Echip. Electrice

BADEA NICOLAE
ECHIPAMENTE ELECTRICE
MATRIXROM
CUPRINS
1.Consideratii generale privind aparatele si echipamentele electrice 5
1.1 Definiţii ale instalaţilor si echipamentelor electrice 5

1.2 Funcţii de bază ale aparatelor 10
1.2.1 Separarea electrica 10
1.2.2.Protecţia electrica 10
1.2.3 Comanda funcţionala si întreruperea de urgenta 11
1.3 Caracteristici generale ale aparatelor electrice 12
1.3.1 Caracteristici electrice 12
1.3.2 Caracteristici mecanice 13
1.3.3 Caracteristici constructive 13
1.4 Ansambluri de aparate electrice -tablouri electrice 15
1.4.1 Caracteristicile tablourilor electrice 15
1.4.2 Scheme electrice 18
1.5.Organisme si normative de reglementare a aparatelor electrice 22
1.5.1 Organisme si normative de reglementare 22
1.5.2 Simboluri grafice 24
1.5.3 Literele reper de identificare a categoriei elementului de circuit 30
2. Calculul curentilor vehiculati prin aparate si echipamente electrice in

procesele de conectare 37
2.1 Curenti electrici vehiculati prin aparate 37

2.2 Calculul curentilor nominali 38
2.2.1 Calculul curenţilor nominali in circuitele de curent continuu 39
2.2.2 Calculul curentilor nominali in circuitele de curent alternativ 41
2.3 Calculul curentilor de suprasarcina 46
2.4 Calculul curentilor de scurtcircuit 48
2.4.1 Forma curentului de scurtcircuit 49
2.4.2 Metode de calcul a curenţilor de scurtcircuit 53
2.5 Exemple de calcul 70
3. Procese si solicitari termice in aparate electrice 79
3.1 Surse de caldura in aparate electrice 80

3.1.1 Pierderi de energie prin conductie in caile de curent 80
3.1.2 Pierderi prin magnetizarea corpurilor feromagnetice 80
3.1.3 Pierderi in dielectrici 82
3.1.4 Pierderi de energie prin efect pelicular 82
3.1.5 Pierderi de energie prin efect de proximitate 83
3.2 Transmisia caldurii din aparate electrice 83
3.2.1 Transmisia prin conductie termica 84
3.2.2 Transfer de caldura prin radiatie 87
3.2.3 Transmisia termica prin convectie 89
3.2.1 Transmisivitatea termica combinata 90
3.3 Campul de temperatura in regim permanent 91
3.3.1 Campul de temperatura in medii solide fara surse limitate de plane 92
paralele
3.3.2 Campul de temperatura in medii solide fara surse limitate de 94
suprafete cilindrice
3.3.3 Campul de temperatura in regim permanent in medii cu surse 97
3.4 Campul de temperatura in regim tranzitoriu 99
3.4.1 Regimul termic al conductorului drept cu sectiune constanta 99
3.4.2 Regimul periodic intermittent 105
3.5 Regimul de scurtcircuit 109
3.6 Regimul termic al bobinelor 112
3.6.1 Determinarea campului de temperature 112
3.6.2 Temperatura de regim permanent a bobinelor 114
4. Forte si solicitari electrodinamice in aparate si echipamente electrice 115
4.1 Relatii generale de calcul a fortelor 116

4.1.1 Relatii bazate pe teorema Laplace 116
4.1.2 Relatii bazate pe teorema fortelor generalizate 119
4.2 Forte exerciatate intre conductoare filiforme 119
4.2.1 Cazul general 120
4.2.2 Conductoare rectilinii de lungime finita 120
4.3 Forte intre conductoare cu sectiune finita 122
4.3.1 Conductoare paralele, drepte cu sectiune circulara 122
4.3.2 Conductoare indoite sub forma de L 123
4.3.3 Conductoare paralele,drepte cu sectiune dreptunghiulara 125
4.4 Forte electrodinamice in tablouri electrice 129
4.4.1 Forte electrodinamice produse de scurtcircuitele bipolare 129
4.4.2 Forte electrodinamice produse de scurtcircuitele tripolare 132
4.5 Stabilitatea electrodinamica a aparatelor electrice 136
4.6 Exemplu de calcul 140
5. Procese si solicitari ale arcului electric in aparatele de comutatie 143
5.1 Dependenta rezistentei arcului de conductivitatea gazelor 144

5.1.1 Descarcarea autonoma 144
5.1.2 Conductivitatea gazelor ionizate 147
5.2 Aprinderea arcului in procesul deschiderii contactelor 149
5.3 Regumul dinamic al arcului electric 150
5.3.1 Ecuatia de echilibru termodinamic a arcului electric 150
5.3.2 Caracteristica tensiune-curent a arcului electric 151
5.3.3 Efectul Pinch 155
5.4 Caracteristicile arcului electric de current continuu 157
5.4.1 Stabilitatea arcului de cc 160
5.4.2 Tensiunea furnizata arcului de circuitele electrice 162
5.5. Intreruperea ideala a arcului in current alternativ 171
5.5.1 Conditii calitative de stingere a arcului de ca 171
5.5.2 Conditii cantitative de stingere a arcului de ca 176
6. Principiile camerelor de stingere ale arcului electric 179
6.1 Aerul atmosferic mediu de stingere a arcului electric 179

6.1.1 Suflaj magnetic,pereti reci 180
6.1.2 Efectul de electrod si nisa 188
6.2 Vidul mediu de stingere 189
6.2.1 Proprietatile dielectrice ale vidului 189
6.2.2 Densitatea curentului in coloana arcului 189
6.3 Ruperea în ulei 191
6.3.1 Principiul de stingere 192
6.3.2 Tipuri de întreruptoare cu ulei 192
6.4 Rupere în SF6 193
6.4.1 Proprietăţi ale SF6 193
6.4.2 Tipuri de dispozitive cu rupere în SF6 şi domeniile lor de aplicare 195
6.5 Materialul granulat mediul de stingere al arcului in sigurante fuzibile 198
6.5.1 Principiul metodei 198
6.5.2 Procesul topirii fuzibilului sub acţiunea curentului de scurtcircuit 199
6.6 Comparaţie între tehnicile de rupere 201
7. Elemente constructive ale aparatelor electrice 203
7.1 Contacte electrice 203

7.1.1 Clasificarea şi forma contactelor 204
7.1.2 Strictiunea liniilor de curent. Pelicula disturbatoare 205
7.1.3 Rezistenta electrica a contactelor 208
7.1.4 Comportarea contactelor electrice la comutaţia sub sarcina 217
7.1.5 Materiale pentru contacte 222
7.2 Electromagneti 226
7.2.1 Circuit magnetic. Flux de dispersie 227
7.2.2 Tensiuni magnetice în fier şi întrefier 228
7.2.3 Electromagneţi de curent continuu. 230
7.2.4 Electromagneţi de curent alternativ 240
8.Aparate de distributie 259
8.1 Separatoare 259

8.2 Intrerupatoare de joasa tensiune 261
8.2.1 Constructia si funcţionarea întrerupătoarelor de joasă tensiune 261
8.2.2 Simbolizarea întrerupătoarelor în scheme electrice 264
8.2.3 Alegerea întrerupătoarelor (disjunctoarelor) 266
8.2.4 Tipuri de intreruptoare 268
8.3 Sigurante fuzibile 288
8.3.1 Tipuri de sigurante fuzibile 288
8.3.2 Caracteristici ale sigurantelor fuzibile 295
9. Aparate de comanda si semnalizare 303
9.1 Contactorul electromagnetic de ca 303

9.1.1 Principiul de funcţionare 304
9.1.2. Simbolizarea contactorului în schemele electrice 306
9.1.3. Alegerea şi utilizarea contactoarelor în circuitele electrice 309
9.1.4 Tipuri constructive 316
9.2 Contactorul electromagnetic de cc 316
9.2.1 Principiul de funcţionare 316
9.2.2 Alegerea contactoarelor de cc 318
9.2.3 Tipuri constructive 319
9.3 Relee si declansatoare 321
9.3.1 Declanşatorul combinat al întrerupătorului compact 322
9.3.2 Declanşatorul electronic 323
9.3.3 Relee 325
9.3.4 Tipuri reprezentative de relee 329
9.4 Aparate pentru actionarea maşinilor electrice 341
9.4.1 Butoane de comandă 341
9.4.2 Lampi de semnalizare 342
9.4.3 Chei de comanda 344
9.4.4 Microintrerupatoare 344
9.4.5 Limitatoare de cursa 344
9.4.6 Aparate de reglare 345
9.4.7 Automate programabile 346
Bibliografie 351
1.
CONSIDERATII GENERALE PRIVIND

APARATELE SI ECHIPAMENTELE
ELECTRICE
1.1 DEFINIŢII ALE INSTALAŢILOR SI ECHIPAMENTELOR
ELECTRICE
Ansamblul instalaţiilor electroenergetice interconectate, situate pe
teritoriul unei ţări, prin care se realizează producerea, transportul, distribuţia şi
utilizarea energiei electrice reprezintă sistemul energetic naţional (SEN).
Energia electrica este produsa in centrale electrice la tensiune redusa (6-24 kV).
Pentru a efectua transportul energiei electrice in condiţii economice, tensiunea
este ridicata, printr-o statie ridicatoare, pana la 110, 220 sau 400kV. La aceasta
tensiune, energia electrica este transportata printr-o linie electrica aeriana (LEA)
până in apropierea marilor consumatori. Aici tensiunea este coborata printr-o
statie de transformare (ST) la valori ale tensiunii de 20kV si transportata prin
cabluri subterane (linii electrice in cablu - LEC) pana la diferite posturi de
transformare(PT) amplasate langa marii consumatori. Intre statiile de
transformare si posturile de transformare se prevad uneori si puncte de
alimentare (PA) care permit o buna repartizare a sarcinilor si eventuale extinderi
ulterioare. Posturile de transformare furnizeaza energie electrica retelei de joasa
tensiune (0.4kV) la care sunt racordaţi micii consumatori. Un sistem
electroenergetic este constituit din surse de energie electrică, reţele electrice de
transport şi distribuţie, precum şi consumatori de energie electrică.
Ansamblul de instalaţii, construcţii şi echipamente care are drept scop
producerea energiei electrice constituie o centrală electrică. Ca surse de energie
electrică, în centrale se folosesc generatoare sincrone, care produc energie
electrică sub formă de curent alternativ trifazat la 50 Hz sau 60 Hz. Cu câteva
excepţii (Arabia Saudită) şi a continentului nord-american, unde este
generalizată utilizarea frecvenţei de 60 Hz, frecvenţa curentului este de 50 Hz.
Motorul primar de antrenare a arborelui (deci cel care furnizează energia
mecanică la arbore) poate fi, de exemplu, o turbină cu abur, cu gaze sau
hidraulică.
Ansamblul de linii şi staţii electrice, racordate între ele, care
funcţionează interconectat, constituie o reţea electrică. In funcţie de valoarea
5
standardizata a tensiunii CENELEC(Comitetul Electrotehnic European de
Standardizare) a distingem :
retele de joasă Un<1KV
retele de medie tensiune 1KV<Un<35KV –medie tensiune
retele de inalta tensiune Un>35KV
Comitetul Electrotehnic International prin directiva CEI-71 clasifica retelele
in
♦ Retele de tip A cu 1KV<Un<52KV
♦ Retele de tip B cu 52<Un<300KV
♦ Retele de tip C cu Un>300 KV
♦ retele de tip D pentru Un>750KV.
În cadrul SEN, reţele electrice îndeplinesc funcţii de transport şi distribuţie a
energiei electrice.
Reţelele electrice de transport (RET) sunt reţele de înaltă tensiune (de 220
kV şi mai mult) prin care se transportă la distanţă puteri electrice importante. În
principal, aceste reţele servesc la evacuarea energiei electrice produse în
centralele de mare putere şi transportul acesteia la distanţe mari, precum şi la
realizarea importului/exportului de energie electrică. Reţelele de transport
exploatate de Compania Naţională TRANSELECTRICA sunt de (750) - 400 - 220
kV, şi totalizează o lungime de peste 8000 km.
Reţelele electrice de distribuţie (RED) sunt reţele prin care se transmite
energia electrică în zonele de consum şi se distribuie la consumatori. Ele
servesc, în principal, la alimentarea consumatorilor şi la evacuarea puterii din
centrale mici. Reţelele de distribuţie pe care se bazează funcţionarea Societăţii
Comerciale ELECTRICA, funcţionând la tensiuni sub 110 kV inclusiv şi au o
lungime totală de peste 18500 km.
O reţea electrică este constituită din :
• noduri (staţii electrice) şi
• laturi (linii electrice).
Staţiile electrice sunt noduri în SEN care cuprind mai ales extremităţile
liniilor electrice, legături conductoare, aparataj electric, clădiri şi eventual,
transformatoare de forţă. În principal, staţiile electrice pot realiza funcţii de:
• transformare prin intermediul transformatoarelor este modificată tensiunea
(staţii ridicătoare sau coborâtoare), fiind deci posibilă interconectarea mai
multor reţele de diferite tensiuni;
6
Figura 1.1 Staţie de transformare
Staţiile care realizează transformarea energiei la o treaptă de joasă tensiune (≤ 1

kV) constituie categoria posturilor de transformare;
Figura 1.2 Post de transformare
• conexiune: conţin legături conductoare şi aparataj electric cu tensiunea

nominală mai mare de 1 kV şi sunt destinate primirii şi distribuirii energii
electrice, la aceeaşi tensiune şi frecvenţă; staţiile de conexiuni de medie
tensiune, destinate alimentării unor posturi de transformare constituie puncte de
alimentare;
Figura 1.3 Staţie de conexiune
7
• conversie: prin intermediul convertizoarelor, curentul alternativ este convertit
în curent continuu sau invers.
Consumatorul este o persoană fizică sau juridică ce cumpără energie
electrică pentru uzul propriu sau pentru un subconsumator racordat la instalaţiile
sale. Persoana fizică sau juridică ce consumă energie electrică pe bază de
contract şi ale cărui instalaţii electrice de utilizare sunt conectate la instalaţia de
alimentare a furnizorului, prin unul sau mai multe puncte de delimitare .Punctul
de delimitare reprezintă locul în care instalaţiile consumatorului se racordează la
instalaţiile furnizorului şi în care acestea se delimitează ca proprietate.
După natura consumului, consumatorii se împart în următoarele categorii:
• casnici: cei care folosesc energie electrică pentru iluminat şi receptoare
din propria gospodărie; aceşti consumatori reprezintă circa 94% din
totalul consumatorilor de energie electrică.
• industriali (construcţii, staţii de pompare, transporturi etc.): cei care
folosesc energia electrică, în principal în domeniul extragerii de materii
prime, al fabricării unor materiale ori al prelucrării materiilor prime, a
materialelor sau a produselor agricole, în scopul obţinerii de mijloace de
producţie sau bunuri de consum; această categorie reprezintă circa 1,5%
din totalul consumatorilor;
• terţiari (restul ): circa 4,5% din total.
Consumatorul electric este format din totalitatea receptoarelor electrice dintr-un
spaţiu, legate intre ele printr-un scop tehnologic funcţional.
Receptoarele electrice sunt dispozitivele care transforma energia electrica in alte
forma de energie utila. Se pot distinge următoarele categorii de receptoare:
• receptoare de iluminat –ce transformă energia electrică in energie
luminoasă şi cuprinde corpurile de iluminat;
• receptoare de forta - ce transformă energia electrică in energie mecanică,
termică sau chimică Aceste receptoare se clasifică in :
o electromecanice (motoare, electromagneti, electroventile);
o electrotermice (cuptoare electrice, echipamente de sudura);
o electrochimice (bai de electroliza, etc).
Consumatorii de energie electrică pot avea receptoare electrice sensibile la
întreruperi în alimentare, sub acest aspect sunt definite următoarele categorii :
• categoria zero: întreruperea în alimentare poate provoca explozii, incendii,
pierderi de vieţi omeneşti sau distrugeri grave de utilaje;
• categoria I: întreruperea în alimentare poate provoca dereglarea unui proces
tehnologic în flux continuu, rebuturi şi pierderi materiale importante prin
nerealizarea producţiei şi imposibilitatea recuperării acesteia;
• categoria a II-a: întreruperea în alimentare presupune nerealizări ale
producţiei pe perioada întreruperii, dar acestea pot fi recuperate;
• categoria a III-a: restul.
8
În funcţie de tipul consumatorului şi de puterea solicitată, alimentarea cu
energie electrică se poate face direct la 110 kV (mari consumatori) sau la
tensiuni inferioare, prin staţii şi posturi de transformare. Consumatorii casnici şi
cei care solicită puteri mici se alimentează direct la joasă tensiune.
În anul 1999, aproximativ 29,2% din totalul consumului de energie
electrică a fost localizat la înaltă tensiune, 32% - la medie tensiune şi 38,8% - la
joasă tensiune.
Echipamentul electric este compus din dispozitive pentru producerea,
transportul, distribuţia, transformarea si utilizarea energiei electrice; altfel spus,
asigura alimentarea consumatorilor cu energie electrica.
O instalaţie electrica este un ansamblu de echipamente electrice
interconectate intr-un spaţiu dat si cu un scop funcţional bine determinat In
funcţie de destinaţie, instalaţiile electrice se pot clasifica in:
• instalaţii electrice de producere a energiei electrice;
• instalaţii electrice de transport al energiei electrice;
• instalaţii electrice de distribuţie a energiei electrice;
• instalaţii electrice de utilizare.
Instalaţiile electrice inclusiv echipamentele se pot clasifica in funcţie de poziţia
in raport cu procesul energetic in :
• instalaţii electrice de curenţi tari- cuprinzând echipamente implicate in
circuitul energetic principal (producerea, transportul, distribuţia si
utilizarea energiei electrice);
• instalaţii electrice de curenţi slabi - care sunt implicate numai la
realizarea proceselor principale; este vorba de instalatii de automatizare,
măsură si control, telecomunicatii.
• instalaţii electrice speciale - pentru alimentarea pompelor de incendiu, a
iluminatului de siguranţă, a ascensoarelor, a instalaţiilor de telefonie si
antena colectiva, etc.
Din punct de vedere al nivelului tensiunii, instalaţiile si echipamentele
electrice pot fi:
-de joasa tensiune Un≤ 1K
-de înalta tensiune Un≥ 1KV
Valorile standardizate ale tensiunilor nominale la 50Hz sunt redate in tabelul 1 :
Tabelul 1
Joasa tensiune (STAS 24, 36, 48, 110(127) , 220(250), 380, 660,1000 V
553-80)
Inalta tensiune (CEI 3,6 7,2 12, 17,5 24, 36 , 52 , 72,5 100 123 145 170
56-1) 245 300 362 420 525 765 1000 KV
Din punct de vedere al frecventei tensiunii de alimentare, instalaţiile si
echipamentele electrice pot fi:
• de curent continuu - f = 0;
• de curent alternativ - clasificate la rândul lor in:
- instalaţii de frecventa joasa - f = 0.1 - 50 Hz;
9
- instalaţii de frecventa industriala - f = 50 Hz;
- instalaţii de frecventa medie - f = 0.1 - 10 kHz;
- instalaţii de frecventa înaltă - f > 10 kHz;
1.2 FUNCŢII DE BAZĂ ALE APARATELOR

Aparatajul electric reprezintă ansamblul echipamentelor electrice utilizate in
scopul protejarii instalatiilor electrice si personalului ce le deserveste (contra
efectelor curentului electric), si asigurarii functionarii corecte a receptoarelor din
instalatii.
Functiile specifice de baza ale aparatajului electric utilizat in instalaţiile electrice
sunt:
• de separare electrică a circuitelor sau a parţilor de circuit intre sursele de
energie şi consumatori.
• de protecţie compusă din :
¾ funcţiunea de detecţie a suprasarcinilor şi declanşare automată cu
temporizare conform caracteristicii de protecţie .
¾ funcţiunea de detecţie a scurtcircuitelor şi declanşare instantanee;
¾ funcţiunea de declanşare liberă manifestată prin preponderenţa
comenzii de deschidere asupra celei de închidere ;
• de comutaţie(comanda functionala) –îndeplinită prin închiderea ,
respectiv deschiderea contactelor principale şi auxiliare si realizata prin
acţionarea mecanismului; acţionarea poate fi manuală sau electrică.
1.2.1.Separarea electrica
Scopul este de a separa si izola un circuit de orice sursa de energie electrica.
In mod normal, aceasta funcţie trebuie asigurata de un dispozitiv specific la
inceputul oricarei instalatii, fiind necesara pentru asigurarea securitatii
personalului de intretinere inainte de interventiile in instalatie.
Aparatele de separare trebuie sa fie cu actiune omnipolara (actioneaza asupra
tuturor conductoarelor active si asupra celui netru) si simultana (printr-o singura
manevra actioneaza asupra tuturor conductoarelor).
Exista doua tipuri de separare electrică:
• Separare vizibila - când separarea contactelor trebuie sa fie vizibila
operatorului.
• Separarea aparenta - când aparatul de separare are un indicator de pozitie
care nu poate indica pozitia "scos de sub tensiune" decât atunci când toate
contactele sunt efectiv deschise si separate de o distanta minima (2.5 mm
la 230V, 3.5 mm la 400V).
1.2.2. Protecţia electrica

Scopul este de a evita sau de a limita efectele distructive ale supracurentilor
si de a separa segmentul cu defect de restul instalaţiei. Orice protecţie presupune
doua aspecte, ce pot fi independente sau nu:
10
• detectarea defectului (supracurentilor).
• intreruperea circuitului afectat.
Aparatul de detectare a supracurentilor este de obicei instalat pe toate
conductoarele de faza; acestea nu provoaca neaparat si intreruperea circuitului.
Pentru identificarea corecta a solutiei de protectie, trebuie sa se faca distinctia
intre:
• supracurenti temporari (trecatori) care apar ca urmare a pornirii
motoarelor, punerea sub tensiune a transformatoarelor, aprinderea
tuburilor fluorescente, etc. Aceşti supracurenti nu trebuie sa declanseze
dispozitivele de protectie.
• supracurenti anormali, care pot fi:
o de suprasarcina - se datoreaza in general supraincarcarii
momentane a unor receptoare sau unei cereri de putere mecanica
mai mare decat de obicei. Curentul de suprasarcină are valori de
ordinul (1.05–1,3 )In.
o de scurtcircuit - in general sunt efectul unui defect in circuit (eroare
de conectare, deteriorarea izolatiei, etc). In acest caz, protectia este
asigurata de disjunctoare sau sigurante fuzibile Curentul are valori
de la 10 In pana la 100In sau mai mult.
1.2.3.Comanda funcţionala si întreruperea de urgenta

Aceste doua funcţii permit intervenţii voluntare intr-o instalatie electrica sub
tensiune.
Comanda functionala este destinata punerii sau scoaterii de sub tensiune a
instalatiilor sau receptoarelor(comutatiei). Un aparat de comanda trebuie instalat
fie la inceputul instalatiei, fie la nivelul receptoarelor. Aparatele ce indeplinesc
aceasta functie pot fi actionate manual (prin interventia nemijlocita a
operatorului asupra mecanismului de actionare), sau semiautomat (telecomanda
electrica).
Intreruperea de urgenta este destinata scoaterii rapide de sub tensiune a unui
receptor sau unui circuit in caz de pericol. Un astfel de aparat trebuie sa aiba
urmatoarele caracteristici:
- să asigure întreruperea simultana a tuturor conductoarelor active;
- să dispună de un organ de acţionare (buton, maneta, etc) usor
identificabil si accesibil (situat in zona receptoarelor de protejat).
- să poată fi comandat de la distanta prin intermediul unor dispozitive de
oprire de urgenta (denumite si tip lovitura de pumn);
Rolul fundamental al aparatelor electrice este de comutare
(conectare/deconectare) a circuitelor electrice. In funcţie de tipul circuitului
comutat (curent intrerupt) distingem:
• aparate de comutare a circuitelor de putere (întreruptoare, contactoare,
disjunctoare)
• aparate pentru comutarea circuitelor de comandă(automatizare) ,
11
circuite ce deservesc circuitele de putere
După rolul specific in schemele electrice distingem două categorii de aparate
electrice:
• aparate de distribuţie ,având rolul de gestionare corectă a energiei
furnizate consumatorilor ,de separare electrică in caz de defect , de
protecţie a personalului
• aparate de comandă si control ce au rolul de automatizare şi protecţie
Principalele tipuri de aparate si funcţiunile lor ordonate după rolul specific

(distribuţie sau comanda) sunt redate in tabelul 2
Tabelul 2
Sepa
Functiunea Comutatie Protecţie
rare
Mod de actionare Man. Auto Man Automatizare
Suprasarcin
Supratensiu
Scurtcircuit
Curent de
Punere la
pamant
soc
Defect
ne
Separator • ă
Sigurantă fuzibilă • • •
Separator de sarcina • •
Disjunctor • • • • • •* • •*
Descărcător •
Contactor •
Ruptor • •
Relee • •* •* •* •*
Aparate de comanda manuală •
Aparate de automatizare •
1.3 CARACTERISTICI GENERALE ALE APARATELOR

ELECTRICE
Aparatele electrice prezintă o serie de caracteristici generale care trebuie

luate in considerare in momentul alegerii acestora pentru utilizarea intr-o
instalatie electrica. Caracteristicile aparatelor electrice se împart in caracteristici
electrice , mecanice si constructive.
1.3.1 Caracteristici electrice

Aceste caracteristici se refera la valorile nominale şi limita ale mărimilor
electrice tensiune şi curent şi sunt redate prin;
• Curentul nominal In si tensiunea nominala Un - marimile electrice pentru
care s-au proiectat aparatele electrice.
12
• Curentul si tensiunea de serviciu - corespund conditiilor normale de lucru,
având valori mai mici decât valorile nominale.
• Rezistenta de izolatie - reprezinta valoarea minima a rezistentei din
elementele aparatului aflate sub tensiune; trebuie sa fie cel putin 10MΩ
pentru aparatele in stare uscata si 2MΩ pentru cele aflate in stare umeda.
• Capacitatea nominala de inchidere si rupere - este data de valoarea
maximă a curentului pentru care se pastreaza capacitatea aparatelor de a
stinge rapid arcul electric dintre contacte; variaza de la 0 la separatoare, la
valoarea curentului nominal la întrerupătoare de sarcină si contactoare , si
la 30-40 In la intrerupatoarele automate.
• Curentul limita termic - valoarea maxima a curentului admis timp de o
secunda, fara a depasi limitele maxime de incalzire admisibile; daca nu
este specificat de producator, se considera a fi 10 In.
• Curentul limita dinamic - valoarea maxima a curentului a curentului
admis de aparat in conditii de functionare; daca nu este specificat se poate
considera egal cu curentul de rupere (capacitatea de rupere).
• Rezistenta la uzura electrica - capacitatea de a rezista la efectul curentului
si arcului electric; se exprima in procente din uzura mecanica.
1.3.2 Caracteristici mecanice

Aceste caracteristici se refera la rezistenţa mecanică a contactelor de a
suporta fortele mecanice de actionare şi sunt exprimate prin:
• Rezistenta la uzura mecanica – numarul de actionari in gol pe care
aparatul le poate suporta.
1.3.3 Caracteristici constructive

Caracteristicile constructive ale unui echipament exprima buna
functionare a aparatelor in diverse conditii, precum si protectia asigurata
persoanelor care le manipuleaza.
Protecţia persoanelor contra riscurilor electrice are rolul de a evita
pericolele, pentru fiinţele umane, datorate contactului cu piese metalice sub
tensiune. Pot exista doua tipuri de contacte ce pot deveni periculoase pentru om:
• Contactul direct ce prin definitie reprezinta contactul unei persoane cu o
parte activa (orice parte conducatoare destinata a fi sub tensiune in
serviciu normal) a unui circuit electric Intr-un astfel de caz, intregul
curent de fuga parcurge corpul uman. Exista doua variante de protectie
contra acestui tip de contact:
o fara intreruperea alimentarii - prin tinerea la distanta a oamenilor
fata de partile aflate sub tensiune (montarea in zone inaccesibile,
instalarea de obstacole, izolarea suplimentara).
o cu intreruperea automata a alimentarii - prin folosirea unor
dispozitive diferentiale de inalta sensibilitate (DDR cu sensibilitate
de 10 la 30mA).
13
• Contactul indirect In acest caz, doar o parte din curentul de fuga parcurge
corpul uman, ramanand insa la fel de periculos. De asemenea, exista doua
modalitati de protectie:
o fara intreruperea alimentarii - prin folosirea materialelor si
aparatelor dublu izolate, materialelor cu izolatie intarita sau prin
separarea circuitelor.
o cu intreruperea automata a alimentarii - prin tratarea
corespunzătoare a neutrului, coordonarea cu schemele de legare la
pământ. O protectie contra contactului indirect este reala daca sunt
indeplinite doua conditii
- toate masele metalice din instalaţie sunt legate la aceeaşi
priza de pamant;
-întreruperea automata a circuitului este suficient de rapida.
Caracteristicile constructive sunt redate prin gradul de protectie ce se
exprima prin simbolul IPxx numit indicele de protectie IP
Codul IP (International Protection) indica gradul de protectie oferit de un
echipament pentru:
- protectia oamenilor contra contactului direct cu componente periculoase;
- protectia materialelor contra influentelor externe
Gradul de protectie este exprimat prin literele IP (International Protection)
urmate de doua cifre cu semnificatie independenta, dupa cum urmeaza:
- Prima cifra indică protectia personalului împotriva atingerii directe si
protecţia la pătrunderea corpurilor străine
- A doua cifra indica gradul de protectie impotriva patrunderii apei.
Gradele de protecţie împotriva atingerii pieselor sub tensiune şi a pătrunderii
corpurilor străine (prima cifra) sunt indicate in tabelul 3
Tabelul 3
Simbol Protecţie impotriva atingerilor Protecţie contra corpurilor străine
0 Fără protecţie Fără protecţie
1 Protecţie împotriva accesului cu dosul Fără protecţie pentru corpuri

mâinii la părţile aflate sub străine mari (sub 50 mm )
tensiune.
2 Protecţie la atingerea cu degetele Fără protecţie pentru corpuri
străine mijlocii (sub 12 mm)
3 Protecţie împotriva accesului la părţile Fără protecţie la corpuri sub 2,5
aflate sub tensiune cu mm
unelte sau scule cu diametru de peste 2,5
mm
4 Protecţie protecţie contra atingerii cu Fără protecţie contra corpurilor
obiecte (sarme) peste 1 mm sub 1 mm
5 Protecţie protecţie contra atingerii cu Protecţie parţială contra prafului
orice fel de obiect
6 Protecţie protecţie contra atingerii cu Protecţie totală contra prafului
orice fel de obiect
14
Gradele de protecţie contra pătrunderii lichidelor (a doua cifra) sunt
exemplificate in tabelul 4
Tabelul 4
Simbol Gradul de protecţie
0 Fără protecţie
1 Protecţie contra picăturilor de apă ce cad vertical
2 Protecţie contra picăturilor de lichide ce cad sub unghi de maxim 15° faţă
de verticală
3 Protecţie contra ploii
4 Protecţie contra stropirii cu lichide
5 Protecţie contra apei sub formă de jet
6 Protecţie împotriva condiţiilor de pe puntea navelor
7 Protecţie împotriva scufundării în lichid
8 Protecţie scufundării în apă sub presiune
Exemplu: IP20 - echipamentul este protejat impotriva corpurilor solide mai mari
de 12.5mm, dar fara protectie impotriva apei.
1.4 ANSAMBLURI DE APARATE ELECTRICE

TABLOURI ELECTRICE
1.4.1 Caracteristicile tablourilor electrice

Aparatele electrice de distribuţie sunt grupate în tablouri electrice ce
constituie echipamentele pentru alimentarea circuitelor de forţă ale instalaţiilor
electrice. La rândul lor aparatele de comandă şi protecţie destinate conducerii,
supravegherii, protejării şi reglării instalaţiilor electrice constituie echipamentele
de comandă şi protecţie .
La proiectarea şi realizarea unor astfel de echipamente se urmăreşte
aspectul funcţional ce constă în obţinerea unor funcţionări dorite, impuse de
procesul tehnologic sau a unor caracteristici intrare-ieşire specifice aplicaţiei.
Localizarea aparatelor electrice in de distribuţia energiei electrice este
redata[3] in figura 1.4
15
Figura 1.4 Localizarea aparatelor in distribuţia energiei electrice
Echipamentele electrice pentru instalaţiile de forţă, din cauza curenţilor

întinşi vehiculaţi între instalaţie şi consumatori sunt realizate numai cu logică
cablată. Aceste echipamente poartă denumirea de tablouri de distribuţie şi pot fi
tablouri principale de distribuţie (TPD), tablouri auxiliare, secundare (TA) sau
tablouri de utilaj, cofrete (TU). Tablourile principale de distribuţie (TPD) sunt
construcţii metalice ce realizează conexiunea electrică între sursele de energie
(transformatoare sau generatoare) şi consumatori. Aparatajul electric conţinut
de un TPD constă din barele de distribuţie ale sistemului trifazat, izolatori de
16
susţinere a acestora precum şi totalitatea aparatelor electrice necesare distribuţiei
energiei pe circuitele de ieşire (separatoare şi întrerupătoare ), suprareglării şi
măsurării (transformatoare de măsură de curent şi tensiune, aparate de măsură)
măsurarea rezistenţei de izolaţie, precum şi protecţia circuitelor (protecţia
generatoarelor (PGS), a circuitelor de ieşire, etc.)
Tablourile generale de distributie, sunt ansambluri de aparataj electric de
joasa tensiune, cu structura modulara, care reprezinta solutia optima in
distributia electrica, automatizari, comanda si protectia motoarelor, pentru toate
aplicatiile industriale, de infrastructura, cladiri comerciale si rezidentiale . In
functie de aplicatie, unitatile functionale pot avea urmatoarele destinatii:
• distributie (primara,secundara,finala)
• actionari motor (pornire directa,pornire stea-triunghi,pornire cu demaror
progresiv (soft starter),actionari cu convertizor de frecventa,actionari cu
variator de turatie de c.c.)
• automatizare (instalatii tip AAR,achizitii de date energetice,control
centralizat (monitorizare si comanda)
• masura
Acestea prezintă o serie de caracteristici generale care trebuie luate in
considerare in momentul alegerii acestora pentru utilizarea intr-o instalaţie
electrica .Aceste caracteristici sunt dependente de solicitarile produse de
tensiunea si curentul la care a fost dimensionat tabloul fiind alcatuite din:
Caracteristici electrice aferente tensiunii
• Tensiunea nominala de izolare Ui
• Tensiunea nominala de utilizare Un
• Tensiunea nominala de tinere la impuls Uimp
Caracteristici electrice aferente curentului (barelor de distribuţie)
• Curent nominal In
• Curent nominal de scurta durata Icw/Is
• Curent nominal admisibil de varf Ipk
Caracteristici constructive
• Grad de protectie IPxx
• Comportarea la vibratii
• Comportarea la zdruncinaturi
Apare fireasca întrebare atât pentru aparatele componente ale unui tablou cat
si pentru tablourile de distribuţie cum se stabilesc aceste caracteristici si ce
reprezintă ele? Raspunsul îl găsim daca cunoastem solicitarile la care sunt
supuse aceste echipamente. Tensiunea determina solicitari dielectrice (numite
solicitari electrice) ce produc strapungeri ale izolatiilor iar curentul determina
solicitari termice (topirea materialelor) si electrodinamice Totodată ne intrebam
cum reprezentam diferitele elemente componente ale echipamentelor si
aparatelor electrice in distributia energiei electrice ?
17
1.4.2 Scheme electrice
Distribuţia energiei electrice este redata in orice instalatie electrica prin
scheme electrice. Prin schemă se înţelege un desen care arată modul în care
diferite părţi ale unei reţele, instalaţii, ale unui aparat sau ale unui ansamblu de
aparate sunt funcţional conectate între ele. Clasificarea schemelor electrice se
poate face după mai multe criterii, cum ar fi:
• numărul de conductoare reprezentat pe desen:
− scheme monofilare: indiferent de numărul de conductoare ale circuitului
se reprezintă numai unul, celelalte fiind echipate identic;
− scheme multifilare: dacă echiparea fazelor este diferită, se reprezintă toate
conductoarele circuitului;
a. monofilare b. multifilare
Figura 1.5 Scheme electrice
• scopul urmărit prin reprezentare:

− scheme explicative ( principiale sau detaliate );
− scheme de conexiuni, destinate realizării fizice şi verificării conexiunilor;
Figura 1.6 Scheme de conexiuni
18
− scheme sinoptice, reprezentând starea reală a aparatelor de comutaţie la un
moment dat;
− planuri de amplasare, care oferă indicaţii precise despre amplasarea
părţilor unei instalaţii.
Figura 1.7 Planuri de amplasare
Deoarece instalatiile electrice pot fi de forta (curenti tari) sau de comanda,

control si semnalizare, schemele electrice atasate acestor instalatii pot fi
reprezentate :
• conjugate in care se redă atât schema de forţă cat si cea de comandă cu
respectarea amplasamentului aparatelor. Prezintă avantajul unei
verificări facile a funcţionării schemei dar nu poate fi utilizată in
instalatiile mai complicate
19
Figura 1.8 Scheme conjugate
• conjugate-semiseparate in care se redă atât schema de forţă cat si cea

de comandă cu respectarea acţiunii mecanice a aparatelor . Prezintă
dezavantajul complicarii schemelor
Figura 1.9 Scheme semiseparate

• separate , in care schema de forţă este desenata separat faţă de cea de
comandă .
20
Figura 1.10 Scheme separate
Schemele electrice conţin simboluri ale aparatelor electrice. Diversele

funcţii îndeplinite de aparatele electrice pe un circuit pot fi realizate individual,
utilizând pentru fiecare dintre ele câte un aparat specializat (reunirea mai multor
funcţii presupune folosirea mai multor aparate pe circuit) sau prin asocierea mai
multor funcţii pe un aparat (aparate cu funcţiuni multiple).
Elementul de protecţie, cu care trebuie prevăzut orice circuit electric, are
drept scop principal detectarea sensibilă, rapidă şi sigură a avariei, precum şi
deconectarea selectivă a elementului avariat, în vederea evitării extinderii
avariei şi revenirii cât mai rapide la regimul normal de funcţionare pentru restul
sistemului. O unitate de protecţie are deci următoarele funcţii principale:
− supravegherea permanentă a diverşilor parametri pe circuit;
− intervenţia în situaţii anormale;
− transmiterea (uneori) de informaţii pentru exploatarea reţelei.
În cazul unui scurtcircuit pe un circuit electric se impune deconectarea sa rapidă,
pentru a se reduce solicitările echipamentelor şi totodată, pentru a se asigura
continuitatea în funcţionarea altor circuite racordate la acelaşi sistem de bare
colectoare. De asemenea, în exploatare este de dorit să existe posibilitatea
conectării şi deconectării fiecărui circuit electric în parte, astfel încât aceste
manevre să nu conducă la întreruperea altor circuite.
21
1.5. ORGANISME SI NORMATIVE DE REGLEMENTARE A
APARATELOR ELECTRICE
1.5.1 Organisme si normative de reglementare

Organismele ce emit norme privind constructia aparatelor electrice se afla la
nivel international prin Comitetul Electrotehnic International (CEI), la nivel
european prin Comisia Europeana de Normative in domeniul Electrotehnic
(CENELEC) si national in Romania prin Comitetul Tehnic pentru Electrotehnica
ce emite normative electrice (EN).
CEI emite norme la nivel internaţional si are in componenta reprezentanţi
CENELEC pentru armonizarea reglementarilor si colaborează cu principalele
organisme naţionale sau profesionale ale statelor lumii (Tabel 5). De asemenea
are comitete tehnice in toate tarile inclusiv in România. Asociaţia de
Standardizare din România promovează standardele CEI si CENELEC ca
standarde naţionale prin trei proceduri de adoptare:
• publicarea unei versiuni în limba românã,
• publicarea prin reproducere a versiunii originale (într-o limbã de
circulaţie),
• publicarea unei file de confirmare a adoptării.
Principalele normative internationale privind aparatele electrice sunt CEI-947-
1-Reguli generale, CEI-947-2. Intrerupatoare automate, CEI-947-3,
Intrerupatoare,separatoare,ansambluri intrerupatoare-separatoare in combinatie
cu sigurante fuzibile, CEI-947-4. Contactoare si demaroare
In România aceste normative se regăsesc prin:
• SR EN 60947-1 Reguli generale
• SR EN 60947-2- Aparataj de joasă tensiune. Partea 2: Întreruptoare
automate
• SR EN 60947-3- Aparataj de joasă tensiune. Partea 3: Întreruptoare,
separatoare, întreruptoare-separatoare şi combinaţii cu fuzibile
• SR EN 60947-4- Aparataj de joasă tensiune. Partea 4: Contactoare şi
demaroare de motoare.
• SR EN 60947-5 Aparataj de joasã tensiune. Aparate şi elemente de
comutaţie pentru circuite de comandă.
• SR EN 60947-6 Aparataj de joasa tensiune. Partea 6: Echipamente cu
functii multiple.
• SR EN 60947-7 Aparataj de joasã tensiune. Partea 7 Echipamente
accesorii. Prescripţii de securitate pentru blocuri de joncţiune cu fuzibil
• SR EN 60947-8-Aparataj de joasã tensiune. Partea 8: Unitãţi de comandã
pentru protecţia termicã incorporatã (CTP)
22
Tabelul 5. Organisme de reglementare in lume (selectie)
Sigla Denumirea completă Ţara
IEC Commission Electrotechnique Internationale -
Comisia Electrotehnică Internatională
CEN Comité Européen de Normalisation Europa
Comitetul European pentru Standardizare
CENELEC Comité Européen de Normalisation Europa
Électrotechnique. Comitetul European pentru
Standardizare in Electrotehnică
EN Standard European Europa
NEMA National Electrical Manufacturers S.U.A.
Association. Uniunea industriei electrotehnice
ABS American Bureau of Shipping S.U.A.
Societate de clasificare navală
ANSI American National Standards Institute S.U.A.
ASA American Standards Association S.U.A.
Uniunea americană de standardizare
CEC Canadian Electrical Code Canada
LRS Lloyd's Register of Shipping Marea
Societate de clasificare navală Britanie
BS British Standard Marea
Britanie
BV Bureau Veritas Franţa
DIN Deutsches Institut für Normung Germania
Institutul german pentru standardizare
GL Germanischer Lloyd Germania
VDE Verband Deutscher Elektrotechniker Germania
Uniunea germană pentru
eletrotehnică,electronică si tehnica
informaţiilor
AEI Associazione Elettrotechnica ed Elettronica Italia
Italiana.Uniunea industriei electrotehnice
italiene
AENOR Asociacion Espańola de Normalización y Spania
Certificación .Uniunea spaniolă pentru
standardizare si certificare
JEM Japanese Electrical Manufacturers Japonia
Association
Uniunea industriei electrotehnice
23
1.5.2 Simboluri grafice
Identificarea aparatelor electrice in scheme electrice se face prin
simboluri grafice si litere reper de identificare a categoriei elementului de
circuit. Comitetul Electrotehnic Internaţional a emis recomandarea CEI -617 ce
in România se regăseşte in normativul EN-60617. Principalele secţiuni ale
acestui act normativ sunt :
Tabelul 6
Standard Continut
EN 60617-2(1997) Elemente de simbolizare,simboluri distinctive si alte
simboluri cu aplicaţii generale
EN 60617-3(1997) Conductoare si dispozitive de conectare
EN 60617-4(1997) Componente pasive de baza
EN 60617-5(1997) Semiconductoare si tuburi electronice
EN 60617-6(1997) Producerea, transportul si conversia energiei
EN 60617-7(1997) Aparate si dispozitive de control si protectie
EN 60617-8(1997) Iluminat si dispozitive de semnalizare
EN 60617-9(1997) Telecomunicatii: Comunicatii si echipamente periferice
EN 60617-10(1997) Telecomunicatii: Transmisii
EN 60617-11(1997) Scheme si planuri de amplasare
EN 60617-12(1999) Operatori logici binari
EN 60617-13(1995) Operatori analogici
O selecţie, din aceste normative, a celor mai uzuale simboluri grafice este redata
in tabelul 8
Tabelul 8
Standard Simbol Descriere
Echipament,
dispozitiv,componenta
Ex: bobina, masina electrica
EN 60617-2 Legatura la pamant
Legatura la masa
Tensiune continua
24
Tensiune alternativa
Ex1. Tensiune alternativa la 50

Hz
Ex.2 Tensiune alternativa cu
frecventa variabila intre 100-
600Kz
Ex.3Circuit trifazat cu nul cu
tensiunea de linie 400V iar cea
de faza 230V(faza-nul) la 50Hz
+ Polaritate pozitiva
- Polaritate negativa
N Conductor neutru
Legatura mecanica
EN 60617-2 Actionare mecanica
Actionare mecanica prin tragere
Actionare mecanica prin rotire
Actionare mecanica prin apasare
Actionare mecanica de urgenta
Actionare hidraulica intr-un
singur sens
Actionare hidraulica in dublu
sens
Actionare intarziata la actionare
Actionare intarziata la revenire

Actionare electromagnetica
Actionare prin efect

electromagnetic
Actionare prin efect termic
Actionare cu motor
Actionare cu releu electric
Retinere (revenire neautomata)
Revenire automata(varful
triunghiului indica sensul
revenirii
25
Conductor, cablu, linie
Ex.1: conductor monofilar, cablu

trifazat
Ex.2 : Circuit de curent

alternativ trifazat cu nul la
EN 60617-3 tensiune de 380V, 50Hz cu trei
conductoare de 120mm2 si
conductorul de nul de 70 mm2
Punct de conexiune
Conector(regleta)
Contact normal deschis (NO)
Contact normal inchis (NC)
Contact bistabil(basculant)
Comutator(NO, NO)
Contact normal deschis cu

EN 60617-7
inchidere in avans

inchidere intarziata
Contact normal inchis cu

deschidere intarziata
26
deschidere in avans
temporizare la inchidere
(inchidere temporizata –
deschidere instantanee)
temporizare la deschidere
(inchidere instantanee –
deschidere temporizata)
temporizare la deschidere
(deschidere temporizata –
inchidere- instantanee)
temporizare la revenire
(deschidere instantanee–
inchidere- temporizata)
EN 60617-7
temporizare la actionare si
revenire
Contact normal deschis actionat
manual (simbol general)

prin apasare

prin tragere

prin rotire
Contactor
Intreruptor
27
Separator
Separator de sarcina
Mecanism de actionare
Bobina (de contactor de releu

etc)
Bobina de releu de timp cu

temporizare la actionare
EN 60617-7 Bobina de releu de timp cu
temporizare la revenire
Releu termic
Releu electromagnetic
Releu maximal de curent
Releu de curent diferential
Releu maximal de tensiune
Siguranta fuzibila
Siguranta fuzibila cu percutor
Siguranta-intreruptor
Conexiune triunghi
Conexiune stea
Conexiune stea cu nul accesibil
28
Masina electrica
*
M –motor
G- generator
MS-motor sincron
GS-generator sincron
Motor de cc cu excitatie serie
Motor de cc cu excitatie
derivatie
Motor cu colector de ca
monofazat
Generator sincron cu magneti

permanenti
Generator sincron cu excitatie

electromagnetica cu nul accesibil
Motor asincron trifazat
Transformator trifazat stea-

triunghi
29
1.5.3 Literele reper de identificare a categoriei elementului de circuit
Literele reper de identificare a categoriei elementului de circuit sunt prezentate
in EN- 61.346 – 1 din 1998 si au semnificaţia conform tabelului 9.
Tabel 9
Litera Tipul aparatului Exemple
reper
A Grupuri Amplificatoare, amplificatoare magnetice,
constructive, parţi combinatii de aparate
din grupuri
constructive
B Convertoare de Traductoare, sonde
marimi electrice . termoelectrice,termocuple, celule
fotoelectrice,dinamometre,cristale
piezoelectrice, etc.
C Condensatoare
D Dispozitive de Bistabile, monostabile etc.
memorare, elemente
binare
E Elemente diverse
F Elemente de Relee de timp , de presiune, temperatura,
protectie electromagnetice,sigurante fuzibile
G Generatoare Generatoare rotative, transformatoare
rotative de frecventa, baterii, echipamente
de alimentare
H Echipamente de Echipamente de semnalizare acustica si
semnalizare optica(buzere, lampietc.)
K Contactoare si relee Contactoare, relee(altele decat cele de
protectie), relee de timp, intermediare etc.
L Bobine
M Motoare
N Amplificatoare,
regulatoare
P Instrumente Inregistratoare
medicale
Q Intreruptoare Intreruptoare, intreruptoare de
sarcina(prezinta camere de stingere)
R Rezistente
S Separatoare, Aparate cu actionare mecanica ce nu
comutatoare, prezinta camere de stingere
butoane
T Transformatoare
30
U Modulatoare, Convertoare de frecventa, invertoare
convertoare
V Valve, Robineti , electrovalve, diode, tranzistoare
semiconductoare etc
X Borne
Y Echipamente
mecanice de
actionare
Z Echipamente de
compensare,
limitatoare, filtre
electromagnetice
Observatii:
1 Simbolurile grafice si litere reper de identificare a categoriei
elementului de circuit atasate identificarii aparatelor electrice in scheme electrice
difera de la un organism la altul de clasificare. In tabelul 10 se prezinta selectiv
diferentele dintre standardele DIN, EN si NEMA
Tabel 10
Denumire DIN, EN NEMA
Contact
normal deschis
Contact
normal inchis
Contact
normal deschis
cu temporizare
la deschidere
Contact
normal inchiss
cu temporizare
la revenire
Buton start cu
actionare prin
apasare
Buton stop cu
actionare prin
apasare
31
Contactor
Intreruptor
Separator
Intreruptor
automat
Siguranta
Spre exemplificare in figura 1.11 este redata schema de pornire directa a

unui motor protejat cu întreruptor automat iar schema de comanda alimentata
prin transformator cu indicarea funcţionarii motorului conform standardului
NEMA
Figura 1.11 Schema electrica in NEMA
32
2. Un aparat electric, in funcţie de principiul de construcţie si funcţionare,
este redat in schemele electrice printr-o combinaţie de simboluri grafice. Astfel
un contactor este redat prin ansamblul contacte principale cu funcţia de
contactor, bobina si contacte auxiliare
Figura 1.12 Simbolizarea contactorului

a. schema multifilară b. schema monofilara
3. Lista principalelor Standarde ale CEI in domeniul electric este redata

mai jos:
IEC 60038 Standard voltages
IEC 60076-2 Power transformers - Temperature rise
IEC 60076-3 Power transformers - Insulation levels, dielectric tests and external clearances in
air
IEC 60076- Power transformers - Ability to withstand short-circuit
IEC 60076-10 Power transformers - Determination of sound levels
IEC 601 6 Semiconductor convertors - General requirements and line commutated convertors
IEC 602 Electrical relays
IEC 6026 -1 High-voltage switches - High-voltage switches for rated voltages above 1 kV
and less than 52 kV
IEC 60269-1 Low-voltage fuses - General requirements
IEC 60269-2 Low-voltage fuses - Supplementary requirements for fuses for use by unskilled
persons (fuses mainly for household and similar applications)
IEC 60282-1 High-voltage fuses - Current-limiting fuses
IEC 60287-1-1 Electric cables - Calculation of the current rating - Current rating equations
(100% load factor) and calculation of losses - General
IEC 6036 Electrical installations of buildings
IEC 6036 -1 Electrical installations of buildings - Fundamental principles
33
IEC 6036 - - 1 Electrical installations of buildings - Protection for safety - Protection against
electric shock
thermal effects
overcurrent
IEC 6036 - - Electrical installations of buildings - Protection for safety - Protection against
electromagnetic and voltage disrurbance
IEC 6036 - - 1 Electrical installations of buildings - Selection and erection of electrical
equipment - Common rules
equipment - Wiring systems
equipment - Isolation, switching and control
IEC 6036 - - Electrical installations of buildings - Selection and erection of electrical
equipment - Earthing arrangements
IEC 6036 - - Electrical installations of buildings - Selection and erection of electrical
equipment - Other equipments
IEC 6036 -6-61 Electrical installations of buildings - Verification and testing - Initial
verification
IEC 6036 -7-701 Electrical installations of buildings - Requirements for special installations
or locations - Locations containing a bath tub or shower basin
or locations - Swimming pools and other basins
or locations - Locations containing sauna heaters
IEC 6036 -7-70 Electrical installations of buildings - Requirements for special installations or
locations - Construction and demolition site installations
locations - Electrical installations of agricultural and horticultural premises
or locations - Restrictive conducting locations
or locations - Earthing requirements for the installation of dataprocessing
equipment
or locations - Electrical installations in caravan parks and caravans
or locations - Marinas and pleasure craft
or locations - Medical locations
or locations - Exhibitions, shows and stands
or locations - Solar photovoltaic (PV) power supply systems
or locations – Furniture
locations - External lighting installations
34
locations - Extra-low-voltage lighting installations
or locations - Mobile or transportable units
IEC 6036 -7-7 0 Electrical installations of buildings - Requirements for special installations
or locations - Temporary electrical installations for structures,amusement
devices and booths at fairgrounds, amusement parks and circuses
IEC 60 27 High-voltage alternating current circuit-breakers
IEC 60 39-1 Low-voltage switchgear and controlgear assemblies - Type-tested and partially
type-tested assemblies
IEC 60 39-2 Low-voltage switchgear and controlgear assemblies - Particular requirements for
busbar trunking systems (busways)
IEC 60 39-3 Low-voltage switchgear and controlgear assemblies - Particular requirements for
low-voltage switchgear and controlgear assemblies intended tobe installed in
places where unskilled persons have access for their use - Distribution boards
IEC 60 39- Low-voltage switchgear and controlgear assemblies - Particular requirements for
assemblies for construction sites (ACS)
IEC 60 6 Basic and safety principles for man-machine interface, marking and identification -
Identification of conductors by colours or numerals
IEC 60 39- Low-voltage switchgear and controlgear assemblies - Particular requirements for
assemblies intended to be installed outdoors in public places- Cable
distribution cabinets (CDCs)
IEC 60 79-1 Effects of current on human beings and livestock - General aspects
IEC 60 79-2 Effects of current on human beings and livestock - Special aspects
IEC 60 79-3 Effects of current on human beings and livestock - Effects of currents passing
through the body of livestock
IEC 60 29 Degrees of protection provided by enclosures (IP code)
IEC 606 Spécification for high-voltage fuse-links for motor circuit applications
IEC 6066 Insulation coordination for equipment within low-voltage systems
IEC 6071 Dimensions of low-voltage switchgear and controlgear. Standardized mounting on
rails for mechanical support of electrical devices in switchgear and controlgear
installations.
IEC 6072 Short-circuit temperature limits of electric cables with rated voltages of 1 kV (Um
= 1.2 kV) and 3 kV (Um = 3.6 kV)
IEC 607 General requirements for residual current operated protective devices
IEC 60787 Application guide for the selection of fuse-links of high-voltage fuses for
transformer circuit application
IEC 60831 Shunt power capacitors of the self-healing type for AC systems having a rated
voltage up to and including 1000 V - General - Performance, testing and rating
- Safety requirements - Guide for installation and operation
IEC 609 7-1 Low-voltage switchgear and controlgear - General rules
IEC 609 7-2 Low-voltage switchgear and controlgear - Circuit-breakers
IEC 609 7-3 Low-voltage switchgear and controlgear - Switches, disconnectors, switch-
disconnectors and fuse-combination units
IEC 609 7- -1 Low-voltage switchgear and controlgear - Contactors and motor-starters -
Electromechanical contactors and motor-starters
IEC 609 7-6-1 Low-voltage switchgear and controlgear - Multiple function equipment -
Automatic transfer switching equipment
IEC 61000 Electromagnetic compatibility (EMC)
IEC 611 0 Protection against electric shocks - common aspects for installation and equipment
35
IEC 61 7-1 Electrical safety in low-voltage distribution systems up to 1000 V AC and 1500 V
DC - Equipment for testing, measuring or monitoring of protective measures -
General requirements
DC - Equipment for testing, measuring or monitoring of protective measures
DC - Equipment for insulation fault location in IT systems
IEC 61 8-2-6 Safety of power transformers, power supply units and similar - Particular
requirements for safety isolating transformers for general use
IEC 62271-1 Common specifications for high-voltage switchgear and controlgear standards
IEC 62271-100 High-voltage switchgear and controlgear - High-voltage alternating-current
circuit-breakers
IEC 62271-102 High-voltage switchgear and controlgear - Alternating current disconnectors
and earthing switches
IEC 62271-10 High-voltage switchgear and controlgear - Alternating current switch-fuse
combinations
IEC 62271-200 High-voltage switchgear and controlgear - Alternating current metal-enclosed
switchgear and controlgear for rated voltages above 1 kV and up to and
including 52 kV
IEC 62271-202 High-voltage/low voltage prefabricated substations
36
2.
CALCULUL CURENTILOR VEHICULATI

PRIN APARATE SI ECHIPAMENTE
ELECTRICE IN PROCESELE DE
CONECTARE
2.1 CURENTI ELECTRICI VEHICULATI PRIN APARATE
Curenţi vehiculaţi prin aparatele de distribuţie sunt dependenţi de

impedanţa sarcinii. La modul teoretic impedanţa sarcinii poate avea doua valori
extreme :
• Z=0 (scurtcircuit) caz in care tensiune la bornele sarcinii este nula
(U=0) iar prin circuit trece curentul de scurtcircuit Isc
• Z →∞ ( borne in gol) caz in care curentul de sarcina este nul (I=0)
iar tensiunea la bornele aparatului este tensiunea sursei U0
Circuitul de alimentare al consumatorului poate fi echivalat cu un dipol
generator de tensiune (sursa reala de tensiune ) de impedanţă interna Zi si are
caracteristica U-I o dreapta trasata intre cele doua puncte extreme ale
functionarii in gol si scurtcircuit (figura 2.1). Punctul de functionare se află la
intersectia caracteristicii sursei (circuitului de alimentare) cu caracteristica
sarcinii. Caracteristica sarcinii , in sistemul de coordonate U-I ,este o dreaptă ce
trece prin origine ,de ecuatie U=ZI , Z fiind impedanta de sarcina.
37
Figura 2.1 Caracteristica U-I a sursei
Curentul debitat de sursa de alimentare este dependent de sarcină si poate avea

valori cuprinse intre zero şi curentul de scurtcircuit. Din caracteristica tensiune-
curent a circuitului putem definii următorii curenţi electrici:
♦ Curent de sarcină (nominal) exprimă valoarea curentului impus de încărcarea
circuitului, curent ce poate trece un timp nelimitat prin instalaţia electrică fără
a provoca deteriorarea acesteia (nu produce solicitări termice peste limita
admisă).
♦ Curent de suprasarcină ale cărui valori sunt cuprinse între 1,05 In şi 1,3In,
curent dependent de mărimea sarcinii şi durata acesteia.
♦ Curent de scurtcircuit care este limitat de impedanţa internă a surselor ce
alimentează scurtcircuitul şi de parametrii liniei de alimentare. El este
dependent de valoarea tensiunii sursei (Isc=U0/Zi)
2.2 CALCULUL CURENTILOR NOMINALI
Curentii nominali vehiculati prin aparate electrice sunt dependenti de tipul

circuitului( cc sau ca), de puterea si natura sarcinii. In circuitele de curent
continuu regasim sarcini pur rezistive sau motoare electrice. In circuitele de
curent alternativ sarcinile pot fi rezistive (cuptoare cu rezistente), rezistiv-
inductive (motoare electrice) respectiv capacitive (baterii de compensare).In
continuare vom urmari sa prezentam relatiile de calcul ale curentilor nominali in
circuitele de curent continuu si alternativ in funcţie de tipul sarcinii.
38
2.2.1 Calculul curenţilor nominali in circuitele de curent continuu
Intr-o retea de curent continuu cu o tensiune nominala Un data , la care sunt

conectate sarcinii cu o puterea P , curentul de sarcina se determina din expresia
puterii P=UnIn. In cazul in care sarcina este cunoscuta prin valoarea rezistentei R
curentul de sarcina se determina din relatia lui Ohm U=RI sau in cazul
motoarelor electrice, din ecuatia de dependenta a tensiunilor .
a. Calculul curentului de sarcina in circuitele de cc ce alimenteaza
rezistente
In continuare urmarim sa determinam curentul la conectarea unui
consumator rezistiv de rezistenta R sau putere P, intr-o retea de curent continuu
cu tensiunea nominala U. Ne intereseaza valoarea curentului din circuit la
conectarea respectiv deconectarea sarcinii.
Daca linia de alimentare este pur rezistiva curentul in regim de comutatie
este determinat cu relatia
U
I= (2.1)
R
si are forma de variatie conform figurii 2.2.a
a. sarcina rezistiva b. sarcina R-L

Figura 2.2 Forma curentului in cc
In cazul in care sarcina este cunoscuta prin puterea P , rezistenta de sarcina se

determina din relatia puterii
U2
P= (2.2)
R
Daca linia de alimentare are caracter inductiv curentul in regim de
comutatie se determina ca solutie de regim tranzitoriu a circuitului R-L avand
expresia
U
i = (1 − e −t /τ ) (2.3)
R
in care τ = L / R este constanta de timp a circuitului.
Forma de variatie a acestui curent este redata in figura 2.2.b Deoarece constanta
de timp a circuitului are valori reduse ( ≤ 5ms) valoarea curentului la cuplare si
39
decuplare poate fi considerata egala cu valoarea de regim permanent cu
repezentarea grafica conform figurii 2.2.a
b. Curentul de sarcina in circuitele de cc ce alimenteaza motoare

electrice.
Motoarele electrice de curent continuu pot fi cu excitatie independenta,
derivatie sau serie. Ecuatiile functionale ale acestor motoare depind de tipul
excitatiei si sunt alcatuite din ecuatia de dependenta a tensiunilor, ecuatia
tensiunii electromotoare si ecuatia cuplului electromagnetic. Vom exemplifica
principiul de calcul al curentului pentru masina de cc cu excitatie independenta
sau derivatie. Ecuatiile functionale ale unui motor de cc cu excitatie
independenta sunt:
U n = K m ΦΩ + Ra I n -ecuatia de dependenta a tensiunilor
M = K m ΦI n -ecuatia cuplului
Din combinarea datelor nominale ale motorului: putere P = MΩ , turatie nn ,
R I
tensiune nominala Un ,caderea relativă de tensiune rotorica ∆U [%] = a n ⋅ 100 ,
Un
rezistenţa rotorică Ra şi ecuaţiile functionale ale motorului se determină tensiune
electromotoare si constanta masinii K m Φ la flux constant, respectiv curentul
nominal
U − K m ΦΩ
In = n (2.4)
Ra
sau
P
In = (2.5)
K m ΦΩ
2π ⋅ nn
unde Ω =
60
La pornirea motorului viteza unghiulara este nula Ω=0 iar curentul de pornire
U
I p = n , este foarte mare, fiind limitat numai de rezistenta rotorica a motorului.
Ra
Pentru a limita la valori acceptabile acest curent de pornire trebuie luate masuri
suplimentare fie prin introducere de rezistenta in serie cu circuitul rotoric , fie de
reducere a tensiunii sursei de alimentare.
Forma exacta a curentului la functionarea in regim dinamic a motoarele
electrice, constituie obiectul disciplinei de masini electrice. Spre exemplu la
pornirea reostatica a motorului de cc forma de variatie a curentului este redata in
figura 2.3.a
40
a. Curentul la pornirea reostatica b Curentul comutat
Figura 2.3 Curentul motorului
In aceasta lucrare urmarim sa determinam valorile maxime ale curentilor la

cuplarea respectiv decuplarea motoarelor electrice pentru a impune condiţii
aparatelor de comutatie.
Valoare limitata a curentului de pornire pentru motoarele de cc cu excitatie
serie este Ip=2,5 In. Forma de variaţie standardizata a curentului ce parcurge
aparatul de comutatie la cuplarea respectiv deconectarea libera a motorului este
redata in figura 2.3.b
2.2.2 Calculul curentilor nominali in circuitele de curent alternativ

Retelele de curent alternativ sunt construite de regula ca retele trifazate.
Consumatorii electrici pot fi trifazati sau monofazaţi.
a. Calculul curenţilor nominali pentru sarcinile monofazate (R-L)

Sarcinile monofazate sunt receptoarele de iluminat sau motoarele
monofazate.
Curentul nominal al corpurilor de iluminat se determina din expresia
puterii active P = UI cosϕ in care defazajul dintre tensiune şi curent este nul
( cosϕ = 1 ).
In cazul motoarelor electrice monofazate din datele de catalog ale
motorului (Pn,Un,η, cosφ) se determină mai intai puterea electrica iar apoi
curentul nominal al motorului . Combinarea celor doua relatii conduce la
următoarea expresie de calcul a curentului nominal:
Pn
In = (2.6)
η ⋅ U n cosϕ
Relatia (2.6) permite determinarea curentului la mersul in sarcina a motorului.
41
Pornirea motorului se face cu soc de curent, soc dependent de tipul constructiv
si modul de pornire al motorului. Variatia in timp a valorii efective a curentului
in cazul cuplarii directe la retea este redata in figura 2.4 si permite
identificarea curentului la cuplare respectiv la decuplare pentru aparatul de
comutatie.
Figura 2.4 Curentul la cuplarea motoarelor
b. Calculul curenţilor nominali pentru sarcinile monofazate

capacitive
Sarcinile capacitive sunt bateriile de condensatoare care se conectează în

paralel cu consumatorul, deci la aceeaşi tensiune a sursei. Ca urmare, acest
proces de conectare a bateriei de condensatoare la consumator poate fi modelat
convenabil prin procesul de conectare a unei capacităţi la o sursă de curent
alternativ.
I R
C
u ~ uc
Figura 2.5 Circuitul de cuplare a condensatoarelor
Alegând drept necunoscută tensiunea pe condensator din aplicarea teoremei II

Kirchhoff se obţine:
42
du
u s (t ) = Uˆ s sin (ωt + γ ) = RC c + u c (2.7)
dt
Ecuaţia rezolvată prin metoda directă conduce la următoarea expresie a
tensiunii pe condensator
u c (t ) = ul + u p (2.8)
Componenta liberă soluţia ecuaţiei omogene (2.7) si este aperiodică de
forma:
ul = Ae −t / τ cu τ = RC (2.9)
Componenta periodică – se poate obţine din rezolvarea in regim
permanent sinusoidal a ecuaţiei (2.7)
U s e jγ = (1 + jωRC )U c (2.10)
1
Notand ϕ = arctg (2.11)
ωRC
defazajul dintre tensiune si curent, imaginea in complex a tensiunii
condensatorului devine:
U s e jγ e − jϕ
Uc = (2.12)
1 + (ωRC ) 2
Din relaţia (2.12) se determina componenta de regim permanent a tensiunii

condensatorului
2e jωtU s e jγ e − jϕ
u p (t ) = Im{ } (2.13)
1 + (ωRC ) 2
Expresia tensiunii pe condensator conform relatiei (2.8) devine:
t
− Uˆ s
u c (t ) = Ae τ + sin (ωt + γ − ϕ ) (2.14)
1 + (ωRC )
2
în care, punând condiţia iniţială uc(0)=0, rezultă în final:

t
Uˆ s −
u c (t ) = [sin (ωt + γ − ϕ ) − sin (γ − ϕ )e τ ] (2.15)
1 + (ωRC )
2
duc
Expresia curentului se determina cu relatia i = C , obtinand
dt
43
t
ωCUˆ s 1 −
i (t ) = [cos(ωt + γ − ϕ ) + sin (γ − ϕ )e ]τ (2.16)
1 + (ωRC )
2 ωτ
ωCUˆ s
Notand α=φ-γ si Iˆ = valoarea de varf a curetului , expresia
1 + (ωRC )
2
curentului prin condensator devine:

t
−
e τ
i (t ) = Iˆ[cos(ωt − α ) −
sin α ] (2.17)
ωτ
Momentul cel mai nefavorabil pentru conectarea bateriei de
π
condensatoare la sursă este α = ± , ceea ce conduce la expresia:
2
⎡ 1 −τ ⎤
t
ˆ
i (t ) = I ⎢− sin ωt + e ⎥ (2.18)
⎣⎢ ω RC ⎦⎥
i
it
iap=Î/ωRC e -t/τ
Î/ωRC
ωt
ip
Figura 2.7 Curentul la cuplarea condensatorului
Se observă clar în reprezentarea grafică din figura 2.7 că pentru t=0, care
1
coroborat cu situaţia în care reactanţa capacitivă X c = este mult mai mare
ωC
Iˆ
decât rezistenţa R se obţine valoarea maximă a curentului i p = , valoare
ωRC
care depăşeşte sensibil valoarea de vârf a curentului de regim permanent
Iˆ = ωCUˆ s (nominal) . In această situaţie un rol foarte important , în limitarea
curentului de cuplare îl joacă rezistenţa R expresia curentului fiind:
Uˆ s
ip = (2.19)
R
Astfel, în reţele de joasă tensiune, datorită nivelului scăzut al tensiunii
sursei (<1KV), conectarea bateriilor de condensatoare se preferă să se facă
direct, fără rezistenţă (aici expresia “fără rezistenţă” trebuie înţeleasă în sensul
44
că nu se introduce o rezistenţă conectată în serie cu bateria, dar în circuit există o
rezistenţă, foarte mică, a conductoarelor de legătură, altfel curentul iniţial va fi
finit). paratul de comutaţie care realizează comutaţia are o construcţie mai
specială faţă de cele obişnuite, de acelaşi tip. Valorile maxime de curent la
închidere pot atinge (20…100)In [1].
În reţele de medie tensiune se preferă conectarea prin rezistenţă de
amortizare, care apoi se scurtcircuitează pentru limitarea pierderilor în
exploatarea normală. Valoarea maximă a curentului este limitată [1] la (2…3)In
c. Calculul curenţilor nominali pentru motoarele trifazate
In cazul motoarelor electrice trifazate din datele de catalog ale motorului
(Pn,Un,η, cosφ) se determină mai intai puterea electrica iar apoi curentul nominal
al motorului . Combinarea acestor relatii conduce la următoarea expresie de
calcul a curentului nominal de linie:
Pn
In = (2.20)
3U nη cos ϕ
Pornirea motorelor trifazate se face cu soc de curent, soc dependent de tipul
constructiv si modul de pornire al motorului. Variatia in timp a valorii efective a
curentului in cazul cuplarii directe la retea este redata in figura 2.8 si permite
identificarea curentului la cuplare respectiv la decuplare pentru aparatul de
comutatie.
Figura 2.8 Curentul la cuplarea motoarelor trifazate
45
Valoarea curentului ce solicita aparatul de comutatie la cuplarea
motoarelor trifazate are forma de variatie similara pornirii motoarelor
monofazate variatie redata in figura 2.8.b.
2.3 CALCULUL CURENTILOR DE SUPRASARCINA
Regimul la depasirea curentului nominal se numeşte de suprasarcina iar

circuitul si consumatorii trebuie protejaţi prin deconectarea circuitului.
Suprasarcinile apar în circuitele de alimentare a receptoarelor care prin
regimul lor de funcţionare pot fi supraîncărcate - motoarele electrice cu o sarcină
mecanică excesivă , cuptoare electrice, motoare funcţionând accidental în două
faze, circuite de lumină echipate cu lămpi de puteri mai mari sau mai multe
decât cele stabilite prin proiect.
Norme europene specifică obligativitatea ca protecţia să opereze la curenţi de
suprasarcină care să nu depăşească valoarea de 1,45 Iadm al conductorului
circuitului. Dacă este necesară o protecţie la valori inferioare ale curentului
admisibil (determinată de caracteristicile receptorului alimentat/protejat), aceasta
va fi inclusă în echipamentul de comandă al receptorului respectiv.
Caracteristicile de protectie ale circuitelor de alimentare sunt impuse de
recomandarea CEI/EN-60898 si sunt alcatuite din :
• protectie instantanee la curent homopolar daca acesta depaseste 30-300
mA (caracteristica timp-curent independenta)
• protectie temporizata la suprasarcina (caracteristica timp-curent
dependenta)
• protectie instantanee la curent de scurtcircuit (caracteristica timp-curent
independenta)
Aceste caracteristici de protectie sunt redate prin caracteristica de
declanşare t d = f(I) din figura 2.9.
Figura 2.9 Caracteristicile de protectie
46
Pentru asigurarea selectivitatii caracteristica de declansare admite :
• reglajul in curent prin :
o pragul de declansare la suprasarcina Ir
o pragul de declansare la scurtcircuit Im
• reglajul timpului de actionare
o temporizare la declanşarea protecţiei la suprasarcina
o temporizare la declanşarea protecţiei la scurtcircuit
Recomandarea CEI/EN-60898 defineste trei tipuri de curbe de declansare
t d = f( I ) , diferentiate prin curentul de actionare al protectiei la scurtcircuit, in
funcţie tipul echipamentului protejat.
Se definesc(figura 2.10) caracteristicile de tip B ce au curentul de declansare in

intervalul (3-5) In, de tip C pentru intervalul (5-10) In şi D pentru intervalul
(10-20) In
Figura 2.10 Caracteristicile de declansare
Pragul de declansare la suprasarcina Ir se alege in functie de curentul nominal

al consumatorului si curentul nominal termic standardizat al declansatorului
termic ( numit si curent de serviciu) astfel:
• curentul nominal al consumatorului se in inmulteşte cu 1,2.
• se alege din tabelul următor curentului nominal al declanşatorului termic
cu valoarea imediat superioară
• se verifică dacă curentul nominal al consumatorului se incadrează in plaja
(0,7-1)Int
Curentii nominali termici standardizati (Int)
Joasa tensiune 1; 1,25; 1,6 ; 2 ; 2,5; 3,2; 4; 6,3; 8; 10………6000A
Inalta tensiune 400;630;800;1000 ; 1250 ;1600; 2000……….6000A
47
2.4 CALCULUL CURENTILOR DE SCURTCIRCUIT
Prin scurtcircuit se înţelege o conexiune, accidentală sau voită, printr-o

rezistenţă sau impedanţă (redusă sau chiar nulă), între două sau mai multe
puncte ale unui circuit, care normal se găsesc la tensiuni diferite.
Dacă scurtcircuitul este situat la o distanţă electrică mare în raport cu
sursa generatoare, ponderea în limitarea curentului de scurtcircuit o deţine
impedanţa echivalentă de scurtcircuit a reţelei; reacţia statorică la scurcircuitarea
sursei este redusă, fapt care face ca demagnetizarea ei să fie neglijabilă, iar
tensiunea la borne să rămână practic cea dinaintea momentului producerii
defectului. Dintre cauzele scurtcircuitului menţionăm:
• deteriorarea izolaţiei electrice (îmbătrânirea acesteia, distrugerea mecanică
sau urmare a încălziri excesive);
• ruperea conductoarelor liniilor sub acţiunea sarcinilor mecanice, a
supratensiunilor atmosferice;
• manevre greşite în timpul exploatării.
Consecinţele scurtcircuitelor sunt variabile dependente de tipul, durata şi
localizarea acestuia. Valoarea curentului de scurtcircuit depinde de:
♦ puterea surselor care alimentează scurtcircuitul;
♦ distanţa electrică între sursă şi locul de scurtcircuit, adică impedanţa
echivalentă de scurtcircuit a reţelei;
♦ timpul scurs de la momentul apariţiei scurtcircuitului până în momentul
deschiderii circuitului;
♦ tipul scurtcircuitului (monofazat, bifazat, trifazat).
Urmările scurtcircuitelor sunt:

¾ în locul de scurtcircuit, datorită apariţiei arcului electric, se distruge izolaţia
şi/sau se topesc conductoarele rezultat al densităţilor foarte mari de curent.
¾ pe linia ce alimentează scurtcircuitul au loc:
importante căderi de tensiune într-o parte a sistemului, căderi care
produc perturbări ale funcţionării normale a unui număr mare de
consumatori electrici;
distrugerea elementului defectat, prin arcul electric care se naşte adesea
în locul în care s-a slăbit izolaţia;
distrugerea echipamentului în acea parte a sistemului care a rămas
nedeteriorată, în urma acţiunii termice şi dinamice a curenţilor de
scurtcircuit.
în circuitele din reţelele apropiate se produc perturbări ale funcţionării
urmare a căderilor de tensiune, instabilităţi dinamice ale generatoarelor
sincrone.
48
Orice conectare presupune închiderea unui curent electric, curent ce poate
fi nominal sau de scurtcircuit. În cazul cel mai defavorabil, care este produs de
curentul de scurtcircuit, urmărim să determinăm:
• forma curentului de scurtcircuit şi modelul fizic de circuit ce-l descrie
prin comportament;
• parametrii circuitului ce limitează curentul de scurtcircuit;
• dependenţa curentului de tipul scurtcircuitului şi posibilităţile de calcul
a componentei de regim permanent.
2.4.1 Forma curentului de scurtcircuit

