Universitatea ”Petre Andrei” din Iași

Facultatea de psihologie şi ştiinţele educaţiei

REFERAT

Disciplina: Psihocriminologie (opţional)

Titlul: Serial-killer: între hedonism şi lege

Titular de disciplină:
Lect. univ. dr. Lăcrămioara Mocanu

Autor: Gabor Gabriel

Anul de studiu: II
E-mail: gabrielgabor1@yahoo.com

Iași, iunie 2012

1
Cuprins:

Introducere .......................................................................................................... 3

1. Motivaţia comportamentului criminal ................................................................ 4

2. Criminalii în serie: monştri sau victime? ............................................................ 5

3. Nebuni/ criminali înnăscuţi ................................................................................ 7

4. Psihopaţi / sociopaţi .......................................................................................... 10

5. Abuzuri în copilărie .......................................................................................... 12

6. Evenimente din copilărie .................................................................................. 13

7. Sexualitate anormală ........................................................................................ 15

8. Fantezii mortale ................................................................................................ 17

9. Ultima barieră ................................................................................................... 18

10. Punct terminus ..................................................... 19

11. Pericole în societate .......................................... 20

Concluzii ................................................................................................................ 21

Bibliografie ............................................................................................................ 22

INTRODUCERE

Prin intermediul procesului de socializare, societatea transmite membrilor săi un

anume model normativ şi cultural facilitându-se integrarea socială. Acesta permite existenţa
normală a vieţii sociale, asigurând atât raţionalitatea comportamentului, cât şi stabilitatea
sistemului social. Socializarea reprezintă un proces fundamental, care facilitează integrarea
individului în societate, prin asimilarea culturii grupului din care face parte şi a rolurilor
sociale pe care este chemat să le îndeplinească în cadrul acestui grup.
Încă de la începutri s-a observat comportamentul oamenilor, ca avand tendinţe către
violenţă şi sadism, comportament pe care astăzi îl numim infracţional. Fenomenul în sine
implică în condiţiile actuale ale societăţii noastre o serie de probleme şi aspecte de un deosebit

2
interes teoretic şi practic pentru cercetarea ştiinţifică. Problemele pe care le ridică această
cercetare sunt condiţiile şi factorii care pot determina apariţia unei personalităţi, capabilă să
îşi atingă nevoile personale doar prin violenţă dusă la extrem.
Nu putem să nu ne intrebăm dacă la acesti indivizi existenţa intre conduita omucidara
şi plăcere este innascuta sau dobândită. S-a produs in urma unei trăiri din copilărie? . Este
înscrisă în codul genetic al acelui indivi? Doar investigând şi cercetând putem afla răspunsul
la aceste întrebari .

1. MOTIVAŢIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT CRIMINAL

În decursul timpului, teoriile explicative privind devianţa comportamentală au pus
accentul fie pe subiectul care declanşează şi precipită actul, fie pe situaţia ce formulează
conduita unei persoane. S-au constituit astfel doctrine subiective, care, negând rolul factorilor
obiectivi în geneza devianţei, au biologizat sau psihologizat infracţiunea, fie doctrine
obiectiviste, care, negând rolul factorilor subiectivi, au neglijat, de fapt, rolul reeducării
infractorului. Între aceste teorii polare s-au plasat concepţiile dialectice care au interpretat
devianţa ca o interacţiune a personalităţii subiectului cu mediul său de existenţă. Orice
societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă o
anumită conduită sau un anumit act este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în modelul cultural
prescris pentru toţi membrii ei. Aceste norme stabilesc modalitatile de sancţiune pentru toate

3
conduitele sau actele care nu corespund aşteptărilor societăţii. Daca am defini toate aceste
conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel am putea afirma că orice societate se
confruntă în cursul dezvoltării ei, cu manifestari de devianţă. Comportamentul deviant este un
comportament "atipic" care se îndepărtează de la poziţia standard şi transgresează normele şi
valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social. Diagnosticarea
comportamentului deviant depinde de natura normelor sociale, de gradul de toleranţă al
societăţii respective şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă devianţa faţă de
stabilitatea vieţii social. "Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi
regulilor sociale. Aceasta are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau
delincvenţa, denumită şi "devianţă penală", deoarece include nu doar încălcările legii penale
ci toate deviaţiile de la comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil". Radulescu, 1994.
Comportamentul deviant, ca orice comportament uman rezultă din subiectivarea condiţiilor
primare ale realităţii. Tocmai acest proces interactiv de subiectivare a realităţii intereseaza în
procesul de raportare a individului uman la infracţiune, respectiv la omorul cu mobil sexual ,
specific criminalilor în serie. Relaţiile de influenţă reciprocă a laturii biopsihologice cu cea
socială în comportamentul aberant relevă faptul că acesta apare în manifestările sociale ca o
problemă psihologică pusă de o situaţie socială, explicând astfel diversitatea reacţiilor umane
în raport cu o situaţie dat. Într-un concept cibernetic, comportamentul are o verigă aferentă, ce
implică acumularea informaţiei, stocarea ei în memorie şi constituirea modelelor de referinţă
bazate pe cunoaştere şi motivaţii –input- şi o verigă aferentă, ce implică alegerea, predicţia şi
reglarea comportamentului în raport de situaţie, mai precis, corectarea sa actuală sau
anticipată cu ajutorul conexiunii inverse-output. Evident că perturbarea uneia sau ambelor
verigi generează tulburări de comportament.
2. CRIMINALII IN SERIE : MONŞTRI SAU VICTIME

“Era un îndemn... Un îndemn puternic, şi, cu cât nu îl luam în seamă, cu atât devenea mai
puternic, până când mi-am asumat riscuri şi am început să omor oameni – riscuri pe care în
mod normal nu mi le-aş fi asumat, deoarece aş fi putut fi prins”. Edmund
Kemper

De unde vine acest îndemn şi de ce este atât de puternic? Dacă toţi am simţi acest
lucru, am putea rezista? Este condiţionat genetic, hormonal, biologic? Criminalii în serie au
vreun control asupra dorinţelor lor? Toţi am experimentat furie şi instincte sexuale
neadecvate, totuşi avem un fel de cuşcă interioară care ne ţine monştrii închişi. Îi putem spune

