Renaşterea culturii naţionale în Basarabia în perioada interbelică:

personalităţi şi evenimente
Repere:
– Impactul integrării Basarabiei în cadrul României Mari asupra renașterii culturii naţionale în
regiune
– Realizările din domeniul învăţământului
– Literatura și presa
– Aportul personalităţilor culturale în promovarea culturii în Basarabia
– Importanţa dezvoltării culturii românești în Basarabia
După 106 ani de rusificare și deznaţionalizare forţată, populaţia Basarabiei a
obţinut posibilitatea revenirii la valorile naţionale și culturale românești, la con-
știentizarea apartenenţei sale etnice și lingvistice. Ceea ce s-a produs după 1918
în Basarabia a fost considerat, pe bună dreptate, „o adevărată revoluţie culturală”.
În perioada dintre cele două războaie, cultura și știinţa în Basarabia s-au dezvoltat
atât în baza acţiunii de stat, cât și a promovării activităţii diverselor asociaţii ob-
ștești, culturale și a iniţiativei private.
În domeniul instruirii populaţiei s-a acţionat, în primul rând, în direcţia sporirii
numărului școlilor primare, a corpului profesoral și a elevilor înscriși în aceste institu-
ţii. Prin introducerea în Basarabia a învăţământului primar obligatoriu s-a reușit deschiderea,
practic, în fiecare sat a unei școli primare, în unele sate mai mari fiind deschise școli medii, iar
fiecare centru judeţean avea câteva instituţii de învățământ mediu
general și special. La sfârșitul perioadei interbelice, graţie acţiunii de stat în domeniul
învățământului primar, în Basarabia funcţionau 2.718 școli primare, în care activau
7.518 învăţători, având un contingent de 346.747 de elevi înscriși. Doar în municipiul
Chișinău funcţionau 44 de școli primare, 3 gimnazii, 11 licee, 9 instituţii de învățământ
mediu de specialitate și două facultăţi ale Universităţii din Iași.
O altă direcţie prioritară a acţiunii de stat în domeniul cultural a constituit-o dezvoltarea
învățământului mediu și a celui de specialitate. În vederea pregătirii corpului
didactic au fost înfiinţate două școli elementare de meserii și 13 gimnazii și licee industriale, faţă
de cele 4 școli profesionale ce au funcţionat anterior. În Basarabia existau 17
licee de băieţi, 9 licee de fete și 24 gimnazii și școli medii.
Un rol important în progresul cultural și știinţific al Basarabiei l-a jucat școala superioară –
facultățile de Teologie și Agronomie ale Universităţii din Iași, precum și cele
trei conservatoare particulare: „Unirea”, „Naţional” și „Municipal”, care au constituit
adevărate așezăminte de învățământ superior. Solemnităţile prilejuite de inaugurarea la
Chișinău a Facultăţii de Teologie au avut loc la 8 noiembrie 1926, iar deschiderea Facultăţii de
Ştiinţe Agricole s-a produs la 9 aprilie 1933, în ziua celei de-a 15-a aniversări
a unirii Basarabiei cu România.
Alături de instituţiile menţionate, în Basarabia interbelică a funcţionat și un alt
centru important de cultură – Universitatea populară din Chișinău, înfiinţată la 18
februarie 1918 de un grup de intelectuali în frunte cu Pan Halippa, Şt. Ciobanu,
Ion Pelivan ș.a. Instituţia dată a fost considerată, pe bună dreptate, cea de-a cincea
universitate de acest fel a României după cele din București, Iași, Cluj și Cernăuţi,
în cadrul ei organizându-se numeroase cursuri pentru masele largi ale populaţiei,
cu participarea unor astfel de personalităţi precum S. Cujbă, Şt. Ciobanu etc. De
asemenea, cu concursul profesorului de la Universitatea din Cluj, Onisifor Ghibu,
în Basarabia interbelică a fost întemeiată asociaţia culturală „Astra”, care a urmărit,
pe întreg parcursul existenţei sale, „cunoașterea amănunţită a Basarabiei, cu toate
laturile și nevoile ei de toate categoriile”.
În aceiași ani, în Basarabia se atestă o febrilă activitate cultural-artistică, în limba
română apar o serie de ziare, cărţi literare și știinţifice, se ţin conferinţe, se joacă piese
de teatru, se dau concerte. Au luat fiinţă numeroase formaţiuni coral-artistice, precum:
Societatea „Doina”, condusă de preotul Gheorghiu-Sulima, corul Liceului Eparhial, dirijat de
compozitorul Al. Cristea, corul Catedralei, condus de preotul Berezovschi etc.
În 1921 sculptorul Al. Plămădeală creează Societatea de Arte Frumoase din Basarabia,
iar în 1927 realizează statuia lui Ştefan cel Mare din Chișinău, care este considerată a
fi principala sa operă. La Chișinău funcționează, de asemenea, Societatea Filarmonică,
iniţiată și condusă de prof. Anatolie Coţovschi, Institutul Social Român din Basarabia,
sub îndrumarea lui Pan Halippa, Teatrul „Naţional”, cu sediul în fosta clădire a nobilimii
basarabene.
Un important eveniment artistic și cultural al Basarabiei interbelice l-a constituit
înfiinţarea, la 14 decembrie 1939, a Societăţii scriitorilor din Basarabia, având în calitate de
președinte pe Pan Halippa. În această societate au fost înscriși 35 de membri
oficiali, având grupuri literare în toate judeţele Basarabiei. Rapsodie basarabeană a lui
Nicolai Costenco (1913-1993) este, se pare, cea mai bună realizare poetică din perioada
interbelică.
Un rol important în promovarea culturii naţionale a aparţinut presei, periodicelor.
O analiză statistică pentru anii 1917-1927 arată că în Basarabia au apărut 58 de ziare,
dintre care 24 românești și 34 rusești.
Şi Transnistria obţinuse unele rezultate pozitive în instruire, chiar dacă aici învă-
ţarea se făcea în mare parte în rusește, iar locul limbii române îl ţinea o „caricatură de
limbă moldovenească”, formată abuziv din arhaisme, regionalisme, precum și din numeroase
cuvinte rusești și ucrainești, adaptate la gramatica moldovenească. În Transnistria, până în 1927,
fuseseră înfiinţate 6 școli profesionale, transformate ulterior în
colegii. În 1926 a fost înfiinţat Colegiul Pedagogic din Tiraspol cu patru ani de studii,
transferat ulterior la Balta.
În perioada interbelică, în Basarabia au fost înregistrate rezultate importante în toate domeniile –
literatură, arte, presă, învăţământ, știinţă. Indicatorul sintetic al tuturor
acestor realizări l-a constituit, pe de o parte, sporirea gradului de culturalizare a maselor
largi ale populaţiei, iar pe de alta, apariţia unei veritabile elite intelectuale basarabene,
care va juca ulterior un rol extrem de important în declanșarea procesului de renaștere
și de eliberare naţională de la sfărșitul anilor 1980.
Astfel după 1918 – prin noul cadru creat ca urmare a unirii Basarabiei, Bucovinei
și Transilvaniei – România a cunoscut o evoluţie pozitivă, fiind una dintre ţările cu cea
mai puternică dezvoltare economică, politică și culturală din Europa.

4. Noul Curs al lui F. D. Roosevelt – model funcţional de depăşire a crizei

economice.
Repere:
– Contextul venirii în fruntea SUA a lui F.D. Roosevelt
– F.D. Roosevelt și geneza politicii New Deal
– Componentele și conţinutul New Deal pe domenii ale economiei
– Impactul social al Noului Curs
– Consecinţele economice și politice ale Noului Curs
„Naţiunea care își distruge patria se distruge pe sine”
Franklin Delano Roosevelt
Între 1929 și 1932 în SUA, agravarea crizei conduce la eșecul administraţiei
republicane conduse de președintele Herbert Hoover. Noul președinte ales în noiembrie 1932,
F.D. Roosevelt, a fost unul dintre cei mai ingenioși lideri politici ai
secolului al XX-lea, care a știut să inspire încredere americanilor, angajându-se
să combată criza printr-un intervenţionism moderat al statului federal în materie
economică și socială, însă refuzând să se închisteze într-un program constrângă-
tor. Programul său, numit „New Deal”, reprezentând un răspuns la „Marea Criză”
(„Great Depression”), a folosit guvernul federal ca un instrument de schimbare
socială și economică în contrast cu rolul său tradiţional pasiv. În timpul celui deal Doilea Război
Mondial, Roosevelt a fost cel care a condus Alianţa în apărarea
împotriva puterilor Axei.
Programele lui Roosevelt erau un răspuns la Marea Depresiune și se bazau pe
cei „3R”: relief, recovery, reform, ceea ce înseamnă ajutor pentru șomeri și săraci,
revenirea economiei la starea normală și implementarea unor reforme în sistemul
financiar pentru a preveni o altă depresiune.
Roosevelt ca președinte: Promisiunea lui Roosevelt – „o nouă împărţire a poporului american” –
a prefigurat o lărgire revoluţionară a puterii federale în viaţa de zi
cu zi a naţiunii. Primele sale trei luni în birou, cunoscute sub numele de „Cele 100 de
zile”(martie-iunie 1933), au fost marcate de o legislaţie inovativă izvorâtă din ramura executivă.
Într-o perioadă de șomaj masiv (25% din forţa de muncă), în care piaţa
mărfurilor se afla în colaps, mii de bănci se închideau din lipsă de lichidităţi și în care
preţurile agricole căzuseră sub costul producţiei, Congresul, la cererea lui Roosevelt,
a luat o serie de măsuri urgente menite să ofere lichidităţi pentru instituţiile bancare, pentru
încrederea individuală și pentru a preveni falimentul financiar. Reforma de
urgenţă a lui Roosevelt a fost Legea bancară, prin care vor exista doar băncile care au
resurse suficiente pentru a se întreţine și singura monedă acceptată este dolarul. Mai
mult decât atât abandonarea exportului aurului în 1933 a avut ca efect devalorizarea
dolarului pe pieţele internaţionale. Politica New Deal (Noul Curs) a reușit să aducă
o diversitate de soluţii economice la problemele izvorâte din Primul Război Mondial.
Criza fermelor, rezultată din supraproducţie, a început în 1921 și a trimis milioane
de fermieri la oraș; Roosevelt a considerat că această criză reprezintă cauza colapsului
economic de la sfârșitul anilor ’20. El a răspuns cu un program agricol vast, încadrat
de Legile de ajustare agricolă din 1933 și 1938. Această legislaţie a introdus controlul
producţiei pentru anumite mărfuri de bază, pentru a crea un echilibru între cerere
și ofertă; de asemenea, legislaţia a promovat reîmpădurirea și conservarea și a oferit
subvenţionare pentru plantaţiile reduse. Programul pentru Autorităţile văii Tennessee
(Tennessee valley Authority), elaborat în 1933, cuprindea construcţia de baraje pentru
producerea de energie hidroelectrică, managementul apelor, îmbunătăţirea tehnicilor
fermierilor și a navigaţiei pe râu și construcţia de spitale și școli. Noi industrii atrase de
electricitatea și munca ieftină au diversificat economia sudică și au îmbunătăţit viaţa
socială săracă din această zonă.
Multe dintre măsurile New Deal au alienat comunitatea de afaceri; în același
timp, aceste măsuri au atras afro-americanii și alte minorităţi urbane și mișcarea
muncitorească în partidul democrat, formându-se astfel coaliţia New Deal. Legea
naţională de redresarea a industriei (1933) a luat fiinţă sub forma unei scheme de
stabilizare industrială, menite să elimine să menţină preţurile în echilibru. Secţiunea
a șaptea a legii, care promova unionizarea muncii, a afectat totuși oamenii de afaceri
conservatori. Măsurile de strictă securitate impuse de noua Comisie de Securitate și
Schimb a intensificat opoziţia afacerilor. Beneficiile oferite de Legea securităţii sociale, de
legislaţia asigurării de șomaj și de Legea standardelor muncii corecte (Fair
Labor Standards Act) din 1938 i-au atras suportul muncitorilor. În 1935 și 1936
Curtea Supremă a Statelor Unite a „lovit” măsurile New Deal, declarând neconstitu-
ţionale acțiunile de precauţie ale legilor (actelor) NIRA și legea ajustării agricole.
Politica de reforme și ajutor social a lui Roosevelt mai consta din: Legea economică,
care prevedea micșorea salariilor funcţionarilor și veteranilor; Programul Federal de
Asistenţă Socială de Urgenţă, care prevedea ajutor financiar pentru alte programe mai
mici de acest gen; Legea asigurării sociale, prin care invalizii, pensionarii, persoanele cu
diferite deficienţe erau ajutaţi financiar; Legea normelor corecte de muncă, prin care a
fost stabilit salariul minim și a fost interzisă folosirea copiilor în muncă.
În cel de-al doilea mandat în alegerile prezidenţiale din 1936 a lui Roosevelt, o
coaliţie formată din republicani și democraţi conservatori, înfricoșată de cheltuielile
federale din ce în ce mai mari în criza din 1937-38 și neliniștită de expansiunea puterii federale
în zonele rezervate în mod tradiţional statelor, a oprit elanul New Deal.
Roosevelt a murit de hemoragie cerebrală, pe 12 aprilie 1945. viziunea lui Roosevelt
asupra unei lumi pașnice și stabile de după război s-a împotmolit în ambiţia naţională. Coaliţia
New Deal a durat mulţi ani după moartea lui Roosevelt. În plus, lunga
sa titulatură în birou pe parcursul anilor Marii Crize și al celui de-al doilea război
mondial, obţinând 4 mandate de președinte (fapt unic în istoria Statelor Unite) au
stat la baza renumelui său de mai târziu, anume de „președinţie imperială”.
Opera personală a lui Roosevelt, cu reușitele și eșecurile sale, a știut să se bazeze
pe forţele profunde ale naţiunii, ca să facă să progreseze în SUA o democraţie și un
mediu economic bazat pe o creștere sănătoasă de perspectivă.