Înainte de stabilirea oricărei relaţii analitice de calcul, trebuie prezentate
condiţiile de aproximare:
liniile electrice se reprezintă numai prin parametrii longitudinali:
rezistenţă şi reactanţă; sarcinile electrice, reprezentate ca impedanţe
transversale, se neglijează fapt ce va conduce la o subevaluare a puterii
de scurtcircuit.
impedanţa transformatoarelor şi maşinilor electrice are un pronunţat
caracter inductiv şi, de aceea, în calcule practice se neglijează
componenta rezistivă a impedanţei acestora;
în cazul scurtcircuitelor nesimetrice (monofazat, bifazat), reactanţele
de secvenţă directă şi inversă se consideră egale în calculele practice,
ceea ce conduce la o subevaluare a puterii de scurtcircuit;
elementele componente ale reţelei sunt considerate simetrice;
tensiunile electromotoare aplicate reţelei aparţin sistemului de secvenţă
directă păstrându-se constante, egale între ele ca mărime şi fază, pe
toată durata scurtcircuitului (sursă de putere infinită).
circuitele electrice se consideră liniare, cu parametrii concentraţi ceea
ce permite reprezentarea unor subreţele întregi prin impedanţe
echivalente şi aplicarea principiului suprapunerii efectelor;
se neglijează apariţia arcului electric la locul scurtcircuitului,
considerându-se scurtcircuitul net (metalic).
Aceste aproximaţii conduc la subestimarea aportului la scurtcircuit a
surselor.
Deoarece regimul de scurtcircuit într-o reţea este caracterizat prin faptul
că la dispariţia (prin scurtcircuitarea) receptorului, care conţine sarcina activă
cea mai importantă pentru sursa generatoare, rămâne ca sarcină numai reţeaua şi
ca urmare regimul va avea un pronunţat caracter inductiv.
Ţinând seama şi de faptul că valorile curentului de scurtcircuit sunt de
aproximativ 10-20 de ori mai mari (sau chiar mai mari), schema din figura 2.11
b în care se produce un scurtcircuit, se modelează pentru calcul, printr-un
circuit cu rezistenţa R şi inductivitatea L, în condiţii iniţiale nule, conectat la o
sursă de curent alternativ.
49
R R L
i 1
i
I
uS ~ Z
uS L C
~
a) schema model de calcul b) apariţia scurtcircuitului
Fig. 2.11 Circuitul ce ”modelează” forma curentului de scurtcircuit
În schema echivalentă de calcul a curentului de scurtcircuit, sursa

generatoare va fi considerată doar prin tensiunea ei electromotoare, deci
reactanţă proprie practic nulă. O astfel de sursă se spune că este de putere
infinită. Aceste condiţii sunt îndeplinite practic când reactanţa sursei este cel
mult 10-15% din reactanţa totală la locul scurtcircuitului. Un astfel de curent de
scurtcircuit este cunoscut sub denumirea de curent de scurtcircuit depărtat.
Apariţia scurtcircuitului are loc la faza iniţială ψ a tensiunii sursei,
denumită unghi de conectare iar ecuaţia ce descrie comportarea, este:
∧ di
u S = U sin(ω ⋅ t + ψ ) = R ⋅ i + L ⋅ (2.21)
dt
Soluţia pentru curentul de scurtcircuit depărtat este:
∧
i (t ) = I [sin α ⋅ e −t / τ + sin(ωt − α )] (2.22)
L X SC
unde: - τ = SC = - constanta de timp a circuitului (2.23)
RSC ω ⋅ RSC
- α = ϕ SC − ψ - unghi de comutaţie (2.24)
∧
- I - valoarea de vârf a curentului permanent de scurtcircuit.
⎧∧ ∧
⎪ I = U SC
⎪ Z e sc
⎪
⎪ 2 2 (2.25)
⎨ Z e sc = Re sc + X e sc
⎪
⎪ϕ = arctg ω Lsc
⎪ sc Re sc
⎪⎩
După cum se observă din relaţia 2.22, prezenţa componentei aperiodice
determină o asimetrie a amplitudinilor pozitive faţă de cele negative şi de aceea
un astfel de curent se numeşte curent asimetric.
Gradul de asimetrie al curentului defineşte două valori extreme ale
curentului de scurtcircuit :
a. – curent simetric – în acest caz, gradul de asimetrie este zero. Această
situaţie se obţine în condiţii α = ϕ SC − ψ = 0 , caz în care curentul de scurtcircuit
50
este lipsit de componenta aperiodică şi reprezintă curentul de scurtcircuit de
durată (regim permanent de scurtcircuit).
b. – curent cu asimetrie maximă – care se obţine pentru unghiul de
comutaţie α = ϕ SC − ψ = π / 2 . În acest caz componenta aperiodică are valoarea
cea mai mare, iar valoarea maximă instantanee se numeşte curent de lovitură (de
şoc), cu expresia:
∧
i (t ) = I (e −t /τ − cos ωt ) (2.26)
Curentul de lovitură apare la o valoare a unghiului ω ⋅ t = π (deci, după
aproximativ o semiperioadă a tensiunii sursei din momentul producerii
scurtcircuitului):
∧
i (t ) = I (1 + e −π / ωτ ) (2.27)
LSC X SC
Înlocuind τ = = , rezultă expresia curentului:
RSC ω ⋅ RSC
∧
i (t ) = I (1 + e −πR / X )
Factorul k soc = 1 + e −πR / X reprezintă factorul de şoc (de lovitură) la
scurtcircuit. Acest factor (fig. 2.12) variază între valorile 1 şi 2 după cum τ=0
(circuit pur rezistiv) sau τ=∞ (circuit pur inductiv).
În cazul reţelelor de înaltă tensiune cu structură normală, constanta de
timp variază între 4 ⋅ 10 −2 s şi 7 ⋅ 10 −2 s iar factorul de soc intre 1,6 si 1,8. Pentru
o constantă de timp egală cu 4,5 ⋅ 10 −2 s , recomandată de CEI, se obţine
1
= 22,311s −1 iar curentul de şoc devine [6]:
τ
∧ ∧ ∧
isoc = 2 ⋅ I ⋅ k soc = 2 ⋅ I ⋅ 1,8 = 2,55 ⋅ I (2.28)
işoc
Î 2Î
ωt
a) asimetrie maximă (α=π/2) b) factorul de şoc
Fig. 2.12 Curent de scurtcircuit cu asimetrie maximă
Concluzii:
1) Regimul de scurtcircuit în reţele electrice este puternic inductiv cu deosebire
în reţele de înaltă tensiune unde practic are un caracter pur inductiv, deci
51
ϕ SC ≈ π / 2 . În aceste condiţii, pentru a obţine un curent de scurtcircuit
simetric, este necesar ca α = ϕ SC − ψ = 0 , (ψ = π / 2 ), deci tensiunea sursei
să fie surprinsă la valoarea de vârf.
Curentul de scurtcircuit cu asimetrie maximă se obţine pentru
α = ϕ SC − ψ = π / 2 , deci ψ = 0 ; ca urmare condiţiile cele mai grele pentru
reţea sunt: i (0) = 0 şi ψ = 0 , la t=0.
În aceste condiţii curentul de regim permanent (nominal) este neglijabil faţă
de curentul de scurtcircuit, iar tensiunea sursei este surprinsă la trecerea prin
zero.
2) Valoarea efectivă a curentului total de scurtcircuit determină solicitarea
termică; se poate obţine din observaţia că, în orice moment, valoarea
curentului rezultă ca sumă vectorială dintre două componente if şi il, deci:
( I ) t = I p2 + I ap
2
. După t ≅ 0,01 s la T / 2 (pentru f=50Hz), suma dintre cele
două componente este maximă şi reprezintă curentul de lovitură (de şoc).
Valoarea efectivă a curentului de şoc la scurtcircuit corespunde, aşadar,
primei semiperioade după producerea defectului şi se calculează efectuându-
se media pătratică a componentelor aperiodică şi periodică, în care aceasta
din urmă se consideră constantă. Pentru un kşoc=1,8 rezultă:
I şoc = I ⋅ 1 + 2 ⋅ (k şoc − 1) 2 = 1,52 ⋅ I (2.29)
Practic, curentul de şoc este cel care determină solicitările dinamice ale
aparatului de comutaţie.
3) Dacă în apropierea imediată a punctului de scurtcircuit există motoare
(a)sincrone mari, în calculul curenţilor de scurtcircuit de şoc trebuie să se
ţină seama de energia înmagazinată în inductivităţile acestora, ele contribuind
practic, în primele momente, ca surse de alimentare a defectului. Valoarea
instantanee maximă pe care îl debitează un astfel de motor, în cazul unui
scurtcircuit trifazat simetric la bornele lui, se poate calcula cu relaţia:
in ≅ 6,5 ⋅ I n
unde:- In – curentul nominal al motorului [A].
Expresia curentului de şoc se recomandă să se modifice astfel:
i soc = 2 ⋅ K şoc ⋅ I + 6,5 ⋅ I n (2.30)
Curentul debitat de aceste motoare se amortizează foarte repede. De aceea,
pentru calcule de curenţi pentru t>0,01s şi pentru calculul valorii efective a
curentului total (care se face pentru o perioadă întreagă) se poate neglija.
4) La determinarea curentului de scurtcircuit nu se iau în consideraţie agregatele
de rezervă sau circuitele care funcţionează în paralel în timpul manevrelor.
5) Premisele de calcul ale curenţilor de scurtcircuit sunt în funcţie de scopul
urmărit. Un exemplu în acest caz este, cred, concludent:
a) pentru determinarea solicitărilor la scurtcircuit în reţele de înaltă tensiune
se folosesc ipotezele simplificatoare amintite (sursă ideală, neglijarea
52
rezistenţei liniilor, neglijarea susceptanţelor capacitive ale liniilor,
neglijarea sarcinilor de pe linii, luându-se în discuţie doar aportul
motoarelor sau componentelor sincrone şi al motoarelor asincrone numai
dacă sunt în apropierea locului de defect şi au o anumită putere totală (de
ex > 1000KVA).
b) pentru studiul regimurilor dinamice, întocmirea schemelor echivalente de
calcul, analiza şi alegerea caracteristicii şi reglajului protecţiei de la
distanţă, este necesar ca sistemul analizat să fie reprezentat fidel, calculul
regimului permanent de scurtcircuit fiind practic, un calcul de regim în
care la locul de defect se introduce o impedanţă corespunzătoare tipului de
scurtcircuit analizat. Efectuarea unui astfel de calcul exact nu se poate
realiza decât cu ajutorul calculatoarelor numerice.
2.4.2 Metode de calcul a curenţilor de scurtcircuit

2.4.2.1 Metoda impedanţei echivalente
În sistemele de transport şi distribuţie pot apare diferite tipuri de scurtcircuite
între cele trei faze şi pământ astfel:
• puneri la pământ (80% din cazuri).
• scurtcircuite între faze (15% din cazuri). Acest tip de scurtcircuit
degenerează în scurtcircuit trifazat.
• Scurtcircuite trifazate (5% din cazuri).
Primele două tipuri de scurtcircuite sunt denumite scurtcircuite nesimetrice iar
ultimul este cunoscut sub denumirea de scurtcircuit simetric.
Figura 2.13 Tipuri de scurtcircuite
Metoda de calcul a impedanţei echivalente este aplicată reţelelor de joasă

tensiune si presupune parcurgerea următoarelor etape:
• din schema de conexiuni se întocmeşte schema echivalentă prin
reprezentarea fiecărui element component prin schema sa echivalentă; de
menţionat că, atât la scurtcircuitele simetrice cât şi la cele nesimetrice, schema
53
echivalentă de calcul se întocmeşte numai pentru o fază (în cazul
scurtcircuitelor nesimetrice, pentru fiecare secvenţă în parte).
G T
linie
~
k
X1k RTk XTk Rlk Xlk

k
sursă transformator linie Un

~
3
Figura 2.14 Reducerea schemei la circuitul „model”
• Raportarea impedanţelor la locul defectului dacă schemele conţin mai

multe trepte de tensiune, legate între ele prin transformatoare, toate impedanţele
se raportează la aceeaşi treaptă de tensiune – tensiunea nominală de linie la locul
scurtcircuitului.
Raportarea rezistenţei la locul defectului are drept scop conectarea diferitelor
tronsoane ale sistemului de transmisie ce lucrează la tensiuni diferite într-un
circuit electric echivalent alimentat de o singură sursă. Această raportare se face
la tensiunea de lucru a instalaţiei în punctul de scurtcircuit înainte de producerea
defectului. Presupunând o reţea ce lucrează la tensiunea U în cazul producerii
unui scurtcircuit într-un punct oarecare al sistemului de transmisie caracterizat
prin tensiunea Ud, curentul de scurtcircuit în reţeaua analizată produce pierderile
Joule pe fază P= U2/R cu R rezistenţa reală a reţelei.
Raportarea elementelor de circuit şi a surselor trebuie să conserve puterea
U2
disipată astfel: la tensiunea retelei puterea disipata este P = relatie
R
U 2 U d2 U d2 1 U d2
echivalenta cu P = = = din care se deduce formula de
R U d2 R U d2 Rr
U2
raportare la tensiunea defectului a elementelor de circuit
U d2
Rr = R 2 (2.31)
U
Procedând similar pentru puterea reactivă, respectiv aparentă, se determină:
54
Xr=X[(Ud)2/U2], respectiv Zr=Z[(Ud)2/U2] (2.32)
• Determinarea parametrilor elementelor de circuit ce limitează curenţii

de scurtcircuit. Pentru a calcula curenţii de scurtcircuit, simetrici şi nesimetrici,
este necesar să se determine parametrii elementelor ce intră în structura schemei
electrice echivalente: linii electrice, transformatoare, bobine (reactoare), maşini
sincrone.
• Reţele electrice. O reţea electrică se reprezintă în schema electrică
echivalentă printr-o impedanţă echivalentă Zr, cu condiţia să se cunoască puterea
de scurtcircuit Ssc în punctul de scurtcircuit.Puterea de scurtcircuit se calculează
cu relaţia:
S sc = 3 ⋅ U n ⋅ I sc (2.33)
Considerând sursa generatoare de putere infinită, rezultă că acest curent de
scurtcircuit este limitat doar de impedanţa echivalentă de scurtcircuit a reţelei;
cu alte cuvinte, ţinând cont că în punctul de scurtcircuit tensiunea cade la zero,
tensiunea sursei serveşte la acoperirea căderii de tensiune pe impedanţa Z a
reţelei:
Un U n2
Z ⋅ I sc = şi rezultă: Z = (2.34)
3 Sr
U d2 U d2
Impedanta raportata la tensiunea de defect este Z r = Z 2 = (2.35)
U n Sr
Deoarece impedanţele din schema echivalentă se caracterizează în
majoritatea cazurilor printr-un raport R/X subunitar (datorită faptului că prin
proiectare şi construcţie se caută reducerea pierderilor de putere în limite
economice), pentru calcule aproximative, rezistenţa echivalentă Rr se neglijează
dacă R < 0,3 < X .
• Linii electrice Conform ipotezelor simplificatoare expuse la început,
linia electrică fiind o componentă pasivă a schemei, impedanţa directă este egală
cu cea inversă. Impedanţa homopolară la o linie electrică depinde de prezenţa
sau de absenţa conductorului de gardă şi de rezistenţa electrică a solului; în linii
generale, modulul impedanţei homopolare este de 2÷5,5 ori mai mare decât
modulul impedanţei directe [6]. Parametrii liniilor electrice, pentru cazuri uzuale
sunt:
- lungimea liniei [km];
- rezistenţa liniei [Ω];
- reactanţele de secvenţă directă, inversă şi homopolară [Ω/km].
Impedanţa directă a liniei se calculează cu relaţia: Z d = R f + j ⋅ ω ⋅ Ls
unde: - Rf – reprezintă rezistenţa electrică pe fază.
Această rezistenţă se poate calcula cu relaţia obişnuită:
R f = ρ ⋅ l / S [Ω] sau, mai uzual, R = r0 ⋅ l , (2.36)
55
unde ro [Ω/km] reprezintă rezistenţa specifică a conductorului. Rezistivitatea
funcţie de tipul materialului folosit şi tipul liniei este:
Curent Rezistivitatea Valoarea Sistem
rezistivităţii[Ωmm2/m] distribuţie
Cupru Aluminiu
Curent max. ρ1 = 1.25 ρ 20 0,0225 0,036 3F+N
scurt
Curent min. ρ1 = 1.5 ρ 20 0,027 0,043 3F+N
scurt
Defect cu ρ1 = 1.25 ρ 20 0,0225 0,036 3F+N
sau fără 3F
punere la
pământ
Suprasarcină ρ1 = 1.5 ρ 20 0,027 0,043 3F+N
3F
ρ1 = 1.25 ρ 20 0,0225 0,036 3F separate
- X s = ω ⋅ Ls - reprezintă reactanţa, respectiv inductanţa de serviciu a

liniei şi se poate calcula fie cu relaţia: X s = ω ⋅ ( L p − M ) sau mai uzual
X s = x0 ⋅ l (2.37)
unde Lp – reprezintă inductivitatea proprie iar M – inductivitatea mutuală
– calculate cu relaţii cunoscute din electrotehnica teoretică),
x0 – reactanţă specifică [Ω/km] .Pentru liniile de joasa tensiune valoarea
tipica a reactantei specifice este xo = 0,3Ω / Km
iar pentru liniile de medie si inalta tensiune valoarea tipica a reactantei
specifice este xo = 0,4Ω / Km .
Relaţia generală de calcul a reactantei unei linii exprimată în mΩ/Km
este:
d
X L = Lω = [15,7 + 144,44 log( )] . (2.38)
r
Reactanţa specifica pentru diferite configuraţii de cabluri sau bare este:
Trei conductoare
Sistem Bare Cablu trifazat
monofazate
Diagrama
Reactanţa tipică
(mΩ/m) 0,15 0,08 0,15
Valori extreme
ale reactanţei
0,12-0,18 0,06-0,1 0,1-0,2
(mΩ/m)
56
Reactanţa cablurilor
Conductoare în
Conductoare Conductoare în
Sistem linie cu
în triunghi linie
d=2r d=4r
Diagrama
Reactanţa tipică
0,085 0,095 0,145 0,19
(mΩ/m)
Valori extreme
0,14-0,15
ale reactanţei 0,08-0,09 0,09-0,1
0,18-0,20
(mΩ/m)
• Transformatorul electric cu două înfăşurări. În schema de calcul a

curentului de scurtcircuit transformatorul este o componentă pasivă, deci
impedanţa directă este identică cu cea inversă.
Mărimile ce caracterizează transformatorul sunt:
- puterea aparentă nominală St [KVA];
- tensiunea de scurtcircuit usc [%]; ce are valori standardizate funcţie de
puterea transformatorului astfel:
Puterea 60 100… 400 630 1000…. 2500

transformatorului[kVA]
Tensiunea de 4 4 4 4-6 6 6
scurtcircuit usc%
- tensiunea medie între faze pe treapta pentru care se face calculul

curentului de scurtcircuit;
- pierderile in infasurari la scurtcircuit ∆PCu [KW];
Impedanţa Zt se calculează astfel:
u [%] U n ⎫
U sc = Z t ⋅ I n = sc ⋅ ⎪ u sc [%] U n2
100 3⎬ Zt = ⋅ [Ω] (2.39)
⎪ 100 S t
S tr = 3 ⋅ U n ⋅ I n ⎭
Rezistenţa echivalentă pe fază se calculează cu relaţia:
∆P ⎫
Rt = Cu2 ⎪
3⋅ In ⎪ U n2
⎬ R t = ∆PCu ⋅ 2
⋅10 3 [Ω] (2.40)
St ⎪ St
In =
3 ⋅ U n ⎪⎭
Rezultă reactanţa pe fază a transformatorului:
X t = Z t2 − Rt2 [Ω] . (2.41)
57
• Bobine de reactanţă. Se folosesc pentru limitarea curentului de
scurtcircuit. Mărimile lor caracteristice sunt:
- tensiunea nominală Unb, [KV] (dată de catalog);
- curentul nominal Inb, [KA]
- căderea de tensiune procentuală ∆u [%], la curentul nominal Inb,.
Impedanţa bobinei se calculează cu relaţia:
∆u [%] U nb
Zb = ⋅ [Ω ] (2.42)
100 3 ⋅ I nb
sau, în ipoteza neglijării rezistenţei, se poate folosi reactanţa procentuală X [%]
(date de catalog). Reactanţa reactorului se poate calcula cu relaţiile:
X b = ω ⋅ Lnb ⋅ 10 −3 [Ω] (2.43)
unde: - Lnb - dată de catalog [mH];
sau în exprimarea procentuală cu relaţia
x [%] U nb
Xb = ⋅ [Ω ] (2.44)
100 3 ⋅ I nb
• Generatorul sincron. Mărimile şi parametrii ce caracterizează sursa
generatoare sunt:
- puterea activă nominală Pn [MW];
- factorul de putere nominal, cos ϕ1 ;
- reactanţa subtranzitorie (longitudinală) x '' [%] şi reactanţa tranzitorie
(longitudinală) x' [%] şi reactanţa sincronă x[%], avand valori conform
tabelului;
Tip generator Reactanta
Subtranzitorie Tranzitorie sincronă
Turbogenerator 10-20 15-25 150-230
Generatoare cu 15-25 25-35 70-140
poli
Motoare 15 25 80
sincrone rapide
Motoare 35 50 100
sincrone lente
Compensatoare 25 40 160
- tensiunea electromotoare supratranzitorie E”, tranzitorie E` şi sincronă E.

Cu ajutorul valorilor procentuale extrase din catalogul maşinilor se pot
calcula reactanţele exprimate în ohmi; de exemplu:
x"[%] U n2 [ KVA]
X "= ⋅ [Ω] (2.45)
100 S n [ MA]
Se cunoaşte din tratatele de maşini electrice că aceste reactanţe depind de
tipul constructiv al maşinii şi variază cu unghiul β pe care îl face axa “d” a
inductorului cu axa înfăşurării unei faze a indusului:
58
- dacă β=0 – reactanţa este longitudinală;
- dacă β=π/2 – reactanţa este transversală.
• Determinarea curentului funcţie de tipul scurtcircuitului .Pentru

scurtcircuitele trifazate (simetrice) şi pentru cele bifazate izolate, în calcule
aproximative, reactanţele directă şi inversă pentru toate elementele reţelei se
consideră egale.
Pentru scurtcircuitele bifazate cu punere la pământ şi cele monofazate este
necesar să se cunoască şi reactanţele de secvenţă homopolară. Această reactanţă
pentru:
a – linii electrice – depinde de existenţa firului de gardă, rezistenţa solului
şi numărul circuitelor în paralel;
Exemplu: - cu fir de gardă, un circuit: - X h = 2 ⋅ X d
- fără fir de gardă, două circuite: - X h = 5,5 ⋅ X d
b – transformatoare cu două înfăşurări şi reactoare: Xd = Xi = Xh
c – surse generatoare. Reactanţa se poate calcula cu relaţia aproximativă
⎛1 3⎞
[1]: X h [%] = ⎜ ... ⎟ X d'' [%] însă poate să nu se calculeze deoarece sursele se
⎝6 4⎠
racordează, de obicei, la înfăşurările în triunghi ale transformatoarelor şi nu sunt
parcurse de curenţi homopolari.
Sintetic în tabelul următor sunt prezentate valorile impedanţei homopolare
Element Zo
Transformator
Fără nul -
Yyn Zyn Flux liber ∞
Flux fortat 10-15 Xd
Dyn Ynyn Xd
Dzn Yzn 0.1-0.2Xd
Masini
sincrone ≈0.5 Zd
asincrone ≈0
Linii ≈3 Zd
Procedura de calcul a curentului de scurtcircuit intr-o distribuţie a energiei

electrice implica determinarea
valorii maxime a curentului de scurtcircuit ce impune
♦ capacitatea de rupere a aparatului de comutaţie
♦ capacitatea de închidere
♦ eforturile electrodinamice
valorii minime a curentului de scurtcircuit ce impune timpul de
acţionare al protecţiei;
59
Funcţie de tipul scurtcircuitului (figura 2.13) şi schemele echivalente
ataşate circuitului se determină curenţii de scurtcircuit cu relaţiile din figura
2.15
ZL Zsc
U/ 3
U Isc3 =
ZL Z sc
ZL
Zsc
ZL
U
U Isc 2 =
2 Z sc
Zsc
ZL
Zsc
ZL
U/ 3
U Isc1 =
ZLn Z sc + Z Ln
ZLn
ZL Zsc
U/ 3
U Isc ( 0 ) =
Z sc + Z 0
Z0 Z0
Figura 2.15 Scheme echivalente şi relaţii de calcul a curenţilor de defect
• Concluzii Curentul de scurtcircuit trebuie calculat în diferite puncte dintr-

o instalaţie electrică în vederea determinării caracteristicilor echipamentelor ce
vor întrerupe defectul şi totodată de impunere a parametrilor de acţionare a
protecţiilor.
o Valoarea maximă a curentului de scurtcircuit se obţine în cazul
unui scurtcircuit trifazat simetric pe barele principale ale tablourilor de
distribuţie (TPD-urilor) sau în imediata vecinătate a lor, caz în care impedanţa
de limitare a curentului are valoare minimă.
o Valoarea minimă a curentului de scurtcircuit este esenţială în
alegerea caracteristicii timp - curent a protecţiei întrerupătoarelor sau a
siguranţelor fuzibile. Valoarea minimă se calculează pentru un scurtcircuit
60
depărtat de sursa de alimentare (scurt pe barele tablourilor auxiliare TA) şi
totodată pentru cazul tipului de scurtcircuit cu cea mai mică valoare a curentului
de scurtcircuit (la joasă tensiune pentru punerea la pământ a unei faze iar pe
înaltă tensiune în cazul scurtcircuitului bifazat fără punere la pământ).
Spre exemplificare la orice nava (sistem energetic izolat ) se calculează:

• curentul maxim de scurtcircuit simetric pe:
Ug
a) pe barele principale având valoarea efectivă I KS = " , (2.46)
Xg
curent ce stabileşte capacitatea de rupere a întrerupătoarelor ce alimentează
TPD-ul.
b) Într-un punct nesituat pe barele principale (la intrarea într-un tablou
Ug
auxiliar), curent calculabil cu relaţia I KS = şi a cărui valoare impune
Zt
capacitatea de rupere a întrerupătoarelor pe plecările din TPD şi timpul
minim de intrare în funcţiune a protecţiei la scurtcircuit a întrerupătoarelor
ce alimentează TPD-ul.
• Curentul maxim de scurtcircuit asimetric:
c) Defect pe sistemul principal de bare (TPD) foloseşte pentru stabilirea
curenţilor de închidere a întrerupătoarelor (capacitatea de închidere) şi
pentru verificarea la eforturi electrodinamice a barelor (TPD):
2,5Ug
I KM = + 6,5 Im (2.47)
X g"
d) Defect nesituat pe barele principale; foloseşte pentru stabilirea curenţilor
de închidere ai întrerupătoarelor pe diferitele plecări din tabloul principal
de distribuţie şi stabilitatea electrodinamică a barelor din tablourile
auxiliare alimentate din TPD.
• Curentul minim de scurtcircuit simetric pe plecarea cea mai lungă (cu
impedanţa cea mai ridicată); curent calculabil cu relaţia definită la curentul
maxim de scurtcircuit în care reactanţa sincronă tranzitorie se înlocuieşte cu
cea sincronă. Acest curent stabileşte valoarea minimă de intrare în funcţiune
a protecţiei la scurtcircuit a întrerupătoarelor de pe plecările TPD-ului
(Iem<Ism).
• Curentul de scurtcircuit permanent (regim stabilizat) Ipg=3Ing (limitat la de
trei ori curentul nominal al generatorului sincron), curent ce impune reglajul
releelor de temporizare pentru protecţia generatoarelor.
Pentru orice valoare a curentului de scurtcircuit (minimă sau maximă)
acţionarea protecţiei la scurtcircuit trebuie să se facă într-un interval de timp t0
61
astfel încât integrala Joule a curentului de scurtcircuit să fie mai mică decât
t0
solicitarea termică a cablului de alimentare: ∫ i 2 dt < k 2 A 2
0
unde: - A - reprezintă secţiunea cablului de alimentare,
- k - este o constantă determinabilă pe baza proprietăţilor materialului din
care este confecţionat cablul
Corelaţiile redate prin integrala Joule pentru un cablu protejat de
întrerupător automat şi respectiv siguranţă fuzibilă sunt redate mai jos, în care IB
reprezintă curentul de sarcină, Ir -curentul reglat al întrerupătorului sau al
siguranţei, Iz- curentul maxim admis al cablului, Isc curentul de scurtcircuit, BC
capacitatea de rupere a aparatului de protecţie (breaking capacity).
a) Circuit protejat de întrerupător b)Circuit protejat de siguranţă fuzibilă

Fig. 2.16 Corelarea protecţiilor
Observaţie:
Integrala Joule a aparatului ce realizează protecţia circuitului trebuie să
fie plasată sub integrala Joule a elementului protejat(a cablului).
2.4.2.2 Calculul curenţilor de scurtcircuit prin metoda

componentelor simetrice (metodă recomandată de CEI-909)
Sisteme trifazate de transport şi distribuţie pot fi cu sau fără nul în funcţie

de utilizarea sau nu a tensiunii de fază, de simetrizarea tensiunilor sau
curenţilor, de protecţia punerii la pământ a unei faze etc. Astfel sistemul de
distribuţie utilizat la navă este fără nul pentru protecţia personalului de pe navă
în cazul unei puneri la pământ. În sistemul trifazat cu conductor de nul pot exista
patru modalităţi de tratare a nulului (reducere a curentului de scurtcircuit)
expuse sintetic în fig.2.17 cu exemplificarea în ţărilor care le utilizează.
62
Figura 2.17. Modul de tratare a nulului
Avantajele şi dezavantajele fiecărui mod de transmitere a energiei sunt

redate în tabelul următor:
Metoda de tratare a
Avantaje Dezavantaje
nulului
Legarea directă la Distribuţia trifazată Necesită numeroase
pământ legături devine bifazată la o prize de pământ de
multiple punere la pământ a unei înaltă calitate. Valori
faze fără supratensiuni pe ridicate ale curentului
fazele neafectate. de scurtcircuit
Legarea directă la Detecţie uşoară a locului Valori ridicate ale
pământ a nulului de defect curentului de
sursei scurtcircuit
Tratarea cu rezistenţa Reduce şi limitează Necesită sisteme
neliniară curenţii de defect complicate de protecţie
(comparativ cu legarea Valori ridicate ale
directă) Reduce curentului de
supratensiunile scurtcircuit
(comparativ cu nulul
izolat)
Legarea prin bobina Favorizează stingerea şi Necesită sisteme
de stingere (reactor) limitarea curenţilor de complicate de protecţie
defect
Fără nul Limitează curenţii de Produce supratensiuni
defect în caz de defect
Tipul de scurtcircuit care poate să apară într-o reţea electrică este

determinat de modul tratare a neutrului transformatorului la care este legată
reţeaua studiată.
Scurtcircuitul trifazat este simetric iar scurtcircuitele bifazate şi
monofazate sunt nesimetrice şi se calculează cu ajutorul metodei componentelor
simetrice şi a schemelor echivalente complexe corespunzătoare fiecărui tip de
defect. Pentru simplitate se consideră că legăturile accidentale între faze sau între
faze şi pământ ce nu sunt însoţite de arc electric (care apare, în general, la
producerea tuturor scurtcircuitelor). Prin componente simetrice orice sistem
63
nesimetric (fig. 2.18) se descompune în suma a trei sisteme simetrice, direct,
invers şi homopolar.
Figura 2.18 Componente simetrice ale unui sistem nesimetric
În conformitate cu teorema Stokvis-Fortescue, relaţiile dintre

componentele corespunzătoare ale sistemelor direct, invers şi homopolar sunt,
y1 (t ) = y1d (t ) + y1i (t ) + y1h (t );
y 2 (t ) = y 2 d (t ) + y 2i (t ) + y 2 h (t ); (2.48)
y3 (t ) = y 3d (t ) + y 3i (t ) + y 3h (t );
respectiv în complex,
Y 1 (t ) = Y 1d (t ) + Y 1i (t ) + Y 1h (t );
Y 2 (t ) = Y 2 d (t ) + Y 2i (t ) + Y 2 h (t ); (2.49)
Y 3 (t ) = Y 3d (t ) + Y 3i (t ) + Y 3h (t );
Cele trei mărimi ale fiecăruia dintre sistemele direct şi invers se exprimă
cu ajutorul operatorului a astfel,
Y1d = Yd ; Y2 d = a 2Yd ; Y3d = aYd (2.50)
Y1i = Yi ; Y2i = aYi ; Y3i = a 2Yi (2.51)
în care fazorii Yd, Yi şi Yh, se numesc componenta directă, inversă şi
homopolară ale sistemului trifazat nesimetric Y1, Y2 şi Y3.
Prin metoda CEI 909 scurtcircuitul se consideră un consumator
nesimetric, funcţie de tipul scurtcircuitului , descris de ecuaţiile de defect
alimentat de la o reţea echilibrată ce conţine numai tensiunea electromotoare de
succesiune directă. Scurtcircuitelor nesimetrice pentru reţelele electrice sunt
considerate consumatori neechilibraţi, modelaţi prin valori particulare ale
impedanţelor (0 sau ∞ după cum fazele sunt sau nu în scurtcircuit). Sistemul de
alimentare al reţelei se consideră simetric şi se înlocuieşte prin dipol echivalent
de tensiune. Exprimarea prin componente simetrice a generatorului echivalent
ataşat reţelei conduce la următorul sistem de ecuaţii:
⎧E 1 = E d = Z d ⋅ I d + U d
⎪
⎨E i = 0 = Z i ⋅ I i + U i (2.52)
⎪E = 0 = Z ⋅ I + U
⎩ h h h h
64
Acest sistem de trei ecuatii contine sase necunoscute trei curenti (direct,
invers si homopolar )si trei tensiuni (directa,inversa si homopolara). Pentru
rezolvare trebuie adaugate alte trei ecuatii . În funcţie de tipul defectului
sistemul de ecuaţii al reţelei (2.52) trebuie completat cu ecuaţiile defectului
astfel: fazele scurtcircuitate sunt redate prin valori nule ale tensiunilor, iar cele
nescurtcircuitate prin valori nule ale curenţilor de scurtcircuit.
Tipurile reprezentative de scurtcircuite sunt:
a. Scurtcircuit simetric (cu sau fără neutru) (fig. 2.19).
Sistemul de tensiuni dat de sursă fiind simetric E 1 , a 2 E 1 , a E 1 rezultă un
sistem trifazat simetric de curenţi de scurtcircuit I 1 , a 2 I 1 , a I 1 (punctele 0 şi N
având acelaşi potenţial). Evident, se realizează doar schema echivalentă de
calcul pentru secvenţa directă.
Rezultă curentul pe faza 1:
E
I1 = 1 (2.53)
Z
E1
Z
Z
E2
Z E1
N Id =I1
E3
Z
Figura 2.19 Scurtcircuit trifazat, izolat

a) schema electrică a defectului; b) schema echivalentă de calcul
b. Scurtcircuit bipolar
Scurtcircuitul bipolar in functie de modul de tratare al nulului poate fi in una din
variantele descrise in figura 2.20
E1 Z E1 Z E1 Z
I1 I1 I1
E2 Z E2 Z E2 Z
I2 I2 I2
Un E3 Z E3 Z I3 E3 Z
Zn I3 I3
I U2=U U2=U U2=U
a) neutru conectat la pământ prin impedanţă Z n b) izolat; c) neutru legat direct la pământ
Figura 2.20 Scurtcircuit bifazat
b.1. Scurtcircuit bifazat, neutru izolat

Pentru acest caz (fig.2.20.b) ecuaţiile de defect sunt:
65
⎧U 2 = U 3
⎪
⎨I 1 = 0 (2.54)
⎪I = − I
⎩ 2 3
Ţinând seama de relaţiile dintre mărimile reale si componentele simetrice
(2.49 - 2.51 ) prin înlocuirea in sistemul 2.54 obtinem :
⎧U h + a 2 ⋅ U d + a ⋅ U i = U h + a ⋅ U d + a 2U i
⎪⎪
⎨I h + I d + I i = 0 (2.55)
⎪ 2 2
⎪⎩( I h + a I d + a I i ) = ( I h + a I d + a I i )
Neutrul generatorului fiind izolat, punem condiţia: Z n → ∞ ceea ce

conduce la In=3Ih=0, si in consecinta in sistemul de ecuaţii furnizat de surse
(2.52) Uh =0.
Sistemul de ecuatii ce trebuie rezolvat in acesta situatie se compune din
relatiile 2.52 si 2.55 particularizate pentru Ih=0 si Uh =0 obtinand :
⎧E1 = Z d ⋅ I d + U d
⎪0 = Z ⋅ I + U
⎪ i i i
⎨ (2.56)
⎪U d = U i
⎪⎩ I d = − I i
Rezolvând acest sistem se obţin relaţiile:

E1
Id =
Zd +Zi
E1
Ii = − Ih = 0 (2.57)
Zd + Zi
În final: I 1 = 0
E1 E1
I 2 = I h + a 2 ⋅ I d + a ⋅ I i = (a 2 − a) ⋅ = −j⋅ 3⋅ (2.58)
Zd + Zi Zd + Zi
E1 E1
I 3 = I h + a ⋅ I d + a 2 ⋅ I i = (a − a 2 ) ⋅ = j⋅ 3⋅ (2.59)
Zd + Zi Zd + Zi
Observaţie: Dacă scurtcircuitul este departe de sursă (depărtat), după un
transformator se poate considera Z d = Z i = Z pentru toate elementele ce
compun reţeaua, deci:
E1 3 E1
I2 =−j⋅ 3⋅ cu modulul I 2 = ⋅ (2.60)
2⋅Zd 2 Z
66
Comparând relaţia (2.60) cu (2.53), rezultă că valoarea curentului de
scurtcircuit tripolar este mai mare decât cea a curentului de scurtcircuit bipolar
izolat:
3
I bifazat = ⋅ I trifazat =0.86Itrifazat (2.61)
2
b.2 neutru conectat la pământ prin impedanţa Z n În cazul defectului
enunţat (fig. 2.20.a) ecuaţiile ce descriu defectul sunt:
⎧I 1 = 0
⎪
⎨I n = I 2 + I 3 (2.62)
⎪U = U = U
⎩ 2 3 n
Sistemul ecuaţiilor de defect prin înlocuirea cu mărimile directe inverse si

homopolare conduce la :
⎧I h + I d + I i = 0
⎪⎪ 2 2
⎨( I h + a I d + a I i ) + ( I h + a I d + a I i = 3 ⋅ I h (2.63)
⎪
⎪⎩U h + a 2 ⋅ U d + a ⋅ U i = U h + a ⋅ U d + a 2 U i = 3 ⋅ Z n ⋅ I h
Din cuplarea ecuatiilor (2.52) si (2.63) si efectuarea calculelor şi cu notaţia
Z 0 = Z h + 3 ⋅ Z n rezultă :
E 1 ⋅ (Z 0 + Z i )
Id = (2.64)
Z0 ⋅Zd + Z0 ⋅Zi + Zd ⋅Zi
a 2 ⋅ E 1 + (Z 0 + a 2 ⋅ Z d ) ⋅ I d
Ii = (2.65)
Z0 −a⋅Zi
şi în final [1]: I1 = 0
Z0 −a⋅Zi
I 2 = I h + a 2 ⋅ I d + a ⋅ I i = − j ⋅ 3 ⋅ E1 ⋅ (2.66)
Z0 −a⋅Zi
I 3 = I h + a ⋅ I d + a 2 ⋅ I i = j ⋅ 3 ⋅ E1 ⋅ (2.67)
Zi
I n = I 2 + I 3 = −3 ⋅ E 1 ⋅ (2.68)
b 3 Scurtcircuit bipolar, pus direct la pământ

Acest tip de defect (fig. 2.20c) se întâlneşte în reţele de înaltă şi foarte
înaltă tensiune şi curenţii de defect se pot calcula din relaţiile (2.66) … (2.68)
punând condiţia Z n = 0 .
Se obţin relaţiile:
67
E1 ⋅ (Z h + Z i )
Id =
Zd ⋅Zi + Zh ⋅Zi + Zd ⋅Zh
a 2 ⋅ E 1 + (Z h − a 2 ⋅ Z d ) ⋅ I d
Ii = (2.69)
Zh −a⋅Zi
În final:
I1 = 0
Zh −a⋅Zi
I 2 = I h + a 2 ⋅ I d + a ⋅ I i = − j ⋅ 3 ⋅ E1 (2.70)
Zh ⋅Zd + Zh ⋅Zi + Zd ⋅Zi
E1 E1
I 3 = I h + a ⋅ I d + a 2 ⋅ I i = (a − a 2 ) ⋅ = j⋅ 3⋅ (2.71)
Zd + Zi Zd + Zi
Zi
I n = I 2 + I 3 = −3 ⋅ E 1 (2.72)
Zh ⋅Zd + Zh ⋅Zi + Zd ⋅Zi
Cu aceeaşi ipoteză simplificatoare Z d = Z i = Z h , se obţine:

⎧ 3 E1 ⎧ E1
⎪I 2 = − j ⋅ (1 − a) ⋅
⎪⎪ I 2 =
⎪ 3 Z Z
⎨ ⇒ ⎨ (2.73)
⎪ I = j ⋅ 3 (1 − a 2 ) ⋅ E1 ⎪ I = E1
⎪⎩ 3 3 Z ⎪⎩ 3 Z
deci valori identice ca în cazul scurtcircuitului trifazat (2.53).
c. Scurtcircuit monofazat, neutru conectat la pământ prin impedanţa

Zn
Acest caz de defect apare în cazul reţelelor de medie tensiune unde
curenţii de punere la pământ sunt mari şi impedanţa Z n are valoare mică.
Conform schemei electrice din figura 2.21a, ecuaţiile ce descriu defectul
sunt:
⎧I 1 = 0 ⎧I h + I d + I i = 0
⎪I = 0 ⎪ 2
⎪ 2 ⎪I h + a ⋅ I d + a ⋅ I i = 0
⎨ ⇒ ⎨ (2.74)
⎪I 3 = I n
2
⎪I h + a ⋅ I d + a ⋅ I i = 3 ⋅ I h
⎪⎩U 3 = U n ⎪U + a ⋅ U + a 2 ⋅ U = 3 ⋅ Z ⋅ I
⎩ h d i n h
Se obţine, folosind şi sistemul (2.52):

E1 1− a2
Id = ; Ih = a⋅Id ; Ii = Id ⋅ (2.75)
Zd + Zi + Zo a −1
68
E3
Deci curentul de defect I 3 = 3 ⋅ (2.76)
Z0 + Zi + Zd
E1 Z E1
I1 Z I1
E2 Z E2 Z
I2 I2
Un E3 E3
Zn I3 Z Z I3
In
In U2=U3 U2=U3
a)neutru pus la pământ prin Z n ; b) neutru pus direct la pământ

Figura 2.21 Scurtcircuit monofazat
Dacă neutrul reţelei este pus direct (rigid) la pământ (fig. 2.21.b), atunci
cu ipoteza Z n = 0 se obţine curentul de defect:
E3
I 3 = 3⋅ (2.77)
Zi + Zd + Zh
Dacă, în plus, punem şi ipoteza simplificatoare Z d = Z h = Z i , rezultă:
E3 E1
I3 = ; I3 = (2.78)
Z Z
deci valoare identică ca în cazul scurtcircuitului trifazat.
Concluzii:
1. Curenţii de defect în cazul scurtcircuitelor nesimetrice au fost exprimaţi
în funcţie de curentul de succesiune directă, a cărui relaţie generală de calcul
(2.79), valabilă pentru orice tip de defect, permite să se enunţe următoarea
regulă generală:
Curentul de succesiune directă pentru orice tip de scurtcircuit nesimetric
poate fi determinat ca un curent de scurtcircuit trifazat într-un punct depărtat
electric faţă de punctul de scurtcircuit, printr-o reactanţă (impedanţă)
suplimentară echivalentă X (en ) care nu depinde de parametrii schemei echivalente
de succesiune directă şi care se calculează, pentru fiecare tip de defect, cu
ajutorul reactanţelor (impedanţelor) echivalente de succesiune inversă şi
homopolară în raport cu punctul considerat în schemă.
Ed
I (dn ) = (2.79)
X d + X (en )
Astfel, pentru fiecare tip de defect reactanţa echivalentă este:
69
- scurtcircuit bifazat izolat: X e( 2 ) = X i
( 2)
- scurtcircuit bifazat direct: X en = X i ⋅ X h /( X i + X h )
- scurtcircuit monofazat direct: X e(1) = X i + X h
- scurtcircuit trifazat: X e(3) = 0
2. Dacă se compară valorile reactanţelor suplimentare echivalente rezultă:
X e(1) > X e( 2) > X en
( 2)
> X e(3) (2.80)
şi atunci intensităţile curenţilor de secvenţă directă, pentru diferite tipuri de
scurtcircuite nesimetrice, se află în următoarele raporturi:
I e(1) < I e( 2 ) < I en
( 2)
< I e(3) (2.81)
2.5 Exemple de calcul
1. Exemplu de calcul al curentului de scurtcircuit prin metoda

impedanţei echivalente
Se consideră o reţea de 20KV şi un generator de 1MVA ce alimentează o
staţie ce conţine două transformatoare de 1000 KVA. Pe partea de joasă tensiune
dintr-un tablou auxiliar se alimentează 20 de motoare sincrone de 50 KW. Să se
determine curenţii de scurtcircuit în punctele indicate
• A pe bare 20KV,
• pe barele secundare B la 10m de transformator
• C în tabloul de alimentare a motoarelor,
• D la bornele motorului
Datele referitoare la reteaua de alimentare , generator şi elementele de
circuit sunt expuse in figură.
70
Date retea amonte
Un=20kV
Scs=500MVA
Legatura cu trei
conductoare din cupru cu
sectiunea de 50mm2
,lungimea de 2Km
Generator 1MVA
Reactanta subtranzitorie
15%
Transformatoare
Sn=1000kVA
Tensiunea secundara
237/410 V
Usc=5%
Tabloul de JT
3 bare Cu de 400mm2 pe
faza
Lungimea de 10m
Conexiunea cu tabloul
consumatorului
Cablu trifazat de 400mm2
cu d=2r lungime 80m
Conexiunea la consumator
Cablu trifazat 35mm2 Cu
lungime 35m
Motor sincron 50KW
reactanta 25%
Rezultat
Element de
Relaţii de calcul Z X R Observaţii
reţea
[Ω] [Ω] [Ω]
1. Reţea Zr=U2/Ssc=200002/50 0.8
amonte 20kV 0 106 0.15
Rr=0,2Xr 0.78
Xr=0,98Zr
2. Linia 20KV Xc=0.4 x2 0.8 xc=0.4Ω/Km
de alimentare a Rc=0.018x2000/50 0.72 ρ=0.018Ω/mm
transformatoar
elor
3.Generator Xg=15/100 x(20 60 R/X=0,05-0,1
3 2 6
sincron 10 ) /10 6
Rg=0,1X
XA=0.78+0,8 IA=6,4KA
Defect în A RA=0,15+0,72 RA/ XA=0,55
ZA= R A2 + X A@ 1,80 1,58 0.87 ksoc=1,2
71
IA=20000/ 3 ZA Isoc=10,88KA
4. ZT=1/2x5/100x4102/1 4,2 2 trafo în paralel
Transformator 06 10-3 4,2
XT=ZT 10-3 0,84
RT=0,2XT 10-3
5.Întrerupător X=0,15 0,15
trafo-bare jt 10-3
6. Bare XB=0,15x10-3x10 1,5 x=0,15 l=10m
3x400 mm2 10-3 Rezistenţa barelor
RB=0,0225x10/(3 =0 neglijabilă
x400)
XdB=[XA0,42+XT+XB 6,51 Valorile pentru
Defect în B +X]x 10-3 defect în B
10-3 1,2 IB=410/ 3 ZB
RdB=[RA0,42+RT]x10- 10-3 IB=35,7KA
3
6,62 RB/ XB=0,18
ZB= R B2 + X B
2
10-3 ksoc=1,58
Rezistenţele şi Isoc=79,9KA
reactanţele calculate
pe partea de reţea la
tensiunea de 20KV
trebuie raportate la
tensiunea locului de
defect prin înmulţirea
valorilor deduse în
punctul A cu raportul
(410/20000)2=0,42 10-
3

bare jt - tablou 10-3
8.Cablu 80m Xc=0,15x10-3x80 12 2,4
3x400mm2 Rc=0,036x80/(3 x400) 10-3 10-3
XdC=[ XdB+X+Xc]x10- 18,6 Valorile pentru
3
Defect în C 10-3 defect în C
RdC=[RB+Rc]x10-3 3,6 IC=410/ 3 ZC
ZC= RC2 + X C
2
10-3 IC=12,45KA
19 RC/ XC=0,19
Rezistenţele şi
10-3 ksoc=1,55
reactanţele calculate
pe partea de reţea la Isoc=27,3KA
tensiunea de 410V se
însumează cu cele
deduse la pct. 7 şi 8
tablou 10-3
consumator
10.Cablu Xc=0,09x10-3x30 2,7
35mm2 30m 10-3 19,2
Rc=0,0225x30/35 10-3
72
XdD=[ XdC+X+Xc]x 21,5
Defect în D 10-3 10-3 Valorile pentru
RdD=[RC+Rc]x10-3 22,9 defect în D
2 10-3 ID=410/ 3 ZD
ZD= R 2D + X D
31,4 ID=7,5KA
Rezistenţele şi 10-3
reactanţele calculate RD/ XD=1,06
pe partea de reţea la ksoc=1,05
tensiunea de 410V Isoc=11,18KA
până în pct C se
însumează cu cele
deduse la pct. 9 şi 10
Xm=25/100x4102/50 0,84
11. Motor 103 0,16
Rm=0,2Xm 0,86
2
Zm== R 2m + X m
274 A
Im=410/ 3 Zm
Contribuţia motoarelor la curentul de defect (Motoare + cablu)
X=Xm+Xc 0,84
Defect în C R=Rm+Rc 0,16 20 de motoare
2 0,86 8 alimenteaza
Zmc= R 2m + X m
defectul in C
Imc=410/ 3 Zmc 274A
Ip=20Imc Ip=20x0,274=5,4
kA
X=Xm/19+Xc 47
Defect în D R=Rm/19+Rc 10-3 29 19 motoare in
-3
2 55 10 paralel
ZD= R 2m + X m
10-3 alimenteaza
ImD=410/ 3 ZmD=4,3 defectul in D
kA
X=Xm+Xc 855
Defect în B R=Rm+Rc 10-3 189 20 motoare
2 876 10-3 alimenteaza
ZB= R m + X m
2
10-3 defectul in B
ImB=410/ 3 ZmB 270 A
Ip=20Imc=5,4kA
Defect în A
Valoarea curentului din B raportată la tensiunea de defect este
Ip=5,4kAx410/20000 = 110,7A valoare neglijabilă faţă de a curentului de defect
din A
2. Exemplu de calcul conform recomandărilor CEI 909

Se consideră patru reţele de distribuţie, trei de 5kV şi una de 15kV
alimentate dintr-o reţea de 30kV conform figurii. Să se determine capacitatea de
73
rupere a întrerupătorului dacă apare un scurtcircuit în punctul M cu şi fără
legătura H-G.
Ipoteze de calcul:
- transformatoarele din staţia E sunt cu neutru conectat la pământ;
- linia de 30kV are reactanţa directă şi inversă egală cu 0,35Ω/Km şi 3x0,35 Ω/Km pentru
reactanţa homopolară;
- transformatoarele din staţia E au tensiunea de scurtcircuit de 6% iar celelalte de 8%;
- sarcinile conectate în punctele F şi G sunt pasive;
- toate rezistenţele sunt neglijabile.
Procedura de calcul cuprinde:
1. Calculul tensiunii echivalente a locului de defect cu relaţia cUn / 3 unde c este un

factor de tensiune dependent de:
Variaţia de tensiune în spaţiu şi timp
Reactanţa subtranzitorie a generatoarelor
Tensiunea reţelei
Valorile standardizate de CEI 909 ale factorului de tensiune pe niveluri de tensiune sunt
74
Factor de tensiune c
Tensiunea nominala a Isc max. Isc mim.
reţelei
Joasa tensiune
230-400V 1 0,95
>400V 1,05 1
Inalta tensiune
1-230KV 1,1 1
Se adopta factorul de tensiune c=1;

2. Determinarea impedanţelor echivalente de succesiune directă Zd inversă Zi şi
homopolară Zo şi reducerea lor la locul defectului
Rezolvare:
În baza ipotezelor expuse notăm:
Reactanţa directă şi inversă a generatorului de 290MVA raportată la tensiunea de
defect:
jXa=j(U2/Sn)(Ud/U)2=j(602/290)(30/60)2=3,3jΩ
Reactanţa directă şi inversă a transformatoarelor de 10MVA din staţia E:
jXb=uscU2/Sn=(6/100)(302/104) =5,4jΩ
Reactanţa directă şi inversă a tronsoanelor de reţea pe 30 KV:
jXc1=j(0,35x40)= 14jΩ jXc2=j(0,35x30)=10,5jΩ jXc3=j(0,35x20)=7jΩ
jXc4=j(0,35x15)=5,25jΩ
Reactanţa directă şi inversă a transformatorului de 8MVA din staţia E:
jXd=uscU2/Sn=(8/100)(302/8103) =9jΩ
Reactanţa directă şi inversă a consumatorului de 6MVA alimentat pe 15KV:
jXe=(U2/Sn) sinϕ (Ud/U)2=(152/6103) 0,6 (30/15)2=90jΩ
Reactanţa directă şi inversă a transformatoarelor de 4 MVA din staţiile F si G:
jXf=uscU2/Sn=(8/100)(302/4103) =18jΩ
Reactanţa directă şi inversă a consumatorilor de 2MVA alimentaţi pe 5KV:
jXg=(U2/Sn) sinϕ (Ud/U)2=(52/2103) 0,6(30/5)2=270jΩ
Reactanţa de succesiune homopolară pentru elementele descrise (trafo în triunghi au
impedanţe infinite) fiind:
jXb’=jXb1=5,4j Ω, jXc’1=3xc1=42jΩ , jXc’2=3xc2=31,5jΩ ,
jXc’3=3xc3=21jΩ, jXc’4=3xc4=15,75jΩ, jXd’=jXf’=∞
Reactanţelor definite le corespund schemele echivalente de calcul faţă de locul de
defect H de succesiune directă şi inversă identice iar de succesiune homopolară schema
distinctă.
75
3. Calculul curentului de scurtcircuit Ik utilizând componentele simetrice
Practic trebuie calculat curentul in funcţie de tipul defectului conform tabelului următor
Curent de scurt Curent de scurt
Tip scurtcircuit
depărtat apropiat
Trei faze cu punere la
pământZd=Zk (suma cUn cUn
impedanţelor între sursă şi 3 Zd 3 Zd
locul defectului)
cUn cUn
Bifazat neutru izolat Ze=∞
Zd + Zi 2 Zd
Punere la pământ a unei cUn 3 cUn 3

faze (monofazat) Zz + Zi + Zo 2Z d + Z o
Bifazat cu punere la cUn 3 Z i cUn 3

pământ Zd Zi + Zi Zo + Zd Zo Z d + 2Z o
În baza schemelor echivalente se determină curentul de scurtcircuit trifazat

cUn
Isc3= =1,1KA,
3 Zd
cUn 3
respectiv simpla punere la pământ Isc1= =0,77KA
Z z + Zi + Zo
Puterea de scurtcircuit în punctul H este P=UI 3 =30x1,1x 3 =57MVA

Dacă linia G-H este închisă atunci schemele echivalente de calcul se modifică conform
figurii
76
cUn
Valorile curenţilor devin Isc3= =1,46 KA, respectiv simpla punere la pământ
3 Zd
cUn 3
Isc1= =1,07KA.
Zz + Zi + Zo
Puterea de scurtcircuit în punctul H este P=UI 3 =30x1,46 x 3 =76MVA

Metoda componentelor simetrice este aplicabilă reţelelor electrice cu tensiuni de linie
sub 230kV şi permite determinarea valorii maxime respectiv minime a curentului de
scurtcircuit Valorile curenţilor astfel determinaţi sunt utilizate pentru calibrarea protecţiei la
suprasarcină şi pentru a determina caracteristicile echipamentului electric montat în reţele.
4 Se determină valoarea de vârf a curentului iniţial, valoarea de regim permanent
maximă şi minimă a curentului de scurtcircuit cu următoarele relaţii:
• valoarea de vârf a curentului iniţial reprezintă curentul de şoc Işoc=Kşoc 2 Ik unde Kşoc
=1.02+0,98e-3R/X sau din figura 2.12.b
• curentul de scurtcircuit întrerupt Ib=µIk curent calculat numai în cazul scurtcircuitului
lângă generator şi protecţia acestuia este asigurată de întrerupător cu protecţie
temporizată. Valoarea coeficientului µ se determină funcţie de raportul curent
scurtcircuit – curent nominal al generatorului şi timpul de acţiune al protecţiei conform
figurii
Coeficientul µ funcţie de raportul curent scurtcircuit – curent nominal
77
• curentul de scurtcircuit permanent maxim şi minim are valoarea dependentă de gradul
de saturaţie al generatorului (curentul de scurtcircuit apropiat). Practic valorile depind
de tipul generatorului cu sau fără poli aparenţi şi gradul de saturare, valori exprimate
prin relaţiile Ikmax=λmaxIr respectiv Ikmin=λminIr cu λ redat de figura următoare
corespunzători excitaţiei maxime a generatorului respectiv minime.
Coeficienţi de calcul
78
3.
PROCESE ŞI SOLICITĂRI TERMICE ÎN

APARATE ELECTRICE
În aparatele electrice în funcţiune se dezvoltă necontenit căldură ca

urmare a transformării unei părţi din energia electromagnetică în energie
termică. Datorită căldurii degajate în aparat, temperaturile părţilor componente
cresc până la temperaturile limită, corespunzătoare regimului staţionar, când
întreaga căldură degajată este cedată mediului ambiant local; altfel spus, în
regim stabilizat părţile componente ale aparatului s-au încărcat caloric şi
întreaga căldură produsă de sursele de căldură din aparat este cedată mediul
local.
Diferenţa dintre temperatura suprafeţei corpului cald şi temperatura
mediului ambiant se numeşte supratemperatură (încălzirea corpului) şi este
independentă de alegerea originii pe scara temperaturilor adoptate. Marea
majoritate a normelor indică două valori pentru regimul permanent:
supratemperatura maximă (limita) admisă ϑ şi temperatura maximă admisă TS,
legătura între ele fiind:
ϑ= θS -θ a = Ts - Ta [grd]
Limitele maxim admise pentru temperaturile (supratemperaturile) de
regim staţionar sunt impuse de norme, funcţie de materialele utilizate şi de
condiţiile de exploatare, pentru a se garanta o funcţionare satisfăcătoare de lungă
durată a aparatelor sub aspectul solicitărilor termice; practic încălzirea aparatelor
este cea care limitează valoarea curentului şi a regimului de funcţionare a
aparatului electric.
Calculul termic are ca scop determinarea temperaturii diferitelor părţi
componente ale aparatului, în vederea luării de măsuri ca valoarea temperaturii
să nu depăşească limitele admise de norme; calculul temperaturii trebuie efectuat
atât pentru funcţionarea în regim nominal cât şi pentru regim tranzitoriu, în caz
de suprasolicitări sau scurtcircuite.
79
Este evident că temperaturile limită în regim nominal sunt inferioare
temperaturilor limită pe care le pot suporta materialele părţilor componente ale
aparatului deoarece, scurtcircuitul apare adesea în timpul funcţionarii în regim
normal (când părţile componente sunt deja calde) şi deci trebuie prevăzută
posibilitatea creşterii temperaturii peste temperatura de regim normal.
Scopurile principale ale acestui capitol sunt:
1. localizarea şi calculul puterii surselor de căldură în aparatele electrice;
2. nivelul şi distribuţia temperaturilor în părţile componente ale
aparatului;
3. determinarea solicitării termice inclusiv a stabilităţii termice a
aparatelor electrice.
3.1 SURSE DE CĂLDURĂ ÎN APARATELE ELECTRICE
Sursele principale de căldură în aparatele electrice sunt părţile lor active şi

anume:
• conductoarele parcurse de curent electric;
• miezurile de fier străbătute de fluxul magnetic variabil în timp.
În anumite tipuri de aparate - aparatele de comutaţie cu contacte, siguranţa
fuzibilă, descărcătorul electric - se produce o puternică degajare de căldură
datorată arcului electric ce însoţeşte funcţionarea normală a acestora.
În anumite condiţii pot deveni surse apreciabile de căldură şi elemente
anexe (reactive); astfel, pot lua naştere încălziri suplimentare în materiale
metalice datorate pierderilor prin curenţii turbionari, induşi de fluxurile
magnetice de dispersie (variabile în timp) şi în materiale izolante, datorită
pierderilor dielectrice produse de acţiunea câmpului electric.
Celelalte părţi componente ale aparatului care nu sunt surse de căldură se
pot încălzi pe calea propagării termice de la un corp la altul.
3.1.1 Pierderi de energie prin conducţie în căile de curent
În căile de curent o parte din energia electromagnetică este transformată

în căldură prin efect Joule - Lentz. Puterea transformată în căldură în unitatea de
volum, într-un conductor de rezistivitate ρ parcurs de un curent electric cu
densitatea J, este:
pj = ρJ2 [W/m3] (3.1)
Într-un conductor de lungime l şi secţiune A, energia va fi:
t t
W = ∫0 ρJ 2 Aldt = ∫0 ρ J 2Vdt (3.2)
Pentru o densitate de curent constantă în aria secţiunii transversale se
obţine:
t t
W = ∫0 ρJ 2 Aldt = ∫0 RI 2 dt = RI 2 t [Ws]
80
P = RI 2 [W] (3.3)
Relaţia (3.3) este valabilă în curent continuu şi în curent alternativ de
frecvenţă industrială, unde I reprezintă valoarea eficace a curentului.
Observaţie:
În studiul proceselor termice se consideră preponderentă puterea
dezvoltată de conductoarele parcurse de curent electric şi ca urmare calea de
curent va fi singura sursă de căldură luată în considerare.
3.1.2 Pierderi prin magnetizarea corpurilor feromagnetice
În corpurile din materiale feromagnetice situate într-un câmp magnetic

variabil în timp au loc pierderi prin histerezis, curenţi turbionari şi vâscozitate
magnetică.
Pierderile prin vâscozitate magnetică depind de componenta imaginară a
permeabilităţii magnetice complexe:
µ = Bm/Hm * e-j*δfe = Bm/Hm * cosδFe - j * Bm/Hm * sinδFe = µ’ - j µ’’ (3.4)
unde: B1 = Bm * sinωt - inducţia magnetică din miez
H = Hm * sin(ωt + δFe) - intensitatea câmpului magnetic din miez
δFe - unghi de pierderi în fier
µ’ - permeabilitate elastică
µ’’ - permeabilitate vâscoasă
Cu cât unghiul de pierderi δFe este mai redus, cu atât pierderile prin
vâscozitate magnetică sunt neglijabile.
Pierderile prin histerezis (pierderi specifice pe Kg), pentru un volum V al
fierului, la o inducţie maximă Bm şi frecvenţă f, pot fi calculate cu relaţia
aproximativă:
p h = η ⋅ f ⋅ Bmn ⋅ V (3.5)
unde η depinde de natura miezului (η = 1,3 ÷ 1,5 ⋅ 10 −2 )
Pierderile prin curenţi turbionari, (pierderi specifice pe Kg), pentru tole de
grosimea ∆, din materiale de rezistivitate ρ, se pot calcula cu relaţia:
∆2 f 2 Bn2
pF = [W/Kg] (3.6)
ρ
Evident, pierderile totale în miez vor fi: p = p H + p F . Pierderile prin
histerezis sunt mai importante decât cele prin curenţi turbionari şi reprezintă 2/3
din pierderile totale [3].În ipoteză, că materialele folosite în construcţia
aparatului electric au η şi n mici, miezurile sunt lamelate cu grosime ∆ mică şi
rezistivitate ρ mare, inducţiile maxime alese din considerente tehnico-economice
(de exemplu evitarea saturaţiei) şi la frecvenţă industrială vom considera, în
continuare, aceste pierderi neglijabile.
81
3.1.3 Pierderi în dielectrici
Pierderile în dielectrici depind, în principal, de valoarea şi pulsaţia

câmpului electric în care se găsesc (mai depind şi de temperatură, presiune,
umezeală).
La aceste aparate electrice, izolanţii sunt plasaţi între piesele metalice
aflate la tensiuni diferite şi constituie astfel un condensator de capacitate C.
Pierderile dielectrice sunt rezultatul curenţilor de conducţie care iau naştere în
izolatorii supuşi la o tensiune U şi a curenţilor absorbiţi în cazul unei tensiuni
alternative pentru polarizarea dielectricilor polari şi a curentului capacitiv
rezultat al prezentei capacităţii C în circuit.
În curent continuu au loc pierderi numai prin curenţii de conducţie; pe
unitatea de volum acestea se pot calcula cu relaţia:
E2
pc= [W/m3] (3.7)
ρ
În curent alternativ, pierderile în dielectrici pot fi calculate cu relaţia:
ε ⋅ tgδ
p d = ωCU 2 tgδ = E 2 f 6
[W/m3] (3.8)
1.810
unde: - produsul permitivitate ε tangenta unghiului de prindere tgδ se numeşte
coeficient de pierdere [3].
La tensiuni joase şi la frecvenţe industriale pierderile în dielectrici sunt
neglijabile şi nu intervin în procesul de încălzire a aparatelor electrice (mai ales
la aparatele de curent continuu).
În curentul alternativ şi la valori mari de curenţi în conductoare cu secţiuni
mari şi la frecvenţe mari apar pierderile suplimentare prin efect pelicular şi de
proximitate.
3.1.4 Pierderi de energie prin efect pelicular
Pierderile suplimentare prin efect pelicular sunt rezultatul repartiţiei

inegale a densităţii de curent în aria secţiunii transversale a conductoarelor.
Fenomenul se prezintă ca şi cum rezistenţa conductorului R ar creşte la o valoare
RP.
Factorul: K P = R P denumit - factor de efect pelicular - variază direct
R
proporţional cu fσ ; de aici evident, cu cât temperatura conductorului creşte,
KP scade.
Pentru conductoare de diverse secţiuni - rotunde sau dreptunghiulare - în
literatura de specialitate se prezintă curbe (fig.3.1) din care se poate obţine
factorul KP funcţie de R ⋅ 50 / f - unde: R - rezistenta în curent continuu, evaluată
pentru lungimea de 1m, dată în µΩ/m, iar f - frecventa în Hz.
82
Fig. 3.1 Factorul kP la conductoare cu secţiune dreptunghiulară
3.1.5 Pierderi de energie prin efect de proximitate
Acest efect se manifestă în cazul conductoarelor masive apropiate între

ele, parcurse de curenţi variabili în timp; în această situaţie fluxul magnetic al
unui conductor va induce în masa celuilalt conductor curenţi turbionari.
Dacă curenţii prin conductoare au acelaşi sens, densitatea de curent este
diminuată spre laturile interioare (curenţii turbionari se scad din curenţii de
conducţie) şi sporită spre straturile depărtate. Acest efect de proximitate duce la
o modificare artificială a rezistenţei conductorului, modificare de care se ţine
cont printr-un factor KP ce se reprezintă [1], [3].în diagrame funcţie de f / R
Deoarece la conductoarele în care se manifestă efectul de proximitate se
produce şi efectul pelicular, efect total de modificare a rezistenţei, se defineşte:
k t = k p ⋅ k pr (3.9)
3.2 TRANSMISIA CĂLDURII DIN APARATE ELECTRICE
Evacuarea căldurii dezvoltate de sursele de căldură, analizate anterior, se

face pe calea transmisiei termice, care are loc întotdeauna în baza principiului al
83
II-lea al termodinamicii - de la corpurile sau părţile unui corp mai cald, la cele
mai puţin calde. Acest proces termocinetic este cu atât mai intens cu cât
temperatura corpurilor este mai mare decât temperatura corpurilor învecinate
(sau a mediului ambiant) şi durează până când temperatura acestora devine egală
cu cea a corpului cald.
Este evident că oricât de mare este puterea dezvoltată de sursa de căldură
în material, se ajunge la situaţia când energia sa internă nu mai variază (corpul s-
a încărcat caloric) şi cantitatea de căldură provenită de la o sursă va fi disipată
complet în exterior pe calea transmisiei căldurii; din acest moment se stabileşte
regimul termic permanent (staţionar), temperatura corpului rămânând constantă
în timp.
Ca orice proces tranzitoriu şi procesul tranzitoriu termic se încheie după
un interval de timp - comparabil cu constanta de timp termică care depinde în
mare măsură de intensitatea răcirii, deci de modul în care se realizează
transmiterea căldurii.
Concluzie:
Pentru a putea încărca cât mai mult un aparat de comutaţie fără ca
temperaturile de regim permanent ale părţilor componente să depăşească
limitele admise, este necesară o răcire cât mai eficientă a elementelor active (o
transmisie termică eficientă).
Transmisia căldurii poate avea loc prin următoarele trei moduri:–
conducţie; radiaţie; convecţie.
Transmisia căldurii poate avea loc şi simultan, atât la regim termic
staţionar (fluxul termic este constant în timp) cât şi la regim termic nestaţionar
(fluxul termic este variabil).
3.2.1 Transmisia prin conducţie termică