4
moralitate sau programare socială, dar acest lucru le lipseşte criminalilor psihopaţi. Nu numai
că au dat drumul monştrilor, dar ei practic sunt sclavii apetitelor lor animalice. Ce îi
diferenţiază de noi?
Steven Egger în cartea „ Criminalii dintre noi „ defineşte altfel crima în serie:
 Un minim de trei sau patru victime, cu o perioada de inactivitate intre ele;
 Ucigaşul este de obicei străin victimei – crimele par să nu aibă legătură, făcute la
întâmplare;
 Crimele reflectă o nevoie de a domina victima în mod sadic;
 Motivaţia este psihologică, şi nu materială;
 Victimele pot avea valori „simbolice” pentru criminal; modul de ucidere poate scoate la
veală acest lucru;
 Criminalii aleg mai ales victime vulnerabile , prostituate, oameni fără adăpost etc.
Statistic, criminalul în serie obişnuit este un bărbat alb, din clasa de jos sau din cea de
mijloc, cu vârsta între 20-40 de ani. Cei mai mulţi au fost abuzaţi fizic sau psihic de părinţi.
Unii au fost adoptaţi. Copii fiind, torturau animale, provocau incendii şi făceau în pat (aceste
comportamente sunt cunoscute ca „triada” simptomelor). Unii sunt foarte inteligenţi şi de
asemenea sunt fascinaţi de poliţie şi autorităţi în general. Mulţi au încercat să intre în Poliţie,
dar au fost respinşi, sau au lucrat ca agenţi de pază ori au fost militari. De exemplu John Gacy
şi Ted Bundy se deghizau în ofiţeri de poliţie pentru a câştiga încrederea victimelor.
Criminalii în serie aleg victime mai puţin puternice decât ei. Adesea victimele lor se
încadrează într-un anumit tipar care are o valoare simbolică. Bundy omora femei tinere cu păr
lung şi castaniu, ce semănau cu logodnica lui care se despărţise de el. David Berkowitz,
supranumit “Fiul lui Sam”, nu era atât de exact – el ura toate femeile: “Le condamn pe ele
pentru tot.
Tot ce se întâmpla rău în lume are cumva legătură cu ele”. Gacy strangula cu sălbăticie
bărbaţii tineri, unii dintre ei fiind angajaţii lui, spunând că sunt “fără nici o valoare”.
Cei mai mulţi criminali în serie sunt sunt sadici, au un intelect relativ normal şi
acţionează de obicei singuri. Sunt indivizi dinamici, mobili, capabili să parcurgă kilometri
întregi în căutarea victimei potrivite, care să fie vulnerabilă şi uşor de controlat. Victimele
criminalilor în serie pot fi femei, copii, homosexuali, vagabonzi, prostituate etc. În ciuda
aparenţelor exterioare, criminalul în serie este un individ nesigur. Cruzimea actului său îl
excită, şi de aceea uneori înregistrează audio sau video ţipetele de durere ale victimei , pe care
ulterior le poate folosi fie pentru a "savura" momentul atunci când nu are o victimă , fie
pentru a teroriza.

5
 Cei mai mulţi criminali în serie sunt psihopaţi, având o personalitate instabilă,
violentă. Aceştia ucid pentru a-şi atenua ura, dorinţa de putere, dominare şi răzbunare, fiind
marcaţi şi de un puternic sentiment de inferioritate, favorizat uneori de o disfuncţie sexuală.
Umilirea victimelor şi săvârşirea crimelor au un efect "terapeutic", stîmulându-le încrederea
în ei înşişi. La unii criminali în serie apare ura împotriva femeilor, care de cele mai multe ori
este dublată de tendinţele sadice, într-o oarecare măsura şi pentru o perioadă limitată de timp,
ei se ''vindecă" ucigând, înjunghiatul şi ştrangularea fiind metodele preferatae. Credem ca
putem să depistăm nebunia, că un maniac cu dorinţe incontrolabile de a ucide nu ar putea să
se stăpânească.
Criminalii sunt printre noi, camuflaţi în anonimat, se învârt prin magazine, biserici, pe
străzi. “Îmbrăcaţi-l într-un costum şi va arăta ca alţi 10 bărbaţi” spunea un avocat descriindu-l
pe Dahmer. Ei ştiu cum să-şi învăluie victimele şi să le câştige încrederea, ascunzându-se sub
o faţada de normalitate.
Din cauza naturii lor psihopatice, criminalii în serie nu simt remuşcări, părere de rău şi
nici măcar nu pot să dezvolte o relaţie cu ceilalţi oameni. În schimb, învăţ să simuleze
observând cum reacţionează cei din jur. Totul reprezintă un act de manipulare, realizat pentru
a-i înşela pe ceilalţi. Henry Lee Lucas se descria pe sine ca fiind “asemenea unui actor care îşi
joacă rolul”. Lui Gacy îi plăcea să se îmbrace ca un clovn.
Noi credem că ne putem controla impulsurile, că, indiferent cât de supăraţi suntem,
există ceva care ne opreşte să le facem rău celorlalţi. Poate tocmai acest “ceva” le lipseşte
criminalilor. “Aş fi vrut să mă opresc, dar nu am putut. În afară de aceasta nu avem altă
emoţie sau fericire” spunea Dennis Nilsen. Criminalii în serie sunt fără îndoiala bolnavi, iar
numărul lor pare să crească. Dar dacă sunt bolnavi, care este tratamentul?

3. NEBUNI /CRIMINALI INNĂSCUŢI

Conform standardelor legale, nu. “Incidenţa psihozei în rândul criminalilor nu este mai
mare decât cea existenta în totalul populaţiei” spune psihiatrul Donald Lunde. Definiţia legală
a “nebuniei” se bazează pe regulile McNaghten din sec. al XIX-lea: făptuitorul înţelege
diferenţa între bine şi rău? Dacă fuge sau încearcă să ascundă crima, atunci făptuitorul nu este
nebun, deoarece acţiunile sale arată ca el înţelege că ceea ce a făcut este greşit. Totuşi, care
persoană normală ar manca un copil şi apoi ar trimite o scrisoare părinţilor, spunându-le “ce
bun a fost” (asa cum a facut Albert Fish)? În cazul lui Fish, juriul a considerat că “ este nebun,

6
dar merită să moară oricum”. Puţini criminali în serie au scapăt invocând nebunia, printre ei
Ed Gein şi Peter Sutcliffe.
Căutând întotdeauna să manipuleze, criminalii ar face orice pentru a convinge
autorităţile ca nu sunt în deplinătatea facultăţilor mintale. Dacă reuşesc, scapă de pedeapsa cu
moartea şi mai târziu, dacă îi conving pe doctori că şi-au revenit pe deplin, pot fi chiar
eliberaţi. John Haigh, “Ucigaşul băii de acid”, şi-a băut propria urină în faţa juriului pentru a
convinge că este nebun, dar nu a reuşit decât să dezguste mai mult. William Hickman a fost
îndeajuns de prost încât sa îi scrie unui coleg, dezvăluindu-i intenţia sa: “ Înainte ca
procurorul sa-şi termine pledoaria, vreau să încep să râd, să ţip şi să mă comport nebuneşte”,
iar la sfârşit a adăugat: “PS. Totuşi ştim amândoi ca nu sunt nebun.”
Alter Ego. Una dintre cele mai folosite scuze date de criminali este transferarea vinei
unui alter ego, crearea unei laturi malefice, sau mai bine spus personalitatea multiplă. Unele
dintre aceste creaţii au şi nume. În timp ce era arestat, H. H. Holmes l-a inventat pe Edward
Hatch care, după spusele lui, era vinovat de toate crimele care avuseseră loc. William Heirens
l-a creat pe George Murman şi obişnuia chiar să corespondeze cu acesta. John Gacy şi-a
denumit alter ego-ul după numele unui poliţist: “Jack Hanley”. Jack era dur, ura
homosexualitatea şi prelua controlul atunci când Gacy bea prea mult. Unul dintre cei mai
faimoşi alter ego este cel al lui Kenneth Bianchi, denumit “ Steve Walker”. Acesta ieşea la
iveală în timpul şedinţelor de hipnoză şi era agresiv, spre deosebire de Kenneth, care părea
liniştit. Totuşi, în cele din urmă s-a descoperit că “Steve” nu era decât o farsă.
Schizofrenia.”Cei mai mulţi schizofrenici rezistă comenzilor pe care le aud,
halucinaţiilor auditive”, după Dr Meloy. Spre deosebire de alţi criminali în serie care încearcă
sa convingă autorităţile că sunt nebuni, Mullin a vrut sa-şi dovedească integritatea psihică,
spunând că fusese victima unei conspiraţii. El a declarat că este “un cetăţean american
onorabil, care a fost păcălit să comită crimele”.
John Linley Frazier credea că are o “misiune divină” şi în acest scop a măcelărit o
familie din Santa Cruz în 1970, deoarece “aceştia poluau şi distrugeau Pământul”. În urma
examinărilor a reieşit că Frazier era un schizofrenic paranoid, însă a fost declarat sănătos şi
condamnat la închisoare pe viaţă.
Genetică /seminţe rele. Oare criminalii psihopaţi sunt diferiţi din naştere? Mulţi spun
că fii lor care au devenit ucigaşi violenţi erau complet diferiţi de fraţii lor non-violenţi. Deci
aceşti copii se nasc răi? Condiţiile de mediu luate individual nu pot explica devianţa, prea
mulţi copii abuzaţi şi neglijaţi devin maturi care respectă legile. Iar dacă există o explicaţie