5. URSS în perioada interbelică – stat totalitar comunist

Repere:
– Revoluţiile ruse și etapele preluării puterii de bolșevici
– Activitatea noului regim bolșevic și lupta pentru menţinerea puterii în anii 1918-1921
– Constituirea URSS
– Noua politică economică și specificul ei
– Industrializarea forţată și planurile cincinale
– Colectivizarea
– Caracteristicile regimului totalitar comunist
– Represiunile și teroarea bolșevică
În urma revoluției din februarie 1917 ţarul abdică și Rusia se proclamă republică. În
octombrie/noiembrie 1917 la putere vin bolșevicii. Noua putere în frunte cu vladimir
Lenin adoptă Decretul despre pace și Decretul despre pământ. Soldaţii sunt îndemnaţi
să vină acasă, ţăranilor repartizându-li-se pământ. În 1918-1921 se introduce politica
comunismului de război, potrivit căreia economia de piaţă și relaţiile marfă-bani sunt
interzise. Ţăranii proaspăt împroprietăriţi sunt impuși să predea statului, fără compensaţie, toate
surplusurile alimentare. Pentru a scoate ţara din impas, bolșevicii renunţă
la comunismul de război și adoptă noua politică economică (NEP), efectele căreia s-au
resimţit imediat.
La 30 decembrie 1922, fostele teritorii țariste, aflate sub dominaţie bolșevică, declară
crearea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). În fruntea Secretariatului vine
I.v. Stalin, care și-a dezvăluit talentele sale de manipulator al oamenilor. El a înlăturat
pe membrii opoziției, dar a promovat în Biroul Politic pe aliații săi fideli – Molotov,
voroșilov, Kalinin. După Congresul al XIv-lea al Partidului (18-31 decembrie 1925)
începe, de facto, ceea ce avea să devină mai târziu „marea teroare” – eliminarea inițial de
pe scena politică, apoi și fizică a adversarilor. Troțki și Zinoviev au fost excluși din Comitetul
Central în octombrie 1926, iar în ianuarie 1927 Troțki a fost exilat la Alma-Ata.
Prin aceste acțiuni Stalin a reușit să-și impună controlul asupra aparatului de stat.
După eliminarea treptată a adversarilor, Stalin devine stăpân absolut pe putere și
trece la acțiuni concrete pentru consolidarea regimului, declarându-se adeptul principiului
construcției socialismului într-o singură ţară, spre deosebire de predecesorul său, v.I.Lenin, care
era adeptul revoluției mondiale și a exportului de revoluție.
Primele acțiuni concrete în această direcție vizau socializarea integrală a URSS și, în
primul rând, a economiei acesteia. La Congresul al XIv-lea al partidului a fost trasată
linia politică generală în domeniul industrializării ţării. Conducerea sovietică se dezice treptat de
noua politică economică, care, în viziunea ei nu a reușit să contribuie la
progresul economic al ţării și relansează ideea planurilor cincinale. De altfel, încă în
februarie 1922 a fost creată Comisia de Stat pentru Planificarea Generală (Gosplan),
care trebuia să elaboreze planuri cincinale prin care se impuneau în mod imperativ
fiecărei republici, fiecărei regiuni și fiecare întreprinderi sarcini ce prevedeau un nivel
anumit al producției ce trebuia atins în perioada planificată.
Astfel, prin condamnarea și eliminarea NEP-ului se instituia planificarea centralizată a
economiei, eliminându-se definitiv economia privată. Prin planurile cincinale se introducea
controlul din partea statului în toate ramurile industriei. În domeniul industrial a fost acordată
prioritate industriilor grele în detrimentul industriilor ușoare producătoare de bunuri de larg
consum, iar cererile considerabile la
produsele acestor ramuri au fost ajustate în mod artificial prin importuri și printr-o
raționalizare extrem de severă.
În privinţa agriculturii, decizia lui Stalin pentru colectivizare a fost clară și,
dacă în aprilie 1929 acesta propunea dezvoltarea sectorului colectiv prin sovhozuri (ferme de stat
cu salariaţi agricoli) și colhozuri (cooperative de producţie),
în toamna aceluiași an Stalin a ordonat „lichidarea clasei culacilor”, iar autorităţile
locale au fost somate să confiște bunurile ţăranilor îmbogăţiţi și să-i expulzeze în
vederea colectivizării.
Planul a fost urmat cu promptitudine și în 1934 mai mult de 88% din terenuri
erau deja integrate colhozurilor (faţă de 58% în 1930). „Deculacizarea” – eliminarea
clasei culacilor – și cooperativizarea au atins însă și ţăranii mijlocași, depășind limitele
planificate și devenind un adevărat război împotriva ţărănimii. Pentru a-i obliga
să intre în cooperativele de producţie și să-și abandoneze pământul și animalele a
fost mobilizat întreg aparatul de represiune al statului, sate întregi au fost deportate și
bilanţul tragic înregistrat a fost de peste 3 milioane de morţi.
Urmările imediate ale colectivizării forţate nu au fost însă benefice și în 1937 recoltele formelor
cooperatiste nu înregistrau decât o creștere cu 10% faţă de nivelul anului
1928. Mai mult, în 1932 foametea a făcut peste un milion de victime și raţionalizarea
a trebuit reintrodusă la sate până în 1935. În faţa acestor realităţi, puterea sovietică a
făcut unele concesii. După ce Stalin a criticat excesele, colhozurile au primit dreptul de
a comercializa excedentul după plata impozitelor, iar din 1933 ţăranii colectivizaţi au
primit în folosinţă o mică parcelă, a cărei recoltă putea fi vândută pe piaţa liberă.
Colectivizarea a contribuit însă la stabilizarea regimului politic, milioanele de
victime și periferizarea lumii rurale au permis eliminarea unei surse majore de opoziţie
faţă de comunism și, în același timp, au eliberat un substanţial volum de mână de lucru
pentru industrie.
Represiunea stalinistă, cunoscută sub numele de „marea epurare”, a cunoscut mai
multe etape și a fost îndreptată, în primul rând, împotriva membrilor PCUS. În condi-
ţiile controlului total exercitat de Stalin, toate defecţiunile planurilor sale au fost puse
pe seama birocraţiei de partid.
Într-o primă etapă, în 1933, sunt excluși membrii vechii gărzi acuzaţi de trădare,
sabotaj și spionaj și împreună cu ei aproape 22% din membrii de partid pentru motive
morale – ineficienţă și corupţie, majoritatea fiind executaţi.
În iulie 1934 aparatul poliţienesc a fost profund remaniat și a apărut NKvD-ul
(Comisariatul pentru interior) ce putea deporta, exila, închide și executa fără judecată
persoanele „socialmente periculoase”. După asasinarea în decembrie 1934 a lui Kirov,
membru marcant în Biroul Politic, Stalin a luat o serie de măsuri excepţionale, precum
accelerarea proceselor, limitarea drepturilor la apărare și creșterea numărului de condamnări la
moarte.
Între 1936 și 1938 URSS a trecut printr-un nou val de epurări. vâșinski, procurorul
general al statului, a formulat teoria complotului general împotriva puterii sovietice și
vechea gardă bolșevică a fost decapitată până la nivel local, iar în 1937 are loc procesul marilor
șefi ai Armatei Roșii, Tuhacevski, Iakir, Blucher, care sunt judecaţi rapid și
executaţi alături de alte mii de ofiţeri. În același timp, represiunea s-a îndreptat spre
membrii Internaţionalei comuniste – Komintern-ul, iar Gulag-ul, sistemul lagărelor
de concentrare, s-a generalizat. Conform unor estimări, în URSS până în 1937 au fost
represaţi peste 17 milioane de oameni, dintre care peste 10 milioane au murit în lagăre.
Până în 1939 au mai fost represate alte 5-10 milioane de persoane, peste un milion au
fost împușcate, alte două milioane au murit în lagăre.
Împotriva Bisericii, regimul sovietic a dus o luptă crâncenă încă din 1917, atunci
când a confiscat toate bunurile acesteia, pentru ca în 1922 să treacă la o campanie anticlericală
cruntă. După „epurarea” clerului și supunerea Bisericii Ortodoxe Ruse (tradi-
ţional subjugată voinţei statului), libertatea cultului a fost admisă în 1936, dar nu a fost
recunoscută celor 18 milioane de musulmani.
Emanciparea femeii a urmat o evoluţie sinuoasă. În teorie, femeia era egală cu bărbatul, dispunea
de dreptul la vot, beneficia de ajutorul unor servicii colective (creșe,
bucătării), iar Codul familial din 1918 transforma divorţul într-o simplă formalitate (a
urmat un puseu al acestora – 7% din cupluri în 1936) și liberaliza avorturile. În timpul
NEP-ului însă s-a produs un recul al liberalizării situației femeilor, acestea având remuneraţii
inferioare și fiind minoritare în partid. Noul Cod din 1936 a reglementat complet diferit statutul
femeii: divorţul a devenit restrictiv, libertatea avortului a fost abolită,
a fost exaltată maternitatea „socialistă” și introdusă o politică natalistă de forţă.