Conducţia termică reprezintă fenomenul de propagare al căldurii prin
masa corpurilor solide şi a fluidelor sau între aceste corpuri aflate în contact, în
cazul când temperatura în masa acestora are o repartiţie neuniformă.
În momentul în care toate punctele corpului au aceeaşi temperatură,
transmisia căldurii prin conducţie încetează. Este evident că cea mai mare viteză
de transmisie a căldurii prin conducţie o au metalele.
Fig. 3.2 Explicativa privind conducţia termică
Câmpul de temperatură reprezintă totalitatea valorilor instantanee de

temperaturi din toate punctele mediului şi este un scalar. Câmpul de temperatură
84
este un câmp continuu, deoarece fiecare interval infinit mic dintre două puncte
de observaţie, îi corespunde o variaţie infinit mică a temperaturii.
Prin mijloace matematice, în regim tranzitoriu, câmpul de temperatură se
poate exprima astfel: θ M = θ ( x, y, z , t ) unde: θM - temperatura
(supratemperatura) în punctul M; x, y, z - coordonatele spaţiale ale punctului
M
Totalitatea punctelor câmpului staţionar θM = θ(x,y,z), care au aceeaşi
temperatură, determină suprafeţe izoterme (de nivel termic). Intersecţia
suprafeţei izoterme cu un plan (deci temperatura nu depinde de nici una din
coordonatele spaţiale) dă naştere la curbe de nivel termic (curbe izoterme).
Viteza maximă de variaţie a temperaturii (de la o suprafaţă la alta) se va
obţine prin deplasarea pe o dreaptă n, perpendiculară pe izotermă – figura 3.3.
Limita raportului ∆θ / ∆n se numeşte, gradient de temperatură.
∆θ r ∂θ r
gradθ = lim ⋅ n0 = ⋅ n0 [grad m ] (3.10)
∆n ∂n
unde: n0 - versorul normalei la suprafaţa izotermă;
Fig. 3.3 Transmisia de căldură prin conducţie
Deoarece sensul descreşterii temperaturii este contrar sensului funcţiei

gradient, rezultă că sensul pozitiv al gradientului de temperatură coincide cu
sensul în care, de la o izotermă la alta, temperatura creşte.
Transmiterea cantităţii de căldură dQ, în unitatea de timp, după normală,
prin elementul de suprafaţă, de arie dA, determină, fluxul termic P (curent
termic, putere termică):
dQ
P= [W ] (3.11)
dt
Repartizând fluxul termic la unitatea de suprafaţă, obţinem densitatea de
flux termic h (flux termic specific, debit de căldură):
r dP
[
h = r W / m2
dA
] (3.12)
Relaţia între căldura termică transmisă prin conducţie şi gradientul de
temperatură este exprimată prin legea Fourier:
85
∂θ r r
dQ = (− ∫∫ λ ⋅ ⋅ dA)dt = − ∫∫ λ ⋅ gradθ ⋅ dA)dt (3.13)
Σ ∂ t Σ
unde λ- coeficient de conductivitate termică (coeficient de conducţie,
termoconductivitate cu unitatea de măsură W/mgrad)
Semnul minus indică faptul că sensul transmiterii căldurii este contrar
sensului gradientului - deci fluxul termic este dirijat în sensul descreşterii
temperaturii.
Din relaţiile (3.12) şi (3.13), rezultă:
r
h = −λ ⋅ gradθ (3.14)
Conductivitatea termică se determină experimental şi caracterizează
însuşirea substanţelor de a conduce căldura, depinzând de temperatură, natura
substanţei, de umiditate şi presiune. Valoarea conductivităţii termice a
principalelor materiale conductoare este: 420 W/mgrad - pentru argint, 385
W/mgrad – Cu, 203 W/mgrad – Al, 45 W/mgrad - OL, 0,2 W/mgrad - materiale
plastice, 0,055 W/mgrad - sticlă, 0,026 W/mgrad - aer. Variaţia cu temperatura
se poate pune, matematic, sub forma: λ (θ ) = λ0 (1 + βθ )
unde: λ0 - conductivitatea la 00C
β - este negativ pentru majoritatea metalelor, pozitiv pentru aliaje.
Practic conductivitatea termică, ca şi cea electrică, este determinată de
concentraţia particulelor libere (electroni liberi) şi de aceea la o anumită
temperatură, mărimile lor sunt proporţionale. Rezultă relaţia:
λ ⋅ ρ = ct. , la θ = ct. (3.15)
Creşterea temperaturii (creşterea agitaţiei termice) duce la creşterea
produsului λρ:
λ ⋅ ρ = L ⋅T (3.16)
-8 2
reprezintă legea Weidemann-Franz-Lorentz (L =2,4*10 (V/K ) cifra Lorentz).
În corpurile anizotropice, conductivitatea λ depinde de direcţie; în
continuare vom lucra numai cu corpuri izotrope λ ≠ λ ( x, y, z ) . Din relaţia
(3.13), rezultă puterea transmisă local prin suprafaţa închisă ∑ care limitează
volumul V:
dQ r
= − ∫ (λ ⋅ gradθ )dA = − ∫ λ ⋅ ∆θ ⋅ dv (3.17)
dt Σ VΣ
Ca urmare, într-un corp solid de volum V, în care există surse de căldură şi
în care căldura se transferă numai prin conducţie, cantitatea de căldură
dezvoltată este parţial înmagazinată şi parţial transmisă prin conducţie:
∂θ
∫ p j dV = ∫vc1 dV − ∫vλ ⋅ ∆θ ⋅ dV (3.18)
v ∂t
Rezultă ecuaţia diferenţială a transmisiei de căldură prin conducţie, în
corpuri cu surse:
86
∂θ p1 λ
= + ∆θ (3.19)
∂t c1 c1
unde: θ - temperatura corpului, grd
p1 - putere specifică volumică dezvoltată de sursă [W/m3]
c1 - căldură specifică volumică [Ws/m3grd]
∆θ - laplacean-ul temperaturii
λ - conductivitatea termică, [W/m grd]
Raportul: a = λ/c1 [m2/s] (3.20)
este numit difuzitate termică şi reprezintă o proprietate a corpului din punct de
vedere termic şi oferă o imagine asupra vitezei de propagare a căldurii (viteză
arială).
3.2.2 Transfer de căldură prin radiaţie
Radiaţia termică este procesul de transformare a

energiei interne a unui corp în energie radiantă şi
de transmitere a energiei radiante în spaţiul
înconjurător.
Căldura cedată prin radiaţie este emisă în linie
dreaptă de la suprafeţele corpului cald către
mediul înconjurător iar razele de căldură , în
Fig.3.4 Explicativă privind
fond unde de natură electromagnetică - întâlnind
radiaţia termică în drumul lor alte corpuri, sunt absorbite sau
reflectate, funcţie de starea suprafeţei acestor
corpuri.
Practic orice corp aflat la o temperatură diferită de zero absolut poate fi o
sursă de energie radiantă. Radiaţiile transportă cu ele o parte din energia internă
a corpului , transformată în energie radiantă, realizând în acest mod răcirea
corpului.
Energia radiantă emisă de un corp se divide în trei categorii:
• Energie absorbită. Absorbţia este procesul de transformare al energiei
radiante în energie internă; dacă energia este complet absorbită, corpul este
negru absolut (un mic orificiu într-o sferă goală).
• Energie reflectată . Dacă suprafaţa corpului este netedă, el este lucios iar
dacă suprafaţa este rugoasă (cu asperităţi), corpul este alb.
• Energie care traversează corpul Atât mediile transparente în mişcare cât şi
mediile transparente imobile (vacuum) sunt traversate de unde
electromagnetice numai dacă au lungimea de undă cuprinsă în intervalul
0.4-340 µm [2]
Rezultă că la nivelul suprafeţei corpului se produc transformări de energie
calorică în energie electromagnetică şi invers. Schimbul de căldură între corpuri
87
cu temperaturi diferite pe calea energiei radiante se numeşte transmisie termică
prin radiaţie (sau absorbţie).
Dacă se raportează căldura cedată prin radiaţiei în unitatea de suprafaţă şi
timp, mărime numită densitate de flux termic de radiaţie hr la supratemperatura
corpului faţă de mediul înconjurător se obţine mărimea fizică αr, ce
caracterizează transmisia termică prin radiaţie denumită - transmisivitate termică
prin radiaţie.
αr = hr/(Tc - Ta) = hr/(θc - θma) = hr/θc [W/m2 grd] (3.21)
Conform legii Stefan - Boltzmann, acelaşi flux termic specific transferat
prin radiaţie se calculează cu relaţia:
( )
hr = ε t k T 4 c − T 4 a [W/m2] (3.22)
unde: k = constanta Stefan - Boltzmann. (coeficientul de absorbţie al corpului
negru k = 5.6697*10-8 [W/m2grd4] )
εt = coeficient de radiaţie sau constanta de radiaţie (emisivitate totală)
dependentă de gradul de prelucrare al suprafeţei (corpurile rugoase absorb şi
radiază mai multă energie) şi de modul de acoperire(tratare)(culorile închise
absorb şi radiază mai bine). Combinând relaţiile (3.21) şi (3.22) rezultă:
4 4
T − Ta
αr = εt ⋅ k ⋅ c [W/m2grd] (3.23)
Tc − Ta
Transmisivitatea prin radiaţie αr depinde de:
• aspectul (luciu şi într-o anumită măsură culoarea) suprafeţei corpului care
radiază (sau absoarbe) energie.
• gradul de încălzire faţă de mediul ambiant.
• condiţiile de iradiere ale mediului ambiant (temperatura mediului ambiant
reprezentând unul din cei mai importanţi factori ce influenţează gradul de
solicitare termică a aparatelor electrice).
Prin vopsirea adecvată a părţilor aparatelor care se încălzesc se
ameliorează condiţiile de răcire (putându-se obţine o sporire a încărcării
aparatului) astfel culorile mate şi închise favorizează radiaţia (absorbţia)
căldurii, iar cele lucioase şi deschise o împiedică. În construcţia de aparate
termoradiante, coeficientul εtk scoate în evidenţă faptul că avem de-a face cu
corpuri cenuşii [1], [2].
Căldura transmisă prin radiaţie de un corp către mediul ambiant se
calculează cu relaţia:
Q = αr Ar(θc - θa)t [Ws] (3.24)
respectiv puterea transmisă:
Pr = αr Ar θc [W] (3.25)
Observaţie: - se va considera că suprafaţa radiantă de arie Ar este numai
suprafaţa care radiază în spaţiul liber (mediu nelimitat) iar toate suprafeţele
părţilor care radiază reciproc vor trebui excluse din calcul. În marea majoritate a
aplicaţiilor la temperaturi până la 100°C, transmisia de căldură prin radiaţie este
88
de mai mică importanţă în raport cu transmisia căldurii prin convecţie [2]. Există
totuşi aplicaţii - firele fuzibile la siguranţele fuzibile, bimetalele - unde pierderea
de căldură prin radiaţie are importanţă mare şi trebuie luată în considerare.
3.2.3 Transmisia termică prin convecţie
Convecţia este procesul transmisiei căldurii între suprafaţa unui corp şi un

mediu fluid cu care se află în contact; convecţia este însoţită totdeauna de
conducţie.
Într-un mediu fluid uniformizarea temperaturii se face simultan prin
conducţie termică şi prin convecţie. Dacă de
exemplu, un corp cald este înconjurat de un fluid
mai puţin cald atunci căldura lui se transmite în
primul rând prin conducţia particulelor fluidului
care sunt în contact direct cu suprafaţa corpului;
astfel, particulele de fluid se încălzesc iar masa de
fluid ce conţine aceste particule îşi micşorează
densitatea şi în câmpul de gravitaţie devine mai
uşoară. Masa mai rece a peretelui fiind mult mai
Fig. 3.5 Explicativă privind grea va apare o mişcare a particulelor calde de fluid
convecţia
în sus; în locul lor vin alte particule mai reci care la
rândul lor se încălzesc şi sub acţiunea forţelor
ascensionale se vor deplasa în sus.
Aceste particule, care fac parte din straturi de fluid (pânze de fluid)
paralele cu suprafaţa caldă dau naştere unor curenţi de fluid (fenomenul
convecţiei) care vor transporta o parte din căldura dezvoltată în corp.
Întrucât conductivitatea termică la fluide este foarte redusă în raport cu
cea a solidelor,
cantitatea de căldură transmisă prin conducţie este neglijabilă faţă de cantităţile
foarte importante de căldură disipate pe calea convecţiei. Dacă mişcarea
fluidului se datorează numai diferenţei de greutate dintre straturile reci şi cele
calde ale fluidului convecţia este naturală; dacă mişcarea fluidului este
accelerată prin forţe exterioare cu ajutorul maşinilor hidraulice, convecţia este
artificială (forţată).
Prin exemplul luat în discuţie, măsurând temperaturile locale în punctul 1
pe perete şi în punctul 2 în masa fluidului la distanţa unde temperatura peretelui
nu mai are nici o influenţă asupra temperaturii fluidului - zona de curgere
neconvectivă - se obţine distribuţia de temperatură Θ =Θ(x),după axa Ox –
figura 3.6. prezentând totodată şi câmpul de viteze în zona curgerii convective.
89
Fig. 3.6 Câmpul de temperatură şi circulaţia fluidului din vecinătatea unei suprafeţe prin care
se face schimb de căldură prin convecţie
Când prin suprafaţa peretelui avem un schimb de căldură între solid şi

fluid (bazat pe convecţie şi conducţie), densitatea fluxului termic hc într-un punct
poate fi exprimată prin relaţia:
hc = αc (θc - θf) [W/m2] (3.26)
2
unde: αc = transmisivitate termică prin convecţie şi conducţie [W/m grd]
Acest parametru depinde de:
• viteza de deplasare a fluidului;
• temperatura suprafeţei calde a corpului;
• căldura specifică a fluidului;
• dimensiunile geometrice ale suprafeţei.
Din acest motiv αc se determină experimental pentru fiecare caz în parte.
Pentru calculul cantităţii de căldură transmisă prin convecţie de la un corp cald
spre mediului înconjurător se foloseşte relaţia:
Q = αc(θc - θf)Act = αc θc Act [W s] (3.27)
respectiv puterea:
Pc = αc θc Ac [W] (3.28)
3.2.4 Transmisivitatea termică combinată
Procesul general real al schimbului de căldură dintre un solid şi un fluid

este procesul prin care căldura se transmite prin conducţie, convecţie şi radiaţie.
Studiul separat al celor trei componente - care practic participă simultan, dar cu
intensităţi diferite la transferul general al căldurii - are un scop formal
metodologic. În practică, sunt situaţii când una din componente devine
preponderentă.
Considerând transferul de căldură de la o suprafaţă caldă aflată în aerul
(practic) imobil, căldura totală se compune din căldura disipată pe calea radiaţiei
şi prin convecţie. Densitatea fluxului termic global se poate scrie:
hΣ = hr +hc =αr θc +αc θc =θc (αr +αc ) [W/m2] (3.29)
2
unde: αr +αc =αΣ - transmisivitate termică rezultantă (globală) [W/m grd].
90
Cantitatea de căldură disipată în mediul ambiant prin suprafaţa de arie A
pe calea transmisiei combinate a căldurii se determină, aproximativ, cu relaţia
(lui Newton):
Q =αΣ (θc -θa)At =αΣ θc At [W/s] (3.30)
iar puterea
P =αc θc A [W] (3.31)
Aceste relaţii sunt valabile doar în cazul în care radiaţia şi convecţia se
referă la aceeaşi suprafaţă A; în general, suprafaţa radiată este suprafaţa liberă a
corpului, iar suprafaţa de convecţie este întreaga suprafaţă care vine în contact
cu fluidul.
Observaţie: Ipotezele general valabile pentru studiul ce urmează vor fi:
• mediile (cu şi fără surse) sunt omogene, izotrope: λ=ct.
• transferul de căldură se face după o singură direcţie.
• singura sursă o constituie conductorul parcurs de curent: p1 =ρ J2.
Aşa cum am menţionat, în orice proces termic se urmăreşte determinarea
câmpului de temperatură al aparatelor electrice, câmp produs de trecerea
curentului electric. Caracterizarea câmpului de temperatură este posibilă prin
mărimea scalară numită temperatură sau supratemperatură. În orice analiză a
câmpurilor caracterizarea poate fi făcută la nivel global(integral) pe întreg
domeniu de analiză sau la nivel local. Analiza locală a temperaturilor este
posibilă numai prin discretizarea domeniului de analiză într-o sumă de domenii
infinit micii (prin reuniunea lor se obţine întregul) delimitate de elemente finite.
Relaţia ce descrie procesul termic fiind o ecuaţie diferenţială de ordinul I în
raport cu temperatura poate fi rezolvată analitic sau prin metode numerice.
Rezolvarea analitică este posibilă prin impunerea unor condiţii de tip Dirichlet
sau Neumann şi a unor ipoteze simplificatoare în privinţa direcţiilor de
transmitere a căldurii şi a regimului analizat. În regim permanent (staţionar)
temperatura este numai funcţie de coordonatele spaţiale iar ecuaţia căldurii poate
fi soluţionată prin similitudine electrică. În acest caz mediul solid analizat
reacţionează printr-o rezistenţă termică, trecerii fluxului de căldură, determinând
o cădere de temperatură.
3.3 CÂMPUL DE TEMPERATURĂ ÎN REGIM PERMANENT
Mediile fără surse de căldură, al căror câmp de temperatură îl vom studia,

sunt medii solide - izolaţia conductoarelor, izolaţiile termice ale cuptoarelor - în
care transferul de căldură se realizează numai prin conducţie termică.
Lucrând în ipoteza simplificatoare ca transferul de căldură se face după o
singură direcţie, ecuaţia diferenţială a transmisiei de căldură prin conducţie
devine ∆θ = 0 .
d 2θ
= 0 - în coordonate carteziene;
dx 2
91
d 2θ 1 dθ
+ = 0 - în coordonate cilindrice;
dr 2 r dr
∂θ p
deoarece în regim permanent: = 0 , iar puterea dezvoltată este nulă ( 1 = 0 )
∂t c1
în mediile fără surse.
Vom studia două cazuri reprezentative din punct de vedere al configuraţiei
geometrice a mediului solid fără surse:
- medii solide - limitate de plane paralele (pereţi plani);
- medii solide - limitate de suprafeţe cilindrice concentrice.
3.3.1 Câmpul de temperatură în medii solide fără surse limitate de

plane paralele
Să considerăm un perete de grosime δ, din material omogen şi izotrop,

limitat de două suprafeţe plane aflate la supratemperaturile ϑ0 şi ϑ1.
În ipoteza că fluxul termic se transmite după o singură direcţie - câmp de
temperatură unidirecţional - această direcţie nu poate fi decât perpendiculară pe
suprafeţele plane, care devin în acest caz suprafeţe izoterme figura 2.5.
d 2θ
Lucrând în coordonate carteziene, avem de rezolvat ecuaţia: 2 = 0 ce prin
dx
integrare, conduce la următoarea soluţie:
θ(x)=Ax+B (3.32)
Constantele de integrare se determină din condiţiile la limită (Dirichlet):
x =0; θ(0) = θ0
x=δ; θ(δ) = θ1; (3.33)
Temperatura în orice punct din domeniul de analiză este descrisă de
relaţia:
θ −θ
θ (x ) = θ 0 − 0 1 ⋅ x (3.34)
δ
Fig. 3.7 Transmisia căldurii prin perete plan omogen
92
Urmărind să determinăm legătura dintre temperatură şi fluxul termic transmis
prin mediul analizat aplicămr legea Fourier şi obţinem:
h = -λ gradϑ = -λdϑ/dx ( 3.35)
care prin separarea variabilelor dϑ = - (h/λ)dx şi integrare devine:
θ1
hδ
∫ dθ = − ∫ dx
λ0
(3.36)
θ0
∆ϑ = ϑ0 - ϑ1 = hδ/λ
Fluxul termic transmis prin suprafaţa
rr A finită a pereţilor devine:
P = h A = ∆ϑ (λA)/δ (3.37)
unde: ∆ϑ = ϑ0 - ϑ1 - căderea de temperatură pe grosimea peretelui;
(λA)/δ - conductanţa termică;
δ/(λA) - rezistenţa termică.
Se poate face o analogie formală cu rezistenţa electrică a unui conductor
drept, omogen, de secţiune constantă: R = l/σA, de unde se observă că rolul lui σ
îl joacă, în expresia rezistenţei termice a peretelui omogen ,conductivitatea
termică λ. Se poate obţine o concluzie importantă: dacă suprafeţele izoterme
sunt şi echipotenţiale, atunci:
δ σ σ
Rt = = Re (3.38)
λA σ λ
Să generalizăm problema considerând un număr de n medii solide,
paralele şi în contact perfect; în regim permanent, fluxul termic se transmite prin
pereţi, nediminuat şi constant (acelaşi) în fiecare strat – figura 2.6.
Conform legilor lui Fourier:
λ1
h= (θ 0 − θ1 ) ; h = λ2 (θ1 − θ 2 ) ; …; h = λn (θ n−1 − θ n )
δ1 δ2 δn
δ1 δ δ
sau: θ 0 − θ1 = h ⋅ ; θ1 − θ 2 = h ⋅ 2 ; θ n−1 − θ n = h ⋅ n (3.39)
λ1 λ2 λn
Însumând egalităţile membru cu membru, rezultă:
n δK
θ0 − θn = h ⋅ ∑ (3.40)
K =1 λ K
Putem echivala stratul format din cele n medii adiacente printr-un singur
stat prin care trece acelaşi flux termic, dar care are grosimea (fizică) egală cu
suma grosimilor pereţilor şi o conductivitate echivalentă (globală): evident pe
peretele echivalent vom avea aceeaşi cădere de temperatură:
n
δ n δ
∑δ K
θ0 − θn = h ⋅ e = h ⋅ ∑ K cu λll = K =1
(3.41)
λe K =1 λ K
n δ
∑ λK
K =1 K
93
Rezistenţa termică totală a peretelui compus din mai multe straturi este egală cu
suma rezistenţelor termice parţiale (analogie cu calculul rezistenţei totale pentru
circuite serie).
n
δK
n ∑δ K
Rte = ∑ = K =1
(3.42)
K =1 λ K A λe A
Fig.3.8 Referitor la conductivitatea echivalentă
În cazul în care ultimul mediu solid transforma căldura unui mediu fluid
(mediu ambiant), se poate calcula transmisivitatea globală (echivalentă) a
n
peretelui echivalent de grosime ∑ δ K din egalitatea densităţilor de flux termic
K =1
hc=hr
λe
h= n
(θ 0 − θ n ) = α (θ n − θ n +1 ) = α e (θ 0 − θ n +1 ) (3.43)
∑δk
K =1
Căderea de temperatură dată prin relaţia θ0- θn+1= θ0-θn+θn-θn+1
combinată cu (3.43) conduce la transmisivitatea globală:
1
αe = (3.44)
1 δ n
+∑ k
α 1 λk
3.3.2 Câmpul de temperatură în medii solide fără surse limitate de

suprafeţe cilindrice
Considerăm un perete cilindric omogen, cu dimensiunile din figura 3.9 în

ipoteza că temperatura variază numai în direcţie radială, câmpul de temperatură
este unidimensional, iar suprafeţele izoterme sunt cilindrice şi coaxiale
(exemplu: izolaţia conductoarelor).
Ecuaţia caldurii in medii fara surse în coordonate cilindrice devine:
94
d 2θ 1 dθ d ⎛ dθ ⎞
+ =0 sau ⎜r ⎟=0 (3.45)
dr 2 r dr dr ⎝ dr ⎠
cu soluţia: θ = C1 ln r + C2
(3.46)
Constantele de integrare se obţin din condiţiile de frontieră (Dirichlet):
r = r1 ; θ (r1 ) = θ1 ; r = r2 ;θ (r2 ) = θ 2 (3.47)
obţinând :
θ − θ2 θ −θ
C1 = 1 ; C 2 = θ1 − 1 2 ln r1 (3.48)
r1 r1
ln ln
r2 r2
Câmpul de temperatură are ecuaţia finală:
r1
ln
θ (r ) = θ1 − (θ1 − θ 2 ) r r1 < r < r 2 (3.49)
r
ln 1
r2
Fig. 3.9 Transmisia căldurii printr-un perete cilindric omogen
Puterea transmisă prin stratul cilindric elementar este aceeaşi pentru tot
cilindrul (flux termic nedeterminat).
dQ dθ dθ
= P = −λAL = −λ 2πr (3.50)
dt dr dr
Prin separarea variabilelor:
θ2
P l r2 dr
∫ dθ = − 2πλ ∫ r (3.51)
θ1 r1
Căderea de temperatură în peretele cilindric (sau puterea transmisă prin
conducţie, după caz) se poate calcula cu relaţia:
95
r2
ln
P r1
∆θ = θ1 − θ 2 = (3.52)
l 2πλ
unde: - P/l - puterea transmisă pe lungimea l a cilindrului de rază r,
1 r2
- ln - rezistenţa termică pe unitatea de lungime.
2λπ r1
Dacă considerăm un perete cilindric format din mai multe straturi
(fig.3.10) în regim staţionar, cantitatea de căldură care se transmite prin fiecare
strat - după caz - este constantă şi aceeaşi pentru toate straturile:
P 2πλ1 P 2πλ P 2πλ
= (θ1 − θ 2 ) ; = r 2 (θ 2 − θ 3 ) ; … ; = r n (θ n −1 − θ n )
l r l l ln n
ln 2 ln 3
r1 r2 rn −1
sau:
P P P
l r2 l r3 r
θ1 − θ 2 = ln ; θ 2 − θ 3 = ln ; … ; θ n−1 − θ n = l ln n
2πλ1 r1 2πλ2 r2 2πλn rn−1
Prin însumare, rezultă:
P n 1 r
∆θ = θ1 − θn = ∑ ln K (3.53)
l K=1 2πλK rK −1
Conductivitatea termică echivalentă a peretelui cilindric (se poate înlocui
peretele real format din mai multe straturi),fiind :
rn
ln
r1
λe = n (3.54)
r 1
∑ λ ln r K
K =1 K K −1
iar rezistenţa termică echivalentă:
1rn 1 n 1 r
Rte = ln = ∑ ln K
2πλel r1 2πl K =1λK rK −1
(3.55)
Observaţie: Dacă raportul r2/r1 este mic (cazul izolaţiilor depuse în strat
subţire), notând
r1 + r2
= rn şi r2-r1=δ (3.56)
2
δ
1+
r2 r +δ rn δ
rezultă: ln = ln n = ln ≈ (3.57)
r1 rn − δ δ rn
1−
rn
96
În acest caz, căderea de temperatură pe peretele cilindric devine:
P 1 δ δ
∆θ = θ1 − θ 2 = =P (3.58)
l 2πλ rn λ 2πrnl
deci o relaţie asemănătoare ca pentru peretele plan (2.41). Eroarea rezultată prin
folosirea relaţiei (3.58) în locul relaţiei (3.52), nu depăşeşte 4% dacă sunt
r2 δ 1
îndeplinite condiţiile [3]: ≤ 2si ≤
r1 rn 6
Fig. 3.10 Transmisia căldurii printr-un perete cilindric format din mai multe straturi
Concluzie Rezultat al celor prezentate definimurmatoarele relaţiile de

similitudine între câmpul electric şi cel termic:
Mărimile câmpului electrocinetic Mărimile câmpului termic
Potenţial electric V Potenţial termic θ
Densitate de curent electric J Densitate de curent termic h
Curent electric I Curent termic P
Tensiune electrică U=V1-V2 Tensiune termică ∆θ= θ1-θ2
Conductivitate electrică σ Conductivitate termică λ
Rezistenţă electrică R Rezistenţă termică Rt
3.3.3 Câmpul de temperatură în regim permanent în medii cu surse

(pereţii plani)
În calculele ce urmează, se urmăreşte evaluarea căderii de temperatură şi
distribuţia acesteia pe un conductor sursă a căldurii, căldura dezvoltată prin
efect Joule-Lentz al curentului continuu.
În construcţia de aparate electrice, pereţii plani cu surse interne de căldură
pot fi considerate elementele: căile de curent sub formă de bare plate, bobinele
de forma plată.
97
Un asemenea element, perete plan omogen, cu sursa internă de căldură
care separă două medii fluide cu temperatura Θa, este figurat în figura 3.1. În
acest caz, ecuaţia caldurii devine:
d 2θ p1
= − (3.59)
dx 2 λ
p1 x 2
cu soluţia: θ ( x ) = − + C1 x + C2 (3.60)
2λ
a)condiţii de calcul b)forma conductorului c)câmpul de temperatură

Fig. 3.11 Conductor sub formă de bandă
Constantele de integrare C1 şi C2 se pot determina din condiţiile de frontieră;

x = 0 , θ=θ0 şi la x = d, θ=θd (3.61)
Transmisia căldurii efectuându-se spre ambele suprafeţe de frontieră în
sensuri opuse, trebuie să existe în perete o suprafaţă izotermă cu temperatură
maximă, plasată la distanţa x = xm ∈ [0, d ]; , unde
dθ
θ = θ m şi =0 (3.62)
dx x= xm
Rezolvând ecuaţia (3.60) cu impunerea condiţiilor (3.61, 3.62) rezultă:
⎛ 2λ ⎞ 2λ
⎜⎜ d + ⎟ (d + )d
P ⎝ α 2 ⎟⎠ ; P α2 (3.63)
C1 = 1 C2 = 1
2λ λ λ 2α1 λ λ
d+ + d+ +
α1 α 2 α1 α 2
Înlocuind constantele C1 si C2, rezultă ecuaţia temperaturii pentru orice
izotermă în intervalul x ∈ [0, d ] :
⎡⎛ 2λ ⎞ ⎤
⎢ ⎜⎜ d + ⎟⎟d ⎥
P1 ⎢ ⎝ α2 ⎠ ⎛ λ ⎞ 2⎥
θ (x ) = ⎜ x + ⎟⎟ − x (3.64)
2λ ⎢ d + λ + λ ⎜⎝ α1 ⎠ ⎥
⎢ α1 α 2 ⎥
⎣ ⎦
În ipoteza α1=α2=α rezultă
p λ
ϑ ( x) = 1 [d ( x + ) − x 2 ] (3.65)
2λ α
98
Concluzii
• La încălzirea în curent continuu unde pierderile sunt uniform distribuite în
masa conductoarelor căderea de temperatură în secţiune transversală se
neglijează în calcule. Diferenţa de temperatură dintre punctul cel mai cald si
suprafaţa conductorului este de ordinul 0.5-1 grad.
• Datorită uniformizării temperaturii în secţiunea căilor de curent, calculul
proceselor termice se poate particulariza pentru transmisia căldurii prin
conducţie după o singură direcţie - direcţia de extindere a conductorului -
câmpul de temperatură devenind unidimensional: θ = θ (x1t).
3.4 CÂMPUL DE TEMPERATURĂ ÎN REGIM TRANZITORIU
3.4.1 Regimul termic al conductorului drept cu secţiune constantă
Totalitatea elementelor conductoare, cu diverse forme şi dimensiuni, care

fac parte din ansamblul constructiv al aparatelor electrice, formează căile de
curent; capetele acestora determină uneori bornele de legătură ale aparatului, în
circuit. Dintre principalele căi de curent prezentăm: bornele conductoare,
cuţitele de contact, legăturile flexibile etc. Aceste căi de curent sunt legate între
ele prin intermediul diferitelor joncţiuni mecanice.
Solicitările termice ale căilor de curent sunt determinate de caracterul
proceselor interne de dezvoltare a căldurii (datorită pierderilor generate în masa
lor) şi de sursele de căldură apropiate. În marea majoritate a cazurilor căile de
curent au o lungime mare, comparativ cu dimensiunile lor transversale.
Datorită uniformizării temperaturii în secţiunea căilor de curent, calculul
proceselor termice se poate particulariza pentru transmisia căldurii prin
conducţie după o singură direcţie - direcţia de extindere a conductorului -
câmpul de temperatură devenind unidimensional: θ = θ (x1t).
Această ipoteză a neglijării căderii de temperatură în secţiunea
transversală presupune aşadar:
• sursă de căldură uniform distribuită;
• temperatură uniformă de-a lungul perimetrului oricărei secţiuni transversale.
Deoarece conductoarele ce compun căile de curent nu sunt parcurse
numai de curent continuu, caracterul transmisiei termice în cazul curenţilor
alternativi trebuie analizat, fiind mai complicat. În acest caz, datorită efectului
pelicular şi de proximitate, densitatea de curent şi pierderile specifice nu sunt
uniform distribuite în secţiunea căilor de curent. Întrucât rezolvarea exactă este
foarte dificilă, în calculele practice se fac o serie de aproximări.
În acest sens, se consideră pierderile specifice uniform distribuite şi
constante:
p jmed x = p j x ⋅ k p (3.66)
99
unde: p jk = J x2 ρ p (1 + α Pθ P ) sunt pierderi specifice calculate pentru curent
continuu sau valoarea efectivă a densităţii de curent medii: J med x = I / Ax în
secţiunea considerată de aria Ax prin care trece curentul efectiv I.
• KP - coeficientul pierderilor suplimentare
Deci, pentru curent alternativ monofazat, ţinând cont de efect pelicular şi
efect de proximitate prin coeficientul KP ,respectiv Kpr, avem: Kp = Kp Kpr şi
relaţia practică de calcul devine:
2
⎛ I ⎞
(P1 )med = ⎜⎜ ⎟⎟ ρ p (1 + α pθ p )k p [W/m3] (3.67)
⎝ Ax ⎠
x
Observaţie:
În cazul curenţilor de frecvenţe foarte mari şi la procese de scurtă durată,
o asemenea relaţie nu poate fi acceptată, temperatura în secţiunea căii de curent
fiind o funcţie bidimensională sau tridimensională în spaţiu θ = θ (x,y,z,t),
calculul fiind mult complicat.
Pentru că multe cazuri practice de regiuni termice pot fi reduse la regimul
conductorului drept de secţiune constantă (cu răcire naturală sau forţată), în
continuare ne propunem studiul regimului termic al acestui conductor în regim
termic tranzitoriu şi staţionar, fără şi cu efect de capăt. În figura 3.12 se
consideră un conductor rectiliniu, omogen de lungime infinită şi cu lungime
periferică suficient de mică pentru a putea aproxima aceeaşi temperatură într-o
secţiune oarecare (suprafaţă izotermă). Considerând că transmisia de căldură
spre părţile mai puţin calde se face axial în direcţia axei x, iar la suprafaţa
conductorului se produce cedarea căldurii în mediul ambiant, care are
temperatură constantă, temperatura conductorului va fi o funcţie de lungime
axială şi de timp: θ = θ(x1t).
Fig.3.12 Conductor drept, cu secţiune constantă.
Curentul care trece prin conductor dezvoltă în elementul de volum Adx1

în timpul dt, cantitatea de căldură, conform legii Joule - Lenz:
dQ1 = p1A dxdt = ρJ2Adxdt (3.68)
Căldura care intră prin secţiune, prin punctul a, în elementul dx, pe calea
conducţiei în timpul dt, este:
∂θ
dQ2 = −λA dt (3.69)
∂x
100
Căldura care iese din elementul dx, prin secţiunea din punctul b, pe calea
conducţiei în timpul dt, este:
∂ ⎛ ∂θ ⎞
dQ3 = −λA ⎜ θ + dx ⎟ dt (3.70)
∂x ⎝ ∂x ⎠
Căldura cedată mediului ambiant prin suprafaţa laterală a elementului dx, în
timpul dt:
dQ4 = α ⋅ θ ⋅ l p dx ⋅ dt (3.71)
Căldura consumată pentru încălzirea elementului dx, în timpul dt, este:
∂θ
dQ5 = c1 Adxdt (3.72)
∂t
RI 2
unde: - p1 = ρJ =2
- pierderile specifice [W/m3] (3.73)
V
- A - aria secţiunii transversale,[m2]
- lp - lungimea periferică în [m]
- α - transmisivitatea globală prin convecţie şi radiaţie, W/m2 grd
- λ - conductivitatea termică, W/m grd
- ϑ - supratemperatura, grd
Conform legii conservării energiei în elementul dx, suma căldurii
dezvoltate, respectiv consumate, trebuie să fie egală cu căldura cedată din
elementul dx plus căldura cheltuită pentru încălzirea acestuia:
dQ1 + dQ2 = dQ3 + dQ4 + dQ5 (3.74)
Rezultă, după simplificările necesare:
∂θ ∂ 2θ
p1 Adxdt = c1 Adxdt − λ 2 Adxdt + αl p dxθdt (3.75)
∂t ∂x
∂θ p1 λ ∂ 2θ αl p
sau: = + − θ (3.76)
∂t c1 c1 ∂x 2 c1 A
care reprezintă ecuaţia diferenţială a căldurii, cu referire la conductorul drept,
de secţiune constantă, prin care trece un curent electric, cu densitate constantă în
aria secţiunii transversale.
Dacă conductorul este lung se poate face abstracţie de efectul de capăt
(diminuarea secţiunii, rezistenţa de contact etc) şi deci într-o zonă depărtată de
capetele conductorului, se poate admite că temperatura nu depinde de direcţia de
extindere a conductorului si putem considera neglijabilă căderea de temperatură
∂ 2θ
în aria secţiunii transversale admitand că: = 0 . Am folosit mereu expresia:
∂x 2
ρ = ρ p [1 + α R (θ p − θ a )] = ρ p (1 + α aθ ) (3.77)
unde: - ρp - rezistivitatea la temperatura de încălzire, Ωm
- αR - coeficientul de temperatura al rezistivitatii,grd-1
- θP - supratemperatura, faţă de temperatura de preîncălzire, [grd].
101
Această expresie este valabilă pentru supratemperaturi moderate, sub 200
grd, când rezistivitatea poate fi considerată o funcţie cu variaţie liniară în raport
cu temperatura.
a. Regim staţionar
∂θ
În acest caz: = 0 şi temperatura conductorului are o valoare bine
∂t
determinată, independentă de x şi t. Ecuaţia caldurii devine:
lp
p1 = ρJ 2 = α θ (3.78)
A
Introducând (3.77) în (3.78), rezultă:
A
ρpJ 2
αl p θ 0 max
θ= = (3.79)
2
J A 1 − α Rθ v max
1− ρ p α
αl p R
unde:
J 2A
- θ 0 max = ρp - supratemperatura conductorului, în regim stabilizat,
αl p
cu rezistivitate constantă ρp = ct.
θ 0 max
- θ s = θ max = - supratemperatura conductorului, în regim
1 − α Rθ 0 max
stabilizat, cu rezistivitate dependentă de temperatură.
b. Regim tranzitoriu
În cazul variaţiei în timp a supratemperaturii, ecuaţia caldurii devine:
dθ p1 αl p
= − θ
dt c1 c1 A
sau:
dθ ⎛⎜ αl p ρ pα R j ⎞⎟ ρpJ 2
2
+ − θ= (3.80)
dt ⎜ c1 A c ⎟ c1
⎝ 1 ⎠
Ecuaţia (2.87) are soluţii de forma cunoscută:
θ (t ) = θ f + θ e (3.81)
cu: - θe - soluţia liberă ce verifică ecuaţia omogenă, are forma:
θ e = Ae pt (3.82)
- θf - de regim stabilizat, ce verifica ecuaţia neomogenă; are forma:
θf = C (3.83)
Pentru calculul constantei de integrare se folosesc condiţiile iniţiale:
102
b.1. Condiţii iniţiale nule:
supratemperatura θ(0) = 0 (conductorul se află la temperatura locală)
( ) (
θ (t ) = A 1 − e pt = C 1 − e pt ) (3.84)
Efectuând calculele, se obţine:
⎛ A ⎞
⎜ ρpJ 2 ⎟⎛ ⎛ αl p α R ρ p J 2 ⎞ ⎞
⎜ ⎟t
⎜ αl p ⎟⎜ −
⎜ c1 A
−
⎟ ⎟
θ (t ) = ⎜
c1
2 ⎟
⎜ 1 − e ⎝ ⎠
⎟ (3.85)
⎜1− αRρ J A ⎟⎜ ⎟
⎜ ⎟
αl p ⎠⎝ ⎠
⎝
Dacă se fac notaţiile:
θ0max =ρpJ2A/αlp - cu semnificaţia dată la punctul a. (3.86)
θmax = θ0max/1-αRθ0max - cu semnificaţia data la punctul a. (3.87)
• T0 = c1A/αlp - constantă de timp: reprezintă timpul necesar încălzirii
conductorului la temperatura θ0max, în ipoteza că energia disipată la periferia
conductorului este nulă:
T0 θ0 max
ρpJ 2
∫ dt = c1 ∫ dθ (3.88)
0 0
C1
• T1 = - constantă de timp: reprezintă timpul necesar încălzirii
αRρ pJ 2
conductorului la temperatura 1/αR, în ipoteza că energia disipată la periferia
sa este nulă.
1
T1 αR
ρ p J 2 ∫ dt = c1 ∫ dθ (3.89)
0 0
TT
• T = 1 0 - constantă de timp de încălzire a conductorului (3.90)
T1 − T0
Soluţia (3.85) se poate scrie simplu:
⎛ − ⎞
t
θ (t ) = θ max 1 − e ⎟
⎜ T (3.91)
⎜ ⎟
⎝ ⎠
Studiind soluţia (3.85) se constată că va exista, pentru un conductor dat, o
densitate de curent critică, rezultată din condiţiile echivalenţă:
T1 = T0 sau 1 − α Rθ 0 max = 0 (3.92)
Densitatea de curent critică rezultă cu expresia:
αl p
J cr = (3.93)
ρ pα R A
Ca urmare, soluţia (3.91) este valabilă pentru J<Jcr( I<Icr).
103
În cazul în care J=Jcr, ceea ce înseamnă de fapt 1 − α Rθ 0 max = 0 sau T1=T0, ecuaţia
caldurii devine:
dθ ρt J 2
= (3.94)
dt c1
cu soluţia
ρpJ 2
θ (t ) = t (3.95)
c1
unde:
ρpJ 2 t
t= se numeşte intensitate de încălzire (3.96)
c1 α RT1
Pentru J>Jcr, alura curbei supratemperaturii este foarte rapid crescătoare.
Ecuaţia caldurii se scrie:
⎡ ⎛ α R ρ p J 2 αl p ⎞ ⎤
⎜ − ⎟t
θ 0 max ⎢ ⎜ C1 C1 A ⎟ ⎥
θ (t ) = ⎢ −1+ e ⎝ ⎠
⎥ (3.97)
α Rθ o max − 1
⎢ ⎥
⎣ ⎦
TT θ 0 max
cu: T = 1 0 ≥ 0 şi θ max = sau restrâns
T0 − T1 α Rθ 0 max − 1
t
θ = θ max (e T − 1) (3.98)
În figura 3.13 s-a trasat, pentru un conductor de Cu, supratemperatura în
funcţie de intensitatea de încălzire având ca parametru valorile lui θ0max [1].
Fig. 3.13 Supratemperatura unui conductor de Cu funcţie de intensitatea de încălzire
b.2. Condiţii iniţiale nenule: θ(0)=θI

Astfel de situaţii se întâlnesc frecvent în practică când curentul a mai
parcurs conductorul şi apoi a urmat o pauză de curent insuficientă pentru răcirea
completă a conductorului.În acest caz soluţia ecuaţiei caldurii devine:
104
−t
⎛ −
t
⎞
θ (t ) = C ⎜1 − e T ⎟ + θie T (3.99)
⎜ ⎟
⎝ ⎠
respectiv după calcule simple:
⎛ −
t
⎞ −
t
θ (t ) = θ max⎜1 − e T ⎟ + θi e T (3.100)
⎜ ⎟
⎝ ⎠
cu menţiunea: J<Jcr şi reprezentarea grafică din figura 3.14
c. Răcirea conductorului
Procesul de răcire începe în momentul întreruperii curentului prin
conductor: punând condiţia J=0 in ecuaţia caldurii rezultă:
dθ αl p 1
=− θ =− θ (3.101)
dt c1 A T0
iar după integrare se obţine:
⎛ −t ⎞
θ (t ) = θ i ⎜ e T0 ⎟ (3.102)
⎜ ⎟
⎝ ⎠
Observaţie: Dacă se ia în consideraţie variaţia rezistivităţii cu temperatura
constantele de timp de încălzire T şi răcire T0 sunt diferite însă, în calcule
simplificatoare cu ρ=ct. cele două constante sunt egale T=T0.
Fig 3.14. Curbele exponenţiale de încălzire şi răcire
3.4.2 Regimul periodic intermitent – RPI
În exploatarea aparatelor electrice, adesea funcţionarea lor este

intermitentă ceea ce înseamnă că după o perioadă de încărcare urmează o
105
perioadă de pauză, timp în care aparatul se răceşte (cu alte cuvinte sarcina
aparatului variază periodic).
Dacă încărcarea şi repausul se succed în mod periodic după intervale de
timp egale ti şi tp regimul termic se numeşte regim periodic intermitent; curba θ
= θ(t) va avea forma de zig-zag (dacă aparatul nu se răceşte până la θma).
În general, în exploatare întâlnim regimul neperiodic intermitent; regimul
PRI întâlnindu-se în sistemele automate.
Notând cu:
ti + tp = Tc (3.103)
durata unui ciclu şi dacă în perioada de repaus conductorul nu atinge θmax, Tc <
10 minute, atunci în vederea încărcării aparatului trebuie definit un regim de
exploatare regulat, adică regim periodic intermitent.
Conform normelor raportul între timpul de încărcare şi durata ciclului se
numeşte durata relativă de conectare
DC[%] = (ti/Tc) (3.104)
Valorile standard pentru DC sunt: 10;25;40;60;100 %.
Variaţia θ = θ(t) în RPI este prezentată în figura 3.15:
Fig.3.15 Regimul periodic intermitent RPI
În conformitate cu figura 3.15 se poate scrie succesiv (dacă θ(0) = 0)

⎛ −i ⎞
t ⎛ −t p ⎞
θ1 = θ max⎜1 − e T ⎟ ; θ2 = θ1 ⎜ e T ⎟ ;
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
⎛ −i ⎞
t t
−i ⎛ −t ⎞
θ3 = θ max ⎜1 − e T ⎟ + θ 2 e T ;…;θ2n = θ2n−1⎜ e T0 ⎟ (3.105)
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
⎛ − ⎞
t
−
ti
θ 2 n+1 = θ max 1 − e T ⎟ + θ 2 n e T
⎜ (3.106)
⎜ ⎟
⎝ ⎠
106
După un număr foarte mare de cicluri de încălzire şi răcire, n → ∞ între
două încălziri succesive nu va mai exista nici o diferenţă de temperatură. Deci:
θ 2 n +1 = θ 2 n −1 (3.107)
Înlocuind (3.105) şi (3.106) în (3.107) rezultă: temperatura minimă (la
răcire) după un număr infinit de cicluri:
tp
− ⎛ t
− i ⎞
e T0 ⎜1 − e T ⎟
⎜ ⎟
θ 2n / n →∞ = ⎝ ⎠θ
tp ti
max (3.108)
− −
T0
1− e e T
Dacă în relaţia (3.106) se introduce (3.107) se obţine supratemperatura
maximă după un număr infinit de cicluri de încălzire şi răcire:
⎛ t
− i ⎞
⎜1 − e T ⎟
⎜ ⎟
θ 2 n +1 / n → ∞ = ⎝ t ⎠ θ
max = θ ∞ (3.109)
−
p ti
−
T0
1− e e T
Observaţie:
1. Dacă nu există timp de pauză tp = 0, regimul RPI se transformă în regim
continuu de încălzire (regim de lungă durată): tp= 0 ceea ce implica θ∞ = θmax
2. Dacă: ti/T = tp/T0 → θ∞ =2/3 θmax deci, în regim RPI se ajunge doar la
66,6% din temperatura finală care se stabileşte la funcţionarea în regim continuu
(la acelaşi J).
3. Din relaţia (3.109) se defineşte gradul de supraîncărcare termica a
aparatului în regim intermitent pentru a realiza aceeaşi încălzire ca în regim
continuu de lucru:
⎛ ti − t p ⎞
⎜ −
T e T0 ⎟
⎜⎜ 1 − e ⎟⎟
θ max
K= =⎝ ⎠
(3.110)
θ∞ −
ti
T0
1− e
denumit şi coeficient de suprasarcină termică.
Folosind dezvoltarea în serie Taylor a exponenţialei e+x se obţine:
θ max ti + t p 1
K= ≈ = (3.111)
θ∞ ti DC
cu ipoteza T=T0 (în general valabilă la aparatele care nu conţin piese în mişcare
care să influenţeze mult ventilaţia).
107
4. Importanţa practică a RPI
Coeficientul de suprasarcină termică poate fi înlocuit prin coeficientul de
suprasarcină în curent kI =Imax/Ie în baza relaţiilor θmax/ θ∞=I2max/I2e din care
rezultă KI = K ϑ . Valoarea curentului echivalent ce produce încălzirea θ∞ este
mai mică decât valoarea curentului maxim ce produce încălzirea de regim
continuu de funcţionare, fiind dat de relaţia Ie=Imax/kI < Imax. Dimensionarea
corectă, din punct de vedere termic a aparatului considerat în regim de
funcţionare intermitent, permite trecerea un timp tI a unui curent I>In, astfel încât
efectul termic al curentului echivalent Ie=In pe durata T să fie identic cu cel al
curentului I pe durata tI conform relaţiei I2ti=I2nT, impusă de obţinerea aceleiaşi
solicitări termice θmax= θadm. Dacă se consideră un motor electric ce lucrează în
regim intermitent cu timpi de cuplare tI , în care absoarbe curenţii II astfel încât
suma timpilor de funcţionare şi a celor de pauză definesc constanta T conform
relaţiei ΣtI+tp=T, atunci curentul echivalent poate fi calculat cu relaţia:
n
∑ I i2ti
i =1
Ie = (3.112)
∑ (ti + t pi )
n
i =1
Un caz limită al regimului periodic intermitent îl constituie regimul de
scurtă durată, caracterizat printr-un timp de conectare tI în care
⎛ − ⎞
t
supratemperatura atinsă de aparat este θ (t ) = θ max⎜1 − e T ⎟ şi un timp de pauză
⎜ ⎟
⎝ ⎠
tp suficient de mare pentru ca temperatura aparatului să revină la temperatura
iniţială. În acest caz coeficientul de suprasarcină termică devine:
1
k= t
(3.113)
i
1− eT
respectiv de suprasarcină în curent este :
1
ki = t
(3.114)
i
1− eT
Dimensionarea corectă, din punct de vedere termic, a aparatului considerat în
regim de scurtă durată, permite trecerea un timp tI a unui curent mult mai mare,
astfel încât efectul termic al curentului echivalent să fie acelaşi.
108
3.5 REGIMUL DE SCURTCIRCUIT
Solicitarea termică a căilor de curent sub acţiunea curenţilor de scurcircuit

se caracterizează prin:
• densităţi mari de curent care depăşesc de multe ori valorile nominale
corespunzătoare sarcinilor de durată (de 10…20 ori şi mai mult [1]);
• procesul de suprasarcină este de scurtă durată curentul de scurtcircuit fiind
întrerupt din acţiunea protecţiei (0.2….2 sec,[1]);
• variaţia curentului în timp are o forma complexă;
• variaţia mare a temperaturii căii de curent într-un timp relativ scurt
(supratemperatura admisibilă este de 2-3 ori mai mare decât
supratemperatura de regim normal).
Întrucât regimul de scurtcircuit trebuie întrerupt imediat pentru evitarea
extinderii avariei, durata de funcţionare a aparatului la scurcircuit va fi mai
redusă decât durata corespunzătoare constantei de timp termice la încălzirea de
scurtă durată. La un asemenea raport t/T <<1, aproape întreaga energie calorică
care se dezvoltă se acumulează în conductor şi se consumă numai pentru
încălzirea lui fără să aibă loc nici un fel de cedare a căldurii în mediul ambiant -
proces adiabatic.
Oprirea procesului de scurtcircuit se face prin separarea circuitului defect
cu ajutorul unui aparat de comutaţie de putere, momentul deconectării
corespunzând momentului stingerii arcului electric în aparat; în acest moment
temperatura conductorului atinge valoarea maximă finală de scurtcircuit după care
scade progresiv până la temperatura mediului ambiant.
Curenţii de scurtcircuit având valori absolute de ordinul 5….50 KA, în
reţelele de înaltă tensiune şi de ordinul 5…100KA în reţelele industriale de joasă
tensiune, pentru a evalua corect puterea dezvoltată prin efect Joule - Lentz este
necesar să se ţină cont de efectul pelicular şi variaţia rezistivităţii cu
temperatura; de asemenea pentru o abordare mai corectă a regimului termic
produs de curentul de scurtcircuit este necesar să se ţină cont şi de variaţia
căldurii specifice volumice cu temperatura.
Astfel ecuaţia diferenţială (2.83) devine:
dθ k p ρJ
2
= (3.115)
dt c1
unde: - kp = factorul de majorare a rezistenţei în c.c.
- ρ = ρ 0 [1 + α R (θ 2 + θ )] cu ρ0 rezistivitatea la 0oC
- c1 = c01 [1 + β C (θ 2 + θ )] cu c01 căldura specifică 0oC
ρ = supratemperatura conductorului datorată trecerii curentului de
scurtcircuit.
θ2 = θmax+θma = temperatura conductorului în regim normal de funcţionare
înainte de apariţia scurtcircuitului.
109
Raportul ρ/c1 se mai poate scrie:
ρ ρ0
= [1 + α~R (θ 2 + θ )] (3.116)
c1 c 01
unde: - αR - coeficient de temperatura mediu şi comun pentru ρ şi c1 [1]
Prin separarea variabilelor rezultă în final:
dθ k p ρ0 2
= J dt (3.117)
1 + α~R (θ 2 + θ ) c 01
Integrând membrul sting între limitele 0 şi θsc iar membrul drept între 0 şi
tsc rezultă:
1 + α~R (θ 2 + θ sc ) k p ρ 0 tsc 2
ln
1 + α~ θ
=
c
∫ J dt (3.118)
R 2 01 0
de unde se poate obţine expresia încălzirii la scurtcircuit:
~
⎛ 1 ⎞⎧ ⎡ k pα R ρ 0 t 2 ⎤ ⎫
θ sc = ⎜⎜θ 2 + ~ ⎟⎟⎨exp ⎢ ∫ J dt ⎥ − 1⎬ (3.119)
⎝ α R ⎠⎩ ⎣ c 01 0 ⎦ ⎭
În relaţia (3.119) intensitatea curentului nu este constantă în timp şi din
această cauză mărimea J2 rămâne sub semnul integralei.
Pentru un curent variabil în timp se poate defini un curent echivalent Iec şi
o densitate de curent echivalentă Jec cu relaţia:
tsc
2
∫J dt = J ec2 t f (3.120)
0
tsc
2
sau ∫I dt = I p2 t sc (3.121)
0
în care integrala reprezintă integrala Joule şi caracterizează măsura solicitării
termice a conductorului datorată curentului tranzitoriu de scurtcircuit în
intervalul de timp tsc.
Ip - valoarea efectivă ce ar produce o solicitare termică echivalentă cu a
curentului de scurtcircuit tranzitoriu pe durata reală de trecere a acestuia prin
conductor; curentul Ip şi densitatea Jp se numesc în acest caz mărimi echivalente
(tf - timpul fictiv).
Cealaltă integrală din relaţia (3.117):
c01 θ sc dθ
∫
k p ρ 0 0 1 + α R (θ 2 + θ )
~ (3.122)
este denumită rigiditate termică la scurtcircuit şi depinde de constantele de

material a conductorului şi de temperatură.
Din aceste relatii încălzirea la scurtcircuit devine:
~
⎛ 1 ⎞⎧ ⎡ k pα R ρ 0 2 ⎤ ⎫
θ sc = ⎜⎜θ 2 + ~ ⎟⎟⎨exp ⎢ J ech t f ⎥ − 1⎬ (3.123)
⎝ α R ⎠⎩ ⎣ c 01 ⎦ ⎭
110
Din relatia 3.123 se poate calcula densitatea echivalentă de curent:
c01 1 + α R (θ 2 + θ sc ) 1
J ec = J p = ~ ln (3.124)
ρ 0α R k p 1 + α~Rθ 2 tf
respectiv aria secţiunii transversale a conductorului:
I ec t
A = (3.125)
c01 1 + α~R (θ 2 + θ sc )
ln
ρ 0α~R k p 1 + α~Rθ 2
Concluzii:
1. Capacitatea căilor de curent de a suporta solicitările termice ale curentului
timp oricât de lung fără ca încălzirea diferitelor părţi ale acestuia să depăşească
temperaturile maxime admisibile stabilite prin standarde, este exprimată prin
valoarea curentului nominal;
2. Capacitatea căilor de curent de a suporta solicitările termice ale curenţilor
de scurtcircuit pentru o durată dată fără deteriorări sensibile, se numeşte
stabilitate termică a căilor de curent şi se exprimă prin curentul de stabilitate
termică. Acest curent indică valoarea efectivă cea mai mare a curentului de
scurtcircuit, exprimat în KA, pe care aparatul conectat o poate suporta un timp
prin norme de 1s, 5s sau 10s fără ca temperaturile căilor de curent şi ale
contactelor să depăşească temperaturile maxim admisibile pentru serviciul de
scurtă durată la scurtcircuit. Ecuaţia stabilităţii termice a unui aparat electric
este I2 t>I2sctr unde I-este curentul limită termic (KA) şi reprezintă valoarea
efectivă cea mai mare suportată de aparat timp de 1s (t=1s) inscripţionat pe
aparat Isc-valoarea efectivă a curentului de scurtcircuit ce parcurge aparatul în
timpul tr. Evident, după trecerea curentului de stabilitate termică în intervalul de
timp corespunzător, calea de curent trebuie să rămână intactă şi să permită în
continuare solicitările termice produse de curentul de lungă durată.
3. Pentru determinarea curentului de stabilitate termică pentru durata de timp
tx se pleacă de la ipoteza că valoarea (I2t) pentru un aparat dat trebuie să rămână
constantă. Ca urmare:
2 2 t
I ecx t x = I ec t sau I ecx = I ec (3.126)
tx
Aparatele se încearcă de regulă şi la curentul de scurtcircuit de durată
notând cu td timpul admis pentru curentul de scurtcircuit de durată, stabilitatea
termică a curentului de durată Id trebuie să satisfacă relaţia(ecuaţia stabilităţii
termice):
2 2
I d t d ≤ I10 t10 (3.127)
unde: - I10 - curentul de stabilitate termică pentru 10s, exprimat în KA, - t10 =
10s
111
3.6 REGIMUL TERMIC AL BOBINELOR
3.6.1 Determinarea câmpului de temperatură

Solicitarea termică a unor bobine este un fenomen complex datorită
structurii neomogene a acesteia căldura care ia naştere în spirele conductoare
trebuie să parcurgă un drum lung şi sinuos prin izolaţie de la un strat la altul
până la suprafeţele laterale ale bobinei care vin în contact cu mediul ambiant.
Dacă efectuăm o secţiune longitudinală într-o bobină, putem identifica
următoarele elemente: conductorul activ, izolaţia conductorului, lac de
impregnare, uneori izolaţie între spire, carcasa bobinei; fiecare element este
caracterizat prin conductivitate şi căldură specifică proprie.
De aceea pentru determinarea câmpului de temperatură în secţiunea unei
bobine trebuie să admitem următoarele ipoteze de lucru:
• bobina este un corp masiv, omogen, în sursa internă de căldură p1 căldura
care se dezvoltă uniform în întreaga secţiune a bobinei;
• în secţiunea bobinei se admite o conductivitate echivalentă λe care depinde de
secţiunea conductoarelor, grosimea izolaţiei şi aşezarea reciprocă a spirelor;
• în bobină transmisia căldurii se face numai în direcţie radială către cele două
suprafeţe concentrice cilindrice care cedează căldura în mediul ambiant;
• se neglijează efectul de capăt.
Problema devine în acest caz similară cu încălzirea unui conductor
cilindric căruia i se schimbă doar condiţiile de frontieră. Astfel ecuaţia caldurii
în coordonate cilindrice devine:
d 2θ 1 dθ
+ = − p1 / λe
dr 2 r dr
2 P RI 2
cu: p1= ρJ = = [W / m 3 ] (3.128)
V V
Pentru ρ se consideră o temperatură medie a bobinei încălzite. Prin
integrare succesivă se obţine:
p1 ⋅ r 2
θ (r ) = − + c1 ⋅ ln r + c2 (3.129)
4 ⋅ λe
Constantele de integrare se determină din condiţiile de frontieră:
⎧r = r1 ; θ = θ1
⎨ (3.130)
⎩ r = r2 ; θ = θ 2
112
⎧ 1 ⎡ p1
⎪c1 = r ⋅ ⎢
4 ⋅ λe
( )
⋅ r22 − r12 − θ1 + θ 2 ⎥
⎤
⎪ ln 2 ⎣ ⎦
⎪ r1
şi rezultă: ⎨ (3.131)
⎡
( ) ⎤
2
p
⎪c = θ + 1 2 − ⋅ r ln r p
⎪ 2 2
2
⋅ ⎢ 1 r22 − r12 − θ1 + θ 2 ⎥
4 ⋅ λe r 4 ⋅ λe
⎪ ln 2 ⎣ ⎦
⎩ r1
Reintroduse în ecuaţia (3.129) permite obţinerea soluţiilor complete.
Există o rază, r = rM; r1<r M<r2, la care supratemperatura bobinei este maximă: r
=rM; dθ/dr =0
Derivând ecuaţia (3.129), rezultă:
2c1λe p1rm2
rm = şi θm = − + c1 ln rm + c2 (3.132)
p1 4λ e
Observaţie: Constantele C1 şi C2 s-au determinat, printre altele, funcţie de
supratemperaturile feţelor laterale ale bobinei θ1 şi θ2, care în general nu sunt
cunoscute; în schimb, temperatura este cunoscută. Pentru determinarea lor se fac
bilanţuri de puteri la frontiere:
r =r; θ=θ2; r = r2; - λe2 πr2l(dθ/dr)r=r2 = π(r22-r21)l p1 (3.133)
În figura 3.16 se prezintă distribuţia radială a temperaturii în bobină pe
baza unui calcul numeric conform [2]; în figura 3.16 se prezintă şi distribuţia de
temperatură pe înălţimea bobinei în cazul în care căldura se pierde şi prin
capetele bobinei (caz real).
Fig. 3.16 Câmpul de temperatură într-o bobină cilindrică
În cazul în care bobina se aşează pe un miez feromagnetic, în care

pierderile active prin curenţi turbionari şi ciclu de histerezis sunt foarte reduse
(astfel încât să nu constituie puterea unei surse de căldură semnificative şi să nu
transmită un flux termic spre bobină, pentru a putea lucra în ipoteza neglijării
efectului de capăt) în carcasă bobina blochează practic transferul de căldură prin
capetele bobinei şi prin suprafaţa interioară, ecuaţia caldurii se va rezolva în
113
aceleaşi ipoteze simplificatoare expuse anterior cu modificarea: în bobină
transmiterea căldurii se face numai în direcţie radială şi numai prin suprafaţa
cilindrică exterioară, care vine în contact cu mediul ambiant.
Din figura 3.16 se poate scrie bilanţul de putere:
( ) ⎛ dθ ⎞
π r2 2 − r12 p1 = −2πr2 hλe ⎜ ⎟
⎝ dr ⎠ r =r2
(3.134)
Punând condiţia: r = r2; θ = θ2, se obţine:

p1 2 2 p1r12 r
θ(r ) = (r2 − r ) + ln + θ 2 (3.135)
4λ e 2λ e r2
Căderea de temperatură pe bobină, după direcţie radială se obţine punând
condiţia:
p1 2 p1r12 r1
r = r1 ; θ = θ 1; ∆ θ = θ1 − θ 2 = ( r2 − r1
2
) + ln (3.136)
4λe 2λe r2
Fără să cunoaştem supratemperaturile feţelor laterale ale bobinei, putem
calcula temperatura feţei celei mai calde a bobinei; pentru aceasta calculăm
căderea de temperatură la suprafaţa de separaţie faţă de mediul ambiant.
(r22 − r12 ) p1
2 2
2πr2hαθ2 = π(r2 - r1 ) p1h θ2 = (3.137)
2r2α
care, combinată cu relaţia (3.136), rezultă:
θ1 = ∆θ + θ 2 + θ ma (3.138)
3.6.2 Temperatura de regim permanent a bobinelor de cc
Dimensiunile geometrice ale bobinei rezultă din ecuaţia încălzirii bobinei
conform relaţiilor:
1/2 RI 2 = α ⋅ Ar ⋅ θ = N 2 4 ρ ⋅ Lm / π ⋅ d 2 (3.139)
π ⋅d2
cu N = f lg
4
unde f factor de umplere, l lungimea bobinei g grosimea acesteia.
Înlocuind rezultă temperatura funcţie de solenaţia bobinei şi dimensiunile
geometrice ale acesteia
ρ ( NI ) 2
θ= (3.140)
2α ⋅ f ⋅ g l 2
Impunerea factorului de supleţe al bobinei l/g = 4-5 în corelare cu
relaţiile prezentate se poate determina lungimea bobinei respectiv grosimea
acesteia.
114
4.
FORŢE ŞI SOLICITĂRI ELECTRODINAMICE ÎN

APARATE ŞI ECHIPAMENTE ELECTRICE
Experimental s-a constatat că asupra oricărui conductor parcurs de curent

electric, situat într-un câmp magnetic, acţionează o forţă electrodinamică, care
tinde să modifice configuraţia circuitului de curent, astfel încât fluxul magnetic,
care înlănţuie conturul circuitului, să aibă valoare maximă. Drept urmare, între
conductoarele aparţinând aceluiaşi circuit sau unor circuite diferite, parcurse de
curenţi electrici legaţi printr-un câmp magnetic comun, se exercită forţe de
interacţiune care depind de:
− valoarea curenţilor şi a câmpului magnetic;
− configuraţia geometrică a conductoarelor;
− aşezarea reciprocă a conductoarelor;
− permeabilitatea mediului în care sunt situate conductoarele.
Întrucât în toate punctele din spaţiu ce înconjoară un conductor parcurs de
un curent oarecare există întotdeauna un câmp magnetic stabilit de acest curent
şi deci şi o energie înmagazinată în acest spaţiu, pentru determinarea forţelor
electrodinamice care acţionează între curenţi filiformi sau de secţiune finită se
utilizează două metode:
− metoda bazată pe teorema Laplace;
− metoda bazată pe teorema forţelor generalizate în câmp magnetic;
Notă:
1. Mai simplu şi mai corect vom utiliza în locul conductoarelor parcurse de
curenţi, curenţii înşişi şi, în mod corespunzător, în loc de forţele de
interacţiune a conductoarelor parcurse de curenţi, forţele de interacţiune ale
curenţilor.
115
2. În cazul aparatelor electrice, forţele electrodinamice se exercită între căile de
curent. Aceste căi sunt parcurse de curenţii nominali sau în caz de avarie de
curenţii de scurtcircuit.
Indiferent de forma şi aşezarea geometrică a conductoarelor pe parcursul
acestui capitol se urmăreşte exprimarea forţei de interacţiune printr-o relaţie
simplă (relaţia Ampere) înmulţită cu un coeficient de corecţie dependent de
forma şi geometria căilor de curent.
Pe baza forţelor se determină solicitările electrodinamice la care sunt
supuse căile de curent dar şi construcţiile electrotehnice de tip tablouri de
distribuţie. Pentru determinarea acestor solicitări trebuie să se determine relaţiile
de calcul ale forţelor în funcţie de forma şi dimensiunile conductoarelor dar şi
funcţie de tipul scurtcircuitului.
4.1 RELAŢII GENERALE DE CALCUL A FORŢELOR

Calculul forţelor de interacţiune în câmp magnetic este posibil cu relaţii
bazate pe teorema Laplace în care inducţia magnetică este determinată prin
formula Biot-Savart sau teorema Ampere (legea circuitului magnetic) sau cu
teorema Maxwell (a forţelor generalizate în care inducţia este evaluată cu
teorema Ampere ).
4.1.1 Relaţii bazate pe teorema Laplace
În cazul general, când un curent electricr de o formă oarecare se rgăseşte
într-un câmp magnetic exterior neomogen B , forţa electrodinamică
r dF , care
acţionează asupra fiecărui element de curent de lungime dl - în lungul căruia
câmpul considerat este constant – este
r dată de relaţia:
r r
r dF = Idl × B (4.1)
r
în care vectorul dl este orientat în sensul pozitiv al curentului, forţar dF
depinzând în mare măsură de orientarea acestui element. Vectorul dF are
modulul: dF = I ⋅ dl ⋅ B ⋅ sinα şi o astfel de orientare încât formează cu cei doi
vectori un sistem tri-ortogonal (fig.4.1).
Fig. 4.1 Forţa dF
116
Forţa rezultantă care acţionează asupra conturului închis parcurs de
curentul I r(deci asupra unui conductor închis de lungime l), situatr în câmpul
magnetic B , este egală cu suma geometrică r arforţelor elementare dF :
r
F = I ∫ ( dl × B ) (4.2)
l
r
Inducţia magnetică B se poate determina prin 2 metode:
a) formula Biot-Savart-Laplace
b) teorema Ampere
a). Pentru
r determinarea intensităţii câmpului magnetic a unui element de
curent I 1 dl1 în punctul de observaţie P2 , exterior acestui element, se foloseşte
formula lui Biot –Savart –Laplace: r r
r I 1 dl1 × r0
dH 12 = ⋅ (4.3)
4π r2
Dacă ne referim la mediile dia sau paramagnetice care sunt constituite din
molecule neutre (gaze, lichide), avem: r r
r r µI 1 dl × r0
dB12 = µ ⋅ dH 12 = ⋅ (4.4)
4π r2
r r
unde: r = r12 - vectorul de poziţie al punctului P2 în raport cu P1 .
r
r r r
r0 = - versorul lui r
r r
Orientarea vectorului dB12 face ca, împreună cu ceilalţi doi vectori să se
obţină un sistem tri-ortogonal (fig.4.2).
Fig. 4.2 Interacţiunea a două elemente de curent delimitate

în două circuite închise 1 şi 2
În marea majoritate a cazurilor practice, conductoarele sunt situate în aer

( µ r = 1) , mediu gazos care nu se polarizează magnetic (deci în el nu apar curenţi
suplimentari care să producă un câmp magnetic suplimentar), deci
µ = µ 0 = 4π ⋅10 −7 [ H / m] :
117
r r
r µ 0 I 1 dl1 × r0
B12 = ∫
4π 1 r 2
(4.5)
deci se însumează câmpurile produse de fiecare element de curent din circuitul

1, în punctul P2 . Scalar se scrie:
µ I sin β
B12 = 0 1 ∫ 2 1 dl1 (4.6)
4π 1 r
r
Din acţiunea reciprocă dintre acest câmp şi un element de curent I 2 dl 2 ,
r r
plasat în punctul P2 unde s-a calculat câmpul dB12 , ia naştere forţa dF12 cu
care un element de curent din circuitul 1 acţionează asupra acestui element din
circuitul 2. Conform relaţiei (4.1) avem:
r r
r r r µ 0 I1 I 2 ⎡ r ⎛ dl1 xr12 ⎞⎤
⎢dl2 x⎜⎜ 3 ⎟⎟⎥
2
d F12 = I 2 (dl2 xdB12 ) = (4.7)
4π ⎢⎣ ⎝ r ⎠⎦⎥
În baza ipotezelor de mai sus, analog obţinem:
r r
r r r µ 0 I1 I 2 ⎡ r ⎛ dl2 xr21 ⎞⎤
⎢dl1 x⎜⎜ ⎟⎥
2
d F21 = I1 (dl1 xdB21 ) = ⎟ (4.8)
4π ⎢⎣ ⎝ r 3
⎠⎦⎥
r r
unde r21 = − r12 . Evident forţa, ca dublu produs vectorial, va fi orientată după
r
linia de intersecţie a unui plan perpendicular pe dl1 cu planul determinat de
r r
vectorii dl 2 şi r12 .
Integrând relaţia (4.8) de-a lungul circuitului 1 se determină r forţa, cu care
întreg circuitul 1 acţionează asupra unui element de curent I 2 dl 2 al circuitului2:
integrând a doua oară această expresie după traseul curentului 2, se obţine forţa
rezultantă cu care primul circuit acţionează asupra celui de al doilea circuit.
Dacă curenţii prin cele două circuite sunt staţionari, rezultă:
µ I I sin α 2 ⋅ sin β 1
F21 = 0 1 2 ∫2 ∫1 dl 2 ⋅ dl1 (4.9)
4π r 2
r r r r
unde α 2 = ( dl 2 , B12 ) ; β 1 = ( dl1 , r12 ) .Similar se obţine F21 .
Sens fizic au numai forţele rezultante de interacţiune între curenţi închişi,
care satisfac principiul reacţiunii şi interacţiunii. Practic ambii curenţi se află
într-un câmp magnetic comun – câmpul magnetic rezultant – în care se
acumulează o energie magnetică (funcţie potenţială) şi cum forţele rezultante
sunt determinate de derivatele aceleiaşi energii magnetice (care este funcţie
numai de aşezarea reciprocă a ambelor circuite), ele vor fi egale în modul şi
opuse. r
b) Inducţia magnetică B poate fi calculată din legea circuitului magnetic
r r
∫ B ⋅ dl = µ 0 I denumită şi teorema Ampere.
Γ
118
4.1.2 Relaţii bazate pe teorema forţelor generalizate
Dacă se consideră n circuite cuplate magnetic, parcurse de curenţii
I 1 ÷ I n , energia înmagazinată în sistemul considerat este:
n 1 n 1 1 n n
Wn = ∑ φn I n = ∑ Lk I k2 + ∑ I k ∑ M ks I s (4.10)
K =1 2 K =1 2 2 K =1 S =1
unde:
Lk - inductivitatea proprie a circuitului k
M ks - inductivitatea mutuală a circuitului k şi s
Pentru a determina forţa electrodinamică care se exercită pe direcţia
coordonatei generalizate X asupra circuitului k, datorită celorlalte (n-1) circuite
ale sistemului, trebuie calculată variaţia energiei magnetice la o deplasare
elementară dx a circuitului k în direcţia X. Această deplasare produce, în
general, o variaţie a inductivităţilor proprii şi mutuale şi deci a energiei
magnetice a sistemului. Deci:
⎧ ⎛ ∂W n ⎞
⎪ F =⎜ ⎟
⎪ ⎝ ∂X ⎠ I =ct (4.11)
⎨ ∂
⎪ F = −⎜⎛ W n ⎞
⎟
⎪⎩ ⎝ ∂X ⎠ Φ = ct
care este astfel orientată încât ea tinde, la un singur circuit, să mărească
inductivitatea proprie a circuitului, iar la mai multe circuite tinde să modifice
poziţia reciprocă a circuitelor, astfel ca inductivitatea mutuală să devină cea mai
mare.
Practic, această metodă se utilizează avantajos în situaţiile în care
circuitele au o configuraţie mai complicată (pe când prima metodă expusă la
punctul 4.1.1, se utilizează când inductivitatea mutuală nu este cunoscută sau
expresia ei este complicată), precum şi în cazul când conductoarele 1 şi 2 sunt
porţiuni ale aceluiaşi circuit.
În continuare sunt analizate cazurile cele mai reprezentative configuraţii
de conductoare filiforme şi de secţiune finită care intervin în construcţia
aparatelor şi tablourilor de distribuţie. Întrucât forţa electrodinamică este funcţie
de configuraţia geometrică a căilor de curent , de lungimea şi secţiunea
transversală a conductoarelor şi de valorile instantanee ale curenţilor ce le
parcurg se urmăreşte să se exprime expresia acestor forţe printr-o formulă unică
cât mai simplă de forma forţei dedusă de Ampere, expresie dependentă de
produsul valorilor instantanee ale curenţilor, modificată funcţie de forma şi
dimensiunile conductoarelor prin factori de corecţie .
4.2 FORŢE EXERCITATE ÎNTRE CONDUCTOARE FILIFORME

Se vor trata numai cazurile reprezentative de forţe electrodinamice
exercitate între conductoare a căror dimensiune liniară transversală este
neglijabilă în raport cu lungimea lor şi cu distanţa între conductoare.
119
4.2.1 Caz general
Cazul general este cel al conductoarelor 1 şi 2 aşezate oarecum în spaţiu
(fig.4.2). Întrucât inductivitatea mutuală a celor două circuite, pentru o astfel de
configuraţie geometrică este dificil de calculat, pentru determinarea forţelor
electrodinamice de interacţiune se recomandă folosirea metodei bazată pe
teorema Laplace în care inducţia se determină cu formula Biot –Savart.
Expresia forţei rezultante, cu care conductorul 1 acţionează asupra
conductorului 2 este data de relatia (4.9) . Aceasta forţă nu este uniform
repartizată de-a lungul conductorului 2 motiv pentru care se foloseşte noţiunea
de forţă specifică – forţa exercitată pe unitatea de lungime – cu care întreg
circuitul 1 parcurs de curentul I 1 , acţionează asupra elementului de circuit 2
parcurs de curentul I 2 :
dF21 µ 0 I1 I 2 sin α 2 sin β1
dl2
=
4π 1
∫ r2
dl1 (4.12)
Relaţia este general valabilă pentru conductoare curbilinii sau rectilinii cu

aşezare oarecare în spaţiu.
Integrala din relaţia (4.12) nu poate fi rezolvată decât prin metode grafice;
numai în cazurile particulare, se pot folosi metode grafo-analitice sau analitice.
4.2.2 Conductoare rectilinii de lungime finită

Considerăm un sistem de două conductoare paralele 1 şi 2, cu distanţa a
între ele şi fixate pe izolatoare între care există distanţa l.
Semnificaţia fizică a acestei probleme este de a calcula forţa rezultantă
exercitată asupra conductorului 2, parcurs de curentul I2 pe deschiderea l între
două izolatoare, de către curentul I1 care parcurge conductorul 1
Forţa elementară ce se exercită asupra elementului de curent I 2 dy din
punctul P, aflat în câmpul magnetic dB1 produs de elementul de curent I1dx este
dată de relaţia: r r r
dF = I 2 dy × B1 (4.13)
Fig 4.3 Conductoare rectilinii paralele

Pentru calculul fortei trebuie calculata inductia magnetica produsa de
elementul de curent I1dx . Calculul inductiei se face cu relatia (4.6) integrata
120
intre unghiurile β1 si β 2 in care din geometria figurii 4.3 se exprima
dependentele intre dx, β si r conform relatiilor
dβ d
x = dctgβ , dx = −d ⋅ , r =
sin 2 β sin β
Rezulta astfel:
µ 0 I1 β2 sin β µ I cos β 2 − cos β1
B1 = ∫ dβ = 0 1 (4.14)
4π β1 d 4π d
Inlocuind relatia (4.14) in modulul relatiei (4.13) rezulta forta specifica:
dF µ 0 I1 I 2 cos β 2 − cos β1
= (4.15)
dy 4π d
Forta totala se obtine prin integrare relatiei (4.15) dupa dy in care
unghiurile de exprima din geometria figurii 4.3 cu relatiile :
l−y y
cos β1 = , cos β 2 = (4.16)
(l − y ) 2 + a 2 y2 + d 2
Rezultă:
µ 0 I1 I 2 ⎡ i y i
l−y ⎤
(4.17)
F= ⎢∫ dy − ∫ dy ⎥
4πa ⎢ 0 y 2 + d 2 2
0 (l − y ) + d
2
⎥⎦
⎣
Cu schimbările de variabilă:
⎧ y2 + a2 = v2
⎨ (4.18)
⎩ l − y =u
se obţine :
µ 0 I1 I 2 l ⎛ d ⎞ ⎛d ⎞
F= ϕ ⎜ ⎟ = F∞ϕ ⎜ ⎟ (4.18)
2π d ⎝ l ⎠ ⎝l⎠
µ II l
unde: F∞ = 0 1 2 (4.19)
2π d
2
⎛d ⎞ ⎛d ⎞ d
ϕ⎜ ⎟ = 1 + ⎜ ⎟ − (4.20)
⎝l⎠ ⎝l⎠ l
este un factor de corecţie, adimensional, pozitiv şi subunitar ce ţine cont de
lungimea finită a conductoarelor, cu reprezentarea grafica din figura 4.4
Se constată că pentru d/l<0.2, termenul (d / l ) devine neglijabil faţă de 1
2
şi factorul de corecţie se poate calcula cu: ϕ(d/l)=1-d/l adică în majoritatea

cazurilor practice ϕ(a/l)=0.8÷1.
121
Fig.4.4 Forţa de corecţie ϕ(d/l)
Practic, dacă l >(10÷20)d (deci, cel puţin un ordin de mărime) ϕ(d/l)=1,
deci conductoarele se pot considera de lungime infinită.Daca conductoarele sunt
de lungime infinita atunci forta este data de relatia
µ II l
F∞ = 0 1 2 (4.21)
2π d
4.3 FORŢE ÎNTRE CONDUCTOARE CU SECŢIUNEA

TRANSVERSALĂ FINITĂ
Se vor trata numai cazurile reprezentative de forţe electrodinamice

exercitate între conductoarele ale căror dimensiuni nu sunt neglijabile faţă de
distanţa între conductoare şi ca urmare nu se mai poate considera un curent
filiform concentrat în axa conductorului.
4.3.1 Conductoare paralele, drepte cu secţiunea circulară
Se va considera cazul reprezentativ al unui circuit bifilar, format din două
conductoare paralele, de lungime l, cu diametrul 2r şi distanţa între conductoare
a (fig.4.5).
Fig.4.5 Conductoare paralele cu secţiune circulară finită

Fiind conductoare ce aparţin aceluiaşi circuit, forţa de interacţiune se
calculează uşor prin metoda bazată pe teorema forţelor generalizate în câmp
magnetic. Energia elementară a câmpului magnetic este :
dWm=Idϕ cu dϕ = Bldx (4.22)
122
in care inductia magnetica este calculata cu teorema Ampere :
µ I µo I
B= o + (4.23)
2πx 2π (a − x)
Energia magnetica inmagazinata intre conductoarele liniei bifilare este

1 a −r µ I 2ldx r µ o I 2ldx µ I 2l
Wm = [ ∫ o + ∫ ] = o [ln(a − r ) − ln r ] (4.24)
2 r 2πx a − r 2π ( a − x ) 2π
Rezultă forţa:
⎛ ∂W ⎞ µ I l2
F =⎜ m ⎟ = 0 (4.25)
⎝ ∂a ⎠ I =ct 2π a − r
care se mai poate pune sub forma

µ0 I 2 l a ⎛r⎞
F= = F∞ϕ ⎜ ⎟ (4.26)
2π a a − r ⎝a⎠
unde factorul de corectie este :
⎛r⎞ 1
ϕ⎜ ⎟ = (4.27)
⎝ a ⎠ 1− r
a
4.3.2 Conductoare îndoite sub formă de L

Teoretic este cazul a două conductoare rectilinii de lungime finită aşezate
perpendicular; în construcţiile practice, o asemenea configuraţie se obţine prin
îndoirea unui conductor sub forma literei L. Vom considera un conductor de
secţiune circulară cu diametrul 2r, care formează un unghi de 90, ambele laturi
fiind parcurse de curentul I (fig.4.6).
Inducţia produsă de elementul de curent Idy în punctul în care se află
elementul de curent Idx este:
µ I sin β
dB = 0 dy (4.28)
4π r 2
Forţa de interacţiune între elementul de curent Idx şi câmpul dB este:
2 µ 0 I 2 sin β
d F= dxdy (4.29)
4π r 2
Cu relaţiile evidente:
x x xdβ
r= ; y= ; dy = − 2 (4.30)
sin β tgβ sin β
relaţia (4.29) devine:
µ 0 I 2 sin β
2
d F= dxdβ (4.31)
4π x
123
Fig.4.6 Conductorul în formă de L
Pentru determinarea forţei totale care acţionează asupra conductorului

orizontal l2, trebuie integrată de două ori relaţia (4.31).
µ 0 I 2 l2 dx β 2
F =− ∫ ∫ sin βdβ
4π r x β1
(4.32)
Ţinând cont de:
⎧ l1
⎪cos β1 = 2
⎨ l1 + x 2
⎪ β2 = π / 2
⎩
rezultă cos β 2 = 0 în final:
µ 0 I 2 l 2 (l1 + l12 + r 2 )
F =− ln (4.33)
4π r (l1 + l12 + l 22 )
Această relaţie nu ţine cont de acţiunea câmpului din secţiunea
conductorului asupra porţiunii din latura orizontală, cuprinsă între 0 şi r. În
ipoteza că nu se neglijează această acţiune (conductor masiv), relaţia devine [3].
µ 0 I 2 ⎡ l 2 (l1 + l12 + r 2 ) ⎤
F= ⎢ln + 0.25⎥ (4.34)
4π ⎢ r (l + l 2 + l 2 ) ⎥
⎣ 1 1 2 ⎦
Dacă a<<l2 şi l1→∞, se obţine o relaţie simplificată:
µ 0 I 2 l2
F= ln (4.35)
4π r
Pentru această configuraţie de sistem de conductoare interesează, în mod
deosebit, valoarea momentului în locul îndoiturii [1]:
124
l2 µ 0 I 2 l1 ⎛ l r⎞
M = ∫r dFx = ⎜⎜ arcsh 2 − arcsh ⎟⎟ (4.36)
4π ⎝ l1 l1 ⎠
µ0 I 2
iar dacă la limita l1→∞, se obţine: M = (l 2 − r )
4π
Observaţii:
• În cazul particular când segmentul conductor de lungime l2 (în calitate de
cuţit de separator sau de traversă pentru contactele mobile ale întrerupătorului de
înaltă tensiune) face legătura între conductoarele l1 şi l3 (fig.4.7.a), epura forţelor
specifice pentru celor trei laturi este prezentată, calitativ, în figura 4.7.b.
Fig.4.7 Epura fortelor pentru conductoare in forma de L

• În cazul conductoarelor unghiulare cu un unghi diferit de 900 (figura 4.8 )
forţa de interacţiune tinde sa intinda conductorul iar relatia de calcul este :
µo I 2 a a b 2 1 − cos α
F= l ⋅[ + 1 + 2 ] c
2π b b a sin α
Figura 4.8 Conductor unghiular
4.3.3 Conductoare paralele, drepte cu secţiune dreptunghiulară

