Sunteți pe pagina 1din 7

TEMA 6.

DREPTURILE PERSONALE NEPATRIMONIALE

1. Drepturile personale nepatrimoniale


Dreptul personal nepatrimonial este acel drept subiectiv, neevaluabil în
bani, strâns legat de persoană, recunoscut în legătură cu relaţiile sociale ce
apar cu privire la apărarea şi individualizare atributelor de identitate şi a
valorilor de integritate a persoanei, precum şi cele ce se referă la recunoaşterea
drepturilor de creaţie intelectuală.
Sediul materie civilă îl reprezintă art. 2, 21, 43 din C. civ. Deşi textele în
discuţie foloseşte şi alte denumiri pentru a desemna sfera relaţiilor personal
nepatrimoniale, ca de exemplu; drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,
valori nepatrimoniale, considerăm că dreptului civil îi este caracteristic termenul
de drepturi personale nepatrimoniale. Celelalte forme de exprimare sânt folosite
în alte ramuri de drept cum ar fi: dreptul constituţional, administrativ, penal,
contravenţional, etc.
Din definiţia de mai sus rezultă că drepturile nepatrimoniale comportă
următoarele trăsături:
a.) Nu au un caracter economic. Cu toate acestea trebuie să deosebim
dreptul subiectiv nepatrimonial de latura patrimonială a exerciţiului său. Astfel,
prin legalizarea şi exercitarea drepturilor personale nepatrimoniale se pot obţine
unele foloase patrimoniale, cum ar fi cele rezultate ca urmare a comercializării
drepturilor de proprietate intelectuală. Un alt exemplu este obiectul contractului
de franciză care îl pot constitui bunuri incorporale de drepturi, mărci de
producţie, deci se află în circuitul civil. De asemenea încălcarea drepturilor
nepatrimoniale dă naşterea la repararea patrimonială a lor – art. 2036.
C. civil.
b.) Sânt indispensabile de titular, adică sânt inalienabile. Aceasta numai
în principiu, şi se referă în mare parte la cele legate de identitatea persoanei şi
integritatea ei, deoarece unele drepturi ce ţin de identitate pot forma obiectul unei
înstrăinări. De exemplu, dreptul la denumire a persoanei juridice poate forma
obiectul contractului de franciza, art. 1723 C. civ.
c.) Acordă subiectului activ posibilitatea de a cere celorlalte subiecte să
se abţină de la încălcarea dreptului său. Această consecinţă rezultă din
caracterul absolut al acestor drepturi. Specific acestor raporturi juridice constă în
faptul că subiectul activ este întotdeauna determinat iar subiectul pasiv este
nedeterminat, constituindu-se în toate celelalte subiecte de drept. Totuşi, aceste
drepturi personal nepatrimoniale se deosebesc de alte drepturi absolute cum ar fi
dreptul de proprietate prin aceia că acesta din urmă este un drept patrimonial.
d.) Acordă posibilitate de a cere repunerea prin mijloace legitime de
apărare în drepturile subiective încălcate inclusiv prin echivalent bănesc. Deşi
drepturile personal nepatrimoniale nu au conţinut economic, în cazul încălcării
lor este posibilă repararea prejudiciului material şi moral. Dacă prejudiciul
material va fi compensat în toate cazurile, prejudiciul moral numai în cazurile
expres prevăzute de lege. Această soluţie poate fi dedusă din cuprinsul art. 2036
din C. civil, potrivit căruia: “în cazul în care persoanei i s-a cauzat un prejudiciu
moral, prin fapte ce atentează la drepturile ei personale nepatrimoniale,
precum şi în alte cazuri prevăzute de legislaţie, instanţa judecătorească are
dreptul să oblige persoana responsabilă la repararea prejudiciului prin
echivalent bănesc”.