6. Noua ordine internaţională în perioada interbelică

Repere:
– Contextul istoric al desfășurării Conferinței de Pace de la Paris
– Desfășurarea Conferinţei de Pace de la Paris și problemele discutate
– Semnarea tratatelor internaţionale și conţinutul lor
– Societatea Națiunilor
– Rivalități politico-militare
Noua ordine internaţională în perioada interbelică se instanrează după încheierea
Primului Război Mondial, care a lăsat în urma sa mult haos în întreaga lume: uriașe
pierderi umane și materiale. Dificultăţile economice, criza morală, de conștiință au determinat
apariţia, înainte de încheierea conflictului, a unui curent pacifist, a numeroase
proiecte și programe de organizare a lumii pe baze noi, astfel ca pacea și securitatea,
dezvoltarea și bunăstarea să fie asigurate pentru toate naţiunile.
Un puternic impact asupra celor două tabere beligerante au avut Decretul asupra
păcii lansat de guvernul bolșevic la 8 noiembrie 1917 și programul american de pace
cunoscut sub numele de Cele 14 puncte ale președintelui Woodrow Wilson. Ambele
proclamau unele principii foarte importante și nobile, între care diplomaţia deschisă,
dreptul la autodeterminare, pace democratică, fără anexiuni.
La 11 noiembrie 1918 s-a pus capăt războiului, iar la 18 ianuarie 1919 la Paris au
început lucrările Conferinţei de Pace, la care au participat numai ţările aliate și asociate,
nu și cele învinse (Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria și Turcia). La capătul a aproape
cinci ani de război, președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, era, fără
îndoială, îndreptățit să declare lui Raymond Poincaré, președintele Republicii Franceze, că „va fi
mai dificil de realizat pacea decât războiul”. Acest lucru a ieșit în evidenţă în
timpul celor aproape doi ani de negocieri și dispute între învingători, care au caracterizat
lucrările Conferinţei de Pace.
Conferinţa de Pace de la Paris. Conferinţa de Pace a pus în practică principiul na-
ţionalităţilor, ceea ce a condus la modificarea hărţii politice a Europei prin trasarea unor
noi frontiere și reconstituirea unor state independente (Polonia, Austria, Ungaria), apariţia unor
state noi (Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven – mai târziu Iugoslavia,
ţările baltice) sau prin desăvârșirea unităţii teritoriale a altora (România, Italia).
Austria independentă era o ţară mai mult agrară, cu o situaţie economică și financiară precară,
ceea ce întreţinea starea de nemulţumire a populaţiei și întărea curentul
favorabil unirii ei cu Germania industrială.
Ungaria era redusă la teritoriile cu o populaţie majoritar maghiară. Anularea celor
trei împărțiri din veacul al XvIII-lea a condus la reconstituirea Poloniei, iar din fosta Austro-
Ungarie s-a născut Cehoslovacia. În jurul Serbiei s-au unit croaţii, slovenii,
bosniacii, formându-se Regatul sârbo-croato-sloven. Cu Regatul Român s-au unit Basarabia,
Bucovina și Transilvania. Din fostul Imperiu Rus s-au constituit statele independente Finlanda,
Lituania, Letonia și Estonia.
La 25 octombrie 1920, la Paris a fost semnat tratatul între Anglia, Franţa, Japonia
și Italia, pe de o parte, și România, pe de altă parte. Era recunoscută suveranitatea României
asupra teritoriului dintre Prut și Nistru. Statul roman se angaja să asigure în
acest teritoriu, tuturor locuitorilor, aceleași drepturi și libertăţi ca ale celorlalţi cetăţeni
ai României.
Germania şi Tratatul de la Versailles. Cea mai mare atenţie s-a acordat tratatului
cu Germania, socotită a fi principalul vinovat de declanșarea războiului. Cunoscut
sub numele de Tratatul de la versailles, acest document cuprindea condiţii grele pentru statul
german: teritoriale și demografice, economice și militare. Germania ceda
teritorii Franţei, Belgiei, Danemarcei, Poloniei, cu 8 milioane de locuitori. Practic,
Germania pierde o septime din teritoriu și a zecea parte din populaţie. Germania era
obligată să recunoască independenţa Austriei, Cehoslovaciei și Poloniei. Tratatul de
pace a slăbit mult puterea Germaniei, transformând-o pentru câțiva ani într-un stat
de rangul doi. Însă germanii nu vor recunoaște prevederile Tratatului de la versailles,
vor contesta noile frontiere și vor acţiona pe toate căile pentru a reface Germania
Mare de dinainte de război (mai detaliat vezi la sinteze).
Noua ordine internaţională şi estul Europei. Sistemul versailles avea implicaţii
semnificative pentru această regiune a continentului. Aproape 20000 de kilometri de
noi graniţe erau trasate, vechile unităţi economice erau sparte, noi sisteme monetare
trebuie create uneori din nimic. Integrarea economică, juridică a noilor regiuni crea
dificultăţi extraordinare statelor est-europene, fie că este vorba despre o extindere a
teritoriului, fie că despre crearea unui nou stat.
Societatea Naţiunilor şi politica securităţii colective. Învățămintele războiului,
cortegiul nesfârșit al suferinţelor de tot felul și amploarea curentului pacifist au contribuit decisiv
la crearea, în cadrul Conferinţei de pace, a Societăţii Naţiunilor, pe baza
Pactului întocmit de o comisie specială, condusă de președintele Statelor Unite ale
Americii, Woodrow Wilson (mai detaliat vezi la sinteze).
Punctele slabe ale Societăţii Naţiunilor. Cauzele eșecului Societăţii Naţiunilor au
fost îndelung dezbătute, însă orice explicaţie trebuie să plece de la discrepanţa dintre
așteptările mult prea mari ale opiniei publice mondiale și capacitățile reale ale Ligii. În
același timp, aplicarea prevederilor Pactului și realizarea obiectivelor Societăţii Naţiunilor s-au
dovedit a fi o misiune dificilă din cauza nemulţumirii învinșilor, a persisten-
ţei unor situaţii conflictuale, a rămânerii în afara instituţiei, din motive diferite, a trei
mari puteri: Statele Unite ale Americii, Germania și Rusia. Aceasta a făcut ca Societatea
Naţiunilor să nu fie un organism universal, cum s-a dorit iniţial. Rusia sovietică nu a
fost admisă la Conferinţa de Pace și nu a semnat tratatele care au pus bazele noii ordini
internaţionale. Din această cauză, statul sovietic nu a recunoscut aceste tratate și această nouă
ordine, implicit Societatea Naţiunilor. Pe de altă parte, puterile învingătoare au
sprijinit forţele politice și militare antisovietice în războiul civil și au intervenit cu forţe
militare împotriva Rusiei, fără să poată reuși lichidarea regimului bolșevic. Au recurs
apoi la blocada economică, politică și diplomatică împotriva Rusiei și la sprijinirea consolidării
puterii statelor vecine acesteia.
Totodată, în august 1928 este semnat Pactul de la Paris (Pactul Briand-Kellogg),
care elimina războiul din raporturile internaţionale, toate diferendele trebuind să fie
rezolvate prin negocieri, pe cale pașnică. Societatea Naţiunilor s-a angajat prin Pact
să înfăptuiască reducerea armamentelor până la minimumul necesar menţinerii ordinii interne și
apărării frontierelor. În conformitate cu obiectivele Societăţii Naţiunilor,
pentru consolidarea păcii și înfăptuirea securităţii colective au fost create Mica Înţelegere
(Cehoslovacia, Iugoslavia și România) și Înţelegerea Balcanică (Grecia, Iugoslavia,
România și Turcia), alianţe regionale defensive.
Problema germană. Chestiunea germană nu trebuie privită în izolare, ci în legă-
tură problema rusă și cu dificultăţile economice ale Europei. Dacă Franţa va oscila în
această perioadă între o politică de fermitate și una de reconciliere faţă de Germania,
Marea Britanie se va orienta de timpuriu spre o apropiere de aceasta.
În ceea ce privește Franţa, politica sa de fermitate faţă de principalul stat înfrânt
apărea drept unica politică posibilă în condiţiile eșecului obţinerii unor garanţii de securitate
anglo-americane, în conformitate cu asigurările date de președintele american Wilson în 1919.
Politica de fermitate însemna utilizarea unor instrumente create
de Tratatul de la versailles (ocupaţia, dezarmarea, dar mai ales reparaţiile) pentru a
redresa dezechilibrul potenţial dintre o Franţă învingătoare, dar slăbită economic și
demografic, și o Germanie infantă, cu un potenţial economic și uman net superior și
eliberată în plus de ameninţarea alianţei tradiţionale franco-ruse.
Ciocnirea anglo-franceză era practic inevitabilă, de vreme ce britanicii își concepeau politica
germană în termenii reconstrucţiei economice a Republicii de la Weimar,
în timp ce partea franceză, în încercarea de a controla evoluţia Germaniei, se folosea la
fel de un instrument economic, reparaţiile.
Din nefericire, divergenţele anglo-franceze erau departe de a fi limitate la problema
germană. Dezmembrarea Imperiului otoman și crearea Turciei sub autoritatea lui Mustafa Kemal
aveau să dea naștere unor diviziuni adânci între cei doi foști aliaţi. Astfel,
conflictul greco-turc a găsit cele două mari puteri în tabere opuse, Kemal, sprijinit de
Franţa și Italia, obținând în august 1922 o victorie decisivă împotriva Greciei ce beneficia de
ajutorul Marii Britanii. În urma Tratatului de la Lausanne (1923), Turcia recupera
întreaga Anatolie, precum și teritorii europene. De asemenea, rivalitatea legată de fostele
teritorii arabe ale Imperiului Otoman a contribuit enorm la adâncirea divergenţelor. Politica
progermană a Angliei în această perioadă era văzută de o serie de factori de decizie
de la Londra ca o reîntoarcere la tradiţionala politică de sprijinire a echilibrului continental.
Astfel, Franţei, devenită principala putere a continentului, trebuia să i se opună o
contrapondere și singura capabilă să joace acest rol era fostul inamic.
Reluarea raporturilor dintre Germania şi Rusia sovietică. În plan diplomatic,
Germania va complica ecuaţia acestei prime perioade postbelice după ce, între 1922 și
1932, relaţiile dintre Germania și Rusia sovietică (ulterior URSS) au fost direcţionate
de Tratatul de la Rapallo din 16 aprilie 1922 și de Tratatul de neutralitate și neagresiune
din 24 aprilie 1926. Primul tratat stabilea procedura de reglementare a litigiilor dintre
cele două ţări, renunţarea reciprocă la despăgubirile de război, restabilirea relaţiilor
diplomatice, clauza naţiunii celei mai favorizate, colaborarea economică.
Cel de-al doilea tratat, încheiat pe o durată de cinci ani, prevedea că, în caz de atac
asupra uneia dintre părţi, cealaltă se angaja să aibă faţă de ea o atitudine pașnică. În caz
de conflict între sovietici și Polonia, sprijinul Franţei pentru aliatul polon era greu de
acordat, Germania fiind neutră. În 1931, când acest tratat a expirat, între cele două ţări
a fost încheiat un protocol de prelungire, care însă a fost ratificat abia în mai 1933.
Relaţiile franco-germane. Pacea și securitatea Europei depindeau, între altele, de
situaţia relaţiilor dintre Franţa și Germania. Deși Franţa a fost învingătoare în război,
economia sa își revenea greu, datoria externă era mare, francul se devalorizase. Salvarea
era văzută în încasarea datoriei de război din partea Germaniei. Aceasta trecea prin
dificultăţi mult mai mari, ruina economică și falimentul mărcii făcând imposibilă
plata reparaţiilor.
Problema germană şi ocuparea Ruhr-ului (1920-1923). Din cauza greutăţilor
economice, pe 12 iulie 1922 Guvernul german a înaintat aliaţilor un moratoriu de
șase luni la plata reparaţiilor, aducând drept argument starea precară a finanţelor
germane. În contextul degradării relaţiilor anglo-franceze, în decembrie 1922 Comisia
Reparaţiilor constată eșecul Germaniei în a-și respecta obligaţiile în domeniul
reparaţiilor. Pe 2 ianuarie este decisă, în ciuda opoziţiei britanice, preluarea Ruhrului cu titlu de
garanţie, iar pe 11 ianuarie 1923 trupe franco-belgiene pătrund în
zona Ruhr-ului. Franţa urmărește în acest fel să se asigure că Germania își va respecta
obligaţiile fixate la versailles, dar și să determine partea germană să adopte o politică
favorabilă intereselor franceze. Reacţia germană imediată se materializează în lansarea unei
campanii de rezistenţă pasivă a muncitorilor și funcţionarilor din Ruhr, care
riscă să paralizeze regiunea și să îi împiedice pe francezi să obţină orice beneficii de
pe urma acestei ocupaţii.
Ocuparea Ruhr-ului s-a dovedit a fi pentru Franţa un eșec strategic: a tergiversat negocierile în
speranţa obţinerii unor avantaje mai mari de pe urma haosului
ce părea să se instaleze în Germania și nu a reușit să transforme succesul din Ruhr
în avantaje diplomatice. În schimb, a reușit să se izoleze diplomatic și financiar, să
transforme imaginea Germaniei din agresor în victimă, iar Anglia și SUA au preluat
în administrare problema reparaţiilor germane.
Noua configuraţie a frontierelor europene, fondată pe principiul naţionalităţilor,
era departe de a fi perfectă. Noua ordine nu a reușit să rezolve toate pretenţiile teritoriale ale
învingătorilor, iar după încheierea tratatelor au rămas multe nelămuriri:
anumite regiuni vor fi obligate să decidă prin referendum cărei ţări vor să îi aparţină,
în timp ce unele orașe sunt declarate libere.

7. Impactul reformelor social-economice în consolidarea statului român (1918-1940)

Repere:
– Consecinţele Primului Război Mondial asupra economiei României
– Impactul Marii Uniri asupra potenţialului economic al ţării
– Refacerea economică a ţării
– Reforma agrară
– Avântul economic și criza de subproducţie
– Evoluţia principalelor ramuri ale economiei românești în perioada interbelică
Primul război mondial a produs mari distrugeri pentru ţările europene. Obiectivul principal era
refacerea economică, în special pentru ţările care au suferit cele
mai mari pierderi, printre care și România. Pe plan mondial aceste pagube erau de
aproximativ 332 miliarde lei, iar pentru România ele au fost evaluate la aproximativ
72 miliarde lei aur (de 16 ori valoarea producţiei anuale a României). Trebuie subliniate situaţia
grea a economiei României și efortul ce trebuia făcut pentru redresarea
acesteia. România a primit ceva reparaţii de război prin confiscarea unor societăţi
industriale anonime cu capital german și austro-ungar. Sumele care au fost obţinute
au fost foarte mici în raport cu ceea ce se sconta. Împrumuturile de stat au depășit pe
cele din perioada neutralităţii sau a războiului, astfel că datoria externă a României
va fi în 1921 de 15 ori mai mare decât în 1914.
Totodată, unirea din 1918 a condus la întărirea potenţialului economic al României, a creat
condiţiile necesare fructificării, la scară naţională, a bogăţiilor solului
și subsolului, a accentuat ponderea industriei în ansamblul economiei naţionale.
În această perioadă s-au conturat două concepţii de politică economică: cea ne
oliberală (politica „prin noi înșine”) și cea naţional-ţărănistă (politica „porţilor deschise”). Aceste
concepţii de politică economică aveau la bază interpretarea modului
în care trebuia să se dezvolte industria și economia în general, atitudinea faţă de capitalul străin
și încadrarea României din punct de vedere economic în diviziunea internaţională a muncii.
Politica „prin noi înșine”, promovată de burghezia financiară-
liberală, reprezentată prin PNL, doctrină fundamentată de vintilă Brătianu, urmărea
dezvoltarea economică prin forţe proprii, fără a exclude participarea capitalurilor
străine, dar le cerea o anumită participare, în special la finanţarea lucrări mari lor, la
înzestrarea cu mașini și utilaje a întreprinderilor.
Politica „porţilor deschise” era promovată de burghezia sătească, de o parte a
burgheziei din Transilvania și Banat, legată de capitalurile germane și austro-ungare.
Politica „porţilor deschise” urmărea ca, prin acordarea unor concesii capitalurilor
străine, să se obţină pieţe mai avantajoase pentru cerealele românești, dar să se câștige și niște
aliaţi în lupta cu burghezia liberală. Doctrina va fi pe deplin fundamentată
în 1926, când se va forma PNT prin fuziunea partidului Naţional Român din Transilvania cu
Partidul Ţărănesc.
Agricultura şi reforma agrară din 1921. Reforma agrară începe să fie aplicată
din 1921 și se va extinde până la 1926. Prin legea de reformă agrară s-a stabilit că
exproprierea prin răscumpărare se va exercita asupra tuturor proprietăţilor care în
zonele de deal și submontane erau de peste 100 ha, iar la șes de 150 ha. Prioritari
la împroprietărire erau: mobilizaţii, văduvele de război, ţăranii demobilizaţi, cei cu
pământ sub 5 ha și cei fără pământ. Loturile atribuite erau de două categorii: loturi de
împroprietărire de 5 ha și loturi de completare. Aceasta a fost cea mai cuprinzătoare
reformă agrară din istoria României, pentru că marea proprietate a fost expropriată
în cuantum de 66%. Prin această reformă agrară, care a micșorat considerabil marea
proprietate, s-a încurajat micul proprietar și s-a făcut un pas înainte în dezvoltarea
economică a României.
Finanţele sunt dezorganizate prin deprecierea monedei naționale și prin circula-
ţia monedelor străine. Până în 1921 s-a mers pe sistemul de bugete separate pentru
vechea Românie, Transilvania, Basarabia și Bucovina, ca să treacă la un buget unic
cu anul financiar 1921-1922. Bugetul pe 1922-1923 va fi echilibrat prin creșterea sarcinilor
impozabile. După repetate încercări de revalorizare a leului la cursul anului
1914, în 1929 s-a realizat stabilizarea monetară la un curs de 32 ori mai mic decât cel
antebelic. Leul a rămas o monedă liber-convertibilă, participând la operaţiunile de
bursă din Europa și SUA. Datoria externă a crescut de la 2,9 miliarde lei, în 1921, la
141 miliarde lei, în 1933, când s-a înregistrat și cel mai înalt nivel, scăzând apoi, în
1938, la 80 miliarde lei.
Pentru a limita specula și inflaţia s-a impus unificarea monetară. Operaţiunea
este efectuată prin Banca Naţională a României în 1920-1921, cheltuindu-se peste 7
miliarde de lei, fără a fi lichidată inflaţia. A crescut numărul băncilor.
Economia românească după 1938 a demonstrat o evoluţie pozitivă a economiei
naţionale. În 1938, industria producătoare de mijloace de producţie deţinea o pondere de circa
45%, iar cea producătoare de mijloace de consum – 54%. Ramurile
neagricole aveau o pondere de aproximativ 51% în produsul social și de 41,7% în
venitul naţional. Aceasta arată limpede că România încetase să mai fie un stat agrar,
devenind un stat agrar-industrial.
Reformele social-economice au avut un impact pozitiv pentru consolidarea statului român, acest
lucru fiind vizibil mai ales după mare criză mondială (1929-1933),
când este înregistrat un avânt economic. Aceasta nu a putut să nu influenţeze și indicele
demografic, care a cunoscut o evoluţie pozitivă. Cu un spor natural de 35 la
1 000 de locuitori, România se afla pe primul loc în Europa. Totodată, în literatura de
specialitate există și o altă părere, potrivit căreia impactul primului război mondial și
costul economic al angajamentului politic pentru Marea Unire ar explica o parte din
eșecul economic al României Mari.
Potrivit recensământului din 1930, în România se înregistrau șase orașe cu peste
100 000 de locuitori, pe primul loc aflându-se capitala ţării, București, cu 640 000 de
locuitori, urmată la mare distanţă de Chișinău, Cernăuţi, Iași, Cluj, Galaţi.