În cazul conductoarelor cu secţiune dreptunghiulară nu se mai poate
considera un curent filiform concentrat în axa conductorului; în cazul
conductoarelor cu secţiune circulară se poate demonstra că forţele
electrodinamice sunt aceleaşi pentru orice secţiune a conductorului, chiar dacă
considerăm curentul concentrat în axa conductorului.
La conductoarele cu secţiune dreptunghiulară, principiul de calcul al
forţelor de interacţiune constă în folosirea relaţiei Laplace , în care se folosesc
curenţi filiformi calculaţi , în ipoteza densităţii de curent constante în secţiunea
conductoarelor. Practic, se întâlnesc două cazuri:
125
a.conductoare aşezate pe latura mică (cant)
Figura 4.9 prezintă situaţia relativă a două conductoare paralele, de
secţiune dreptunghiulară, aşezate cu latura mică şi distanţa a între axele
conductoarelor, grosimea fiecărui conductor (latura mică) este a iar înălţimea
este b.
Ambele conductoare sunt de lungime foarte mare, teoretic infinită, dar se
calculează forţa exercitată asupra porţiunii de lungime l, din conductorul 2.
Separând două straturi elementare de curent, cu secţiunile adx şi presupunând o
repartiţie uniformă a curentului I1, curentul filiform pentru conductorul 1 va fi:
dx
dI1 = I1 (4.38)
b
şi analog, pentru conductorul 2:
dy
dI 2 = I 2 (4.39)
b
Câmpul elementar produs în dy de elementul dI1 este:
µ dI µ I dx
dB1 = 0 1 = 0 1 (4.40)
2πR 2πR b
Forţa pe unitatea de lungime în direcţia R este:
µ II
d 2 F = 0 1 22 dxdy (4.41)
2πR b
Componentele acestei forţe pe verticală se anulează, datorită simetriei
sistemului; componenta care acţionează perpendicular pe conductor este:
d 2 Fn = d 2 F cosϕ (4.42)
d d
unde cos ϕ = =
R d 2 + y2
deci:
µ0 d
d 2 Fn = II
2 1 2 2
dxdy (4.43)
2πb d + y2
iar forţa totală rezultă prin dublă integrare:
µ II b b− x dy
Fa = 0 1 22 d ∫0 dx ∫− x 2 (4.44).
2π a d + y2
După efectuarea calculelor, rezultă:

µ II l
Fn = o 1 2 ⋅ ϕ (b, d ) (4.45)
2 ⋅π d
Cu functia de corectie
2 2
d 2b b b
ϕ (b / d ) = 2
⋅[ arctg − ln( 1 + 2
)] (4.46)
b d d d
126
Caracteristici Forta
a b d L C I F
mm mm mm m KA daN/m
5 80 100 1 0.91 35 224
5 80 100 1 0.91 80 1170
a) dispunere geometrică b)valorile forţei

Fig.4.9 Conductoare subţiri aşezate pe cant
Pentru valori numerice ale dimensiunilor geometrice ale conductoarelor la

doua valori ale curentului de scurtcircuit in figura 3.11 b s-a determinat valoarea
fortei electrodinamice
b) conductoare aşezate pe lat
În acest caz se consideră conductoarele aşezatepe lat , cu laturi mici faţă-n
faţă, cu:
⎧a << b
⎨ (4.47)
⎩ a << d
dx dy
Valorile curenţilor elementari sunt: dI1 = I1 dI 2 = I 2 (4.48)
a a
Câmpul elementar produs de elementul dx în locul ocupat de elementul de
conductor dy, este:
µ dI µ I dx
dB = 0 1 = 0 1 (4.49)
2πR 2πR a
Forţa pe unitate de lungime, în direcţia R, este:
⎧ 2 µ 0 I1 I 2
⎪d F = dxdy
⎨ 2πR a 2 (4.50)
⎪⎩ R = (d − a + x + y )
iar forţa totală rezultată prin dublă integrare:
µ II l b b dy
F = 0 1 2 ∫0 dx ∫0 (4.51)
2π d (d − a + x + y )
După efectuarea calculelor [3], rezultă:
127
⎧ µ 0 I1 I 2 l
⎪ F = ϕ (a / d ) = F∞ϕ (a / d )
⎪ 2π d
⎨ 2 (4.52)
⎪ϕ (a / d ) = d ⎡⎛⎜1 + a ⎞⎟ ln⎛⎜1 + a ⎞⎟ + ⎛⎜1 − a ⎞⎟ ln⎛⎜1 − a ⎞⎟⎤
⎪⎩ a 2 ⎢⎣⎝ d ⎠ ⎝ d ⎠ ⎝ d ⎠ ⎝ d ⎠⎥⎦
Fig.4.10 Conductoare subţiri aşezate pe lat
Pentru conductoare cu secţiune dreptunghiulară, la care secţiunea are

dimensiunile laturilor comparabile, este necesar, pentru calculul forţei
elementare pe unitatea de lungime, să se secţioneze conductorul după ambele
laturi Calculul forţei rezultante este laborios [1] şi de aceea se preferă ca
rezultatul să se prezinte sub forma:
µ I I l
F = 0 1 2 ϕ CD = F∞ ϕ CD (4.53)
2π d
în care funcţia de conducţie ϕ CD este dată de diagramele lui Dwight (4.11), în
funcţie de raportul d/a şi unde se ia drept parametru raportul b/a.
Fig.4.11 Curbele Dwight
128
4.4 FORŢE ELECTRODINAMICE ÎN TABLOURI ELECTRICE
În toate cazurile reprezentative studiate până acum, forţele de interacţiune
între conductoare se pot pune sub forma:
f (t ) = C ⋅ i1 ⋅ i2 (4.54)
unde C – un coeficient ce depinde de proprietăţile mediului în care se
situează conductoarele, de configuraţie geometrică a conductoarelor şi
dispunerea geometrică a sistemului de conductoare astfel:
- pentru conductoare rectilinii, filiforme, paralele, infinit lungi:
µ0 l
C= ⋅ (4.55)
2 ⋅π d
- pentru conductoare rectilinii, paralele, finite şi cu secţiune transversal finită:
µ0 l ⎛ d ⎞
C= ⋅ ⋅ ϕ ⎜ ⎟ ⋅ ϕ CD (4.56)
2 ⋅π d ⎝ l ⎠
cu expresiile funcţiilor de corecţie exprimate in functie de configuratia
conductoarelor
Curenţii i1 şi i2 au fost consideraţi staţionari. În acest paragraf se vor
studia forţele electromagnetice în cazul curenţilor alternativi (deci în instalaţii de
curent alternativ), când aceştia satisfac condiţiile de cvasistaţionaritate.
Intensitatea câmpului magnetic a curenţilor alternativi nu corespunde în
timp, simultan, valorii momentane a acestor curenţi, deoarece propagarea
câmpului electromagnetic de la circuitul parcurs de curent până la punctul de
observaţie al circuitului magnetic se face în timp cu viteză finită. Astfel, câmpul
magnetic al curenţilor alternativi nu poate satisface condiţiile de
cvasistaţionaritate decât într-un domeniu restrâns al spaţiului în vecinătatea
imediată a acestor curenţi şi numai în cazul frecvenţelor relativ joase (ce
caracterizează curenţii tari). În cazul curenţilor alternativi ce parcurg aparatele
electrice, aceştia au frecvenţe joase şi satisfac în suficientă măsură condiţiile de
cvasistaţionaritate; practic, câmpul magnetic va urmări simultan variaţiile în
timp ale curenţilor.
Întrucât valoarea momentană a forţei electrodinamice se exprimă funcţie
de valoarea momentană a curenţilor variabili în timp, solicitările mecanice ale
aparatelor parcurse de aceşti curenţi vor fi variabile în timp, dar în cazul general
nu vor urmări aceeaşi lege de variaţie a curenţilor.
4.4.1.Forţele electrodinamice produse de scurtcircuite bipolare

Aceste forţe apar atât în distribuţia şi transportul de energie monofazată cu
două conductoare cât şi în cea trifazată, (cu trei sau patru conductoare) în cazul
scurtcircuitului realizat între două conductoare.
129
Evident situaţiile în regim permanent de funcţionare sunt cu totul distincte
faţă de situaţia la scurtcircuite, deoarece cele mai mari valori ale forţelor
electrodinamice sunt datorate curenţilor de scurtcircuit, cu mult mai mari decât
în regim nominal de funcţionare.
a. Efectul dinamic al curentului de scurtcircuit simetric
Vom studia, pentru început, forţele electrodinamice în cazul regimului de
scurtcircuit permanent (care au aceeaşi formă de variaţie în timp ca în cazul
regimului nominal de funcţionare). Considerând două conductoare rectilinii,
paralele, de lungime infinită, ambele parcurse de curentul de
scurtcircuit: i(t ) = 2 I sin ωt , rezultă:
f (t ) = 2C ⋅ I 2 ⋅ sin 2 (ωt ) = Fmax ⋅ sin 2 (ωt ) (4.57)
unde: f(t) – valoarea instantanee a forţei
Dezvoltând sin2ωt rezultă:
ˆ 2 1 − cos (ωt )
2
C ⋅ Iˆ 2 C ⋅ Iˆ 2
f =C⋅I ⋅ = − ⋅ cos(2ωt ) = FC + F~ (4.58)
2 2 2
Forţa instantanee variază cu o frecvenţă dublă faţă de frecvenţa curentului şi se
poate descompune în două componente:
- forta medie egala cu cea din cc :
C ⋅ Iˆ 2
Fmed = = CI 2 = Fc (4.59)
2
- o forta alternativa cu pulsatie dubla fata de a curentului
C ⋅ Iˆ 2 (4.60)
F~ = cos( 2 ω t )
2
Forţa F variază între valoarea Fmax şi 0, având în orice moment acelaşi
sens. Ca urmare, în cazul scurtcircuitului bipolar, asupra conductoarelor se va
exercita o forţă pulsatorie de respingere (curenţii prin cele două conductoare au
sensuri opuse şi valori instantanee egale).
⎧ CIˆ 2
F
⎪ med = Fc =
⎨ 2 (4.61)
⎪ F = 2 F = CIˆ 2 = F
⎩ max med 0
b. Efectul dinamic al curentului de scurtcircuit asimetric

Conform celor expuse în capitolul 1, în regim tranzitoriu de scurtcircuit, în afara
componentei periodice (simetrică), curentul de scurtcircuit poate avea şi o
componentă aperiodică (asimetrică):
[
i (t ) = Iˆ ⋅ sin αe −t T + sin (ωt − α )] (4.62)
Evident, cea mai mare solicitare mecanică a aparatelor are loc la începutul
regimului tranzitoriu de scurtcircuit, când se produce şocul de curent
(componenta aperiodică cea mai mare), după care curentul se amortizează
progresiv până la valoarea data de curentului de scurtcircuit simetric.
130
Simultan cu micşorarea curentului scade continuu şi solicitarea mecanică.
Din punct de vedere al forţelor electrodinamice, momentul cel mai nefavorabil
este cel în care curentul de scurtcircuit atinge valoare maximă(α = π/2), deci al
curentului de scurtcircuit cu asimetrie maximă:
( )
i (t ) = Iˆ e −t T − cos ωt (4.63)
În acest caz, forţa electrodinamică de regim tranzitoriu este:
( )
f (t ) = C ⋅ Iˆ 2 ⋅ e −t T − cos ωt
2
(4.64)
Valoarea maximă se obţine pentru curentul de lovitură la momentul : ωt = π
Fmax = C ⋅ Iˆ 2 ⋅ K şoc
2
(4.65)
Pentru Kşoc=1.8 (valoarea maxima întâlnită în cazurile practice):
Fmax = 3,24 ⋅ C ⋅ Iˆ 2 = 3,24 ⋅ F0 (4.66)
unde F0 = C ⋅ Iˆ 2 este valoarea maximă în regim stabilizat.
În figura 4.12 a, s-a prezentat grafic curentul de scurtcircuit în regim
tranzitoriu iar în figura 4.12 b s-a prezentat grafic forţa electrodinamică
corespunzătoare, pentru regim cu asimetrie maximă reproduse după [1].
a) diagrama curentului ; b) diagrama forţei
Figura 4.12 Forte electrodinamice la scurtcircuit bipolar
Din figură se constată că pulsaţiile forţei sunt ilegale pe durata regimului

tranzitoriu de scurtcircuit şi devin egale în regim de scurtcircuit de durată.
Dacă se dezvoltă expresia forţei aflăm componentele specifice
scurtcircuitului bipolar:
⎛ 1 1 ⎞
f = CIˆ 2 ⎜ e −2t T − 2e −t T cos ωt + + cos 2ωt ⎟ = F1 + F2 + F3 + F4 (4.67)
⎝ 2 2 ⎠
După amortizarea componentei aperiodice a curentului de scurtcircuit, când
131
simultan se amortizează şi componentele F1 si F2 ale forţei, forţa electrodinamică
este dată de componentele F3 si F4.
4.4.2. Forţele electrodinamice produse de scurtcircuite tripolare

În circuitele trifazate, spre deosebire de cele monofazate, deoarece
curenţii care parcurg cele trei conductoare active ale fazelor nu trec simultan
prin aceleaşi valori, solicitările mecanice ale conductoarelor vor fi mai
complexe. Vom studia forţele electrodinamice în regim de scurtcircuit stabilizat
(pentru a pune mai uşor în evidenţă complexitatea solicitărilor produse asupra
conductoarelor) şi în regim tranzitoriu de scurtcircuit, pentru două cazuri
reprezentative de dispersie a conductoarelor: conductoare dispuse în acelaşi plan
şi conductoare în vârfurile unui triunghi echilateral.
4.4.2.1. Conductoare dispuse în acelaşi plan

a. Efectul dinamic al curentului de scurtcircuit simetric
În figura 4.13 se prezintă amplasarea conductoarelor şi pentru o uşoară
interpretare a rezultatelor, convenţiei de semne pentru forţele care se exercită
asupra conductorului lateral, respectiv asupra conductorului median.
Conductoarele celor trei faze sunt paralele, coplanare şi parcurse de un sistem
trifazat simetric de curenţi simetrici de scurtcircuit:
) ) )
i1 = I sin ωt , i2 = I sin(ωt − 2π / 3) , i3 = I sin(ωt − 4π / 3) (4.68)
a.1. Forţa exercitată asupra conductorului lateral

Forţa care se exercită asupra conductorului lateral 1, determinată de
interactiunea curentului conuctorului lateral cu curenţii din conductoarele 2 şi 3,
are expresia:
C i
f1 = Ci1i2 + i1i3 = Ci1 (i2 + 3 ) (4.69)
2 2
Inlocuind relatiile 4.68 in 4.69 se obtine:
1
f1 = CIˆ 2 sin ωt[sin(ωt − 2π / 3) + sin(ωt − 4π / 3)] (4.70)
2
(3.92)
Fig. 4.13 Conductoare dispuse in acelaşi plan
132
După dezvoltarea sinusurilor şi regrupare, rezultă:
3 ˆ2
f1 = − CI sin ωt sin(ωt + π / 6) (4.71)
2
Reprezentând grafic forţa exercitată asupra conductorului lateral se constată că:
♦ pe durata de 5T/12 forţa acţionează mereu în acelaşi sens, atingând
valoarea maximă pentru ωt = 750 ,având valoarea :
Fmax (75 0 ) = −0.808CIˆ 2 = −0.808 F0 (4.72)
Semnul “-”, conform convenţiei de semne din figura 4.13, având semnificaţia că
forţa este de respingere a conductorului 1 de către curenţii ce parcurg
conductoarele 2 si 3.
♦ pe durata egală cu T/12, forţa acţionează in sens opus (forţa de atracţie a
conductorului lateral 1 de către ceilalţi doi conductori 2 si 3), atingând un maxim
mult mai mic pentru ωt = -150:
Fmax ( −15 0 ) = 0.058CIˆ 2 = 0.053 F0 (4.73)
Se constată că, spre deosebire de scurtcircuitul bipolar, în acest caz sensul
forţei nu rămâne acelaşi, ci se schimba în timp. Analizând reprezentarea grafică
din figura 4.14 se constata că între conductorul 1 şi celelalte conductoare 2 si 3
se va exercita mai ales o forţa de respingere care atinge valoarea maximă pentru:
ωt = 750 + kπ (iar forţa de atracţie se poate neglija) mai mică decât valoarea
maximă atinsă în cazul scurtcircuitului bipolar (monofazat).
Procedând identic, se poate determină forţa care acţionează asupra
conductorului lateral 3, pentru care sunt valabile concluziile privitoare la
conductorul 1 (au poziţii similare în spaţiu).
a.2. Forţa exercitată asupra conductorul median

Procedând identic ca în cazul se poate determina forţa care acţionează
asupra conductorului lateral:
⎧ f 2 = Ci1i2 − Ci3i2 = C (i1 − i3 )i2
⎨ (4.74)
f
⎩ 2 = C ˆ
I 2
sin(ωt − 2π / 3)[sin( ω t ) − sin(ωt − 4π / 3)]
După dezvoltarea sinusurilor şi regrupare, rezultă:
3 ˆ2
f2 = − CI cos( 2ωt − 150 0 ) (4.75)
2
Reprezentarea grafică din figura 4.14 indică:
♦ pe durata T/2, forţa acţionează mereu în acelaşi sens, atingând valoarea
maximă pentru ωt = 750:
Fmax (75 0 ) = −0.866CIˆ 2 = −0.866 F0 (4.76)
♦ pe durata de T/2, forţa acţionează în sens opus ( conform convenţiei de semne
din figura 3.17, este atras de conductorul 1 şi respins de conductorul 2 şi 3 ),
având un maxim identic pentru ωt = -150:
133
Fmax ( −15 0 ) = 0.866CIˆ 2 = 0.866 F0 (4.77)
Rezultă pentru conductorul median o solicitare armonică în planul
conductoarelor, amplitudinile în ambele sensuri fiind egale şi fiind mai mari
decât amplitudinea forţei pe conductorul 1 sau 3.
Fig. 4.14 Forţe produse de cureţii de scurtcircuit simetrici
Forţele electrodinamice care acţionează asupra unui sistem trifazat de

conductoare coplanare variază cu dublul frecventei curentului, iar solicitarea
mecanică se produce numai în planul conductoarelor; forţa care acţionează
asupra conductorului central 2 este mereu în opoziţie cu forţele care solicită
conductoarele laterale 2 şi 3, respectându-se principiul acţiunii şi reacţiunii
forţelor.
Concluzie:
• curentul de şoc bipolar este întotdeauna mai mic decât cel tripolar
3
(i soc ) bi = (i soc ) de unde rezultă clar că forţele electrodinamice maxime
2
vor fi mai mari la scurtcircuitul tripolar . Raportul forţelor maxime
pentru conductoarele aşezate în acelaşi plan în cazul unui scurtcircuit
2
F2 max tri 0.866 I tri
trifazat respectiv bifazat este = ≈ 1.15 ( în verificarea
F2 max bi I bi2
solicitărilor izolatoarelor – suport ale conductoarelor de curent se va ţine
seama de solicitările maxime care se produc la scurtcircuitul tripolar).
b. Efectul dinamic al curentului de scurtcircuit asimetric

Intrucat interezeaza valoarea maxima a fortelor dezvoltate de curentul de
scurtcircuit asimetric cu asimetrie maxima dacă se înlocuiesc în relaţia forţei
134
maxime curenţii de scurtcircuit permanent cu valoarea curentului de şoc (k=1,8)
obţinem forţa maximă în regim tranzitoriu
• conductor central Fmax2=0.866C*1.82I2=2.8CI2 (4.78)
2 2 2
• conductor lateral Fmax1=0.806C*1,8 I =2,6CI
4.4.2.2. Conductoare aşezate in vârfurile unui triunghi echilateral

Conductoarele celor trei faze sunt situate în vârfurile unui triunghi
echilateral – fig. 4.15 forţa electrodinamica care acţionează asupra fiecărui
conductor variază în timp nu numai ca mărime, ci şi ca orientare în spaţiu, într-
un plan perpendicular pe conductoare .
Fig. 4.15 Forţe exercitate pentru conductoare aşezate în vârfurile unui triunghi echilateral
Forţa electrodinamică ce acţionează asupra conductorului 1, sub influenţa

conductoarelor 2 şi 3 se determină cu:
f1 = Ci1i2 2 + Ci1i3 (4.79)
r
Proiectând vectorul F1 pe cele doua axe rectangulare ale sistemului de
referinţa ales, rezultă:
⎧⎪ f1x = CIˆ 2 sin ωt[sin(ωt − 2π / 3) + sin(ωt − 4π / 3)] cos π / 6
⎨ (4.80)
⎪⎩ f1 y = CIˆ sin ωt[sin(ωt − 2π / 3) + sin(ωt − 4π / 3)] sin π / 6
2
sau, după dezvoltarea sinusurilor şi regruparea :

⎧ 3 ˆ2
⎪⎪ f1x = − CI (1 − cos 2ωt )
4 (4.81)
⎨
⎪ f = − 3 CIˆ 2 sin 2ωt
⎪⎩ 1 y 4
Forţa rezultantă va fi :
3 ˆ2
f1 = ± f12x + f12y = ± CI sin ωt (4.82)
2
135
cu precizarea că semnul minus se ia pentru valori negative ale lui sin ωt.
Variaţia acestei forţe, ca mărime
r si direcţie, este prezentată în figura 4.15
de unde se constata ca vectorul F1 are punctul de aplicaţie în conductorul 1 şi
extremitatea acestuia aluneca pe un cerc cu centrul pe axa orizontală şi cu
diametrul egal cu modulul forţei maxime Deoarece fiecare conductor este
solicitat la fel, datorita condiţiilor identice în care se află în sistemul de
conductoare, dar cu decalajul corespunzător în spaţiu si timp, se constată că
asupra celor trei conductoare vor acţiona permanent forţe de respingere
variabile în timp şi spaţiu. Valoarea maximă a forţei este identică cu cea din
cazul aşezării coplanare a conductoarelor care acţionează asupra conductorului
median.Fmax=0.866CI2 respectiv forţa maximă produsă de curentul de
scurtcircuit asimetric (de lovitură)
F1 max = 2.805CIˆ 2 = 2.805 F0
Concluzii:
• în curent alternativ monofazat, forţele sunt variabile în timp şi solicită
conductoarele numai într-un singur sens;
• în curent alternativ trifazat, cu conductoare coplanare, solicitările se produc
numai în planul conductoarelor, conductorul central fiind solicitat mai
puternic în ambele sensuri, în mod egal; conductoarele marginale sunt
solicitate mai ales spre exteriorul sistemului;
• în curent alternativ trifazat, cu conductoare aşezate în vârful unui triunghi
echilateral, forţele variabile în timp şi spaţiu solicită toate conductoarele în
modul cel mai defavorabil.
4.5 STABILITATEA ELECTRODINAMICĂ A APARATELOR

ELECTRICE
Calculul de rezistenţă mecanică al aparatelor electrice se face în baza
solicitărilor electrodinamice maxime. In circuitele trifazate se pot produce
scurtcircuite monofazate, bifazate şi trifazate; evident, barele conductoare de
curent ale aparatelor electrice trebuie să reziste la solicitările electrodinamice
care se produc pentru oricare din cele trei posibilităţi de scurtcircuit.
Capacitatea unui aparat electric de a rezista în bune condiţii la toate
solicitările produse de curenţii de scurtcircuit se numeşte stabilitate dinamică;
ea este determinată de amplitudinea celui mai mare curent de scurtcircuit de
regim tranzitoriu pe care aparatul este în măsura să îl suporte fără deteriorări
sensibile, putând să funcţioneze şi pe mai departe.
Acest curent de valoare extremă ce caracterizează rezistenţa mecanică a
aparatului la solicitările electrodinamice maxime – practic măsura stabilităţii
dinamice – se numeşte curent limita dinamic şi se exprimă în valori de vârf
(kAmax).
Notă:
136
Valorile curentului limită termic (exprimat în kA) şi curentului limită
dinamic (exprimat în kAmax) sunt indicaţii importante privind comportarea
aparatului la curenţi de scurtcircuit.
Sub acţiunea forţelor electrodinamice variabile în timp, conductoarele
elastice parcurse de curentul alternativ vibrează. Simultan cu aceste vibraţii
(oscilaţii) forţate din exterior, iau naştere in conductoarele fixate la ambele
capete oscilaţii proprii cu un număr infinit de armonici. Dacă frecventa de
acţionare a forţei electrodinamice coincide cu frecvenţa oscilaţiilor proprii ale
conductoarelor, sistemul care vibrează intră în rezonanţă mecanică.Rezonanţa
mecanică poate fi totală sau parţială:
• rezonanţa totală este cea mai periculoasă şi apare când frecvenţa forţei
coincide perfect cu frecvenţa oscilaţiilor proprii dar şi valorile maxime,
negative şi pozitive ale forţei electrodinamice sunt egale în valoare absolută.
Practic, într-un circuit trifazat nu se poate produce rezonanţa totală, deoarece
defazarea între curenţii care se influenţează reciproc ar trebui să fie de 900.
• rezonanţa parţială este şi ea periculoasă şi se produce dacă nu sunt îndeplinite
condiţiile rezonanţei totale.
Pentru evitarea rezonanţei mecanice se recomandă ca frecvenţa
oscilaţiilor proprii ale conductoarelor să fie inferioară frecvenţei fundamentale
a forţei (100Hz), pentru a se exclude posibilitatea rezonanţei pe una din
armonicele superioare ale forţei perturbatoare.
Frecvenţa proprie se modifică prin schimbarea distanţei între suporţii
conductoarelor sau folosirea unor conductoare cu momente de inerţie diferite.
Aceste sisteme oscilează pe frecvenţa proprie în regim tranzitoriu ori de
câte ori sunt solicitări electrodinamice în care forţa electrodinamică ce oscilează
cu frecvenţa de 100Hz este egală cu frecvenţa proprie a sistemului mecanic, fapt
ce conduce la fenomene de rezonanţă. În acest caz, efortul la care-i supus
conductorul şi izolatorul este mult mai mare decât efortul produs de curentul de
şoc.
Din acest motiv este impetuos necesar să se determine relaţia dintre forţa
dinamică şi cea statică ce solicită sistemul. Acest raport dintre forţe este notat Vσ
şi reprezintă factorul de solicitare. Forţa tăietoare statică se calculează în
punctele de sprijin ale conductoarelor cu relaţia Fst= F(t)/2 presupunând forţa
uniform distribuită pe lungimea conductorului.
Pentru definirea coeficientului de solicitare trebuie determinată forţa
dinamică în aceleaşi puncte de sprijin. Solicitarea la care-i supus izolatorul ce
susţine conductorul este una statică produsă de forţa statică şi una dinamică
Ambele solicitări sunt dependente de tipul consolidării (prinderii) barei
conductoare . Sunt două metode standard de prindere [1]:
F ⋅l
♦ bară încastrată unde solicitarea σ = (4.83)
12W
137
F ⋅l
♦ bară rezemată cu solicitarea σ = (4.84)
8W
Figura 4.16 Bara elastica
Forta dinamica ce solicita bara elastica poate fi considerata de forma

F = Fo sin 2ωt (4.85)
Pentru determinarea forţei dinamice ce solicită sistemul mecanic trebuie

rezolvată ecuaţia diferenţială a barei elastice excitată de forţa electrodinamică
d2y dy d4y F
M + λ + EJ = (4.86)
dt 2 dt dx 4 l
unde M-masa conductorului pe unitatea de lungime
J-momentul de inerţie în secţiune perpendiculară pe axa conductorului
E-modulul de elasticitate
λ- coeficientul de atenuare
y-poziţia unui punct de pe conductor faţă de poziţia de echilibru
x- distanţa dintre punct şi reazăm
Termenii ce intervin în ecuaţia barei elastice reprezintă:
• Md2y/dt2-forţa de inerţie pe unitatea de lungime
• λdy/dt- forţa de frecare vâscoasă pe unitatea de lungime
• EJd4y/dx4 – forţa elastică rezultată din deformarea barei
Ecuaţia deformării elastice rezolvată prin metoda separării variabilelor

descompune soluţia în produsul a două funcţii; una T(t) cu dependenţa de timp,
iar a doua F(x) cu dependenţă de coordonata spaţială , legate prin coeficientul
valorilor proprii sk .
Frecvenţa proprie de rezonanţă a barei este dată[2] de relaţia
s k2 EJ
ω ok = 2 (4.87)
p M
unde p este distanta dintre suportii de prindere.
138
În cazul în care frecvenţa de rezonanţă sau pulsaţia este egală cu dublul
pulsaţiei curentului se produc solicitări maxime (rezonanţă):
ωok=2ω (4.88)
Relatia (4.87) poate fi pusa sub forma :
p p
sk = =
EJ R
4 10 3
Mω 2
Funcţia p/R ce rezultă din relatia (4.89) cu impunerea coeficientul valorilor

proprii sk permite determinarea factorul de solicitare astfel incat distanţa p
dintre punctele de razăm să nu aparţină zonei de rezonanţă conform figurii 4.17
Coeficientul valorilor proprii este funcţie de tipul consolidării barei având
valoarea :
• sk=(2k+1)π/2 pentru bara încastrată şi
• sk=2kπ/2 pentru bara rezemată, unde k este rangul rezonantei
Fig. 4.17 Factorul de solicitare
4.6. Exemplu de calcul
Calculul forţelor in tablouri si instalaţii electrice presupune
139
• Definirea datelor problemei ce constau în
o Dimensiunile conductoarelor ,lungime ,lăţime , grosime
o Numărul de conductoare pe faza n
o Determinarea curentului de scurtcircuit in kA
o Definirea tipului de scurtcircuit bifazat ori trifazat
o Distanţa dintre faze dfph ;
o Tipul prinderii barelor în tablou ;
o Solicitarea maximă admisă a barelor :

Pentru aluminiu σAl=125 106 N/m2;
Pentru cupru σCu=250 106 N/m2;
o Solicitarea limită ( N/m2) a suporţilor de prindere a barelor şi secţiunii acestora
(m2)
• Calculul forţelor la care sunt supuse conductoarele unei faze ,
o Forţa pe unitatea de lungime cu celelalte două faze este:

F1/l=0,87 2 10-7 K1(2,2Isc)21/dfph
K1-coeficientul Dwigh dependent de K1=f((h,dphl’)
2,2 –coeficient ce provine din ksoc 2
l’-lungime echivalenta pe fază
o Forţe între conductoarele aceleiaşi faze este
F2/l= Σ F2 1-I=Σ 0,87 2 10-7 K2 (2,2Isc/n)21/d
K2- coeficientul Dwigh dependent de K2=f((a,b,d’),
n- nr bare pe fază,
d- distanţa între conductoare
• Calculul distanţei dintre suporţi bazat pe solicitarea maximă la care este supusă bara
se face cu relaţiile:
β1 ( F1 / l )d12 β 2 ( F12 / l )d12
σ= σ1+ σ2 = + =1,5σbaracu β=0,75 pentru
8W 8Wo
bară încastrată , β=0,5 pentru bară rezemată Wo modulul de
rezistenţă al barei respectiv W ansamblului de bare pe fază
• Calculul distanţei dintre suporţi bazat pe solicitarea maximă la care-i supus suportul
se face cu relaţia d2= (σsSs)/(αF1/l) .
Datele problemei Relaţii de calcul

Bare din cupru cu a=5mm b=100 mm
rezemate 3 bare pe faza n=3
5mm între barele aceleiaşi faze
d’=10mm
140
distanţa dintre faze dph=95 mm
curent de scurtcircuit (valoare efectivă )
Isc=80KA
rezistenţa barei σCu=250 106 N/m2
rezistenţa suportului σ s=100 106 N/m2
secţiunea suportului Ss=150 10-6 m2
Sistemul de bare
Calculul forţelor asupra conductorului

lateral F1/l=0,87 2 10-7 0,873(2,2 80
-între faze 103 )2 1/95 10-3 =49530 N/m
F1/l=0,87 2 10-7 K1(2,2Isc)21/dfph =4953 daN/m
K1-coeficientul Dwigh funcţie de (b/2n-
1, l’, dph/2n-1)= (100/5, 5, 95/5) = 0,873
- între conductoarele aceleiaşi faze
F2/l= Σ F2 1-I=Σ 0,87 2 10-7 K2 F2/l=0,87 2 10-7 (2,2 80 103/3
(2,2Isc/n)21/d’ )2 (0,248/10 10-3 +0,419/20
K2- coeficientul Dwigh dependent de 10-3) =31490 N/m =3149
K2=f((a,b,d’) daN/m
K2-1,2=(100/5, 10/5)=0,248
K2-1-3=(100/5, 20/5)=0,419
Calculul distanţei dintre suporţi
• bazat pe solicitarea maximă a
barei
σ= σ1+ σ2 =
β1 ( F1 / l )d12 β 2 ( F12 / l )d12
+ =1,5σ b
8W 8Wo d12=1,5 250 106
β1 ( F1 / l ) β 2 ( F12 / l ) 0,5(49530) 0,5(31490)
d12=1,5σ b/( + ) /( + )
8W 8Wo 8 ⋅ 1,25 ⋅ 10 −6
8 ⋅ 4,2 ⋅ 10 − 7
cu β1=0,5 , β2=0,5 pentru bara =0,229m

rezemată
Wo=ba2/6=4,2 10-7 m3 modulul de
rezistenţă al barei
Wo=1,25 10-6 m3 modulul de rezistenţă al
ansamblului de bare pe fază
Calculul distanţei dintre suporţi

• bazat pe solicitarea maximă la
care e supus suportul
d2= (σsSs)/(αF1/l) α=0,5 d2=100 106 150 10-6/(0,5
49530)
=0,604 m
Distanţa reală se alege ca valoare d=229mm
141
minimă între d1 si d2
142
5.
PROCESE ŞI SOLICITĂRI ALE ARCULUI

ELECTRIC ÎN APARATELE DE COMUTAŢIE
În instalaţiile electrice, există două tipuri de arce electrice şi anume arcul

electric de conturnare şi arcul electric de comutaţie.
Arcul electric de conturnare este de cele mai multe ori o descărcare
accidentală, rezultat al unei funcţionări anormale, apărând ca rezultat al unei
străpungeri dielectrice datorate:
a) supratensiunilor provocate de comutaţia aparatelor;
b) degradării suprafeţelor materialelor izolante dintre căile de
curent(efect CORONA);
c) fisurării materialelor izolante;
d) scurtcircuitelor care provoacă ruperea mecanică a căilor de curent.
Cauza apariţiei arcului electric de comutaţie o constituie întreruperea
circuitelor electrice, întrerupere realizată prin intermediul aparatelor de
comutaţie. Între contactele aparatelor electrice, în procesul deschiderii
acestora, arcul electric provoacă vaporizarea materialului de contact,
datorită temperaturii foarte ridicate din coloana arcului. Întreruperea
instantanee a unui curent în circuitele inductive produce supratensiuni
(datorate energiei înmagazinate în inductanţele circuitului) ce solicită puternic
izolaţia, putând produce descărcări electrice accidentale.
În consecinţă, arcul electric de comutaţie este un element
indispensabil, dependent de curentul întrerupt, şi a cărui evoluţie trebuie
cunoscută, pentru că are atât efecte favorabile cât şi defavorabile,
Aparatele electrice de comutaţie au rolul de a conecta şi deconecta una sau
mai multe ramuri dintr-un circuit electric, altfel spus de a stabili şi întrerupe
curentul într-un circuit
143
Din punctul de vedere al solicitărilor care pot să apară, conectarea
circuitelor prezintă mai puţină importanţă decât deconectarea lor. In adevăr, sub
influenţa inductanţei circuitului, la conectare curentul creşte relativ lent de la
zero la valoarea de regim stabilizat (creştere dependentă de constanta de timp
T=L/R a circuitului) şi în timpul scurt până la joncţiunea contactelor, dacă viteza
de închidere este suficient de ridicată, efectul termic în timpul procesului de
închidere este neînsemnat.
Dimpotrivă, la deconectare curentul are, de cele mai multe ori, în
momentul iniţial o valoare importantă şi din acest motiv între contactele deschise
apare o cădere de tensiune importantă a cărei evoluţie are o influenţă hotărâtoare
asupra procesului deconectării, inclusiv asupra procesului de apariţie a arcului
electric. Existenţa arcului electric conduce la o solicitare suplimentară, cauzată
de transferul de energie din coloana arcului electric către componentele
conductoare sau izolante ale aparatului.
În scopul limitării efectelor produse de arcul electric în aparatele de
comutaţie, este util să se prezinte unele aspecte referitoare la fizica arcului
electric: aspectele ale tehnicii întreruperii, principiile folosite în scopul
întreruperii şi aplicarea acestor principii în construcţia aparatelor de comutaţie.
Arcul electric, formându-se intre piesele de contact, este dependent de
mediul în care apare.
Din punct de vedere electric, arcul electric este caracterizat prin
conductanţa sau rezistenţa coloanei sale, care este dependentă de
conductivitatea mediului dintre piesele de contact mtiv pentru care trebuie sa
abordam mai intai conductivitatea gazelor in care arde arcul electric.
5.1 DEPENDENTA REZISTENTEI ARCULUI DE
CONDUCTIVITATEA GAZELOR
Întrucât se urmăreşte caracterizarea arcului electric printr-o rezistenţă ( ca
orice element de circuit) , aceasta depinde de conductivitatea coloanei arcului
σ=nqµ unde n reprezintă numărul purtătorilor de sarcină, q , iar µ mobilitatea
acestora.
5.1.1 Descărcarea autonomă
Arcul electric ca fenomen a fost descoperit în 1802 de V.V. Petrov iar
după aproximativ 100 de ani au apărut primele cercetări importante asupra
arcului electric datorate fizicienei H. Ayrton . Teoria arcului electric de
comutaţie a fost perfecţionată de F. Kesserling , Mayr si Maecker .
Arcul electric este o descărcare electrică autonomă în gaze sau vapori si
este caracterizat prin: - densitate de curent mare (102-107 A/cm2), cădere de
tensiune catodică mică, temperatură înaltă şi presiune mărită a gazelor. Arcul
electric se sprijină pe o suprafaţă catodică foarte mica iar temperatura din
coloana arcului este de 3000-5000 OK.
144
Ca în cazul oricărei descărcări electrice în gaze, şi în cazul arcului electric
ionizarea prin şoc joacă un rol important în multiplicarea purtătorilor de sarcină.
Aceasta poate fi una din explicaţiile densităţilor foarte mari de curent. Condiţiile
ionizării sunt determinate de cifra de ionizare α a electronului şi cifra de ionizare
β a ionului pozitiv. Prin coeficient de ionizare se înţelege numărul de perechi de
purtători de sarcină generaţi de un singur electron sau un singur ion pozitiv care
este accelerat în câmp electric.
Coeficienţii de ionizare au expresiile:
• pentru electron: α = p.f1(E/p) (5.1)
• pentru ionul pozitiv β = p.f2(E/p) (5.2)
unde s-au folosit notaţiile: E = intensitatea câmpului electric ,p = presiunea
gazului în care are loc descărcarea
Parcursul liber mediu λ al particulelor este invers proporţional cu
presiunea p a gazului: dacă presiunea creşte, parcursul liber se micşorează şi
probabilitatea ionizării prin şoc se micşorează. În acelaşi timp, probabilitatea
ionizării prin şoc creşte odată cu creşterea intensităţii câmpului electric. Dacă
raportul E/p rămâne constant, rămâne constantă şi probabilitatea de ionizare.
Dacă presiunea creşte, creşte şi probabilitatea ionizării, deoarece în acelaşi
volum sunt mai multe particule accelerate în câmpul electric.
Pentru a analiza fenomenul ionizării, se va folosi schiţa din figura 5.1,
unde electrozii plasaţi la distanţa d sunt alimentaţi de la o sursa de tensiune
continuă.
Fig. 5.1 Compoziţia coloanei arcului electric

Sub acţiunea câmpului electric de intensitate E se va presupune că un electron
de pe catod este extras şi se deplasează spre anod . Ionizarea prin şoc este un
fenomen în avalanşă. Fiecare electron care parcurge drumul dx produce αdx mai
mulţi electroni. Surplusul de electroni produşi de no electroni vehiculaţi pe
drumul dx va :
dn- = n-αdx (5.3)
145
După separarea variabilelor şi integrare pe distanta x intre no si n- rezultă:
n -= n0exα (5.4)
unde n0 - număr iniţial de electroni , n- - număr final de electroni.
Simultan creşte şi numărul de ioni pozitivi care se deplasează către catod
cu viteza relativ redusă. Numărul de particule nou create pozitive ce se
deplasează spre catod fiind egale cu numărul de particule nou create negative se
pot determina cu relaţia:
n+=n- -n0 =n0(eαx-1). (5.5)
In ipoteza conservării numărului de particule din coloana gazului avem
relaţiile:
∂αn− r
+ ∇(αn− v − ) = 0
∂t
(5.6)
∂β n+ r
+ ∇( β n+ v + ) = 0
∂t
∂ r dx
cu ∇ = ex v =
∂x dt
Tinând seama că iniţial numărul de purtători pozitivi este nul ,rezulta după
înlocuiri:
∂αn− d ⎛ dx ⎞
+ ⎜ αn− ⎟ = 0
∂t dx ⎝ dt ⎠
(5.7)
d⎛ dx ⎞
⎜ β n+ ⎟ = 0
dx ⎝ dt ⎠
Relaţiile de mai sus conduc la următoarea interpretare –numărul iniţial
de purtători ionizaţi plus numărul de purtători nou creaţi se conservă întrucât
prin însumarea relaţiilor numărul de purtători negativi nou creaţi este egal şi
opus numărului de putători nou creaţi pozitivi la parcurgerea distanţei x .
d⎛ dx ⎞ d ⎛ dx ⎞
⎜ αn− ⎟ = ⎜ β n+ ⎟ (5.8)
dx ⎝ dt ⎠ dx ⎝ dt ⎠
Aceste particule pozitive parcurg spre catod distanta x şi pentru a obţine o
descărcare autonomă trebuie să producă un număr egal de particule negative la
catod .
Fenomenul ionizării prin şoc descris până acum poate fi rezumat astfel: n0
electroni emişi de catod cu cifra de ionizare α produc eαd-1 ioni pozitivi ce au
cifra de ionizare β şi la rândul lor produc la rândul lor eαd-1 electroni emisi de
146
catod cu cifra de ionizare δ< α numită emisie secundară. Rezultă, astfel că, la
distanţa x corelatia intre numărul de particule initiale si nou create este:
αn0dx = βn0(eαd-1)dx + δ n0(eαd-1)dx (5.9)
Din relatia (5.9) se determina condiţia descărcării autonome :
βdx(eαd - 1) +δ(eαd -1)dx = αdx (5.10)
Relatia (5.10) conduce la urmatoare corelatie intre cifrele de ionizare:
α
αd = ln[1 + ]= K (5.11)
β + αδ
Observaţie: - cifrele de ionizare α şi β depind de intensitatea câmpului
electric şi de presiunea gazului în care se produce descărcarea. Cifra de ionizare
α depinde de natura gazului ,de energia ionului care face impact cu catodul, de
natura catodului etc. Majoritatea electronilor emişi au energia sub 1eV, iar cifra
de ionizare este subunitară (exemplu: Cu, în aer, α= 0,025)
Concluzie:Fenomenul ionizării scoate în evidenţă dependenta
exponenţială intre numărului purtătorilor de sarcină si distanţă. Deoarece
numarul purtatorilor de sarcina creste exponential rezistenţă asociată arcului
este neliniară.
5.1.2 Conductivitatea gazelor ionizate

Considerând un gaz monoatomic cu ne – numărul de electroni; n0 –
numărul de particule neutre; n - numărul total de particule din gaz; nI -
numărul de ioni; intre care există relaţia n=n0(neutre)+ne(electroni)+nI(ioni),
sub acţiunea unui câmp electric E, rezultat al aplicării unei tensiuni intre
două piese de contact, relaţia gradului de ionizare (cf. Gaze ionizate în
plasmă-relaţia Saha) este:
5
α 2
−2 T
2 − e ⋅ Vi
= 3, 2 ⋅ 10 ⋅ ⋅ exp( ). (5.12)
1−α 2
p kT
cu: e=1.6*10-19 C sarcina electrică
k=1.38*10-23 J/K - constanta Boltzman
p-presiunea gazului(Pa)
T- temperatura absoluta a gazului(K)
VI - potenţialul de ionizare’
La presiune normală, la o temperatură a coloanei arcului de 10.000
K şi la un potenţial de ionizare de 5-25 V constanta de ionizare este
α ∈ (10 -10 ). Întrucât α este mult mai mic ca 1 relaţia gradului de
-4 -3
ionizare poate fi aproximată astfel:
147
5
T 2 − eVi
α = 0.179 ⋅ 1/ 2
exp( ) (5.13)
p 2 kT
şi ţinând cont de relaţiile ne= α n şi p=nkT se poate determina densitatea
de electroni din coloana de plasmă :
ne=1.3 1022 p1/2 T1/4 exp( -eVi /2kT) (5.14)
Sub acţiunea câmpului E, această densitate de electroni este
accelerata cu a=-eE/m (m=0.91*10-31Kg). Notând λe-parcursul liber mediu si
R raza particulei putem determina viteza :
⎡ 3e k ⎤⎛ 1 ⎞ T
vd = ⎢ ⎥⎜ 2 ⎟ E = µpE (5.15)
⎣ 8 2 πm ⎦ ⎝ R ⎠ p
Viteza de deplasare a particulei este de ordinul 10 Km/s pentru un câmp electric
de un 1 V/m la o presiune de 1 Pa.
Din expresiile precedente, se deduce conductivitatea electrică:
n ev
σ= e d (5.16)
E
într-o formulă simplă destinată explicitării dependenţei conductivităţii σ faţă de
raportul mărimilor macroscopice uzuale (temperatura T şi presiunea p):
3
⎛ 1 ⎞T 4
⎛ − eVi ⎞
σ = C⎜ ⎟ exp⎜ ⎟, (5.17)
⎝ R 2 ⎠ 12 ⎝ 2kT ⎠
p
-13
cu C –constantă de ordinul 210
În electrotehnică orice fenomen este redus la un element dipolar de circuit
a cărui caracterizare este posibilă fie prin relaţia de dependentă excitaţie –
răspuns fie energetic prin mărimea numită putere(egală cu produsul excitaţie –
răspuns). În cazul arcului electric urmărim să-l caracterizăm prin conductanţa
acestuia iar relaţia ce caracterizează arcul este una energetica întrucât
fenomenele sunt inerţiale. În consecinţă, conductanţa este funcţie de cantitatea
de căldură din coloana arcului conform relatiei (5.17)
148
5.2 APRINDEREA ARCULUI ÎN PROCESUL DESCHIDERII
CONTACTELOR
Este de acum cunoscut că în circuitele de putere deschiderea contactelor
sub curent este însoţită de un arc electric(plasmă) prin care curentul continuă să
treacă. Fenomenul de întrerupere prematură a curentului înainte de trecerea lui
naturală prin zero este denumit ruperea curentului.
În cazul ruperii unor curenţi mici procesul

aprinderii arcului între contactele care se deschid
se bazează pe emisia autoelectronică din catod. În
momentul iniţial al deschiderii contactelor
distanţa dintre ele este foarte mică şi cum
tensiunea aplicată are o valoare finită (figură), în
acest spaţiu va lua naştere un câmp electric de
foarte mare intensitate. Se presupune că în aceste
condiţii trebuie să înceapă emisia autoelectronică
din catod care provoacă în mod exploziv
aprinderea unui arc electric. Pe măsură ce
contactele de distanţează tensiunea necesară
întreţinerii arcului electric creşte
În cazul ruperii unor curenţi mai mari procesul
aprinderii arcului decurge mai complicat. În
momentul deschiderii contactelor presiunea de
apăsare dintre ele se micşorează iar numărul
punctelor de contact scade prin care curentul mai
poate trece .
În consecinţă, densitatea de curent creşte considerabil atingând zeci de mii

de A/cm2 iar încălzirea intensă a acestora face ca între piesele de contact să apară
o picătură de metal topit. Continuând operaţia de îndepărtare a contactelor se
produce întinderea picăturii de metal devenind o punte lichidă care uneşte cele
două contacte. Temperatura acestei punţi continuând să crească poate atinge
temperatura de fierbere când puntea lichidă se vaporizează şi în spaţiul dintre
contacte apare arcul electric. Deoarece procesul de încălzire al punţii se face
foarte rapid vaporizarea ei are un caracter exploziv.
Daca puntea leagă punctele de stricţiune ale curentului atunci sub acţiunea
forţelor electrodinamice puntea se rupe înainte de a ajunge la momentul fierberii.
În ambele cazuri ruperea punţii este aproape întotdeauna legata de uzura
contactelor (acest lucru are o mare importanta în cazul ruperii unor curenţi foarte
mari sau când procesele de comutaţie au o mare frecventa).
149
5.3 REGIMUL DINAMIC AL ARCULUI ELECTRIC
5.3.1 Ecuaţia de echilibru termodinamic a arcului electric
Bilanţul puterilor în unitatea de volum din coloana arcului electric este :
d ⎛ v 2 p ⎞ r r ∂p
γ ⎜ + ⎟ = JE + (5.18’)
dt ⎜⎝ 2 γ ⎟⎠ ∂t
Întrucât pe tubul de plasmă energia se conservă (e+v2/2+p/γ=constant ec.
Bernnoulli ) suma presiunii dinamice şi statice poate fi înlocuită cu energia
internă a unităţii de volum (γcpT=γe). Daca tinem cont si de relatia
r d ⎛ p ⎞ ∂p
v ∇p = γ ⎜⎜ ⎟⎟ − si ca din coloana arcului se transfera energie, atunci
dt ⎝ γ ⎠ ∂t
ecuaţia de bilanţ devine:
∂
(γe ) + divPs + PV − vgradp = σE 2 (5.18)
∂t
unde:
∂
(γe ) - derivata energiei interne deoarece γ este densitate iar e = cpT este
∂t
entalpia
divPs - divergenta vectorului puterii transferate pe unitatea de suprafaţa prin
convecţie
Pv - puterea radiata în unitatea de volum
r
v gradp - puterea transferata prin expansiune locala de plasma
Ecuatia 5.18 integrata pe volumul V al arcului electric considerat în
întregime devine:
∂
∫ (γe )dV + ∫ (divPs + PV − vgradp )dV = ∫ σE 2 dV (5.19)
V ∂t V V
Sau global se mai poate scrie :

dQ
+ P = ui (5.20)
dt
Relatia 5.20 arata ca puterea primita de coloana arcului pe la electrozi este
acumulata sub forma de caldura in coloana de arc si disipata prin suprafata
exterioara a coloanei prin radiatie .
150
5.3.2 Caracteristica tensiune-curent a arcului electric
a. Ecuatia tensiune- curent a arcului
Caracterizarea arcului printr-o mărime ce face legătura între cauză şi efect,
conduce la definirea conductanţei dinamice ca raport a mărimilor instantanee
curent pe tensiune G=i/u.
Ţinând cont ca arcul electric are o temperatură ridicată şi că există o
interdependenţă reciprocă între temperatura şi gradul de ionizare termică se
poate admite că conţinutul de energie Q este o funcţie de conductanţa arcului
electric:
Q = f (G ) (5.21)
a cărei derivată în raport cu timpul este :
dQ dQ dG
= (5.22)
dt dG dt
Dacă înmulţim relaţia 5.20 cu G-1 şi ţinând cont de relaţia 5.22, ecuaţia de
bilanţ a coloanei arcului electric devine,
1 dG 1 ⎛ ui − P ⎞
= ⎜ ⎟ (5.23)
G dt dQ G ⎝ P ⎠
dG P
Se introduce constanta de timp a arcului electric
dQ G
τa = (5.24)
dG P
Ţinând cont de definiţia conductanţei dinamice G=i/u si relatia 5.24 rezulta în
final, ecuaţia de bilanţ a arcului de forma:
1 di 1 du 1 ui − P
− = (5.25)
i dt u dt τ a P
Ecuaţia 5.25 este o ecuaţie diferenţială neliniară care se poate integra în
condiţii particulare. Observăm că τa nu este o mărime constantă dacă curentul I
variază în coloana arcului electric.
Mayr a imaginat un model cilindric al arcului electric în care plasma se
afla în echilibru termic, densitatea de curent se datorează numai electronilor iar
cedarea de putere se efectuează prin conductivitate termică către periferia
cilindrului.
Cilindrul de plasmă este considerat cu aceeaşi temperatură iar constanta
arcului τa este invariabilă (constantă). În condiţiile puterii cedate constante, a
151
dQ G
cantităţii de căldură iniţiale constante din definiţia constantei arcului τ a =
dG P
şi ţinând cont de dependenţa conductanţei de cantitatea de căldură din coloana
arcului (5.22), rezultă că variaţia conductanţei arcului în raport cu cantitatea de
căldură dQ/dG trebuie să conţină în expresie conductanţa G pentru ca τa să
ramana constantă. Acest lucru este posibil numai dacă conductanţa arcului are
dependenţă exponenţială de cantitatea de căldură din coloana arcului. Mayr a
prezentat această dependenţă de forma
G = KeQ/Q0 (5.26)
unde: K şi Q0 constante. iar Q conţinutul de căldură al coloanei arcului electric
În ipoteza că puterea disipată în arcul electric este constantă P=P0 =ct.,
constanta arcului electric din relaţia (5.24) , devine:
τa = Q0/P0 (5.27)
b.Caracteristica tensiune-curent a arcului electric

În curent continuu: I = ct.; u = ct; di/dt = 0; du/dt = 0, iar ecuaţia de
echilibru a arcului devine:
ui = P =constant (5.28)
ceea ce înseamnă ca în curent continuu exista egalitatea intre puterea dezvoltata
şi cea disipata .In reprezentare grafica cu coordonatele u- i ecuaţia 5.28
reprezintă o hiperbola echilaterală.
Figura 5.3 Caracteristica arcului in cc
În curent alternativ daca i(t) = Im sin ωt si di/dt = ωImsin ωt, rezulta

expresia tensiunii pe coloana arcului electric :
152
2 P0 sin ωt
u= (5.29)
⎡ sin (ωt + ϕ ) ⎤
I 2 ⎢1 − ⎥
⎢⎣ 1 + (2ωτ a ) ⎥⎦
2
unde: ϕ = arctg2ωτa. Reprezentarea grafica funcţie de timp a relaţiei 5.29 este

redata în figura 5.4 având ca parametru ωτa
Fig.5.4 Tensiunea arcului şi curentul funcţie de ωτa

Discuţie:
• dacă ωτa →∞ - ceea ce implică frecvenţe foarte mari ale curentului, sau la
frecvenţa industrială valori foarte mari ale constantei arcului (curba f a
fost trasată pentru ωτa=10) tensiunea arcului este: u=(2P0/I)sin ωt şi este
in faza cu curentul i.
• dacă ωτa = (0.127 - 1) diagrama tensiunii prezintă un vârf la aprindere şi
unul la stingere (curba a este trasată pentru ωτa=0,1, curba b pentru
ωτa=0,5, iar d pentru ωτa=1)
• dacă ωτa = 0; cu ω ≠ 0 rezultă că τa = 0 deci τ = Q0/P0 = 0. Această
condiţie este îndeplinită numai dacă P0 = ∞, adică practic puterea disipată
este foarte mare. În acest caz se observă că vârfurile de tensiune sunt de
mare amplitudine iar sursa de energie nu dispune de o tensiune care să
egaleze vârfurile de tensiune şi arcul electric se stinge la trecerea
curentului în mod natural prin valoarea zero.
Creşterea puterii disipate P0 se realizează, urmare a răcirii plasmei prin
diverse mijloace - efect de electrod, de ionizare în contact cu pereţii reci.
153
c.Interpretarea fizica a mărimilor τa, Q0, K
Aceste mărimi pot căpăta o semnificaţie fizică daca ne referim la
fenomenele ce au loc la trecerea curentului alternativ prin zero. În acest moment
curentul este nul I= 0 şi ecuaţia 5.20 dă relaţia:
Q t
∫ dQ = P0 ∫ dt (5.30)
Q0 0
sau:
Q = Q0 - P0t (5.31)
Introducând relaţia 5.31 în relaţia 5.26 rezultă:
t
1−
τa
G = Ke (5.32)
Concluzii :
1. Constanta de timp τa reprezintă timpul necesar scăderii conductanţei de
e ori după ce curentul a trecut prin zero daca nu se mai introduce energie în
coloana arcului electrică;
2. Constanta Q0 reprezintă conţinutul de energie în coloana de plasma în
momentul trecerii curentului electric prin zero
3. Constanta K exprimă conductanţa arcului după trecerea unui timp egal
cu constanta de timp τa de la întreruperea curentului
Remarcă:
-arcul electric prezintă un aspect inerţial în ceea ce priveşte conductanţa
electrică funcţie de intensitatea curentului. Fenomenul iniţial descris se
urmăreşte pe oscilogramele din figura 5.5 ale tensiunii şi curentului
a) u şi i funcţii de timp ; b)locul geometric al dependentei u-i

Fig. 5.5 Caracteristica arcului in ca
154
Se observă că deşi intensitatea curentului este zero, conductanţa are o valoare
reziduală finită G0 (fig.5.6). În general conductanţa urmăreşte cu întârziere
variaţiile de curent. Astfel:
• la aprinderea arcului electric de curent alternativ conductanţa este
minimală, rezistenţa arcului este maximă şi tensiunea foarte mare sub
forma vârfurilor de aprindere
• la stingerea arcului electric conductanţa are tendinţa inerţială de a rămâne
corespunzătoare unui curent mai intens, deşi intensitatea curentului este în
descreştere ceea ce face ca vârfurile de stingere sa fie mai mici decât cele
de reaprindere.
Fig. 5.6 Conductanţa arcului la trecerea curentului prin zero

5. 3. 3 Efectul Pinch
În camera de stingere a unui întrerupător real a arcului electric este supus
forţelor electrodinamice şi contactului cu agenţii de răcire. De aceea atât
lungimea arcului cât şi dimensiunile secţiunii transversale sunt variabile în timp,
forma sa geometrică fiind diferită în majoritatea cazurilor de un cilindru. În
coloana de plasma a arcului electric de curent intens se face simţită forţa Lorentz
(excitată asupra unităţii de volum) :
f = JxB (5.33).
Într-un arc cilindric forţa Lorentz este dirijată spre axul coloanei astfel
încât. aceasta suferă o compresiune (fig.5.7.a).
Fig. 5.7 Efect Pinch
155
În acest caz forţa Lorentz este echilibrată de gradientul de presiune:
grad p = J x B (5.34)
Forţa rezistenta este orientata în sens opus gradientului de presiune deci în
sens opus forţei Lorentz. Daca se admite ca densitatea de curent este constanta în
aria secţiunii transversale de forma circulara atunci :
J = I/(πR2); iar B = µ0I/(2πR2)r (5.35)
unde r = raza curentă ; R = raza cercului ce delimitează coloana ionizată.
Presupunand ca J are componenta numai după axa z relatia 5.34 devine:
dp = JBdr (5.36).
Inlocuind relatia (5.35) in relaţia (5.36) si integrand se obţine:
µ0 I 2 2
∆p = p r − p R = (r − R 2 ) (5.37)
4π R
2 4
În axa coloanei arcului electric r=0 se obtine presiunea maxima cu

valoarea:
µ0 I 2
∆p max = ( pr − p R ) = (5.38)
4π 2 R 4
Procesul de comprimare al coloanei de plasma ca urmare al dezvoltării
forţei Lorentz se numeşte efect Pinch. Practic, acest efect conduce la diametre de
arc electric sensibil mai mici decât în cazul când nu se ia în considerare forţa
Lorentz. În realitate, arcul electric care arde intr-un gaz nu îşi menţine coloana
sub forma cilindrica deoarece piciorul arcului îşi are sediul pe un material
conductor unde J = 106 - 108 A/cm2, iar coloana se dezvolta intr-un gaz care este
mediu mai puţin conductor. Ca urmare, diametrul coloanei arcului în gaz va
depăşi sensibil diametrul petei catodice iar arcul electric va prezenta o umflare în
zona centrală. Această modificare de diametre pe măsură ce se trece la altă
secţiune transversală în coloana arcului cauzează o asimetrie de câmp magnetic
şi de densitate de curent deci o modificare a forţei Lorentz faţă de cazul
modelului cilindric. Efectul acestei asimetrii îl constituie formarea de curenţi de
plasmă către axa de simetrie transversală a arcului. În zona acestei axe curenţii
de plasma provenind de la cei doi electrozi se izbesc şi dau naştere unei ejecţii
de plasmă în planul de simetrie transversal. În figura 5.7.b s-a prezentat
schematic coloana de diametru variabil a plasmei care se afla în echilibru
hidrodinamic. Pentru un punct oarecare situat la o oarecare distanţă de piciorul
arcului electric, echilibrul hidrodinamic este dat de relaţia:
J x B = grad p + γ (dv/dt) (5.39)
unde v vectorul viteză de antrenare a plasmei.
156
În axa coloanei de plasmă inducţia este nulă B = 0 şi deci forţa Lorentz
este nulă rămânând:
- grad p = γ(dv/dt) (5.40)
ceea ce arată că presiunea creşte către electrod şi că particulele purtătoare de
sarcină electrică sunt antrenate către axa de simetrie transversală.
Pe porţiune cilindrică în afara axei deci în apropierea electrodului se poate
considera coloana cilindrică şi masa plasmei imobilă:
J x B = grad p (5.41)
Formarea curenţilor în plasmă are drept consecinţă eliminarea unei mase
de plasmă şi de deionizarea arcului electric. Sub acest aspect în tehnica
întreruperii se urmăreşte formarea de zone ştrangulate de arc electric,
5.4 CARACTERISTICILE ARCULUI ELECTRIC DE CURENT

CONTINUU (RELATIA AYRTON)
Un arc electric de curent continuu este definit prin parametrii electrici :
tensiunea de ardere, intensitatea curentului, diferenţele de potenţial ∆Uk, ∆Ua,
∆UA şi prin parametrii geometrici: lungimea arcului şi diametrul sau
dimensiunile transversale ale coloanei gazoase.
Mărimile ce caracterizează arcul sunt tensiunea, curentul şi lungimea
coloanei în care se dezvoltă.
Caracteristicile de ardere ale arcului de continuu (ca şi cel de curent
alternativ) sunt funcţiile ua= f(I) şi ua =f(l) si caracterizează însuşirile electrice
ale arcului stabilit între contactele aparatelor de comutaţie.
În regim staţionar (arderea este stabilă, I=ct. sau foarte lent variabil ;
l=ct.) caracteristică volt-amper ua= f(I) se numeşte caracteristica statică.
În regim nestaţionar (ardere instabilă :I=var ;l=var.) funcţia ua= f(I) este o
caracteristică dinamică.
Arcul electric de curent continuu poate fi studiat experimental cu ajutorul
unei scheme ca cea din figura 5.8 a care permite ridicarea curbelor
caracteristicilor statice. În acest sens figura 5.8 b,c reprezintă caracteristicile
Ua= f(I) ale arcului electric care arde între electrozi de grafit ,pentru diferite
lungimi ale coloanei arcului.
157
a) Schema de montaj
b) Caracteristica Ua=f(I) a arcului electric c) Caracteristica Ua=f(l)

Fig. 5.8 Caracteristicile arcului de c.c.
Urmărind alura acestor caracteristici se constată o căderea de tensiune în
arc ce descreşte cu creşterea curentului datorita proceselor de ionizare care au
loc în spaţiul de arc
În al doilea rând odată cu creşterea lungimii arcului, căderea de tensiune
pe arc creste neliniar ca în figura 5.8 c până la lungimi l=15 mm după care Ua=
f(l) devine liniară. De aici se pot trage trei concluzii foarte importante:
• caracteristicile statice tensiune - curent ale arcului de curent continuu
dovedesc că acesta într-un circuit se comportă ca o rezistenţă activă neliniară
• cu cât arcul se răceşte mai intens cu atât va creşte căderea de tensiune pe arc
la curent dat întrucât uai= P, iar prin intensificarea răcirii arcului creşte
disiparea căldurii din arc; pentru ca arcul să rămână în regim staţionar este
necesar sa crească corespunzător căldura dezvoltata în arc păstrându-se
bilanţul de puteri constant. Ori acest lucru nu se poate realiza la I = ct. decât
pe seama creşterii tensiunii pe arc
• arcul electric prezintă simultan un proces electric şi termic, condiţiile de
răcire ale arcului influenţând caracteristica Ua = f(I).
158
Pe baza a numeroase date empirice efectuate cu electrozi de metal şi de
cărbune, caracteristica statică a arcului care arde liber în aer poate fi
experimentată în forma generală printr-o familie de hiperbole conform formulei
lui Nottingham:
Ua = A(l) +B(l)I-n (5.42)
în care:
A(l) = α + γl B(l) = β + δl (5.43)
sunt funcţii liniare de lungime constantă a arcului (l>15mm) iar α,β,γ,δ
constante care depind de materialul electrozilor, felul gazului şi condiţiile de
răcire şi n = 2.62 10-4 T, unde T = temperatura absolută de vaporizare a
anodului; Pentru metale n = 0.45 - 0.72 (exemplu ptr Cu n=0.67).
În cazul particular când n = 1 si curenti mici (I≤ 8….10A) obţinem
ecuaţia lui H. Ayrton valabilă pentru electrozi de cărbune:
Ua = A(l) + B(l)I-1 (5.44)
Stingerea arcului electric la curent intens presupun neglijarea termenului
-n
B(l)I din expresia tensiunii arcului, aceasta devenind
Ua=α+γl (5.45)
iar creşterea tensiunii arcului este posibilă prin creşterea mărimilor α
(cadere de tensiune pe electrozi) γ (rigiditatea dielectrica a mediului in care se
dezvolta arcul) şi l (lungimea arcului)
Valorile constantelor de material pentru electrozi de cupru si carbon sunt
trecute in tabelul urmator
Material α[V] β[VA] γ[V/cm] δ[VA/cm]

Cupru 30 10 10 30
Carbon 39 11.7 0.21 1.05
5.4.1 Stabilitatea arcului electric de curent continuu
159
Considerând circuitul din figura5.9 b, în regim tranzitoriu este valabilă
relaţia:
Ue = Ri + Ldi/dt +Ua (5.46)
În perioada de ardere staţionara a arcului, căreia îi corespunde
caracteristica statică din figura 5.9 a, valoarea curentului este constantă şi
derivata curentului este nula di/dt = 0. Atunci relaţia(5.46) devine:
Ua= Ue -Ri =Ufa (5.47)
Unde am notat tensiunea furnizata arcului Ufa =Ue -Ri .Trasând în figura
5.9 c caracteristica circuitului ca dependenta dintre tensiunea furnizată arcului
Ufa=(Ue - Ri) = f(i),ce alimenteaza coloana de arc si caracteristica arcului Ua=f(i)
rezulta ca suprafeţele haşurate reprezintă diferenţa între caracteristica tensiunii
necesare arcului şi tensiunea furnizată arcului
Ua -Ufa= (Ue - Ri -Ldi/dt)- ( Ue – Ri) =L di/dt (5.48)
a) caracteristicile statice Ua = f(I) şi (Ue -Ri)=f(I) b) schema circuit
c) familii de caracteristici la lungime variabilă a arcului

Fig.5.9. Stabilitatea arcului electric de curent continuu
Punctele 1 şi 2 de pe caracteristica Ua =f (i), corespunzătoare valorilor lui

i1 şi i2 sunt puncte de ardere staţionară deoarece în aceste puncte di/dt = 0.
160
Pentru valori ale curentului cuprinse între (0,i1) şi peste i2, valorile lui
di/dt <0 sunt negative şi curentul din coloana arcului descreşte stingându-se
arcul.
În concluzie, condiţia principală necesară stingerii arcului electric în
curent continuu. este ca tensiunea furnizată arcului Ufa să fie mai mică decât
tensiunea necesară arcului Ua..
Dar, aceasta condiţie nu este şi suficientă, deoarece pentru valori ale
curentului superioare valorii i2 stingerea arcului nu este posibilă; la descreşterea
curentului sub valoarea i2 în zona cuprinsă între i1 şi i2 în care valoarea di/dt>0
este pozitiva arcul se intensifică. Rezultă că în această zonă valorile di/dt fiind
pozitive , condiţia principală nu este îndeplinită, deci arcul nu se poate stinge
decât daca curentul ajunge în intervalul (0,i1).
Stingerea arcului la orice valoare a curentului i este posibilă dacă este
îndeplinită condiţia de a nu avea intersecţii între caracteristicile Una= f(i) şi
Ufa=f (I) şi deci valorile Ldi/dt să fie negative pentru orice valoare a curentului.
Aceasta condiţie se realizează practic prin;
a) sporirea tensiunii în arc Una (a tensiunii necesare arderii)
Sporirea tensiunii în arc este realizabilă prin alungirea arcului şi
deionizarea lui puternică. Pentru o familie de caracteristici Ua=f(I)
corespunzătoare la diferite lungimi l ale arcului rezultă din figura 5.9 ca pentru o
anumită valoare a lui R valoarea curenţilor de ardere stabilă i1, i2, i3, i4, i5 scade
pe măsură ce creşte lungimea arcului. La o valoare l1 dreapta (Ue - Ri) = f(I) are
un punct de tangenţă 1 la curba Ua = f(I) corespunzator curentului de ardere
stabila I. Pentru orice valoare superioara curbei l1, curba Ua = f(I) nu mai este
intersectata de (Ue - Ri) = f(I), nu mai există puncte de ardere stabilă, di/dt<0 şi
arcul se va stinge.
Remarcă : Alungirea exagerata a arcului deşi contribuie la scăderea
curentului este dăunătoare prin supratensiunile care pot apare precum şi prin
creşterea energiei W dezvoltata în arc.
b) Sporirea valorii R a rezistenţei circuitului ce furnizează tensiune
arcului (reducerea tensiunii furnizata arcului Ufa)
Creşterea lui R se face astfel încât pentru aceeaşi lungime a arcului curba
(Ue – Ri) = f(I) să fie întotdeauna sub curba Ua = f(I).
Observaţie: introducerea unei rezistente adiţionale la deconectare duce la
micşorarea curentului staţionar I şi la creşterea diferenţei de tensiune Ua - (Ue -
Ri) ceea ce accelerează stingerea arcului prin reducerea timpului de stingere dar
creşte valoarea Ri + Ldi/dt şi deci vor creşte supratensiunile la deconectare.
161
Figura.5.10 Familii de caracteristici la cresterea rezistentei circuitului
5.4.2 Tensiunea furnizata arcului de circuitele electrice (TTR –tensiunea

tranzitorie de restabilire)
Când contactul unui aparat de comutaţie este deschis, tensiunea la bornele
acestuia este egală cu tensiunea electromotoare a sursei de alimentare. Când
contactul este închis, conectând o sarcină oarecare la sursa generatoare,
tensiunea la bornele aparatului va avea o valoare practic neglijabilă, determinată
de căderea de tensiune în calea de curent şi în contact .
În procesul deconectării sarcinii, de la sursa generatoare, apare arcul
electric între contacte şi tensiunea la borne va fi practic egală cu căderea de
tensiune pe arc. La stingerea definitivă a arcului, când efectiv circuitul este
întrerupt din punct de vedere electric, tensiunea de alimentare, care trebuie să
reapară la borne, în cele mai multe cazuri, nu se restabileşte instantaneu, ci
printr-un regim tranzitoriu, care nu se desfăşoară întotdeauna în aceleaşi condiţii.
Pot apare astfel supratensiuni de frecvenţă industrială sau supratensiuni oscilante
cu frecvenţe mari – funcţie de caracteristicile reţelei, ale conexiunilor, ale
surselor generatoare – supratensiuni care sunt influenţate şi de modul de stingere
al arcului electric în aparatul de comutaţie.
Valoarea momentană a tensiunii care apare între contactele deschise ale
aparatului de comutaţie (practic la bornele acestuia) după întreruperea unui
circuit, pe durata regimului tranzitiv se numeşte tensiune tranzitorie de
restabilire.
Cercetările efectuate în ultimele decenii au scos în evidenţă faptul că
solicitările întrerupătoarelor de înaltă tensiune depind nu numai de valorile
curenţilor sau tensiunii întrerupte (sau de valorile puterii de scurtcircuit) ci şi de
modul de variaţie a tensiunii care se restabileşte între contactele aparatului la
deconectarea unui defect. De asemenea s-a dezvoltat teoria asupra proceselor de
restabilire a tensiunii în spaţiul de arc, bazate pe existenţa curentului rezidual
(postarc).
162
Existenţa acestui curent rezidual poate provoca reaprinderea arcului
electric prin străpungerea termică ; în lipsa acestui curent, străpungerea spaţiului
de arc se realizează pe cale termică, răspunzătoare de acest fenomen fiind
tensiunea tranzitorie de restabilire. Indiferent de modul în care se străpunge
spaţiul de arc, reaprinderea arcului înseamnă refacerea circuitului, cu consecinţe
deosebit de grave asupra aparatului de comutaţie (solicitări termice, dinamice) şi
asupra celorlalte componente ale instalaţiei.
Fenomenul de restabilire a tensiunii poate fi considerat ca desfăşurându-se
în două etape succesive:
- etapa tranzitorie când peste tensiunea sursei (de frecvenţă industrială în
circuite de curent alternativ) se suprapune o componentă tranzitorie cu caracter
oscilant amortizat sau aperiodic;
- etapa staţionară când în circuit acţionează doar tensiunea sursei;
Tensiunea tranzitorie de restabilire cuprinde o componentă tranzitorie
suprapusă peste tensiunea sursei. Această componentă poate fi aperiodică (sub
formă exponenţială) sau periodică (sub formă de oscilaţie simplă pe o singură
frecvenţă sau sub formă complexă de mai multe frecvenţe) sau o combinaţie a
acestora, funcţie de parametrii reţelei în care funcţionează aparatul de comutaţie.
Tensiunea staţionară de restabilire - este tensiunea care persistă la bornele
aparatului de comutaţie după dispariţia tensiunii tranzitorii. Ea poate fi definită
ca valoarea eficace a tensiunii sursei (de frecvenţă industrială) care apare după
stingerea definitivă a arcului - pentru circuite de curent alternativ.
Tensiunea staţionară de restabilire între contactele aparatului reprezintă
valoarea eficace a tensiunii sursei (de frecvenţă industrială) ce apare între
contactele fazei la care se realizează prima stingere a arcului electric, în
momentul stingerii arcului electric.
De aceea, în aparate de comutaţie trifazate, pentru determinarea capacităţii
de rupere a întrerupătorului sau în cazul încercării unui singur pol, este necesar
să se examineze atât tensiunea de restabilire între faze (care serveşte la marcarea
întrerupătorului) cât şi tensiunea de restabilire între contactele unei faze (care
determină dificultatea întreruperii).
a. Restabilirea tensiunii în circuite de curent continuu

a1. Circuite pur rezistive
După deschiderea contactelor, începută la to, curentul I va scădea în
intensitate la zero în timpul arderii arcului T=ta – to, conform figurii 5.11.
Scăderea curentului nu are loc după exponenţială obişnuită i = I n e − t / T
deoarece, scăderea curentului este mult mai rapidă datorită deionizării rapide a
coloanei de arc. Pe măsură ce elementele de contact se separă, în procesul de
deconectare al circuitului, tensiunea la bornele aparatului creşte tot mai repede
de la valoarea practic zero (căderea de tensiune pe contacte şi calea de curent) la
valoarea tensiunii electromotoare a sursei.
163
Ecuatiile ce descriu procesul deconectarii cu si fara arc sunt:
• fara arc U e = RI n
• cu arc U e = Ri + U fa
Prin scaderea ecuatiilor se obtine :
U fa = R( I n − i ) (5.49)
t
Daca se admite i = I n e −t / T = I n (1 − ) si se inlocuieste in relatia 5.49, rezulta:
T
t t
U fa = RI n = U e (5.50)
T T
In consecinta , se obtine o crestere liniara (figura 5.11) a tensiunii furnizate
arcului ,de la zero la tensiunea sursei .
Fig.5.11 Restabilirea tensiunii în circuitele rezistive de cc
a2. Circuite inductive

Ecuatia ce descrie procesul deconectarii este :
di
U e = Ri + L + U fa (5.51)
dt
Din care rezulta :
di
U fa = (U e − Ri ) − L (5.52)
dt
Intrucat curentul scade de la i=In=Ue/R la valoarea i=0 , pe durata arcului ta
di 0 − I n LI n
termenul − L = −L = este pozitiv iar relatia 5.52 devine
dt ta ta
LI
U fa = (U e − Ri2 ) + n (5.53)
ta
Admitand circuitul pur inductiv(R=0) tensiunea furnizata arcului este:
LI
U fa = U e + n (5.54)
ta
Reprezentarea grafica a tensiunii furnizate arcului de relatiile 5.52 respectiv
5.54 sunt redate in figura 5.12
164
a. circuit R-L b. circuit pur inductiv
Fig. 5.12 . Restabilirea tensiunii în circuitele inductive de c.c
a3. Circuite reale de c.c

Orice circuit are o anumită capacitate între conductoare, între conductoare
şi pământ, între înfăşurările transformatoarelor motiv pentru care schema
echivalenta atasata circuitului este a unui cudripol in Γ. Funcţie de valoarea
rezistenţei R a circuitului, restabilirea tensiunii poate avea caracter oscilant , sau
amortizat. Din suma curenţilor din arc şi condensator it=ia+ic rezultă că, pentru o
anumită capacitate C, curentul ic poate deveni suficient de mare, astfel încât ia să
devină foarte mic.
În practică, dacă la bornele unui aparat de comutaţie (în paralel cu
contactele) se montează o capacitate, tensiunea de restabilire va avea un caracter
oscilant, iar dacă contactele se separă repede, nu se va forma arcul electric.
Ecuaţiile ce descriu regimul tranzitoriu, ţinând cont de faptul că , aparatul
de comutatie deconecteaza un curent de scurtcircuit si-n momentul deconectării
condensatorul era complet descărcat , sunt:
⎧ di 1 t
⎪⎪ U e = Ri + L + ∫ idt
dt C 0
⎨ (5.55)
⎪i = C Cdu
⎪⎩ dt
Luând, ca necunoscută, cu tensiunea pe condensator care va reprezenta de
fapt tensiunea de restabilire între elementele de contact ale întrerupătorului I, se
obţine ecuaţia diferenţială:
d 2uC du
uC (t ) + LC + RC C = U e (5.56)
dt dt
Solutia ecuatiei (5.55) in ipoteza δ < ω 0 este :