2. Clasificarea drepturilor personale nepatrimoniale


Drepturile personale nepatrimoniale se clasifică în:
a.) Drepturi personale nepatrimoniale care privesc existenţa şi
integritatea fizică şi morală a subiectelor de drept. Acestea sânt dreptul la
onoare, la reputaţie, la secretul vieţii personale, la viaţă, la sănătate, la libertate.
b.) Drepturi personale nepatrimoniale cu privire la elementele de
identificare sau individualizare a subiectelor de drept civil. Printre acestea
identificăm dreptul la nume, la pseudonim, la denumire, la domiciliu, la
reşedinţă, la sediu, la asociere, cele cu privire la starea civilă a persoanei fizice, la
apărarea onoarei şi demnităţii.
c.) Drepturi personale nepatrimoniale îndreptate spre asigurarea
inviolabilităţii şi tainei vieţii personale, cum sânt: dreptul la inviolabilitatea
locuinţei; inviolabilitatea documentaţiei personale: dreptul la taina vieţii intime,
personale sau familiale; dreptul la confidenţialitatea medicală, etc.
d.) Drepturi personale nepatrimoniale ce privesc creaţia intelectuală,
această categorie se referă la dreptul de autor, de inventator sau inovator.
A nu se confunda aceste drepturi cu consecinţele pe care le pot avea
exercitarea acestor drepturi sau acelea rezultate din încălcarea lor. De exemplu,
exercitarea dreptului de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, prin publicare, are ca
efect naşterea dreptului patrimonial de autor. De asemenea atingerea adusă unui
drept nepatrimonial printr-o faptă ilicită, îndreptăţeşte victima să obţină o
reparaţie pecuniară.

3. Limitele de exercitare a drepturilor personale nepatrimoniale


Fiind un drept absolut titularul dreptului personal nepatrimonial îşi
determină singur modul de exercitare a dreptului său.
În ce priveşte conţinutul lor aceste trebuie să fie exercitate potrivit
scopului social recunoscut de lege unor astfel de drepturi. Ele trebuie să fie
exercitate cu bună credinţă, astfel încât acestea să nu contravină ordinii publice şi
bunelor moravuri.
În ce priveşte subiectele, unele drepturi personale au un caracter strict
personal ele neputând fi exercitate prin intermediul terţului. De ex., cele
referitoare la viaţă, sănătate, ş.a.
De asemenea aceste drepturi vor putea fi exercitate doar pe parcursul vieţii
titularului lor. Odată cu moartea lui acestea încetează şi ele nu vor putea face
obiectul transmisiuni prin moştenire. În principiu limitele de exercitare a
drepturilor personale sânt aceleaşi ca şi în cazul drepturilor patrimoniale, cu
particularitatea că legea nu stabileşte în mod concret aceste limite, ci doar
interdicţii pentru protejarea acestor drepturi. De exemplu art. 8 alin. 2 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
prevede că: ” nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea
acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă
constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării,
apărarea ordinii, şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a
moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

4. Apărarea drepturilor personale nepatrimoniale.


Drepturile personale fiind drepturi absolute numai titularul său este
determinat. Individualizarea subiectului pasiv are loc numai în situaţia în care
aceste drepturi sânt încălcate. Odată încălcate se pune problema apărării lor.
În principiu apărarea drepturilor personale nepatrimoniale se poate realiza
pe două căi: calea recunoaşterii voluntare şi cea a soluţionării ei judiciară.
În primul caz este situaţia în care subiectul pasiv determinat, autorul
încălcării, recunoaşte existenţa şi apartenenţa dreptului persoanei anterior
încălcării dreptului. O astfel de soluţie este prevăzută la art. 16 lit. a) C. civ. unde
se prevede că apărarea dreptului civil se face prin:” recunoaşterea dreptului”.
Cea de a doua situaţie este atunci când litigiul este diferit justiţiei, deci
când ambele părţi stăruie în pretenţiile sale. În acest caz legea prevede
modalităţile prin care instanţa poate soluţiona procesul. Printre acestea art. 16)
Cod civil identifică următoarele:
--- suprimarea acţiunilor prin care se încalcă dreptul sau se creează
pericolul încălcării lui – lit. b.
--- declararea nulităţii actului emis de o autoritate publică,– lit. d;
--- neaplicarea de către instanţa de judecată a actului ce contravine legii
emis de o autoritate publică, – lit. j;
--- alte căi prevăzute de lege.
De asemenea la acest articol sânt prevăzute şi consecinţele pe care le poate
atrage încălcarea unor astfel de drepturi. Astfel principalul efect îl reprezintă
repunerea sau restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului – art. 16 lit. b)
Cod civil. Repunerea în situaţia anterioară de regulă se realizează în natură – lit.
e, însă, ea poate fi executat şi prin echivalent bănesc. Dacă legea prevede,
titularul dreptului încălcat poate obţine şi repararea prejudiciului nepatrimonial
– lit. g.
Pe lângă aceste două căi de apărarea a drepturilor personale prevăzute de
legislaţia civilă, apărarea poate fi realizată şi pe cale penală, dacă fapta care a dus
la încălcarea acestor drepturi întruneşte condiţiile infracţiunii.