7
genetică, atunci ea nu reprezintă decât o mutaţie discretă, singulară, pentru ca nu vedem
familii întregi de criminali în serie. Nu există o “genă a uciderii”, dar cercetările arată unele
tendinţe genetice ale comportamentului violent. Cu alte cuvinte, seminţele rele înmuguresc în
medii rele.
Cromozomi în plus. Criminalul Bobby Joe Lang avea un cromozom X (feminin) în
plus, anomalie cunoscută sub denumirea de sindromul Klinefelter, ceea ce înseamnă că
hormonul feminin estrogen se află în cantitate mai mare în corp. Totuşi, Lang avea şi alte
caracteristici comune criminalilor în serie – suferise răni traumatice la cap în mod repetat.
În trecut, un cromozom Y (masculin) în plus reprezentase o explicaţie în vogă a violenţei.
Richard Speck şi-a întemeiat apărarea pe faptul că avea o structură genetică XYY, dar testele
ulterioare au arătat ca acest lucru era irelevant. Deşi un cromozom masculin în plus pare o
explicaţie logica a comportamentului agresiv, nu există nici o probă care să lege cromozomii
X sau Y de criminalii în serie.
Testosteron. Un nivel ridicat al testosteronului nu reprezintă un pericol, dar când este
combinat cu un nivel scăzut de serotonină, rezultatele sunt “mortale”. Testosteronul este
asociat cu nevoia de dominare (mulţi atleţi şi oameni de afaceri au niveluri crescute de
testosteron). Dar cum nu toţi putem să fim în top, serotonina este cea care ţine tensiunea sub
control şi nelinişteşte. Când nivelul de serotonină este anormal de scăzut, frustrarea poate
duce la agresivitate, chiar la comportament sadic, conform unui studiu realizat de Paul
Bernhardt.
Metale grele. Cercetările au arătat că delicvenţii violenţi au niveluri ridicate de metale
grele toxice în organism (mangan, plumb, cadmiu şi cupru). Manganul în exces scade nivelul
de serotonina şi dopamina, ceea ce contribuie la agresivitate, iar alcoolul creşte aceste efecte.
James Huberty avea cantităţi excesive de cadmiu în corp.

Defecte ale creierului. “După ce mor, îmi vor deschide capul şi o sa descopere că o
parte a creierului meu este neagră, uscată şi moartă” spunea Bobby Joe Lang, care suferise o
rană severă la cap în urma unui accident de motocicletă. După mulţi cercetători, defectele şi
leziunile creierului reprezintă o cauză importantă a comportamentului violent.
Hipotalamusul reglează sistemul hormonal şi emoţiile. Creierul mare are un control
limitat asupra hipotalamusului. Din cauza apropierii fizice dintre centrii sexuali şi ai
agresivităţii de hipotalamus, instinctul sexual şi violenţa sunt strâns legată în cazul
criminalilor în serie. Hipotalamusul poate fi afectat prin malnutriţie sau accidente.

8
 Sistemul limbic este acea poarte a creierului asociată cu emoţiile şi motivaţiile. Când
aceasta parte este afectată, individul îşi pierde controlul asupra emoţiilor primare, cum sunt
frica şi furia. După dr. Meloy, psihopatii nu au emoţii şi se aseamănă cu reptilele. Acestea nu
posedă sistemul limbic, unde sunt stocate memoriile, emoţiile, instinctele parentale. Cu alte
cuvinte, când criminalii în serie sunt descrişi ca având “sânge rece”, nu se face nici o greşeală.
Lobii temporali pot fi uşor afectaţi, deoarece sunt localizaţi acolo unde oasele craniene
sunt cele mai subţiri. Rănile, chiar cu obiecte neascuţite, inclusiv căderile pe suprafeţe dure,
pot crea leziuni ce cauzează forme de amnezie şi crize epileptice. Disfuncţia lobilor temporali
are ca urmare reacţiile violente şi creste răspunsurile agresive. Când era copil, Ken Bianchi a
căzut pe spate de pe o bară de gimnastică şi s-a lovit la cap, iar ulterior a început sa aibă crize
epileptice.
Imunitate la frică. S-a arătat că psihopatii răspund mai greu la stimuli de inducere a
fricii, cum ar fi zgomote bruşte şi puternice. Cu alte cuvinte, psihopatii ar putea fi imuni la
frică. Pulsul şi temperatura sunt scăzute, iar reacţiile lor sunt încetinite faţă de cele ale
oamenilor obişnuiţi.
Privare senzorială. Studiile relevă că lipsa atingerii fizice poate fi dăunătoare
dezvoltării copilului. Într-un studiu făcut pe cimpanzei s-a evidenţiat că puii care nu au fost
atinşi au devenit retraşi, iar mai târziu au început să îi atace pe ceilalţi. Unii criminali în serie
au fost separaţi de părinţi la vârste fragede şi au fost privaţi de dragostea şi atingerea
mamelor.
În concluzie, toate aceste caracteristici fiziologice nu sunt singurele cauze ale
comportamentului criminalilor în serie. O aterizare în cap nu dă naştere unui criminal în serie.
Poate fi răul redus la o ecuaţie chimică ? Probabil ca este o combinaţie între factorii de mediu
şi predispoziţiile genetice şi chimice. Se ştie doar faptul că nu există un singur tipar pentru
criminalii în serie.

4. PSIHOPAŢI / SOCIOPAŢI

Gândire denaturată. Semnul distinctiv al unui psihopat este inabilitatea de a simţi

compasiune pentru ceilalţi. Victimele sunt dezumanizate şi iau forma unor obiecte fără
valoare în mintea criminalului. “Pur şi simplu îmi plăcea sa omor, vroiam să omor” spunea
Ted Bundy, în timp ce Peter Sutcliffe declara fără remuşcări că el “curăţa străzile de gunoi
uman”. “Diagnosticarea începe din copilărie în cazul copiilor care prezintă tulburări de
comportament sau agresivitate. Primul diagnostic care se pune este deficit de atenţie –