⎡ δ ⎤
uC (t ) = U e ⎢1 − e −δt (cos ω e t + sin ω e t )⎥ (5.57)
⎣ ωe ⎦
In care au fost utilizate notaţiile:
165
R 1
δ= ; ω0 = ; ω e = ω 02 − δ 2 > 0 (5.58)
2L LC
Pentru amortizări rapide: δ << ω C relaţia (5.57) devine:
u c (t ) = U fa = U e (1 − e −δt cos ωe t ) (5.59)
Diagrama corespunzătoare relaţiei (5.59) este prezentata în figura 5.13 b.
a. circuitul real cc b. solutia TTR

Fig. 5.13 Restabilirea tensiunii în circuite reale de curent continuu
Pe baza relaţiei simplificate (5.59), putem defini parametrii tensiunii

tranzitorii oscilante de restabilire cu o singură frecvenţă de oscilaţie.
a) factorul de amplificare (de oscilaţie) γ este definit ca raportul dintre valoarea
de vârf a tensiunii de restabilire şi valoarea de vârf a tensiunii sursei:
π
−δ
u
γ = max = 1 + e ωe (5.60)
Ue
considerând că tensiunea de restabilire ia valoarea maximă după o semiperioadă
a componentei oscilante: te= π / ω l .
b) frecvenţa de oscilaţie
1 1
fe = = (5.61)
2t e Te
c) viteza de creştere a tensiunii de restabilire
γ ⋅Ue
v= = 2 fe ⋅ γ ⋅U e (5.62)
te
şi care reprezintă matematic panta dreptei ce uneşte originea timpului cu vârful
tensiunii tranzitorii de restabilire.
b. Restabilirea tensiunii în circuite de curent alternativ
166
În curent alternativ, valoarea tensiunii de restabilire de frecvenţă
industrială depinde în mare măsură de felul conexiunilor reţelei şi de condiţiile
ruperii:
- în circuite monofazate, tensiunea de restabilire de frecvenţă industrială
este egală cu tensiunea sursei;
- în circuitele trifazate, tensiunea de restabilire diferă pe cele trei faze,
deoarece curenţii trec prin zero în timp diferiţi şi ruperea nu are loc simultan pe
toate cele trei faze şi modul de tratare al sistemului nu este acelaşi în toate
reţelele.
Procesul de restabilire evaluează diferit în cele două cazuri limită ale
deconectării circuitelor de curent alternativ – deconectarea circuitelor puternic
inductive (ϕ=90o), care are loc la scurtcircuit şi deconectarea circuitelor pur
rezistive (ϕ=0).
Vom studia, datorită faptului că reprezintă defectul care produce cele mai
mari valori de curent şi condiţiile cele mai grele pentru deconectare,
deconectarea circuitelor de curent alternativ în regim de scurtcircuit când
realmente circuitul are caracter inductiv (ϕ=90o).
b.1. Deconectarea circuitelor monofazate

În cazul în care reţeaua poate fi înlocuită, cu suficientă exactitate, printr-
un circuit echivalent format dintr-o inductivitate şi o capacitate – deci printr-un
circuit cu o singură frecvenţă de oscilaţie, tensiunea tranzitorie de restabilire se
determină utilizând circuitul din figura 5.14.
În plus, vom lucra şi în ipoteza simplificatoare că ruperea curentului de
scurtcircuit are loc la trecerea lui naturală prin zero (lucru dificil în aparatele cu
vid avansat) şi arcul electric se stinge definitiv.
L u
I
uS ~ C zS
uC
i
us
ϕ
a) schema electrică; b) relaţia de fază curent tensiune
Fig.5.14 Relativ la tensiunea de restabilire
Ecuaţiile ce descriu regimul tranzitoriu, produs prin deconectarea

scurtcircuitului de către aparatul de comutaţie I, ţinând cont şi de faptul că în
momentul deconectării condensatorul era complet descărcat prin scurtcircuitare,
sunt:
167
⎧ di 1 t
⎪⎪ u S = 2U S sin (ω t + ϕ ) = Ri + L + ∫ idt
dt C 0
⎨ (5.63)
⎪i = C du C
⎪⎩ dt
Luând, ca necunoscută, cu tensiunea pe condensator care va reprezenta de
fapt tensiunea de restabilire între elementele de contact ale întrerupătorului I, se
obţine ecuaţia diferenţială:
d 2uC du
uC (t ) + LC + RC C = 2U S sin (ωt + ϕ) (5.64)
dt dt
O soluţie mai simplă pentru interpretare se obţine dacă, în plus faţă de
ipotezele de până acum se adaugă:
- pe durata regimului tranzitoriu de deconectare a scurtcircuitului, se
consideră tensiunea sursei constantă şi egală cu tensiunea de vârf 2U s .
Atunci, după stingerea arcului electric în întrerupătorul I, care a
deconectat scurtcircuitul, se poate scrie:
^ d 2uC du C
U = LC ⋅ + RC + uc (5.65)
dt 2 dt
Cu rezolvarea cunoscută a ecuatiilor diferentiale se obţine:
^ ⎡ δ ⎤
u C (t ) = U S ⎢1 − e −δt (cos ω e t + sin ω e t )⎥ (5.66)
⎣ ωe ⎦
Pentru amortizări rapide: δ << ω e relaţia (5.66) devine:
^
u c (t ) = U S (1 − e −δt cos ω e t ) (5.67)
Diagramele corespunzătoare relaţiilor (5.67) şi (5.59) sunt
prezentatecomparativ în figura 5.15.
uci uci
umax umax
γ Û S γ Û S
uS Û S Û S
t t
i tC tC
a) soluţia in ca ; b) soluţia in cc
Fig. 5.15 Tensiunea tranzitorie de restabilire
Parametrii tensiunii tranzitorii oscilante de restabilirein ca sunt identici cu

cei din cc .
168
b.2 Deconectarea scurtcircuitelor trifazate
Specificam anterior că, în reţele trifazate, tensiunea de frecvenţă
industrială (componenta staţionară a tensiunii tranzitorie de restabilire) care va
oscila între contactele deschise, nu se suprapune peste tensiunea sursei
generatoare. Valoarea tensiunii de restabilire, în caz de scurtcircuit, depinde de
momentul apariţiei scurtcircuitului, de structura reţelei şi de modul de tratare a
neutrului.
Este evident că, datorită decalajului curenţilor, stingerea arcului electric pe
cele trei faze nu poate avea loc simultan. Ca urmare, faţă de momentul amorsării
simultane a arcului electric pe cele trei faze, va exista un pol prin care curentul
trece primul prin valoarea zero şi deci faza respectivă va fi interpretată din punct
de vedere electric – polul care întrerupe primul.
b.2.1 Tensiunea de restabilire U1 pe polul care întrerupe primul
Calculul acestei tensiuni se va realiza pe baza schemei electrice
echivalente din figura 5.16 , unde:
E1, a2E1, aE1 – sistem trifazat simetric de t.e.m. dat de sursa generatoare
Z – impedanţa echivalentă de scurtcircuit a reţelei până la bornele
întrerupătorului
I1, a2I1, aI1 – sistem trifazat simetric al curenţilor de defect
După stingerea arcului electric-presupunând polul 1 ,polul care întrerupe
primul – tensiunea staţionară de restabilire de frecvenţă industrială U1 se
calculează ca diferenţă de potenţial între bornele polului 1 al întrerupătorului cu
potenţialul din stânga polului impus de sursă E1 iar cel din dreapta Vd impus de
defect ce a degenerat într-un scurtcircuit bifazat prin întreruperea arcului pe
primul pol .
E1 Z1 I 1U E1 Z1 I1
E2 Z2 I2 0 E2 Z2 I2
0
E3 Z3 I3 E3 Z3 I3
Zn Zn
In In
a) polul care întrerupe primul; b)scurtcircuit bipolar, neutru neizolat

Fig. 5.16 Relativ la polul care întrerupe primul
Potenţialul defectului se poate determina aplicând metoda potenţialelor

nodale:
E 2 E3
+
Z Z 1
Vd 2 = = − E1 (5.68)
1 1 1 Z
+ + 2+
Z Z Zn Zn
169
Sistemul de analizat după întreruperea fazei 1 – se consideră nesimetric în care
(figura 5.16) scurtcircuitul degenerează în unul bipolar, cu neutrul pus la pământ.
Cu relaţia (5.68 ) introdusă în U1=E1-Vd2 rezultă tensiunea de restabilire
de frecvenţă pentru polul care întrerupe primul:
⎛ Z n ⎞⎟
U 1 = E 1 ⎜1 + (5.69)
⎜ 2Z n + Z ⎟
⎝ ⎠
Cazuri reprezentative
• scurtcircuitul depărtat izolat, neutru izolat Zn → ∞ se obtine :
U1=1,5E1 (5.70)
• scurtcircuit depărtat, neutru legat rigid la pământ Z0 =0 conduce la :

U1=E1 (5.71)
b.2.2 Tensiunea de restabilire pe polul care întrerupe al doilea

Pentru calculul acestei tensiuni, în ipoteza că după stingerea arcului
electric pe faza întâi – curentul pe faza a doua trece prin zero înaintea curentului
din faza a treia, se utilizează circuitul din figura 5.17 a.
Tensiunea staţionară de restabilire pe acest pol – considerat al doilea
rezultă folosind teorema II Kirchhoff:
E2=U2+ZnIn=U2+Vd1 (5.72)
Pentru calculul curentului pe nul se consideră că, practic, situaţia creată
prin deconectarea fazelor 1 şi 2 din circuitul din figura 24a este identică cu cea
din circuitul din figura 24b – scurtcircuit monofazat, cu neutrul legat la pământ,
prin Zn.
E1 Z1 I1 E1 Z1 I1
E2 Z2 I2 0 E2 Z2 I2
0
E3 Z3 IU3 2 E3 Z3 I3
Zn Zn
In In
a) polul care întrerupe al doilea; b) scurtcircuit monopolar, neutru pus la pământ prin Zn
Fig. 5.17 Relativ la polul care întrerupe al doilea
⎛ Zn ⎞
Procedând similar rezultă Vd 1 = E3 ⎜⎜ ⎟ cu E3=a2E2 conduce în final la
⎟
⎝ Zn + Z3 ⎠
⎛ a 2 Z n ⎞⎟
U 2 = E2 1−⎜ (5.73)
⎜ Z3 + Zn ⎟
⎝ ⎠
Cazuri reprezentative
170
scurtcircuit depărtat neutru izolat Zn → ∞ conduce la
⎛3 3⎞
U 2 = ⎜⎜ + j ⎟ E 2 = 3 E 2 e jπ / 6 (5.74)
⎝2 2 ⎟⎠
scurtcircuit depărtat, neutru legat rigid la pământ Zn = 0 se obtine:
U2=E2 (5.75)
Concluzii
1. În cazul în care reţeaua are neutrul tratat printr-o impedanţă finită
(bobina de stingere sau rezistenţă), cu ipotezele simplificatoare discutate, rezultă
că modulul şi faza tensiunii staţionare de restabilire – în raport cu caracteristicile
t.e.m. a sursei pe faza respectivă – depind exclusiv de modulul şi argumentul
impedanţei de scurtcircuit a reţelei şi impedanţei Zn.
2. În cazul în care reţeaua are neutrul legat direct la pământ, tensiunile de
restabilire de frecvenţă industrială pe fiecare pol sunt identice – ca modul şi fază
cu t.e.m. ale sursei pe fazele respective. Concluzia – fiecare pol întrerupe
complet independent de ceilalţi doi. Solicitarea dielectrică fiind identică pentru
cei trei poli ai aparatului de comutaţie, rezultă că din punct de vedere al
solicitărilor termice şi dinamice cel mai puternic este solicitat ultimul pol: (arcul
electric arde cel mai mult).
3. Cea mai mare valoare a tensiunii tranzitorii de restabilire o regasim pe
polul care intrerupe primul in circuitele trifazate cu neutrul izolat
5.5 ÎNTRERUPEREA IDEALĂ A ARCULUI IN CURENT ALTERNATIV

5.5.1 Condiţii calitative de stingere a arcului de c.a
Un dispozitiv ideal de întrerupere a arcului de ca trebuie să sesizeze la
prima trecere prin zero a curentului electric (contacte închise) caz în care
rezistenţa arcului electric este nulă, ca apoi să deconecteze instantaneu circuitul
(să deschidă contactele) caz în care rezistenţa între contacte trebuie să fie
infinită.(figura 5.18)
Figura 5.18. Întrerupere ideală
Teoretic vorbind acest întrerupător trebuie să fie în stare să facă trecerea

directă din starea de conducţie (circuit închis) în starea de izolator . Rezistenţa
171
acestui întrerupător trebuie să treacă instantaneu din zero în valoare infinită.
Timpul fizic de întrerupere trebuie să fie de ordinul micro până la 1 ms.
Acest dispozitiv ideal trebuie să fie capabil să elimine ,pe durata foarte
scurtă definită mai sus , supratensiunile Ldi/dt ce tind la infinit când dt tinde
spre zero. Aceste valori ale tensiunilor aplicate spaţiului dintre contacte conduc
în mod inevitabil (distanta inter-contacte foarte mică ) la străpungerea mediului
dintre contacte. Rezultatul acestei străpungerii este apariţia şi formarea arcului
electric in spaţiul dintre contacte sub forma unui canal ionizant (figura 5.19). La
trecerea prin zero a curentului electric sarcinile electrice din acest canal nu-s
anulate ci ele continuă să se deplaseze (conductanţă reziduală) având un număr
minim de purtători de sarcină iar canalul are un diametru minim . Dacă mediul
dintre contacte acţionează cu o energie mare asupra acestui canal reuşeşte să-l
ştranguleze şi arcul se stinge.
Energia necesară ştrangulării canalului ionizat raportată la purtătorii de
sarcină din acest canal poartă denumirea de tensiune de refacere dielectrică sau
tensiune de ţinere Ştrangularea acestui canal nu-i posibilă decât dacă sunt
îndeplinite anumite condiţii între tensiunea ce ştrangulează canalul Ud şi
tensiunea ce menţine acest canal.(tensiunea tranzitorie de restabilire U r) .
Figura 5.19 Acţiunea mediului asupra arcului electric
Stingerea arcului electric nu-i posibilă decât în momentul în care tensiunea

necesară arderii arcului Ua este mai mare decât tensiunea anod-catod furnizată
arcului electric (tensiunea tranzitorie de restabilire Ur)
Tensiunea are valoarea nulă în momentul separării contactelor şi creşte pe
măsură ce piesele de contact se depărtează.
172
Figura 5.20 Corelări ale tensiunilor la stingerea arcului
După ce tensiunea arcului depăşeşte valoarea tensiunii sursei (conform

fig. 5.20) curentul de scurtcircuit, în acel moment, atinge valoarea maximă şi
începe procesul de stingere a arcului în aparatul de comutaţie. Notând cu "P"
punctul de intersecţie a tensiunii arcului cu tensiunea sursei pentru sarcinile
puternic inductive curentul se maximizează după aproximativ 5 ms la 50 Hz,.
Dacă aceste procesul se realizează lent, nu se poate realiza limitarea curentului
de scurtcircuit.
În momentul stingerii arcului, între contactele polului întrerupătorului
trebuie sa se stabilească tensiunea de mers în gol a sursei de alimentare (la
reţelele trifazate – tensiune de fază), după amortizarea în timp a tensiunii
oscilante de restabilire.
După o întrerupere reuşită apare un curent postarc care este de aproximativ 104
ori mai mic în amplitudine decât curentul întrerupt, curent postarc care durează
circa 10…50µs.
În consecinţă pentru stingerea arcului electric trebuie corelate dinamic

(figura 5.21.):
• tensiunea de arc şi tensiunea de restabilire .Pentru ca arcul electric să nu
se poată reaprinde după trecerea prin zero a intensităţii curentului, este necesar
ca tensiunea necesară arcului electric Ua(t) să fie superioară tensiunii oscilante
de restabilire Ur(t); dacă Ur(t) este mai mare decât Ua(t), arcul se reaprinde si
tensiunea de restabilire Ur(t) joacă rolul de sursă tensiune .Daca asociem arcului
electric o rezistentă Ra atunci tensiunea necesara arcului este proporţionala cu
aceasta si cum rezistenta se modifica de la zero la infinit puterea transferata
coloanei arcului trece prin punctul de maxim când rezistenţa arcului atinge
valoarea rezistenţei circuitului. Numai după acest moment se poate discuta de
stingerea arcului electric.
173
a) tensiuni la trecerea prin zero a curentului b)nivelul tensiunilor înaintea stingerii arcului
Figura 5.21. Corelări ale tensiunilor arcului de ca
• tensiunea de ţinere şi tensiunea de restabilire. Pentru ca arcul electric să nu

se reaprindă este necesar ca tensiunea de tinere Ut(t) să fie superioară
tensiunii oscilante de restabilire Ur(t).
Tensiunea tranzitorie de restabilire are un impact major asupra capacităţii de

stingere a unui aparat de comutaţie şi este exprimată prin standardul 60056 al
CEI, ca fiind valoarea limită a tensiunii ce apare între contactele aparatului de
comutaţie la o întrerupere normală în reţeaua dată. Astfel funcţie de valorile
standardizate ale tensiunilor reţelelor se impune prin standardul CEI amintit
anterior parametrii tensiunii de restabilire.
Spre exemplificare în reţelele de medie tensiune sunt impuşi următorii
parametrii ai tensiunii tranzitorii de restabilire:
Tensiunea nominală a 7,2 12 17,5 24 36 52

reţelei (kV)
Valoarea de vârf a TTR 12,3 20,6 30 41 62 89
Umax (kV)
Timp de creştere a TTR 52 60 72 88 108 132
(µs)
Viteză de creştere a TTR 0,24 0,34 0,42 0,47 0,57 0,68
Umax/t (106kV/s)
Capacitatea de rupere a unui întrerupător este de asemeni definită în

standardele CEI prin cea mai mare valoare a curentului întrerupt la nivelul de
tensiune corespunzător limitei TTR. Un întrerupător ideal trebuie să fie capabil
să întrerupă orice curent mai mic decât capacitatea de rupere pentru orice TTR
ce are valoarea sub valoarea limită .
Tensiunea de tinere numită şi tensiunea de refacere a rigidităţii dielectrice
după stingerea se reface progresiv pe măsura deionizării spaţiului din camera de
stingere; dacă panta acestei tensiuni (viteza de creştere) nu este suficient de mare
pentru a depăşi în permanenţă tensiunea de restabilire, arcul se reaprinde,
apărând căderea de tensiune pe arc ca rezultat al preponderenţei proceselor
ionizării asupra proceselor de deionizare.
174
Tensiunea de tinere este puternic influenţată de caracteristicile mediului
de stingere . Acest mediu trebuie sa aiba :
- să aibă o conductivitate termică ridicată în special în faza de stingere a
arcului electric (λ mare la T mare)
- să aibă o tensiune de refacere a dielectricului (ţinere) cât mai ridicată cu
un timp de refacere dielectrică cât mai redus (fig.5.22);
- la temperaturi înalte să prezinte o conductivitate electrică ridicată pentru
a reduce la minim rezistenţa arcului electric. Reducerea rezistenţei arcului
implică pierderi Joule – Lentz reduse în coloana de arc deci energie mică a
coloanei arcului;
- la temperaturi joase conductivitatea electrică trebuie să fie cât mai
redusă, apropiată de a materialului izolant pentru a face cât mai simplă
restabilirea tensiunii. Calitatea de material izolant a unui mediu este măsurată
prin tensiunea de străpungere dielectrică dintre contacte care depinde de
presiunea şi distanţa dintre electrozi.
Figura 5.22 Constante deionozare
Curbele lui Paschen (fig.5.23) prezintă tensiunea de străpungere (în KV)

funcţie de distanţa dintre electrozi şi presiune, având trei zone de dependenţă
funcţie de produsul distanţă electrozi şi presiune:
* zona de presiune înaltă (1 – 10) bar cm în care tensiunea de străpungere este
proporţională cu presiunea şi distanţa dintre contacte;
* zona de presiune scăzută (0,1 – 0,0001)bar•cm în care tensiunea de
străpungere are un minim cuprins între 200 – 600 V dependent de tipul mediului;
* zona de vid absolut în care tensiunea de străpungere depinde de distanţa dintre
contacte şi suprafaţa contactelor.
175
Figura 5.23 a)Curbele Paschen b)Tensiunea de strapungere
5.5.2 Condiţii cantitative de stingere a arcului de c.a.
Se poate stabili o relaţie cantitativă între tensiunea de restabilire ur şi

parametrii arcului (P0, G0, τ, Î ) de curent alternativ, privind condiţiile stingerii,
dacă se studiază procesele care au loc în zona trecerii prin zero a intensităţii
curentului.
Pentru studiul condiţiilor de stingere ale arcului electric se poate admite
Po = const., numai pentru un interval de timp foarte scurt. Intervalul cel mai
potrivit este momentul trecerii prin zero a curentului, căci în acest moment
condiţiile de întrerupere ale curentului în întreruptor sunt optime, ionizarea fiind
minimală.
Pentru ca arcul electric să nu se reamorseze este necesar ca puterea
dezvoltată în coloana arcului, în care există o ionizare de rest, să fie mai mică
decât puterea disipată:
P0
u r2 G < P0 sau u r < (5.76)
G
relaţie în care ur este tensiunea de restabilire pentru polul care întrerupe primul
iar G este conductanţa în momentul în care tensiunea de restabilire atinge
valoarea maximă.
Problema trebuie analizată în mod real în regim dinamic, unde atât TTR
cât şi conductanţa sunt mărimi variabile în timp .
Dacă se consideră tensiunea de restabilire, pe polul care întrerupe
primul, de forma unei excitaţii treaptă, care apare la un sfert din perioada
proprie de oscilaţie, condiţia de stingere de scrie sub forma :
γ 1,5 2U n Po
< (5.77)
3 GT / 4
Pentru a calcula GT/4, se integrează ecuaţia diferenţială a arcului. În acest
scop se poate considera, că, în jurul trecerii prin zero a intensităţii curentului,
176
di
curentul variază linear: i = at ; =a
dt
iar ecuaţia arcului ia forma :

du 1 1 at 2
− u( + ) − u =0 (5.78)
dt t τ τPo
cu soluţia [2 ]:
t
P τ
u= o (5.79)
2τa t t2
1− + 2
τ 2τ
Reprezentarea grafică a ecuaţiei este dată în figura 5.24 . Vârfurile de
tensiune corespund timpului relativ t/τ= ± 2 , valoarea vârfului de aprindere
este, în unităţi relative, 1 /( 2 − 1) iar valoarea vârfului de stingere 1 /( 2 + 1) .
Fig. 5.24 Relativ la caracteristica arcului de c.a.
Se poate calcula panta tensiunii:

⎛ du ⎞ P0
⎜ ⎟ = 2 (5.80)
⎝ dt ⎠ t = 0 2τ a
şi conductanţa dinamică:
di
2a 2τ 2
G0 = dt = (5.81)
du P0
dt t =0
177
Conductanţa scade exponenţial cu constanta de timp τ , astfel că după
t = T / 4 , se obţine:
T
−
GT / 4 = G 0 e 4τ (5.82)
In final condiţia cantitativă de stingere a arcului electric este:

T
γ 1,5U n 2 P0 4τ
< e (5.83)
3 G0
178
6.
PRINCIPIILE
CAMERELOR DE STINGERE ALE ARCULUI
ELECTRIC
Stingerea arcului electric in orice aparat electric este posibila numai in prezenta
camerei de stingere In camera de stingere are loc procesul de stingere al arcului
electric. Mediile cele mai utilizate în camerele de stingere sunt: aerul, uleiul, vidul
avansat, hexaflorura de sulf (SF6) şi materialul granulat (nisip de cuarţ). Tensiunile
până la care sunt utilizate aceste medii în stingerea arcului electric sunt redate în
figura 6.1
Figura 6.1 Medii de stingere

Din figura 6.1 rezultă că pentru de joasă tensiune cel mai utilizat mediu de
străpungere este aerul la presiune atmosferică.
6.1 AERUL ATMOSFERIC MEDIU DE STINGERE A ARCULUI

ELECTRIC
Aerul la presiune atmosferică are un timp de refacere dielectrică destul de
ridicat (10ms) şi are o tensiune de străpungere de 30 KV/cm. În consecinţă pentru
tensiuni sub 20KV distanţa minimă între contacte trebuie să fie mai mare de 10 mm.
Arcul electric ce se formează între contacte trebuie, pentru a fi stins, să fie alungit
179
artificial prin suflaj magnetic sau prin dirijarea coloanei arcului electric într-o sumă
de arcuri scurte şi alungite sub efectul de electrod şi nişă.
6.1.1 Suflaj magnetic . Pereţi reci

A Principiul metodei
Condiţia principală necesară stingerii arcului electric în curent continuu. este ca
tensiunea furnizată arcului Ufa să fie mai mică decât tensiunea necesară arcului Una..
conditie indeplinita dacă nuavem intersecţii între caracteristicile U na= f(I) şi (Ue-
Ri) = U fa=f (I). Aceasta condiţie se realizează practic prin sporirea tensiunii în arc
Una (a tensiunii necesare arderii)
Arcul electric ce se formează între contacte ,poate fi stins dacă este alungit sub
acţiunea unei forţe. În cazul efectului de electrod alungirea acestuia se realizează cu o
forţă ce se exercită între plăcile feromagnetice si coloana arcului electric . Acţiunea
oricărei forţe (magnetice, mecanice etc.) asupra coloanei arcului determină alungirea
acestuia. Extragerea căldurii din coloana arcului se face prin contactul acesteia cu
pereţii reci din camera de stingere( principiu denumit deion deoarece o mare cantitate
de căldură din coloana arcului este absorbită de pereţii reci ai camerei de stingere).
Figura 6.2 Camere de stingere
Arcul electric este răcit în contact cu pereţii reci, confecţionaţi din material
refractar . Camerele de stingere pot fi largi (fig 6.2 a ) unde distanţa dintre pereţi este
mult mai mare decât diametrul coloanei de arc, sau camere cu fantă îngustă (fig 6.2
b,c,d) unde diametrul coloanei de arc este mai mare decât grosimea fantei.. Fanta
îngustă poate fi variabilă ca secţiune, pentru a menţine arcul în contact intim cu
pereţii pe toată durata lui, poate avea mai multe fante în paralel, sau fanta poate avea
şicane pentru a mări lungimea arcului.
Arcului este introdus în camera de stingere şi alungit sub acţiunea forţei de
interacţiune dintre un câmp magnetic şi curentul electric din coloana de arc .aceste
principiu poartă denumirea de suflaj magnetic Ideea suflajului magnetic a apărut ca
urmare a observaţiilor făcute de constructorii de aparate electrice privind eficacitatea
pe care o au contactele în formă de coarne .Piciorul de sprijin al arcului electric pe
piesa de contact este foarte mobil , putând fi deplasat uşor sub acţiunea unei forţe.
La deplasarea unei coloane de arc pe un sistem de coarne (figura 6.3) din poziţia aa*
în poziţia bb* elementul ds din coloana arcului se deplasează şi totodată se alungeşte
Deplasarea elementului de arc este caracterizată printr-o viteză normală pe coloana de
arc vn şi o viteză de alungire vt . Pentru a examina separat efectul celor două viteze
180
asupra coloanei arcului implicit a stingerii se consideră acţiunea separată a fiecărei
viteze. Ruperea arcului electric este independentă de viteza tangenţială dar în schimb
aceasta afectează energia din coloana arcului în sensul că această energie a coloanei
arcului, scade pe măsură ce creşte viteza tangenţială conform relaţiei
dWa=uidt =ui(dx/vt) (6.1)
Deplasarea coloanei arcului cu viteze normale vn diferite , deplasare efectuată
sub acţiune forţei magnetice:
r r r r
dv n 2 r
( i × B) l = ρ πr l (6.2)
dt
unde ρ este densitatea coloanei de arc r-raza acesteia iar l –lungimea coloanei..
Lungimea la care se rupe arcul electric se determină din relaţia
dv
JB = ρ n v n (6.3)
dl
conducând la JBdl= ρd(vn2/2) echivalentă cu
JBl=(ρvn2)/2 (6.4)
În concluzie lungimea arcul electric depinde de viteza normală a coloanei
arcului electric .Pe de altă parte creşterea vitezei se obţine prin creşterea inducţiei.
Figura 6.3 Suflaj magnetic
Viteza de intrare a arcului electric în camera de stingere, se determină din

ecuaţia de echilibru a forţelor ,ce acţionează asupra coloanei de arc (forţă
i v2
electromagnetică şi ascensională 2 Bl = ρ ) având expresia :
πr 2
iB 2l 2l iB iB
v= = =k (6.5)
ρr πr πr ρr ρr
Experimental se determina viteza cu relatia :
3
v1 = 73 i ⋅ B2 (m/s) (6.6)
Dacă fanta este îngustă 2-5 mm arcul electric este obligat să ia o secţiune
dreptunghiulară , freacă pereţii fantei , curgerea este turbulentă iar viteza poate fi
determinată cu relaţia (Kukekov) experimentală :
v = 370 δ ⋅ i ⋅ B (6.7)
viteză exprimată în m/s.
181
În cazul camerei de stingere cu şicane, direcţia arcului electric, care străbate
şicana ,face unghiul α cu direcţia inducţiei magnetice iar viteza de avans devine :
v = 370 δ ⋅ i ⋅ B sin α (6.8)
Inducţia magnetică se determină din legea circuitului magnetic aplicată pe
Ni
conturul indicat în figura 6.3 (suflaj) B = k µo unde k=0,8 tine seama de căderea
dp
de tensiune magnetică în miezul de fier al sistemului de suflaj, N- reprezintă numărul
de spire al bobinei de suflaj, iar dp este distanţa dintre tălpile polare.
Exemplu pentru un contactor cu : Ith = 400 A ; B = 0.02 T ; δ = 2 mm
v1 = 73 ⋅ 3 400 ⋅ 0.02 = 146 m/s
v 2 = 370 ⋅ 400 ⋅ 0.02 ⋅ 2 ⋅ 10 − 3 = 46,8 m/s
Stingerea efectiva se realizeaza in timpul ta determinat din ecuatia tensiunilor :
Un
E a ⋅ l + ∆U = (6.9)
1 − e− t a / T
cu : Ea – gradientul tensiunii din arc (V/m)
∆U – caderea de tensiune pe electrozi
Cerinţe pentru electromagnetul de suflaj
- înfăşurarea se conectează în serie cu arcul(calea de curent) pentru a realiza
sincronism între variaţia curentului şi a inducţiei
- miezul electromagnetului trebuie lamelat pentru ca energia magnetică
acumulată să fie minimă şi să nu se producă defazaj între flux şi curent
- în cazul curenţilor intenşi inducţia magnetică este ridicată si-i posibilă
saturarea circuitului magnetic caz în care ruperea arcului se face violent cu
depunere de metal topit pe contacte.
b. Durata arcului electric în camera de stingere
Diferenta dintre tensiune necesara arcului si tensiunea furnizata arcului in cc
este:
Una-Ufa =-L di/dt=∆U (6.10)
unde: ∆U tensiune de reducere
Din relaţia (6.10), condiţia necesară şi suficienta ca arcul electric să fie
întrerupt este ca ∆U sa fie o mărime pozitivă, sau di/dt <0 .Din ultima egalitate a
relatiei (6.10) , dupa separarea variabilelor si integrarea membrului dreprt între 0 şi
durata arcului iar membrul drept între valoarea curentului staţionar i0 zero, se obţine
durata arcului electric ta:
t 0
di
∫ dt = − L ∫ ∆U
(6.11)
0 io
Prin înmulţirea şi împărţirea membrului cu Ri0=Ue (tensiunea în regim

staţionar) , se obţine:
182
0 1
Ue i U i
ta = −L∫ d = T ∫ e d = Tλ
1 ∆U Rio 0 ∆U io
1
(6.12)
U i
λ=∫ e d
0 ∆U io
Relaţia (6.12) arată ca durata arcului depinde de T şi λ. Constanta de timp T
este o proprietate a circuitului (reţelei ) de alimentare, iar λ constituie o proprietate
a aparatului de comutaţie.
Într-adevăr, ∆U caracterizează tensiunea Ua a arcului electric în raport cu
tensiunea sursei Ue şi intensitatea curentului. O valoare mai mare pentru ∆U
înseamnă o tensiune de arc mai mare, ceea ce echivalează cu o durată a arcului mai
mică. Analiza relaţie ∆U=U na-U fa indică foarte clar semnificaţia fizică a tensiunii de
reducere ca proprietate a aparatului de comutaţie de a cereea tensiuni necesare mari
întrucât tensiunea furnizată e a circuitului iar cea necesară este a aparatului. Acest
lucru e posibil prin alungirea şi răcirea intensă a arcului electric.
b.1 Durata arcului electric la întreruperea curentului nominal
În figura 6.4 a se prezintă circuitul echivalent, în care R şi L reprezintă
rezistenţa şi inductivitatea cumulată în linia de alimentare şi receptor. În figura 6.4 b
se prezintă diagramele curentului, care trec prin aparatul de comutaţie şi tensiunea la
bornele acestuia.
Fig. 6.4 Întreruperea curentului nominal

În absenţa arcului electric cu întrerupătorul (aparatul de comutaţie) închis, este
valabilă relaţia:
U e = R i1+Ldi1/dt (6.13).
După ce aparatul se deschide, se formează arcul electric a cărui tensiune Ue se
admite constantă pe toată durata arcului electric. În acest caz, ecuaţia de funcţionare a
circuitului este:
Ue =Ri2+Ldi2/dt+Una (6.14)
Scăzând relaţia (6.14) din (6.13), rezultă:
Una=R(i1-i2)+Ld(i1-i2)/dt (6.15)
Se notează ;
if=i1-i2 (6.16)
183
un curent fictiv (fără semnificaţie fizică, de calcul) introdus doar pentru
simplificarea calculelor matematice, curent ce satisface ecuaţia diferenţială de ordinul
unu (6.15) şi a cărei soluţie este :
if =
U na
R
(
1 − e−t / T ) (6.17)
Cu T= L/R constanta de timp a circuitului (6.18)

Din relatiile (6.16) si (6.17) rezultă evoluţia curentului la întreruperea cu arc a
circuitului :
i 2 = i1 − i f = I n −
U na
R
(
1 − e −t / T ) (6.19)
Durata arcului electric ta, se obţine din relaţia (6.19) impunând ca-n
momentul ta, curentul i2 să se anuleze (arcul să se stingă), obţinând:
U na
t a = T ln = T ⋅λ (6.20)
U na − U e
În concluzie, durata arcului electric la întreruperea curentului nominal
exprimă interacţiunea aparat –reţea prin T proprietate a reţelei iar λ proprietate a
aparatului . Durată mică a întreruperii arcului într-o reţea dată(T impus) implică un
aparat care să creeze tensiuni mari de reducere ∆U=Una-Ufa.
Problema se pune şi invers, dacă în circuitul considerat se impune o durată a
arcului electric, care-i tensiunea coloanei arcului (practic tensiunea ce solicită
aparatul). Această tensiune se determină din relaţia duratei arcului având expresia :
Ue
U na = (6.21)
1 − e−ta / T
Energia din coloana arcului în ipoteza tensiunii Una constante pe durata
ta
stingerii arcului poate fi determinată cu relaţia : W a = ∫ U na i 2 dt , ce după calculul
0
integralei poate fi pusă sub forma:
1 U U U na
W a = ( LI n2 )2 ⋅ na [1 + (1 − na ) ln ] (6.22)
2 Ue Ue U na − U e
Relaţia (6.22) fiind functie de energia înmagazinată în inductivităţile circuitului
WL=1/2LI2n si raportul Una/Ue permite reprezentarea grafică (figura 6.5) funcţie de
raportul Una/Ue atât a raportului energiilor Wa/WLo ,cât şi a duratei arcului raportată
la constanta de timp a circuitului ta/T= ln(Una/Una-Ue)
Se pot extrage astfel,urmatoarele concluzii
• Dacă Una=Ue raportul energiilor este Wa/WL=2 iar durata arcului electric în
camera de stingere este infinită (ta→∞). În această situaţie arcul electric îşi extrage
184
energie atât din inductivităţile circuitului cât şi din sursa de alimentare
ta ta
W a = ∫ U e i 2 dt − ∫ Ri 22 dt + W L
0 0
• Dacă Una este foarte mare sau infinită faţă de tensiunea sursei Ue raportul
energiilor este Wa/WL=1 . Timpul virtual al întreruperii arcului electric este zero
ta=0 (imposibil fizic datorită puterii infinite de disipare a energiei din coloana
arcului Pa=lim Wa/ta)
Fig. 6.5 Energia şi durata arcului în camera de stingere

• Durata arcului în camera de stingere se plasează între cele două valori extreme de
mai sus fiind o mărime finită exprimată prin relaţia ta=Tλ . Durata minimă a
arcului în camera de stingere poate fi obţinută pentru un aparat de comutaţie
(durata ideală) impunând λ=1 ceea ce corespunde descărcării energiei
înmagazinate în inductivităţile circuitului. Aparatul de comutaţie cu λ=1 trebuie
să creeze tensiuni necesare întreţinerii arcului cu valoarea faţă de tensiunea sursei
dată de relaţia ln(Una/Una-Ue)=1 ce conduce la Una/Ue= 1,58 caz în care raportul
energiilor este Wa/WL=1,2. Stingerea arcului la această valoare a energiei se face
cu supratensiuni dar în primul rând cu smulgere de curent. În realitate, aparatele
nu sting arcul electric după timpul ta=T ci pentru ta< T, ceea ce conduce la aparate
cu Una/Ue ∈(1,5-2,5).
Tendinţa constructorilor de aparate electrice de a realiza aparate în care durata
arcului în camera de stingere să fie cât mai mică, face ca viteza de deplasare a
contactelor să fie ridicată la o distanţă impusă între contacte. Distanţa minimă dintre
contacte de la care începe procesul de stingere poartă denumirea de distanţă critică.
Această distanţă critică de la care începe procesul de stingere al arcului electric este
funcţie de proprietăţile mediului în care se dezvoltă arcul γ, de materialul electrozilor
α şi de valoarea curentului întrerupt(puterea pe unitatea de lungime exprimată din
Ayrton ). Distanţa critică se obţine ca soluţie a ecuaţiei energetice a coloanei arcului
în ipoteza descărcării energiei înmagazinate în inductivităţile circuitului:
β + δl
U e i = Ri 2 + U na i = Ri 2 + (α + γl + )i , ecuaţie de ordinul II în care se impune
i
discriminantul zero.
185
b.2 Durata arcului electric la întreruperea curentului de scurtcircuit
În figura 6.6 se indică schema circuitului electric de studiu a întreruperii
curentului de scurtcircuit, în care inductivitatea L1 şi rezistenţa R1 aparţin liniei, iar
inductivitatea L2 şi rezistenţa R2 aparţin receptorului. La apariţia scurtcircuitului,
între punctele m şi n curentul trece de la valoarea In la valoarea i1 în absenţa arcului
electric şi la valoarea i2 în prezenţa acestuia . arcul electric apare după timpul t1 de la
producerea scurtcircuitului timp denumit durată prearc.
În regim permanent de scurtcircuit, dar în absenţa arcului electric, ecuaţia de
funcţionare a circuitului este:
Ue= R1i1+L1di 1/dt (6.23 )
În prezenţa arcului electric pentru curentul de scurtcircuit, ecuaţia de
funcţionare este:
Ue= R1i2+L1di2/dt + Una (6.24)
Prin scăderea relaţiilor (6.23) şi (6.24), se obţine :
Una = R1(i1-i2) +L1d(i1-i2)/dt (6.25)
Introducând notaţia curentului fictiv (6.16) se obţine soluţia :
if =
U na
R1
(
1 − e−t / T ) cu T= L/R constanta de timp a circuitului . (6.26)
Fig. 6.6 Durata arcului la întreruperea curentului de scurtcircuit

Ecuaţia este valabilă pentru t>0 şi originea timpului în O2 (figura 6.6) . Din
ecuaţia curentului fictiv se determină expresia curentului i2, dar pentru aceasta e
necesar a se cunoaşte evoluţia curentului i1. Această evoluţie se obţine prin aplicarea
transformatei Laplace ecuaţiei (6.23) ce descrie în regim tranzitoriu evoluţia
curentului de scurtcircuit în absenţa arcului electric , ecuaţie ce admite soluţia:
i1 = I sc (1 − e −t / T ) + I n e − t / T (6.27)
Întrucât evoluţia curentului de scurtcircuit fictiv a fost obţinută cu originea
timpului în O2, vom scrie pe i1 cu originea de timp în O2
i1 = I sc (1 − e − (t + t1 ) / T ) + I n e − (t + t1 ) / t (6.28)
cu t1 durată prearc.
În relaţia curentului fictiv, impunând i1= if ; i2= 0 ; t=ta rezultă :
186
I f (1 − e −t a / T ) = I sc (1 − e − (t a + t1 ) / T ) + I n e − (t a + t1 ) / T (6.29)
relaţie din care se poate extrage durata arcului la întreruperea curentului de
scurtcircuit :
I sc − I n −t1 / T
( )e −1
If
t a = T ln = Tλ (6.30)
I sc
−1
If
sau tensiunea arcului electric la durată impusă arcului
I sc (1 − e − (t1 +ta ) / T ) + I n e − (t1 +ta ) / T
U na = R1 (6.31)
1 − e −t a / T
Implicaţiile întreruperii circuitelor de curent continuu la deconectarea motoarelor de
c.c. se deteremina din ecuaţia tensiunilor pe circuitul indusului în regimul tranzitoriu
al deconectării :
Ue=ReI+Ldi/dt+Ua+E (6.32)
unde Re,L reprezintă rezistenţa, respectiv inductivitatea circuitului rotoric iar E –
tensiunea contraelectromotoare indusă în circuitul rotoric. Tensiunea de reducere
devine :
∆U=-Ldi/dt=ReI+Ua-(Ue-E) (6.32)
Existenţa tensiunii contraelectromotoare uşurează mult întreruperea arcului,
deoarece tensiunea efectivă aplicată circuitului este mai mică decât tensiunea reţelei
.În concluzie, pentru a stinge arcul de cc este necesar ca rezistenţa arcului să crească
suficient de mult pentru a distruge echilibrul tensiunilor.
c Supratensiuni în reţea la întreruperea arcului
Energia dezvoltată în coloana arcului se obţine ca integrală a puterii pe durata
intreruperii arcului conform relaţiei următoare:
ta ta ta
1
W a = ∫ U a idt = ∫ U e idt − ∫ Ridt + Li o (6.33)
0 0 0 2
Se observă că arcul electric de c.c. îşi extrage energie de la sursă dar şi din
energia înmagazinată în inductivităţile reţelei. Întreruperea bruscă a circuitelor de c.c.
conduce la apariţia supratensiunilor în reţea întrucât energia magnetică acumulată în
bobine se descarcă pe capacitatea liniei valoarea maximă a tensiunii de comutaţie
fiind limitată de impedanţa caracteristică a liniei conform următoarelor relaţii:
Li2/2=CU2/2 din care rezultă
L
U max = i (6.34)
C
187
6.1.2 Efectul de electrod şi nişă
Din studiul tensiunii necesare arcului electric (relaţia Ayrton) a rezultat că
suma căderilor de tensiune anodică şi catodică este constantă şi nu depinde de
lungimea arcului electric şi intensitatea acestuia, căderi de tensiune ce sunt exprimate
prin constanta α din relaţia Ayrton ( u a = α + γ ⋅ l arc ).
Efectul de electrod constă în divizarea arcului în n segmente în scopul creşterii
de n ori a căderii de tensiune dintre electrozi. Acest lucru este posibil prin
interpunerea între piesele de contact în camera de stingere a n piese din material
conductor conform figurii 6.7.
Figura 6.7 Efectul de electrod
Căderea de tensiune pe fiecare interval (segment) este α+γl1 reprezentând pe

cele n segmente nα+γl1. În situaţia divizării în n segmente ecuaţia de stingere a
arcului (tensiunea necesară arcului >TTR ) este:
γ ⋅ 1,5 ⋅ 2U n
nα + γl1 > cu γ factor de oscilaţie (≈1,7) (6.35)
3
relaţie din care la “tensiunea de utilizare cunoscută” U n a reţelei se poate determina
numărul de “plăcuţe” din camera de stingere (γl1≈0) astfel:
γ • 1,5 • 2U u
n> cu α≈(100 – 200)V funcţie de curent (I=400 – 10)A (6.36)
3 •α
Efectul de electrod este întotdeauna asociat cu efectul de nişă. Conform figurii
6.8 coloana arcului electric ce se formează între piesele de contact poate fi asociată
cu un conductor electric fluid (model cilindric) situat în vecinătatea unor plăci
feromagnetice. Aplicând metoda imaginilor magnetice pentru calculul forţei
electromagnetice ce se exercită între un perete feromagnetic şi un conductor parcurs
de curent. Forţa pe unitatea de lungime a coloanei arcului electric este:
F µ 1 ⎛e⎞
f = = 0 i 2 ϕc ⎜ ⎟ (6.37)
l 2π 2a ⎝ L ⎠
unde 2a – distanţa între coloana arcului şi imaginea ei, I – curentul din coloana
⎛e⎞
arcului, ϕ c ⎜ ⎟ - factor de corecţie al forţei ce caracterizează gradul de umplere a
⎝ L⎠
camerei de stingere cu N plăcuţe feromagnetice de grosime e.
188
Pentru creşterea forţei de atracţie dintre plăcuţele feromagnetice şi coloana
arcului, plăcuţele au forme constructive în formă de “V”. Un rol important în
stingerea arcului electric îl au masa plăcuţelor ce extrag căldura din coloana arcului
electric.
Figura 6.8 Efect de nisa
Principiul de stingere descris este frecvent utilizat la stingerea arcului electric

c.a. în contactoarele şi întrerupătoarele de joasă tensiune.
6.2 VIDUL MEDIU DE STINGERE A ARCULUI

6.2.1 Proprietatile dielectrice ale vidului
Orice mediu de stingere trebuie sa posede proprietăţile unui bun izolator
pentru a stopa curentul dintre contacte cand acestea se deschid. Vidul nu face
exceptie de la acest rol comparativ cu alte gaze ce sunt utilizate insa la presiuni mai
mari.Vidul se obtine daca presiune este redusa avand domeniul de la 10-1Pa-10-5 Pa
sau 10-3- 10-7mbar. In intrerupătoare valoarea tipică a presiunii este 10-6mbari la
acesta presiune 1mm3 de volum contine 27 106 molecule de gaz a caror interactiune
este neglijabilă ( energia de interactiune intre doua ciocniri este U/pd) . Valoarea
minimă a tensiunii de tinere a vidului se obţine la 10-3mbari (10-1Pa) si este egala cu
a gazului SF6 la presiunea de 2 bari.(presupunem aceeaşi distanta dintre contacte de
1cm)
6.2.2 Densitatea curentului in coloana arcului
Coloana arcului electric ce se formeaza la deschiderea contactelor contine in
special electroni emisi din metalul contactelor daca temperatura metalului are o
valoare destul de ridicată.fenomenul se numeste de emisie termoelectronica si este
produs de incalzirea catodului .
Densitatea curentului electronic este data de relatia Fowler-Nordheim :
Bφ 3 / 2
AE 2 −
j= e E (6.38)
φ
unde j [A/m2]
A=1,54 10-6AJ/V2,
E reprezinta intensitatea campului electric ,
φ este functie de material definind energia de extragere in eV( pentru
cupru are valoarea 4,5eV) iar B=6,83 109 V/(m J1,5)
Densiatea de curent are valori semnificative numai pentru campuri electrice
intense de 109-1010 V/m ,valori ce sunt mult mai mari decat cele obtinute in
intrerupatoarele cu vid (valoare tipica 100KV/cm =107V/m)
189
Electronii emisi de catod interactioneaza in drumul lor spre anod cu moleculele
gazului ionizat si se obtine un arc electric concentrat sau difuzat in functie de
valoarea curentului electric astfel:
• La valori intense ale curentului (I >10.000 A) arcul este concentrat avand
piciorul de sprijin pe o arie foarte mica mm2 si produce valori foarte ridicate de
temperatura .materialul contactelor se vaporizeaza . Atmosfera de vapori
metalici ocupa tot spatiul dintre contacte iar cand curentul descreste acesti
vapori se depun pe electrozi si peretii camerei. Stingerea arcului este
conditionata de cantitatea de vapori metalici Daca densitatea de vapori pe
metru cub depaseste valoarea de 1022 arcul se reaprinde Tensiunea in coloana
arcului are aproximativ 200V
Figura 6.9 Arcul in vid
• La valori reduse ale curentului electric de cateva sute de amperi arcul

difuzeaza (figurii 6.9 b) intr-o suma de arce mici cu valori ale densitatii
curentului de ordinul 105-107A/cm2, suprafata de sprijin a coloanei arcului fiind
de ordinul 10-5cm2, iar temperatura atinsa de 3000oK. In acest caz se combina
emisia termoelectronica cu emisia datorata actiunii campului electric unde
ionii pozitivi din metal au suficienta energie cinetica (30-50 eV) pentru a
parcurge distanta anod-catod Tensiunea in coloana arcului are aproximativ
80V. La prima trecere a curentului prin zero arcul se stinge si devine
concentrat formand vaporii de metal ce se depun pe electrozi si peretii camerei.
Stingerea brusca a arcului conduce la aparitia supratensiunilor, gradientul TTR
fiind foarte ridicat.
Toate realizarile tehnice se confrunta cu :
• reducerea supratensiunilor
• reducerea eroziunii contactelor
• reducerea fenomenului de difuziune a arcului pentru cresterea capacitatii de
rupere a intreruptoarelor
• reducerea cantitatii de vapori metalici
Cercetarile in vederea eliminarii acestor neajunsuri sunt concentrate pe doua directii
• controlul arcului electric prin camp magnetic pentru a misca piciorul arcului pe
suprafata electrozilor
• compozitia materialului de contact
Campul magnetic in intrerupatoarele cu vid poate fi aplicat radial sau axial
190
Figura 6.10 Camp magnetic radial
Campul magnetic radial (figura 6.10) produs de circulatia curentului electric este
realizat prin modificarea geometrica a electrozilor , arcul rotindu-se circular sub
actiunea fortei magnetice si incalzind uniform suprafata electrozilor.
Tot prin prin modificarea geometrica a electrozilor se obtine camp magnetic axial
(figura 6.11) principiu utilizat in special pentru arcul difuz.
Figura 6.11 Camp magnetic axial
La aceeasi capacitate de rupere a intrerupatorului cu vid , campul magnetic radial

reduce temperatura pe suprafata electrozilor iar campul magnetic axial reduce
tensiunea coloanei arcului si eroziunea contactelor.
Materialele de contact cele mai utilizate sunt aliajele Cu(50-80%) –Cr(50-20%)
avand rezistenta la eroziune , iar mai recent Cu(98%) –Bismut(2%) sau Ag-W-Cu.
Pe partea de joasa tensiune, din cauza costului ridicat , se produc intrerupatoare cu
vid pentru curenti de 800-2500A avand capacitatea de rupere de 75kA.
6.3 RUPEREA ÎN ULEI

Uleiul, care deja era folosit ca izolator, a fost folosit de la începutul secolului
drept mediu de stingere deoarece el permite proiectarea de sisteme relativ simple şi
economice. Întreruptoarele cu ulei sunt folosite în principal pentru tensiuni cuprinse
intre 5 şi 150 kV.
191
6.3.1 Principiul de stingere
Hidrogenul obţinut din descompunerea moleculelor de ulei serveşte drept
mediu de extincţie. Acesta este un bun agent de stingere datorită proprietăţilor sale
termice şi timpului său constant de deionizare care este mai bun decât al aerului, in
special la presiuni mari.
Contactele sunt imersate în ulei dielectric. La separaţie, arcul face ca uleiul să
se descompună eliberând hidrogen (≈70%), etilenă (≈20%) , metan (≈10%) şi carbon
liber. O energie dezvoltată de arc de 100 kJ produce aproximativ 10 litri de gaz.
Acest gaz formează o bulă care, datorită inerţiei masei de ulei, este obţinută în timpul
întreruperii la o presiune dinamică care poate atinge 50-100 bari. Când curentul trece
la 0, gazul se dilată şi suflă pe arcul care este stins.
6.3.2 Tipuri de întreruptoare cu ulei

Întreruptoare cu ulei mult (IUM)
Imersarea completa a contactelor intrerupatorului intr-o cuva cu ulei a constituit
principiul acestor intrerupatoare(fig.6.12). Mărimea impresionantă a acestor
constructii dar si riscurile datorate producerii de hidrogen care se acumulează sub
capac precum şi nivelul înalt de întreţinere necesar pentru a observa puritatea uleiului
şi menţine rea proprietăţile lui dielectrice a facut ca sa nu mai fie utilizate aceste
intrerupatoare . Pentru a elimina aceste dezavantaje (pericole, riscuri, sisteme mari),
producătorii au dezvoltat întreruptoarele cu ulei putin
Figura 6.12 Sectiune trnsversala printr-un intrerupator cu ulei mult
Întreruptoare cu ulei putin

Arcul şi bulele sunt condensate (concentrate) într-o cameră de stingere izolată.
Presiunea gazului creşte cu cât arcul trece printr-un set succesiv de canale , apoi el se
eliberează printr-o conductă în zona arcului când curentul trece în zero.
Impactul valorii curentului asupra capacităţii de rupere
La curenţi mari, cantitatea de hidrogen produsa şi creşterile de presiune
corespunzătoare sunt foarte mari si-n consecinţă timpul de ardere este scurt. La valori
reduse ale curentului creşterile de presiune sunt mici şi timpul de ardere are o durata
mai mare. Acest timp de ardere daca atinge un nivel critic ruperea devine dificil de
192
realizat. , motiv pentru care trebuie ca sa crestem presiunea de ulei prin pompare
exterioara.
Dimensiunile acestor intrerupatoare sunt mari deoarece lungimea camerei de
stingere şi deplasarea componentelor mobile sunt practic proporţionale cu tensiunea
aplicată. Carcasa izolatoare a camerei de stingere trebuie de asemenea să fie
proiectată să reziste la presiunile mult mai mari cauzate de reaclansarile sistemelor de
protectie. Pentru a evita presiunea excesivă, timpul minim de arc pentru a rupe un
curent mare trebuie să fie mai mic de 10 ms şi trebuie să dureze mai puţin de 40 ms
pentru curenţii critici.
Totuşi, în ciuda reducerii volumului de ulei, această tehnică încă mai are unele
dezavantaje:
− Descompunerea uleiului nu este reversibilă.
− Descompunerea uleiului şi uzura contactelor deteriorează calitatea
dielectrică rezultând costuri suplimentare de întreţinere.
− În cazul unor reînchideri rapide polul rămâne la o presiune mare şi
capacitatea de rupere este redusă.
− Riscul de explozie şi foc nu este complet eliminat.
Această tehnică de rupere a fost larg folosită în transmisia şi distribuţia de
energie electrică. Ea este progresiv înlocuită de tehnicile de rupere în vid vacuum şi
SF6 care elimina dezavantajele acestei ruperi.
6.4 RUPERE ÎN SF6
6.4.1 Proprietăţi ale SF6

Tehnica de rupere care foloseşte acest gaz a fost prima dată dezvoltată în anii
1970. SF6 -Hexafluorura de sulf –este un gaz care este apreciat pentru multiplele sale
calităţi chimice şi dielectrice.
Proprietăţi chimice
În starea sa pură SF6 este un gaz incolor nepoluant, inodor, neinflamabil şi
netoxic. Este insolubil în apă.
Din punct de vedere chimic este inert: toate legăturile chimice din moleculă sunt
saturate şi are o energie mare de disociere (+1.096 kJ/mol) de asemenea o capacitate
mare de evacuare pentru căldura produsă prin arc (entalpie mare).
In timpul arcului, în care temperatura poate ajunge între 15.000 K şi 20.000 K SF6
se descompune. Această descompunere este virtual reversibilă: când curentul este
redus temperatura este redusă şi ionii şi electronii pot să refacă molecula de SF6.
Un număr mic de produşi sunt obţinuţi din descompunerea SF6 în prezenţa
impurităţilor dioxid de sulf sau tetraflorură de carbon. Aceşti produşi rămân
concentraţi în bol şi sunt absorbiti uşor de compuşii activi, cum ar fi silicat de
aluminiu ce poate fi plasat în mediul de ruperie.
Proprietăţi fizice
Proprietăţi termice
Conductivitatea termică a SF6 este egală cu cea a aerului la temperaturi joase
dar cercetarea curbei conductivităţii termice a SF6 la temperatură ridicată scoate în
evidenţă un vârf la temperatura de disociere a SF6
193
Figura.6.13 Dependenta conductivitatii termice de temperatura
Proprietăţi dielectrice
SF6 are un gradient dielectric ridicat datorită proprietăţilor electronegative ale
fluorului.Durata de viaţă a electronilor liberi rămâne scăzută şi cu moleculele de SF6
ei formează ioni grei cu mobilitate redusă. Aceasta dă acestui mediu un timp constant
extrem de mic de deionizare de 0,25 µs .
Studiul termic al arcului electric format dintr-o plasmă SF6 disociată de formă
cilindrică,indica un miez la o temperatură foarte ridicată înconjurată de un înveliş mai
rece de gaz. La valori ridicate ale curentului si temperaturii conductia este realizata
de miez care este un bun conductor electric.La scaderea curentului si implicit a
temperaturii sub nivelul de ionizare al gazului SF6 comportamentul invelisului este de
bun izolant electric . Odată cu descreşterea curentului, temperatura miezului scade şi
conductivitatea electrică de asemenea începe să scadă. Ajungând la curentul la zero,
schimburile de temperatură dintre miez şi înveliş devin foarte mari curentul se stinge
cu o constantă de timp care este foarte mică (0,25µs) urmare a dispariţiei
conductivităţii
Figura 6.14 Dependenta conductivitatii electrice de temperatura
194
6.4.2 Tipuri de dispozitive cu rupere în SF6 şi domeniile lor de aplicare
În dispozitivele SF6, contactele sunt situate într-un container etanş umplut cu
gaz în care presiunea variază în funcţie de tensiune şi parametrii de proiectare. Există
trei tipuri de dispozitive SF6, pentru ruperea arcului ,acestea diferenţiindu-se prin
metodele de răcire a arcului (a contactului dintre arc si gaz ).
• Rupere prin compresie
În acest tip de întreruptor, arcul este stins prin eliberarea unui volum de SF6
compresat de acţiunea unui piston. Când aparatul deschide, un cilindru ataşat
contactul mobil se mişcă şi compresează volumul de SF6 . O duză direcţionează
gazul pe direcţia arcului care apoi este dirijat în scobitura contactelor.
Figura 6.15 Rupere prin compresie
La curenţi mari, energia din coloana arcului plus energia mecanica contribuie la
comprimarea gazul. Acesta se deplaseaza din zona de presiune ridicata in zona de
presiune scazuta alungind si racind coloana arcului..Când curentul se apropie de zero,
arcul este în primul rând răcit apoi stins datorita injecţiei cu molecule ale noului SF6.
Această tehnologie permite ca toţi curenţii până la capacitatea de rupere să fie
întrerupţi fără nici o problemă şi fără curent critic, atâta timp cât energia necesară
ruperii arcului este produsă pe cale mecanică care este independentă de curentul care
trebuie întrerupt.
Valori caracteristice
Presiunea relativă a lui SF6 folosită de obicei variază de la 0,5 bari (16 kA, 24 kV) la
5 bari (52 kV),Constructia etansa nu permite scurgeri de gaz ,siguranţă in
functionare fiind garantată.
Factorii care influenţează dimensiunile camerei de stingere sunt următorii:
− Tensiunea de izolare care determină distanţa de izolare între contactele deschise.
Aceasta distanta este in jurul valorii de 45 mm în funcţie de presiunea de SF6
folosită.
− Curentul de scurtcircuit ce trebuie rupt determină diametrul duzei şi a contactelor.
− Puterea de scurcircuit ce trebuie ruptă determină dimensiunile pistonului pompei (
la 24 kV volumul de gaz este în jur de 1 litru la o capacitate de rupere de 40 kA).
Energia de deschidere este cuprinsa intre 200 J la o capacitate de rupere de 16 kA, si
500 J la 50 kA.
195
Domeniile de aplicare ale compresiei
Principiul compresiei este cel mai vechi dintre toate şi a fost folosit pentru toate
tipurile de întreruptoare de uz general. Întreruptoarele cu compresie sunt indicate
pentru deconectarea bateriilor de condensatoare întrucât au o probabilitate mică de
reaprindere a curentului postarc, ca şi o rezistenţă mare la curenţii de închidere. Cu
toate acestea, o energie relativ mare de operare conduce la o uzură pronuntata a
mecanismului de operare şi posibilitatea de limitare a numărului de cicluri inchis-
deschis.
• Ruperea arcului rotitor
În această tehnologie, arcul se răceşte la mişcarea lui prin SF6. Viteza mare de
rotaţie a arcului (care poate depăşi viteza sunetului) este produsa de forta Laplace ca
rezultat al interactiunii camp magnetic-curent din arc.Câmpul magnetic este creat de
curentul ce trece printr-o bobină .
Figura 6.16 Ruperea arcului rotitor
Când contactele principale se deschid, este alimentata bobina ce produce camp

magnetic in zona arcului . Forţa Laplace rezultată accelerează arcul într-o mişcare
circulară. Arcul este astfel răcit uniform în SF6. Capacitatea de răcire a dispozitivului
depinde direct de valoarea curentului de scurtcircuit. Datorită mişcării rapide a
punctelor de sprijin ale arcului , locurile încinse care degajă vapori de metal sunt
evitate şi implicit eroziunea contactelor este minimizată. Ca arcul să rămână în
mişcare în SF6 si la trecerea curentului prin zero , se introduc inele de scutcircuitare
care forţează câmpul magnetic să fie puţin defazat fata de curent.
Datorită energiei de rupere mică, aparatele sunt foarte compacte. Presiunea de
umplere este în jurul a 2,5 bari iar energia de deschidere este mai mică de 100 J.
Domenii de aplicare
Ruperea arcului rotitor se recomanda in circuitele de medie tensiune ce alimenteaza
aparate sensibile la supratensiuni precum motoarele electrice. Rigiditatea sa
excelentă, uzura redusă a contactelor şi energia de control mică, îl fac ca să fie folosit
în aplicaţii cu un număr mare de întreruperi (funcţie de contactor).
Tehnica arcului rotitor are capacitătea de rupere limitată (25/30 kA la 17,5 kV) şi se
aplică numai la tensiuni mai mici de 17,5 kV.
196
• Rupere prin autoexpansiunea
Ruperile prin autoexpansiune folosesc energia termică disipată de arc ca să
crească presiunea gazului SF6 . Gazul cu presiune ridicata expandeaza printr-un
ghidaj in zona de arc. Atâta timp cât curentul din arc este mare, bloccheaza scurgerea
gazului prin zona de ghidare . Temperatura si presiunea gazului blocat în volumul
camerei creşte datorită disipării termice a arcului (în principal prin radiaţie). La
trecerea curentului prin zero dispare fenomenul de blocare şi SF6 se expandează şi
raceste arcul.
Două metode de ghidare ale arcului au fost dezvoltate, ghidarea mecanică şi
ghidarea magnetică,(fig.6.17) care permit stabilizarea arcului în zona stingere
precum şi eliminarea curenţilor critici.
Figura 6.17 Tipuri de ghidari
• Ghidarea mecanică (tipul autocompresiei) . Arcul este menţinut centrat între

două contacte prin pereţi izolaţi condensând fluxul gazos Această tehnică este
sigură şi simplă dar creşte energia necesară controlului. De fapt, prezenţa
acestor mecanisme în zona arcului reduce performanţa dielectrică a SF6 în
timpul fazei de restabilire, conduce la o creştere a distantei dintre contacte şi a
vitezelor de deplasare ale contactelor.
• Ghidarea magnetică (tipul arcului rotitor) Un câmp magnetic corespunzător
ca valoare permite centrarea arcului în zona de expansiune a SF6 în timp ce îi
dă acestuia o mişcare circulară rapidă asemănătoare celei de la tehnologia
arcului rotitor. Această tehnologie, care necesită experienţă în proiectare şi
simulare, oferă avantajul ca evita existenţa altor substanţe în afară de SF6 în
zona arcului. Eficienţa termodinamică este optimă şi SF6 îşi păstrează toate
proprietăţile sale dielectrice. Astfel distanţele de izolare pot fi reduse la
minimum şi energia necesară controlului este mică.
Presiunea de umplere a bolului este apropiată de presiunea atmosferică şi volumul
pompei termice este între 0,5 şi 2 litri. Energia de control sub 24 kV este mai mică de
197
100 J. Toate aceste caracteristici ne arată că tehnica de auto-rupere este cea mai
performantă tehnică până în data de azi. Capacităţile de rupere pot fi foarte mari în
timp ce încă mai au presiune şi energie de control reduse, din această cauză oferă o
foarte mare încredere.
Domenii de aplicare
Această tehnologie, dezvoltată pentru ruperea curenţilor de scurtcircuit, este potrivită
şi pentru ruperea curenţilor capacitivi atâta timp cât suportă supracurenţi şi
supratensiuni. Se poate folosii de asemenea şi pentru ruperea unor mici curenţi
inductivi. Fără alte mijloace adiţionale sistemele de expansiune termică au limitat
capacităţile de rupere şi tensiunile de operare. Tehnica de auto-expansiune este
deseori asociată cu arcul rotitor sau auto-compresie asistată de piston pentru a fi
folosită în aparate destinate tensiunilor medii) şi chiar tensiunilor mari pentru toate
aplicaţiile. Nivelele de performanţă atinse prin combinarea expansiunii termice cu
arcul rotitor au condus la întreruptoare folosite în aplicaţii foarte solicitante precum
protectia generatoarelor electrocentralelor.
6.5 MATERIALUL GRANULAT MEDIU DE STINGERE AL ARCULUI

ÎN SIGURANŢE FUZIBILE
6.5.1 Principiul metodei
Stingerea arcului electric în contact cu granulele din material refractar este un
principiu utilizat la funcţionarea siguranţelor fuzibile.
Nisipul de cuarţ constituie unul din cele mai eficiente medii de stingere a arcului
electric. Elementul fuzibil al siguranţei este înglobat în masa de nisip de cuarţ, astfel
încât stingerea arcului electric este determinată de preluarea de căldură de către
granulele de nisip. În momentul în care firul fuzibil ajunge în starea lichidă , masa de
lichid nu mai păstrează forma geometrică a firului, fiind supusă deformării cauzate de
forţele electrodinamice în bucla parcursă de curent şi de forţele Lorentz în masa de
lichid.
Fenomenul de stingere a arcului în nisipul de cuarţ constă în următoarele: în
imediata vecinătate a fuzibilului în curs de topire particulele de metal ionizate şi
vaporizate , sub influenţa presiunii dezvoltate de energia arcului , pătrund în
adâncimea nisipului de cuarţ răcindu-se şi deionizându-se.. Adâncimea de pătrundere
depinde evident de dimensiunile spaţiilor dintre granulele de nisip, de forma şi
dimensiunile fuzibilului. La această deionizare puternică a metalului vaporizat
participă câteva zeci de straturi de nisip care sub influenţa temperaturii ridicate din
arc particulele de nisip sunt supuse topirii parţiale sau totale . După topirea nisipului ,
arcul electric va fi înconjurat de un strat etanş sinterizat din nisipul respectiv;
presiunea interioară din acest strat va provoca mărirea presiunii pe direcţia radială.
Deci agentul de stingere topit va fi împins spre straturile mai reci de nisip. După
întreruperea curentului grăunţele de nisip topite se solidifică , transformându-se în
zone vitrificate care iau forma fuzibilului. În interiorul acestor zone vitrificate rămâne
un spaţiu gol care coincide cu forma fuzibilului şi ale cărui dimensiuni sunt
aproximativ egale cu ale fuzibilului. Evident că mărimea glazurilor – omizilor –
depinde de energia arcului care-i dependentă de curentul de scurtcircuit. Culoarea
glazurii este dependentă de materialul fuzibilului astfel pentru fuzibil din argint este
aurie iar pentru cele din cupru este roşcată.
198
Rezistivitatea cuarţului variază cu starea de agregare astfel la 20oC este de ρ=
1012Ωm iar la 1300oC , ρ= 50 Ωm rezistivitatea scăzând în continuare liniar cu
creşterea temperaturii. Datorită micşorării rezistivităţii cuarţul vitrificat se presupune
că după întreruperea curentului de bază , se mai scurge un curent mic de ordinul
miliamperilor. Scurgerea acestui curent provoacă tensiuni electrice mari la capetele
vitrificate şi mici în zona centrală. Aceste tensiuni pot străpunge gazele fierbinţi
rămase în coloana arcului electric şi deci reamorsarea arcului electric.
Procesul complet al deconectării (arderii) siguranţei fuzibile se compune(teoretic)
din următoarele faze distincte:
• Încălzirea elementului fuzibil până la temperatura de topire
• Topirea şi vaporizarea elementului fuzibil
• Apariţia arcului electric după străpungerea spaţiului dintre contactele siguranţei
• Stingerea arcului , care provoacă ruperea curentului şi deci deconectarea
circuitului
6.5.2 Procesul topirii fuzibilului sub acţiunea curentului de scurtcircuit

Procesul complex al topirii fuzibilului sub acţiunea curentului de scurtcircuit
este redat în figura 6.18 unde distingem:
• pe durata 0-t1 are loc încălzirea firului până la temperatura θ 1 ;
• pe durata t1-t2 materialul se topeşte în întregime , iar temperatura θ 1 se
conservă ;
• pe durata t2-t3 lichidul este încălzit până la temperatura de vaporizare θ 2 ,
după care ar urma , teoretic , formarea arcului electric .
Figura 6.18. Topirea fuzibilului
• Evoluţia în intervalul 0-t1

În acest interval are loc încălzirea elementului fuzibil sub acţiunea curentului de
scurtcircuit , încălzire adiabată până la temperatura de topire a fuzibilului .
În acest caz este valabilă ecuaţia căldurii sub forma :
199
dθ ρJ 2 ρ 20 (1 + α R θ)J 2
= = (6.39)
dt c1 c1
0
ρ 20 - rezistivitatea materialului la 20 C
α R - coeficientul de temperatură al rezistivităţii
c1 - căldura specifică volumică în stare solidă
A - aria secţiunii transversale a elementului fuzibil în secţiunea diminuată
θ - supratemperatura (peste +200 C )
Prin separarea variabilelor si integrare se obtine
t1
c1S 2 θ1 dθ c1S 2
∫ i dt = ρ ∫ 1 + α θ = ρ α ln(1 + α Rθ1 )
2
0 20 o R 20 R
relaţie ce poate fi scrisă sub forma:
t1
2
∫i dt = k1S 2 (6.40)
0
K1- constanta lui Meyer
• Evoluţia în intervalul t1-t2 de transformare a fuzibilului în metal lichid este
descrisă de ecuatia :
t2
l
∫ i ρ m A dt = λAl
2
(6.41)
t1
ρ m - rezistivitatea medie de lichid şi solid
λ - căldura latentă volumică de topire
Relatie echivalenta cu
t2
λ ⋅ S2
∫ i dt = ρ = k2 S
2 2
(6.42)
t1 m
• Evoluţia în intervalul t2-t3. În acest interval de timp metalul lichid se încălzeşte de

la temperatura de topire θ 1 la la temperatura de vaporizare θ 2 , evolutie retata prin
ecuatia :
t3
c2 S 2
2
∫ i dt = ln[1 + β (θ 2 − θ1 )] = k3 S 2 (6.43)
t2 ρ2β
c2 - căldura specifică volumică în stare lichidă
ρ2 - rezistivitatea în stare lichidă
β - coeficientul de temperatură al rezistivităţii în stare lichidă
k3 - constantă de material
Pentru intervalul de timp total de la 0 la t3 :
t3 t1 t2 t3
∫i
2
dt = ∫ i dt + ∫ i dt + ∫ i 2 dt = (k1 + k 2 + k3 ) S 2 = kS 2 =Wp energia pre-arc
2 2
0 0 t1 t2
t3
2
∫i dt = kS 2 = W p defineste energia pre-arc (6.44)
0
200
6.6 COMPARAŢIE ÎNTRE TEHNICILE DE RUPERE
În prezent în retelele de joasa tensiune mediile de stingere cele mai folosite
sunt aerul atmosferic si nisipul de cuart .
În aplicaţii de medie tensiune unde toate tehnologiile pot fi folosite, ruperile în
SF6 şi ruperile în vid au înlocuit ruperile în aer din motive de cost şi spaţiu şi ruperile
în ulei din motive de siguranţă, protecţie şi întreţinerii reduse. Procentul de utilizare
al fiecarui mediu de stingere in retelele de medie tensiune este redat mai jos
Figura 6.18 Procente de utilizare a mediilor de stingere
Tehnicile de rupere în vid sau SF6 au nivele de performanţă apropiate şi din

calităţile lor respective se înţelege că una sau cealaltă este mai potrivită pentru
anumite aplicaţii. In funcţie de tară, una sau alta dintre aceste tehnologii este folosită
în principal din motive istorice sau la alegerea beneficiarilor.
O comparaţie a performanţelor pentru diferite tehnici de rupere este redata in
tabelul urmator
Ulei Aer SF6/Vid
Siguranţă Riscul de explozie şi Efecte externe Nu există riscul de
foc dacă presiunea semnificative (emisii explozie şi nici de
creşte (operaţii de gaz fierbinte şi efecte externe.
multiple) ionizat în timpul
ruperii)
Mărime Volumul aparatului Instalaţiile necesită Mică
este destul de mare. distanţe mari.
Întreţinere Înlocuirea regulată a Înlocuirea contactelor Nimic pentru
uleiului de arc. componentele de
(descompunerea Întreţinerea regulată a rupere.Ungerea
ireversibilă a uleiului mecanismului de minimă a
la fiecare rupere) control. mecanismelor de
control.
Influenţa mediului Mediul de rupere poate fi schimbat de mediul Insensibil: bol
înconjurător (umiditate, praf, etc.). sigilat
201
Ciclu rapid de rupere Timpul lung de Evacuarea înceată a Ambele SF6 şi vidul
reducere a presiunii aerului fierbinte îşi recuperează
necesită o subevaluare necesită subevaluarea proprietăţile
a capacităţii de rupere capacităţii de rupere. dielectrice foarte
dacă există riscul unor rapid: nu-i necesara
ruperi succesive. subevaluarea
capacitatiide rupere.
Rezistenţă Mediocră. Medie. Excelentă.
202
7.
ELEMENTE CONSTRUCTIVE ALE

APARATELOR ELECTRICE
Un aparat electromecanic are in constructie cai de curent cu contacte ,

mecanism de actionare si/sau camera de stingere a arcului electric .
7.1. CONTACTE ELECTRICE

In sensul cel mai general, legătura electrica de contact constituie
ansamblul constructiv cu ajutorul căruia se realizează o legătura electrica intr-un
nod comun a doua sau mai multe conductoare pentru a se permite trecerea
curentului de conducţie de la unele conductoare la altele. Locul de atingere a
acestor conductoare se numeşte contact electric, iar suprafaţa de atingere care
realizează contactul constituie suprafaţa de contact.
In mod riguros, prin termenul ”contact” se înţelege fenomenul de atingere
a doua conductoare, atingere ce permite trecerea curentului. In tehnica,
contactele se mai numesc si parţi conductoare prin intermediul cărora se
realizează acest fenomen.
Contactul tratat din punct de vedere electric este un element de circuit
caracterizat printr-o rezistenta electrica care are doua valori:
♦ in stare închisa, rezistenta contactului trebuie sa aibă o valoare foarte
mica.
♦ in stare deschisa, rezistenta trebuie sa fie foarte mare.
Pentru a satisface aceste cerinţe, contactele in stare închisa trebuie sa fie
apăsate cu o forţa care trebuie sa depăşească o anumita valoare minima, iar in
stare deschisa ele trebuie sa fie îndepărtate la o distanta care sa fie mai mare ca
un anumit interval minim.
Contactele sunt părţile cele mai solicitate ale aparatelor electrice. Ele sunt
supuse in timpul funcţionării la o puternica încălzire, apoi la o mare uzura
203
datorita ciocnirilor si frecărilor în timpul ciclurilor de închidere-deschidere si
mai ales la acţiunea distrugătoare a arcului electric produs in momentul
întreruperii curentului in circuit.
Orice legătură buna de contact trebuie sa aibă următoarele însuşiri:
• sa realizeze o legătura sigura;
• sa aibă rezistenta mecanica;
• sa nu se încălzească peste valoarea admisibila când este parcursa de un
curent nominal(de durata);
• sa se posede stabilitate termica si electromagnetica la trecerea curenţilor
de scurtcircuit;
• sa reziste la acţiunea agenţilor externi;
În consecinţă un contact electric este supus următoarelor solicitări :electrice ,
mecanice si termice
7.1.1 Clasificarea şi forma contactelor