5. Noțiunea de onoare, demnitate și reputație profesională


Art. 43 Cod civil dispune: „În condițiile legii, orice persoană fizică are dreptul
la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la libera exprimare, la nume,
la onoare, demnitate și reputație profesională, la propria imagine, la
respectarea vieții intime, familiale și private, la protecția datelor cu caracter
personal, la respectarea memoriei și corpului său după deces, precum și la alte
asemenea drepturi recunoscute de lege.”
Deşi atât codul civil cât și Legea cu privire la libertatea de exprimare, face
referire la noţiunea de onoare, demnitate şi reputaţie profesională, ea nu le
defineşte, urmând ca aceasta să fie realizată de doctrina de specialitate.
Onoarea este o apreciere socială a persoanei din parte societăţii. Ea
reprezintă o preţuire deosebită, consideraţie, respect, meritele sale, stimă
acordată cuiva pentru virtuţi. Din punct de vedere juridic onoarea este reflectarea
calităţilor persoanei în conştiinţa societăţii.
Demnitatea este autoaprecierea calităţilor morale, profesionale şi de altă
natură ale persoanei.
Reputaţia profesională este o opinie, aprecierea a societăţii, formată în
decursul unei perioade de timp, despre calităţile profesionale ale persoanei.
Între aceste noţiuni există o legătură, fiecare decurgând una din alta şi
completându-se reciproc.

6. Apărarea onoarei, demnității și reputației profisionale


Apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale poate fi definită ca
acel drept al persoanei fizice sau juridice de a cere dovedirea faptului că
afirmaţiile care au impact negativ asupra onoarei, demnităţii şi reputaţiei
profesionale nu corespund realităţii.
Raportul juridic civil care decurge din dreptul subiectiv de apărarea a
acestor valori nepatrimoniale este un raport juridic absolut.
Sediul materiei cu privire la apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei
profesionale este cel prevăzut în Legea cu privire la libertatea de exprimare nr.
LP64/2010 din 23.04.2010, art. 7 al. 1): ” Orice persoană are dreptul la
apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale profesionale lezate prin
răspândirea relatărilor false cu privire la fapte, a judecăţilor de valoare fără
substrat factologic suficient sau prin injurie.”

a.) Răspândirea informaţiilor ce lezează onoarea, demnitatea ş reputaţia


profesională.
Prin răspândirea informaţiilor ce lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia
profesională se înţelege aducerea la cunoştinţa unor persoane determinate sau
nedeterminate printr-un mijloc sau mijloace de informare în masă a unor
informaţii compromiţătoare la adresa persoanei.
Modalităţile de răspândire a acestor informaţii sânt diverse dintre care
enunţăm: publicarea în presă, difuzarea de emisiuni radiofonice şi televizate,
discursuri publice, comunicarea lor orală cel puţin unei persoane, afişarea în
locurile publice a placatelor, lozincilor, publicarea prin rețelele de socializare,
fotografiilor, sau orice alte materiale cu conţinut denigrator.
b.) Părţile în cauzele de apărare a onoarei, demnităţii şi reputaţiei
profesionale.
Persoana care este lezată în drepturile prevăzute mai sus, într-o cauză
civilă, poartă de numirea de reclamant. Aceasta poate fi o persoană fizică sau o
persoană juridică. În ce priveşte persoanele fizice acestea poate fi cu capacitate
de exerciţiu sau lipsite de capacitate de exerciţiu. În privința acestor din urmă
persoane, interesele lor vor fi apărate de reprezentanţii lor legali (părinţi, tutore
ori curator). Dacă afirmaţiile care lezează aceste valori se referă la o persoană
decedată, sau la o persoană juridică ce şi-a încetat activitatea, dreptul de a sesiza
instanţa de judecată pentru ai apăra interesele îl au moștenitorii acestuia sau
succesorii persoanei juridice.
Persoana sau persoanele împotriva cărora a fost introdusă acţiunea de
apărare a onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale poartă denumirea de
reclamat sau pârât. Acestea pot fi atât persoane fizice cât şi persoane juridice.
De cele mai dese ori pârați, persoane juridice sânt organele de informare în
masă. În acest caz persoana denigrată este în drept să adreseze o cerere de
dezminţire fie organizaţiei ce a publicat informaţia fie instanţei de judecată.