9
disfuncţie hiperactivă, iar, în cazuri mai grave, schizofrenie sau un alt tip de psihoză. Pe
măsură ce copii cresc, dacă tratamentul nu dă rezultat, diagnosticul se schimbă în deviaţii de
comportament, un termen relativ nou, cel folosit anterior fiind reacţie agresivă antisocială.
După ce adolescentul trece de 18 ani, deviaţia de comportament se transformă în disfuncţie de
personalitate sociopată” – Dorothy Otnow Lewis: “Vinovaţi de dementă”.
Genetica. Testele arată că sistemul nervos al psihopatiilor este diferit – ei simt mai
puţină frică şi anxietate decât oamenii normali. Un experiment a arătat că “nivelurile cerebrale
scăzute” cauzează nu numai impulsivitate, dar arată de asemenea că sociopaţii îşi schimbă
foarte greu comportamentul şi au nevoie de mai mult timp pentru a învăţa decât indivizii
normali. Genetica şi factorii fiziologici contribuie şi ei la formarea unui psihopat. Un studiu
realizat în Copenhaga s-a concentrat pe un grup de sociopaţi care fuseseră adoptaţi atunci
când erau copii. Rudele biologice ale sociopaţilor erau de 4 – 5 ori mai predispuse la aceleaşi
tulburări decât oamenii obişnuiţi. Totuşi, genetica nu oferă explicaţii complete, arată doar o
predispoziţie la un comportament antisocial. Mediul este cel care confirmă sau infirmă
personalitatea sociopată.
Modul în care gândesc. După doctorul S. Reid Meloy, autorul cărţii “Mintea
psihopată: origini, dinamica şi tratament”, psihopatul este capabil numai de relaţii
sadomasochiste, bazate pe putere şi nu pe ataşament. Psihopatii se identifică cu un model
agresiv, cum ar fi un părinte abuziv, şi atacă partea mai slabă, mai vulnerabilă din ei, care este
proiectată asupra celorlalţi. Aşa cum a spus Dennis Nilsen: “Mă omoram doar pe mine, dar
întotdeauna murea cel din faţa mea”. Dr. Meloy afirma că în timpul dezvoltării din copilărie
se produce o ruptură în copilul psihopat: există “Eu-cel slab”, care este interiorul vulnerabil, şi
“Altul – cel puternic”, ce reprezintă exteriorul agresiv, experienţele dureroase. Copilul ajunge
sa creadă ca tot ceea ce vine din exterior este dureros, aşa ca se întoarce în sine. În încercarea
de a se proteja de orice eveniment, copilul îşi creează o “armura”, distruge tot ce este în
exterior şi nu lasă nimic sa intre în interiorul sau.
Victima prin ochii psihopatilor. Atunci când îşi găsesc o victima, psihopaţii nu simt
mânie în mod conştient, dar violenţa faţă de victima arată efectul disociativ. Criminalii par să
intre în transă în timpul perioadei în care omoară. Psihopatii îşi caută victimele printre
oamenii ideali (cât mai frumoşi, inteligenţi), pe care apoi îi umilesc şi îi distrug. Degradând
victima, psihopatul încearcă să anihileze duşmanul care se afla în propria lui minte. La
procesul lui Gacy, psihiatrul criminalist Richard Rappaport declara că: “El este atât de
convins că cealaltă persoana posedă anumite calităţi, pe care el nu le poate avea, încât, pentru
a se salva, trebuie să o omoare”.

10
 Războinici închipuiţi. Psihopaţii nu cunosc frica şi se cred omnipotenţi, unii
închipuindu-şi că sunt reîncarnări ale răului. Cei mai mulţi sunt complet rupţi de realitate. Un
psihopat ţinut în arest s-a îmbrăcat ca un războinic indian, folosindu-şi sângele pentru a se
picta pe faţă şi penele din pernă, pe care le-a prins de îmbrăcăminte. Leonard Lake din
regiunea Calavaros era fascinat de cavalerii medievali, şi mulţi alţi criminali în serie, printre
care Gacy şi Kemper, îl idolatrizau pe John Wayne, arhetipul american al războinicului
singuratic.
Interlocutori simpatici. Psihopatii ştiu ce e bine şi ce e rău în societate şi se comportă
ca şi cum ar crede în aceste valori. Mulţi citesc cărţi de psihologie şi reuşesc sa imite
simptomele altor boli mintale, dar mai puţin periculoase, cum ar fi schizofrenia, pentru a-i
manipula pe doctori sau pe cei care îi evaluează. Dar oare aud voci care le spun ce să facă, aşa
cum pretind ? După dr. Meloy, “cei mai mulţi indivizi psihotici nu au halucinaţii şi nu aud
voci care le comandă, iar aceia care întradevăr experimentează lucru de obicei le rezistă cu
succes”.
Eugene Gauron, cel care l-a examinat pe Gacy, spunea ca acesta era “un interlocutor
simpatic şi retras, care încerca să convingă ca nu făcuse nici un rău. Avea un nivel înalt de
inteligenţă şi ştia cum să se comporte pentru a influenta oamenii”. Totuşi Gacy a fost eliberat,
iar crimele au început aproape imediat. Cel mai dramatic caz în care doctorii s-au înşelat îl
reprezintă evaluarea lui Ed Kemper. Doi psihiatri l-au intervievat şi au decis că era “sănătos”.
În tot acest timp, în portbagajul maşinii lui Kemper, parcată în faţa biroului doctorilor, se afla
capul uneia dintre victimele sale. Bundy s-a comportat frumos cu gardienii din închisoare, dar
numai pentru a evada atunci când aceştia s-au relaxat şi nu l-au mai păzit ca la început.

5. ABUZURI IN COPILĂRIE
Oare unii copii se nasc răi? Câţiva dintre criminalii în serie au manifestat semne de
demenţă încă din copilărie, fiind fascinaţi de violenţă, de sadism, de timpuriu. Când era copil,
Ed Kemper decapita păpuşile surorii sale, se juca de-a “executarea” şi a mărturisit că vroia să-
şi sărute învăţătoarea, dar că “trebuie să o omor mai întâi”.
Unul dintre primele locuri în care societatea căuta explicaţii este copilăria. “Mulţi
dintre noi vor să creadă că ceva i-a traumatizat atunci când erau copii, pentru că altfel ar
însemna că unii oameni pur şi simplu dau naştere la monştrii” a scris Schwartz. În unele

11
cazuri, părinţii îşi abuzează copii în mod barbar, traumatizându-i pe viaţă. Albert DeSalvo,
supranumit “Strangulatorul din Boston”, a fost vândut când era copil de către tatăl său
alcoolic.
Mulţi ucigaşi sadici îşi descriu copilăria ca un şir lung de abuzuri sexuale şi tortură.
Unele relatări sunt exagerate, din dorinţa criminalilor de a-şi atrage simpatia şi de a da vina pe
părinţi, dar altele sunt adevărate, fiind corelate cu relatări ale martorilor. Chiar în familii care
par normale din exterior pot avea loc abuzuri. Copii învaţă tehnica “Jeckyl şi Hyde” de la
părinţii lor, care sunt binevoitori cu vecinii sau colegii de serviciu, dar care se răzbună pe
proprii lor copii atunci când vin acasă.
În cartea sa “Criminalii în serie” Joel Norris descrie ciclurile de violenţă ca fiind
generaţionale: “Părinţii care abuzează de copii lor, fizic, ca şi psihic, îi determină să se bazeze
în mod instinctiv pe violenţă atunci când sunt provocaţi în orice mod. Aceşti copii, devenind
adulţi, îşi vor traumatiza la rândul lor proprii copii şi aşa mai departe, violenţa fiind transmisă
din generaţie în generaţie”. Tot Norris spune că abuzurile dau naştere nu numai la reacţii
violente, dar afectează şi sănătatea copiilor, incluzând leziuni cerebrale şi malnutriţie. Unii
părinţi îşi închipuie că dacă sunt aspri şi autoritari îşi vor disciplina copii. În schimb, se
creează de obicei o lipsă de dragoste între părinte şi copil, care poate duce la rezultate
dezastruoase. Dacă nu există o legătură între copil şi primii care au grijă de el în viaţă, atunci
nu se va fundamenta nici încrederea în ceilalţi mai târziu. Acest lucru poate duce la izolare,
iar fanteziile violente vor deveni prima sursă de gratificare. “În loc să dezvolte trăsături
pozitive, ca încrederea, securitatea şi autonomia, copilul devine dependent de fantezie şi se
rupe de realitate, când ar trebui sa interacţioneze social” – Robert Ressler, Ann Burgess şi
John Douglas, autorii cărţii “Crima sexuală: Tipare şi motive”. “Când copilul creste” tot după
aceşti autori, “tot ce cunoaşte sunt fanteziile sale legate de dominaţie şi control. El nu simte
compasiune pentru ceilalţi. Oamenii devin pentru ei simboluri care le îndeplinesc fanteziile
violente”.
6. EVENIMENTE DIN COPILĂRIE
Adopţia, ca o contribuţie potenţială la motivaţia criminalilor în serie, este interesantă
deoarece ridica doua probleme. Prima se refera la faptul ca părinţii biologici ar putea
transmite copiilor gene deviante, iar unii cercetătorii apreciază ca o cauză a comportamentului
criminal ereditatea, moştenirea genetică. De asemenea, descoperind că este adoptat, un copil
ar putea avea dificultăţi în stabilirea propriei identităţi şi ar fi predispus la a-şi imagina tot
felul de lucruri în legătură cu părinţii lui “adevăraţi”, bune sau rele. Oare mama a fost o