In funcţie de condiţiile de exploatare, de caracterul uzuri şi aspectul
constructiv, contactele se pot grupa in doua tipuri principale:
• staţionare -când piesele conductoare in atingere se afla in repaus;
• mobile -cand piesele se afla in mişcare una fata de alta;
Contactele staţionare pot fi la rândul lor :
• fixe (neamovibile, permanente) - se realizează prin îmbinare mecanica a
conductoarelor cu ajutorul şuruburilor, niturilor, sudării etc., si nu se desfac in
timpul trecerii curentului prin ele.
•intermitente (nepermanente) - pot sa fie inchise sau deschise la nevoie,
dupa necesitatile exploatari, avand aracter neparmanent.
Din categoria contactelor fixe mai fac parte si legaturile aparatelor cu circuite
exterioare, numite contacte de racordare sau borne.
Contacte mobile (amovibile) pot fi :
• de intrerupere –permit deschiderea pieselor de contact, intrerupand
complet circuitul si de asemenea,inchiderea pieselor de contact, restabilind
circuitul(se utilizeaza la intrerupatoare,contactoare,relee);
• alunecatoare (glisante)-permit delasarea unei piese de contact fata de
cealalta fara a se intrerupe circuitul (legatura de contact la reostate).
La toate tipurile de contacte piesele care vin in atingere sunt apasate cu o forta,
care la contactele fixe se realizeaza suruburile, niturile etc.,iar la cele
alunecatoare cu ajutorul arcurilor . In fig.1 sunt prezentate doua tipuri de
contacte : fix si amovibil .
Dupa aspectul geometric al suprafetelor de atingere se deosebesc :
•contacte punctiforme : intre doua sfere, intre sfera si plan, intre cilindri
incrucisati.
•contacte lineice :drepte sau curbe, intre cilindrul si plan, muchie de prisma si
plan;
•contacte de suprafata :plane sau curbe, intre doua plane;
204
7.1.2 Strictiunea liniilor de curent. Pelicula disturbatoare
Pentru a putea cuprinde solicitarile contactelor in relatii cantitative, este
necesar sa se cunoasca principalele procese fizice si chimice ce au loc la
formarea unui contact electric.
Daca consideram doua bare metalice, drepte, de aceasi sectiune una contra alteia
cu o forta F, putem face doua operatii:
• sa masuram, cu o punte dubla, rezistenta pe lungimea l, care cuprinde
jonctiunea elementelor; vom obtine valoarea Rm;
l
• sa calculam rezistenta electrica pe lungimea l, cu relatia Rc= ρ
A
Din compararea celor doua valori, se constata ca: Rc<<Rm. Explicatia acestui
fapt consta, pe de o parte in strictiunea liniilor de curent, iar pe de alta parte in
formarea unei pelicule disturbatoare pe suprafetele prelucrate.
Suprafata materialelor pieselor care realizeaza contactul chiar lustruta
foarte fin, prezinta neregularitati, in care cu ajutorul microscopului electronic se
pune in evidenta aspectul rugos al acestei suprafete imposibil de observat cu
ochiul liber. Acest aspect nedorit al suprafetei de contact face ca atingerea celor
doua piese conductoare sa se realizeze pe intreaga suprafata aparenta de contact,
ci numai in cateva puncte, prin intermediul varfurilor (proeminentelor) cu
suprafete extrem de mici, care constituie punti conductoare detrecere a
curentului cu conductivitati diferite. In aceste puncte de contact, liniile de curent
sufera o stringere, o strictiune, Suprafetele pieselor in contact reactioneaza cu
atmosfera inconjuratoare. Astfel pe suprafetele de cupru se formeaza Cu 2 O, iar
pe cele de argint se formeaza Ag 2 O, pelicule care maresc rezistenta de
contact.
a.Strictiunea liniilor de curent

Contactul intre doua piese conductoare nu se face pe toata suprafata de
acoperire a pieselor –suprafata aparenta de contact ci prin virfuri- micropuncte
de contact, in care materialul este deformat. Micropunctele de contact sunt
grupate in zone de contact, care se mai numesc puncte de
contact
Daca aria punctelor de contact A F ,pe care se exercita
forta de apasare F(suprafata reala de contact care preia
solicitarea mecanica)este o fractiune infinita (0,01…0,05)
din aria aparenta A a , se realizeaza un contact de suprafata
Contactul realizat se face in mai multe zone de contact cu
suprafetele A F1 ,A F 2 , si A F 3 . Fiecare zona de contact este
formata din microarii in care materialul este deformat fie
plastic,fie elastic, fie la limita intre plastic si elastic.
Dependenta intre forta de apasare F si aria reala de contact
205
AF , pe care se exercita acesta forta, este data de Holm in conditii de deformare
plastica:
F
AF = = nπa 2 (7.1)
ξH
unde: a-raza cercului ehivalent;
n
n-zone de contacte(suprafete reale): AF = ∑ A.
K =1
ξ -coeficientul lui Prandtl (subunitar)
H-duritatea masurata microscopic, prin apasarea unei sfere pe o suprafata
plana [ H ] = Pa
Coeficientul ξ arata ca duritatea varfurilor de contact este mai mica decat H.
Valorile coeficientului ξ sunt prezentate in fig. 7.2 unde observăm că dacă
baza varfurilor este mai mica, deformatia este mai mare.
Fig 7.2. Coeficientul ξ (Prandtl)
La modul cel mai general , aria reala a suprafetelor de contact se

calculeaza cu relatia:
n F F
AF = ∑ ArK = = (7.2)
K =1 p σ
unde: F- forta de apasare care se poate masura;
p = σ -rezistenta de deformare (strivire) a materialului pieselor
conductoare de contact ( p = σ in ipoteza p=uniforma).
In tabela 7.1 sunt date valori ale lui H si ale lui σ , care pot fi utilizate in calculul
contactelor electrice.
Tabela 7.1
Materialul Duritatea Rezistenta de deformare
[H] Pa ( σ ) N / mm 2
Cositor 0.5 ⋅ 108 44.2
Argint 5 ⋅ 108 304
Cupru 380
5.5 ⋅ 108
Aluminiu 8
883
Cu − W 3 ⋅ 10 --
28 ⋅ 108
206
Din punct de vedere practic , AF nu depinde de gradul de prelucrare in cazul
prelucrari manuale –frezarea, rabotare, strunjirea.
In cazul in care atingerea intre cele doua elemente se realizeaza printr-o
singura zona de contact, se obtine un contact punctiform.In executia tehnica
aceasta se realizeaza cu ajutorul unui element ce include o calota sferica si a
unui element ce include o suprafata plana, Dependenta intre aria de contact
πa 2 si forta de apasare este:
F
AF = πa 2 = (7.3)
H
b.Pelicula disturbatoare
Suprafetele metalice sunt sediul unor transformari care depind de natura
metalului si a mediului ambiant. Fazele formarii peliculei disturbatoare sunt:
• absortia: moleculele de gaz din atmosfera sunt absorbite de suprafata curata
(eventual degazata in vid) si se formeaza un strat monomolecular de agenti
oxidanti ca oxigen, azot, vapori sulfurosi de grosime 2 L 3 A 0 .Aceste
molecule sunt retinute de fortele Van der Waals, cu energia de legatura de
ordinul 0.5 eV.
• chimisorbtia: moleculele sunt disociate in atomi si apoi in ioni prin captarea
electronilor electronilor liberi ce apar la suprafata metalului. Grosimea
stratului format este de ordinul 10 L 20 A 0 si se formeaza in decurs de cateva
minute.
• reactia chimica: ionii de metal intra in reactie cu ionii de gaz. In pelicula
migreza, continuu, atat ionii de gaz cat si cei metalici. Reactia chimica se
desfasoara oarecum lent, rezistenta electrica a stratului fiind de 10 6 Ω .
Mecanismul descris este urmat de metale nenobile (Cu) in intregime si
metale nobile doar partial (fazele a si b). Conductia electrica in fazele a si b
este realizata prin efectul de tunelare. Dupa acest proces, electronii nu sunt
retinuti de pelicula ci o strabat aproape liber.
Conducerea curentului prin pelicula disturbatoare (care include si faza c) are loc
prin doua procese:
♦ -deformare plastica: se ajunge prin exercitare unei forte puternice de apasare.
Metalul curge, apar fisuri in pelicula disturbatoare si ca urmare, metalul se
infiltreaza in fisuri si formeaza contacte pur metalice.
♦ -fritare: daca forta de apasare a contactelor este relativ mica, are loc o
deformare elastica a varfurilor de contact, la care pelicula disturbatoare se
mentine. In acest caz conducerea curentului se face prin fritare caz în care
daca unei pelicule disturbatoare i se aplica progresiv o tensiune electrica,
rezistenta peliculei scade, intrucat pelicula este un semiconductor. La un
contact la care conductia s-a stabilit prin strapungerea peliculei, aria prin care
se efectueaza conductia este 0.1 ÷ 0.0001 din aria pe care se exercita forta de
apasare.
207
La contactele aparatelor de comutatie, pelicula disturbatoare este distrusa mai
ales prin fisuri in microsuprafata de contact.
La aparatele cu contacte din metale nenobile si cu forta de apasare redusa (cum
ar fi releele) stabilirea cai de curent se realizeaza prin fritrare. Tot prin fritare se
asigura conductia la colectoarele de cupru ale masinilor electrice, care sunt
acoperite cu un strat de oxid.
Din punct de vedere al formarii peliculei disturbatoare, contactele se pot
clasifica in urmatoarele categorii:
contacte metalice : sunt realizate din metale (Au, Ag, Pt) in vid sau metale
nenobile in vid si care nu au suferit in prealabil actiunea unui mediu agresiv.
contacte cu atingerea cvasimetalica : sunt realizate din metale nobile si se
utilizeza in atmosfera normala. Pelicula disturbatoare are in acest caz
0
grosimea de cca 20 A . Conductia curentului electric se realizeaza prin efect
tunel.
contactele cu pelicula disturbatoare : tipice sunt contactele realizate din
cupru in atmosfera normala (cand se formeaza strat de Cu 2 O ) si cele din Ag
in atmosfera de vapori sulfurosi (cand se formeaza strat de Ag 2 S ).
Imbatranirea contactelor se constata in decursul timpului prin faptul că
rezistenta unui contact creste fata de valoare sa in stare nouă In pozitia inchis a
contactului, cresterea rezistentei se explica prin diminuarea ariilor varfurilor de
material prin care se stabileste contactul, ca urmare a cresterii peliculei
disturbatoare. In pozitia inchis cu vribatii, aria de conductie intre varfuri este si
mai redusa ca urmare a faptului ca prin deplasare o parte din suprafata de contact
este expusa atmosferei. In pozitia deschis, pelicula disturbatoare acopera in
intregime suprafata de contact.
7.1.3 Rezistenta electrica a contactelor
Din cele prezentate rezultă că rezistenţa de contact este funcţie de

rezistivitatea ρ a metalului pieselor de contact , de forţa de apăsare a pieselor
(solicitare mecanică) , şi de temperatură ( solicitări ale arcului electric) deci o
funcţie multivariabilă definită prin relaţia R c = f (ρ, F, θ) . Determinarea
rezistenţei de contact funcţie de solicitări este posibilă prin determinarea
rezistenţei functie de o solicitare celelalte considerându-se constante .
a. Dependenţa rezistenţei de contact de rezistivitatea pieselor de contact

Considerând doua corpuri omogene si izotrope care fac contact pe o
singura suprafata microscopica de conductie de arie Ac. Rezistenta de strictiune
produsa de contractia linilor de curent depinde de rezistivitatea ρ a metalului
pieselor de contact; pentru simplificarea calculelor vom considera ca in intreg
208
domeniu de strictiune temperatura este aceeasi si deci ρ =ct in orice punct al
acestui domeniu.
Pentru calculul rezistentei de strictiune apelam la modelul sferei de
conductivitate infinita
Intre doua semispatii, 1 si 2, de conductivitate finita, care modeleaza
piesele de contact, conductia electrica se stabileste prin intermediul unor sfere de
raza a si de conductivitate infinita, situata in centrul suprafetei aparente de
contact. Datorita simetriei, suprafetele echipotentiale vor fi suprafete sferice de
raza r, iar liniile de curent vor fi radiale. Densitatea de curent este constanta pe
suprafata unei sfere de raza r.
Pentru a calcula rezistenta electrica intre suprafata echipotentiala a sferei
de conductivitate infinita (ca loc de contact) si suprafata altei sfere concentrică ,
se foloseste analogia formala care exista intre relatiile care caracterizeaza
campul electric stationar a curentului continuu intr-un mediu conductor si
relatiile care caracterizeaza campul electric intr-un dielectic neincarcat. Cu alte
cuvinte, daca se respecta aceleasi conditii de frontiera atat pentru mediul
conductor de conductivitate σ cat si pentrur mediul dielectri de permitivitate ε -
deci anumite conditii pentru vectorul J = σE si D = εE , spectrul campului
electric al curentilor in conector trebuie sa coicida cu spectrul campului in
dielectric.
Fig 7.3 Modelul sferei de conductivitate infinita
In acest caz de analogie avem: CG −1 = εσ −1 , in baza careia se decide

rezistenta activa pentru domeniul de strictiune
Capacitatea între două suprafeţe echipotenţiale este:
q ρ s⋅π ⋅ r 2
dC = = (7.4)
V1 − V2 Edr
cu intensitatea câmpului exprimată din legea fluxului electric
ε ⋅ E = ρs
Daca ρ este rezistivitatea materialului pieselor de contact (respectiv al
celor doua semispatii) rezistenta electica elementara intr-un semispatiu este:
209
dr
dRS = ρ (7.5)
2πr 2
unde: 2πr 2 - suprafata semisferei de raza r, ca “sectiune” a conductorului de
“lungime” dr .
Rezistenta electrica a unui semispatiu este:
ρ ∞ dr ρ
RS = ∫ =
2π a r 2 2πa
(7.6)
Rezistenta de contact a celor doua semispatii aflate în contact cu sfera de

conductie infinita si diametrul 2a este dublul relatiei de mai sus adica:
ρ
R= (7.7)
πa
Observatie: Experimental se verifica relatia :
ρ
RS = (7.8)
2a
Pentru contactul punctiform rezistenta totală de contact se poate calcula
însumând rezistenta peliculara de strictiune cu cea a contactului metalic pur.
Practic se lucreza cu:
R
Rt = R s + R p = R s + ss2 (7.9)
πa
unde : R ss -rezistenta specifica superficiala, data de tabelul 7.2, in functie
de grosimea peliculei, in mm.
Tabela 7.2
Metalul Combinatie Rss [Ωm 2 ] ; δ [m]
chimica
Cu Cu2O-oxid cupros 315 ⋅ 1010 ⋅ δ 2.08
Sn SnO-oxid de staniu 8.85 ⋅ 10 −2 ⋅ δ 1.2
Ag Ag2S-sulfura de 1.12 ⋅ 108 ⋅ δ 2.2
argint
b.Dependenta rezistentei de contact de forta de apasare

Deformatia elastica
In cazul in care deformatia pieselor de contact este elastica si suprafetele

initiale de contact sunt determinate numai de doua proeminente (contact
punctiform), dependenta dintre raza cercului de contact si forta de apasare este
data de relatia :
r⋅F
ae = k ⋅ 3 (7.10)
E
unde k are valoarea:
210
k = (0,845 ÷ 0,89 ) sfera / sfera , k = (1,065 ÷ 1,12 ) sfera / plan
r- este raza sferei F – forta de apasare ; E – modulul de eleasticitate .
Dependenta intre rezistenta de contact si forta de apasare rezulta de forma:
ρ
Rc = ≈ F −1 / 3 (7.11)
2a
Deformatie plastica
La cresterea fortei F gradul de deformatie eterogena creste si dupa ce
atinge limita de elasticitate incepe deformatia remanenta in forma curgerii
plastice sau a distrugerii. In cazul deformatiei plastice raza cercului de contact
F
este a =
πH
iar dependenta cautata este :
ρ ρ πH
Rc = = ≈ F −1/ 2 (7.12)
2a 2 F
Dependenţa rezistenţei totale a contactului plan de forţa de apăsare e de forma :
ρ πξH −1 / 2
R= F + Rss ξHF −1 (7.13)
2 n
sau mai prescurtat:
R = cF − m + eF −1 (7.14)
c-coeficient ce depinde de ρ ,H, σ, Ac si de prelucrarea si starea suprafetei de
contact
m- coeficientul ce depinde de forma contactelor si numarul punctelor de contact
e-coeficientul ce depinde de grosimea si natura peliculei disturbatoare
Factorul prin care care influienţeaza substantial rezistenta de stricţiune
este forta de apasare. Dependenta acestei rezistente de forta de apasare nu-i
reversibila dupa cum reiese din figura 7.4
Figura 7.4 Dependenta rezistentei de forta de apasare
211
La aceasi suprafata aparenta de contact, cu cat forta este mai mare cu atât
rezistenta de contact este mai mica.
Forta maxima de apasare in contactele mobile de intrerupere este indicată
pentru fiecare aparat de fabrica constructoare astfel:
• pentru curenti slabi, forta de apasare variaza intre 0.05(N) si
500……1500(N),
• iar intre contactele de curenti tari de la 10(N) la cateva mii de (N).
Densitatea de curent în punctele de contact este relativ mare .Caracteristic unui
contact electric este căderea de tensiune pe contact U,care în realizările practice
este de 2-10mV .Dacă i este intensitatea curentului , iar J densitatea de curent în
aria unui punct de contact , se poate scrie :
ρ 2U
U=Ri= πa 2 J sau J = (7.15)
2a ρπa
În tabelul 7.3 sunt calculate densităţile de curent pentru piese de cupru argintat
la forţe de 10,100,1000N si dependentele intre raza sferei de contact si
densitatile de curent
F[N] n F 2U
a= [m] J = [A/m2]
nπξH ρπa
10 3…17 (1.05…4,22)10- (3,36…8,0)109
4
100 4…20 (2,88…1,19) (1,22…2,74)109

10-4
1000 9…44 (6,08…2,75) (0,58…1,28)109
10-4
H=5108 Pa ξ=0.6 ρ=1,810-8 Ωm U=10mV
Pentru căderea de tensiune de 10mV trece prin micropunctul de contact
un curent i=U/R=1,16 A. Forta specifica pe micropunctul de contact este Fp=
0,1 N/A. Forta totală pe n puncte de contact se obţine prin amplificarea forţei
specifice si valoarea curentului nominal vehiculată prin contact şi cu numărul
micropunctelor de contact Fc=nFpIn
c. Dependenta rezistenţei de contact de temperatură.

La trecerea curentului electric prin rezistenta de contact, cea mai mare
parte din căldura dezvoltata prin efect Joule este concentrata intr-un volum redus
din vecinătatea suprafeţelor de conducţie. Temperatura măsurată pe suprafaţa
exterioara a pieselor de contact va fi mult mai mica decât temperatura existenta
in domeniul limitrof suprafeţelor de contact. Prin temperatura de încălzire a
contactului se va înţelege temperatura celui mai cald loc al legaturilor de
contact. La trasarea fenomenelor se considera contactul închis.
212
c.1 Supratemperatura contactului in regim termic permanent
In cele ce urmeaza vom studia procesul de incalzire stationar al
contactului punctiform realizat intre partile frontale a doua bare conductoare
rotunde masive, prin abstractie extinse axial la infinit. Suprafata de conductie se
considera circulara, cu diametrul neglijabil fata de diametrul pieselor de contact.
Pentru aceasta se vor dezvolta ecuatii pentru calculul temperaturii suprafetei
de conductie si pentru determinarea fluxului termic care se propaga de la locul de
contact mai cald spre locurile mai reci din masa conductorului.
In fig.7.5 este prezentat un punct de contact in a carui arie de atingere
converg n tuburi de curent I, astfel curentul total in aria de atingere este I=ni. La
trecerea curentului electric, prin efect Joule, in acest tub se dezvolta caldura.
Figura 7.5 Regim termic permanent
Considerand suprafata ∆Αo cu parametri de referinta in ceea ce

priveste potentialul electric V=0, supratemperatura θ=Θ si temperatura
absoluta T = TΘ , o arie ∆Αn situata foarte departe, teoreitc la infinit, este
caractetrizata de V=U/2, unde U este tensiunea pe contact, θ=0,T=To.
• fluxul termic dezvoltat in fiecare tub este transmis spre exterior
numai prin tubul de curent propriu;
• Supratemperatura cea mai mare cea mai mare se afla pe aria ∆Αo care
defineste si o suprafata izoterma, ca urmare a faptului ca in zona de
contact se afla strictiunea cea mai mare.
• Elementele de contact sunt realizate din acelasi material omogene si
izotrope.
• Suprafetele echipotentiale V=ct sunt si suprafete izoterme T=ct.
In baza analogiei campului termic cu cel electric putem determina
expresia rezistentelor electrice R si termice Rt, pentru un segment de tub de
curent
213
dn ⎫
dR =
σ∆A01 ⎪⎪ σ dR
⎬ ⇒ dRt = dR = (7.16)
dn ⎪ λ ρλ
dRt =
λ∆A01 ⎪⎭
unde: ∆A01 -valoarea medie a ariei pe distanta dn
Energia dezvoltata in volumul elementar transmisa prin conductie termica
Vi=-λgradT∆Αo =-λ∆Αo dT/dn (7.17)
Înmulţind si împărţind membrul drept cu rezistivitatea materialului rezulta
Vi =-∆Αo ρλdT/dn ρ=-ρλdT/dR (7.18)

dR=ρdn/∆Α01 = dV/i rezistenta electrica a portiunii dn .
Dependenta intre temperatura absoluta a contactului si potentialului
electric:
T V
− ∫ λρdT = ∫ VdV (7.19)
tθ 0
Se disting doua cazuri:
♦ Supratemperatura este moderata, adica θ=1…5 grad. In acest caz se ia
valoarea medie a produsului λρ si prin integrarea ecuatiei obtinem:
V2
Tθ − T = θ Θ − θ = (7.20)
2λρ
iar daca zona este departata de locul de contact (V=U/2), rezulta:
U2
Tθ − T0 = Θ = (7.21)
8λρ
Supratemperatura este excesiva, in sensul ca materialul tinde catre topire. In
acest caz se utilizeaza legea lui Wiedenann-Franz-Lorenz:
λρ=LT
iar prin integrare intre limitele TΘ ,T0 si 0, U/2, se obtine:
2 2 U2
L(TΘ − T0 ) = (7.22)
4
Pentru metale cifra Lorentz: L = 2.4 ⋅ 10 −8 (V / K ) 2
Observatii:
2 2 U2
1 Relatia L(TΘ − T0 ) = poate fi utilizata, fie pentru determinarea
4
tensiunii maxime U pe contact astfel incat contactul sa nu se topeasca, fie ca,
pentru o tensiune de contact data, sa se detrmine supratemperatura contactului.
2. Dependenta intre forta de apasare si temperatura se poate stabili in
cazul contactului punctiform prin integrarea ecuaţiei căldurii
214
T V
− ∫ λρdT = ∫ VdV
tθ 0
cu λρ=LT se obtine:
2
V = L1 / 2 Tθ − T 2 (7.23)
iar prin diferentierea:
L1 / 2 TdT
dV = − 2
(7.24)
2
Tθ − T
Pentru deformatia plastica se introduce:
F
a= in dV= dRi=i ρdn/πa2 (7.25)
πH
si rezulta o relatie de dependenta intre forta F si temperatura Tθ :
i 2 LπH 1
F= (7.26)
16λ 2 ⎛ T ⎞
2
⎜⎜ arccos 0 ⎟⎟
⎝ Tθ ⎠
T0 = 273 + θ ma + θ max [ 0K ]
unde:
Tθ = T0 + Θ [ 0K ]
3. Rezistenta contactului rece (neparcurs de curent) difera de rezistenta
contactului in stare calda(parcurs de curent).
Variatia de potential in stare calda este data de relatia :
dn
dV = ρ (7.27)
∆An
si in stare rece se poate exprima prin relatia :
dn
dV0 = ρ 0 (7.28)
∆An
Iar variatia rezistivitatii ρ = ρ 0 (1 + α Rθ )
Variatia de potential este :
dV = dV0 (1 + α Rθ ) (7.29)
sau
dV0 = dV (1 − α Rθ ) (7.30)
in care supratemperatura este functie de potential
Relatia de dependenta dintre supratemperatura si potential
θ V
− ∫ λρdθ = ∫ VdV (7.31)
Θ 0
prin integrare pentru supratemperaturi moderate conduce la
215
V2
θ =Θ− (7.32)
2λρ
U2
in care Θ = .
8λρ
Inlocuind supratemperatura in relatia dV0 = dV (1 − α Rθ ) si integrand
U0 / 2 U /2
V2
∫ dV0 = ∫ dV (1 − α R (Θ − 2λρ )
0 0
se obtine
α RU 3 2
U 0 = U − α R ΘU + = U (1 − α R Θ) (7.33)
24λρ 3
Raportul
U R 2
= = 1 + α RΘ (7.34)
U 0 R0 3
implica :
2
R = R0 (1 + α R Θ) (7.35)
3
c.2 Regimul injectiei frontale de putere
Pastilele (elementele) de contact sunt fixate pe cai de curent care au o
extindere preferentiala si anume, dupa lungimea conductorului.
Punand ipotezele simplificatoare:
• caldura se propaga in lungul cai de curent
• sursa de caldura este concentrata pe suprafata frontala a contactului si
provine din efectul Joule al rezistentei de strictiune.
Ecuatia caldurii se mai numeste si a difuziei si are forma :
∂θ λ ∂ 2θ
= (7.36)
∂t c1 ∂x 2
Rezolvarea ecuatiei nu se poate face decat in cazuri particulare, intrucat
aflarea constantelor de integrare se face punand conditiile la limita si ca urmare
este necesara aflarea tipului excitatiei in contact.
curentul continuu, rezistenta de contact constanta
curent continuu, rezistenta de contact variabila cu incalzirea
curent alternativ simetric, rezistenta de contact constanta
curent alternativ simetric, rezistenta de contact variabila cu incalzirea
curent alternativ asimetric, rezistenta de contact constanta
curent alternativ asimetric, rezistenta de contact variabila cu incalzirea
Solutiile exacte ale acestor tipuri de excitatii sunt date in [1], In fig.7 6 s-au
prezentat grafic curbele incalzirii suprafetelor frontale ale contactului la trecerea
curentului continuu si alternativ prin contact, tinandu-se cont de variatia
rezistentei de contact cu temperatura, dupa cum urmeaza:
216
a- curent continuu i=I
b- curent alternativ simetric i = 2 I sin ωt
c- curent alternativ asimetric i = 2 I (1 − cos ωt )
Observatie:Pentru cazurile b si c valoarea efectiva a curentului alternativ
este egala cu intensitatea curentului continuu.
Fig.7.6 Supratemperatura la trecerea curentului continuu si a curentului alternativ
Concluzii:
• incazirea, la trecerea curentului alternativ simetric, oscileaza amortizat
in jurul incalzirii la trecerea curentului continuu si urmareste oscilatiile
curentului;
• incalzirea produsa de curentul alternativ asimetric este sensibil mai mare
decat incalzirile obtinute la trecerea curentilor a si b.
Apare, deci, necesitatea verificării stabilităţii termice a aparatelor electrice la
trecerea curentului de scurtcircuit alternativ asimetric, care exista in reteaua
in care este instalat aparatul.
7.1.4 Comportarea contactelor electrice la comutaţia sub sarcina

Comutaţia sub sarcina determina o solicitare termica a carei natura
depinde de parametrii sarcinii (tensiune, curent) si de materialele de contact.
Criteriul de baza in ceea ce priveşte natura solicitării il constituie
domeniul de funcţionare al contactului in ceea ce priveşte apariţia arcului
electric. Daca tensiunea si curentul sunt relativ mari, la separarea contactelor
apare un arc electric. Daca, dimpotrivă, cele doua mărimi se menţin la valori
relativ reduse, apare in mod pregnant efecte de tipul Peltier si Thompson.
Ca valori limita sub care arcul electric nu se poate dezvolta se poate
considera: I=0.2A si U=12V.
217
a. Migraţia bruta
Căldura dezvoltata in calea arcului electric este cedata mediului exterior
prin radiaţie (aproape integral daca arcul electric este lung) sau prin conducţie
in masa contactului (daca arcul electric are o lungime mica sub 5mm).
Purtătorii de sarcina (electronii, ionii) cedează energia lor, total sau parţial
electrozilor pe care ii ating. Cea mai mare parte a acestei energii este
transformată in căldura, la electrod, si o parte redusa este consumata in
procesul de emisie secundara, care, care prin efectul lucrului de ieşire, are
drept rezultat răcirea electrodului.
Sub acţiunea temperaturii ridicate a electrozilor, metalul se evapora si deci
dispare din masa solida a contactului. Acest proces se numeşte migratia bruta
sau arderea contactului.
La contactele folosite in curentul continuu, pentru a împiedica arderea
contactului, se folosesc metale cu punct de fierbere ridicat.
La contactele folosite in curentul alternativ, folosirea acestor metale are
neajunsul de a menţine , in pauza de curent, o temperatura ridicata a
electrodului si ca urmare favorizează reaprinderea arcului in semiperioada
urmatoare .
Observatie: Din aceasta cauza, folosirea wolframului, ca material de
preluare a arcului electric in întrerupătoarele de curent alternativ este indicata
numai daca este însoţita de o viteza mare de deplasare a contactelor, astfel ca
răcirea coloanei arcului sa se acţioneze prin lungimea sa.
O parte din materialul evaporat va fi regăsit pe contact sau suportul
contactului prin condensarea vaporilor metalici.
b. Migratia fina
In afara domeniului de existenta a arcului electric, la efectuarea unui număr
mare de comutaţii sub sarcina, se constanta un transport de material de anod
la catod.
Efectul Peltier: daca contactul intre doua metale, diferite in ceea ce priveşte
potenţialul de ieşire, este parcurs de un curent electric, puterea dezvoltata in
contact are expresia
Pp = Ri 2 ± E p i (7.37)
unde : Ri 2 -puterea dezvoltata in rezistenta de strictiune
E p : 10 −3...10 −2 V, tensiunea Peltier la metale
Semnul ± depinde de sensul curentului ce traversează contactul in raport cu
poziţia relativa a celor doua metale: daca curentul trece de la elementul cu Ep
mai mare către elementul cu Ep mai mic are loc procesul de încălzire (semnul
+) si invers. Cum cele doua metale au si conductivităţi diferite, unul din
elementele de contact va fi mai cald decât celalalt. In consecinţa, nu se
recomanda realizarea de contacte din materiale diferite.
Observatie: efectul Peltier este inversul efectului Seebeck pe care se
bazeaza termoelementele utilizate la traductoarele de temperatura.
218
Efectul Thomson: daca un curent electric de intensitate I parcurge un
conductor in lugul caruia exista un gradient de temperatura, in conductor se
dezvolta o putere suplimentara. PT = ± K T ∆Ti unde: K T -coeficientul lui
Thomson ∆T -diferenta de temperatura pe conductor
Semnul ± depinde de sensul curentului in raport cu sensul
gradientului de temperatura: sensul + se ia pentru sensuri identice si invers.
Curentul parcurge un element de contact odată in acelaşi sens cu gradientul
si in celalalt invers. Ca urmare un element de contact se încălzeşte
suplimentar, iar celalalt se răceşte. Fenomenul este sensibil simţit in zona de
atingere (contact)unde temperatura este mai mare.
In consecinta anodul va fi mai cald decât catodul si migrata de material se
efectuează de la anod la catod.
c. Vaporizarea lenta
La închiderea unui contact, atingerea are loc intr-un singur micropunct de
contact, apoi, pe măsura ce elementele de contact se apropie unul de altul,
contactul se stabileşte si in alte micropuncte de contact deci aria
micropunctelor creste, chiar daca numărul lor nu creste. In aceasta etapa un
rol decisiv, privind închiderea contactului, îl joaca viteza de închidere.
Daca aceasta viteza este relativ mica (V<0.01m/s) vârfurile de metal se
topesc, înainte ca rezistenta de contact sa ajungă la valoarea redusa, materialul
se vaporizează si se creează o presiune locala de vapori care împiedica
stabilirea unui contact ferm.
In final, la închideri repetate se observa arderea contactului si deci o
migratei de material.
d. Vibraţia contactelor
Închiderea contactelor are drept consecinţa apariţia unui proces de
ciocnire, mai mult sau mai puţin elastica, intre cele doua elemente de contact.
Ciocnirea elastica poate conduce la respingerea si separarea elementelor de
contact după ce, in prealabil, ele s-au atins; de asemeni respingerea si
separarea elementelor de contact se produce datorita forţelor electrodinamice
la scurtcircuit.Acest proces, care se poate relua de câteva ori, se numeşte
vibraţia contactelor.Este evident ca, in construcţiile tehnice de aparate
electrice, durata vibraţiilor contactelor electrice trebuie redusa, in scopul
diminuării uzurii electrice a contactelor.
d1.Vibratia contactelor provocata de forţele electrodinamice
Rezultat al interacţiunii curentului electric de scurtcircuit (10…100KA)
câmp magnetic in zona de contact apare o forta Fm de atractie sau respingere
(de ordinul 10…100N) in functie de forma constructiva a contactelor(figura
7.7). Urmărind direcţia curenţilor in sistemul de contacte, figura 7.7 a se
observa ca direcţia curenţilor elementari din contactul superior este in mare
parte paralela cu a curenţilor din piesa inferioara, insa sensul curenţilor in cele
doua piese este opus. Din aceasta cauza iau naştere forte electrodinamice care
tind sa respingă cele doua piese de contact, îndepărtându-le una de alta.
219
Figura 7.7 Contacte cu tendinta de desprindere
Se poate calcula forţa de respingere cu relaţia :

⎛ A⎞
f = 2.04 I 2 ln⎜ ⎟10 −8 [Kgf]
⎝a⎠
unde: I-curentul in [A] A-raza suprafeţei aparente de contact(raza piesei
cilindrice de contact) [ cm 2 ] a-raza suprafeţei reale de contact [ cm ]
Insa, determinarea suprafeţei de contact AC = πa 2 nu poate fi făcuta decât
cu aproximaţie, de aceea, aceasta forţă a fost determinata prin măsurători in
laboratoare de încercări.
Sub acţiunea curenţilor, forţele electrodinamice se opun forţelor de apăsare
pe contacte si pot provoca deschiderea contactelor. In acest caz, presiunea pe
contacte micşorându-se, rezistenta de contact creste, curentul scade si , o data
cu scăderea curentului scad si forţele electrodinamice. Sub acţiunea
mecanismelor si reostatelor, contactele se închid din nou si curentul va creste
provocând o noua desprindere. In felul acesta se produc închideri si deschideri
ale contactelor, cu formari repetate de arcuri electrice, urmate de topirea si
sudarea contactelor.
Se poate evita vibraţia daca forţa de apăsare pe contacte este superioara
forţei de respingere electrodinamica.
d2.Vibratia contactelor prin ciocnire (Aspect global)
Acest aspect se poate urmări prin intermediul figurilor 7.8 unde s-a
reprezentat circuitul electric in care sunt introduse elementul de contact de
masa m1, mobil sub acţiunea forţei F si elementul de contact m2 aşezat pe
resortul de constanta C.
In figura 7.8 s-au reprezentat grafic, calitativ, diagramele distantei X, intre
elementele de contact si diagrama curentului i care se stabileşte in circuit.
220
Fifura 7.8 Relativ la vibratia contactelor
In figura 7.8 s-a notat

• xo : distanta iniţiala intre elementele de contact
• t 0 : timpul necesar parcurgerii distantei xo
• t1 si t2 : durata de separare a elementelor de contact
• t v - durata totala a vibraţiilor contactului, care se limitează la
construcţiile uzuale la câteva ns
Mişcarea elementului de contact 1, dupa prima ciocnire, este data de
relatia:
F t2
x1 = − v12t (7.38)
m1 2
Mişcarea elementului de contact 2, după prima ciocnire, este data de
dx22
ecuaţia diferenţiala: m2 + c2 ( x2 + a) = 0 cu solutia
dt
v2'
x2 = sin ωt − a(1 − cos ωt ) (7.39)
ω
unde a-deformaţia de precomprimare a resortului
si c2 / m2 = ω 2
Elementele de contact se întâlnesc după timpul t1, daca satisface
egalitatea x1=x2, adică:
F t12 v2'
− v1t1 = sin ωt − a(1 − cos ωt )
'
(7.40)
m1 2 ω
Solutia grafica a ciocnirii celor doua corpuri este redata in figura 7.9
221
Fig.7.9 a Solutia grafica cu reluarea ciocnirii b Soluţia grafica fara reluarea ciocnirii
7.1.5 Materiale pentru contacte
In principiu, pentru realizarea unui contact ideal dintr-un singur metal, se cer
acestuia calităţi antagoniste, care nu pot coexista simultan. Aceste proprietăţi
sunt:
• conductibilitate termica mare pentru a realiza o încălzire redusa
• conductibilitate electrica mare pentru a se realiza o rezistenta de contact
redusa
• densitate mare pentru a rezista la solicitări mecanice
• rezistenta mare la eroziune si uzura
• pelicula formata din oxizii metalului sa fie conductoare
• temperatura de topire si de vaporizare înalte
• rezistenta mare la coroziune
• sa fie ieftin si uşor prelucrabil
• sa aibă întreţinere simpla si uşoară
Rezulta, deci, ca obţinerea unui contact convenabil tehnic si acceptabil si din
punct de vedere economic, este posibila printr-un studiu amănunţit al exploatării
lui si prin utilizarea unor materiale care sa asigure un compromis intre cerinţele
antagoniste.In figura 7.10 a se prezintă un extras din tabelul periodic al
elementelorin scopul stabilirii unui criteriu de alegere a metalelor folosite la
uzinarea contactelor. Elementele care se afla pe aceeaşi coloana au aproximativ
aceleaşi proprietari (un exemplu concludent il constituie coloana care cuprinde
Cu, Ag, Au, metale bune conductoare din punct de vedere electric si termic).
222
Figura 7.10 Relativ la alegerea materialelor de contact
Domeniile care sunt interesante in construcţia contactelor electrice sunt

încadrate.
A Cuprul si aliajele cuprului
Cuprul are o conductivitate termica si electrica mare si rezistenta de
contact mica atunci când suprafaţa de contact este curata. De asemeni cuprul
este rezistent la acţiunea arcului electric.
Cuprul oxidează in aer, oxidarea sporind mult la temperaturi de peste
70 C , insa peliculele de oxid de ordinul 25.10 −6 (mm) pot fi uşor înlăturate
0
prin frecare. Contactele din cupru in ulei sau in vid nu oxidează.Rezistenta

mecanica este satisfăcătoare, dar uzura este mult mai mare decât la contactele
din Ag.
Piesele de contact din Cu pot fi protejate împotriva oxidării sau a agenţilor
chimici, prin acoperire cu straturi protectoare din nichel, argint, zinc, cadmiu .
B. Argintul si aliajele argintului
Argintul are conductivitate electrica si coeficientul de conducţie termica
cele mai mari. Argintul oxidează, dar oxidul de argint este bun conducător se
îndepărtează uşor si se reduce la temperaturi de 200 0 C , deci curăţirea nu este
neapărat necesara si deci contactele se pot construi cu mecanisme foarte
simple cu închidere sau deschidere fară frecare.
Se pot realiza valori mici ale rezistentei de contact cu apăsării mici si, de
aceea, contactele din argint sunt folosite frecvent in construcţia releelor.
Argintul, in deosebi cel pur 99.95%, este foarte bun pentru contacte in aer.
Argintul prezintă, insa, si dezavantaje:
- este moale, se tratează uşor si se uzează uşor
- este scump, ionizează puternic arcul electric si cum nu poate fi folosit
decât pentru întreruperea curenţilor de mica intensitate
223
- in medii cu gaze sulfuroase formează un strat de sulfat de argint cu
rezistivitate foarte mare (dezavantajul care poate fi eliminat prin aliere
cu paladiu)
- contactele de argint sudează la închiderea pe scurtcircuit si in curent
continuu are o tendinţa marcanta de migraţie
Aliajul argint – cadmiu (Ag-Cd) – poate avea un conţinut de Cd de pana la
37%, când temperatura de fuziune a aliajului scade la 73 0 C .Prezenta
cadmiului in material contactului conduce la reducerea sensibila a scanteilor,
adică la crearea unor condiţii mai bune de stingere a arcului electric, prin
aceea ca energia de disociere a oxidului de cadmiu, se extrage din energia
arcului electric. De asemenea, formarea oxidului de cadmiu la suprafaţa
contactului, micşorează tendinţa de lipire a contactelor. Dezavantajul acestor
contacte din alierea Ag-Cd consta in faptul ca nu se poate lipi pe un suport
(tocmai datorita formarii peliculei de CdO ). Pentru eliminarea acestui neajuns
este necesar sa fie eliminat prin prelucrare mecanica sau, in cazul contactului
realizat prin sintetizare, baza contactului sa conţină numai pulbere de argint.
Întrucât pentru curenţi slabi sunt necesare contacte de platina, iar pentru
forţe mici de apăsare contacte de aur, din motive economice se folosesc aliaje
de argint cu aur sau platina sau contacte de cupru placate cu argint.
C.Platina
Este cel mai stabil material pentru construcţia contactelor si este folosita in
cazurile când nu este permisa oxidarea contactelor. Platina este folosita pura
sau aliata cu cadmiu, iridiu, argint, nichel sau wolfram.
D. Paladiu
Fiind mult mai ieftin decat platina este folosit uneori pentru a înlocui platina.
E. Aurul
Are aceleaşi calităţi ca si platina, dar cu duritate si punct de topire mult mai
scăzut. Este folosit când se impune ca forţa de apăsare pe contacte sa fie
foarte mica, cum este in cazul contactelor releelor sensibile.
F. Wolframul
Este foarte dur ,are rezistivitate mare, este casant si nu poate fi prelucrat. Se
acoperă cu un strat de oxid de mare rezistivitate , dar este foarte rezistent la
acţiunea arcului electric, deoarece are punctul de topire la 3410 0 C .
Este materialul cel mai indicat pentru contacte de rupere; nu sudează si
acţiunea ionizanta este foarte redusa.Contactele de wolfram se obţin folosind
o serie de procese tehnologice metalurgice dificile. Materia de baza este
pulberea de W, care este presata sub forma de bare si apoi presintetizata la
1500 0 C in atmosfera de hidrogen. In acest mod se obţine o oarecare
rezistenta mecanica, iar bornele pot fi prelucrate cu uşurinţa . In continuare
barele suferă procesul de sintetizare la 3000 C in atmosfera de hidrogen,
0
încălzindu-se prin trecerea curentului electric. Prelucrarea ulterioara consta in

forjare la 900 − 1200 0 C in cuptoare speciale. Apoi, cu freze disc se taie
224
plăcutele de diametru de 2-10mm, care sunt lipite pe suporţi de fier cu
ajutorul cuplului fluid.
G. Contacte sintetizate
Un contact sintetizat realizează un compromis intre rezistenta ridicata la
ardere (punct de topire ridicat) si conductivitate electrica mare (rezistenta de
contact redusa). Procesul sintetizării poate avea următoarele faze si variante:
- sintetizare fara faza lichida – metalele sunt amestecate sub forma de
pulbere, presate si apoi încălzite la o temperatura mai mica decât
temperatura de topire a fiecăruia din metalele componente.
- Sintetizare cu faza lichida – amestecul de pulberi, după presare, este adus
la o temperatura superioara temperaturii de topire a componentelor, care se
afla in cantităţi mici. Acest procedeu are neajunsul deformării si zbârcirii
piesei finite.
- Sinterizare cu strecurare – la acest proces exista doi componenţi.
Componentul cu temperatura sa de topire ridicata este presat si încălzit la
temperatura sa de topire, formând un schelet poros. Acest schelet este
înmuiat in componentul cu temperatura redusa de topire, adus in stare
lichida. Aceasta pătrundere prin capilarizare in porii scheletului. Produsul
finit nu se deformează si nu prezintă zbârcituri.
♦ Contacte sinterizate Cu-W – ambele componente ale pseudoaliajului sunt
oxidabile si ca urmare contactele realizate nu pot servi drept contacte de
durata, ci precontacte (la inchidere) sau contacte cu arc (la deschidere).
Ele pot fi folosite drept contacte de durata in ulei si aer dar numai daca
elementele de contact se lovesc puternic , se freacă unul de altul cu
frecventa mare (deci stratul de oxid este înlăturat in permanenta ).
Wolframul imprima contactului rezistenta mare la arc electric, iar cuprul ii
imprima conductivitate electrica.
♦ Contacte sintetizate argint-oxizi metalici – adaosurile de oxizi la pulberea
de argint sunt S n O2 , Pb O2 si mai ales CdO. Prin adaosuri, contactul pierde
tendinţa de lipire, iar scânteile electrice se reduc.
♦ Contacte sintetizate argint-metal greu fuzibil – pseudoaliajul argintului cu
nichel, cu punct de topire la 1455 0 C , imprimata contactului rezistenta
mare la ardere; chiar cu un conţinut redus de Ni, piesele se pot prelucra
mai uşor prin laminare, placare cu ajutorul sudurii si lipirii.
225
7.2 ELECTROMAGNEŢI
Comisia Internaţională de Electrotehnică (C.E.I) defineşte electromagneţii
astfel: “Electromagnetul este un magnet excitat de un curent”. Dezvoltând
această definiţie, putem spune că electromagnetul este un magnet temporar, a
cărui acţiune de atragere sau eliberare a unei armături feromagnetice este
determinată de prezenţa curentului electric într-un circuit de excitaţie.
Forţele de interacţiune între electromagneţi şi corpurile din materiale
feromagnetice sau conductoarele parcurse de curenţi, situate în câmpul magnetic
al acestora sunt denumite forţe electromagnetice (pentru a face o distincţie între
conductoarele parcurse de curent şi aflate în câmp magnetic asupra cărora se
manifestă tot forţe mecanice de natură electromagnetică denumite însă forţe
electrodinamice).
Mecanismul format din înfăşurări (bobine) de excitaţie şi corpuri
feromagnetice acţionate prin forţe electromagnetice este denumit mecanism
electromagnetic. Partea fixă a mecanismului, din material feromagnetic, supusă
polarizării magnetice produse de câmpul magnetic al bobinei de excitaţie este
denumită armătură fixă, iar partea mobilă, armătură mobilă .
Forţa electromagnetică corespunzătoare distanţei maxime (întrefier
maxim) între armătura mobilă şi cea fixă este denumită forţă de atracţie iniţială
iar forţa corespunzătoare distanţei minime între armatura mobilă şi cea fixă este
denumită forţă de atracţie finală sau forţă portantă.
Drumul străbătut de armătura mobilă, din poziţia deschis până la poziţia
închis a electromagnetului, este denumit cursa electromagnetului.
Pe baza acestor definiţii putem face o analogie între electromagneţi şi
maşinile electrice, deşi electromagneţii sunt consideraţi aparate electrice. Astfel:
- funcţionarea lor constă în transformarea energiei electromagnetice în
energie mecanică;
- la maşinile electrice acest proces este continuu, pe când la
electromagneţi procesul este intermitent;
- la maşinile electrice rotative armătura mobilă (rotorul) are cursa
nelimitată (rotaţii continue), pe când la electromagneţi cursa armăturii mobile
este limitată (de ordinul un ÷ zeci de un).
- la electromagneţi consumul de energie nu încetează la sfârşitul cursei
armăturii mobile, dacă este necesară menţinerea unei forţe electromagnetice sau
a unui cuplu electromagnetic, deoarece pentru menţinerea stării existente rezultă
anumite pierderi de energie (în conductoare şi în fierul armăturilor) care se
transformă în căldură şi trebuiesc acoperite de sursa de alimentare a
electromagnetului.
Pentru calculul electromagneţilor se foloseşte noţiunea de circuit
magnetic.
226
7.2.1 Circuit magnetic. Flux de dispersie
Practic, circuitul magnetic este o schematizare necesară calculului
câmpurilor şi fluxurilor magnetice. Prin circuit magnetic ar trebui să se înţeleagă
spaţiul străbătut de totalitatea liniilor de câmp magnetic; în acest caz calculul
circuitului magnetic ar deveni practic imposibil (poate cu excepţia unor cazuri
particulare) deoarece ecuaţiilor lui Maxwell ar trebui să li se găsească soluţiile
pentru condiţii la limită şi iniţiale extrem de variate.
Pe baza anumitor aproximări, care duc la rezultate cu precizie acceptabilă tehnic,
noţiunea de circuit magnetic a căpătat o noţiune mai puţin riguroasă: porţiunea
de spaţiu străbătută de majoritatea liniilor de câmp magnetic. În general,
circuitele magnetice conţin miezuri (armături) feromagnetice, în care se
concentrează majoritatea liniilor de câmp magnetic; ca urmare, prin circuite
magnetice se înţeleg corpurile feromagnetice străbătute de liniile de câmp
magnetic împreună cu corpurile neferomagnetice care le separă (întrefierurile) şi
prin care trec majoritatea liniilor de câmp magnetic.
Concret, deoarece noţiunea de circuit magnetic se referă numai la spaţiul
străbătut de majoritatea şi nu totalitatea liniilor de câmp, în calculul circuitelor
magnetice va trebui ţinut cont şi de acele linii de câmp care nu străbat circuitul
magnetic în totalitatea lui, linii care constituie fluxul de dispersie.
Fluxul de dispersie, fig.1.1, este format din fluxul de dispersie (de scăpări,
de pierderi) între coloane Φ sc şi fluxul de scăpări în întrefier Φ sf . Aceste
fluxuri nu străbat întrefierul şi nu contribuie la exercitarea forţelor de atracţie
utile, constituind de fapt pierderi ce duc la mărirea tensiunii magnetice pe
parcursul lor.
Figura 7.11 Fluxuri magnetice
Liniile de câmp ale fluxului activ Φ a ocupă în întrefier o secţiune mai

mare cu aria suprafeţei polare (efectul de bombare a liniilor de câmp la trecerea
dintr-un mediu în altul, medii cu proprietăţi magnetice diferite). Fluxul Φ a care
depăşeşte în întrefier secţiunea piesei polare, este denumit flux de umflări şi este
227
un flux activ, deoarece contribuie la exercitarea forţelor electromagnetice de
atracţie.
Se pot defini următorii factorii de dispersie ai circuitului magnetic:
Φ + Φ SC
- între coloane: σC = δ (7.41)
Φδ
Φ + Φ Sδ
- în întrefier: σδ = a (7.22)
Φa
Φ + ∑ ΦS
- în total: σd = a (7.43)
Φa
Φ P = Φ δ + Φ SC = Φ a + Φ Sδ + Φ SC (7.44)
σ d = σδ + σC (7.45)
Calculul fluxului de scăpări contribuie la precizarea noţiunii de circuit
magnetic, fiind necesar a se preciza faţă de care porţiune de circuit se consideră
dispersia.
7.2.2 Tensiuni magnetice în fier şi întrefier

Pentru o porţiune de circuit magnetic A-B, tensiunea magnetică este:
B
U mAB = ∫ H d s . Dacă porţiunea de circuit magnetic este cu secţiune constantă A
A
şi de lungime l şi este străbătută de fluxul magnetic Φ, inducţia magnetică va fi
Φ
B= .
A
Observaţie:
- Dacă miezul magnetic este lamelat se va ţine cont de izolaţia dintre tole
şi secţiunea reală a fierului va fi: AFe = K Fe ⋅ A unde: - K Fe este factorul de
umplere.
Valoarea câmpului H se determină din curba de magnetizare a
materialului de secţiune A şi pe porţiunea 1: B=B(H). Pentru întreg circuitul
magnetic format din n porţiuni de fier tensiunea magnetică
n
este: U mFe = ∑ H k ⋅ lk
k =1
Întrefierul este spaţiul util străbătut de majoritatea liniilor de câmp
magnetic şi este situat între corpurile feromagnetice.
Întrefier util este acea parte a întrefierului în care se excită forţele
electromagnetice utile. Cunoscând fluxul activ α în întrefier, tensiunea
magnetică din întrefier activ (util) se determină pe baza legii lui Ohm pentru
circuite magnetice:
Φ
U Mδ = Φ a ⋅ Rδ = a
Λg
228
Pentru întrefier minim (armătura mobila atrasă), reluctanţa se calculează
cu expresia cunoscută din electrotehnică:
δ
Rδ =
µ0 ⋅ A
Corespunzător tehnologiei de fabricaţie, întrefierul minim variază între:
δ = 0,05 mm şi δ = 0,1mm
Întrefierul parazitar este întrefierul rezultat din construcţia şi îmbinarea
corpurilor feromagnetice din circuitul magnetic şi care introduce o reluctanţă
suplimentară. Forţele care se exercită în întrefierurile parazitare nu contribuie la
efectul util al electromagnetului.
Corespunzător tehnologiei de fabricaţie, întrefierurile parazitare pot lua
următoarele valori:
- δp = 0,05 mm - suprafeţe cap la cap, execuţie normală
- δ p = 0,01 mm - Miezuri executate din tole îmbinate, suprapuse la
îmbinări
- δp ≈ 0 - suprafeţe cap la cap, cu apăsare > 200 kg/cm2
Pentru întregul circuit magnetic, tensiunea magnetomotoare va fi:
n n p
U mm = ∑U MFe + ∑U Mδ + ∑U Mp (7.46)
k =1 j =1 i =1
Evident, ipoteza de calcul cea mai simplificatoare este cea potrivit căreia
se neglijează căderile de tensiune magnetică în fier şi întrefieruri parazitare şi
fluxurile de dispersie în întrefier şi între coloane:
m m
U mm = ∑U mδ = ∑ H δj ⋅ δ j (7.47)
j =1 j =1
Pentru antecalculaţii, pentru armături mobile în poziţie iniţială (deschisă)
se poate aprecia că tensiunile magnetice în Fe şi întrefieruri parazitare reprezintă
un procentaj α din tensiunea magnetomotoare; cu neglijarea dispersiilor,
rezultă:
m
U MM = ∑U mδ + α ⋅ U MM
j =1
m m Bδj
∑U mδ = ∑ µ0
⋅ δ j = (1 − α ) ⋅ U MM (7.48)
j =1 j =1
Pentru cazuri concrete: α = (15...30)%

Un calcul exact este acela în care se calculează efectiv, cu ajutorul
curbelor de magnetizare, tensiunile magnetice în fier şi se tine cont de flux de
dispersie prin calculul permeanţelor căilor de flux de dispersie (este necesară
întocmirea schemei magnetice echivalente a circuitului magnetic.
229
Dacă se neglijează fluxurile de dispersie transversale şi se apreciază din
punct de vedere al permeanţelor ,un întrefier echivalent şi o lungime echivalentă
a miezului feromagnetic ,se poate scrie legea circuitului magnetic de forma:
B
NI = δ e + H Fe l Fe (7.49)
µ0
Pentru solenaţie constantă ,ecuaţia reprezintă o dreaptă în sistemul de
coordonate în fig 7.12 Pentru diferite valori ale intrefierului δ e , se obţin drepte
cu înclinaţii diferite. Intersecţia dreptelor de solenaţie constantă determină
valorile inducţiilor magnetice în întrefier pentru valori diferite ale acestora.
Figura 7.12 Repartizarea a-tensiunii magnetice b –solenaţiei
7.2.3 Electromagneţii de curent continuu.

7.2.3.1 Caracteristicile de funcţionare ale electromagneţilor
La electromagneţii de curent continuu înfăşurarea de excitaţie este
parcursă de curent continuu ,a cărui intensitate este limitată - pentru poziţii fixe
ale armăturii mobile sau deplasări discrete ale acesteia - doar de tensiunea de
U
alimentare şi rezistenta bobinei I = . Ca urmare, în regim staţionar ,
Rb
electromagneţii de curent continuu lucrează la curent constant, respectiv
solenaţie constantă.
Miezul magnetic se realizează din otel carbon. Numai în regim dinamic se
iau în discuţie pierderile în fier şi reacţia curenţilor turbionari de aceea ,în acele
situaţii în care se cere un timp redus de acţionare, miezul magnetic este lamelat.
Caracteristicile de funcţionare ale electromagneţilor sunt prezentate în
forma unor curbe reprezentând variaţia forţei de atracţie funcţie de întrefier
F = F (δ ) sau de unghiul de rotaţie F = F(θ) (la electromagneţi cu armãturã
rotativã) si variaţia fluxului fascicular sau total funcţie de curentul de excitaţie
Φ = Φ (i ) .
Caracteristicile pot fi statice sau dinamice.
230
A. Caracteristici statice
Caracteristicile statice corespund la mişcări foarte lente ale armãturilor
mobile astfel încât forţele mecanice datorate frecãrilor sau acceleraţiei maselor
în mişcare si tensiunile electromotoare rezultate prin variaţia fluxului sã fie cu
totul neglijabile.
A1 Tipuri constructive de electromagneţi
In figura 7.13 sunt schiţate principalele tipuri constructive de
electromagneţi de curent continuu si caracteristicile statice ale acestora. Se
considerã cã o categorie specialã o constituie electromagneţii cu armãtura
culisantă ( plonjor) la care forţa rezultantã din interacţiunea dintre curentul
înfãşurării de excitaţie si componenta radialã a inducţiei din armãtura mobilã fig
. Datoritã aspectului lor si mişcării armaturii mobile aceşti electromagneţi sunt
denumiţi electromagneţi solenoidali sau electromagneţi cu plonjor.
Circuitul de magnetizare poate fi deschis cazul a) sau închis, cazul b);
armãturile se executã din material feromagnetic având de cele mai multe ori
forma unui corp de revoluţie (în curent alternativ armãtura se executã de regulã,
din tole). Acest tip de electromagnet este folosit in cazul când sunt necesare
curse lungi (uneori pînã la 200 mm) sau pentru curse mici cu forţe portante
mari,(cu atât mai mari cu cât curentul din bobina de excitaţie este mai mare).
a)electromagnetul cu armãtura culisantã, cu circuit magnetic deschis.
Armãtura mobilã din material feromagnetic executã o mişcare de translaţie în
interiorul bobinei 2 ,câmpul magnetic fiind maxim în centrul bobinei ,armãtura
mobila este supusã unei forte care tinde sã o aducã in poziţia simetricã în
1
raport cu bobina : forţa are valoarea maximã pentru x = l b .Dupã depăşirea
2
l
cursei x > b ,fluxul de scãpãri Φ S ia sensuri diferite între armãtura mobilã si
2
bobinã ,iar fluxul longitudinal din armãturã pãtrunde simetric în ambele feţe
frontale din care cauzã forţa scade si ajunge la zero când armãtura mobilã este
plasatã simetric fatã de mijlocul bobinei.
b) electromagnet cu armãtura culisantã si circuit magnetic închis
La acest tip de electromagnet,a forţa are valori relativ reduse ,dar practic
constantã pe toatã cursa ((care este relativ mare de ordinul sutelor de mm
);datoritã formei de trunchi de con a corpului armãturii mobile ,la δ = 0 forţa nu
este nulã.
Electromagnetii cu armatura culisantã se pot executa si în variante cu
opritor ,care limiteazã cursa armãturii mobile ,cazurile c) electromagnetul cu
arnãturã culisantã dreaptã d) electromagnerul cu armãturã culisantã conicã
; în acest caz armãtura mobilã loveşte în cea fixã când a parcurs întreaga cursã
liberã. Forţa portantã depinde de înãlţimea opritorului.
231
Pentru a mãri forţele de atracţie si portante ale acestui tip de
electromagnet ,suprafetele frontale ale armaturii mobile si plonjonului se executã
înclinate cu un unghi α - conice sau tronconice
Figura 7.13 Tipuri constructive de electromagneţi şi caracteristicile lor
e) electromagnetul în manta este caracterizat de cursã redusã si forţă de

atracţie mare .Circuitul magnetic este foarte scurt iar suprafeţele polare active
foarte mari ,armãtura mobilã o constituie chiar din piesa (din material
feromagnetic)care trebuie ridicatã si transportatã. La acest tip de electromagnet
,forţa portantã este de ordinul 10 4 N
f) electromagneţi de tip U sunt folosiţi pentru curse mici si variaţii lente ale
forţei
g) electromagnet cu clapetã este utilizat în construcţia releelor şi
contactoarelor ,având curse relativ mici. Caracteristic acestei variante este forma
232
armãturii mobile ,care determinã o forţã de atracţie relativ mare pentru un
întrefier mare (în momentul iniţial deplasãrii armãturii mobile )
A2 Calculul forţei dezvoltate de electromagneţii de cc.
La modul general pentru a stabili forţa şi lucrul mecanic dezvoltat de
electromagneţi ,este necesar să se cunoască energia câmpului electromagnetic,
sau inductivitatea electromagnetului.
Din studiul forţelor generalizate în câmp magnetic se cunoaşte expresia
energiei magnetice:
BH
Wm = ∫ dV (7.50)
VΣ 2
In cazul electromagnetului ,care are un singur circuit de excitaţie energia
magnetică se poate exprima astfel :
Φi 1 2
Wm = = Li (7.51)
2 2
Pentru calculul forţei dezvoltate de electromagneţii de curent continuu se
utilizează teorema forţelor generalizate în câmp magnetic .În calculul
componentei forţei generalizate pe direcţia creşterii coordonatei generalizate xi
nu este necesar a se explicita energia magnetică Wm în funcţie de fluxuri şi de
coordonate generale ,variaţia energiei Wm se consideră la curent constant.
∆Wm
X i = lim ( )i = c t (7.52)
∆X i → 0 ∆X
i
Pentru o deplasare liniară , X i este o fortă F :
∂W
F = ( m ) i = ct (7.53)
∂δ
iar dacă coordonata generalizată este un unghi ϕ atunci X i este un cuplu M:
∂M n
M=( )i = ct (7.54)
∂ϕ
Relaţiile (7.53) şi (7.54) pot fi folosite numai pentru electromagneţi cu
fierul nesaturat - cazul cel mai întâlnit la electromagneţii de curent continuu.
Dacă circuitul magnetic este liniar sau neliniar şi cu saturatie neglijabilă
,relatia absolut generală pentru calculul forţei este:
∂W ∂W
F = −( n )Φ = ct - respectiv pentru cuplu : M = −( n )Φ = ct (7.55)
∂δ ∂δ
unde se tine cont şi de energia mecanică absorbită în fier

Astfel, în cazul unui întrefier existent între două piese polare delimitate de
două suprafeţe plane de arie A în ipoteza unui câmp magnetic orientat după
direcţia intrefierului δ ,putem scrie:
BH
Wm = Aδ (7.56)
2
233
d BH
F =− ( Aδ ) Φ=ct (7.57)
dδ 2
r r B2 A r Φ2
F =n =n (7.58)
2µ 0 2µ 0 A
Notând cu U mδ tensiunea magnetică în întrefier ,fluxul util Φ δ în întrefier
şi cu Λ δ permeanţa intrefierului activ ,rezultă că :
1 1
Wm = Φ δ U mδ = U 2 mδ Λ δ (7.59)
2 2
Pentru U mδ =ct, cazul concret al electromagneţilor de cc la mişcarea armăturii în
direcţia xi = δ forţa devine:
1 dΛ δ
F = U 2 mδ (7.60)
2 dδ
Observaţie Forţa electromagnetului este dependenta la U mδ =ct, de
dΛ δ
variaţia permeanţei , acesta fiind motivul pentru care se obţin forţe diferite
dδ
funcţie de forma intrefierului şi totodată de aici rezidă necesitatea cunoaşterii
permeanţei funcţie de forma intrefierului.
Forţa electromagnetului calculată cu relaţia de mai sus este minimă
întrucât este calculată pentru un întrefier maximal δmax , in care tensiunea
magnetică se determină cu relaţia U mδ =H δmax ,
Considerând permeanţa intrefierului de forma Λ = µ 0 A / δ expresia forţei
funcţie de întrefier devine :
B2 A δ 2max
F=− (7.61)
2µ 0 δ 2
relaţie ce poate fi particularizată funcţie de întrefier astfel:
B 2 A δ 2max
♦ întrefier maximal δ=δ max Fmin = − = C e2 δ 2max (7.62)
2µ 0 δ max
2
B 2 A δ 2max
♦ întrefier minimal δ=δmin Fmax =− (7.63)
2µ 0 δ 2min
A3. Relaţii pentru dimensionarea unui electromagnet de cc

Pentru dimensionarea unui electromagnet datele impuse sunt :forţa
minimă dezvoltată de electromagnet la intrefier maxim Fmin şi δmax tensiunea de
alimentare U, proprietăţile magnetice ale circuitului magnetic utilizat (inductia)
şi clasa de izolaţie ( temperatura limită admisă) .Dimensionarea presupune
determinarea secţiunii miezului de fier al circuitului magnetic A, solenaţia
necesară, diametrul conductoarelor bobinei de excitaţie, şi dimensiunile
acesteia. Relaţiile pentru dimensiomare sunt:
234
• legea circuitului magnetic şi curba de magnetizare a materialului circuitului
magnetic conform datelor prezentate în figura 7. 13
B
⋅ δ max = (1 − α) ⋅ NI (7.64)
µ0
cu α=0.15-0.3 relaţie din care se determină inducţia dacă se impune solenaţia
sau solenaţia dacă se impune inducţia.
• Din relaţia forţei minime impuse se determină constanta electromagnetului
ce implică forma constructivă a electromagnetului
F
C e = min (7.65)
δ max
• Din relaţia forţei la întrefier maximal la o inducţie impusă sau calculată şi la
o formă impusă de circuit magnetic se determină secţiunea circuitului
magnetic
2µ F
A = 0⋅ 2min (7.66)
B
• Dimensiunile geometrice ale bobinei rezultă din ecuaţia încălzirii bobinei
conform relaţiilor :
2 2 2 π ⋅ d2
RI = α ⋅ A r ⋅ θ = N 4ρ ⋅ L m / π ⋅ d cu N = f lg (7.67)
4
unde f factor de umplere , l lungimea bobinei g grosimea acesteia .Impunerea
factorului de supleţe al bobinei l/g = 4-5 in corelare cu relaţiile prezentate se
poate determina lungimea bobinei respectiv grosimea acesteia
• Din relaţia U=RI cu R dat de relaţia de mai sus rezultă diametrul
conductorului
B) Caracteristici dinamice - regimul dinamic al electromagneţilor de cc

Datoritã domeniului foarte vast de aplicare a electromagneţilor
,caracterizarea performantelor numai prin caracteristica staticã , forţă maximã
dezvoltatã la întrefier minim si cursă devine insuficientã .
Pentru o corectã utilizare a unui electromagnet - pentru calculul duratei
sau frecventei de acţionare a întregii instalaţii ,verificarea rezistentei mecanice a
electromagnetului ,trebuie cunoscute vitezele si timpii de închidere si
deschidere; determinarea acestor timpi făcându-se prin studierea regimului
dinamic.
Prin regimul dinamic al unui electromagnet se înţelege comportarea în
regim tranzitoriu a electromagnetului. la conectarea sursei de energie care
alimenteazã bobina de excitaţie. În considerarea regimului dinamic intervin atât
mãrimi electrice si magnetice ,cât si mãrimi mecanice.
Comportarea dinamicã a unui electromagnet se considerã determinatã
atunci când se cunoaşte variaţia în timp a urmãtoarelor mãrimi:
235
• fluxul fascicular mediat în zona intrefierului Φ n (t)
• curentul prin bobinã I(t)
• forţa electromagnetului Fe (t)
• cursa , respectiv viteza si acceleraţia armãturii mobile x(t),v(t),a(t)
Variaţia fluxului ,curentului si forţei este constantã de modificarea
intrefierului ,deci sunt funcţii de timp indirect ,prin intermediul lui x(t)
In figura 7.14 este prezentat modul de variaţie în timp al acestor mãrimi.
Alura fluxului ,forţei ,cursei ,vitezei si acceleraţiei nu necesitã comentarii, si
doar alura curentului:
Figura 7.14 Variaţie în timp a mãrimilor
236
♦ pânã la momentul t = t pi curentul creste exponenţial ca în orice circuit RL1,
cu inductivitatea corespunzãtoare intrefierului maxim L1=Lfe+Lδmax.
♦ la momentul t = t pi forţa electromagnetului egaleazã forţa rezistentã iniţială
Fr0 si armãtura mobilã începe sã se deplaseze.
♦ în intervalul t di = t ai − t pi are loc fenomenul denumit reactia armãturii care
constã din creşterea uşoară ,urmatã de o scădere a curentului si care se
încheie o datã cu încetarea mişcării .Acest fenomen este cauzat de creşterea
inductivităţii odatã cu scãderea intrefierului fapt ce se suprapune peste legea
inducţiei electromagnetice ;iniţial creşterea inductivităţii este mai lentã si
curentul variazã în acelaşi sens cu fluxul ,deci creste ; la întrefieruri mici
,creşterea inductivităţii este pronunţată si determinã scãderea curentului ,deşi
fluxul continuã sã creascã.
♦ din momentul t = t 0 electromagnetul redevine un circuit RL2 cu inductivitatea
corespunzãtoare intrefierului minim L2=Lfe+Lδmin. ,curentul creste
exponenţial cu o nouã constantã de timp ,mai mare.
Mãrimile caracteristice regimului dinamic satisfac un sistem simultan de

ecuaţii electrice si mecanice.
Dupã închiderea întrerupãtorului din figura 7.15 a în circuitul bobinei este
valabilã relaţia:
dΨt ( t )
U = Ri( t ) + (7.68)
dt
unde : U - tensiune de alimentare tip semnal treaptă, R - rezistenta bobinei , Ψt -
fluxul total
Ψt = NΦ n (t ) ,
N - numãr de spire al bobinei
Ecuaţia mecanicã de echilibru a forţelor este:
d 2x
Fe (t ) = mΓ (t ) 2 + FΓ (t ) (7.69)
dt
unde m Γ - masa mecanismului acţionat ,redusã la direcţia de deplasare a
armãturii mobile.
FΓ - forţa rezistentã totalã redusã la direcţia de deplasare a armãturii mobile
Sistemul de ecuaţii de mai sus se rezolvã în ipotezele simplificatoare:
tensiunea aplicatã bobinei de acţionare se considerã ,la conectare, ca fiind o
treaptã (deşi în mod real este o rampã ,dar timpul de atingere a valorii U este
τ = 0,1 → 10ns ,cu mult inferior intervalelor de timp semnificative de ordinul
10 −6 s pentru fenomenele studiate)
rezistenta bobinei electromagnetului este consideratã pe durata procesului
tranzitoriu si egalã cu valoarea ei iniţială (constanta de timp de încãlzire fiind
de ordinul 10 −3 → 10−2 s )
237
La scrierea acestor ecuaţii nu s-a ţinut cont de existenta si influenta
curenţilor turbionari asupra parametrilor regimului dinamic ;efectul acestora este
de încetinire a procesului tranzitoriu ,fapt ce se pune în evidentã experimental:
B1. Determinarea timpului de pornire t pi
Întrucât miezul magnetic este nesaturat din ecuaţia tensiunilor ,scrisã pentru
intervalul 0.... t pi
di( t )
U = Ri( t ) + L1 (7.70)
dt
rezultã
−t
U
i = (1 − e T )
R (7.71)
L
T1 = 1
R
Timpul de pornire este :
U
t p = T1 ln R (7.72)
U
− Ip
R
.
Figura 7.15 Explicativă pentru regimul dinamic al electromagnetului de cc
Concluzii:
1.Timpul de pornire al armăturii mobile a electromagnetului de cc este
dependent de caracteristica materialului feromagnetic ce impune obţinerea
inducţiei (fluxului) necesare dezvoltării forţei electromagnetice minime ce
învinge forţa resortului.
2. Modificarea timpului de pornire este posibilă prin modificarea energiei
acumulate în miezul feromagnetic ( lamelare a circuitului magnetic şi utilizarea
materialelor cu caracteristici superioare curbe de magnetizare cu pante de
creştere mari)
238
B2 Determinarea timpului de mişcare ta- t pi =tm
Ecuaţia tensiunilor pe acest interval
di dL dx
U = Ri + L + i (7.73)
dt dx dt
evidenţiază pe lângă componenta de pulsaţie şi componenta de mişcare a
tensiunii induse .componenta de mişcare este funcţie de viteza de deplasare a
armăturii mobile dar şi de variaţia inductivităţii intrefierului . Inductivitatea
totală la întrefier maximal L1=Lfe+Lδmax. trece pe durata mişcării de la valoarea
minimă la valoarea maximă L2=Lfe+Lδmin. ce din punct de vedere al
caracteristicii flux –curent echivalează cu o creştere la flux constant a pantei
caracteristicii Φ=Li (figura 7.16) deci o reducere a curentului i.
Figura 7.16 Evoluţia curentului la cuplarea electromagnetului
Observaţii
1. Timpul de mişcare al armăturii electromagnetului de cc se poate
modifica prin forma constructivă a întrefierului ( modificarea permeanţei)
dL/dx=N2dΛ/dx
2. Înmulţind ecuaţia tensiunilor prin curentul I se obţine ecuaţia de bilanţ
energetic unde puterea absorbită din reţea o regăsim ca putere disipată joule pe
rezistenţa bobinei şi putere mecanică (valoare medie pe o perioada a integralei
d ⎛ Li 2 ⎞
relatiei ⎜ ⎟ este nula )
dt ⎜⎝ 2 ⎟⎠
P = PJ + Fe v (7.74)
239
B3 Determinarea timpului de comprimare a resoartelor
Miezul circuitului magnetic dacă-i saturat ecuaţia tensiunilor devine:
dΦ n (t )
U = Ri (t ) + N (7.74)
dt
Prin separarea variabilelor se obţine:
t pi
N 2 Φ pi dΦ m N2
t p i = ∫ dt = ∫ = P (7.75)
0 R 0 NIs − Ni R
unde Φ pi este fluxul ce determinã forţa electromagnetului, egalã cu forţa
rezistentã. In figura 7.15 integrantului P îi corespunde aria haşurată din diagrama
b
Timpul de eliberare al armăturii la decuplarea electromagnetului se
determină din ecuaţia tensiunilor cu impunerea U=0. Acest timp poate fi
modificat prin conectarea unui condensator în paralel cu bobina dimensionat
astfel încât să se obţină regim oscilant amortizat timpul de răspuns fiind
proporţional cu suma algebrică ariilor delimitate de curba curentului cu axa
timpului.
7.2.4 Electromagneţi de curent alternativ

Spre deosebire de calculul electromagneţilor de curent continuu la
calculul electromagneţilor de curent alternativ trebuie luată în considerare
modificarea periodică în timp a parametrilor, pierderile de energie prin curenţi
turbionari si histerezis în fier.Ca urmare a acestor pierderi fluxurile magnetice
din diversele porţiuni ale circuitului magnetic sunt defazate unele fată de altele
:este deci necesară utilizarea calculului cu mărimi vectoriale ,folosind
reprezentarea acestora ca fazori în planul complex.
Figura 7.17 Electromagnet de curent alternativ
Reprezentarea în complex este posibilă numai când fluxul magnetic si

solenaţia sunt sinusoidale, adică atunci când punctul de funcţionare este în zona
240
liniară a curbei de magnetizare. In cele ce urmează, semnalele se presupun
liniare ,iar mărimile electromagnetice alternative se admit sinusoidale.
In calculele electromagneţilor de curent alternativ ,fluxul si inducţia
magnetică trebuiesc exprimate prin valorile lor maxime Φˆ ⋅ si ⋅ Bˆ .
Din lucrarea (9) rezultă că schema echivalentă a unei bobine cu miez de
fier este cea din figura 1.8 ,în care:
Rb - rezistenta ohmică a înfăşurării
Lσ - inductivitatea corespunzătoare fluxului de scăpări (liniară)
iar înfăşurarea aşezată pe miezul magnetic se consideră ca având
Φ σ = 0 producând în miezul magnetic doar fluxul fascicular util Φ fn . Aplicând
teorema II Kirchhoff pe acest circuit ,rezultă :
di dΦ u
u = Rb i + Lσ + (7.76 )
dt dt
1
Multiplicând cu ì` relaţia (1.31),integrând pe o perioadă T= a tensiunii de
f
alimentare si împărţind cu T va rezulta puterea medie absorbită de circuit într-o
perioadă ,deci puterea activă:
1T 1T
P = ∫ uidt = ∫ [ Rb i 2 dt + d (idi) Lσ + idΦ u ] (7.77)
T0 T0
sau
T
P = Rb I 2 + f ∫ idΦ u = Rb I 2 + f ∫ idΦ u (7.78)
0 14Γ24 3
B
T
1
Termenul
T0
∫ [d (idi) Lσ ] este nul, deoarece reprezintă integrala pe un
contur închis (pe o perioadă ) a unei diferenţiale totale exacte - câmpul magnetic
de dispersie schimbă periodic energie cu sursa, dar în medie puterea activă
absorbită este zero ,deci absoarbe doar putere reactivă .
Termenul f ∫ idΦ u reprezintă pierderile totale din fierul circuitului
14Γ24 3
B
magnetic - pierderile prin histerezis magnetic si curenţi turbionari.
Conturul Γ pe care se efectuează integrala reprezintă ciclul de
magnetizare Φ = Φ(i) ridicat pentru frecventa f si pentru circuitul magnetic
respectiv.
Curentul din înfăşurarea electromagnetului va fi :
I = I r + jI a (7.79)
unde I r - componenta reactivă (de magnetizare ) a circuitului ,corespunzătoare
puterii reactive ,care este in fază cu fluxul util prin miez.
241
I a - componenta activă a curentului ,care determină pierderile active ,
N
respectiv p H ⋅ si ⋅ p Fe Multiplicând relaţia (7.79 )cu ,rezultă:
Φ̂ f
N I NI r NI
= +j a
ˆf Φ
Φ ˆf Φ
sau
Z m = Rm + jX m = Z me jβ (7.80)
care reprezintă impedanţa magnetică complexă a circuitului ce are
componentele:
NIˆ NIˆ NIˆ I
Zm = Rm = r X m = a β = arctg a (7.81)
Φˆ f Φˆf ˆf
Φ Ir
Notă: Numai datorită analogiei cu circuitele electrice de curent alternativ ,se
spune că R m este componenta activă si X m este componentă reactivă,în realitate
este invers, ca si în cazul curenţilor I r si I a si toate acestea deoarece s-a ales
drept origine a fazelor fluxul fascicular util prin miezul de fier : Φ̂ fu .
Reactanţa magnetică X m ia în considerare influenta pierderilor prin
histerezis a curenţilor turbionari si a pierderilor din spira ecran .In cazul
electromagneţilor de curent continuu cît si al celor de curent alternativ ,
impedanţa magnetică a spatiilor de aer (indiferent că sunt parcurse de flux util
sau de dispersie ) este o rezistentă magnetică activă (reluctanţă);
Z mδ = R mδ = 1 Λ nδ (7.82)
A Expresia forţei dezvoltate de electromagneţii de ca

