum au învățat de la părinții lor

Ne putem imagina că avem în fața noastră pe cineva de două ori mai mare decât noi, de care
depinde supraviețuirea noastră, și care arată amenințător. Oare cum ne simțim? Cam așa
arătăm noi în rolul de părinți furioși pe copiii noștri. Furia este dăunătoare nu doar pe
moment, ci pe termen lung, cât timp nu vrem să o înțelegem și acționăm sub impulsul ei.

Cine controlează furia?

Cât de furios ești pe o scală de la 1 la 10? Păi… 47. Cam așa ne simțim odată ce ne cuprinde această
emoție care pare să ne întunece judecata și să acționeze ca o forță pe care nu o putem controla. Oare
chiar așa să fie? Cam toată viața noastră este o înșiruire de decizii, de la cele mai nesemnificative
acțiuni de peste zi (Ce să mănânc?), până la cele pe care le analizăm îndelung considerându-le cu
impact pe termen lung (Îmi schimb jobul?). Și când vine vorba de furie, decizia tot la noi stă, nu la
factorul exterior care pare să o fi declanșat.

Emoțiile nu sunt activate atât din afară, cât din interiorul nostru. Iar în interiorul nostru stă o
întreagă experiență de viață care ne-a educat să reacționăm într-un anumit fel, să înmagazinăm
modele de reacție la ceea ce se întâmplă în exterior și să ajungem mai târziu niște părinți furioși.

Poate pe unii îi înfurie un copil care cere insistent să se încalțe cu cizme vara, pe când pe alții îi va
amuza, considerând preferința copilului acceptabilă. Fiecare dintre cele două modele de părinți are
un discurs interior propriu, care variază de la „se/mă face de râs” sau „așa ceva e inacceptabil, va
face ce îi spun eu” la „îmi place că își exprimă preferințele, iar eu îi creez cadrul necesar să o poată
face”.

Ne vom întâlni des cu furia în relația cu copiii, important este să știm ce avem de făcut odată ce o
simțim. În acest sens recomand cartea „Dansul furiei” a lui Harriet Lerner din care las mai jos un
fragment introductiv:

„Furia noastră poate fi un mesaj că ne simțim răniți, că drepturile noastre sunt încălcate, că
trebuințele și dorințele noastre nu sunt împlinite adecvat sau, pur și simplu, că ceva nu este în
regulă.”

De ce ne înfurie copiii?

Copiii, cum spuneam, au darul de a ne apăsa toate butoanele. Ei ne reamintesc de propria

copilărie și deseori ne reactivează emoțiile de atunci, în special cele de frică și furie, care ne
copleșesc și la vârsta adultă. Ajungem părinți furioși pentru că, la un moment dat, am fost
copii furioși, iar această emoție a acoperit tristețea, frica și neputința.

Pentru a fi un părinte bun pentru copilul tău este recomandat ca înainte de a-l concepe să lucrezi
pentru a-ți rezolva problemele emoționale care vin din copilărie. Abia apoi vei fi un adult care nu va
face schimb de roluri cu propriul copil.

Ce înseamnă schimbul de roluri? Pe scurt, atunci când apare furia în relația cu copiii și este urmată
de agresiune, fie și verbală, ești tu în rol de copil. Pentru că dificultatea de a înțelege și gestiona
emoțiile este un comportament tipic copilăriei. Și dacă tu te comporți ca un copil, oare în ce rol îți
împingi copilul?

Iată un exemplu: „Dana povestește că atunci când este furioasă, simte nevoia să se descarce, iar
acest lucru înseamnă de cele mai multe ori ton ridicat și lucruri trântite. Fiica ei, în vârstă de 7 ani
este uneori ținta acestei furii, iar Dana spune că de fiecare dată după un astfel de episod, în care
fetița stă înghețată pe loc, îi spune că nu e vina ei, nu are de ce să se teamă și că așa se eliberează de
furie mama.”

Rolul nostru ca părinți este să explicăm copilului emoțiile . Dacă este furios, nu îl vom pedepsi
ci îi vom arăta că noi, ca adulți, suntem capabili să îi conținem furia (să îi facem față fără urmări) și
să îl ajutăm să se regleze singur.

Trebuie să rămânem prezenți și disponibili copilului în astfel de momente dificile. În cazul Danei,
fetița este cea care trebuie să conțină furia mamei fiind astfel pusă în rolul de părinte, iar mai târziu,
ori va manifesta același comportament, ori va considera că este ok ca cei din jur să țipe la ea și să
trântească diverse pentru că… așa sunt ei.