12
prostituată sau o călugăriţă, iar tata un gangster ori un erou ? Şi de ce şi-au respins copilul ?
Sentimentul de respingere poate avea consecinţe profunde asupra unui psihic deja instabil.
Dacă un copil adoptat îşi cunoaşte părinţii biologici şi aceştia îl resping din nou atunci
consecinţele vor fi mai dezastruoase.
David Berkowitz a fost rănit profund când mama lui biologică nu a vrut să-l vadă. Unii
au speculat că “Fiul lui Sam” - modul de operare a lui Berkowitz- era o fantezie ce încerca să
corecteze relaţia părinte – copil ce fusese distrusă în viaţa reală. După spusele biografilor lui
Ted Bundy, Michaud şi Aynesworth, dezvoltarea emoţională a acestuia s-a oprit la vârsta de
13 ani, când a aflat că este nelegitim.
Asistarea la violenţă. Unii criminali în serie pretind ca expunerea la evenimente
violente a cauzat „setea lor de sânge”. Ed Gein, printre alţii, a spus că asista la sacrificarea
animalelor de la fermă. Atât Albert Fish, cât şi Andrei Chikatilo dădeau vina pe poveştile
înfricoşătoare care le fuseseră spuse în copilărie. Nici experienţele traumatizante nu creează
automat criminali în serie. John Haigh, “Ucigaşul Băii de Acid” era copil când Londra a fost
bombardată în timpul celui de-al doilea război mondial. “Bomba a venit cu un şuierat
îngrozitor şi, în timp ce mă uitam în sus, un cap s-a rostogolit la picioarele mele”. Joel Peter
Witkin, un cunoscut artist ale cărui lucrări sunt deopotrivă fioroase şi fascinante, a avut o
experienţă similară după ce a asistat la un accident de maşină. Cum de un copil a devenit
artist, iar altul criminal în serie ?
Detenţia juvenilă. Şcoala de corecţie de la începutul anilor ’20 făcea orice altceva în
afară de a corecta. Există relatări despre îngrijitori sadici şi pedepse medicale, ca şi despre
comportamentul violent al copiilor închişi aici. Deşi Carl Panzram, un ucigaş din aceasta
perioadă, era un delincvent juvenil incorigibil, tortura la care a fost supus în şcoala de corecţie
nu a făcut decât să-i agraveze comportamentul violent. “Tratamentul pe care l-am primit când
eram acolo şi lecţiile pe care le-am învăţat au determinat , atunci când am ieşit, modul în
care urma să-mi trăiesc viata. M-am decis să jefuiesc, să dau foc, să distrug şi să omor oriunde
m-aş fi dus şi pe oricine aş fi putut, atât cat trăiam. Iată cum am fost corectat”.
Respingerea din partea oamenilor. Din diferite motive, mulţi criminali în serie sunt
izolaţi în copilărie. Lucas, care era deja un copil timid, a fost ridiculizat din cauză că avea un
ochi artificial. Mai târziu el a mărturisit ca aceasta respingere în masă l-a determinat să-i
urască pe toţi, fără excepţie. Kenneth Bianchi a fost de asemenea un copil singuratic, cu multe
probleme. Un raport medical spunea ca “băiatul urinează în pantaloni, nu-şi face prieteni uşor
şi are ticuri, iar ceilalţi copii râd de el”. Dahmer era antisocial când era copil şi râdea dacă un
coleg se lovea. Mai târziu a devenit un adolescent alcoolic, în mod constant evitat de ceilalţi.

13
În timp ce izolarea se agravează, fanteziile, în special cele distructive, devin tot mai puternice.
Cruzimea faţă de animale. Aceste impulsuri sunt văzute ca seminţele
comportamentului criminal de mai târziu. “Actele violente sunt din ce în ce mai multe şi mai
grave, deoarece criminalii le realizează fără a experimenta consecinţe negative, iar pentru ei
nu contează legea şi faptul că aceasta le interzice. În al doilea rând, comportamentul impulsiv
şi deviant descurajează prieteniile” – Robert Ressler şi co-autorii in “Crima sexuală”. “Mai
mult, criminalii cred că au dreptul să acţioneze aşa cum o fac, iar toate aceste lucruri se
constituie într-un sistem de feedback”. Totuşi nu toţi criminalii în serie sunt agresivi cu
animalele. Dennis Nilsen îşi iubea câinele, pe nume Bleep şi nu a suportat sa-l vadă după ce a
fost arestat din cauza că “l-ar fi traumatizat”. Christopher Wilder, care a torturat, violat şi
omorât opt persoane, a donat bani fundaţiilor de salvare a balenelor şi focilor.
Piromania. Berkowitz, după ce s-a săturat să tortureze animalele, a devenit un
piroman prolific, dând foc de nu mai puţin de 1411 ori. “Ce extaz simt atunci când dau foc, ce
putere !” i-a spus Joseph Kallinger biografei lui, Flora Schweiber. Piromania este o activitate
de stimulare sexuală pentru aceşti criminali. Distrugerea de bunuri dă naştere unei nevoi
similare de a distruge fiinţe umane şi, deoarece criminalii în serie nu vad în oameni mai mult
decât nişte obiecte, obstacolul dintre a da foc şi a ucide oameni este uşor de trecut.
Urinatul în pat. Acest semn este cel mai intim dintre simptome şi de aceea este puţin
probabil că va fi divulgat de bună-voie. După estimări, mai mult de 60% dintre criminalii în
serie continuă sa urineze în timpul somnului după adolescentă.
În concluzie, anii de formare din copilărie pot juca un rol important în modelarea unui
criminal în serie, dar nu pot reprezenta singurul motiv în fiecare caz. Psihopaţii au tendinţa de
a da vina pe altcineva pentru acţiunile lor, vizând în primul rând familiile în care au crescut.
Dar dacă o copilărie nefericită este singura cauză a tendinţelor criminale, de ce fraţii şi
surorile lor nu au devenit de asemenea criminali? Ţinând cont de acesta, trebuie sa analizam şi
ceilalţi factori care determină comportamentul criminal.