In practică ,rezistenta ohmică a bobinei este Rb << ωLb : considerând si
pierderile de flux neglijabile , din ecuaţia tensiunilor rezultă :
dΦ u dΦ fu
u= =N (7.83)
dt dt
Tensiunea de alimentare a electromagnetului de curent alternativ fiind
)
sinusoidală ,de forma : u = U cos ωt rezultă fluxul fascicular util prin miezul de
fier :
)
U
Φ fu = sin ωt (7.84)
ωN
)
deci electromagnetul de curent alternativ lucrează la Φ fu = ct
Conform celor exspuse forţa instantanee într-un singur întrefier se va
calcula cu relaţia lui Maxwell:
∂Wn B2 A Φ2
F = −( ) = = (7.85)
∂x Φ =ct 2µ 0 2µ 0 A
242
Ţinând cont de faptul că în secţiunea miezului de permeabilitate µfe fluxul
) )
Φ = BAFe ,rezultă :
) ) )
AB 2 sin 2 ωt AB 2 AB 2
F= = − cos 2ωt (7.86)
2µ 0 4µ 0 4µ 0
Se constată că forţa de atracţie a electromagnetului are, pe lângă o
componentă continuă o componentă cosinusoidală de pulsaţie dublă fată de
pulsaţia inducţiei (deci a tensiunii de alimentare a bobinei );ca urmare , forţa
instantanee atinge valoarea zero. Din această cauză armătura electromagnetului
are tendinţa de îndepărtare sub acţiunea forţei antagoniste (în general a unui
resort), vibraţia caracteristică având frecventa 2 f (100Hz, dacă frecventa reţelei
este de 50Hz). Pe lângă un zgomot adesea foarte puternic ,vibraţiile pot provoca
în scurt timp distrugerea înfăşurării,a conexiunilor si scoaterea din funcţiune a
electromagnetului.
B Spira în scurcircuit la electromagneţii monofazaţi
Pentru a elimina aceste neajunsuri, la electromagneţii monofazaţi se
practică următorul principiu: suprapunerea a două fluxuri, defazate astfel ca la
anularea unuia din fluxuri, celălalt să aibă o valoare care să asigure o forţă
minimă de atracţie ,superioare celei antagoniste.
Metoda practică folosit , care va fi expusă în detaliu în continuare , constă
în plasarea în piesa polară , în zona intrefierului , a unei înfăşurări în scurcircuit,
care să îmbrăţişeze numai o parte din secţiunea miezului magnetic si să
provoace, prin reacţia ei defazarea fluxului care o străbate ; în felul acesta
inducţia (deci forţa ) în întrefier nu mai atinge valoarea zero.
Pentru a studia , calitativ si cantitativ , efectul spirei în scurtcircuit ,ne
vom ocupa doar de fenomenele ce se produc într-un singur întrefier ; evident
dacă electromagnetul are mai multe întrefieruri ,unde se plasează spire ecran ,
fenomenele ce se produc în aceste înfăşurări sunt identice.
Ideal pentru un asemenea studiu este un electromagnet de curent alternativ
monofazat cu armătura fixă în forma literei U denumit electromagnet tip
U1(fig.7.18)
Figura 7.18 Electromagnet de ca U1
243
In conformitate cu figura 7.18 se fac urmatoarele notatii: A1 - aria polului în
ˆ A1 -
afara spirei A2 - aria polului în interiorul spirei Φ̂ p - flux magnetic total Φ
flux magnetic în întrefier în exteriorul spirei Φ ˆ A 2 - flux magnetic în interiorul
spirei Bˆ A1 , Bˆ A2 - Inducţiile corespunzătoare δ n = δ - grosimea intrefierului i2 -
curentul închis în spira ecran r2 - rezistenta spirei ecran
La un asemenea electromagnet ,momentul util este dat numai de forţa
dezvoltată în întrefierul util prevăzut cu spira în scurtcircuit ,deoarece cuplul
forţei dezvoltate în întrefier fără spiră in scurtcircuit este nul.
Calculele se efectuează pentru electromagneţi cu întrefierul minimal
(armătura mobilă atrasă) întrefier care în practică are valorile [10] (0,03-
0,05)mm , pentru Β̂ ρ <0,8 T, respectiv (0,05-0,10)mm , pentru B̂ρ = (0,8-1,3)T
La întrefier maximal (armătura mobilă depărtată ),din cauza intrefierului
mare reacţia spirei în scurtcircuit este neînsemnată (fluxurile nu pot fi menţinute
decalate ) chiar dacă curentul prin înfăşurarea de excitaţie este mai mare decât
pentru poziţia atras.
Pentru determinarea rezistentei spirei ecran se consideră fenomenul global
care are loc în întrefierul polului [1]. Fluxul total Φ p ,considerat mărime
sinusoidală si care parcurge circuitul magnetic al electromagnetului în zonele
neecranate rezultă din adunarea a două fluxuri Φ A1 si Φ A 2 ,respectiv din
exteriorul si interiorul spirei ecran ,ambele mărimi sinusoidale.
Din considerate tehnologice ,se alege valoarea maximă a inducţiei în
exteriorul spirei ecran : Bˆ A1 ,valoarea inducţiei Bˆ A 2 ,în interiorul spirei ecran ,se
exprimă cu ajutorul unui factor subunitar:
Bˆ A 2
=k (7.87)
Bˆ A1
Fluxul în interiorul spirei se poate scrie:
Φ A2 = Φ ˆ A2 cos ωt (7.88)
Variaţia în timp a acestui flux produce,prin fenomenul de inducţie
electromagnetică , o tensiune indusă în spira ecran (conductoare):
dΦ A2 dΦ A2 f
e2 = − = −N2 = −u 2 (7.89)
dt dt
unde N 2 - numărul de spire al înfăşurării ecran ; în practică înfăşurarea se
realizează dintr-o singură spiră N 2 =1 . Scriind în complex relaţia (7.89), rezultă:
U 2 = jω Φ A 2 (7.90)
Considerând impedanţa spirei Z 2 = r2 + jx 2 , curentul indus în spira ecran
va fi :
244
U2 jω Φ A 2
I2 = = (7.91)
Z 2 r2 + jx2
Pentru o singură spiră ( N 2 = 1 ), cu dimensiuni reduse si cu frecventa
industrială de 50Hz ,reactanţa x2 = ωL2 a spirei ecran este practic neglijabilă ,ca
urmare spira ecran este un element pur rezistiv ,din punct de vedere electric. In
acest caz curentul I 2 va avea valoarea:
ωΦ A2 U 2
I2 = j = (7.92)
r2 r2
iar tensiunea electromotoare dată se poate scrie:

dΦ A2
e2 = − = r2i2 = r2 Iˆ2 sin ωt (7.93)
dt
Din care se obtine valoarea de varf a curentului
Φˆ
Iˆ2 = ω A2 (7.94)
r2
Notă : din punct de vedere magnetic ,spira ecran echivalează cu o impedanţă
magnetică : Z m = rm + jx m ;valoarea componentelor impedanţei poate fi dedusă
din relaţiile:
I2
Zm = = rm + jxm
Φ A2
(7.95)
jω Φ A 2
I2 =
r2 + jx2
Prin identificare rezultă:
ω ω
rm = x2 ; xm = r2 (7.96)
r22 + x22 + x22 r22
Cum am considerat x2 << r2 ,rezultă că practic spira din punct de vedere
magnetic se comportă ca un element pur reactiv:
ω
Z m = xm = (7.97)
r2
Fluxul magnetic datorat curentului I 2 din relaţia (7.93) se va opune
variaţiei fluxului principal prin aria ecranată de spira ecran, si în această
suprafaţă A2` va rezulta un flux ,denumit flux ecranat ,defazat fată de fluxul
neecranat Φ A1 care trece prin suprafaţa A1 .
Practic rolul spirei în scurtcircuit la electromagneţii de ca poate fi
explicat în baza fenomenului de reacţie al maşinilor de curent alternativ,(figura
7.19 ) astfel : considerând valoarea inducţiei în aria ecranată BA2 (sau fluxul Φ A 2
origine de faza) origine de fază variaţia acesteia în raport cu timpul induce în
245
spira ecran t.e.m E2 defazată cu 900 în urmă, ce produce la randul ei ,în circuitul
rezistiv al spirei , curentul I2 în fază cu t.e.m. dar defazat cu 90o fata de fluxul
ωΦ A2
Φ A 2 , conform relatiei I 2 = j . La rândul său acest curent produce câmpul
r2
magnetic de reacţie B2 . Câmpul magnetic în aria neecranată va fi suma celor
două câmpuri inductor BA2 şi indus B2 conform figurii 7.19.
Figura 7.19 Reactia spirei in scurtcircuit
Tangenta unghiului dintre câmpul din aria neecranată şi aria ecranată este
raportul câmp reacţie si câmp inductor (aplicat) din care rezultă:
BA2=BA1 cosα. =k BA1 (7.98)
Rezistenta spirei în scurtcircuit este dată de raportul valorii efective a tem
E 2 = ω ⋅ B A 2 A2 şi valoarea efectivă a curentului de reacţie . Aceasta valoare se
determină din legea circuitului magnetic :
r
∫ H 2 ds = I 2 sau H2δ=I2 cu H2=B2/µ0 (7.99)
Din combinarea relaţiilor se determina :
µ Aω
r2 = 0 2 (7.100)
δ ⋅ tgα
Dacă vom calcula forţele instantanee dezvoltate în cele două arii din
interiorul electromagnetului studiat ,rezultă:
B A1 A1 Bˆ A21 A1 Bˆ A21 A1
FA1 = = − cos(2ωt + 2α )
2µ 0 4µ 0 4µ 0
(7.101)
B A2 A2 Bˆ A2 2 A2 Bˆ A2 2 A2
FA2 = = − cos 2ωt
2µ 0 4µ 0 4µ 0
si componenta variabilă va fi:
1 ˆ2
F~ = [ B A2 A2 cos ωt + Bˆ A21 A1 cos(2ωt + 2α )] (7.102)
4µ 0
246
Este evident că pentru eliminarea vibraţiilor este necesar ca forţa variabilă să fie
teoretic zero ,ceea ce impune condiţiile:
Bˆ A21 A1 = Bˆ A2 2 A2 ; k 2m = 1
π (7.103)
α= ; cosα = k = 1
2
Pentru îndeplinirea acestor condiţii este necesar ca în relaţia (7.100),
tgα → ∞ ,deci r2 siδ să fie zero ;condiţia nu este practic realizabilă ,dar poate fi
realizată satisfăcător pentru r2 siδ de valori cît mai mici:
- întrefierul δ ,prin polizare specială ,poate fi adus la 0,025mm;în cazul
prelucrărilor uzuale
- rezistenta r2 poate fi aleasă mică ,dar totuşi nu foarte mult deoarece
curentul I 2 va tinde spre valori foarte mari ;valorile exagerate ale curentului I 2 ar
produce pe de o parte ,o anulare a fluxului în zona ecranată (deci lipsind al
doilea flux nu se va realiza eliminarea vibraţiilor) iar pe de altă parte ,încălzirea
exagerată a spirei ecran prin efect Joule-Lenz.
Puterea consumată de spira ecran este :
2 U 22 ωΦ ˆ A2 / r2
P2 = r2 I 2 = =( ) [W ] (7.104)
r2 r2
Rezistenta spirei ecran este determinată de condiţia ,iniţial impusă ,ca α să
aibă o anumită valoare ,conform relaţiei (7.100). Cu dimensiunile constructive
ale electromagnetului proiectat ,se calculează valoarea componentei constante si
valoarea componentei variabile a forţei rezultante dezvoltată în întrefier si se
deduce valoarea minimă a forţei de atracţie. Dacă aceasta nu corespunde temei
de proiectare ,se modifică valoarea lui α ,respectiv r2 .
După obţinerea rezultatului dorit se verifică ,cu relaţia (1.64), puterea
consumată de spira ecran astfel încât ,să nu fie prea mare cu puterea absorbită de
înfăşurarea de excitaţie a electromagnetului ; de asemenea ţinând cont că spira
ecran transferă căldura prin radiaţie si convecţie în mediul exterior se calculează
încălzirea spirei:
P
θ = [ oC ] (7.105)
αA
unde: A - fetele spirei care iau parte la emisia căldurii (practic ,nu se iau în
calcul zonele de contact spiră miez)
α - coeficient global de transmisie a căldurii ( α ≅ 10W 2 oC[3]) .
m
Temperatura de funcţionare admisă este de 150 - 250 grade [1];dacă
temperatura spirei depăşeşte această limită admisă, se adoptă (cazul cel mai
frecvent în practică) o spiră de secţiune dreptunghiulară cu laturile cît mai
diferite , (pentru a obţine o suprafaţă cât mai mare de emisie a căldurii ).Dacă si
astfel temperatura spirei depăşeşte temperatura permisă se va alege un material
de rezistentă mai mare ,alamă ,constantan ,etc
247
B1. Calculul de optimizare al forţelor la electromagneţii de curent
alternativ monofazaţi
a) Electromagnetul de forma U 1
Forţele instantanee dezvoltate în întrefierul util pentru zona ecranată si
neecranată ale suprafeţei polului ,calculate cu relaţiile prezentate se
caracterizează prin:
Bˆ 2 A
FmedA1 = A1 1 = Fˆ~ A1 ; Fmax A1 = 2 Fmed A1
4µ 0
Bˆ 2 A
FmedA2 = A2 2 = F~ A2 ; Fmax A 2 = 2 Fmed A 2 (7.106)
4µ 0
) )
( FA1~ ,̂ FA~ ) = 2α
Dacă se stabileşte o relaţie între ariile ecranată si neecranată ,de forma :
A2 = mA1 (7.107)
se poate calcula forţa medie în întrefier ca o sumă a forţelor medii în cele două
arii
Bˆ A21 A1 + Bˆ A2 2 A2
Fmed = FmedA1 + FmedA2 = (7.108)
4µ0
Ţinând cont de relaţiile 7.103 rezultă:
Fmed = FmedA1 (1 + k 2 m) (7.109)
In figura 7.20a s-a reprezentat diagrama forţei instantanee în întrefierul
electromagnetului rezultând din compunerea forţelor instantanee ce acţionează
în cele două arii A1siA2 . Se observă că pulsaţia forţei în întrefier este dublă fată
de pulsaţia inducţiei ,iar defazajul între forţele corespunzătoare inducţiilor
B A1siB A2 este 2α .
Forţa oscilantă totală rezultă din adunarea forţelor oscilante componente.
Fˆ~ = Fˆ~ A1 + Fˆ ~ A2 (7.110)
Fˆ~2 = Fˆ~2A1 + Fˆ~2A2 + 2 Fˆ F~ A 2 cos 2α
A1~ (7.111)
sau
Fˆ~ = FmedA1 1 + k 4 m 2 + 2k 2 m cos 2α (7.112)
In figura 7.20 b s-a reprezentat diagrama fazorială a forţelor oscilante ,pe baza
observaţiilor din diagrama 7.20 a pentru forte.
248
Figura 7.20 Relativ la calculul forţei electromagnetului U1
Alegerea parametrilor k si m se face din impunerea a doua condiţii

• La alegerea parametrilor k si m , în vederea optimizării construcţiei
electromagnetului ,este necesar să se tină cont de pulsaţia fortei totale
dezvoltate în întrefierul util ,definită de raportul:
Fˆ
p = ~ 100 0 0 (7.113)
Fmed
Evident se caută ca valoarea acestei pulsaţii să fie limitată sub o valoare minimă.
conducând la rezultatul:
1 + k 4m 2 + 2k 2 m cos 2α 1 + k 4 m 2 + 4k 4 m − 2k 2 m
p= = (7.114)
(1 + k 2m) 2 (1 − k 2m) 2
dp
Valoarea optimă a lui m rezultă din relaţia = 0 ,adică:
dm
1
m= 2 (7.115)
k
din care rezultă valoarea pulsaţiei minime:
p min = k = cos α (7.116)
• Alegerea defazajului optim (care permite apoi alegerea valorii optime a lui
m, si calculul rezistentei spirei ecran) este dictată însă nu numai de
obţinerea unei forte oscilante minime (deci a unei pulsaţii minime )dar si
de obţinerea unei forte medii cît mai mari si a unei forte minime cît mai
mari. De aceea se propune calcularea a încă două rapoarte de forte [1]:
249
Fmed 1 + k 2m
=
( Fmed ) max 1+ m
(7.117)
2 4 2 4 2
Fmin 1 + k m − 1 + k m + 4 k m − 2k m
=
( Fmed ) max 1+ m
ˆ
si reprezentarea lor grafică, împreună cu raportul F~ ,functie de
Fmed
k = cos α ,avînd ca parametru m. Valoarea lui m se va alege întotdeauna mai
mare ca 1 - în general între 1 si 2,uneori mai mare ca 2,avînd în vedere cerinţa
temei si criteriul economic.
Curbele de optimizare ale electromagnetului U1,reproduse după [1] sunt
prezentate în figura 7.21.
Figura 7.21 Alegerea lui m si k pentru electromagnetul U1
Analizând curbele se pot desprinde următoarele concluzii:

♦ pulsatia minimă a fortei rezultante nu corespunde cu maximul raportului
Fmin :de exemplu,pentru A2 = 2 ,maximul fortei minime se
( Fmed ) max A1
obtine la k=0,6 ,pe cînd minimul pulsatiei fortei se obtine la k=0,5.
♦ valoarea maximă a fortei minime penreu m=2 este mai mare ca pentru m=1 ;
în schimb forta medie este mai mică.
♦ pierderile în spira ecran sînt mai mari pentru m=2 ( P2 ~ r2 ~ A2 ) si deci
cheltuielile în exploatare sînt mai mari.
In practică,valoarea lui k se va alege, pentru ambele valuri ale lui m ,în
jurul valorii 0,7 adică α ≅ 45 o în scopul obţinerii unei forte minimă si medie de
valori cât mai mari.
250
b) electromagnetul de forma U2
Schiţa acestui electromagnet este prezentată în figura 7.22 unde se
observă că acest electromagnet are spiră ecran pe ambele coloane ,iar armătura
mobilă execută o mişcare de translaţie ,sau o mişcare de rotaţie cu axul de rotaţie
în afara axului coloanei electromagnetului.
Relaţiile de calcul privind forţa oscilantă ,medie ,maximă ,minimă rămân
cele deduse pentru electromagnetul U 1 ,pentru fiecare din cele 2 coloane ,dacă
armătura mobilă efectuează o mişcare de translaţie ,la electromagnetul de tip
U 2 , forţa totală este de două ori forţa dezvoltată într-un întrefier (fată de U )
1
Figura 7.22 Electromagnetul U2
c) electromagnetul de formă E
Schiţa acestui electromagnet este dată în figura 7.23 unde se observă că spirele
ecran sunt plasate pe coloanele externe ,iar bobina de excitaţie ,se dispune pe
coloana centrală. Întrefierul coloanelor laterale este minimal ,însă întrefierul
coloanei centrale este ceva mai mare (~0,5mm) astfel încât în poziţia atras să se
asigure o poziţie stabilă a armăturii mobile.
Notaţiile pentru arii si fluxuri rămân cele utilizate la electromagnetul tip
U 1 ;de observat că aceste notaţii ,în cazul electromagnetului E se referă la o
jumătate de electromagnet ,acesta având un plan de simetrie , în plus aria
coloanei centrale ,notată cu A0 ,este definită cu relaţia:
251
A0 = n( A1 + A2 ) = nA1 (1 − m) (7.118)
unde n are valori practice între 1,4 si 2
Figura 7.23 Electromagnet E
Din schiţa reprezentată în fig 7.23 se observă că fluxul principal (rezultat)

2Φ p este o mărime sinusoidală (ipotezele de lucru se păstrează )si străbate
întrefierul central δ ;acest flux se divide ,teoretic ,în armătura mobilă în două si
în plus ,va determina existenta unei forte medii si a unei forte alternative în
întrefierul coloanei centrale.
Ţinând cont de aceasta ,să determinăm forţa medie totală în
electromagnet.
- forţa medie în aria neecranată :
Bˆ A21 A1
2 FmedA1 = 2 (7.119)
4µ 0
- forţa medie în ariile ecranate :
Bˆ A2 2 A2
2 FmedA2 = 2 = 2 FmedA1k 2 n (7.120)
4µ 0
- forţa medie în aria centrală:
Bˆ 02 A0 Φˆ 02
2 FmedA0 / 2 = 2 = (7.121)
4 µ 0 2 4 µ 0 A0
252
Figura 7.24 Diagrame de optimizare a electromagnetului E
Din diagrama fazorială prezentată în figura 7.24 ,rezultă fluxul în jumătatea

ariei centrale:
ˆ p =Φ
Φ ˆ 2A1 + Φ
ˆ 2A2 + 2Φ
ˆ A1Φ
ˆ A2 cos α
sau (7.122)
ˆ A1 1 + k 2 m 2 + 2k 2 m = Bˆ A1 A1 1 + k 2 m 2 + 2k 2 m
ˆ p =Φ
Φ
Înlocuiri simple conduc la :
ˆ Bˆ A21 A12
2 FmedA0 / 2 = 2 F~ A0 / 2 = (1 + k 2 m 2 + 2k 2 m)
2µ 0 A0
sau (7.123)
2(1 + k 2 m 2 + 2k 2 m)
2 FmedA0 / 2 = 2 FmedA1 = 2 FmedA1q
n(1 + m)
unde
253
2(1 + k 2 m 2 + 2k 2 m)
q= (7.124)
n(1 + m)
Forta medie totală în electromagnet este:

Fmed = 2 FmedA1 + 2 FmedA 2 + 2 FmedA0 / 2 = 2 FmedA1 (1 + k 2 m + q ) (7.125)
Valoarea maximă a acestei forte medii se obţine pentru k=1 ( α =0):
2
( Fmed ) max = 2 FmedA1 (1 + m)(1 + ) (7.126)
n
pentru calculul forţei oscilante totale în electromagnetul de tip E s-a reprezentat
diagrama fazorială a forţelor oscilante 2 Fˆ~ A1 ,2 FÂ 2~ siFˆ~ A0 / 2 - figura 7.24.
S-a ţinut cont că defazajul între forţele 2 Fˆ ~ A1 = 2 F medA1 si
2 Fˆ ~ A 2 = 2 F medA 2 este dublu fată de defazajul inducţiilor Bˆ A1 si Bˆ A2 ,iar defazajul
între forţa 2 Fˆ ~ A0 / 2 = 2 F medA 0 / 2 si forţa 2 Fˆ ~ A1 este dublă fată de defazajul între
inducţiile Bˆ A1si Bˆ 0 .
Alegerea parametrilor k,m,n. privind optimizarea construcţiei
electromagnetului necesită :
• pulsaţie minimă ,
• forţă medie si forţă minimă cît mai mare.
S-au calculat aceleaşi rapoarte de forte pentru optimizare:
Fmed Fˆ Fmin
; ~ ;
2( Fmed ) max Fmed 2( Fmed ) max
si s-au reprezentat grafic funcţiile de parametrul k = cos α având drept parametri
m si n.
Din [1] am reprodus diagrame corespunzătoare pentru
- m=1 , m=2 , n=1,4 respectiv
- m=1 , m=2 , n=2
Din studiul diagramelor rezultă că:
1) dacă s-ar urmări obţinerea numai unei pulsaţii minime ,parametrul k ar
trebui să fie cuprins între 0,4 - 0,45 (deci α ∈ [66,4o ,63,2 o ] )
2) pentru obţinerea unor forte medii si minime cât mai mari ,se observă că
este necesar ca parametrul k să fie cuprins între 0,55 - 0,6 (deci
α ∈ [56o30′ − 53o ] )
3) pulsaţia forţei scade cu creşterea lui n = A2 A1 ,atingând valori minime
la valori foarte mari ale lui m (m=1...3)
4) pulsaţia forţei scade când n creste , ceea ce rezultă si din analiza
expresiei n = A0 A1 + A2 ,deoarece la valori mici ale lui A1 siA2 , va creste atât n
cît si forţa de atracţie.
254
5) pentru obţinerea valorii optime a defazajului α corespunzătoare
pulsaţiei minime se pune condiţia:
df d Fˆ
= ( ~ )=0 (7.127)
dtgα dtgα Fmed
rezultând α ′ între 50 si 70 o care trebuie respectat având o deosebită importantă
asupra pulsaţiei forţei. În construcţiile uzuale valoarea defazajului optim este
cuprinsă între α ′ = 50 o....70 o ( m = 1....3);
6) pentru a se evita ca inducţia să ia valori exagerat de mari în jug si
coloane ,departe de spirele în scurtcircuit se recomandă ca secţiunea acestuia să
fie luată suficient de mare, readucând-o în apropierea intrefierului , dar
respectând valoarea adoptată pentru n.
1
7) se va respecta condiţia k 2 ≤ în care caz forţa medie are valorile cele
m
mai mari.
B2.Curentul în bobina de excitaţie

Schema electrică echivalentă a electromagnetului de curent alternativ
monofazat diferă în poziţia atras a electromagnetului, fată de poziţia de repaus.
a) armătura mobilă atrasă
Considerând fluxul fascicular (mediu) util în miez drept fazor origine ,curentul
din înfăşurarea electromagnetului de curent alternativ ,după cum s-a mai precizat
anterior ,va fi:
I = I r + jI a
cu: I r - curentul de magnetizare - componentă reactivă I a - componenta activă
Puterea medie absorbită de electromagnet într-o perioadă a tensiunii de
alimentare - puterea activă - este suma dintre pierderile Joule pe rezistenta
bobinei la care trebuie adăugată - pentru electromagnetul cu spiră ecran -
puterea activă consumată în spira ecran:
P = Rb I 2 + PFe + P2 (7.128)
Componenta activă a curentului din bobina electromagnetului ,care
determină pierderi active PFe = PH + PCT ,se poate calcula cu relaţia
aproximativă
P + P2 Pa
I a ≈ Fe = (7.129)
E E
Deoarece tensiunea aplicată înfăşurării de excitaţie ,având rezistenta Rb si
inductanţa L în poziţia închis este :
U = Rb I − E (7.130)
E = − jωNΦ fu = − jωL I r (7.131)
este tensiunea electromotoare de autoinducţie în bobină în cazul regimului
sinusoidal ,deci departe de starea de saturaţie (căci la saturaţie datorită regimului
255
deformant nu mai este posibilă reprezentarea fazorială ) se obţine diagrama de
fazori ce corespunde schemei electrice echivalente a bobinei pentru poziţia
atrasă a armăturii mobile.
Deoarece ,practic Rb << ωL , se poate considera (cu bună aproximaţie ) că
U ≈ E ;în acest caz , se obţine:
P + P2
I a = Fe P + P2
U I a = r2 Fe (7.132)
ωN Bˆ Fe A fe
Uˆ = ωNΦ ˆ fm = ωNBˆ Fe AFe
Componenta reactivă a curentului din bobina electromagnetului corespunzătoare
puterii reactive ,se poate determina global aplicând legea circuitului magnetic.
n m ) ) ) l
NIˆr = ∑ Hˆ KFelk + ∑ Hˆ δ J δ J = NI rfe + NI rδ = Φ i (7.133)
K =1 J =1 µ A
cu alte cuvinte numai o fracţie din solenaţia NI a bobinei de excitaţie contribuie
la magnetizarea circuitului magnetic , influenţa fluxurilor în întrefier asupra
funcţionării electromagnetului se poate neglija (defazajul între fluxurile Φ A1 si
Φ A2 este de ordinul gradelor).
Schema echivalentă asociată electromagnetului pentru poziţia atras este a unei
bobine cu miez de fier(fig.7.25).
Figura 7.25 Schema echivalentă a electromagnetului pentru poziţia atras
Creşterea intrefierului ,prin creşterea reluctanţei intrefierului ,face ca

inductia magnetică si fluxul să fie mult reduse ,ca urmare ,componenta activă
I a a curentului în bobina de excitaţie devine neglijabilă în raport cu componenta
reactivă I r a acestuia ( practic pierderile de putere activă în miez si spira ecran
sînt neglijabile în raport cu pierderile Joule-Lenz în bobina electromagnetului )
I a ≈ 0; I = I r
U ωL (7.134)
I= ; tgϕ =
Rb2 + (ωL) 2 Rb
256
Intensitatea curentului prin bobina de excitaţie pentru poziţia neatrasă a
armăturii mobile este de 10 - 20 de ori mai mare decât valoarea corespunzătoare
poziţiei atrase a armăturii mobile.
Schema echivalentă si diagrama fazorială corespunzătoare sunt prezentate
în figura 7.26
Figura 7.26 Schema echivalentă a electromagnetului pentru poziţia deschis
C. Electromagnetul de curent alternativ trifazat
Dacă forţa necesară la întrefier minim este relativ mare - 10 2.....10 4 N se

renunţă la electromagnetul monofazat cu spira ecran si se foloseşte
electromagnetul trifazat. Din schiţa prezentată electromagnetului E prin
dispunerea pe fiecare coloană a unei bobine se obţine un electromagnet trifazat .
Se consideră că ,în principiu , întrefierul este egal pe cele trei coloane iar
bobinele 1,2,3 conectate în stea sau triunghi ,se racordează la reţeaua de curent
alternativ trifazat. Curenţii (respectiv inducţiile ) sunt defazaţi cu 120 grade,
i1 = Iˆ sin ωt ; B1 = Bˆ sin ωt
i 2 = Iˆ sin(ωt − 2π 3); B 2 = Bˆ sin(ωt − 2π 3) (7.135)
i3 = Iˆ sin(ωt − 4π 3) B3 = Bˆ sin(ωt − 4π 3)
forţa rezultantă dezvoltată între armătura fixă si cea mobilă rezultă ca o sumă a
forţelor dezvoltate pe cele trei coloane:
A
F3 = ( B12 + B 22 + B32 ) (7.136)
2µ 0
După efectuarea calculelor rezultă:
Bˆ 2 A
F3 = 3Fmed1 = 3 (7.137)
4µ 0
suma componentelor variabile fiind nulă ,aceste forte fiind defazate cu 240 grade
între ele.
Se constată că forţa rezultantă este o mărime constantă ,iar punctul de
aplicaţie se deplasează în mod egal cele 2 ferestre ale miezului feromagnetic ,din
257
această cauză va apare o uşoară vibraţie a armăturii mobile.In practică întrefierul
coloanei centrale este mai mare decât întrefierul coloanelor exterioare
258
8.
APARATE DE DISTRIBUŢIE
În întreruperea oricărui curent (sarcină, suprasarcină, scurtcircuit) în instalaţiile

electrice de forţă este necesar a se introduce aparate capabile să întrerupă în deplină
siguranţă aceşti curenţi. Din punct de vedere al valorii curentului întrerupt distingem
urmatoarele aparate electrice:
• I=0 –Separatoare
• 0<I < In-Separatoare de sarcina sau Intreruptoare de sarcina
• In <I< Isc-Intreruptoare (disjunctoarele) sau Sigurante fuzibile
Din punct de vedere al numarului ciclurilor de manevra(de operatii) regasim
separatoarele cu pana la 1000 cicluri de manevra , intreruptoarele cu pana la 100.000
cicluri de manevra iar sigurantele fuzibile cu un singur ciclu de manevra.
8.1 Separatoarele
Separatoarele sunt aparate care închid sau deschid un circuit fara sarcina .Starea
închis –deschis trebuie să fie foarte bine evidenţiată si vizibila
Constructiv un separator este alcatuit din contacte fixe, contacte mobile si
mecanism de actionare
Figura 8.1 Separator
259
Cerintele principale ale unui separator sunt :
• Serviciul de funcţionare de durată - sa asigure un contract bun, presiunea pe
contacte trebuie să fie mare iar materialul să nu oxideze, lucru care ar putea duce la
întreruperea continuităţii circuitului sau la mărirea rezistenţei de contact şi implicit la
încălziri locale. In acest sens o atenţie deosebită trebuie acordată contactelor fixe între
care se introduce lamela mobilă ( contactul mobil). Se observă (figura 8.2) că în toate
cazurile presiunea de contact necesară este asigurată de resorturi de diferite tipuri. În
vederea înlăturării oxidării, acestea se confecţionează din cupru argintat
Figura 8.2 Contacte ale separatoarelor
• Capacitatea de rupere nula- nu se vor utiliza pentru decuplări în sarcină (nu se

prevăd sisteme de stingere a arcului)
Caracteristicile electromecanice ale separatoarelor fabricate în ţară sunt:
- tensiunea nominală : 500 V şi 1000 V
- curentul nominal : 200 A; 315 A; 630 A ; 1000 A.
- rezistenţa la uzură mecanică : 1000 cicluri
- acţionarea : manuală (de obicei cu prăjină izolatoare)
- durata de conectare : 100 %
In simbolizarea separatoarelor litera reper de identificare este S iar functia de
separator este redata prin simbolul atasat contactului fix.
a. separator b.separator de sarcina

Figura 8.3 Simbolizarea separatorelor
Observatie: Separatoarele de sarcina nu intrerup curenti de scurtcircuit, putand

fi comandate local sau de la distanta.
Functiile indeplinite sunt:
• suporta si intrerup curenti nominali si curenti de suprasarcina, putand fi
manevrate in sarcina;
• suporta un timp dat curenti de scurtcircuit, dar nu intrerup curenti de
scurtcircuit;
260
• realizeaza functia de separare pentru curenti de valoare limitata;
8.2 ÎNTRERUPĂTOARE DE JOASĂ TENSIUNE

8.2.1Constructia si funcţionarea întrerupătoarelor de joasă tensiune
Întrerupătoarele – sunt aparate de comutaţie capabile să suporte, închidă şi
deschidă curenţi nominali dar şi de scurtcircuit în condiţii prestabilite.
Disjunctoarele sunt aparate de distribuţie în instalaţiile electrice capabile să
suporte, închidă şi deschidă curenţi nominali dar şi de scurtcircuit avand si rolul şi de
aparat de protecţie. Disjunctoarele se obtine prin echiparea întrerupătoarelor cu
declanşatoare termice pentru protecţia la suprasarcină (DT), declanşatoare
electromagnetice (sau relee de curent) pentru protecţia la scurtcircuit (DE),
declanşatoare de minimă tensiune DTm sau declanşatoare de deschidere DD pentru
comanda de la distanţă.
Aceste aparate stabilesc, suporta si intrerup curenti normali si curenti de
scurtcircuit, si sunt de obicei instalate la inceputul unei instalatii electrice.
Elementele componente ale unui un întrerupător automat sunt evidentiate in
figura 8.4
Figura 8.4 Elemente componente ale întrerupătoarelor de jt
Indentificam din figura 8.4 urmatoarele componente ale intrerupatoarelor:

• circuitul principal de curent format din: contacte principale şi borne de racord la
circuitul exterior realizate din cupru argintat. Piesele de contact se execută din
materiale sinterizate (argint cu wolfram);
261
• camere de stingere din materiale refractare, camere de stingere ce limitează şi
izolează spaţiul de formare şi stingere a arcului electric şi permite evacuarea
cantităţii de căldură dezvoltată în coloana arcului electric. Ele se execută din
materiale electroizolante cu rezistenţă la temperaturi ridicate (termoceramit,
azbociment, etc.) in care sunt plasate plăcutele feromagnetice;
• piese izolante ce servesc la susţinerea mecanică şi la izolarea electrică a căilor de
curent. Piesele izolante se execută din materiale ceramice (porţelan pentru
siguranţe fuzibile, steatit pentru aparate electrocalorice, etc.), materiale
termorigide (bachelită pentru piese fără solicitări mecanice sau termice
deosebite), materiale cu umplutură anorganică – mică, azbest – pentru piese cu
solicitări termice deosebite, polistireni cu fibră de sticlă – pentru solicitări la arc
şi materiale plastice(PVC – pentru carcase, prize, poliamide şi polistireni pentru
capace transparente (plexiglas); din răşini fenolice;
• cutia aparatului executată din tablă la întrerupătoarele mari iar la cele de tip
“compact” din răşini fenolice;
• elemente de protecţie: (termobimetalele şi declanşatoarele electromagnetice )
DT, DE, DTm, instantanee sau temporizate;
• elemente accesorii precum, contacte auxiliare;
• mecanismul de acţionare manual, cu electromagneţi sau motoare electrice
pentru comanda şi acţionarea contactelor întrerupătoarelor ;
Mecanismul de acţionare al întrerupătoarele de joasa tensiune poate fi : cu
acţionare manuala , electromagnet sau cu motor. Cinematica sistemului de actionare
manuala a intrerupatoarelor de joasa tensiune este redată in schita din figura 8.5
Figura 8.5 Cinematica intrerupatoarelor actionate manual
Întrerupătoarele acţionate manual au doua pozitii stabile inchis –deschis si una

intermediara corespunzatoare declansarii prin protectie (figura 8.6)
262
Figura 8.6 Mecanism de acţionare
Intreruptorul poate fi privit ca un sistem format din subsisteme interconectate,

subsisteme ce realizeaza urmatoarele functiuni:
- funcţiunea de comutaţie mecanică –îndeplinită prin închiderea , respectiv
deschiderea contactelor principale şi auxiliare, realizata prin acţionarea
mecanismului ;
- funcţiunea de detecţie a suprasarcinilor şi declanşare automată cu temporizare
conform caracteristicii de protecţie;
- funcţiunea de detecţie a scurtcircuitelor şi declanşare instantanee;
- funcţiunea de declanşare liberă manifestată prin preponderenţa comenzii de
deschidere asupra celei de închidere ;;
Aceste funcţiuni sunt asigurate de câte un subansamblu constructiv , schema –bloc a
intreruptorului fiind prezentată în figura 8.7
Figura 8.7 Funcţiuni ale întrerupătoarelor de jt
Subansamblele întrerupătorului sunt : mecanismul de acţionare M ,

declanşatorul termic DT , declanşatorul electromagnetic DE . Opţional , poate exista
declanşator de tensiune minimă DTm , sau de deschidere DD.
Mecanismul M asigură funcţiunea de comutaţie mecanică , blocul DT
(declanşatoare termice ) asigură funcţiunea de detecţie / declanşare la suprasarcini iar
263
blocul DE (declanşatoare electromagnetice ) asigură funcţiunea de detecţie / declanşare
la scurtcircuit .
Funcţiunea de detecţie / declanşare la suprasarcini poate fi asigurata de
declanşatorul termic DT prin:
• releu termic (lamela bimetalica)
• declanşator electronic
Funcţiunea de detecţie / declanşare la scurtcircuit asigurata de blocul DE se face
prin
• declanşatoare electromagnetice
• relee de curent
• declanşator electronic
8.2.2 Simbolizarea întrerupătoarelor în scheme electrice

Disjunctorul dupa functiunea de detectie se clasifica in :
• disjunctor cu releu termic-are principala utilizare in asigurarea protectiei
conductoarelor unui circuit contra suprasarcinilor; Principiul de functionare al
lui este: curentul traverseaza disjunctorul, un bimetal este incalzit prin efect
Joule, iar daca aceasta incalzire este suficient de importanta, bimetalul
declanseaza, intrerupand curentul. Acest sistem este simplu si robust, dar nu
suficient de precis, fiind caracterizat de timpi de reactie mari (este lent).
• disjunctorul magnetic - are principala utilizare in protectia echipamentelor
electrice contra defectelor (suprasarcina, scurtcircuit, lipsa tensiune,etc.)
Principiu de functionare este urmatorul: in regim normal, curentul nominal
circula prin bobina disjunctorului fara sa aiba efect asupra aramturii mobile
(lamelei); circuitul ramane inchis. Daca apare un defect in circuitul din aval de
disjunctor, impedanata circuitului va scadea iar curentul va ccreste pana la
valoarea de scurtcircuit. In acest moment, curentul produce magnetizarea
armaturii mobile, ceea ce duce la deschiderea circuitului (intreruperea
alimentarii circuitului din aval). Intreruperea este instantanee, ceea ce face ca
acest tip de disjunctor sa poate fi folosit cu succes in locul sigurantelor fuzibile
pentru protectia la scurtcircuit.
• disjunctor electromagnetic-inglobeaza cele doua tipuri de disjunctoare amintite
mai sus, magnetic pentru protectia la scurtcircuit, termic pentru protectia la
suprasarcina.
• disjunctorul diferential (DDR) -Asigura protectia oamenilor contra contactului
indirect; poate fi folosit ca protectie suplimentara a echipamentelor contra
curentilor de fuga generati de un contact imperfect, de un defect de izolatie, etc.
Are un principiu de functionare simplu: fiecare conductor al circuitului
supravegheat trece printr-un circuit magnetic (tor), dand nastere unor campuri
electromagnetice identice si in opozitie, care se anuleaza. In cazul existentei
unei diferente (aparitia unui defect), campul rezultant actioneaza un dispozitiv
care intrerupe imediat curentul. Este caracterizat de sensibilitate, care da
valoarea curentului de defect la care declanseaza aparatul - 6, 10, 30, 100, 300,
500 mA.
264
Tipurile de declansatoare ale acestor disjunctoare sunt redate in figura 8.8 iar
caracteristica de declanşare t d = f( I ) este prezentată în figura 8.9
Figura 8.8 Declanşatoare
Figura 8.9 Caracteristica de protecţie a întrerupătoarelor
In caracteristica de protectie se observă existenţa unei zone dependente de

curent (acţiunea DT) şi a unei zone independente de curent ( acţiunea DE la Isc ) .
În acord cu recomandările CEI 60947-2 , standardul STAS-12120/2 – 83
asociaza litera reper Q pentru identificarea întrerupătoarelor. Reprezentarea grafica a
intrerupatorului se face printr-un contact normal deschis caruia i se asociază funcţia de
întrerupător (x ), pe contactul fix, respectiv funcţiile de declanşare pe contactul mobil.
Aceste functii se refera la declanşatoarele electromagnetice ce au simbolul iar
declanşatoarele termice au simbolul . (fig.8.10 a,b)
Funcţia de declanşare automată ,în cazul unor curenţi anormali, este asigurată
pentru suprasarcini de DT şi scurtcircuite de DE, ceea face ca unui întrerupător
automat să i se asocieze simbolul din figura 8.10.c.
In schema monofilara simbolul general este redat in figura 8.10 d iar a
disjunctorului electromagnetic si diferential in figura 8.10 e si f
265
a b c
d. simbol general e. disjunctorelectromagnetic f .disjunctor diferential

Figura 8.10 Simbolizarea disjunctoarelor
8.2.3 Alegerea întrerupătoarelor (disjunctoarelor)

a. Criterii generale de alegere
Pentru alegerea intrerupatoarelor avem nevoie de datele consumatorului redate prin
putere , tensiune,randament, cosφ simultaneitatea funcţionarii etc si date ale instalaţiei
lungime cablu, elemente de circuit , puterea retelei . Se determina in baza acestor date
curentul nominal si de scurtcircuit ce este vehiculat prin aparat. Alegerea
intrerupatorului implica :
• Alegerea capacitatii de rupere
Capacitatea de rupere a unui intreruptor se determina din calculul curenţilor de
scurtcircuit si reprezinta valoarea efectiva a celui mai mare curent întrerupt de aparat
Cunoscând capacitatea de rupere funcţie de tipul consumatorului (tensiune de
utilizare si curentul nominal al acestuia) se poate alege gama de intrerupatoare rezultat
al intersectiei capacitatii de rupere cu valoarea curentului nominal
curent nominal
Figura 8.11 Tabela tipuri disjunctoare
266
• definirea tensiunii nominale de utilizare ce se alege funcţie de valoarea nominală
a tensiunii de linie a reţelei. Aceasta reprezintă tensiunea dintre căile de curent şi poate
avea valoarea 60, 250, 380, 500, 660, 800, 1000Vef.
• alegerea curentului maxim suportat de aparat (practic tipul aparatului). Curentul
nominal al întrerupătorului reprezintă valoarea efectivă a curentului suportat de aparat
timp de 8h fără ca încălzirea cailor de curent să depăşească limita admisă
• intrerupătorului echipat cu declanşatoare electromagnetice şi declanşatoare
termice i se alege, in funcţie de curentul consumatorului, curentul de reglaj termic IR ≥
In şi curentul declanşatorului electromagnetic Im ( în general valoarea curentul
declanşatorului electromagnetic Im este de 10IR pentru protectie motoare , iar
întrerupătoare pentru distributie au gama de reglaj 4-10IR) Caracteristicile de protectie
pot fi de forma B - (3-5) In, C - (5-10) In şi D - (10-20) In.
Figura 8.11 Curbe de declansare
• alegerea tensiunii de comandă (numai pentru întrerupătoarele acţionate cu

electromagneţi sau motor electric) ce reprezintă valoarea efectivă a tensiunii ce se
aplică blocului de comandă. Valorile acestor tensiuni sunt standardizate putând efectua
comanda atât în c.a. cât şi în c.c. 24, 48, 110, 380, 500 Vc.a. respectiv 24, 48, 60, 110,
220, 440 Vc.c.
b. Alegerea disjunctoarelor pentru aplicaţii în c.c.
Alegerea tipului de disjunctor pentru protecţia unei instalaţii de c.c. depinde de
următoarele criterii:
a.curentul nominal, care determină alegerea aparatului
b tensiunea nominală, care determină numărul de poli în serie necesari pentru
întreruperea circuitului
c curentul de scurtcircuit maxim în acel punct al instalaţiei, care determină
capacitatea de rupere
d tipul reţelei
Principalele scurtcircuite in functie de tipul de retea sunt indicate in tabelul
urmator:
267
La aparitia unui scurtcircuit la bornele unei baterii, curentul de scurtcircuit
stabilizat este dat de relatia Isc=Ub/Ri unde:
Ub = tensiunea maximă de descărcare (bateria încărcată 100 %)
Ri = rezistenţa internă echivalentă cu suma rezistenţelor elementelor (valoare dată de
obicei de către fabricant în conformitate cu capacitatea bateriei).
Spre exemplificare curentul de scurtcircuit la bornele unei baterii cu o
capacitate de 500 Ah, tensiune de descărcare maximă 240 V (110 elemenţi de 2,2 V),
curent de descărcare: 300 A, autonomie: 1/2 ore Ri rezistenţa internă 0,5 mΩ pe
element. Rezistenta totala la locul de scurtcircuit este R = 110 x 0,5 10-3 = 55 x 10-3
Curentul de scurtcircuit este 4,36 kA
Notă: Dacă nu se cunoaşte rezistenţa internă, se poate utiliza următoarea formulă
aproximativă: Isc = kC, unde C este capacitatea bateriei exprimată în Amperi-oră, iar
k este un coeficient apropiat de 10, dar întotdeauna mai mic de 20.
8.2.4 Tipuri de intreruptoare

Caracteristicile standardizate indicate pe plăcuta
indicatoare. a oricarui intreruptor sunt:
• tip aparat :se indica denumirea si curentul nominal
• Ui: tensiune nominala de izolaţie
• Uimp: tensiune de tinere la impuls
• Icu: capacitate de rupere ultima,
pentru diferite valori ale tensiunii de utilizare Ue
• cat: categorie de utilizare
• Icw: curent de scurta durata admisibil
• Ics: capacitate de rupere in serviciu
• In: curent nominal
• aptitudine de sectionare
Capacitatea de rupere este criteriu principal de alegere a unui intrerupator, motiv

pentru care întrerupătoarele de joasă tensiune se încadrează în 4 mari categorii:
268
• Întrerupătoare cu capacitate mică de rupere Cr < 5KA cunoscute sub
denumirea de întrerupătoare automate mici sau întrerupătoare pentru instalaţii
interioare;
• Întrerupătoare compacte (trifazate) cu capacitate medie de rupere Cr∈(5 –
15) KA.
• Întrerupătoare de mare putere de rupere Cr>50KA
• Întrerupătoare limitatoare ce acoperă întreaga gamă a capacităţilor de
rupere Cr∈(1 – 200)KA.
a. Întrerupătoare automate mici au capacitate de rupere sub 5 KA atat in c.a cat

şi în c.c. Au curenţii nominali cuprinşi în gama de reglaj: 0,5; 1; 1,6; 2; 2,5; 3,2; 6; 10;
16; 20; 25; 32 A. 63A Variantele constructive sunt de tip monopolar, bipolar şi
tripolar , echipate cu DT si DE (in gama (3-5)In sau (5-10)In) si/sau DTm Realizarile
tehnice din ultimi ani au condus la cresterea capacitatii de rupere a acestor
microintrerupatoare la valori de pana la 8KA
Simbolizare
Figura 8.12 Intrerupatoare automate mici
b. Întrerupătoarele compacte sunt utilizate pentru protecţia liniilor şi a

motoarelor electrice. În această categorie se întâlnesc fabricate în ţara noastră două
tipuri de întrerupătoare: AMRO şi USOL având capacitate de rupere cuprinse între 3-
25KA;
b.1 Întrerupătoarele compacte de tip AMRO reprezintă o serie modulară
completă în carcasă izolată pentru receptoare şi linii de c.a. cu valori nominale ale
curentului cuprinse între 10 – 400 (630, 800, 1000)A. Constructiv aparatele conţin:
carcasă izolată, contacte fixe şi mobile, mecanisme de acţionare, DT şi DE, manetă de
acţionare, cameră de stingere cu plăcuţe. Semnalizarea situaţiei deschis prin acţionarea
protecţiei la supracurenţi se face prin rămânerea manetei de acţionare pe poziţia de
cuplare. Recuplarea aparatului este posibilă numai prin acţionarea manetei în poziţia
deschis. Apratele din gama AMRO pot fi echipat cu protecţie la :
• suprasarcină (DT) şi pot fi reglate în domeniul (0,67 – 1)Ir, cu Ir – curent reglat
termic;
• scurtcircuit realizat prin relee electromagnetice fixe pentru AMRO 25 – 100A
reglate în domeniul (2 – 4) In şi (3 – 6)In pentru AMRO 250 – 400A;
• minimă tensiune (DTm) reglate în intervalul (0,35 – 0,7)Un din tensiunea de
lucru. Schemele electrice tipice ale acestor întrerupătoare sunt funcţie de varianta
constructivă , prezentată pe lângă contactele de forţă şi contactele auxiliare.
269
b.2 Întrerupătoare automate compacte de tip USOL se construiesc pentru valori
normale ale curenţilor în gama (100 – 1000) A, construcţia fiind asemănătoare cu ce a
celor de tip AMRO. Aceste întrerupătoare de sarcină pot fi echipate cu aceleaşi tipuri
de protecţii definite mai sus, iar comanda poate fi manuală (curenţi sub 100A), cu
electromagnet (250A), sau cu motor (1000). Schema electrică completă este funcţie de
varianta constructivă şi de tipul acţionării. Spre exemplificare în figura 8.13 se prezintă
schema electrică a întrerupătorului USOL acţionat cu electromagnet si respectiv motor.
Fig. 8.13 USOL acţionat cu electromagnet si motor DT - declanşator termic ; DE - declanşator

electromagnetic ; CFC - contact de fine cursă ; M - motor de acţionare ; Fem - frână electromagnetică ;
CC - contactor de comandă ; RB - releu de blocaj ; I,O - butoanele de comandă a închiderii şi
deschiderii
In figura 8.14 este redat [1]desenul de construcţie al întreruptorului compact

USOL 250 A, în care se vede amplasarea divergentă a plăcuţelor folosite la
fragmentarea arcului electric, iar în tabel sunt prezentate date constructive ale
camerelor de stingere ale întreruptoarelor de tip compact.
270
1 - manetă de acţionare; 2 - clichet principal; 3 - clapeta de armare; 4 - biela I; 5 - biela II; 6 -
echipaj mobil; 7- element mobil de contact; 8 - element fix de contact; 9 - resort principal; 10 -
clapetă ax declanşator; 11 - declanşator termic; 12 - buton de reglaj {0,8 ... 1) Ir; 13 — miez fix
pentru declanşatorul electromagnetic; 14 - axul suport al echipajului mobil; 15 - carcasa
aparatului; 16 - placă de prindere; 17 - borne de bare; 18 - camere de stingere cu plăci
feromagnetice; 19 - armătura mobilă a declanşatorului electromagnetic; 20 - axul declanşatorului;
21 - clichet mic.
Fig. 8.14. Întreruptor compact tip USOL 250:
Camera de stingere a întreruptorului compact este construită pe principiul

efectului de electrod, cumulat cu efectul de nişă. (figura 8.15). Camerele de stingere
dimensionate la 500 V pentru întreruptoarele compacte tip USOL si capacitatile de
rupere ale acestora sunt redate in tabelul urmator
Curentul Curentul Volumul1) Numărul Grosi Material Material
nominal de camerei de de plăci mea pentru placă pentru
[A] rupere stingere unei şi contacte
KAef cm3 plăci tratamentul
100 8 58,7 8 1,5 Ol zincat Ag-Ni2)
250 10 92,5 11 1,5 pasivizat Ag-Ni*)
500 20 299 12 1,5 Ag-Ni»)
800 25 363 20 2 Ag-No *)
1
) pe un pol; 2) un deget pe element; 3) două degete pe element; 4) două degete pentru contact
permanent + un deget pentru contact de arc.
271
Figura 8.15 Camere de stingere cu efect de electrod şi nişă
b.3 Alte realizări tehnice:

1 Firma Mitsubishi produce
întrerupătoare compacte PSS în gama 30-
800 A pe cinci categorii 30/60A, 100A,
250 A, 400A, şi 800A. Categoria PSS-
100A este similară întrerupătorului
românesc USOL-100 A , fiind echipat cu
contacte auxiliare şi de alarmă.
Declanşatoarele termice au curenţii de
reglaj Ir în gama 0,5; 1; 1,6; 2; 2,5; 3,2; 6,3;
10; 16; 20; 25; 32 ,40,63,80 100 A iar
declanşatoarele electromagnetice reglate la
10 Ir , durata fiind de 10ms. Vederea
frontala a întrerupătorului PSS-100A este
redata in figura 8.16a
2.Grupul Schneider produce produce
intrerupatoare Masterpact pentru gama 80-
6300A. Intrerupatoarele automate
Masterpact M08 pana la M63 sunt echipate
cu unitati de control electronice cu Figura 8.16a PSS-100A
microprocesor, care asigura indeplinirea
functiilor de baza ale aparatului. Toate functiile de protectie sunt alimentate de la
reteaua de curent alternativ deci nu este necesara o alimentare suplimentara. Acelasi
lucru este valabil si pentru majoritatea functiilor complementare. Fiecare unitate de
control a Masterpact-ului corespunde unui anumit tip de aplicatie (instantanee,
distributie, selectivitate, universala).
3.Firma Moeller produce intrerupatoare cu performanţe crescute: noua gamă de
întreruptoare automate capsulate de la 0,16A până la 6300A
• întreruptoarele automate din familiile PKZ, NZM şi IZM într-o concepţie
unitară care îmbină caracteristicile convenţionale cu tehnologiile moderne. Noutăţile
se referă, de exemplu, la posibilităţile de comunicare la distanţă a unor informaţii, dar
şi la creşterea capacităţilor de rupere sau reducerea dimensiunilor de gabarit. Cele trei
familii acoperă o gama foarte mare de curenţi şi diverse tipuri de aplicaţii. În general,
272
accesoriile pot fi montate sau demontate ulterior instalării, ceea ce este foarte
convenabil pentru întreţinere şi modernizări.
Figura 8.16 b. Întreruptoare automateMoeller de la 16A până la 6300A
Domeniul de curenţi menţionat este acoperit astfel:

• PKZM - întreruptoare automate în doua gabarite pentru curenţi nominali
cuprinşi între 1,6 şi 63A;
• NZM - întreruptoare automate în patru gabarite pentru curenţi nominali
cuprinşi între 40A şi 1600A;
• IZM - întreruptoare automate în trei gabarite pentru curenţi nominali cuprinşi
între 630A şi 6300A
c.Întrerupătoare cu mare putere de rupere tip OROMAX

Pentru a face faţă curenţilor de scurtcircuit de ordinul 50 kA, întreruptorul cu
mare putere de rupere este echipat cu:
- contacte de regim permanent, de arc electric şi rampe pentru introducerea
arcului electric în camera de stingere;
- camere de stingere cu plăci mai groase pentru divizarea arcului electric şi
extragerea de căldură prin piciorul arcului electric.
În figura 8.17 se prezintă, schematizat, calea de curent în zona contactelor, la
un întreruptor OROMAX 4000 A, fabricat de întreprinderea Electroaparataj. Prin
contactul principal 7 trece aproximativ 60% din curentul total, iar prin contactul de
arc electric aproximativ 40%.
1 — contact principal; 2 — contact de arc electric; 3 a, b — rampe ; 4 — separator de flamă; 5 —

piesă suport pentru elementele mobile de contact; 6 — resort; 7 — piesă intermediară; 8 -
conductor flexibil; 9 — cale de curent
Figura 8.17 Sistemul de contacte al unui întreruptor cu putere mare de rupere:
273
La deschiderea aparatului se face transferul total de curent din contactul
principal în cel de arc electric. Pentru ca transferul să fie făcut cât mai rapid
inductivitatea buclei stabilită între cele două contacte trebuie să fie cât mai redusă, în
figura 8.17 b este dată schema electrică echivalentă a sistemului de contacte pe care
se poate urmări raţionamentul menţionat, în regim tranzitoriu se poate scrie:
di di
u = R1i1 + L1 1 = R2 i2 + L2 2 cu i = i1 + i2 = const . (8.1)
dt dt
Indicele 1 este atribuit căii de curent prin care trece curentul principal i1 iar
indicele 2 căii de curent prin care trece curentul secundar i2.. Din cele două relaţii
di di
rezultă: R1 (i − i2 ) − L1 2 = R2 i2 + L2 2 . (8.2)
dt dt
Pe durata transferului de curent, R1 are tendinţa de creştere, iar intensitatea
curentului total i se poate considera constantă; din relaţia de mai sus se obţine:
di2 1
= [R1i − (R1 + R2 )i2 ] (8.3)
dt L1 + L2
Derivata lui i2 va fi cu atât mai mare, cu cât inductivităţile L1 şi L2 sunt mai mici;
contactele principal şi de arc trebuie situate cât mai aproape unul de altul. În figura
8.18 se prezintă o secţiune într-un întreruptor de mare putere OROMAX de 4000 A.
Principalele piese componente sunt trecute în legenda figurii 8.18
1—bare de legătură; 2 — cadru fix; 3 — contact debroşabil, element fix; 4—contact debroşabil,
element mobil; 5—contact principal, element fix; 6 — contact principal, element mobil; 7 —
rampă pentru extinderea arcului cu element fix de contact pentru arc; 8 — rampă şi element de
contact pentru arc, mobile; p—cameră de stingere cu placi feromagnetice; 10 — declanşator de
curent maxim; 11-—declanşator de tensiune minimă; 12—clichet principal; 13 — dispozitiv de
siguranţă contra debrosării sub sarcină; 14 — mecanism (partea centrala); 15—resoarte principale ;
16—butoane de închidere şi deschidere; 17 — semnalizator „resoarte armate" ; 18 — semnalizator
mecanic „închis-deschis"; 19 — manetă pentru armarea resortului 15.
Fig. 8.18. Secţiune într-un întreruptor OROMAX 4000 A
274
Camera de stingere. Pereţii camerelor de stingere sunt realizaţi din ceramică
electrotehnică rezistentă la temperatura arcului electric şi la variaţii rapide de
temperatură
Mecanismul de acţionare Dispozitivele de acţionare cu resort (arc), sunt
dispozitive cu acumulare de energie destinate echipării întreruptoarelor de medie
tensiune, joasă tensiune si, uneori, la cele de foarte înaltă tensiune (întreruptor cu SF6).
În figura 8.19 se pot vedea principalele elemente constructive ale unui astfel de
dispozitiv de acţionare. Cea mai importantă proprietate a acestui tip de dispozitiv este
aceea că nu necesită o sursă de alimentare specială si costisitoare, însă mecanismul de
acţionare trebuie să asigure:
-menţinerea poziţiei închis şi zăvorârea forţei de declanşare
-declanşarea cu o energie minimă
-declanşare liberă la existenţa unei comenzi de declanşare
Faza de închidere (anclansare): arcul 3 acumulează energia necesară efectuarii
operatiei de închidere fiind tensionat prin actionarea sa de către operator (prin
manivelă) sau de către un electromotor: arcul este zăvorât în pozitia tensionat printr-un
sistem de clicheti 5,6. Manual sau electric, clichetul 5 este eliberat prin
electromagnetul 7; prin aceasta arcul 3 antrenează prin intermediul axului motor 1 si
cuplajul 11 axul întreruptorului 2 si întreruptorul se închide. Întreruptorul este zăvorât
în pozitia închis de către sistemul de clicheti 8,9; totodată, este tensionat arcul 4 care
va asigura deschiderea.
Faza de deschidere (declansare): la eliberarea clichetului 8, prin comanda
manuală sau electrică prin elecromagnetul 10, se actionează asupra clichetului 9;
întreruptorul este deschis sub actiunea arcului 4. Volantul 12 restituie energia
înmagazinată la sfârsitul curselor, când arcurile sunt aproape destinse, ameliorând
functionarea mecanismului si asigurând revenirea acestuia în pozitia necesară de
repaus.
1- arbore motor (al dispozitivului de actionare); 2- arbore rezistent (al întreruptorului); 3- arc de
închidere; 4- arc de deschidere; 5-6- clichet de zăvorâre a arcului de închidere; 7- electromagnet de
închidere; 8-9- clichet de zăvorâre a arcului de deschidere; 10- electromagnet de deschidere; 11-
cuplaj comandat; 12- volant
Figura 8.19 Schema principală a unui mecanism cu dispozitiv de actionare cu acumularea energiei în
arc
275
Alte realizări tehnice Firma Mitsubishi produce întrerupătoare compacte Super AE
pentru gama 1000-6300 A fixe si debroşabile pe două categorii Super AE1000-3200
SS respectiv Super AE 4000-6300 SS. .
Figura 8.20 Întrerupătorul Super AE -1600A
Intrerupărorul Super AE 1000-3200 admite următoarea gamă a curenţilor

nominali 1000,1250,1600 2000,2500, 3200 Amperi , are tensiunea de izolare 1000 V,
tensiunea de utilizare 690V ,şi capacitatea de rupere de 50KA la 690V respectiv de
65KA la 500V Categoria Super AE este similară întrerupătorului românesc
OROMAX, fiind echipat conform figurii 8.21
276
Figura 8.21 Elemente ale întrerupătoarelor Super AE
d. Întrerupătoare limitatoare
d.1 Teoria limitării
Întrerupătoarele limitatoare sunt fabricate pentru întreaga gamă de curenţi
nominali cu performanţa că pot întrerupe orice curent de scurtcircuit datorită
capacităţii de rupere foarte ridicată (200 KA). Denumirea de întrerupător limitator
ridică câteva întrebări şi anume "ce limitează" şi "cum se limitează".Instalaţiile
electrice sunt supuse unor solicitări termice, dinamice (mecanice) solicitări ale arcului
şi solicitări electrice datorate mărimilor electrice curent şi tensiune. Astfel curentul
produce solicitări termice şi mecanice, tensiunea solicitări electrice, iar curentul şi
tensiunea solicitări ale arcului electric. Prin noţiunea de "întrerupător" înţelegem
posibilitatea întreruperii în bune condiţii a unui circuit electric parcurs de curentul
nominal sau de avarie (suprasarcină, scurtcircuit), iar noţiunea de "întrerupător
limitator" trebuie să însemne limitarea ca valoare a curentului ce poate fi trecut prin
aparat.
Pentru înţelegerea noţiunii de "limitare" trebuie să definim conform
recomandării 50 a C.E.I. următorii curenţi:
- curentul prezumat al unui circuit electric ce reprezintă curentul ce ar trece prin
circuit dacă în locul aparatului de comutaţie ar fi o bară masivă conductoare de
impedanţă neglijabilă. În c.a. curentul prezumat reprezintă amplitudinea vârf la vârf a
curentului (fig. 8.22).ce ar trece prin bară i p = 2 2 I scp
277
În circuitele de c.c. curentul prezumat reprezintă valoarea curentului de
scurtcircuit permanent (limitat de rezistenţa circuitului) i p = E / R .
- curentul limitat tăiat reprezintă valoarea instantanee a curentului prin aparat la
care apare arcul electric. Valoarea curentului la care începe stingerea arcului defineşte
curentul prezumat tăiat.
La apariţia unui scurtcircuit curentul din circuit creşte de la valoarea normală la
valoarea curentului prezumat. Durata scursă între momentul apariţiei scurtcircuitului şi
momentul atingerii valorii curentului limitat poartă denumirea de durata prearc dacă
se admite că momentul apariţiei scurtcircuitului coincide cu momentul deschiderii
contactelor. În realitate acest lucru nu este posibil fiind necesară sesizarea creşterii
curentului iar, după un anumit timp (foarte redus), începe procesul deschiderii
contactelor aparatului de comutaţie.
Figura 8.22 Explicativă privind curentul limitat
În baza curentului prezumat şi limitat fig 8.22 c avem răspunsul la întrebarea

"ce limităm ?". Astfel limităm curentul ca prin el să limităm solicitările produse de
acesta. Întrebarea următoare ce decurge în mod logic este "cum se realizează limitarea
?". Pentru a răspunde la această întrebare să considerăm diagrama schematică din
figura 8.23 în care, de la un transformator cu tensiunea secundară "e" alimentăm
printr-o linie R - L impedanţa Z protejată de un aparat de comutaţie A.
Figura 8.23.
Apariţia scurtcircuitului la bornele sarcinii Z, dacă întrerupătorul A este închis,

conduce la următoarea ecuaţie a tensiunilor:
di
e = Ri + L (8.4).
dt
în care creşterea curentului de scurtcircuit în momentul iniţial este limitată numai de
inductivitate:
278
⎛ di ⎞ e
⎜ ⎟ = (8.5)
⎝ dt ⎠ t =0 L
Aceasta creştere la un factor de putere cos ϕ < 0,25 corespunde unui curent de
scurtcircuit simetric.
Această derivată este foarte mare pentru curentul de scurtcircuit când tensiunea
de alimentare este înaltă. Astfel, la o tensiune secundară de 400 V, obţinută de la un
transformator cu puterea aparentă S = 3200 KVA şi un curent de scurtcircuit
permanent de 100 KA, valoarea efectivă are în momentul iniţial o valoare maximă a
derivatei de 44 KA/ms. Pentru a preveni solicitările produse de curentul de scurtcircuit
permanent, (100 KA - valoare efectivă), trebuie să limităm evoluţia curentului de
scurtcircuit spre valoarea curentului prezumat 100KAef .Pentru a face posibilă
limitarea curentului trebuie
• să sesizăm panta de creştere a acestuia şi
• să acţionăm aparatul de comutaţie pentru a deschide circuitul.
Aparatul de comutaţie poate întrerupe curentul numai dacă sunt îndeplinite
condiţiile de întrerupere ce, în principiu, constau în îndeplinirea condiţiei ca tensiunea
necesară arcului să fie mai mare decât tensiunea furnizată arcului.
Într-o analiză monofazată ecuaţia:
di
e = Ri + L + u a (8.6)
dt
cu reprezentare vectorială fig 8.23b pentru un factor de putere cos ϕ ≤ 0,25 ( ϕ > 75° )
di
şi L >> R i devine :
dt
di
e = L + ua . (8.7)
dt
di
Curentul limitat atinge valoarea maximă când = 0 , caz în care
dt
e = ua (8.8)
Figura 8.24 Corelari in limitarea curentului
Din cele prezentate rezultă că nu putem limita creşterea curentului de

scurtcircuit până când tensiunea arcului nu atinge valoarea tensiunii sursei. Această
279
tensiune are valoarea nulă în momentul separării contactelor şi creşte pe măsură ce
piesele de contact se depărtează. Tensiunea dintre piesele de contact la întreruperea
sarcinii inductive poartă denumirea de Tensiunea Tranzitorie de Restabilire (TTR),
După ce tensiunea arcului depăşeşte valoarea tensiunii sursei (conform fig.8.24)
curentul de scurtcircuit, în acel moment, atinge valoarea maximă şi începe procesul de
stingere a arcului în aparatul de comutaţie. Notând cu "P" punctul de intersecţie a
tensiunii arcului cu tensiunea sursei şi ţinând cont că pentru sarcinile puternic
inductive curentul se maximizează după aproximativ 5 ms la 50 Hz, rezultă că
procesul de sesizare a scurtcircuitului, de executare a comenzii de deschidere şi de
separare a contactelor trebuie să se facă sub 5 ms. Dacă aceste procese se realizează
lent, nu se poate realiza limitarea curentului de scurtcircuit.
Sintetizând cele descrise putem desprinde trei condiţii ce trebuiesc îndeplinite
pentru o corectă limitare a curentului de scurtcircuit şi anume:
1. Timp de sesizare a scurtcircuitului redus la minim (tS - mic). Acest lucru este
condiţionat în special de dispozitivele de sesizare a curentului de scurtcircuit.
2. Mecanism performant de deschidere, concretizat prin viteze mari de separare a
contactelor şi alungire rapidă a arcului electric mecanism cu inducţie redusă.
3. Cameră de stingere performantă, capabilă să creeze tensiuni timpurii necesare
arcului şi cu valori mari
Se ajunge în baza condiţiilor enunţate la o altă întrebare şi anume "cum se pot
realiza aceste condiţii ?".
O analiză amănunţită a acestor condiţii conduce la concluzia că baza lor o
constituie tensiunea necesară coloanei arcului electric ce trebuie să prezinte o creştere
rapidă cu o apariţie timpurie, adică, pe cât posibil, încă din faza de sesizare a
scurtcircuitului.
Creşterea rapidă a tensiunii arcului este uşor de realizat prin analiza definiţiei
acestei tensiuni şi dependenţele ei de rezistenţa arcului electric U a = Ra ⋅ isc . O
rezistenţă foarte mare la un curent de scurtcircuit dat, conduce la tensiuni ridicate din
coloana arcului electric. Creşterea rezistenţei este posibilă prin două metode:
- introducerea de rezistenţe suplimentare în serie în circuit, rezistenţă ce trebuie
să aibă valoare foarte ridicată la curenţi intenşi. Acest lucru este posibil prin utilizarea
de materiale conductoare cu punct de topire scăzut, materiale preîncălzite de trecerea
curentului nominal şi cu o vaporizare rapidă la curent de scurtcircuit. Rezistenţa în
această situaţie creşte foarte mult fiind dependentă de proporţia materialului uşor
fuzibil, în materialul căii conductoare. În acest sens, întâlnim calea conductoare cu
zone de strangulare, umplute cu un astfel de material uşor fuzibil (caz asemănător
siguranţelor fuzibile). Deficienţa acestor soluţii este că după o deconectare cu limitare,
calea de curent trebuie înlocuită.
- utilizarea rezistenţei coloanei arcului electric în limitarea curentului de
scurtcircuit prin intensificarea condiţiilor de răcire a arcului. Rezistenţa neliniară
dependentă puternic de temperatura coloanei arcului, poate fi un element cheie al
limitării curentului de scurtcircuit. Asocierea pereţilor reci, a suflajului magnetic ca
principii de stingere cu efectul de electrod şi nişă poate conduce la intensificarea
condiţiilor de răcire şi alungirea rapidă a coloanei arcului. În cazul unor astfel de
camere tensiunile necesare existenţei coloanei arcului electric ating valori de 1000 V
pentru o reţea cu tensiunea de fază de 220 V.
280
Realizarea condiţiilor de limitare este posibilă prin utilizarea curentului de
defect . Apariţia timpurie a tensiunii arcului electric este posibilă prin utilizarea de
contacte cu tendinţă de desprindere la curenţi intenşi. Astfel de contacte utilizează
efectul electrodinamic al curentului de scurtcircuit, forţă ce tinde să desprindă
contactele permiţând apariţia şi dezvoltarea arcului înainte de primirea comenzii de
deschidere(figura 8.25)
Figura 8.25 Contacte cu tendinţa de desprindere
Figura 8.26 Circuite magnetice
Câmpul magnetic necesar desprinderii poate fi sporit prin dispozitivul din figura
8.26. caz în care acţionarea e independentă de curentul de defect
O corectă limitare a curentului de scurtcircuit implică un timp de sesizare a
scurtcircuitului şi de acţionare a mecanismului de deschidere foarte redus
(aproximativ 1 ms). Indicat ar fi ca limitarea să se facă pentru orice curent deconectat,
iar mecanismul de acţionare să aibă înmagazinată energia necesară deconectării.
Această energie necesară deconectării poate fi:
- mecanică, acumulată în resoarte, dispozitive pneumatice sau hidraulice. În
general nu sunt economice deoarece creşte gabaritul construcţiei şi datorită inerţiei
durata acţionării este de aproximativ 10 ms.
- chimică, declanşată prin explozie, poate provoca o acceleraţie ridicată necesară
deconectării. Acest procedeu nu este aplicat, dar există studii în acest sens.
- electrică, stocată într-un condensator conform experimentelor Thomson (figura
8.27). Dispozitivul conţine pe disc un conductor spiralat ce produce inducţia B.
Descărcarea condensatorului pe bobină controlată electronic prin comanda tiristorului
produce o forţă de repulsie a discului superior (conductor) prin interacţiunea curentului
indus în disc. Acest impuls este de amplitudine ridicată cu un timp foarte redus (1 ms).
Acest procedeu este utilizat la întrerupătoarele ultrarapide.
281
Figura 8.27 Dispozitivul Thomson
Acest aparat de protecţie limitează ca amplitudine şi durată curentul de

scurtcircuit, ca urmare a faptului că în reţelele de joasă tensiune cu curenţi de
scurtcircuit importanţi (30-100 kA) şi curenţi nominali mari (600-1000 A) , siguranţele
fuzibile au efect de limitare redus .
d.2 Parametrii limitării funcţie de curentul de scurtcircuit
• Parametrii limitării pentru scurtcircuitele in cc .
Procesul de limitare este realizabil prin separarea timpurie a elementelor de
contact (2-3ms) , imediat după apariţia scurtcircuitului în vederea formării arcului
electric , care în continuare este alungit şi răcit intens .
În acest mod , rezistenţa electrică a arcului creşte sensibil , impedanţa sarcinii
creşte , amplitudinea curentului scade , iar trecerea prin zero a curentului este necesar
ca tensiunea de arc să crească rapid, la o valoare de care depinde amplitudinea
curentului limitat şi durata lui .
În adevăr , ecuaţia de funcţionare într-un circuit cu rezistenţă şi inductivitate
este:
E= Ri + Ldi/dt +u (8.9)
unde E este tensiunea sursei şi u este tensiunea arcului electric; limitarea curentului se
produce în momentul în care :
di/dt=1/L [E-(Ri+u)=0 (8.10)
Efectele limitării curentului apar mai pregnante dacă în relaţia scrisă mai sus se
fac ipotezele că tensiunea arcului electric este constantă şi că rezistenţa R a circuitului
este nulă .
În adevăr , dacă se consideră ecuaţia arcului electric dată de Ayrton , pentru
valori mari ale curenţilor , termenii care conţin pe i la numitor sunt neglijabili , iar
expresia simplificată , pentru n intervale de arc se poate scrie :
u = nα + γl = U a (8.11)
cu condiţia ca lungimea arcului să fie o mărime constantă , adică arcul electric
să fie alungit foarte repede şi să ardă pe aproape toată durata la lungimea finală l .
Pe de altă parte , se poate considera că regimul de scurtcircuit este practic
inductiv . În aceste condiţii , din relaţia E= Ri +Ldi/dt + u , ( R=0) , rezultă :
E- Ua = L di2/dt (8.12)
unde cu i2 s-a notat curentul limitat , adică în prezenţa tensiunii arcului electric
Prin scăderea ecuaţiei (circuit pur inductiv fără arc)
E=L di/dt (8.13)
din ecuaţia circuitului pur inductiv cu arc
E-Ua = Ldi2/dt (8.14)
282
(8.13)- (8.14) se obţine :
Ua=L(di1/dt-di2/dt) = Ld/dt(i1-i2)= Ldif/dt (8.15)
unde if este curentul fictiv definit cu relaţia:
if=i1-i2 (8.16)
Figura 8.28 Explicativă privind limitarea curentului
Curentul if apare în momentul t0 al apariţiei arcului electric , iar înainte de acest

ia
U t
moment el este nul . Prin integrarea ecuaţiei (8.15) în limitele 0 şi t , ∫ di f = a ∫ dt
0 L 0
se obţine :
if=i1-i2 = Ua t/L pentru circuitele pur inductive si (8.17)
U
( )
i f = na 1 − e −t / T , pentru circuitele reale de cc.
R1
(8.18)
cu T= L/R constanta de timp a circuitului .