Copiii învață din ce facem, nu din ce spunem

Dacă ne dorim ca educația copilului să fie coerentă, ceea ce îi spunem lui să facă, este în acord cu
ceea ce facem noi. Dacă noi ne comportăm diferit (chiar dacă vom critica în fața copilului propriul
comportament – „tu să nu faci ca mine”) copilul va învăța din ce vede întrucât noi suntem modelele
lui.

Când devenim părinți furioși, comportamentele pe care le manifestăm sunt cele pe care le va învăța
copilul.

Nu va trece mult timp până când se va lua la harță cu noi și va pune în fapt fix același model de
reacție… căreia nu vom ști să îi facem față. Sau pe care o vom condamna, spunând „tu ești copil și
nu ai voie” sau „nu îți permit să îmi vorbești așa ” și înfuriindu-ne și mai tare până la o adevărată
competiție a nervilor în relația cu copilul.

Procedând astfel, mesajul pe care îl transmitem copilului este „tu ești mai puțin important și
semnificativ decât mine”, „tu contezi mai puțin” sau „tu nu ai acest drept”. Copilul nu este un
individ inferior adultului. Este un adult în dezvoltare, cu drepturi egale. Dacă cel mic ajunge la crize
de furie față de noi, acest lucru se întâmplă pentru că nu i-am modelat constructiv această emoție,
permițând și manifestând noi comportamente nepotrivite.

Ne alimentăm singuri furia

Cum spuneam, doar pentru că cel mic face X lucru, nu este suficient pentru ca furia mea să devină
explozivă și să și reacționez pe urma ei. Teroriile cognitiv-comportamentale ne învață că între
stimul și reacție se mai află ceva: noi. Respectiv, gândurile prin care interpretăm stimulul respectiv,
semnificația pe care o dăm evenimentului exterior nouă este declașatorul principal.

Dacă cel mic a lovit un coleg la școală, putem deveni reactivi și agresivi cu el întrucât ne spunem că
va ajunge un bully sau un delicvent. Iar această interpretare ține de fricile noastre și de exemplele
din propria copilărie. Oare am avut un bully la școală sau în familie?

Totodată ne putem întreba de ce copilul nostru nu își poate gestiona frustrarea provocată de furie.
Unde a văzut ceva similar?

Ideal este să ne identificăm aceste gânduri întrucât ele ne determină să ne comportăm ca niște
părinți furioși, nu ceea ce s-a întâmplat în exterior. O cale de a aborda o astfel de situație este să ne
spunem, în primul rând, că cel mic a avut un comportament greșit și nepermis și în niciun caz că el
este un copil rău (cu un viitor dezastruos, eventual). La fel îi vom explica și lui.

În momentul în care noi țipăm la el sau îl și scuturăm pentru ce a făcut, îi arătăm, de fapt, că într-
adevăr este un comportament permis – din moment ce noi îl punem în practică cu el. Dacă sperăm
să învețe ceva de pe urma unei astfel de reacții din partea noastră, să ne gândim câte lucruri
constructive am învățat noi când cineva ne-a amenințat și cât de disponibili și receptivi am fost în
fața unui agresor?

Supunerea în fața unor părinți furioși (din teamă) nu este un comportament sănătos, este o reacție
toxică cu impact negativ de-a lungul vieții.

În consecință, cum nu ne dorim ca propriul copil să învețe că „e ok să fiu eu agresat, dar nu am voie
să îi agresez pe alții”, în primul rând trebuie să ne acceptăm și controlăm noi furia. Uneori este
dificil să gestionăm furia în relație cu copiii (și nu numai), întrucât pe lângă reacțiile lor
comportamentale și emoționale, trebuie să ne ocupăm și de propriul disconfort.

Putem deveni părinții de care copiii noștri au nevoie

Părinți perfecți sunt doar cei care încă nu au copii. Nu este simplu să îți asumi rolul de formator
al unui viitor adult, dar cam despre asta este vorba în parenting.

Nimeni nu te va învăța mai bine cum să fii ca părinte decât copilul tău. Cu atenție la nevoile lui și
disponibilitatea de a te modela, vei deveni părintele potrivit lui.

Furia este o emoție sănătoasă, iar datoria noastră este să îi arătăm copilului că este permis să o
avem. Tot datoria noastră este să nu ne manifestăm ca niște părinți furioși ci ca adulți capabili să își
gestioneze această emoție. Și el o va simți, iar cel mai rău lucru pe care i-l poți spune este „ce
motive ai tu (la vârsta ta) să fii furios?”.

Emoțiile nu trebuie interzise, ci explicate și modelate. Și copiii simt furie, așa cum simt tristețe
sau frică. Pentru a deveni un exemplu bun pentru copilul tău, este important să înțelegi ce se
ascunde în spatele furiei tale, cum să o gestionezi corect și, mai ales, ce să nu faci atunci când ești
furios. Doar astfel va învăța și el să manifeste această emoție în mod sănătos și adecvat.