c.) Mijloacele de restabilire a onoarei, demnităţii şi reputaţiei


profesionale
Persoana care se consideră defăimată poate solicita, prin cerere prealabilă,
autorului informaţiei şi/sau persoanei juridice care a răspândit-o rectificarea sau
dezminţirea informaţiei defăimătoare, acordarea dreptului la replică sau
exprimarea scuzelor şi compensarea prejudiciului cauzat. În caz de deces al
persoanei defăimate, cererea prealabilă se depune de către persoana interesată.
Cererea prealabilă se depune în termen de 20 de zile de la data la care persoana a
aflat sau trebuia să afle despre informaţia defăimătoare. Acesta este un termen de
prescripţie. La împlinirea unui an din ziua defăimării, persoana nu poate solicita
repunerea sa în termenul de depunere a cererii prealabile. Persoana va indica în
cerere informaţia pe care o consideră defăimătoare şi, în cazul răspândirii unor
relatări cu privire la fapte, circumstanţele care demonstrează că informaţia este în
esenţă falsă sau, în cazul răspândirii judecăţilor de valoare, circumstanţele care
demonstrează că acestea nu se bazează pe un substrat factologic suficient.
Cererea prealabilă se examinează în termen de 5 zile de către autorul
informaţiei şi, după caz, de către persoana juridică ce a răspândit această
informaţie. Dacă se constată că informaţia la care se referă cererea prealabilă
este falsă sau nu se bazează pe un substrat factologic suficient, persoana juridică
ce a răspândit informaţia sau autorul informaţiei satisface cererea prealabilă,
fiind obligat să efectueze, după caz, rectificarea sau dezminţirea informaţiei
defăimătoare, acordarea dreptului la replică sau exprimarea scuzelor şi
compensarea, la cerere, a prejudiciilor cauzate. Rectificarea sau dezminţirea
informaţiei, acordarea dreptului la replică sau exprimarea scuzelor se efectuează
în termen de 15 zile de la data examinării cererii prealabile, iar dacă informaţia a
fost răspândită de mass-media şi publicaţia sau emisiunea care a răspândit
această informaţie apare mai rar decât o dată la 15 zile, în următorul număr sau
emisiune. Plata compensaţiilor în temeiul cererii prealabile se efectuează în
termen de 15 zile de la data examinării cererii prealabile sau într-un alt termen
convenit de părţi. În cazul refuzului de a satisface, integral sau parţial, cererea
prealabilă, persoana lezată poate depune cerere de chemare în judecată.
În cazul refuzului de satisfacere a cererii prealabile pe motivul omiterii
termenului de prescripţie, persoana lezată poate solicita, concomitent cu
depunerea cererii de chemare în judecată, repunerea în termenul de depunere a
cererii prealabile.
Cererea de chemare în judecată cu privire la defăimare poate fi depusă în
termen de 30 de zile. Acest termen curge de la: a) data primirii răspunsului la
cererea prealabilă; b) data expirării termenului pentru examinarea cererii
prealabile. Termenul specificat este termen de prescripţie.
Persoana poate fi repusă în termenul de prescripţie dacă a omis acest
termen din motive justificate şi a înaintat cererea de chemare în judecată în
termen de 30 de zile de la data dispariţiei motivelor care justifică repunerea în
termen. În cazul în care, concomitent cu depunerea cererii principale, nu au fost
înaintate pretenţii cu privire la compensarea prejudiciilor, instanţa de judecată va
respinge cererea pentru compensarea prejudiciilor depusă ulterior.
Cererea de chemare în judecată se întocmeşte cu respectarea condiţiilor
prevăzute la art. 166 şi 167 din Codul de procedură civilă. Invocînd
circumstanţele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile, reclamantul
va mai indica: a) dacă informaţia îl vizează; b) dacă informaţia a fost răspândită
de pîrît; c) dacă informaţia comportă caracter defăimător; d) dacă informaţia se
bazează pe fapte în esenţă false; e) dacă este sau nu persoană publică în sensul
prezentei legi şi dacă informaţia se referă la calitatea lui de persoană publică; f)
dacă informaţia se referă la o chestiune de interes public; g) dacă a fost respectată
procedura prealabilă; h) dacă informaţia defăimătoare a cauzat prejudicii morale
şi materiale şi care este întinderea reală a acestor prejudicii; i) alte circumstanţe
relevante pentru examinarea cauzei. În cererea de chemare în judecată,
reclamantul va indica exact relatările cu privire la fapte a căror dezminţire se
solicită şi textul dezminţirii sau judecăţile de valoare fără substrat factologic
suficient.
La cererea de chemare în judecată se anexează: a) publicaţia ce conţine
informaţia contestată sau înregistrarea emisiunii, sau, dacă prezentarea
înregistrării nu este posibilă, se va indica postul, emisiunea, data şi ora difuzării,
dovada publicării pe rețelele de socializare; b) copia de pe cererea prealabilă cu
dovada expedierii sau înmânării acesteia pârâtului; c) răspunsul la cererea
prealabilă.
Cauzele cu privire la defăimare când nu este cunoscută sursa ce a răspândit
informaţia defăimătoare şi nici autorul informaţiei ori când persoana juridică ce a
răspândit informaţia a fost lichidată şi nu este cunoscut autorul articolului ori al
informaţiei defăimătoare sau acesta a decedat se examinează conform procedurii
cu privire la constatarea faptelor care au valoare juridică.