7. SEXUALITATE ANORMALĂ
Criminalul în serie căută în ultimă instanţă sexul sau puterea, ori poate pe amândouă?
Depinde pe cine întrebi. Unii cred ca dominarea sexuală este o expresie a nevoii de putere.
“Sexul este doar un instrument folosit de ucigaş pentru a obţine putere şi dominaţie asupra
victimei sale” scrie Steven Egger. Bundy spunea că sexul nu era pentru el principala sursă de
gratificare. “Vroiam sa stăpânesc viaţa şi moartea. Le posedam fizic, aşa cum cineva posedă

14
un tabloul sau un Porsche”. Alţii cred că dorinţa sexuală este cauza, iar puterea este
instrumentul prin care se obţine satisfacţie sexuală
Devianţă sexuală. Pentru David Berkowitz (“Fiul lui Sam”), sexul nu includea un
partener. Fanteziile lui sexuale născute din izolare socială evocau forţe abstracte ale răului.
Pentru criminalii sexuali, puterea, dominarea şi sexualitatea se întrepătrund atât de strâns încât
nu pot fi separate. Este greu de spus unde încetează dorinţa sexuală şi preia controlul “setea de
sânge.
Crima sexuală. Ressler, Burgess şi Douglas, în “Crima sexuală: tipare şi motive”,
arată că numărul crimelor care nu au putut fi rezolvate din cauza motivelor necunoscute a
crescut dramatic. Ei cred că există două tipuri de crime sexuale, iar în funcţie de această
clasificare se diferenţiază “criminalul violator” şi “criminalul sadic”. Violatorii care ucid,
conform autorilor citaţi, “rareori simt o satisfacţie sexuală atunci când omoară victima şi nici
nu au raporturi sexuale postmortem. În contrast, criminalii sadici omoară ca urmare a unui
ritual, a unei fantezii”. Mutilarea victimei este exagerată, mergând mult mai departe decât este
necesar pentru a omorî, dar numai mutilările macabre le aduc satisfacţie criminalilor sexuali.
Ressler scrie că “deoarece experienţa sexuală a criminalului nu include un partener si nu poate
dezvolta relaţii interpersonale, el se limitează la acte de masturbare chiar atunci când un
partener real (victima) este disponibil.
Alţi criminali cu dorinţe sexuale anormale sunt Albert DeSalvo (“Strangulatorul din
Boston) şi David Berkowitz. DeSalvo dădea vina pe răceala soţiei lui pentru crimele comise,
spunând ca avea nevoie de raporturi sexuale de cel puţin 5 ori pe zi. “În realitate tot ce vroiam
era o femeie, nu una specială, ci doar o femeie”. David Berkowitz recurgea la masturbare, iar
“preocuparea lui pentru sexualitatea orală” scria doctor David Abrahamsen, “sugerează o
dezvoltare sexuală imatură”. Pentru unii dintre criminali, sexualitatea a devenit echivalentă cu
păcatul şi moartea din cauza părinţilor obsedaţi să-şi păstreze copii “puri. Joseph Kallinger,
crescut de părinţi adoptivi sadici, era excitat de incendii.

William Heirens declara că furtul din case a constituit pentru el prima formă de
eliberare sexuală (înainte să înceapă sa ucidă), iar pentru Ed Gein, care fusese învăţat de mic
ca sexul este păcătos şi degenerat, pare aproape normal că îşi asocia curiozitatea sexuală cu
moartea, fructul păcatului însuşi.
Suprimarea femeii din interior. Henry Lee Lucas, care fusese forţat să se îmbrace ca o
fată în copilărie, declara: “Nu simţeam că femeile trebuie să existe. Le uram şi vroiam să
distrug orice femeie îmi ieşea în cale”. Mulţi criminologi cred ca John Gacy omora barbari

15
tineri care reprezentau în mod simbolic ura faţă de homosexualul din el. Bobby Joe Lang, care
avea un cromozom x (feminin) în plus, din această cauză crescându-i sâni la pubertate, omora
prostituate şi femei care îi aminteau de promiscuitatea mamei lui.
În prezent există controverse dacă ucigaşii care sunt “nesiguri” de masculinitatea lor
sunt cei mai temuţi criminali, spunându-se ca ei simt nevoia sa distrugă femeia din interiorul
lor. Joel Norris scria că dacă “ucigaşul mutilează corpul femeii, poliţia ar trebui să caute un
suspect cu trăsături feminine”. Totuşi, aşa cum Richard Tithecott arăta în cartea sa “Despre
oameni şi monştrii: Jeffrey Dahmer şi construcţia criminalului în serie”, “Mobilul
criminalului în serie este frecvent explicat prin nevoia de eliminare: a laturii feminine, a
homosexualului... Întrebarea (şi problema) devine feminitatea, nu masculinitatea, sau mai bine
spus invazia feminităţii în masculinitate”.
Curiozitate morbidă şi canibalism. Înainte de a începe să omoare, mulţi criminali în
serie sunt fascinaţi de moarte. Acest lucru, prin el însuşi, nu este neobişnuit. Poate dacă nu ar
fi intervenit personalitatea lor antisocială, criminalii ar fi devenit doctori, oameni de ştiinţă,
antreprenori de pompe funebre sau chiar artişti. Gacy a lucrat într-un astfel de loc, dormind în
camera de îmbălsămare, singur cu cadavrele, dar a fost concediat când s-au descoperit cadavre
parţial dezbrăcate. Când era tânăr, Berkowitz era fascinat de tot ceea ce era morbid:
“Întotdeauna am avut un fetiş pentru crimă şi moarte – moartea violentă şi vărsarea de sânge
mă atrăgeau mult”.
Deoarece psihopatii sunt incapabili să simtă simpatie şi dragoste, această forma crudă
şi primitivă prin care se creează legături devine un substitut dezgustător. “Foamea” la figurat
pentru compania celorlalţi devine o “foame” la propriu. Un exemplu cutremurător al noţiunii
de “dragoste consumată complet” este japonezul Issei Sagawa, care a omorât şi a mâncat o
studentă daneză. El a rememorat cu luciditate întreaga întâmplare: “Pasiunea mea era atât
de mare încât vroiam să o posed. Vroiam să o mănânc. dacă făceam acest lucru, atunci mi-ar
fi aparţinut pentru totdeauna”. În casa lui Ed Gein s-au găsit numeroase improvizaţii făcute
din piele umană (abajururi, husele scaunelor), ca şi cranii folosite în loc de căni.
8. FANTEZII MORTALE
“Fantezii ciudate iau naştere din izolare şi manie. Pentru criminalii în serie, fantasmele cu
privire la violenţă urmează după izolare, iar aceasta la rândul ei creează nevoia fanteziilor
pentru procurarea plăcerii”, după Robert Ressler şi co-autorii în “Crima sexuală”. “Pe măsură
ce creşteam mi-am dat seamă ca eram diferit faţă de ceilalţi oameni, iar modul de viaţă în casa
mea era diferit de al celorlalţi... Acest lucru m-a stimulat să-mi pun întrebări şi să recurg la
introspecţie” spunea John Haigh, “Ucigaşul băii de acid”.

16
 În final, pentru a-şi susţine fantezia, criminalii în serie ajung la un moment când simt
nevoia să o trăiască în afară. Ei se gândesc la crimă ani de zile şi intră într-o stare
asemănătoare transei cu zile înainte de omor, complet prinşi în fanteziile lor. Victimele sunt
reduse la nişte pioni fără apărare în mintea lor denaturata. Multe dintre mutilările ciudate ,
amintind de ritualuri, îşi au originea într-o dramă interioară, pe care numai criminalul o
înţelege. “Am făcut o altă lume, iar oamenii reali intrau în ea şi nu erau niciodată răniţi de
legile imaginare ale visului. Am dat naştere la vise care au cauzat moarte. Aceasta este crima
mea” spunea Dennis Nilsen. Jeffrey Dahmer avea o viziune similară “Mi-am făcut fantezia
mai puternică decât viata mea reală”.
Totuşi realitatea brutală a crimei nu egalează niciodată complet puterea fanteziei. De fapt,
este o dezamăgire, dar fantezia nu dispare – este prea puternic înrădăcinată în psihicul
criminalului. “Fantezia care acompaniază şi generează nerăbdarea care precede crima este
întotdeauna mai stimulativă decât crima însăşi” observa Ted Bundy. Mulţi criminali păstrează
suveniruri de la crimele comise, care servesc ulterior altor fantezii. Când a fost întrebat de ce
îşi fotografia victimele, Bundy a răspuns că “atunci când munceşti din greu sa faci ceva
bine, nu vrei sa uiţi”.
Doctorii B.R. Johnoson şi J.V.Becker de la Universitatea din Arizona încearcă să
înţeleagă cât de importantă este fantezia în mintea unui criminal în serie. În acest scop, ei
studiază 9 cazuri de adolescenţi între 14 şi 18 ani care au “fantezii signifiante clinic de a
deveni criminali în serie”. Cercetarea încearcă să vadă dacă se pot depista potenţialii criminali
pe baza fanteziilor violente, sadice ale adolescenţilor şi dacă exista vreo posibilitate de a
întrerupe legătura dintre fantezie şi acţiune.