_____________________________
Furia la copii si adolescenti

 „Nu știu cum sa mă descurc.” O frază pe care de obicei o auzim după ce răspundem la o cerere de
ajutor când un copil furios împinge banca în mijlocul clasei sau manifestă alt tip de comportament
agresiv.

Răspunsul este simplu: Nu este ceva personal.

 
Furia nu este un semn de instabilitate emoțională. Este o emoție perfect naturală experimentată de
copii, adolescenți si adulți. Este doar una dintre multele emoții care fac parte din viața noastră de zi
cu zi. Furia, la fel ca dragostea, vina, anxietatea, tristețea, fericirea și alte emoții, implică o
experiență subiectivă unică. La fel ca și celelalte emotii, este insoțită de reacții fizice.

Furia variază în intensitate și durată (poate fi un răspuns pe termen scurt la un eveniment specific
sau poate fi cronică, fiind experimentată zilnic).

Furia este deseori o reacție la alte emoții, caz în care este considerată o emoție secundară.
Dacă este secundară, nu înseamnă că este mai puțin importantă. Astfel că piticii noștri pot
deveni furioși ca reacție la alte emoții pe care le experimentează, ca anxietatea, rușinea, tristețea,
frica, frustrarea, vinovația, dezamăgirea, îngrijorarea, gelozia.

Copiii și adolescenții își exprimă furia în moduri diferite. Le putem recunoaște ușor furia atunci
când sunt ostili sau agresivi cu alții sau când distrug fizic bunuri. Și înțelegem de ce acești copii sau
adolescenți atrag atenția părinților, profesorilor, specialiștilor în sănătate mentală și sistemului
juridic.
Dar sunt multe expresii ale furiei care sunt mult mai subtile și ne pot scăpa ușor din vedere. Furia
din spatele acestor comportamente poate să nu fie aparentă așa cum este agresiunea si violența. Cu
toate acestea, comportamentele de acest tip pot conduce la dificultăți de lungă durata în relații, în
imaginea de sine și în obținerea propriilor scopuri in viață.

De exemplu, un copil mic poate lovi cu piciorul in masă pentru a-și exprima supărarea provocată de
gelozia pe fratele mai mare care se joacă liniștit jocuri interesante cu mama; o adolescentă de 13
ani, care este de obicei înțelegătoare, trânteste ușa atunci când se întoarce de pe terenul de tenis la
care tocmai a pierdut un meci sau un copil de 5 ani o lovește pe mamă peste mână atunci cînd i se
cere să mănânce tot din farfurie.

Toate acestea sunt expresii ale furiei. 

În contrast, un adolescent consumă frecvent marijuana pentru a-și calma furia neexprimată, un altul
ia note mici la școală ca o reflecție a resentimentelor pentru așteptările înalte ale unui tată care
valorizează performanțele școlare superioare, iar un băiat de 10 ani cu mult simț al umorului poate
deveni sarcastic în comentarii. Aceste expresii subtile ale furiei pot trece neobservate când nu sunt
insoțite de ostilitate si agresiune.

Dar ambele expresii ale furiei sunt inconfortabile pentru părinte și copil deoarece conduc la tensiuni
si conflicte in relațiile de familie. În special atunci când un copil manifestă furie în moduri subtile,
părintii pot simți confuzie si frustrare nereușind să înteleagă aceste comportamente. 

Deși este normal sa îți vezi copiii că se înfurie în anumite momente, furia devine o problemă atunci
când apare des și/sau se manifestă în moduri care fac rău celorlalte persoane.

Când un copil – chiar și un copil mic – își pierde controlul și devine agresiv, se poate pune la risc pe
el însuși sau pe cei din jur, inclusiv părinții sau frații.

Nu este neobișnuit ca acești copii care nu își pot organiza emoțiile sa își piardă controlul și să-și
direcționeze distresul către persoana de îngrijire, țipând si înjurând, aruncând cu obiecte periculoase
sau lovind si mușcând. Poate fi o experiență înfricoșătoare, stresantă atât pentru voi cât și pentru
copil. Copiilor deseori le pare rău de ceea ce s-a întâmplat, după ce au reușit să se calmeze.

Deci, ce puteți face?

În primul rând, sa înțelegeți că acest comportament este comunicare. Un copil care este atât de
depășit de situație încât nu se poate controla, este un copil foarte stresat. El nu are abilitățile de a-și
organiza emoțiile și a le exprima într-un mod matur. Îi poate lipsi limbajul, controlul impulsului sau
abilitățile de a rezolva problema.