8. Societatea RASSM în anii 1924-1940: realizări, contradicţii, probleme

Repere:
– Constituirea RASSM
– Obiectivele urmărite de URSS prin crearea RASSM
– Industrializarea
– Colectivizarea și deportările
– Foametea din anii 1932-1933
– Represiunile politice
La 19 septembrie 1924 conducerea comunistă a Ucrainei Sovietice a adoptat hotă-
rârea privind necesitatea formării RASSM, indicând teritoriul și hotarele viitoarei republici.
După mai multe discuţii, la sesiunea a III-a a Comitetului Executiv Central din toată Ucraina,
care a avut loc între 8 și 12 octombrie 1924 în orașul Harkov, a fost adoptată
hotărârea Cu privire la formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești.
Punctul doi din hotărârea acestei sesiuni stabilea graniţele republicii: la nord-vest și est
au fost indicate localităţile și raioanele de frontieră ce au intrat în componenţa RASSM,
evidenţiate satele, lacurile, limanurile prin care trecea frontiera. La vest și sud-vest
frontiera Republicii Autonome Moldovenești trecea pe „graniţa de stat a URSS”. Având
în vedere că URSS nu recunoscuse unirea Basarabiei cu România, din 27 martie 1918,
aceasta însemna că în componenţa RASSM era inclusă și Basarabia, parte componentă a
României. Peste două săptămâni, la 26 octombrie, luând cuvântul în cadrul unui miting,
N. A. Skrâpnik, comisarul poporului pentru justiţie al RSS Ucrainene, a spus: „Considerăm drept
frontieră nu Nistrul, ci Prutul [...]. Lasă să ţină capitaliștii deocamdată în
mâinile lor Basarabia. Aceasta este o chestiune de fapt, și nu de drept. Dreptul e de partea
noastră. Pe harta noastră Basarabia este marcată cu o linie roșie, căci Basarabia trebuie
să devină o parte inseparabilă a RSS Ucrainene”. În felul acesta, cu mult înainte de anul
1940, la Harkov, departe de Chișinău, s-a hotărât ca Basarabia, teritoriu situat între Prut,
Dunăre, Marea Neagră și Nistru, având o suprafaţă de 44,5 mii kilometri pătraţi, să fie
inclusă în componenţa RSS Ucrainene. La sfărșitul anului 1924, republica autonomă
cuprindea 12 raioane cu 393 de localităţi, în care locuiau 516.751 de oameni. Capitala
RASSM a fost, la început, localitatea Balta, apoi, din 1929, orașul Tiraspol.
Pe parcursul a 16 ani de existență, RASSM a obţinut succese în dezvoltarea
economică, fiind construite noi întreprinderi industriale. O piedică în dezvoltarea industriei era
lipsa cadrelor calificate, însă pentru pregătirea acestora au fost
deschise școli profesionale cu predare în limba rusă, ceea ce se răsfrângea negativ
asupra populaţiei locale.
Spre mijlocul anilor ’20, ca rezultat al noii politici economice, în agricultura din
stânga Nistrului se observă primele semne de ameliorare. Dar numai după câţiva ani
de la introducerea acestui sistem, conducerea bolșevică va renunţa la el. Ca urmare,
în 1927 începe criza colectărilor de cereale. Astfel, în primăvara lui 1931 cota gospodăriilor
colectivizate atingea 45 %. După încheierea campaniei de colectivizare,
ţăranii încep să părăsească colhozurile.
Politica de deschiaburire și de lichidare a ţăranilor înstăriţi a luat proporţii în
toamna anului 1931 – primăvara anului 1932. Aproximativ 3200 de gospodării
ţărănești au fost declarate chiaburești, iar conform legislaţiei sovietice membrii
acestor familii erau deportaţi. Totodată, ţăranul era silit să dea statului nu numai
surplusul de producţie agricolă, dar chiar și strictul necesar pentru nevoile familiei.
Conform estimărilor unor cercetători, în anii 1932-1933 în RASSM au murit din
cauza foametei peste 20 mii de oameni. Politica economică a regimului bolșevic,
deportările și represiunile împotriva ţăranilor au determinat refugierea populaţiei din stânga
Nistrului în România. Apogeul a fost înregistrat la începutul anului
1932, când timp de trei luni au trecut Nistrul 1300 familii. Pentru a opri exodul raioanelor din
stânga Nistrului, autorităţile bolșevice au recurs la întărirea hotarului
sovietic pe Nistru, iar fugarii erau supuși tirului de mitraliere. Numai în noaptea de
23 februarie 1932 în timpul trecerii Nistrului lângă satul Olănești au fost masacraţi
40 de fugari, iar la 24 februarie lângă Tighina – încă peste 100 de fugari. Acest crud
măcel a fost discutat în parlamentul român, iar refugiaţii transnistreni au înaintat
un protest Ligii Naţiunilor.
Sistemul totalitar a avut o influenţă nefastă asupra culturii din RASSM, deoarece au fost distruse
biserici și mănăstiri, au fost arse cărţi bisericești și nimicite
icoane etc.
În pofida restricţiilor staliniste, la Tiraspol, Balta au fost deschise noi instituţii
de învăţământ. În 1938, sub pretextul că grafia latină nu este cunoscută majorităţii
populației și contribuie la românizarea „limbii moldovenești”, ea a fost interzisă și
scoasă din uz. Astfel, s-a trecut la alfabetul chirilic, fapt ce a jucat un rol negativ
în dezvoltarea limbii și a culturii. Represiile staliniste nu au ocolit nici Transnistria,
soldându-se cu deportarea scriitorilor, oamenilor de știinţă, pedagogilor învinuiţi de
„trădare a poporului” și „colaborare cu imperialiștii români”.
Instaurarea regimului totalitar în teritoriile din stânga Nistrului și formarea
RASSM în calitate de republică autonomă în componenţa RSS Ucrainene au avut
consecinţe grave asupra societăţii din regiune, populaţia fiind supusă represiunilor,
deportărilor, iar prin colectările de cereale și alte bunuri a suportat consecinţele unei
foamete îngrozitoare. Noua entitate statală având rolul de factor politico-propagandistic în
politica externă sovietică, locuitorilor din regiune li s-a impus, prin propagandă agresivă, o nouă
identitate naţională – cea moldovenească, susținându-se că este o naţiune diferită de cea română.
9. Relațiile sovieto-române în perioada interbelică: etape, realizări şi
probleme
Repere:
– Atitudinea Rusiei Sovietice apoi a URSS faţă de Unirea Basarabiei cu România
– Primele negocieri de colaborare româno-sovietică. Conferinţa de la Viena – un eșec bine
pregătit
– Etapele relaţiilor româno-sovietice
– Parafarea Acordului de asistenţă mutuală
– Înrăutăţirea relaţiilor Româno-sovietice și Anexarea Basarabiei
Raporturile româno-sovietice, fuseseră rupte în ianuarie 1918, din iniţiativa părţii
sovietice. Dar, în ciuda a numeroaselor presiuni venite din partea puterilor occidentale,
România nu a participat la intervenţii militare împotriva statului sovietic. În 1920-1924
s-au iniţiat unele contacte pentru normalizarea relaţiilor. În martie 1924 s-a organizat o
conferinţă la viena, care a eșuat însă din cauza faptului că Uniunea Sovietică a refuzat
recunoașterea actului unirii Basarabiei.
La puţin timp după eșuarea Conferinţei de la viena, în ziua de 29 iulie 1924, Biroul Politic al
Partidului Comunist a hotărât crearea RASSM în cadrul Republicii Sovietice Socialiste
Ucrainești. Principalul obiectiv urmărit prin crearea RASSM era reocuparea Basarabiei.
Un moment important l-a reprezentat Pactul de la Paris (Briand-Kellog) din 27
august 1928, primul tratat internaţional prin care România și URSS renunţau la război
pentru rezolvarea diferendelor și se angajau să rezolve orice conflict pe cale pașnică.
Guvernul român a aderat la acest pact, după care a semnat protocolul de la Moscova,
din februarie 1929.
La 3 iulie 1933, România a semnat, la Londra, Convenţia de definire a agresiunii
şi a teritoriului, la elaborarea căreia a contribuit din plin și Nicolae Titulescu. Aceste
documente constituiau o recunoaștere de către Uniunea Sovietică a graniţei comune cu
România, așa cum exista ea în acea vreme.
Negocierile dintre N. Titulescu și Maksim Litvinov au condus la stabilirea relaţiilor
diplomatice între România şi URSS, în ziua de 9 iunie 1934. Ulterior a fost perfectat
un protocol pentru încheierea unui pact de asistenţă mutuală la 21iulie 1936.
Pe de altă parte, la 13 aprilie 1939, guvernele de la Londra și Paris făceau cunoscut
că au decis să garanteze integritatea teritorială a României și Greciei. Tot în acest timp,
România a încercat să obţină o ameliorare a relaţiilor cu Uniunea Sovietică. La 8 mai
1939, ministrul de externe român, Grigore Gafencu, a avut o discuţie la București cu
Potemkin, adjunctul comisarului poporului pentru afacerile externe, în cadrul căreia
și-a exprimat dorinţa îmbunătăţirii relaţiilor dintre România și Uniunea Sovietică. La
11 august 1939, Carol al II-lea a purtat tratative cu Ismet Inönü, președintele Turciei,
solicitând ca guvernul turc să mijlocească o apropiere româno-sovietică, mergându-se
până la încheierea unui pact de neagresiune între cele două ţări.
În seara zilei de 26 iunie 1940, guvernul sovietic a adresat guvernului român o notă
ultimativă prin care-i cerea să „înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia” și
partea de nord a Bucovinei. La Consiliul de Coroană, convocat la 27 iunie 1940, 11 participanţi
s-au declarat împotrivă, 4 – pentru discuţii cu partea sovietică și 13 – pentru
cedare. Printr-o notă ultimativă din noaptea de 27 iunie 1940, guvernul URSS a insistat
pentru „restituirea” celor două regiuni. Întrunit din nou, Consiliul de Coroană a decis
să accepte ultimatumul. La 3 iulie 1940, trupele sovietice s-au instalat pe noile graniţe.
10. Pactul Molotov-Ribbentrop – consecinţele lui pentru Basarabia
Repere:
– Obiectivele urmărite de URSS și Germania prin semnarea Pactului de neagresiune.
– Relaţiile germano-sovietice și delimitarea sferelor de influenţă
– Încheierea Pactului Molotov-Ribbentrop
– Prevederile Protocolului Adiţional Secret și impactul lor.
– Raptul Basarabiei și consecințele lui asupra băștinașilor
Colaborarea Uniunii Sovietice cu Germania nazistă, în anul 1939, a avut drept rezultat acordul
mutual prin care cele două părţi delimitau „sferele de interese” în zona
Europei de Est – la 23 august 1939, la Moscova, miniștrii de externe ai celor două ţări au
semnat Pactul de neagresiune între Germania și URSS și Protocolul adiţional secret.
vizita fulger a lui Ribbentrop din 23 august 1939 s-a încheiat cu semnarea Pactului
de neagresiune, care era valabil 10 ani, iar în cazul în care nu era denunțat cu un an
înainte, se prelungea pe încă 5 ani, și semnarea protocolului adițional secret privind
delimitarea zonelor de influenţă ale celor două ţări. Acesta prevedea că: 1. În cazul unei
schimbări teritorial-politice în teritoriile ţărilor baltice, granița de nord a Lituaniei formează
granița sferelor de interes ale Germaniei și URSS. În legătură cu aceasta, ambele
parți recunosc interesul Lituaniei pentru regiunea Wilna; 2. În cazul unei schimbări
teritorial-politice în teritoriile care aparţin statului polonez, sferele de interese ale Germaniei și
URSS vor fi delimitate de linia râurilor Narew, vistula și San. Privitor la această problemă,
ambele părţi sunt interesate în menținerea unui stat polonez independent;
3. În privința sud-estului Europei, partea sovietică subliniază interesul pentru Basarabia. Partea
germană declară totalul dezinteres pentru aceste regiuni; 4. Acest protocol
va fi ținut de ambele părți strict secret.
Deoarece campania în vest se apropia de sfârșit fără rezultatele scontate, Stalin începe să pună în
aplicare articolele protocolului secret.
La 26 iunie, ora 22.00, v. M. Molotov l-a invitat la Kremlin pe ministrul român la
Moscova, Gheorghe Davidescu, și i-a remis nota ultimativă, prin care cerea României
să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei, afirmând că România profitase de slăbiciunea
militară a Rusiei, în 1918, acaparând o parte din teritoriul ei, Basarabia, „călcând astfel
unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal de ucraineni, cu Republica Sovietică
Ucraineană”. În continuare, în notă se menţiona că „acum, când slăbiciunea militară a
URSS e de domeniul trecutului... Uniunea Sovietică consideră necesar și oportun ca, în
interesul restabilirii dreptăţii, să pășească, împreună cu România, la rezolvarea imediată
a chestiunii retrocedării Basarabiei Uniunii Sovietice... Guvernul sovietic consideră că
problema retrocedării Basarabiei este legată în mod organic de problema transmiterii că-
tre URSS a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţie este legată, în marea sa majoritate,
de Ucraina Sovietică atât prin comunitatea sorţii istorice,cât și prin comunitate de limbă
și componenţă naţională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just, cu cât transmiterea părţii
de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, de fapt, numai într-o măsură neînsemnată,
un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi, pricinuite URSS și populaţiei
Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia”.
După semnarea Pactului sovieto-german de neagresiune și a Protocolului adiţional
secret, atitudinea URSS faţă de România s-a transformat într-o ostilitate calculată și
mereu crescândă. În primele luni ale anului 1940, presa sovietică începea o campanie
antiromână intensă pe tema Basarabiei.
Așadar, la sfârșitul zilei de 26 iunie 1940, înţelegerea dintre URSS și Germania nazistă privitoare
la răpirea Basarabiei și Bucovinei era încheiată. Urmau să intre în acţiune forţele și mijloacele de
realizare a planului de cotropire. Încheind pregătirile militare
și consultând Berlinul, Guvernul sovietic a prezentat Guvernului României două note
ultimative, la 26 și 27 iunie 1940, prin care guvernul roman accepta revendicările URSS,
urmând ca teritoriile menționate să fie evacuate în decurs de patru zile. Astfel, România
pierdea un teritoriu de 50.762 km² cu o populație de 3.915.000 locuitori.
Pactul a fost un act nelegitim, iar anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, nordului
Bucovinei și ţinutului Herţa a generat consecinţe dramatice pentru întreg
poporul român, îndeosebi pentru populaţia din teritoriile menţionate. Raptul Basarabiei a fost
urmat de transformări radicale în toate sferele vieţii. Are loc instaurarea
puterii partidului unic – bolșevic; lichidarea proprietăţii private, însoţită de etatizarea
economiei; utilizarea terorii, manifestată prin violenţă și teroare în masă, folosirea unui
amplu mecanism de deznaţionalizare etc.