9. ULTIMA BARIERĂ
Să-ţ imaginezi că omori pe cineva e un lucru, dar chiar să o faci e altceva. Ce-i determina
pe criminalii în serie sa depăşească bariera, de atâtea ori ? Drogurile sunt adesea implicate, de
asemenea alcoolul, cum se observa în cazurile lui Nilsen, Ramirez, Dahmer şi Gacy (care mai
lua valium, amfetamine şi fuma marijuana).
Conform lui Ressler, există numite evenimente care îi determină pe criminali să treacă la
acţiune. Acestea pot fi “conflicte cu femeile, cu părinţii, stres financiar, conflicte în căsnicie,

17
naşterea unui copil, vătămări corporale, probleme cu legea, supărarea cauzată de o moarte”.
Pe măsură ce criminalul acumulează frustrare, mânie şi resentimente, fanteziile eclipsează
realitatea. “Mulţi factori determinanţi sunt legaţi de un anumit aspect de control” spune
Ressler. Moartea mamei lui Gein a reprezentat un soc pentru acesta, în timp ce Kemper dădea
vina pe certurile constante dintre el şi mama sa. Christopher Wilder, care a violat, torturat şi
omorât 8 femei, pretinde ca totul a început după ce cererea sa în căsătorie a fost refuzată.
După Joel Norris, exista 6 faze în ciclul unui criminal în serie:
 Faza aurei – când criminalul pierde legătura cu realitatea;
 Faza cercetării – când criminalul îşi caută o victimă;
 Faza curtării – când victima este atrasă în cursă;
 Faza capturării – când victima este prinsă;
 Faza totemului – când are loc crima;
 Faza depresiei – intervine după crimă.
Norris scrie că atunci când se instalează depresia, aceasta determină ciclul să reîncepă.
Bundy mărturisea că niciodată nu găsise la crime ce căuta şi se simţea “gol şi fără speranţa
după”. Norris descrie depresia post-ucidere pe care o simt criminalii în serie: “Criminalul
îndeplineşte o fantezie ritualică... dar, o dată sacrificată, victima nu se mai identifică cu
fantezia criminalului, nu mai reprezintă ceea ce el credea că reprezintă. Imaginea unei
logodnice care la respins pe ucigaş, ecoul vocii mamei pe care o ura sau atitudinea unui tată
distant rămân vii în mintea criminalului după comiterea faptei. Criminalul a greşit din nou. În
loc să inverseze rolurile din copilărie, el nu a făcut decât sa le consolideze şi, prin torturarea şi
uciderea unei victime fără apărare, şi-a reactualizat cele mai intime tragedii”.

10. PUNCT TERMINUS

Când se opresc? Ori atunci când sunt prinşi ori atunci când sunt ucişi. Putini au fost cei
care s-au predat. Numai Ed Kemper a sunat la politie pentru a mărturisi şi a aşteptat în cabina
telefonică sosirea poliţiştilor. Unii cer sa fie arestaţi, dar dispar înainte ca poliţia să ajungă la
locul indicat de ei. William Heirens a scris un mesaj memorabil (“Pentru numele lui
Dumnezeu, prindeţi-mă înainte sa omor mai mulţi, nu mă pot controla”), cu litere bizare pe un
zid, folosind un ruj, în timp ce victima zăcea moartă, împuşcată şi cu gâtul tăiat.

18
 Dacă există criminali în serie care renunţă deoarece se satură sau se plictisesc, nu putem
şti, deoarece ei nu se află în captivitate. Unii pretind că, dacă ar fi putut, ar fi recurs la
distrugeri în masă. Peter Kurten, “Vampirul din Dresseldorf”, spunea ca “cu cât mai mulţi, cu
atât mai bine. Da, dacă aş fi avut mijloace, aş fi ucis mase întregi de oameni, aş fi prilejuit
catastrofe”. Când Carl Panzram nu-şi imagina că otrăveşte oraşe cu arsenic, îşi petrecea
timpul căutând un motiv care sa declanşeze război între englezi şi americani. “Cred ca
întreagă rasă umană ar trebui exterminată, iar eu voi face tot ce voi putea în acest scop” a spus
juriului înainte de deliberare (a fost condamnat la moarte în mai puţin de 1 minut).
Există criminali în serie care s-au îndreptat ? Nu se ştie, pentru că, din fericire, societatea
nu este dispusă să rişte posibilitatea de a afla acest lucru, eliberându-i. De fapt, unul dintre cei
mai sinceri critici ai “îndreptării” criminalilor este chiar un criminal în serie, Carl Panzman:
“Nu vreau sa mă îndrept. Singura mea dorinţă este să-i corectez pe cei care încearcă să mă
corecteze pe mine. Şi cred ca singurul mod în care poţi să-i corectezi pe oameni este să-i
ucizi. Motto-ul meu este <<Jefuieşte-i pe toţi, violează-i pe toţi şi omoară-i pe toţi>>”.
Un om este un vid. Se poate concluziona că toţi criminalii în serie sunt “găuri negre
umane”. Sunt atât de normali, obişnuiţi, invizibili, încât ne înspăimântă, deoarece arată ca noi
şi nu există nici o diferenţă care să declanşeze un semnal de alarmă. Henry Lee Lucas declara
că “de-a lungul ţarii există oameni la fel ca mine, care se pregătesc sa distrugă viaţa umană”.
Mulţi dintre ei se descriu ca având o piesă lipsă, ceva mort în interiorul său, cum spunea
Bundy, un vid înăuntru. “Vroiam să vad moartea, vroiam să văd exaltarea, triumful asupra
morţii... Cu alte cuvinte, eu câştigam. Ei erau morţi şi eu eram viu. Aceasta a fost victoria în
cazul meu” se amuza Ed Kemper. Deci îndemnul “Fă-ţi o viaţă”, în cazul oamenilor normali,
devine “Ia o viaţă”, în cazul criminalilor în serie. Uciderea victimelor nu reprezintă o
încercare de a umple vidul, ci de a răspândi vidul. Transformarea lor în obiecte fără viaţă
imită reprezentarea pe care criminalii o au despre ei înşişi: că sunt obiecte fără viaţă.
Criminalul în serie trăieşte de cealaltă parte a barierelor sociale.