De multe ori, părinții interpretează acest comportament al copilului exploziv ca fiind unul
manipulativ. Dar copiii, în această situație nu sunt capabili sa își controleze frustrarea și furia într-
un mod eficient – cum ar fi, prin discuții și aflarea modului în care pot obține ceea ce vor.

Mai mult decât atât, modul în care reacționați când un copil își pierde controlul, are un efect
direct în modul în care va răspunde pe viitor la stres: în același fel sau daca învață și alte
modalități mai potrivite de a face față emoțiilor astfel încât să nu devina copleșitoare.
Câteva sugestii:

 Rămâneți calm. În fața unui copil furios, este ușor sa îți ieși din fire și sa te trezești țipând
la el. Dar atunci când țipați, aveți mult mai puține șanse să ajungeți la el. In schimb, îl veți
 face mult mai agresiv si mai reactiv. Indiferent cât de greu v-ar fi, daca vă veți păstra calmul
si vă veți putea controla emoțiile, puteți deveni un model pentru copilul Dvs. și să îl învățați
să facă la fel.
 Nu cedați. Nu-l încurajați să-și continue acest comportament agreând ceea ce își dorește
pentru a-l face să se oprească.
 Lăudați comportamentul potrivit. Când s-a calmat, lăudați-l pentru că a putut face asta. 
Iar atunci când încearcă să-și exprime emoțiile verbal, calm sau când încearcă să facă un
compromis în ceea ce privește dezacordul, neînțelegerile, lăudați-l pentru efortul făcut.
 Ajutați-l să-și folosească abilitățile de rezolvare de probleme. Când copilul Dvs. nu este
supărat, este timpul să îl ajutați să încerce să își comunice emoțiile si să vină cu soluții la
conflicte înainte de a escalada în izbucniri agresive. Îl puteți întreba cum se simte si cum
crede că ar putea rezolva problema.
 Evitați declanșatorii. Dr. Vasco Lopez, un psiholog clinician, spune că majoritatea copiilor
care au izbucniri de furie frecvente le fac la momente predictibile, cum ar fi timpul pentru
teme, la culcare sau când este timpul pentru oprirea activităților de joacă (indiferent că e
vorba de Lego sau Xbox). Declanșatorii pot fi acele momente în care li se spune să se
oprească din ceva ce le place, sau când sunt rugați să facă ceva ce nu le place. Atenționările
înainte de oprire (În 10 minute va fi nevoie să...”), împărțirea sarcinilor pe pași („la început,
puneți pantofii”), și pregătirea copilului pentru situații („te rog să ceri voie înainte de a te
ridica de la masă când ești la bunica”), pot toate ajuta la prevenirea izbucnirilor de furie.

_____________________
 
În situațiile în care copilul nu se descurcă să indeplinească o acțiune sau când este suprastimulat ne
este măcar mai ușor să vedem cauza și să căutăm soluții. Când în spatele furtunii stau emoțiile pe
care ei nu le pot gestiona atunci devinde mai dificil și pentru părinți.
Crizele de furie ajută copilul să elibereze frustrările, durerile, tensiunile.
Crizele de furie nu sunt un bau-bau deși se simt uneori ca atare. Știu că poate fi dificil pentru părinți
să le accepte, deși le înțeleg normalitatea. Dacă îți este greu să stai cu plânsul copilului te invit să
verifici tu cu tine de unde vine această greutate. Ce simți de fapt? Ce gânduri îți trec prin minte? De
ce anume îți amintesc?

Cum sprijinim copilul în timpul crizelor de furie?

1. Verificăm dacă nemulțumirile din momentul respectiv sunt reale. Poate chiar vrea un alt
fruct sau altă jucărie.
2. Dacă simțim că nemulțumirea este doar un pretext pentru descărcare, rămânem fermi pe
poziție. ”Îmi pare rău, nu avem alt fruct / jucăria este murdară etc”.
3. Când plânsul devine furtună, este timpul pentru mai multă ascultare și mai puțină vorbă. Îl
putem mângâia și îi putem rămâne aproape. Încercăm să îi vorbim cât mai puțin pentru a nu-
i distrage atenția de la trăirile lui.
4. Ce îi putem spune? ”Îmi pare rău”, ”Sunt aici”, ”Te iubesc”, ”Poți sta în brațele mele dacă
vrei”, ”Poți mânca altceva mai târziu”.

Și să nu uităm că:

Treaba ta ca părinte nu este să faci tot posibilul să previi o criză de furie a copilului.
Treaba ta ca părinte este să faci tot posibilul să nu ai o criză de furie.