În situaţia în care este introdusă acţiunea în justiţie sânt posibile două


soluţii, fie respingerea acţiunii, fie satisfacerea ei.
Astfel, dacă instanţa de judecată constată că afirmaţiile răspândite
corespund realităţii, ea va respinge acţiunea.
În cazul în care instanţa de judecată va stabili că acţiunea cu privire la
răspândirea informaţiei false şi defăimătoare este întemeiată, iar reclamantul
solicită publicarea unei dezminţiri, instanţa va dispune dezminţirea relatărilor
false şi defăimătoare, indicând în dispozitivul hotărârii textul dezminţirii.
Instanţa de judecată va dispune efectuarea dezminţirii în cel mai potrivit mod
pentru restabilirea drepturilor reclamantului. Dacă informaţia falsă şi
defăimătoare a fost răspândită prin intermediul mass-mediei, instanţa va obliga
mass-media care a răspândit această informaţie să publice şi/sau să răspândească
dezminţirea la aceeaşi rubrică, pagină, în acelaşi program, la aceeaşi oră sau în
acelaşi ciclu de emisiuni. În cazul în care informaţia falsă şi defăimătoare a fost
răspândită prin alte mijloace decât mass-media, instanţa va stabili aceeaşi
modalitate de dezminţire sau, după caz, alta adecvată situaţiei.
Instanţa de judecată va acorda o compensaţie de natură să aducă satisfacţie
persoanei lezate. La stabilirea cuantumului compensaţiei pentru prejudiciul
moral, acordată persoanei fizice, instanţa de judecată va lua în consideraţie
caracterul şi gravitatea suferinţelor fizice şi psihice cauzate reclamantului,
caracterul informaţiei răspândite, gradul de răspândire a informaţiei,
personalitatea reclamantului, reputaţia pârâtului, gradul de vinovăţie a pârâtului,
consecinţele răspândirii informaţiei defăimătoare, starea materială a
reclamantului şi cea a pârâtului, publicarea rectificării, dezminţirii sau acordarea
dreptului la replică până la depunerea cererii de chemare în judecată şi alte
circumstanţe importante pentru examinarea cauzei.