11. Formarea RSSM – evenimente şi consecinţe

Repere:
– Consecinţele politice ale raptului Basarabiei
– Constituirea RSS Moldovenești
– Organizarea politico-administrativă a RSSM
– Anexarea Sudului și Nordului Basarabiei la Ucraina Sovietică
– Impactul constituirii RSSM asupra populaţiei
În urma operaţiunii militare din 28 iunie – 3 iulie 1940 și a anexării Basarabiei la
Uniunea Sovietică, împuternicirile Comitetului Regional Moldovenesc al PC(b)U, ale
Sovietului Suprem și SCP din RASSM au fost extinse și asupra teritoriului dintre Prut și
Nistru. De facto, întreaga Basarabie a fost inclusă în componenţa RASSM, prin urmare
și în RSS Ucraineană. Prezidiul Sovietului Suprem al RSSU a aprobat, la 4 iulie 1940,
componenţa comitetelor executive judeţene din Basarabia. În aceste condiţii a fost pregătită
chestiunea cu privire la formarea RSS Moldovenești și trecerea judeţelor Hotin,
Akkerman și Ismail în componenţa RSS Ucrainene.
În procesul de pregătire și proclamare a formării RSS Moldovenești se conturează
două etape. Prima etapă durează de la 3 iulie până la 10 iulie 1940, când statutul teritoriului
Basarabiei era incert.
A doua etapă începe din 10 iulie 1940, când gazeta „Pravda” a publicat propunerea
făcută de Consiliul Comisarilor Poporului al RASSM și comitetul regional moldove
nesc de partid al PC(b)U privind „reunirea populaţiei moldovenești a Basarabiei cu
populaţia moldovenească a Republicii Autonome Moldovenești și formarea RSS Moldovenești”.
Conducerea RASSM pleda pentru „reunirea populaţiei moldovenești” de pe ambele maluri ale
Nistrului și nu mai insista asupra necesităţii unirii Basarabiei cu Republica
Autonomă Moldovenească, ca unităţi teritoriale, așa cum preconizau sovieticii în anii
1924-1940.
La 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea „Cu privire la formarea Republicii
Sovietice Socialiste Moldovenești”, în care se spunea: „venind în
întâmpinarea oamenilor muncii din Basarabia, a oamenilor muncii din Republica
Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească privind reunirea populaţiei moldovenești din
Basarabia cu populaţia moldovenească din RASS Moldovenească și călăuzindu-se de principiul
dezvoltării libere a naţionalităţilor, Sovietului Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice
Socialiste hotărăște: A forma Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească unională.
În componenţa Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești unionale se includ
orașele Tiraspol și Grigoriopol, raioanele Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia și Tiraspol ale
Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, orașul Chișinău și
judeţele Bălţi, Bender, Chișinău, Cahul, Orhei și Soroca ale Basarabiei...”.
Republica Sovietică Moldovenească unională a fost formată în graniţele proiectate de
Kiev, dintr-o parte mai mare a Basarabiei și una mai mică a RASSM. Conform Constitu-
ţiei RASS Moldovenești, teritoriul ei nu putea fi modificat fără consimţământul acesteia.
Cum însă un referendum oficial organizat nu avuse loc și nu exista o hotărâre prealabilă
a Sovietului Suprem al acestei republici, dezmembrarea ei teritorială a fost ilegală.
Așadar, dezmembrarea atât RASS Moldovenești, cât și a Basarabiei, la 2 august
1940, a fost un act ilegal; a fost, de fapt, un dictat al Moscovei în baza propunerilor
făcute de Kiev.
Moscova a considerat mai oportun pentru ea să dezmembreze această regiune,
aproape similar împărţirii ei de către turci în așa-numitele raiale în perioada suzeranităţii
triseculare asupra principatelor române. La fel, ca în timpul supremaţiei turcești,
judeţul nordic Hotin și cele sudice Akkerman și Ismail au fost rupte de restul Basarabiei.
Diplomaţia sovietică a hotărât că în acest fel va fi mai ușor ca Rusia să păstreze (sau
să încerce să reţină în componenţa sa) importantele raioane strategice ale Basarabiei,
inclusiv ieșirea la gurile Dunării, chiar și în cazul în care, cine știe când, rușii vor fi siliţi,
din cine știe ce motive sau considerente, să accepte unele cedări teritoriale în această
zonă. În acest context, trebuie reliefat faptul că prin amputarea judeţelor de sud ale Basarabiei și
încorporarea lor în componenţa Ucrainei, RSS Moldovenească a fost lipsită
de ieșire largă la Dunăre și la limanul fluviului Nistru, adică s-a urmărit scopul de a o
înlătura de la Marea Neagră.
La 7 august 1940, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS au fost formate regiunile
Cernăuţi și Akkerman în componenţa RSS Ucrainene. În felul acesta,
judeţul Hotin a intrat în componenţa regiunii Cernăuţi, iar judeţele Akkerman și Ismail
– în regiunea Akkerman din Ucraina.
În consecinţă, RSSM i-au fost restituite, din regiunea Akkerman, raionul volontirovca, o parte
din raioanele Olănești și vulcănești, iar din componenţa regiunii Cernăuţi,
raioanele Edineţ, Briceni, Lipcani și o parte din raionul Ocniţa. Toate celelalte teritorii
ale fostelor judeţe Hotin, Akkerman și Ismail din Basarabia au rămas în componenţa
RSS Ucrainene.
La 5 septembrie 1940, la Moscova a avut loc semnarea înţelegerii dintre URSS și
Germania cu privire la evacuarea persoanelor de origine germană de pe teritoriul Ba
sarabiei și Bucovinei de Nord pe teritoriul Germaniei. Majoritatea nemţilor au părăsit
Basarabia și au trecut pe teritoriul Germaniei.
În judeţele Akkerman și Ismail, în urma strămutării coloniștilor germani, a rămas
circa o jumătate de milion de hectare de terenuri libere. Ar fi fost logic ca aceste terenuri libere
să fie populate cu ţăranii cu puţin pământ din alte judeţe ale Basarabiei, în
primul rând din cele de nord, fapt ce ar fi fost nu numai echitabil, dar și justificat din
punct de vedere istoric și economic.
Tendinţa organelor bolșevice și sovietice staliniste de a include pământurile basarabene în
componenţa Ucrainei se observă cel puţin din 1924. Acest lucru devine evident urmărind
evoluţia articolelor respective din diferite variante ale Constituţiei RSS
Ucrainene până la 1940. În anul 1940, an fatal pentru Basarabia, folosind „argumentul”
cum că Basarabia era populată în majoritate de ucraineni, la Moscova, fără participarea
împuterniciţilor poporului din spaţiul Prut-Nistru, prin urmare în mod abuziv, trei
judeţe au fost incluse în componenţa Ucrainei. În același an au fost luate măsuri de
amploare în scopul populării acestor pământuri de către ucraineni. La comanda Moscovei, circa
10 mii de familii din satele ucrainene au fost ridicate de pe locurile natale și
strămutate pe pământurile dintre Prut și Nistru. Mai târziu, în anii 1941, 1946 și 1949,
din satele Basarabiei vor fi deportate mii de familii. În consecinţă, în Basarabia vor fi
obţinute schimbări demografice în direcţia trasată de Moscova.
12. Bilanțul celui de-al Doilea Război Mondial – consecinţe şi impact în
istoria contemporană
Repere:
– Pierderile umane și materiale ale celui de Al Doilea Război Mondial
– Impactul social economic al consecinţelor războiului
– Conferinţa de Pace de la Paris și semnarea Tratatelor de Pace
– Prezenţa Armatei Roșii pe teritoriul statelor Europei de Est și instaurarea regimurilor
comuniste
– Separarea lumii în două tabere opuse
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial Europa era devastată și ruinată. Printre învingători
se află două state ce vor dicta de pe poziţii de forţă redesenarea hărţii
politice a Europei și vor impune regulile pentru organizarea păcii: Uniunea Sovietică și
Statele Unite ale Americii.
Pierderile provocate de război nu se cunosc cu exactitate. Numărul total de mor-
ţi este estimat la 55-60 de milioane, de cinci ori mai mult decât în primul război
mondial. Cifrele sunt teribile dacă le raportăm, chiar aproximativ, la populaţia fiecărei ţări:
Polonia a pierdut aproape 20% din populaţia sa, URSS – 11%, Germania
– 6%, Japonia – 4%, Franţa – 2% etc. La aceste pierderi se adaugă și cele indirecte,
determinate de diminuarea nașterilor, creșterea ratei mortalităţii din cauza insuficienţei
alimentare și deteriorării infrastructurii de asistenţă medicală. Acesta a fost un război cu
adevărat global, deoarece la el au participat, într-un fel sau altul, toate
ţările lumii, cu excepţia a opt state neutre.
Nu în ultimul rând, dimensiunea tragică a războiului mondial din 1939-1945 ne
este dezvăluită de transferurile forţate de populaţie. Se estimează că în această perioadă
peste 30 milioane de oameni au fost obligaţi să părăsească zonele de rezidenţă din cauza
operaţiunilor militare și concentrărilor forţate.
În ceea ce privește pierderile materiale, statisticile estimative și incomplete sunt
copleșitoare. Confruntarile armate, bombardamentele, sabotajele sau tehnicile de
tip „pământ pârjolit” au produs devastări cumplite. Uniunea Sovietică pierde peste
6 milioane de case, 80.000 de localităţi, 100.000 de colhozuri, Polonia – peste 80%
din echipamentele industriale și mijloacele de transport, Iugoslavia – peste 60%
din potenţialul agricol, Franţa – 1/10 din case, Germania – aproape 50% din inventarul imobiliar.
Se estimează că al Doilea Război Mondial a costat peste 2.000 de miliarde de dolari. Finanţarea
războiului s-a făcut prin sistemul de impozite, împrumuturi externe și
interne sau jaf din teritoriile ocupate. Statele beligerante au fost obligate să intervină
în sistemul financiar intern reglementând preţurile, fixând valoarea monedei, blocând
salariile și raţionalizând consumul. Consecinţele au fost dezastruoase. Preţurile au crescut
exploziv (între 30% – Germania și 250% –Italia), datoria publică s-a mărit (de trei
ori în Marea Britanie, de zece ori în Germania), această situaţie complicând enorm
reconstrucţia postbelică.
În consecinţă, al Doilea Război Mondial a produs scăderea nivelului de trai și pră-
bușirea producţiei industriale, inflaţie și penurie mai ales în Europa. Mai mult decât
atât, la sfârșitul conflictului s-a înregistrat o mutaţie socială importantă, clasa marilor
proprietari, a magnaţilor industriali și a comandanţilor militari dispărând practic din
ierarhia socială europeană.
Lucrurile par a fi mai bune în SUA, unde războiul nu numai că a contribuit
enorm la creșterea prestigiului politic și moral, ca model al democraţiei și stâlp al
civilizaţiei occidentale, dar și a determinat un avânt fără precedent al economiei
americane, așa încât în 1945 ele produceau jumătate din întreaga producţie industrială a lumii.
Cel de-al Doilea Război Mondial a distrus vechiul sistem de relaţii dintre state, punând bazele
unui nou sistem. Între altele, el pune începutul lichidării sistemului colonial și al dispariţiei
vechilor imperii, astfel războiul a contribuit foarte mult la globalizarea
politicii mondiale.
Pacea a fost obiectul unor negocieri încă înainte de terminarea războiului. O serie
de principii privind viitoarea organizare a lumii au fost înscrise în documente importante,
precum Carta Atlanticului (1941), Declaraţia Naţiunilor Unite (1 ianuarie 1942),
declaraţiile conferinţelor de la Moscova (octombrie 1943) și Teheran (noiembrie 1943),
Dumbarton Oaks (1944), Ialta (februarie 1945), Potsdam (iulie-august 1945). În vederea evitării
confruntării militare, păstrării păcii și securităţii a fost creată Organizaţia
Naţiunilor Unite (1945), care va încerca să se implice mai activ în relaţiile internaţionale decât
Societatea Naţiunilor în perioada interbelică.
Conferinţa de pace s-a desfăşurat la Paris între 29 iulie şi – 15 octombrie
1946 și avea scopul de a discuta și de a definitiva proiectele tratatelor de pace dintre puterile
învingătoare și sateliţii Germaniei, respectiv Italia, Finlanda, Bulgaria,
România și Ungaria.
La Conferinţă au participat delegaţiile a 32 de state. La fel ca și în 1919-1920, rolul
conducător a revenit marilor puteri: Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Uniunea Sovietică și
China. Tratatele de pace dintre puterile aliate și asociate și „sateliţii” Germaniei naziste au fost
semnate la 10 februarie 1947. Clauzele teritoriale au fost în centrul atenţiei, prilejuind dezbateri
și confruntări. Ele prevedeau modificări ale frontierei în
favoarea Franţei din contul Italiei; Grecia primea Dedocanezul; orașul Trieste era declarat oraș
liber; Bulgaria păstra Cadrilaterul; Finlanda ceda Uniunii Sovietice localitatea
Petsamo; Ungaria era readusă la graniţele din 1938. În privinţa României era legalizată pierderea
Basarabiei și Nordului Bucovinei, dar era recunoscut dreptul său asupra
nord-vestului Transilvaniei.
Clauzele militare stipulau retragerea trupelor militare din Europa în termen de nouă
luni, cu excepţia celor sovietice din România și Ungaria. Tratatul de pace cu România
recunoștea participarea activă la coaliţia antihitleristă, dar nu-i recunoștea statutul de
ţară cobeligerantă, care însă i-a fost recunoscut Italiei.
victoria împotriva nazismului a însemnat și victoria URSS asupra armatelor germane de pe
teritoriul Europei Centrale și de Est. Prezenţa Armatei roșii în Europa Centrală și de Est a
determinat venirea la putere a guvernelor de stânga sau în care aveau
o influenţă mare partidele comuniste. Acest lucru a fost determinat și de imaginea de
salvator al Europei a Armatei Roșii și URSS, ceea ce a făcut ca partidele comuniste să
fie populare în rândul alegătorilor. Spre anul 1947, în Bulgaria, România, Cehoslovacia,
Polonia, Ungaria veniseră la putere guverne cu majoritate comunistă. În 1947-1948 în
toate aceste ţări au fost instaurate regimuri comuniste, iar statele au fost proclamate republici
populare. Împărţirea Germaniei în zone de ocupaţia a determinat direct instaurarea în zona de
ocupaţie sovietică a regimului politic după modelul sovietic. victoria
asupra nazismului a făcut posibilă ca partidul comunist din Iugoslavia, care organizase
lupta de partizani, în frunte cu Tito, să preia puterea în stat.
Extinderea regimurilor comuniste în Europa de Est, creșterea influenţei URSS în
lume și propaganda revoluţiei proletare în toată lumea au provocat tensionarea relaţiilor
internaţionale, polarizarea statelor lumii în jurul a două supraputeri – SUA și URSS,
concurenţă în toate domeniile, în plan economic, politic, militar etc., stare de încordare, numită și
război rece. Deși au avut loc conflicte armate, ele au fost limitate ca forţe,
întindere și consecinţe, cele două superputeri evitând să le transforme într-un „război
cald”, cu consecinţe greu de imaginat.
A doua jumătate a secolului al XX-lea a fost marcată de consecinţele social-economice,
demografice și politice ale celui de-al Doilea Război Mondial. Pierderile
umane și materiale au determinat procese demografice și sociale specifice urmă-
rilor dezastruoase ale războaielor. Schimbările în configuraţia Marilor Puteri au
produs un declin substanţial al continentului european în sens economic, politic,
social, spiritual și cultural. În ceea ce privește relaţiile internaţionale, SUA și URSS,
NATO și OTv vor disputa supremaţia mondială, ceea ce va avea urmări și asupra
vieţii social-economice din ţările lumii, va determina cursa înarmărilor, va genera
evenimente specifice.