11. PERICOLE IN SOCIETATE

Cultura contemporană violentă. Mulţi criminali atribuie culturii violente apetitele lor
denaturate. Cu câteva zile înainte de a fi executat, Ted Bundy a declarat că pornografia era
responsabilă de crimele înfăptuite de el. În industria show-bisness-ului, sexul şi violenţa merg
mână în mână. Unii criminali îşi iau ca modele personaje violente. Peter Kurten, care la
suprafaţă părea un gentleman politicos şi instruit, îl idolatriza pe Jack Spintecătorul când era
în închisoare. “Mă gândeam ce plăcere ar fi sa fac lucruri de felul acesta când as fi ieşit”

19
spunea. John Gacy şi Ed Kemper îl venerau pe John Wayne, simţind ca fusese nedreptăţit.
Până în zilele noastre, filmele şi muzica au fost de multe ori blamate pentru acte violente.
Deşi nu există o dovadă că violenţa din mass-media creează criminali în serie, ea poate activa
imaginaţia şi da naştere la fantezii deviante.
După Elliot Leyton, în cartea sa “Vânătoare de oameni”, criminalii în serie “nu sunt
creaturi extraterestre cu minţi dereglate, ci oameni alienaţi, care nu mai sunt interesaţi să-şi
continue vieţile plicticoase în care se simt încătuşaţi.
Societate de străini. Pe măsura dezvoltării societarii, a industrializării şi a apariţiei
marilor metropole, este tot mai uşor sa vedem în cei care ne înconjoară străini, stereotipuri.
“Facem străini unii din alţii, iar devenind străini, începem să-i vedem pe ceilalţi mai mult ca
obiecte şi mai puţin ca fiinţe umane” scrie Steven Egger.
Simţindu-se uitaţi, ignoraţi în mulţime, psihopatii nu numai ca îi omoară pe cei care le
amintesc de propria identitate anonimă, dar în acelaşi timp îşi fac şi un nume, devin celebrităţi
(tot prin intermediul mas-mediei care, după ce a influenţat criminalul actual, va oferi un
model şi celui viitor).
Crima în serie – o carieră ? David Berkowitz a ilustrat această posibilitate. Nu avea o
identitate stabilă – nu avea bunuri, prieteni – numai izolare. Identitatea “Fiului lui Sam” i-a
oferit notorietatea şi puterea mult visate. Era încântat să-i audă pe colegii săi de la oficiul
poştal vorbind despre “Fiul lui Sam”, neavând idee ca David cel manierat era acelaşi cu
ucigaşul psihopat din ziare. Criminalii în serie, care iniţial sunt motivaţi de nevoia de putere,
iubesc atenţia acordată de mass-media. Gacy avea mare grija de jurnalul în care lipise articole
din ziare ce vorbeau despre el. Procesul lui Jeffrey Dahmer avea “un aer de premieră
cinematografică, completată cu celebrităţi locale, oameni care cereau autografe şi mass-
media” scria Anne Schwartz, biografa lui Dahmer. Dar dr. Meloy, autorul cărţii “Mintea
psihopată”, ne avertizează în legătură cu celebrarea crimelor în serie. “În cazul în care crima
atrage atenţia mass-media şi catalizează atât frica, cat şi fascinaţia publicului, se va întări
concepţia psihopatului despre el ca fiind mai mare decât viata.
CONCLUZII

În perspectiva evoluţiei umane, făcând un bilanţ atent şi obiectiv, se poate constata un

paradox zguduitor: în condiţiile unor forme uluitoare ale progresului uman, de la conservarea
vieţii şi până la cutezanţa de a zbura în Cosmos, fiinţa şi conştiinţa umana sunt mult mai
încărcate de violenţă decât cu mii de ani în urmă. Dar fiinţa umană, pentru care viaţa şi
bucuria de a trăi sunt valori supreme, trebuie să se întrebe neâncetat: cine poate să stăpânească

20
acest destin al omenirii? Aceasta ar putea fi şi întrebarea Sfinxului pusă lui Oedip. Iar
dezlegarea vine din Biblie, din cuvintele Domnului către Cain: „Dacă faci bine, vei fi bine
primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu poţi să-l
stăpâneşti”.
În concluzie, Oedip cel modern ar putea răspunde cu replica din opera lui George
Enescu: Omul, omul este singurul stăpân al destinului său!
Şi în acest caz ca în multe alte cazuri ca - Albert DeSalvo al cărui tată era abuziv şi
violent, îşi bătea cu regularitate soţia şi copii,-Ted Bundz care a aflat mulţi ani mai târziu că
cei pe care îi considera părinţi îi erau de fapt bunici iar cea pe care o considera soră era de fapt
mama lui, - David Berkowitz a fost dat spre adopţie, părinţii adoptivi au încercat să îi ofere
totul, era un copil singuratic, se simţea diferit şi mai puţin atractiv decât ceilalţi colegi ai lui,
uneori avea excese de violenţă faţă de ceilalţi copii fără un motiv anume, după moartea
mamei adoptive, în ciuda încercării mamei biologice de a se apropia de el, situaţia lui s-a
înrăutăţit – mediul familial, psihotraumele trăite în familie din cauza tatălui, nevoia de a evada
din acel spaţiu care atunci se manifesta prin fuga de acasă, vina sau reproşul faţă de mamă au
condus la formarea unui individ cu o personalitate, temperament şi caracter capabil de a-şi
atinge scopul de a scăpa, de a evada, de a se răzbuna, de a-şi împlini idealurile prin comiterea
unor crime pline de brutalitate.
Este esenţial ca întreaga societate să cunoască cauzele care conduc la apariţia unor
astfel de comportamente. Dacă omul îşi doreşte o mai mare siguranţă în societatea din care
face parte atunci ar trebui ca fiecare să se găndescă şi să conştientizeze consecinţele faptelor
sale, pornind de la o banală glumă făcută pe seama cuiva (cât de bine cunoaştem acea
persoană?), la ambianţa mediului familial pe care îl creează, la cum ne creştem şi ne educăm
copiii.
Totul face parte din viaţa pe care o trăim zi cu zi.

BIBLIOGRAFIE:

1. Tudor Amza, Criminologie teoretică, Ed. Lumina Lex, 2000

2. Gh. Scripcaru, T. Ciornea, N. Ianovici, Medicină şi drept, Ed. Junimea, 1979
3. Constantin Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Ed. Tehnică, 1994

21
 4. Ronald Kessler, F.B.I., Ed. Allfa, 2000
5. Dorothy Otnow Lewis, Vinovaţi de demenţă-Cazuri celebre de criminali psihopaţi, Ed.
Allfa, 2001
6. Ziarul „Libertatea”, august 2002
7. Tudorel-Severin Butoi , Criminali în serie psohologia crimei , Ed. Phobos, 2003
8. Tudorel-Severin Butoi , Psihanaliza crimei , 1996

INTERNET
9. John Douglas, Cazurile care ne urmăresc – “The Cases that Haunt Us”
10. Steven Egger, Criminalii dintre noi – “The Criminals Among Us”
11. Harold Schechter, David Everitt, Enciclopedia criminalilor in serie de la A la Z – “The
A-Z Encyclopedia of Serial Killers”
12. Harold Schechter, Depravat – “Depraved”
13. Joel Norris, Criminali în serie – “Serial Killers”
14. Robert Ressler, Ann Burgess, John Douglas, Crima sexuală: tipare şi motive – “Sexual
Homicide: Patterns and Motives”
15. Lionel Dahmer, Povestea unui tată – “A Father’s Story”
16. Reid Meloy, Mintea psihopată: origini, dinamică şi tratament – “The Psychopathic
Mind: Origins, Dynamics and Treatment”
17. Richard Tithecott, Despre oameni şi monştri: Jeffrey Dahmer si construcţia
criminalului în serie – “Of Men and Monsters: Jeffrey Dahmer and the Construction of
the Serial Killer”
18. Elliot Leyton, Vânătoarea de oameni – “Hunting Humans”
19. Anne Rule, Străinii de lângă mine – “The Strangers Beside Me”

22