13. „Miracolul economic” al statelor dezvoltate – realizări şi consecinţe

pentru societate. Exemplul Japoniei
Repere:
– Economia Japoniei după cel de-al Doilea Război Mondial
– Ajutorul SUA acordat Japoniei
– Factorii politici, culturali, sociali ai progresului economic nipon
– Indicii creșterii economiei Japoniei
– Politica de promovare a guvernului în economia Japoniei
– Rolul știinţei, tehnologiilor și educaţiei în creșterea economică
Japonia este a treia putere economică ca mărime după SUA și China; ea ocupă primul loc în
lume în ceea ce privește producţia de oţel, industria de construcţie a navelor
oceanice și a autoturismelor și locul doi în industria de prelucrare a petrolului.
Starea generală a economiei japoneze după război era critică. Orașele japoneze
au fost distruse în proporții dezastruoase (Hiroshima și Nagasachi – 100%, Nagoya – 75%,
Osaka – 70%, Tokyo – 60%). Infrastructura de comunicații era aproape impracticabilă. Industria,
concentrată în marile centre urbane, fusese distrusă
aproape în întregime de bombardamente, iar agricultura, care depindea foarte mult
de îngrășămintele chimice furnizate de ramura chimică, a fost serios afectată și incapabilă de a
hrăni afluxul de peste 7 milioane de japonezi ce veneau dinspre teritoriile
pierdute în urma capitulării.
Aflată sub monitorizare americană, Japonia depindea întrutotul de hotărârile luate
la Washingtown, iar decizia de a numi un guvernator american, în figura legendarului
general Mac Arthur, a fost mai mult decât benefică. Din punct de vedere economic, au
fost desființate toate structurile vechi de genul zaibatsui, organizate după criterii militare. Aceste
concerne uriașe, deosebit de puternice, începuseră să amenințe pozițiile firmelor americane încă
din perioada interbelică, zaibats-uri precum Mitsui, Mitsubishi,
Yasuda, Sumimoto ocupând poziții importante în ramurile comerțului internațional.
Reforma industriei japoneze a fost un bun prilej de a sparge aceste monopoluri într-o
multitudine de firme mici, ce nu mai puteau pune probleme concurenței americane.
Începând cu suspendarea plății despăgubirilor de război ca prim pas, SUA își
concentrează atenția asupra dezvoltării economice a Japoniei. Acum se pun bazele
viitorului „miracol” japonez, economia orientându-se spre sectorul industrial și al
serviciilor (ca procente în totalul producției, agricultura ocupă – 17,5%, industria
– 25,5%, iar sectorul serviciilor – 57,3%). Cu o populație numeroasă (87 milioane
în 1953) și disciplinată, Japonia se angajează într-un efort de durată, conștientizând
că singura cale de a deveni o mare putere este cea economică. Situația economică a
crescut cu 12% pe an din 1950 pînă în 1952. În 1952, Japonia și-a recâștigat suveranitatea și
ocupația Statelor Unite a luat sfârșit.
Produsul intern brut al Japoniei a crescut cu 9% anual după război de la
reconstrucțiile din anul 1955, pînă la criza de ulei din 1973, când prețurile
internaționale la ulei au crescut surprinzător. În timp ce țările creșteau, de obicei,
destul de rapid în timpul scăderii industriei, Japonia nu acționa la fel. În anii de cea
mai mare creștere economică, din 1965 pînă în 1970, produsul intern brut al Japoniei a crescut cu
12% pe an.
În 1973, economia Japoniei, fiind de 5 ori mai mare decât în anul 1955, a devenit
a treia din lume. Oamenii au început să vorbească despre „miracolul japonez”. Locul exporturilor
jucăriilor și a hainelor ieftine l-a ocupat oțelul, navele, mașinile și
televizoarele de înaltă calitate.
Noua tehnologie și educație a crescut substanțial. Japonia a investit mult în tehnologia importată
în 1950 și în numeroase industrii. Firmele japoneze au fost primele care s-au adaptat și care au
comercializat tehnologii din alte țări. Însuși acest
proces de industrializare a accelerat cresterea economică, deoarece mulți producă-
tori și-au redirecționat activitatea de la producția de textile la industrii moderne,
bucurându-se de o tehnologie dezvoltată și de o economie în creștere.
Măsurile guvernamentale au ajutat la creșterea economică și la sporirea
investițiilor, la amortizarea noilor tehnologii și la schimbarea industriilor moderne
și a exporturilor de înaltă calitate. Pentru a putea proteja industriile, guvernul a
impus o taxă specială și a îndrumat bancile să acorde interes scăzut împrumuturilor
pentru sectoarele aflate în atenția lor.
Cooperarea guvern-industrie, însoțită de o muncă asiduă, guvernată de înalta
tehnologie, a facut ca Japonia să ajungă, în scurt timp, a doua putere din lume, pe
plan tehnologic, după Statele Unite și China.
Începând cu anul 1980, Japonia a încetat să-și mai protejeze industriile interne de competiția cu
importurile străine. Guvernul a început să-și reducă, în anul
1960, tratativele de restricție, la fel ca și normele de lucru și tarifele (taxele pentru
import), cele mai multe fiind eliminate la sfârșitul anului 1970. Japonia importa
puține produse industriale care să ar fi putut intra în competiție cu propriile mărfuri. Industriile
japoneze care erau în exces (cele care produceau mai mult decât se
vindea) au format asociații pentru a putea controla producția, au deschis magazine
de desfacere, au crescut prețurile și uneori chiar au găsit de cuviință să blocheze
importurile prin metode ascunse.
Tensiunile asupra comerțului din anul ’80 au dat naștere unor serii de negocieri
între Japonia și partenerii săi de afaceri, în principal cei din Statele Unite. La sfârșitul
anului 1980, Japonia a început să importe mai mult, iar la sfârșitul anului 1990,
discuțiile aprinse despre comerțul japonez au dispărut.
În ceea ce priveste băncile, guvernul joacă un rol important în gestionarea
activității acestora. În anul 1996, o pătrime din toate bunurile bancare, care se aflau
în case de economii, erau controlate de acesta. În 2000-2003, guvernul a încercat
revenirea creșterii economice dar nu a avut succes, fiind împiedicat de economiile
Statelor Unite, Europei și Asiei.
Pe bună dreptate, putem afirma că „miracolul economic” japonez se datorează
exporturilor de bunuri de cea mai bună calitate, realizate cu ultimele tehnologii din
domeniu. Japonia este recunoscută pentru producția de automobile, componente și
sisteme electronice performante ce se ridica la cele mai inalte standarte mondiale. Unul
dintre motto-urile japoneze este: „Puțin, dar bun”, ceea ce explică lucrul bine facut.

15. Sfârşitul „războiului rece”: evenimente şi condiţie pentru formarea

unei lumi multipolare
Repere:
– Esenţa războiului rece
– Premisele confruntării Est-Vest
– Manifestările confruntării în plan politic, militar, economic
– Planul Marshall și CAER
– NATO și OTV
– M.Gorbaciov și „noua mentalitate politică”
– Sfârșitul „războiului rece”
Atunci când un conflict între marile puteri se încheie, într-un grad mai mare ori
mai mic printr-un compromis, de regulă, el este urmat de o altă confruntare. Așa
s-a întâmplat și la sfărșitul celui de-al Doilea Război Mondial, care a avut, drept cea
mai remarcabilă consecinţă a sa, războiul rece. Este un termen pentru a caracteriza
o stare paradoxală a relaţiilor internaţionale din a doua jumătate a secolului al XXlea, respectiv
cei 45 de ani în care omenirea s-a aflat „între o pace ratată și un război
nedeclarat”.
Disputa dintre est și vest, dintre URSS și SUA a înregistrat, în cele patru decenii de
război rece, perioade de maximă încordare și perioade de destindere. În permanenţă
însă, cele două superputeri au desfășurat cursa înarmărilor, arsenalul lor militar fiind
înzestrat cu cele mai sofisticate arme nucleare, capabile să distrugă orice formă de viaţă
pe Pământ.
Costurile înarmării au atins cote uriașe, reprezentând 5% din produsul naţional
brut al SUA și între 12 și 15% din cel al URSS. Efectiv, în anii 1970 și 1980 cheltuielile
militare au sporit cu 60%, ajungând la 500 miliarde de dolari. Acest fapt a avut repercusiuni
grave asupra economiei sovietice, care era mult în urma celei americane.
Războiul rece s-a încheiat prin dispariţia unuia dintre cele două centre de putere, și
anume a Uniunii Sovietice și a blocului est-european.
Numirea lui M.S.Gorbaciov în fruntea PCUS, în aprilie 1985, a condus la schimbarea
concepţiilor sovietice referitoare la tratarea problemelor internaţionale: tezele
fundamentale ale noii mentalităţi au fost puse la baza politicii sovietice externe. Astfel
s-a produs o cotitură spre o nouă reprezentare a relaţiilor internaţionale. Conștientă de
pericolul pe care îl comporta cursa înarmărilor nucleare, conducerea gorbaciovistă a
înaintat un program concret de lichidare a armelor nucleare.
Un loc aparte îl ocupă în acest sens distrugerea Zidului Berlinului, ridicat în august
1961, în timpul războiului rece, fiind un simbol al separării lagărului comunist de lumea
democratică. Demolarea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, apoi unirea celor
două Germanii au fost momentele majore ce au consemnat încetarea confruntării între
cele două tabere și, de facto, încetarea războiului rece. Evenimentele ce au urmat se încadrează în
acest context și trebuie percepute drept rezultate ale sfârșitului confruntării.
Astfel, la 28 iunie 1991 a fost dizolvat CAER-ul, iar la 1 iulie a urmat dizolvarea Tratatului de la
varșovia. URSS a încetat să mai existe la 25 decembrie 1991, când Mihail
Gorbaciov, ultimul ei președinte, a demisionat. Succesoarea și moștenitoarea ei de facto
în relaţiile internaţionale va fi din acel moment Federaţia Rusă.
Cel care a dat lovitura de graţie URSS-ului, definitivând prăbușirea ei, a fost președintele
Federaţiei Ruse, Boris Elţin, care la 8 decembrie 1991, împreună cu președintele Ucrainei și al
Belarusului, a decis să creeze o Comunitate a Statelor Independente
(CSI), la care vor putea adera și alte republici și în cadrul căreia ele își vor putea coordona
politica monetară și economică.
Multe republici care s-au aflat în componenţa URSS au profitat de descentralizare,
manifestându-și aspirațiile naţionaliste. După depășirea războiului rece, lumea a devenit
unipolară, evoluând însă spre multipolarism. Pe de o parte, pentru moment este o lume
unipolară, deoarece există o singură supraputere – Statele Unite ale Americii și o singură
alianţă politico-militară – Alianţa Nord-Atlantică (NATO). Dar, pe de altă parte lumea
se îndreaptă spre multipolarism. Există în prezent trei centre de putere pe plan mondial,
America de Nord (Statele Unite și Canada), Uniunea Europeană și Japonia. Există însă și
alte state care aspiră la statutul de puteri globale – Federaţia Rusă și Republica Populară
Chineză. În urma războiului rece pe continentul european are loc procesul integrării
europene, care vine să suprime ultimele obstacole pentru libera circulaţie a persoanelor
și să consolideze securitatea internaţională în vederea viitoarei extinderi.

16. Europa de Sud-Est în 1989 – schimbări politice radicale

Repere:
– Premisele care au condus la schimbările decisive din anul 1989
– Revoluţiile „de catifea” – particularităţile revoluţiilor Est Europene
– Revoluţia din România
– Căderea zidului Berlinului
– Instaurarea regimurilor democratice
Popoarele aflate în sfera de dominație sovietică au manifestat împotrivire faţă de
regimurile comuniste impuse de Uniunea Sovietică. Premisele concrete au apărut însă
odată cu activitatea reformatoare a conducătorului sovietic venit la putere în 1985 –
Mihail Gorbaciov. „Perestroika” și „glasnost” – programe care urmau să transforme
Uniunea Sovietică într-o societate liberă și deschisă, cu elemente de economie de piaţă
– au dezechilibrat regimul totalitar, care în urma mișcărilor democratice și naţionale
din republicile unionale, s-a dezintegrat. Restructurarea gorbaciovistă a avut un impact
asupra întregului lagăr socialist, mai ales că însuși promotorul acesteia făcea apel la
liderii est-europeni să recurgă la propria „perestroika”.
Ideile democratizării s-au răspândit larg în Europa de Sud-Est. Schimbarea economică pașnică a
fost urmată de o acţiune sociopolitică mai spectaculoasă, în special în
Polonia, unde o mișcare muncitorească independentă, „Solidaritatea”, a iniţiat greve și
demonstraţii. Guvernul polonez a ripostat scoțând în afara legii „Solidaritatea”, arestând lideri ca
Lech Walęsa și instituind legea marţială. Cu toate acestea, guvernul polonez susţinut de sovietici
s-a dovedit incapabil să conducă eficient ţara și, la începutul
anului 1989, a cedat puterea în favoarea „Solidarităţii” și a altor forţe din opoziţie.
În octombrie 1989, sistemul leninist din Ungaria se desfiinţează. Partidul comunist
se transformă în partid socialist și abandonează principiile centralismului democratic
și dictatura proletariatului. Prin rapiditatea și radicalizarea reformelor politice, Ungaria
a influenţat în mod decisiv balanţa istoriei sud-est europene.
Schimbările politice radicale nu au ocolit nici Cehoslovacia. La 17 noiembrie 1989,
la Praga, poliția a atacat mii de studenți care protestau împotriva regimului comunist.
Acest eveniment a provocat începerea demonstrațiilor. A fost creat Forumul Civic, condus de
dramaturgul vaclav Havel, iar în interiorul Partidului Comunist Cehoslovac se
dădeau lupte pentru putere între conservatorii lui Gustáv Husák și reformiștii lui Ladislav
Adamec. După greva generală din 27 noiembrie 1989 și în lipsa sprijinului aliatului
sovietic, Partidul Comunist cehoslovac a abandonat puterea. Gustáv Husák, până atunci
un mare promotor al ortodoxiei comuniste, a devenit la 10 decembrie Președintele Republicii.
Evenimentele s-au precipitat și, înainte de sfârșitul anului 1989, vaclav Havel a
ajuns la șefia Statului, iar Alexander Dubcek la președinția Parlamentului.
Acest „vârtej” al revoluţiilor a cuprins și în Bulgaria, unde clasa politică încearcă să
se reorienteze spre o politică de „restructurare” de tip gorbaciovistă. Astfel, începând cu
18 noiembrie, studenţii organizează o serie de manifestări la care au participat 100 000
de persoane, cerând aprofundarea reformelor.
Şi în Romania, în anul 1989, ia avânt o serie de proteste din cauza regimului,
care promova o politică economică dezastruoasă, ce adusese populaţia într-o si
tuaţie de mizerie și sărăcie. „Epoca Ceaușescu” a continuat procesul început în
timpul lui Gheorghiu-Dej de distrugere a intelectualității, a valorilor naționale, a
operelor și a bunurilor, sub pretextul necesitații aplicării dictaturii proletariatului
și a luptei de clasă. Împotriva acestei stări de lucruri s-au ridicat românii în zilele de
16-22 decembrie 1989 și, în fapt, pentru înlăturarea lui Ceaușescu și, odată cu el, a
comunismului din România.
În toate aceste ţări, puterea a fost preluată de guverne necomuniste. Toate cele cinci
sisteme comuniste s-au prăbușit în perioada cuprinsă între începutul lui noiembrie și
sfârșitul lui decembrie 1989. În mod surprinzător, aceste revoluţii au fost precedate de
dărâmarea Zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989.
Anul Revoluţiilor a reprezentat o licărire de speranţă pentru oamenii oprimaţi, care
au îndrăznit să viseze că se pot elibera. În acest context, Bruce Ackerman identifică anul
1989 cu „reîntoarcerea liberalismului democratic revoluţionar”.
Schimbările politice radicale ce au avut loc în Europa de Est în anul 1989 au condus
la instaurarea în aceste ţări a unor regimuri politice și a societăţilor democratice, în care
valorile democraţiei universale și cele general-umane au prioritate, bunăstarea generală a
întregii societăţi este un fapt realizat și nu doar un vis. Progresul general înregistrat de aceste ţări,
confirmat și prin integrarea în Uniunea Europeană, reprezintă astăzi un model de
trecere de la totalitarism la democraţie, de la o economie planificată la economia de piaţă.

Rolul ONU în menținerea păcii în lumea contemporană

Notă: La elaborarea textului se vor respecta următoarele cerinţe: utilizarea limbajului
de istoric, abordarea subiectului în relevanţă tematică și expunere logică, plasarea corectă
în timp și spaţiu a subiectului istoric, argumentarea punctului de vedere propriu, încadra
rea în limita de spaţiu precizată.
Cele două războaie mondiale au determinat statele beligerante învingătoare să recurgă
la instrumente de menţinere a păcii. Între 25 aprilie și 26 iunie 1945, la Conferinţa de la San
Francisco cele 50 de delegaţii au aprobat Statutul Organizaţiei Naţiunilor Unite și pe cel al Tri
bunalului internaţional. La 26 mai 1945 a avut loc semnarea Cartei ONU, intrând în vigoare
la 24 octombrie 1945. Republica Moldova este membru al ONU începând cu anul 1992.
Menţinerea păcii și securităţii în lume a fost, conform Cartei, principalul domeniu al
activităţii ONU. Operaţiunile de menţinere a păcii au fost principala modalitate de acţiune a
Organizaţiei: Prima operaţiune de acest gen a fost organizată în 1948 în Palestina, urmând
Kashmir, Congo, Cipru, Yemen, Republica Dominicană, Somalia, Bosnia-Herţegovina, Ko
sovo etc. ONU a activat intens și în sensul facilitării soluţionării pacifice a diferendelor in
ternaţionale, contribuind la negocierea a peste 180 de soluţii pașnice care au pus capăt unor
pericole reale de război sau chiar unor conflicte deschise. Organizaţia internaţională a fost
prezentă în rezolvarea unor evenimente precum criza rachetelor din Cuba, războiul irania
no-irakian, retragerea trupelor sovietice din Afganistan, războiul civil din Salvador, agresiu
nea Irakului împotriva Kuweitului, războiul din Bosnia-Herţegovina sau criza din Kosovo.
Rolul ONU s-a manifestat în problema dezarmării mondiale, prin intermediul Agenţiei
pentru energie atomică diminuându-se pericolele unui război nuclear.
Pe parcursul existenţei sale, ONU a parcurs și momente de criză în ce privește soluţi
onarea diferendelor și conflictelor militare, diplomatice etc. Aceste crize în activitatea ONU
reprezintă de fapt crize în relaţiile dintre cele mai puternice state ale lumii care, urmărind
realizarea intereselor naţionale, provoacă destabilizarea relaţiilor internaţionale. Prin
eforturile secretarilor generali ai ONU: Gladwyn Jebb, Trygve Lie, Dag Hammarskjöld, U
Thant, Kurt Waldheim, Javier Pérez de Cuéllar, Boutros Boutros-Ghali, Kofi Annan, Ban
Ki-moon, Consiliul de securitate și Adunarea Generală ONU a luat atitudine în cele mai
stringente probleme ale comunităţii internaționale.
În pofida conflictelor nesoluţionate, a problemelor globale ce ameninţă umanitatea,
ONU se dovedește a fi o organizaţie eficientă, prin faptul că fiecare membru poate participa la
luarea deciziilor, se poate implica în soluţionarea dificultăţilor regionale și internaționale.

19. Evenimente istorice tragice: foametea din anii 1946-1947 şi deportă-

rile staliniste
Repere:
– Foametea organizată din anii 1946-1947
– Deportările staliniste din anii 1941, 1949, 1951
– Consecinţele dramatice ale represiunilor de după război asupra populaţiei din Basarabia
Foametea din anii 1946-1947 a constituit unul dintre cele mai tragice episoade
din istoria RSS Moldovenești. Toate informaţiile sovietice oficiale privind dimensiunile acestei
calamităţi sociale au fost falsificate. În presa timpului se scria prea pu-
ţin despre seceta anilor 1945-1946 și 1947, remarcându-se o atitudine ostilă faţă de
proprietatea individuală, care este sistematic discreditată atunci când rentabilitatea
gospodăriilor individuale este mai mare decât cea a colhozurilor și a sovhozurilor.
Cei care nu-și cultivă la timp pământul din cauza lipsei uneltelor sunt acuzaţi de
sabotaj. Dar, chiar și în aceste condiţii excepţionale, livrarea de produse agricole
către stat trebuie făcută la timp, conform planurilor stabilite. Ţăranii care păstrează
un surplus de produse din anii precedenţi trebuie să plătească datoriile celor care
nu mai au nimic. Această metodă este practicată cu succes de către agenţii de stat.
Oamenii timpului menţionează faptul că, în pofida secetei, oamenii aveau rezerve
și nu duceau foame, dar din cauza colectărilor chiar și a ultimilor boabe de grâu
aceștia erau sortiţi pieirii.
Consecinţele imediate ale rechiziţiilor se manifestă printr-o foarte mare presiune
fiscală asupra mediului rural și prin obligaţia, pentru ţărani, de a intra în colhozuri.
Foametea este un element catalizator de extremă importanţă pentru crearea colhozurilor,
îndeosebi în 1947. În 1946, în RSSM existau aproximativ 90 de colhozuri,
260 – în 1947 și 346 – în ianuarie 1948.
Conducătorii sovietici încercau să explice foametea prin calamităţi naturale. În
1946, considerat an groaznic în Basarabia, planul colectei este realizat integral. Ţăranii livrează
toate produsele și rambursează aceeași cantitate de grâu care le-a fost împrumutată de stat pentru
însămânţare. Ţăranii cu resurse modeste și cei care nu pot
achita obligaţiile către stat sunt arestaţi și maltrataţi. Pentru a discredita proprietatea
individuală în mediul rural, aparatul sovietic îi critică pe toţi cei care refuză să intre
în colhozuri. Chiar dacă nu au proprietăţi mai mari de 2 hectare, anumiţi ţărani sunt
consideraţi ca făcând parte din „burghezia ţărănească”.
Foametea din 1946-1947 nu apare numai ca rezultat al condiţiilor naturale defavorabile. Ea nu
poate fi explicată numai prin dificultăţile economice cu care se confruntă statul sovietic,
deoarece din arhive reiese că, deși situaţia populaţiei Basarabiei
este catastrofală, guvernul URSS a hotărât să exporte, în 1946, 1,7 mii tone de grâu.
Din septembrie până în decembrie 1946, indicele de mortalitate al populaţiei se dublează în
zonele rurale ale Basarabiei. Ajutorul alimentar este foarte prost repartizat
și, în majoritatea cazurilor, ajunge prea târziu în centrele alimentare deschise în colhozuri și
sovhozuri.
Bilanţul foametei este teribil. În timpul epidemiei de tifos, procentul de mortalitate este extrem
de ridicat în raport cu anul 1945. Principala cauză a mortalităţii este
distrofia. În patruzeci de sate din Basarabia s-au semnalat în jur de o sută de cazuri
de canibalism. Apogeul foametei este atins în luna martie 1947, când s-au înregistrat
25 953 de decese, de 5 ori mai mult decât în aceeași lună a anului 1946. Numărul
victimelor foametei variază între 200000 și 35000071. În unele sate, jumătate din
populaţie a murit de foame.
***
Pentru sovietizarea și supravegherea Basarabiei, Statul Sovietic a creat structuri
speciale. La 7 mai 1941 este numit primul împuternicit al Moscovei în RSSM – S.
Goglidze – desemnat cu libertate nelimitată în acţiune, care desfășoară o activitate
intensă în vederea detectării „dușmanilor regimului sovietic”, întocmirii listei acestora și
deportării lor.
În viziunea tov. Goglidze, elementele antisovietice activau în următoarea componenţă: activul
partidelor burgheze – 980 de persoane; moșieri – 137 de persoane;
poliţiști și jandarmi – 440 de persoane; ofiţeri ai armatei albe – 285 de persoane;
ofiţeri ai armatei ţariste, care se ocupă de activitate antisovietică – 83 de persoane;
mari comercianţi – 1948 de persoane; mari proprietari de case – 411 de persoane;
primari – 652 de persoane.
În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a fost efectuată operaţiunea, în urma căreia în
toată Basarabia și în nordul Bucovinei au fost arestate 5.479 de persoane, “membri ai
organizaţiilor contrarevoluţionare și alte elemente antisovietice”, 24.360 de persoane fiind
deportate. Din cele 6 judeţe basarabene, rămase în R.S.S.Moldovenească, au fost arestate 4.517
de persoane și deportate 13. 885. Din cauza densităţii persoanelor, apare
pericolul izbucnirii de epidemii. În regiunea Altai, încăperile erau foarte murdare
și, drept consecinţă, se atestă îmbolnăviri și chiar cazuri de deces, mai ales în rândul
copiilor. Majoritatea persoanelor nu dispun de haine calde. În regiunea Krasnoiarsk,
cele mai proaste condiţii le au persoanele angajate în silvicultură. Persoanele surghiunite din
RSS Moldovenească au fost acuzate de “troica” N.K.v.D.-ului și deportate pe
termene de 20 de ani.
Criteriile în baza cărora au fost selectate gospodăriile ţărănești incluse în listele chiaburilor erau
următoarele: „gospodării ai căror capi au fost membri activi ori
conducători ai partidelor politice antisovietice; gospodării ai căror membri au fost
reprimaţi de puterea sovietică pentru activitate dușmănoasă; gospodării ai căror capi
ori membri au colaborat cu organele puterii de ocupaţie; gospodării ai căror capi ori
membri au avut relaţii cu puterea de ocupaţie; gospodarii ai căror capi sau membri
au emigrat în România”. În 1945 puterea sovietică avea deja o listă de chiaburi din
6 000 de persoane.
La 28 iunie 1949 Consiliul de Miniștri al URSS adoptă hotărârea secretă nr.509
„Cu privire la deportarea din RSS Moldovenească a familiilor de chiaburi, a foștilor
moșieri și a marilor comercianţi”. În noaptea de 5 spre 6 iulie a fost declanșată operaţiunea de
ridicare și deportare a basarabenilor, purtând denumirea cifrată „Iug”
(„Sud”). Rezultatul operaţiunii „Iug” a fost deportarea a 35 796 de persoane, dintre
care 9864 de bărbaţi, 14 033 de femei și 11 889 de copii.
Deportarea membrilor sectei Martorii lui Iehova (operaţiunea secretă
„Sever”(„Nord”)) a început la 1 aprilie 1951, ora 4.00, și s-a încheiat la ora 20.00 a
aceleiași zile. Pentru înfăptuirea acestei operaţiuni s-a recurs la serviciile a 2 198 de
securiști, soldaţi, miliţieni, activiști de partid și de stat. În urma operaţiunii „Sever”
(„Nord”) au fost arestate și deportate în Siberia 732 de familii, cu un număr total de
2 617 persoane, dintre care 808 bărbaţi, 967 de femei și 842 de copii.
Arestările și deportările din anii 1941, 1949 și 1951, precum și foametea (1946-
1947) din Basarabia, realizate de administraţia sovietică de la Kremlin, reprezintă o
politică represivă, de teroare și opresiune psihică a populaţiei, urmărindu-se scopul
de a șterge conștiinţa naţională a românilor basarabeni. În pofida acestor mari terori,
poporul nostru a rezistat acestei drame, însă rănile acestor fărădelegi se văd foarte
bine și astăzi.

18. Personalităţi marcante în cultura şi ştiinţa RSSM şi a Republicii Moldova (1940-2000)

Repere:
– Impactul ideologic asupra culturii din RSSM
– Personalităţi și realizări în cultura autohtonă
– Rolul personalităţilor marcante în dezvoltarea culturii și știinţei
Deși intelectualitatea știinţifică și culturală din republică a fost supusă multor
umilințe sub regimul comunist, aceasta a înregistrat și o serie de performanţe. Literatura
română din Basarabia a fost forţată să evolueze izolat de procesul literar din România,
fapt ce i-a adus prejudicii enorme. Pe de o parte, din cauza izolării de România scriitorii
basarabeni nu cunosteau de fapt ce se întâmplă în literatura lor naţională, iar pe de altă
parte, politica culturală a autorităţilor sovietice îi împingea spre literatura rusă.
Aureliu Busuioc pare a fi primul în lirica postbelică basarabeană care reușește să
îmbrace în forme jucăușe gândurile despre destinul scrisului: „Când trece pe stradă
Bătrânul Poet, / bătrânul, grozav de bătrânul Poet, / se scurge și timpul atunci mai încet,
/ ei bine cu mult mai încet” (Bătrânul Poet).
Nu putem să-l trecem cu vederea pe regretatul Grigore vieru – remarcabil poet
basarabean, reputaţie motivată de practicarea unei poezii simple, destinate mai ales
mamei și Patriei. Iată un exemplu: „Când s-a întors / La puii ei cu hrana, / Găsise
cuibul gol / Şi amuţit. / I-a căutat / Pân-îi albise pana, / Pân-când în cioc / Sămânţa
a-ncolţit”. El are și câteva poeme reușite de dragoste și mai multe pe teme patriotice,
dedicate în special limbii și neamului.
De o popularitate deosebită s-au bucurat și se bucură: Petru Cărare, Liviu Damian, Mihai Ion
Cibotaru, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu etc., care au dat dovadă că procesul literar
basarabean nu stă pe loc, ci evoluează, fără întrerupere.
Cel mai important prozator basarabean este, fără îndoială, Ion Druţă, care s-a afirmat prin
lucrările Frunze de dor, Povara bunătăţii noastre, Biserica Albă etc. Autorul se
identifică mereu în lucrările sale cu ţăranul sfătos și înţelept, care este dispus să întoarcă
în glumă orice situaţie neplăcută și din dramă să facă o tragicomedie sau chiar o idilă.
S-au mai impus în Basarabia prozatori precum vladimir Beșleagă (Zbor frânt), Aureliu
Busuioc (Singur în faţa dragostei) etc.
Unul dintre pictorii de seamă este Aurel David, care a devenit celebru prin lucrarea
ce înfăţișează un Eminescu simbolizat de un copac desfrunzit în bătaia vântului. Ar mai
trebui menţionaţi Filimon Hămuraru, Mihail Petric etc.
Printre sculptorii care au activat în Basarabia postbelică s-a evidenţiat, în special Lazăr
Dubinovski. Una dintre cele mai reușite lucrări ale sale este compoziţia
de inspiraţie folclorică Strâmbă-Lemne, lucrare care reflectă ideea despre misiunea
creatoare a omului.
Muzica basarabeană se mândrește cu compozitorul Eugeniu Doga și conducătorul
orchestrei de muzică populară „Lăutarii” Nicolae Botgros. De o popularitate mare se
bucură ansamblul vocal-instrumental „Noroc”, „Millenium” etc.
Arta cinematografică a luat avânt mai ales după anii ’50. De fapt, primele filme erau
făcute de regizori invitaţi din Rusia, abia în anii ’70 putem vorbi despre produse și filme
autohtone, ca urmare a apariţiei unei echipe autohtone de regizori și scenariști printre
care: Emil Loteanu, vlad Ioviţă, valeriu Gagiu etc. E. Loteanu a reușit să realizeze câteva filme
de real succes, ca Dulcea și tandra mea fiară și Anna Pavlovna.
O contribuţie substanţială la dezvoltarea știinţei au adus-o chimiștii A. Ablov
și Gh. Lazurevschi, matematicienii v. Andruachevici și B. Belousov, fizicienii C.
Moscalenco și I. Perlin. Un rol important în dezvoltarea medicinei și în organizarea sistemului de
ocrotire a sănătăţii în republică l-a punctat N. Testemiţanu,
rector al Institutului de Medicină din Chișinău (1959-1963), ministru al sănătăţii
(1963-1968). Personalitate de un mare talent, profesionist exigent, N. Testemiţanu
a fost destituit din funcţia de ministru pentru promovarea cadrelor autohtone în
domeniul medicinei.
La dezvoltarea lingvisticii o contribuţie deosebită au avut-o N. Corlăteanu, S. Berejan, A.
Evdusenco, A. Ciobanu. Asupra procesului literar din republică au influenţat
criticii v. Coroban, R. Portnoi, I. Ciocanu. Ca un cercetător de mare valoare s-a impus
Mihai Cimpoi, în special prin studierea operei eminesciene.
Adevărat se afirmă că: „Nasc și la Moldova oameni”, care promovează imaginea
ţării atât în ţară, cât și peste hotare ei, totodată educând tânăra generaţie în spiritul
dragostei de cultură și știinţă.

17. Impactul descoperirilor ştiinţifice asupra dezvoltării vieţii cotidiene

contemporane
Repere:
– Identificarea principalelor descoperiri științifice din epoca contemporană
– Impactul pozitiv și cel negativ la descoperirilor științifice asupra dezvoltării vieţii
– Cotidiene
– Societatea postindustrială și particularităţile ei
– Importanţa știinţei și educaţiei în societatea modernă
– Tehnologiile informaţionale și societatea contemporană
Pe parcursul istoriei contemporane, știinţele, progresul tehnico-știinţific și impactul acestora
asupra societăţii au suportat o continuă transformare.
Societatea europeană tragic marcată de consecinţele Primului Război Mondial a
cunoscut în perioada interbelică un progres vizibil: Orașele distruse de război au fost
redesenate cu bulevarde largi, săli de spectacol, cinematografe, stadioane. S-au construit zgârie-
nori și șosele pentru automobile în număr tot mai mare. În anii ’30 s-a inventat
cinematograful sonor și a apărut televiziunea.
O mare transformare a reprezentat-o modernizarea vieții cotidiene ca rezultat al revoluţiei
tehnico-știinţifice. Dintr-un produs de lux, automobilul a devenit ceva obișnuit.
Se utilizează pe scară largă energia electrică, crește importanţa difuzării informaţiei,
cinematograful, radioul devin factori permanenţi în viaţa oamenilor și, odată cu acestea,
o serie de produse de larg consum: frigidere, aparate radio, televizoare.
Societatea interbelică devine una de consum, fapt care mobilizează progresul industrial.
Caracteristic pentru societatea occidentală interbelică este procesul de urbanizare,
care s-a intensificat în perioada marii depresiuni (1929-1933). Se construiesc locuinţe
relativ ieftine, uniformizate, utilizându-se materiale ca betonul, metalul, sticla.
Daniel Bell, profesor de la Harvard, în cartea „The Coming of Post-Industrial Society”
(„Realizarea unei societăţi post-industriale”, 1973), promova ideea că într-o societate “evoluată”
are loc o tranziție de la economia bazată pe producție la economia bazată
pe servicii, o difuzie a capitalului național și a celui global și privatizarea masivă. Teoria
care formula existenţa unei societăţi postindustriale sublinia fenomenele următoare:
tranziția de la producția de bunuri la furnizarea unor servicii sofisticate; ideile și metodele de
implementare a acestor idei inovatoare devin metoda principală de creștere
economică; cunoașterea devine o nouă formă de a genera capital; procesul de globalizare și
automatizare reduce valoarea muncii manuale și provoacă schimbări sociale
care conduc la micșorarea contribuției „clasei muncitoare” și la creșterea contribuției
salariaților cu un nivel educațional-profesional ridicat care prestează servicii cu o valoare
adăugată sporită cu ajutorul unor tehnologii automate sau semiautomate.
Perioada de prosperitate postbelică a transformat profund societatea vest-europeană. Dispariţia
șomajului de masă (cel puţin până în anii ’80), precum și creșterea rapidă
a veniturilor reale au însemnat că tot mai multe persoane și-au putut dedica o cotă crescândă a
câștigurilor altor lucruri decât alimentele sau întreţinerea căminului. Bunurile
de folosinţă îndelungată au devenit tot mai accesibile, modificând stilul de viaţă al majorităţii
populaţiei, de la modul de petrecere a timpului liber la alegerea unei locuinţe.
Progresul știinţific și tehnologic din ultimii 60 de ani este uluitor. Automobilele,
avioanele, radioul, televiziunea, computerele mainframe și personale și internetul au
făcut lumea mai mică. Răspândirea autovehiculelor individuale a stimulat expansiunea
suburbiilor. Televiziunea a modificat preocupările și comportamentul politic al audien-
ţelor din ce în ce mai mari, a contribuit decisiv la formarea unei noi culturi populare.
În 1969 primii oameni ajung pe Lună, iar după 1987, staţia spațială Mir a făcut
posibil traiul prelungit în spațiu. Medicina a făcut progrese atât de mari, încât frica de
epidemii, precum holera sau poliomielita, nu mai influențează viața, deși noi boli contagioase,
cum ar fi SIDA, continuă să apară.
O caracteristică specifică societăţilor postindustriale este extinderea învăţământului general și a
celui special, mărirea considerabilă a ponderii muncii intelectuale.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, cadrul de viaţă al europenilor s-a modificat
radical. Ponderea populaţiei urbane a crescut foarte mult. Marile progrese tehnologice
au permis producerea în serie și la preţuri relativ scăzute a produselor industriale ce
asigurau pană atunci doar confortul celor bogaţi.
Odată cu dezvoltarea ascendentă a industriilor și implimenarea tehnologiilor se
produc transformări esenţiale și în structura socială a ţărilor înalt industrializate – ţără-
nimea, ca o categorie socială, dispare, iar în agricultură se utilizează tehnologii moderne și
munca calificată, agricultorii transformându-se în fermieri sau muncitori agricoli.
Apar mari companii agricole care prelucrează cu tehnologii avansate mii de hectare,
agricultura devenind mai eficientă.
La începutul mileniului, telecomunicațiile au devenit mobile. Aproape toate
cunoștințele umanității sunt disponibile și pot fi accesate oricând și oriunde.
În ciuda credinței puternice în progres, latura negativă a acestuia a devenit tot mai
vizibilă. După criza petrolului din anii 1970, sfârșitul rezervelor de combustibil a de
venit o realitate, iar consecințele sale asupra întregii lumi sunt destul de previzibile.
Distrugerea mediului înconjurător și a atmosferei Pământului reprezintă acum partea
neagră a progresului industrial. După catastrofa produsă de explozia reactorului nuclear de la
Cernobâl, apoi cea de la Fucușima până și energia nucleară, presupusă a fi
nepoluantă și controlată, a pricinuit pagube care vor continua să își lase amprenta timp
de mai multe secole.
La fel ca în lupta împotriva sărăciei sau violenţei, într-o lume globalizată, protecția
mediului poate fi realizată numai prin acorduri între state la scară mondială. Acestea
sunt doar unele dintre provocările cu care se ciocnește lumea în sec. al XXI-lea