La t1 , if=0 iar
i2=il - Ua t/L (8.19)
La t2 i2=0 rezultand durata arcului
t2=ilL/Ua (8.20)
Parametrii limitarii sunt:

o Raportul de limitare
− t1
i2 (t1 ) U t t U tR t U
kl = = 1 − e T − a 1 ≈ 1 − a 1 = 1 (1 − a ) (8.21)
Ip I pL T UL T U
El este cu atat mai bun cu cat t1 mai mic T si Ua mai mare decat a sursei.
o Energia dezvoltată în camera de stingere(integrala Joule) se

calculează cu relaţia :
t2
Wa = ∫ U a i2 dt (8.22)
o
• Parametrii limitării pentru curentului de scurtcircuit simetric

Expresia curentului de scurtcircuit simetric este de forma
283
i = Iˆ sin (ωt + ϕ 0 ) (8.23)
Unghiul ϕ0 se datorează faptului că numai după depăşirea curentului calibrat ,
declanşatorul aparatului transmite un impuls mecanic asupra punţii cu piese mobile în
contact , iar separarea pieselor de contact se face cu întârziere .În aceste condiţii din
relaţia : if=i1-i2=(Ua/L)t rezultă expresia curentului limitat :
U
i2 = Iˆ sin (ωt + ϕ 0 ) − a t (8.24)
L
Momentul t1 (sau unghiul ωt1 ) la care are loc valoarea maximă il a curentului
limitat se află din condiţia :
di2 U
= ωIˆ cos(ωt − ϕ 0 ) − a = 0 (8.25)
dt L
din care rezulta
U
ωt1 = arccos a − ϕ 0 (8.26)
Uˆ n
unde Uˆ n = LωIˆ
o Raportul de limitare se obţine împărţind curentul i2 din relaţia
(8.24) în momentul t1 cu Iˆ ≅ i1 obtinand :
i (t ) U
kl = 2 1 = sin (ωt1 + ϕ 0 ) − a ωt1 (8.27)
Iˆ Uˆ n
U
Momentul t2 trecerii curentului i2 = Iˆ sin (ωt + ϕ 0 ) − a t prin zero (anularii
L
⎛U ⎞
curentului) este t 2 = arcsin⎜⎜ a ωt 2 ⎟⎟ − ϕ 0 relaţie care se rezolvă prin iteraţii .
ˆ
⎝Un ⎠
a- curent simetric b- dependenta curent limitat de tensiunea sursei

Figura 8.29 Explicativă privind momentul limitării
Din relaţia uS-Ua=Ldi2/dt se observă că pentru i2=il , tensiunea de arc este egală
cu tensiunea sursei , uS=Ua .
284
o Energia dezvoltată în camera de stingere se calculează cu relaţia :
t2 t2
⎡ U ⎤
Wa = ∫ U a i2 dt = U a ∫ ⎢ Iˆ sin (ωt + ϕ 0 ) − a ⎥dt sau
0 o⎣ L⎦
U a Iˆ
2
U a t 22
Wa = [cosϕ 0 − (ωt 2 + ϕ 0 )] − (8.28)
ω 2L
• Parametrii limitării pentru curentului de scurtcircuit asimetric

Expresia curentului de scurtcircuit asimetric , în ipoteza amortizării nule este :
i1 = Iˆ[1 − cos(ωt + ϕ 0 )] (8.29)
relaţie ce conduce la expresia curentului limitat
il=i1-i2=(Ua/L)t de forma
U
i2 = Iˆ[1 − cos(ωt + ϕ 0 )] − a t (8.30)
L
Momentul t1 (sau unghiul ωt1 ) la care curentul limitat are valoarea maximă il se
află din condiţia :
di2 U
= ωIˆ sin (ωt + ϕ 0 ) − a = 0 (8.31)
dt L

o Raportul de limitare
i (t ) 1 − cos(ωt1 + ϕ 0 ) U a
kl = 2 1 = − ωt1 (8.32)
2 Iˆ 2 2Uˆ n
U
Momentul t2 ( sau unghiul ωt2 ) trecerii curentului i2 = Iˆ[1 − cos(ϖt + ϕ 0 )] − a t
L
prin zero se obţine din relaţia :
⎛ U ⎞
ωt 2 = arccos⎜⎜1 − a ωt 2 ⎟⎟ − ϕ 0 care se rezolvă prin iteraţii .
ˆ
⎝ Un ⎠
Figura 8.30 Explicativă privind momentul limitării
285
o Energia dezvoltată în camera de stingere se calculează cu relaţia :
t2 t2
⎧ U ⎫
Wa = ∫ U a i2 dt = U a ∫ ⎨ Iˆ[1 − cos(ωt + ϕ 0 )] − a t ⎬dt
o 0⎩ L ⎭
U ˆ
I U
2 2
t2
Wa = U a Iˆt 2 + a
sin (ωt 2 + ϕ 0 ) − a
(8.33)
ω 2L
d.3 Curbe limitatoare de curent
Capacitatea de limitare a curentului unui disjunctor este definită de două curbe care
dau, funcţie de curentul de scurtcircuit prezumat (curentul care ar circula dacă nu ar fi
montat nici un dispozitiv de protecţie):
• curentul limitat in functie de curentul prezumat
Figura 8.31 Curbe de limitare
• solicitarea termică(A2s), adică energia disipată de scurtcircuit într-un

conductor
cu o rezistenţă de 1 Ω in functie de curentul prezumat
286
Figura 8.32 Curbe de limitare termica
Spre exemplu valoarea reală a unui scurtcircuit prezumat de 150 kA eficace

limitat de către un disjunctor limitator în amonte este 30 kA vârf (a se vedea curbele
de limitare si termice). Capacitatea de limitare a unui disjunctor reprezintă aptitudinea
acestuia de a limita curenţii de scurtcircuit.
Comparând funcţional şi constructiv un aparat limitator cu unul nelimitator se
desprind următoarele avantaje pentru întreruptorul limitator :
- se diminuează sensibil tensiunea de restabilire şi ca urmare solicitarea dielectrică
după trecerea prin zero a curentului este mai mică
- se diminuează energia dezvoltată de arcul electric şi ca urmare gradul de ionizare ,
în camera de stingere , este mai redus
- căile de curent se dimensionează la curentul limitat şi nu la curentul de scurtcircuit
prezumat .
Capacitatea excepţională de limitare a intrerupatoarelor limitatoare reduce
substanţial forţele create de către curenţii de defect în aparat.Rezultatul constă într-o
creştere majoră a performanţei de rupere. În mod special capacitatea de rupere de
serviciu, Ics este egală cu 100% din Icu.
Valoarea Ics, definită de standardul CEI 60947-2, este garantată de încercări care
cuprind următoarele operaţii:
• ruperea de 3 ori consecutiv a unui curent de defect egal cu 100 % din Icu
• verificarea că aparatul continuă să funcţioneze normal:
o conduce curentul nominal fără creşteri anormale de temperatură
o funcţiile de protecţie lucrează în limitele specificate de standard
caracteristicile de izolare nu sunt afectate.
287
Efectul introducerii intrerupătoarelor limitatoare in distributia energiei electrice
conduce la :
• Longevitatea instalaţiilor electrice Disjunctoarele limitatoare reduc substanţial
efectele negative ale scurtcircuitelor asupra instalaţiilor.
• Efecte termice Creşteri de temperatură în conductoare, mai mici, deci o durată
de viaţă mai lungă pentru cabluri.
• Efecte mecanice Forţe electrodinamice reduse, deci riscuri mai scăzute ca barele
sau contactele electrice să fie deformate sau rupte.
• Efecte electromagnetice Perturbaţii mai mici pentru aparatele de măsură
amplasate lângă circuitele electrice.
• Economie prin cascadare Cascadarea este o tehnică derivată direct din limitarea
curentului. În aval de un disjunctor limitator se pot monta disjunctoare cu
capacitatea de rupere mai mică decât curentul de scurtcircuit prezumat.
Capacitatea de rupere este mărită prin capacitatea de limitare a aparatului din
amonte. Drept urmare, se pot face economii importante la echipamentul şi
tablourile electrice din aval.
d4. Realizări tehnice.

Întrerupătoarele limitatoare sunt fabricate de Grupul Schneder prin firma Merlin –
Gerin pentru curenţi de până la 630 A cu tensiuni necesare coloanei arcului cuprinse
între 600 – 900 V. aparate ce utilizează dubla întrerupere (fig.8.31). Aparatele cu
întrerupere simplă sunt utilizate până la 250 A. iar peste această valoare utilizează
dubla întrerupere ce au mişcare de rotaţie a contactului mobil .Curent prezumat este
de 100 KA (capacitate de rupere) întrerupt în 2,5 ms.
Figura 8.33 Întrerupătoare limitatoare
288
8.3 SIGURANŢELE FUZIBILE
Acest aparat asigura protectia circuitelor electrice impotriva curentilor de
scurtcircuit de valori si durate mari, intrerupand un circuit cand curentul supravegheat
depaseste o valoare data intr-un timp determinat.
Litera reper de identificare este F iar simbol general este conform figurii:
Figura 8.34a Simbol general sigurante
8.3.1 Tipuri de sigurante fuzibile

Cele mai simple şi deci cele mai utilizate aparate de protecţie sunt siguranţele
fuzibile. Ele se bazează pe fenomenul de transformare a energiei electrice în energie
calorică. Peste o anumită valoare a intensităţii curentului , metalul elementului fuzibil
se topeşte şi circuitul respectiv se deschide. În momentul arderii siguranţei există
posibilitatea formării arcului electric care să continue conducţia şi de aceea se iau
măsuri speciale pentru a evita acest lucru. Datorită simplităţii constructive şi mai ales a
uşurinţei de înlocuire, ele sunt utilizate în marea majoritatea circuitelor (de forţă, de
comandă , etc ) .
Din punct de vedere constructiv siguranţele pot fi deschise, la care arcul se rupe
în aer liber, sau închise, la care arcul se rupe în alt mediu.
a.Siguranţele deschise
Sunt utilizate mai mult în circuitele de forţă şi se construiesc pentru curenţi până la 500
A, din lamele de zinc electrolitic având un singur loc de topire. Ele se montează pe
siguranţe de tip mâner . Din cauză că arcul care se produce la topirea fuzibilului este
exterior , produsele arderii se depun pe placa portsiguranţă putând duce la metalizarea
acesteia. În al doilea rând , arcul format poate trece şi-n fazele vecine, din care cauză
va trebui ca între faze să se plaseze pereţi despărţitori izolanţi. Cele două fenomene
constituie principalele dezavantaje ale acestor siguranţe. Siguranţa de tip mâner se
introduc în nişte contacte fixe asemănătoare celor pentru separatoare.
Figura 8.34b Sigurante deschise
Un alt tip de siguranţă deschisă este cea tubulară de fabricaţie rusească , din
porţelan şi fuzibile din argint, pentru 60,80,100,125,160 şi 200 A la tensiuni până la
289
500 V. Utilizarea argintului prezintă avantajul că sârma nu se oxidează la încălzire
chiar până la 350° , ceea ce asigură stabilitatea condiţiilor de topire. Un al doilea
avantaj al acestor siguranţe îl constituie prezenţa tubului de porţelan care limitează
efectele arcului electric.
b. Siguranţe de tip închis.
Siguranţele de tip închis pot fi fără sau cu umplutură. Cele fără umplutură
prezintă avantaje faţă de siguranţele deschise tubulare cu care dealtfel se aseamănă. În
primul rând efectele arcului sunt mai strâns localizate, fuzibilul fiind complet închis,
iar în al doilea rând, materialul tubului fiind gazogen (fibră , textolit ) , arcul este rupt
instantaneu ca urmare a creşterii presiunii locale. Deşi schimbarea fuzibilului este mai
anevoioasă decât la siguranţele deschise, se preferă ultimelor din cauza gabaritului de
montaj mai redus.
Din categoria siguranţelor fuzibile cu material de umplutură cele mai utilizate
sunt siguranţele unipolare cu filet, care se folosesc atât în circuitele de comandă, de
iluminat cât şi în cele de forţă (6..100 A). O astfel de siguranţă se compune din trei
părţi:
• Soclul , montat fix pe panoul electric pe tabloul de distribuţie. Soclul se
construieşte în două variante : cu legare în faţă (tip LF) şi cu legare în spate (tip LS ).
Ele se compun din corpul de porţelan 1 , capacul 2 tot din porţelan , contactul filetat
superior 3 cu borna de legătură 4, contactul de fund 5 cu borna respectivă 6.
Fig 8.35 Soclul siguranţelor fuzibile cu material de umplutură
• Patronul port- fuzibil, confecţionat dintr - un corp de porţelan cu două contacte

metalice la capace, între care se leagă fuzibilul. Interiorul este umplut cu nisip de
calitate superioară (90% bioxid de siliciu, lipsit de oxizi metalici). Patroanele se
construiesc în variante , deosebite ca formă şi dimensiuni:
- patroanele de 6,10,16 A (fig 8.36 a )
- patroane de 20,25,35,50,63 A (fig 8.36. b )
- patroane de 80,100 A (fig 8.36. c )
290
Fig 8.36 Elemente de siguranţă fuzibile cu umplutură: patrone
• Capacul filetat (fig8.36. d) are rolul de a fixa în soclu şi de a asigura presiunea

pe contactul de fund al acestuia . Cuprinde capacul propriu - zis filetat 1 şi piesa
izolatoare din porţelan.
Diferitele prescripţii la aceste tipuri de siguranţe sunt standardizate:

1. Condiţii tehnice : STAS 452 / 1-73
2. Dimensiunile soclurilor : STAS 452 / 2-73
3. Capacele filetate : STAS 452/3-73
4. Patroanele siguranţelor: STAS 452/4,5-73
Corelarea dintre curentul nominal al consumatorului si diametrul firului fuzibil este
redata in tabelul urmator:
Numărul
Curentul Nominal Diametrul de Secţiunea
(A) conductorului conductoare fuzibilului
fuzibil ( mm 2 )
(mm)
6 0,18 1 0,0255
10 0,25 1 0,049
15 0,35 1 0,096
20 0,45 1 0,158
25 0,35 2 2 x 0,096
35 0,35 3 3 x 0,096
45 0,45 2 2 x 0,158
60 0,65 2 2 x 0,33
80 Bandă de 0,15 mm - 0,60
100 Bandă de 0,15 mm - 0,75
291
Siguranţele fuzibile de joasă tensiune, în funcţie de curentul de scurtcircuit prezumat,
pot fi clasificate în trei categorii.
Nr Denumirea Tensiune Curent Curent Aplicaţii
. nominală nominal prezumat
- - [V] [A] [KA] -
1 Siguranţe < 550 V 0,1…10 <2 Aparate electronice
miniatură (redresoare, aparate
radio-TV)
2 Siguranţă < 1.000 V 15…10 < 33 Instalaţii industriale şi
fuzibilă cu filet 0 casnice (domestice)
3 Siguranţe < 1000 V 100…1 < 50 Instalaţii industriale
fuzibile de mare 000
putere (MPR)
O serie de construcţii originale în care fuzibilul se topeşte foarte repede la atingerea

unei temperaturi relativ scăzute, aşa cum se prezintă în figura 8.37.
t
1 5
5 A
minute
2 3 1 C
6
D
secunde
1’ 4 0.01
50 100 1000[A] KIr

a) b) c)
a) cu desprindere mecanică b) element fuzibil utilizând efectul metalurgic c) caracteristica de topire

Figura 8.37 Soluţii originale în construcţia elementelor fuzibile
1,1’ – fir fuzibil
2- piesă metalică cu mare capacitate termică
3- joncţiune cu aliaj eutectic
4- arc
5- aliaj eutectic uşor fuzibil
6- bandă de Cu cu istmuri
Cazul a)-reprezintă un element fuzibil cu desprinderea mecanică, folosit la

siguranţe cu ruperea arcului în aer. La un curent de suprasarcină de lungă durată,
căldura degajată de cele două elemente fuzibile 1 şi 1’provoacă topirea aliajului 3.
Resortul 4, tensionat, îndepărtează elementul fuzibil 1’ din poziţia iniţială,
determinând formarea arcului de întrerupere. La suprasarcini de scurtă durată (pornirea
motoarelor electrice asincrone), zona de lipire are inerţie termică şi în intervalul de
timp relativ scăzut în care se manifestă suprasarcina, siguranţa rămâne solidă. La
scurtcircuit siguranţa se arde în cele două porţiuni 1 şi 1’, acţionând ca o siguranţă
292
rapidă; în acest caz trebuie exclusă topirea în zona de lipire pentru a nu se produce o
cantitate suplimentară de vapori metalici.
Cazul b) În cadrul siguranţelor fuzibile de joasă tensiune (<1000 V ) cu mare
putere de rupere MPR găsim fuzibilele cu un element încastrat într-un cartuş , de
secţiune circulară sau rectangulară , conţinând un material înlocuitor pulverulent
(figura 8.38)
Figura 8.38 Element fuzibil
Elementele fuzibile din materiale cu punct de topire ridicat - Cu, Ag – la

suprasarcini mici şi de lungă durată solicită intens termic siguranţa; totuşi nu se poate
renunţa la aceste metale datorită avantajelor lor.
Micşorarea solicitării termice a elementelor fuzibile de Cu sau Ag la
suprasarcini de lungă durată (adică topirea fuzibilului la temperatură redusă) s-a reuşit
pe baza fenomenului denumit efect metalurgic.
Este cunoscut că anumite aliaje eutectice de staniu şi plumb uşor fuzibile (cupru,
argint, alamă) sunt capabile să le dizolve. Pentru declanşarea acestui fenomen într-o
siguranţă fuzibilă este nevoie ca pe elementul fuzibil, executat dintr-un metal cu punct
de fuziune ridicat, să se prindă prin lipire o mică picătură (bobiţă, nit) dintr-un metal
cu punct de fuziune scăzut.
În momentul când elementul fuzibil este sub acţiunea supracurentului atinge
temperatura de topire a picăturilor, acestea se topesc şi dizolvă metalul elementului
fuzibil în punctul de lipire la temperaturi inferioare temperaturii de topire a
elementului. Procesul de difuzare a metalului picăturii se intensifică o dată cu creşterea
încălzirii, producându-se o evoluţie în avalanşă.
Arcul de întrerupere ia naştere chiar în zona picăturii, unde masa topită conţine
un aliaj cu mare rezistivitate şi deci unde încălzirea este mai puternică. Acest arc
topeşte şi restul lungimii elementului fuzibil.
Aceste gâtuiri sau perforaţii pe o bandă fuzibilă conduc la următoarele
performanţe: caracteristică de topire foarte rapidă, putere de rupere mare.Cea mai bună
perfecţionare o constituie elementul fuzibil de tip sită (figura 8.39) în care s-a
practicat un mare număr de perforaţii aliniate în şiruri longitudinale şi transversale . În
acest mod se obţin mai multe întreruperi în serie , care provoacă o creştere rapidă a
căderii de tensiune în arc. iar legăturile transversale reduc extinderea şi durata arcului.
cumulându-se cele două efecte se obţine o considerabilă micşorare a duratei arcului
293
Creşterea în continuare a puterii de rupere şi a rapidităţii de acţionare a siguranţelor
fuzibile cu umplutură de nisip a fost posibilă reducându-se secţiunea echivalentă
necesară, mărind gradul de răcire al elementului fuzibil.
Figura 8.39 Element înlocuitor pentru siguranţa fuzibilă de joasă tensiune

1, 2 – cuţit pentru contact; 3 – bandă fuzibilă; 4 – semicarcasă din material ceramic; 5 – spaţiu
pentru nisip de cuarţ; 6 – nit cu aliaj eutectic; 7 – gaură pentru nitul eutectic; a – topire la scurtcircuit;
b – topire la suprasarcină
În figura 8.37c. se reprezintă patru caracteristici de topire aparţinând

siguranţelor de joasă tensiune cu putere de rupere ridicată.
A – Caracteristica de topire inertă (siguranţă lentă) – aparţine siguranţelor cu
desprindere mecanică sau cu efect metalurgic şi se recomandă receptoarelor cu vârfuri
de curent de durată relativ scurtă (motoarele asincrone – (5÷8)In, de durata câtorva zeci
de secunde, transformatoare de forţă, condensatoare de forţă, etc.).
B – caracteristica de topire rapidă (siguranţe rapide) – corespund siguranţelor
cu fuzibile confecţionate dintr-un singur metal cu secţiune relativ uniformă şi se
recomandă la protecţia cablurilor, conductelor şi în general a instalaţiilor în care nu se
produc vârfuri mari de sarcină.
C – caracteristica de topire ultrarapidă (siguranţe ultrarapide) – se obţine la
siguranţa cu element fuzibil puternic gâtuit, executat dintr-un singur metal şi se
recomandă la protecţia receptoarelor cu capacitate termică redusă (redresoare cu
germaniu şi siliciu).
D – caracteristica de topire mixtă (siguranţe lent - rapide) – aparţin siguranţelor
cu mare putere de rupere, care, în acelaşi patron, are încorporat două elemente fuzibile,
montate în serie cu acţionare independentă: un fuzibil cu efect metalurgic cu
caracteristica inertă şi un fuzibil realizat din lamele metalice cu gâtuiri cu caracteristica
ultrarapidă; se recomandă pentru protecţia instalaţiilor miniere (motoare asincrone în
regim greu de pornire, dar care necesită o rapidă deconectare la scurtcircuit).
294
8.3.2 Caracteristici ale sigurantelor fuzibile
Se disting două moduri de funcţionare dependente de intensitatea curentului ce
traversează fuzibilele , moduri ce determină două caracteristici şi anume caracteristica
timp-curent şi caracteristica de limitare.
Regimurile de funcţionare numite de fuziune , care sunt date cu faza de pre-arc şi
faza de arc , depind foarte mult de supraintensitate .
Fuzibilele sunt foarte sensibile la suprasarcinile instantanee şi la schimbările
termice cu exteriorul .Trebuie menţionat că procesul de întrerupere depinde de
temperatura iniţială a nisipului care este suficient de mare în momentul apariţiei
arcului produs de curentul de suprasarcină . În acest caz rezistivitatea nisipului scade
şi deci capacitatea acestuia de a rupe arcul electric.
a.Caracteristica timp-curent reprezinta dependenta dintre timpul de fuziune si
intensitatea curentului electric ce trece prin elementul fuzibil.
Comportamentul lamelei fuzibile depinde de condiţiile de disipare a pierderilor
datorate supraintensităţii , disiparea se face prin conducţie , longitudinal de-a lungul
conductoarelor şi transversal de-a lungul nisipului de umplutură şi corpurilor izolante
faţă de mediul exterior .Scurgerea relativă de energie termică este prea mare faţă de
supraintensitate care este slabă şi din acest motiv duratele de pre - arc t p, pot deveni
foarte mari date de :
tp
cvV
∫ i 2
dt = dθ + P ,
0 Rf
θ
unde P = cu Rt rezistenţa termică echivalentă a fuzibilului faţă de mediul
Rt
ambiant. Pentru un element de lamelă fuzibilă . de lungime L , secţiune constantă S şi
rezistenţă R (θ ) , încălzirea rămâne uniformă .Calculul unei capacităţi termice a
metalului ,nisipului şi anvelopei la temperatura θ parvenită de-a lungul timpului t
este dată de dependenţa supratemperatură - timp este de forma :
θ = θ max (1 − e − t / T )
Întrucât încălzirea este lentă fiecare supratemperatură este datorată unui curent
cu dependenţa :
θ I2
= 2 .
θ max I max
Se obţine astfel caracteristica de suprasarcină sau timp-curent a siguranţei
fuzibile ce se adaptează obiectului protejat
2
I max
t p = T ln 2 (8.34)
I max − I 2
b.Caracteristica de limitare
Caracteristica de limitare exprimă dependenţa curent limitat –curent prezumat şi
se determină pe baza duratei pre-arc.
Durata pre-arc reprezinta intervalul de timp cuprins între încălzirea materialului
şi vaporizarea acestuia fiind descris de următoarea integrală Joule :
295
t3 t1 t2 t3
∫i
2
dt = ∫ i dt + ∫ i dt + ∫ i 2 dt = (k1 + k 2 + k 3 ) S 2 = kS 2 =Wp energia pre-arc
2 2
0 0 t1 t2
b.1Durata pre-arc în c. c.
• Dacă se consideră un circuit pur rezistiv şi siguranţa este parcursă de
curentul I de scurtcircuit , relaţia anterioară conduce la :
I2t=kS2 (8.35)
sau
t=kS2/I2=t0 numit timp de fuziune . (8.36)
Parametrul limitarii este 1 deoarece curentul limitat de siguranta fuzibila este egal cu
valoarea celui prezumat il=I
L
• circuit R-L ce are constanta de timp τ = iar curentul care parcurge
R
siguranţa are expresia :
−t
⎛ ⎞
i = I 1− e τ ⎟
⎜ (8.37)
⎜ ⎟
⎝ ⎠
si reprezentarea grafica conform figurii 8.39 a
Figura 8.39 Durata pre-arc în c. c
Dupa ce s-a exprimat prin serie Taylor exponentiala
−t
t t
1 − e τ = 1 − (1 − ) =
τ τ
prin introducerea curentului (8.37)în relaţia integralei Joule (8.35)
t2 2
2 t3 t 2
I ∫ 2 dt = I = kS 2
0τ 3τ 2
se poate determina timpul de fuziune astfel:

3
1t
= t0 (8.38)
3τ 2
sau
t = 3 3t 0τ 2 (8.39)
−t
⎛ ⎞
⎜
Curentul limitat se determină din relaţia i = I 1 − e τ ⎟ utilizând dezvoltarea
⎜ ⎟
⎝ ⎠
Taylor a exponenţialei şi înlocuind timpul de fuziune rezultând:
il=I t2/τ. (8.40)
296
Dacă se raportează timpul de fuziune t şi timpul de fuziune în curent
continuu t0 la constanta circuitului τ, se obţin timpii de fuziune în mărimi
relative
σ ind = 3 3σ 0 (8.41)
curentul limitat devenind:
il=Iσind (8.42)
b.2 Durata pre-arc în c. a.
• În cazul curentului de scurtcircuit simetric , expresia acestuia la trecerea
curentului prin zero poate fi scrisă sub forma :
i = 2 I sin ωt = 2 Iωt (8.43)
În ipoteza că topirea fuzibilului are loc după timpul t2 timpul de fuziune se
determină din relaţia :
t2 t2
2 2 2 3 3kS 2
∫ i dt = 2 I ϖ ∫ t dt = 3 I ϖ t 2 = kS ⇒ t 2 = 2 I 2ϖ 2
2 2 2 2 2 3 (8.44)
0 0
kS 2
4π 2
Notând 2 = t 0 ; ω = 2 va rezulta :
2
I T
3t T 2 1
t 2 = 3 0 2 ≅ 3 t 0T 2 (8.45)
8π 3
Dacă se raportează timpul de fuziune t2 şi timpul de fuziune în curent continuu t0
la durata perioadei T, se obţin timpii de fuziune în mărimi relative :
t t 1 1
σ m = 2 ⇔ t 2 = σ mT σ 0 = 0 ⇔ t 0 = σ 0T σ m T = 3 σ 0T 3 ⇔ σ m = 3 σ 0
T T 3 3
Deci , timpul de fuziune relativ în c. a. simetric se poate exprima în funcţie de
timpul de fuziune relativ în c. c.
Curentul limitat se obţine înlocuind timpul de fuziune în i = 2 I sin ωt = 2 Iωt
rezultand :
i 2 = 2π 2σ m I (8.46)
În figura 8.40 este evidenţiată evoluţia curentului de scurtcircuit prezumat
(simetric) , a tensiunii din coloana arcului , a tensiunii sursei , a curentului limitat ,
durata pre-arc fiind determinată de intersecţia tensiunii arcului cu a sursei
Figura 8.40 Durata pre-arc în c. a.
297
• Curentului de scurtcircuit asimetric cu asimetrie maximă :
⎛ −t ⎞
i = 2 I ⎜ e τ − cos ωt ⎟ ≅ 2 I (1 − cos ωt ) (8.47)
⎜ ⎟
⎝ ⎠
prin dezvoltarea în serie a funcţiei cos ωt şi limitarea la primii doi termeni se obţine :
⎛ ω 2t 2 ⎞ ω 2t 2
i = 2 I ⎜⎜1 − 1 + ⎟⎟ = 2 I (8.48)
⎝ 2 ⎠ 2
2
t2
⎛ 4π 2 2 2 ⎞ 8π 4 2 5
Din integrala Joule ∫ ⎜⎜ 2
It ⎟⎟ dt = 4 I t = kS 2
0 ⎝ 2T ⎠ 5T
Se determina timpul de fuziune
1 5 kS 2 4 1 5 4
t2 = T = T t0 (8.49)
2.53 I 2 2.53
Sau in unitati relative
t t 1 5 5 1 5
σ m = 2 ; σ 0 = 0 ⇒ σ mT = T σ0 ⇔ σm = σ0
T T 2.53 2.53
Curentul limitat se determina prin inlocuirea timpului de fuziune in relatia
ω2 kS 2 4 5
i = 2I (5 T (8.50)
2 I2 8π 4
Figura 8.41 Durata pre-arc pentru curentul asimetric
c. Regim de arc al siguranţei fuzibile

• Tensiunea de arc în fuzibile
Faza de arc în siguranţa fuzibilă apare numai după ce tensiunea furnizate arcului
(TTR) depăşeşte valoarea tensiunii necesare. După scurta perioadă unde arcul este
esenţial încărcat cu atomi metalici de la vaporizarea din lamelă , arcul conţine ioni de
Si şi O2 provenind din nisipul de umplutură .
Echilibrul arcului depinde de posibilităţile de disipare a puterii electrice din
coloană, prin conducţia termică de-a lungul gazului şi a pereţilor laterali , modelat
simplificat pentru un arc de lungime L şi de grosime d , cu d << L , prin ecuaţia
Elenbaas - Heller redusă la o dimensiune , după direcţia transversală x :
d ⎡ dT ⎤
⎢ ⎥ = −σE 2 (8.51)
dx ⎣ dx ⎦
298
3
E - câmp electric ; T - temperatura ; σ - conductivitate electrica σ = σ 0T respectiv
2
3
⎛ d⎞ dT
termică λ = λ0T 2 cu condiţiile : T ⎜ ± ⎟ = 0; = 0 iar gradientul de tensiune al
⎝ 2⎠ dx
0.4
5.65 * 10 − 2 ⎛ I ⎞
arcului : E a = ⎜ ⎟ cu I - curentul arcului .
d ⎝L⎠
• Lungimea canalului arcului electric
Canalul se alungeşte progresiv plecând de la stricţiuni , prin dispersia metalului din
lamelă . În acest fenomen intervine puterea disipată de arc la electrozi , tipic metalului
utilizat şi puţin diferit de la catod la anod . Viteza de eroziune este proporţională cu
densitatea curentului v f = C'J , cu C' =1.0310-9 m3/(A s) - pentru argint respectiv
C'= 1.0910-9 m3/(A *s) - pentru cupru
Dimensiunile canalului evoluează de la secţiunea dreaptă a lamelei , modificând
puţin lărgimea sa L dar în funcţie de d . Energia disipată în coloana arcului provoacă
un efect , după vaporizarea metalului şi dispersia sa în spaţiile intergranulare , fuziunea
nisipului refractar care domină în suprafaţă şi se comprimă sub efectul presiunii
gazului ionizat .
• Durata si energia arcului în fuzibile
Considerând un circuit pur inductiv tensiunea din coloana arcului Ua=U+Ldia/dt
relaţie din care se determină curentul din arc
ia =il-(Ua-U)t/L
cu
il=I t2/τ =Ritpa/L=Utpa/L curentul limitat.
Întrucât curentul din arc se stinge ia=0 durata arcului se determină funcţie de
durata pre-arc
ta=tpa /(k-1) (8.52)
unde k=Ua/U
Energia de-a lungul duratei arcului ta la o tensiune de arc constantă Ua =k U (k
raport tensiune arc pe tensiune sursa) se determină funcţie de energia dezvoltată în
durata pre-arc :
U t ⎛ k ⎞
Wa = iˆl a a = il ⎜ ⎟Ut p = W p / (k-1) (8.53)
2 ⎝ k −1⎠
Energia totală
Wt=Wp+Wa=[k/(k-1)]Wp= [k/(k-1)]KS2 (8.54)
Această energie depinde de integrala Joule de pre-arc si caracteristică metalului
folosit . Ea depinde mult de k şi poate deveni foarte mare în caz de insuficienţă a
tensiunii de arc .
• Pierderile nominale în fuzibile Pentru o lamelă fără stricţiuni pe ea cu o putere
2 L 2 ⎛ k ⎞ ⎛ k ⎞ 2
nominală Pn = RI n = ρ I n , are energia totală Wt = ⎜ ⎟W p = ⎜ ⎟kS
S ⎝ k −1⎠ ⎝ k −1⎠
Presupunând gradientul tensiunii de arc constant : E a = U a / L , obţinem :
(
⎛ k 3 ⎞ ρUÎ n 2
Wt = ⎜⎜ ⎟⎟k
) 2
(8.55)
⎝ k − 1 ⎠ E a
2
Pn
2
299
d. Caracteristici electrice specifice siguranţelor
d.1 Curentul nominal al soclului –este acel curent de valoare constanta care poate fi
suportat un timp nedefinit ,fără a depăşi supratemperaturile maxime admisibile si
pentru care s-a calculat funcţionarea de durata a părţilor conductoare de curent şi a
contactelor siguranţelor .Cum de obicei un anumit tip de siguranţă permite utilizarea
mai multor elemente fuzibile pentru diferiţi curenţi nominali, curentul nominal al
soclului (indicat pe corpul lui) reprezintă cel mai mare dintre curenţii nominali ai
elementelor fuzibile destinate acestei siguranţe.
d.2 Curentul nominal al elementului fuzibil – este acel curent de durata la care
elementul fuzibil trebuie sa funcţioneze timp îndelungat ;curentul nominal al
fuzibilului se determina prin calibrarea sa pe bază de încercări. Rezultă ,atât pentru
socluri cât şi pentru patroanele elementelor fuzibile, ca valoarea curentului nominal
este condiţionată de valoarea standardizată a temperaturii mediului ambiant şi de
valoarea supratemperaturilor maxime admise la funcţionarea de
°
durata(θ na = 20 ± 5 C).
d.3 Curent limită de topire al fuzibilului –este curent până la care elementul
fuzibilului nu se topeşte timp îndelungat (practic una, două ore, teoretic un timp infinit
lung).Unele standarde precizează domeniul de existenţă al curentului de topire minim
indicându-se:
- curentul cel mai mare (maxim)la care încă nu se produce topirea
(fuziunea) intr-un timp dat –curent concepţional de nefuziune I 1 f .
- curentul cel mai mic (minim) la care trebuie să se producă topirea într-un
timp dat-curent concepţional de fuziune I f .Aceşti curenţi se exprimă ca multiplii ai
curentului nominal.
d.4 Tensiunea nominală a siguranţei fuzibile-intervine ori de câte ori se aleg sau se
compara intre ele doua siguranţe de construcţii diferite .Cum in exploatare valoarea
tensiunii variază intre anumite limite ,apare necesară noţiunea de tensiunea de serviciu
maxima admisa U m = 1,15 ⋅ U n .
d.5 Capacitatea de rupere (curent de rupere)- I r -al siguranţei indicat prin valoarea
maximă a curentului de scurtcircuit ,pe care îl poate întrerupe siguranţa ,in condiţii de
încercare precizate de norme .
d.6 Puterea de rupere Pr-a siguranţei la scurtcircuit se poate determina pentru
circuitele de curent alternativ cu relaţia : Pr = 3 ⋅ U n I r
Observaţie prin curent de rupere se înţelege curentul de scurtcircuit de şoc
simetric ce s-ar stabili în circuitul dat in cazul in care siguranţa ar fi scoasă din
circuit prin şuntare ( înlocuită cu o impedanţă neglijabilă- o bară ).
d.7 Integrala Joule ∫ i 2 dt se obţine trecând pe ordonată efectul termic adică energia
pre-arc şi pe abscisă valoarea efectivă a curentului nominal al elementului înlocuitor.
această mărime nu are dimensiunea unei energii ci este definită ca o integrală Joule
specifică (pe unitatea de rezistenţă)
d.8 Caracteristicile timp-curent şi de limitare a siguranţei fuzibile
In functie de timpul de topire al fuzibilului avem:
• sigurante lente (cu intarziere) - se folosesc cand in circuitul protejat apar
supracurenti temporari (datorati pornirii motoarelor de exemplu).
300
• sigurante rapide
• sigurante ultrapide - se folosesc pentru protejarea elementelor semoconductoare.
In functie de capacitatea de rupere avem:
• sigurante cu capacitate mica de rupere - folosite la protectia instalatiilor de
comanda si automatizare; pot fi cu legaturi spate (LS,LSf) sau cu legaturi fata
(LF,LFi).
• sigurante cu capacitate medie de rupere - pot fi cu legaturi spate (LS) sau cu
legaturi fata (LF,LFi).
• sigurante cu mare putere de rupere (MPR)- se folosesc pentru protejarea
circuitelor contra curentilor de scrutcircuit de valori mari.
e. Alegerea sigurantelor fuzibile

În cazul circuitelor de forţă se folosesc, în general, siguranţe cu mare putere de
rupere (MPR).
Alegerea siguranţelor de protecţie constă în alegerea tipului constructiv, a
tensiunii nominale de funcţionare şi a curentului
t(s) nominal al fuzibilului. Dacă un circuit electric
alimentează cu energie electrică mai multe
motoare, de puteri diferite, atunci Inf trebuie să fie
mai mare decât curentul nominal de sarcină Ins al
conductorului şi mai mare sau cel puţin egal cu
Imax/k, unde Imax este dat de relaţia:
t1 I max = ∑ I nm + I p max ,
I(A)
I1 în care: ∑ I nm reprezintă suma curenţilor nominali
ai tuturor motoarelor exclusiv curentul nominal al
Figura 8.42
motorului de putere maximă cu Ip max la pornire,
iar k este un coeficient a cărui valoare este 2,5 în
cazul motoarelor cu condiţii normale de pornire (porniri rare şi de durată scurtă 5-10 s)
şi 1,6-2, în cazul motoarelor cu condiţii grele de pornire (porniri dese şi de durată
mare, până la 40 s).
Curentul admisibil prin conductor Isc trebuie să fie cât mai mare sau egal cu cInf, c fiind
o constantă supraunitară care depinde de felul reţelei şi de suprasarcinile care pot
apărea în reţea.
Sigurantele fuzibile sunt identificate prin litera F ( indica functia de protectie) urmata
de doua litere ce au urmatoarea semnificatie :
• prima litera
g - pentru toti curentii;
a - numai o parte din curenti.
• a doua litera
G - uz general;
M - protectia motoarelor;
L - protectia liniilor.
301
Exemple:
gG, gL pentru protectia circuitelor rezistive de orice curent;
aM pentru protectia circuitelor motoarelor, doar pentru anumiti curenti
302
9.
APARATE DE COMANDĂ ŞI
SUPRAVEGHERE
Cele mai semnificative aparate de comanda sunt contactoarele ce constituie

aparate de comutaţie şi releele ce sunt aparate de supraveghere si protectie
Contactoarele - sunt aparate de comutaţie cu o singură poziţie de repaus,
capabile să închidă, suporte şi deconecta curenţi nominali şi de suprasarcină;
Construcţia contactorului contine camere de stingere a arcului electric.
Construcţia camerei de stingere implicit a aparatului este puternic influenţată de
mediul de stingere. Mediul cel mai utilizat în camerele de stingere ale
contactoarelor de tensiune este aerul atmosferic. Arcul electric ce se formează
între contacte trebuie, pentru a fi stins, să fie alungit artificial prin suflaj
magnetic (contactoarele de cc) sau prin divizarea coloanei arcului electric într-o
sumă de arcuri scurte şi alungite sub efectul de electrod şi nişă.
Releele – sesizeaza curentii din circuitele de forta si produc prin
actionarea lor modificari in circuitele de comanda ,semnalizare .
9.1 CONTACTORUL ELECTROMAGNETIC DE CA

Contactorul este un aparat de comutaţie fără acţionare manuală, cu o
singură poziţie stabilă, capabil de a stabili, suporta şi întrerupe curenţi în condiţii
normale de exploatare ale unui circuit, inclusiv curenţi de suprasarcină.
Componentele principale ale unui contactor sunt:
• Organul motor constituit dintr-un electromagnet alimentat in cc sau
ca cu o tensiune de comandă
• Circuitul de comandă al bobinei electromagnetului
• Poli principali plasati in camera de stingere
• Contacte auxiliare pentru semnalizare.
303
Pârtile componente ale unui contactor si accesoriile acestuia sunt
evidenţiate in figura 9.1
Figura 9.1 Elemente componente ale contactoarelor
9.1.1 Principiul de funcţionare

Figura 9.2.a, ilustrează funcţionarea unui contactor electromagnetic la
închiderea circuitului de alimentare al bobinei Bf a electromagnetului, armătura
mobilă Am este atrasă şi circuitul principal se închide prin deplasarea δ − δ 0 a
contactului mobil solidar cu echipajul mobil. Contactele rămân închise numai
atât timp cât bobina electromagnetului se află sub tensiune; în momentul în care
se întrerupe alimentarea bobinei electromagnetului, circuitul principal se
deschide sub acţiunea resortului antagonist Rr.
304
Fig. 9.2 Contactor cu mişcare simplă de translaţie
Schema cinematică a contactorului electromagnetic (fig.9.2.b) este funcţie

de curentul admis al căii de curent. Astfel până la curenţi de 63A schema este cu
mişcare simplă de translaţie, iar pentru curenţi de 125, 250, 400A masele aflate
în mişcare sunt mult mai mari, iar pentru creşterea forţei necesare deplasării se
utilizează dubla translaţie (pârghie) conform figurii 9.3.b.
a.constructie b. schema cinematica

Fig. 9.3 Contactor cu mişcare dublă
Schita cinematica a unui asemenea contactor contine conductoarele 1 si 2

pe care sunt plasate contactele fixe si bornele aparatului A,B. Pe puntea
conductoare 3 sunt plasate contactele mobile .In caseta 4 se afla resortul
precomprimat 5 pentru asigurarea presiunii pe contacte. Electromagnetul de
acţionare este figurat prin armatura mobila 7, bobina 8 si armatura fixa 9.
Transmiterea mişcării de la armatura mobila 7 la puntea 3 cu contacte mobile se
realizează prin sistemul de pârghii 12, 11, 10. Resortul precomprimat 6 asigura
forţa Fr necesara menţinerii contactorului deschis. Daca se face abstracţie de
305
frecări din egalitatea de momente Fel1cosα=F1l2 cosα pentru poziţia închis α=0
cu l1=2l2 se determina F1=2F rezultând dublarea forţei din pârghie.
unde Fe este forţa dezvoltata de electromagnet iar F1 forţa dezvoltata in pârghia
10.
O altă consecinţa a raportului k=l2/l1=0.5 este de reducere la jumătate a
vitezei de deplasare a contactelor faţa de viteza armaturii mobile a
electromagnetului
Din schemele cinematice se observă existenţa unor resoarte distincte
pentru acţionare (Rr. la simpla translaţie sau C1 la dubla translaţie) şi resoarte
pentru asigurarea presiunii pe contact Rp respectiv Fr5. Diagrama forţelor
rezistente nu trebuie să se intersecteze cu forţa activă dezvoltată de
electromagnet
.
Fig. 9.4 Corelarea forţelor pentru a- mişcare simpla b- miscare dubla
9.1.2. Simbolizarea contactorului în schemele electrice

Standardul 12120/2 – 83 în acord cu recomandările Comitetului
Electrotehnic Internaţional prezintă literele pentru identificarea categoriei
elementului, stabileşte regulile de formare şi utilizare a echipamentelor electrice
precum şi semnele convenţionale ataşate în schemele electrice. Conform
descrierii funcţionale contactorul este un aparat alcătuit din elementul de
comandă (bobină), contacte principale (de forţă) şi contacte auxiliare. Litera
reper ce identifică contactorul conform standardului amintit este K, literă ataşată
întregii construcţii (bobină, contacte principale şi auxiliare). Reprezentarea
simbolică într-o schemă electrică a contactorului se face prin bobină, contactele
de forţă cu funcţia de contactor şi contacte auxiliare reprezentate prin contact
normal deschis sau închis funcţie de tipul contactorului. Modul de reprezentare
în schema electrică este funcţie de tipul reprezentării monofilare sau multifilare
conform figurii 9.5. a şi b.
306
Fig. 9.5 Simbolizarea contactoarelor
În figura 9.5 contactelor principale li se ataşează funcţia de contactor

redată prin simbolul semicerc ataşat părţii fixe a contactelor de forţă şi numai
lor, simbol ce exprimă prezenţa camerei de stingere la întreruperea curentului.
În execuţie normală contactorul nu este un aparat de protecţie. Dacă însă în
serie cu polii principali se conectează un bloc de relee termice (figura 9.6),
contactorul îndeplineşte şi funcţia de aparat de protecţie la supracurent.
Figura 9.6 Ansamblul contactor-releu termic
Schema tipică de utilizare a unui contactor cu relee termice este redată în

fig.9.7 unde contactele principale cu funcţia unui contactor sunt unite printr-o
linie întreruptă ce exprimă legătura mecanică dintre cele trei contacte adică
acţionarea simultană a lor. Această simultaneitate a acţionării nu se mai prezintă
şi asupra contactelor auxiliare dar se subînţelege acest lucru prin principiul de
307
funcţionare al contactorului ce-şi schimbă poziţia contactelor numai sub existenţa
unei tensiuni de comandă aplicată bobinei contactorului..
Fig.9.7 Schema de acţionare a contactorului cu relee termice
Electromagnetul de acţionare poate fi de cc sau curent alternativ caz in

care bobina electromagnetului este de cc sau de ca . Alimentarea de la o sursa de
curent alternativ a bobinei electromagnetului se realizează conform figurii 9.7 a
in varianta electromagnetului de ca sau prin punte redresoare si rezistenta
economizoare se face alimentarea bobinei electromagnetului de cc.
Recomandarea CEI 158-1 admite variaţii de –15% , respectiv de +10%
ale tensiunii de alimentare (intre 0,85Un - 1,1Un ) a electromagnetului pentru o
funcţionare corecta a contactorului (poziţia armaturii mobile) atât la anclanşare
cat si la declanşare
308
Conform graficului din figura 9.8 la o viteză de creştere a tensiunii de
0,2Un pe secundă daca tensiunea la anclanşare atinge 65% Un armatura mobila
vibrează iar la 75% Un anclanşarea este sigură . La declanşare scăderea
tensiunii de alimentare sub 65% conduce la vibraţii ale armăturii respectiv
declanşare sigura la 0,1Un. Constructorii de aparate au adoptat valoarea de 0,5Un
pentru declanşare ferma a contactorului .
Figura 9.8 Corelarea tensiune alimentare –poziţie armătură
9.1.3. Alegerea şi utilizarea contactoarelor în circuitele electrice

a. Alegerea categoriei de utilizare
Contactoarele electromagnetice sunt clasificate internaţional(CEI 158/1)
după categoria de utilizare. În acest sens distingem patru categorii de utilizare
notate AC – 1 ÷ 4 pentru contactoarele trifazate
Categoria Utilizare
de utilizare
AC-1 Sarcini slab inductive, cuptoare cu arc
AC-2 Motoare asincrone bobinate
AC-3 Motoare asincrone pornire şi decuplare inclusiv impulsuri
AC-4 Pornire frânare motor asincron cu rotor colivie
309
Categoria de utilizare a contactelor, cuprinde situatii foarte diferite in
ceea ce priveste natura circuitului comandat si solicitarile pe care acesta le
impune contactorului. Astfel, de exemplu:
- la conectarea si deconectarea unui circuit simplu cu rezistente,
contactorul este strabatut de un curent cel mult egal cu cel de sarcina ;
- daca contactorul comanda pornirea unui moror asincron cu
inele, el este strabatut la inchidere de un curent de 2,5... 3 ori mai mare decat
curentul nominal al motorului , in timp ce la deschiderea circuitului, curentul
intrerupt este in mod normal cel mult egal cu curentul de sarcina al motorului;
- daca motorul este de aceeasi putere, dar cu rotorul in scurtcircuit,
curentul de pornire ce strabate contactorul la inchidere poate fi de 6 ... 8 ori
mai mare decat curentul nominal al motorului ;
Fiecărei categorii de utilizare îi corespund condiţii tehnice prin care se
stabileşte sarcina comutată (recomandarea CEI 947 – 4 – 1/1990).
Condiţiile tehnice precizează valoarea curentului cuplat si decuplat de
contactor faţă de curentul nominal In
Valoarea curentului cuplat sau decuplat de contactor este dependenta atat
de natura consumatorului-exprimata prin categoria de utilizare- cat si de serviciul
de functionare al consumatorului. Serviciilor de functionare ale consumatorilor le
corespund din punct de vedere al curentilor cuplati-decuplati ai contactoarelor
urmatoarele servicii atasate contactactoarelor :
• Serviciul de lungă durată S1 (de 8 ore) definit de curentul termic.
• Serviciul de scurtă durată S2 este caracterizat printr-o durată a cuplării şi
una de repaus, astfel încât calea de curent să ajungă la temperatura
mediului ambiant.
• Serviciul intermitent periodic S3 este caracterizat prin durata conectării şi
numărul de manevre pe oră efectuate (fc = 1/Tc). În acest serviciu se
defineşte capacitatea unui contactor de a efectua cu certitudine un număr
de cicluri pe oră.
Condiţiile tehnice date de recomandarea CEI 947 – 4 – 1 si CEI 158-1 stabilesc

valoarea curentului cuplat si decuplat de contactor faţă de curentul nominal In ,
pentru functionarea normala aferenta serviciului S1 dar si pentru functionarea
ocazionala pentru serviciile S2 sau S3, coresunzatoare categoriilor de utilizare a
contactoarelor de curent alternativ
Funcţionare normală
Categoria Conectare Deconectare
1
I U cosϕ I Ur Ucosϕ1
AC1 In Un 0,95 In Un 0,95
AC2 2,5 In Un 0,65 2,5 In Un 0,65
AC3 6 In Un 0,35 In 0,17 Un 0,35
AC4 6 In Un 0,35 6 In Un 0,35
310
Funcţionare ocazională
1
I U cosϕ I Ur Ucosϕ1
AC1 - - - - - -
AC2 4 In 1,1 Un 0,65 1,1 Un 0,65
10 I 2n) 8 I 2n)
AC3 1,1 Un 0,35 1,1 Un 0,35
8 I 3n) 6 I 3n)
12 I 2n) 10 I 2n)
AC4 1,1 Un 0,35 1,1 Un 0,35
10 I 3n) 8 I 3n)
La funcţionarea în serviciile S2 şi S3 curentul suportat de calea de curent

a unui contactor poate fi mai ridicat decât curentul de la funcţionarea în serviciul
S1. Încălzirea căii de curent în serviciul S3 este dependentă de durata conectării.
Valorile curentilor de suprasarcina si a tensiunii de restabilire in functie de
categoria de utilizare pentru serviciul S2 (scurta durata ) sunt redate in figura 9.9
Figura 9.9 Curentii categoriilor de utilizare in serviciul S2
Pentru serviciul S3 (intermitent periodic) curentii in functie de categoria

de utilizare sunt prezentati in diagramele din figura 9.10
Figura 9.10 Curentii categoriilor de utilizare in serviciul S3
311
Contactoarelor ce cupleaza consumatori de ca monofazat le corespund
urmatoarele categorii de utilizare.
Categoria Supra Cos ϕ Durata Nr. Utilizare
de sarcină Ur/Un trecerii cicluri
utilizare curentului pe oră
AC-5 a 1,05 0,45 0,05 CEI 947- Comanda lămpilor cu descărcare
3In 4-1/1990
b 1,05 * 0,05 CEI 947- Comanda lămpilor cu
1,5In 4-1/1990 incandescenta
AC-6 a * * * * * Comanda transformatoarelor
b * * * * * Comanda bateriilor de
condensatoare
AC-7 a 1,05 0,8 0,05 * Sarcini mici inductive pentru
1,5In aparate casnice
b 1,05 * 0,05 * Motoare pentru aparate casnice
8In
AC-8 a 1,05 * 0,05 * Comanda motoarelor cu
6In compresor pentru frigider cu
rearmare manuala după declanşare
b 1,05 * 0,05 * Comanda motoarelor cu
6In compresor pentru frigider cu
rearmare automata după
declanşare
*- valori precizate de CEI 947-4-1/1990
Ur- Tensiunea de restabilire la frecventa industriala
Un- Tensiunea nominala
b. Alegerea tipului de contactor

Cunoscând categoria de utilizare a contactorului funcţie de tipul
consumatorului se poate alege contactorul. Alegerea acestuia implică:
• alegerea curentului maxim suportat de aparat ceea ce implică
determinarea prin calcul funcţie de puterea consumatorului a curentului suportat
de caile de curent. Funcţie de valoarea acestui curent se alege valoarea
curentului nominal al contactorului ce trebuie să fie superioară celei din calcul.
Curentul nominal al contactorului reprezintă valoarea efectivă a curentului
suportat de aparat timp de 8h fără ca încălzirea cailor de curent să depăşească
limita admisă.
Valorile uzuale ale curentiilor nominali ai contactoarelor (STAS 4479-61)
2 - 3 4 (5) 6 (8)
10 (12) 16 (20) 25 32 40 (50) 63 80
100 (125) 160 200 250 315 400 (500) 630 (800)
1000 (1250) 1600 2000 (2500) 3150 A
Valorile cursive sunt cele uzuale pană acum în construcţia contactoarelor

din ţara noastră; cele în paranteză nu sunt recomandate de standardele noastre.
312
Pentru a tine seama de condiţiile reale de utilizare (serviciul de
functionare) a contactoarelor este necesara definirea curentului nominal termic
(pentru funcţionarea in regim permanent) si a curentului nominal de utilizare
(indicat de producător în funcţie de frecventa de acţionare, regimul de lucru sau
tipul de protecţie). Acest curent de utilizare intervine în stabilirea capacităţii
nominale de închidere şi de rupere a contactorului.
• Frecvenţa de acţionare fc reprezintă numărul maxim de acţionări pe care
contactorul le poate executa pe oră (prin acţionare înţelegandu-se o inchidere şi
o deschidere) sau numărul de cicluri de manevră suportate de caile de curent fara
distrugerea electrica a contactelor
• Durata relativa de conectare DC este raportul (exprimat in procente)
dintre timpul de lucru (timpul în care aparatul este sub curent) şi durata totală a
ciclului de acţionareAceasta durata este egală cu suma timpului de lucru si a
timpului de repaus. Valorile standardizate ale frecvenţei nominale de acţionare
si ale duratei relative de conectare sunt indicate in tabelul urmator in care se
poate citi timpul de lucru in secunde, la diferite durate relative de conectare.
Timpul de lucru se determina ca durata a ciclului inmultita cu durata
relativa de conectare. Spre exemplificare pentru clasa 0 durata ciclului este
3600
Tc = = 600s la o durata relativa de conectare de 100%. Timpul de lucru
6
1 3600
este t f = Tc = = fc = = 600 s. La o durata relativa de conectare de 15%
fc 6
15
se obtine t f = Tc = 90 s .
100
Durata de Frecventa de actionare fc
conectare
Clasa 0 I II III IV V
DC Cicluri 6 30 150 600 1200 3000
pe ora
15% 90 18 3,6 0,9 0,45 0,18
25% 150 30 6 1,5 0,75 0,3
40% 240 48 9,6 2,4 1,2 0,48
60% 360 72 14,4 3,6 1,8 0,72
100% 600 120 24 6 3 1,2
Din acest tabel rezulta ca cel mai mic timp de lucru este de 0,18 s.
Spre exemplificare sa determinam caracteristicile unui contactor pentru
pornirea unui motor trifazat cu rotor in scurtcircuit cu datele :
Un = 380 V ; Pn = 5.5 kW ; cosφ = 0.8 ; η = 0.85 ;durata pornirii: 3 sec ;
factor de incarcare DC=40%.
Mod de utilizare :
313
A. 16 ore/zi ; 150 conectari/h ; 230 zile/an ;o revizie /an.
B. 16 ore/zi ; 1200 conectari/h ; 200.000 manevre fara revizie.
Regim de functionare pentru modul A
Alegerea implica:
• Definirea categoriei de utilizare a aparatului :
3600
-durata ciclului : Tc = = 24 sec .
150
- pentru durata conectarii DC = 40%, timpul conectarii este :
T ⋅ DC
tf = c = 24 ⋅ 0.4 = 9,6 sec .
100
Intrucat durata conectarii de 9,6 secunde este superioara timpului de pornire a
motorului de 3 secunde, curentul decuplat de contactor este curentul nominal al
consumatorului.Din acest motiv se alege un contactor dimensionat pentru AC3.
• Calculul curentului intrerupt de aparat :
Pn
- curentul nominal al motorului nominal In = = 12.5 A
3 ⋅ U n ⋅ cos ϕ ⋅ η
-curent intrerupt de aparat: I c = I n = 12.5 A
• Calculul numărului de manevre N = 150 ⋅ 16 ⋅ 230 = 0,55 ⋅ 10 6 conectari .

Curentului maxim suportat de aparat trebuie sa fie mai mare decat curentul
intrerupt si se alege un TCA-32 in AC3 cu Ie = 32 A, 3 milioane de conectari
Regim de functionare corespunzator modului B
• Definirea categoriei de utilizare a aparatului: la o cadenta de 1200 conectari
pe ora, durata ciclului si a conectarii este :
3600
Tc = = 3 sec; . t f = 3 ⋅ 0.4 = 1.2 sec
1200
Durata conectarii de 1.2 secunde este inferioara timpului de pornire a
motorului de 3 secunde , curentul deconectat de aparat este mai mare decat
curentul de mers normal
• Calculul curentului intrerupt de aparat :
Pn
- curentul nominal al motorului nominal In = = 12.5 A
3 ⋅ U n ⋅ cos ϕ ⋅ η
-Curentul întrerupt I c = 6 ⋅ I n = 6 ⋅ 12.5 = 75 A
Curentului maxim suportat de aparat trebuie sa fie mai mare decat curentul
intrerupt , motiv pentru care se poate alege un contactor de 32A in regimul
AC4 sau se poate alege si un contactor in AC1 dimensionat la un curent mai
314
mare de 75A, solutie care nu-i agreata din punct de vedere tehnic(gabarit mare)
si economic(pret mult mai mare).
• Puterea nominală –pentru pornirea motoarelor – reprezintă puterea unui
motor alimentat de contactor la tensiunea nominală . La contactoarele folosite
pentru comanda motoarelor, uzinele producătoare indica de obicei în locul
curentului de utilizare, puterea maximă a motorului care poate fi comandat de
contactorul respectiv, la diferite tensiuni de serviciu.
• Tensiunea nominala Un: pentru care este construit contactorul, la care se
dimensioneaza si se verifica izolatia aparatului, distantele de strapungere si de
conturnare, cum si capacitatea sa de rupere. Tensiunile nominale ale
contactoarelor (STAS 553-67):
110 220 800*)

Un[V] c.c. 24 48 sau sau 440 - (750) 1200
125 250
48 110 660
Un[V] c.a. 24 (42) sau 220 380 (500) - 1000
127
*) Pentru instalatii de tractiune de 750 V.
• Tensiunea de serviciu U: este tensiunea circuitului in care este

utilizat contactorul si care este mai mica sau cel mult egala cu tensiunea
nominala.
• Tensiunea de comanda Uc : este tensiunea de alimentarea
infasurariielectromagnetului de actionare (in cazul contactoarelor
electromagnetice) si a bobinei electrovalvei (in cazul contactoarelor
electropneumatice). In functie de alimentarea bobinei, Uc=U, daca bobina este
U
alimentata intre faze si U c = daca bobina este legata intre faza si nul. In
3
cazul cand bobina ste conectata la o sursa exterioara, tensiunea de comanda este
egala cu tensiunea sursei.Tensiunile nominale ale bobinelor (STAS 4479-61)
c.c. 12 24 - 48 60 110 220 440 600 800

Uc[V]
(750)
c.a. 12 24 36 48 - 110 220 380 660 -
Uc[V]
(42) sau (500)
127
315
9.1.4 Tipuri constructive
Constructorii de aparate -firmele româneşti- in acord cu recomandările
CEI produc contactoare cu următoarele valori ale curenţilor nominali: 10, 32, 63,
125, 250, 400 A.
Firma Moeller produce contactoare in AC3 din seria DILM la 380V cu
următoarele valori ale curenţilor nominali pana la :
• 15,5A -pentru curenti ai consumatorilor cuprinsi intre 7 si 15,5 A
sau puteri nominale intre 3-7,5kW;
• 32A -pentru curenti ai consumatorilor cuprinsi intre 18 - 32A sau
puteri nominale intre 7,5 – 15 kW;
• 65A-pentru curenti ai consumatorilor cuprinsi intre 40-65A sau
puteri nominale intre 18,5– 30 kW;
• 150 A -pentru curenti ai consumatorilor cuprinsi intre 80-150A sau
puteri nominale intre 37– 75 kW;
• 250 A- pentru curenti ai consumatorilor de 185,225 sau 250A sau
puteri nominale de 90,110,132kW;
• 700A pentru curenti ai consumatorilor de 400,500 sau 700A sau
puteri nominale de 160,200,250kW;
• 1000A pentru curenti ai consumatorilor mai mari de 800A
a.pana la 150A b.pana la 1000A

Figura 9.10 Contactoare Moeller
9.2. CONTACTORUL ELECTROMAGNETIC DE CC
9.2.1 Principul de functionare
Contactorul de c.c. se mai numeşte şi ruptor. Acesta poate fi monopolar

RMC sau bipolar RBC în funcţie de numărul căilor de curent întrerupte. Schiţa
unui contactor de c.c. este redată în figura 9.11 :
316
1 – contact fix; 2 – contact mobil; 3 – circuit magnetic de suflaj; 4 – spiră de suflaj; 5 – pol
magnetic; 6 – resort contacte; 7 – camera de stingere; 8 – rampă; 9 – placă refractară din
ceramică; 10 – rampă; 11 – dispozitiv de acţionare.
Fig.9.11 . Contactor de curent continuu RMC
Arcul este introdus în camera de stingere şi alungit sub acţiunea forţei de

interacţiune dintre un câmp magnetic şi curentul electric din coloana de arc,
principiu ce poartă denumirea de suflaj magnetic. Extragerea căldurii din
coloana arcului se face prin contactul acesteia cu pereţii reci din camera de
stingere (principiu denumit de ion, deoarece o mare cantitate de căldură din
coloana arcului este absorbită de pereţii reci ai camerei de stingere).
Pentru a prelua energia din coloana arcului camerele de stingere pot fi
înguste cu fantă dreaptă sau ondulată şi camerele de stingere cu pereţi
transversali din material izolant – refractar – (9.12 a, b, c). Arcul este suflat
de pe contacte spre pereţii camerei de stingere cu ajutorul unui electromagnet
de suflaj realizandu-se alungirea coloanei de arc, deplasarea rapidă a arcului
prin aerul rece şi frecarea arcului de pereţii reci ce duc in final la stingerea
arcului
a). cu fantă dreaptă b). cu fantă ondulată c). cu plăci izolante
Fig.9.12 . Camere de stingere pentru c.c.
317
9.2.2 Alegerea contactoarelor de cc
Alegerea contactoarelor de cc este similara alegerii contactoarelor de ca
singura diferenta fiind categoria de utilizare. Contactoarele electromagnetice de
cc sunt clasificate internaţional (CEI 158/1) după categoria de utilizare,notata
DC – 1 ÷ 5 , astfel :
Curentul Simbolul Aplicaţii caracteristice

Continuu DC1 Sarcini neinductive sau puţin inductive, cum sunt
cuptoarele cu rezistenţă ce au constanta de timp
L/R≤1ms.
DC2 Demarajul motorului derivaţie, întreruperea motorului
derivaţie lansat
DC3 Demarajul motorului derivaţie, mers prin impulsuri,
inversare de mers
DC4 Demarajul motorului serie, întreruperea motorului serie
lansat
DC5 Demarajul motorului serie, mers prin impulsuri,
inversare de mers
Fiecarei categorii de utilizare ii corespund condiţii de conectare si deconectare

corespunzătoare functionarii normale si ocazionale redate in tabelele urmatoare
Funcţionare normală
I U T[ms] I Ur T[ms]
DC1 In Un 1 In Un 1
DC2 2,5 I U 2 2I 0,10 U 7,5
DC3 2,5 I U 2 2,5 I U 2
DC4 15 I U 7,5 I 0,30 U 10
DC5 15 I U 7,5 2,5 I U 7,5
Funcţionare ocazională
Conectare Deconectare
I U T[ms] I U T[ms]
DC1 - - - - - -
DC2 4I 1,1 U 2,5 4I 1,1 U 2,5
DC3 4I 1,1 U 2,5 4I 1,1 U 2,5
DC4 4I 1,1 U 15 4I 1,1 U 15
DC5 4I 1,1 U 15 4I 1,1 U 15
Tuturor contactoarelor indiferent sunt de ca sau cc li se mai definesc:

• Durata de viata mecanica definită de numărul de cicluri de manevră
318
suportate de caile de curent fara distrugerea mecanică a contactelor se mai
numeste si rezistenţa la uzură indică durata de viaţă a contactoarelor. Numărul
de acţionări în gol (fără curent) pe care contactorul le poate suporta fara
defectări, fiind acţionat cu dispozitivul său propriu de acţionare, reprezintă
rezistenţa sa la uzură mecanică. Numarul de acţionări sub sarcină, pe care
contactorul le poate suporta fără defectări şi fără schimbarea pieselor de contact,
reprezintă rezistenţa sa la uzură electrică (durata de serviciu a pieselor de
contact).
Conform normelor internaţionale C.E.I. 158-1, contactoare se pot încadra,
din punctul de vedere al rezistenţei la uzură mecanică, în patru clase, carora le
corespunde numărul de acţionări(conform tabel)
Rezistenţa la uzură electrică reprezintă cel puţin un procent de 5-10% din
rezistenţa la uzură mecanică, conform indicaţiilor din tabelul urmator
Rezistenta la uzura mecanica (RUM) si rezistenta la uzura electrica

(RUE) a contactoarelor de c.a. (AC) si a celor de c.c. (DC)
Clasa RUM mii RUE (%) fata de RUM si mii actionari
actionari AC-1-2 si DC-1 AC-3-4 si DC-2-5
I 250 10%
25
II 1200 120
III 5000 10%
500
5%
250
IV 10000 1000 500
Capacitatea de inchidere nominală se poate defini pe baza curentului pe

care contactorul îl poate închide de un anumit număr de ori, fară producerea
sudurii contactelor, pentru anumite valori ale tensiunii, ale factorului de putere
sau ale constantei de timp a circuitului.
Capacitatea de rupere nominala se poate defini pe baza curentului pe care
contactorul îl poate întrerupe de un anumit număr de ori, fără o uzură exagerată
a contactelor sau fără producerea unui arc electric puternic, pentru anumite
valori ale tensiunii de restabilire, ale factorului de putere sau ale constantei de
timp a circuitului.
Valorile respective sunt prevăzute în normele diferitelor tari cum si în
normele internaţionale.
Consumul bobinei contactoarelor electromagnetice, exprimat in VA, in
funcţionare de regim si la anclansare, prezintă de multe ori importanţă pentru
proiectantul instalaţiei, in vederea dimensionării conductorilor si a surselor de
alimentare.
9.2.3 Tipuri constructive

În fig.9.13 este reprezentat un contactor electromagnetic de c.c., de 3000
V şi 40 A, fabricaţie Electroaparataj, folosit în echipamentul electric al
vagoanelor de călători.
319
Fig.9.13 . Contactor monopolar de c.c., 3000 V, 40 A
Acesta este un contactor de c.c. care asigură o deschidere mare a

contactelor la un întrefier relativ mic, deoarece raza contactelor principale 2 este
de trei ori mai mare decât raza clapetei electromagnetelor 9. Contactele
principale 1 şi 2 sunt din cupru, realizând mişcarea necesară de rostogolire şi de
frecare, iar contactele auxiliare (1-ND, 1-NI) sunt din argint. Stingerea este
realizată cu ajutorul unui puternic electromagnet de suflaj 3 ce impinge arcul
într-o cameră îngustă şi înaltă 5, în care arcul se răceşte puternic şi se divide în
patru părţi, datorită electrozilor 7 fixaţi în partea inferioară a celor trei pereţi
ceramici intermediari 6.
În fig.9.14 este reprezentat un contactor de c.c. de 150 A, fabricaţie
Electroaparataj, folosit în echipamentul electric al locomotivei Diesel – electrice.
Electromagnetul este de tip clapetă; armatura mobilă (clapeta) acţionează un ax
pătrat izolat 6 pe care sunt fixate contactele mobile 2 legate electric prin trese
flexibile de bornele de ieşire 5. Toate piesele fixe sunt solidarizate pe o bară de
susţinere 8, care se fiexază pe panou în două puncte cu ajutorul unor elemente
elastice. Sunt de remarcat două particularităţi ale acestei construcţii: în primul
rând, ea nu are caracteristicile unei construcţii specifice pentru c.c. (pentru
comparaţie v. fig.9.13), neexistând o diferenţă sensibilă între raza contactului şi
raza electromagnetului, caractenstică contactoarelor de c.c, iar o a doua
particularitate constă în faptul că palierele axului principal fac parte din circuitul
magnetic, care se înclude prin ele şi prin bara de susţinere.
Stingerea este asigurată de un electromagnet de suflaj 3 şi de o cameră de
stingere largă cu pereţi ceramici 9. Se remarcă rezistenţa economizoare 7
conectată printr-unul din contactele auxiliare.
320
Fig.9.14 Contactor de c.c. 150 A pentru locomotive
9.3. RELEE SI DECLANSATOARE
În instalaţiile electrice pot surveni diferite feluri de deranjamente în urma

cărora locul avariat trebuie imediat izolat de restul întregului sistem prin
sistarea alimentarii cu energie a locului defect, urmând ca întreaga instalaţie să
fie protejată împotriva deranjamentului, precum si a extinderii lui. Operaţiile de
izolare a locului avariat se realizează prin intermediul instalaţiilor de protecţie .
În compoziţia unei instalaţii de protecţie intră următoarele categorii de
aparate:
a)dispozitivele de măsurare, care măsoară mărimea supravegheată o
compară cu valoarea reglată si emite semnalul diferenţă. Asemenea aparate
sunt releele de protecţie.
b)Dispozitivele de executie (elemente de execuţie) - care primesc semnalul
dat de dispozitivele de măsurare si, ca urmare, întrerup circuitul energiei spre
instalaţia protejată. Dispozitivele de execuţie sunt, de fapt, aparatele de
comutaţie (întreruptoare contactoare ).
Releele de protecţie se clasifică în relee propriu-zise si declanşatoare (în
cazul - foarte des întâlnit - în care mărimea de intrare este electrica, releul se
numeşte releu electric). Releul electric propriu-zis este element component sau
anexă a aparatului de comutare; el este un organ sensibil la un curent anormal,
fiind format dintr-un senzor si un sistem de contacte auxiliare instalate în
circuite secundare (de comandă), cu ajutorul cărora se transmite un impuls
electric în vederea deschiderii aparatului. Declanşatorul este element
component al întrerupătorului; el este un organ sensibil la un curent anormal,
321
fiind format dintr-un senzor si un sistem mecanic care transmite un impuls
mecanic unui mecanism, în scopul deschiderii aparatului. Pentru a se face mai
bine distincţia între releu si declanşator, în fig.9.15 s-au desenat alături schema
unui întrerupător automat si schema unui contactor cu relee termice. În figura
9.15.a elementele 1 reprezintă un declanşator, pentru ca prin intermediul
legăturii reprezentate întrerupt, ele determină deblocarea resoartelor montate în
dispozitivul de zăvorâre , ceea ce conduce la deschiderea contactelor
întrerupătorului. Elementele 5 din fig. 9.15.b corespund definiţiei unui releu,
pentru că ele determină deschiderea contactului 6,contact instalat în circuitul de
alimentare a bobinei contactorului, prin aceasta, se deblochează resoartele care
deschid contactele principale ale contactorului.
Întru-cât în principiu, funcţionarea releelor si a declanşatoarelor este
identică, iar pe de altă parte nu există un termen care să le exprime pe
amândouă, în continuare “releu” va fi utilizat pentru a desemna si noţiunea de
“declanşator”.
1-declansator (de exemplu termic); M-dispozitiv de blocare (zăvorâre); 3-contactele

principale ale întreruptorului; 4-mecanismul de acţionare al întreruptorului; 5-bloc de relee
(termice); 6-contact actionat de releu; 7-bobina (electromagnetul) contactorul; 8-contactele
principale ale contactorului; Q-întreruptor; K-contactor; Ft -aparat de protectie
Fig 9.15 Compararea acţiunii unui declanşator cu acţiunea unui releu
9.3.1 Declanşatorul combinat al întrerupătorului compact

Întrerupătoarele compacte sunt echipate cu un declanşator termic si
electromagnetic (figura 9.16). În zona declanşatorului calea de curent 1 ia
forma literei U . În paralel cu calea de curent şi suprapus peste aceasta este
aşezată lama bimetal 2 ,care se încălzeşte ,deoarece conductorul caii de curent
sub formă de U are aria secţiunii transversale uşor diminuată. Armătura fixă 3 a
declanşatorului electromagnetic , sub forma literei L , se află plasată sub calea
de curent, in timp ce armătura mobilă 4 se află deasupra , pe clapeta 6, care
poate oscila în jurul axului 7. În cazul scurtcircuitelor acţionează declanşatorul
electromagnetic prin forţa dezvoltată intre calea de curent şi armătura mobilă 4.
La apariţia unei suprasarcini, lama bimetal se curbează, iar vârful piesei de
reglaj 5 împinge clapeta 6. Axul 7 comandă declanşarea întreruptorului
322
1-cale curent
2-bimetal
3-armatura fixa
4-armatura mobila
5-piesa reglaj
6-clapeta
7-ax
Figura 9.16 Declanşatorul combinat şi caracteristica de protecţie pentru USOL- 250
9.3.2 Declanşatorul electronic

Intrerupatoarele automate Schneider- Masterpact M08 pana la M63 sunt
echipate cu unitati de control electronice cu microprocesor, care asigura
indeplinirea functiilor de baza ale aparatului.
Caracteristicile de protectie realizate cu declansatoarele electronice(figura 9.17)
pot fi :
• instantanee
• protectie la distributie
• protectie selectiva
• protectie universala
a.instantanee b.la distributie
c.selectiva d.universala
Figura 9.17 Caracteristici de protectie
323
Practic pe panoul frontal al unitatii de control se regleaza conform
caracteristicii din figura 9.18 pragurile de declansare si timpii de actionare
Figura 9.18. Reglajul caracteristicilor de protectie
In functie de tipul caracteristicii de protectie realizate sunt diferente intre

unitatile de control STR ale firmei Schneider , diferente redate in figura 9.19
Figura 9.19 Unitati de control electronic de tip STR
324
9.3.3 Relee
a. Clasificarea releelor
Releul este un dipozitiv care poate realiza un contact - pe cale mecanică, în
cazul comutatiei cu contacte sau pe cale electronică, în cazul comutatiei statice
- ce poate fi închis sau deschis în mod brusc de un semnal de comandă.
Funcţionarea releelor se bazează doar pe două stări distincte: închis -
deschis, releul aflându-se într-o stare sau alta, după valoarea semnalului de
comandă.
Releul nu este un dispozitiv analogic (sau cu funcţionare continuă),
deoarece mărimea de ieşire nu variază în mod continuu (analog) cu mărimea de
intrare; releul este un dispozitiv discret, întrucât funcţionează pe baza ciclului
închis - deschis (da - nu) si având deci caracter numeric (digital, cifric sau cu
funcţionare discontinuă). Cele două stări distincte sunt una de funcţionare si
alta de repaus.
Releul are un singur canal de intrare (comandă) si oricâte canale de ieşire
(răspuns), pe care se transmite însă un singur semnal de ieşire la toate
semnalele de intrare (comandă) care depăşesc valoarea numită de prag
(valoare minimă sau maximă a semnalului de intrare la care funcţionează
releul).
Releul se compune din trei elemente funcţionale distincte care se pot urmări
si pe schema bloc din fig. 9.20.
a) elementul sensibil (de control) S - primeşte semnalul de intrare
(parametru x) si îl transformă într-o mărime fizică necesară funcţionarii
releului.
b) elementul comparator C - compară mărimea transformată (tradusă) de
elementul sensibil, cu mărimea de referinţă (etalon) si la o anumită valoare a
mărimii transformate transmite acţiunea înspre elementul executor - în urma
comenzii primite actionează asupra semnalului de iesire (parametru y).
c) element de execuţie (contacte)
S E C
Fa Fr
S C E
y
a - elemente principale ale unui releu; b - elementele unui releu electromagnetic;

S - element sensibil; E - element de execuţie; C - element comparator; X - semnal de
intrare; Y-semnal de ieşire.
Figura 9.20 Schema bloc a unui releu:
325
În instalaţiile electrice, mărimile care pot determina producerea de avarii
sunt temperatura ridicată si efectul mecanic exagerat de mare. În prezent, tehnica
nu dispune de mijloace suficient de precise pentru a măsura direct si eficient
temperatura si efortul mecanic; de aceea, în locul acestor mărimi, în instalaţiile
electrice, se supraveghează intensitatea curentului si tensiunea reţelei de
alimentare sau alte mărimi direct legate de acestea (puterea, frecventa). Când
aceste mărimi depăşesc limitele tehnico-economice de realizare a releelor (si
declanşatoarelor), elementele sensibile (senzorii) primesc informaţiile necesare
(mărimile de intrare) prin intermediul convertoarelor numite reductoare de
curent, sunturi, reductoare de tensiune.
Marea diversitate de relee impune o clasificare după o serie de criterii de
funcţionale:
1. După principiul de funcţionare a elementelor sensibile, se deosebesc
următoarele relee:
a)electromagnetice (neutre);
b)electromagnetice polarizate ;
c)magnetoelectrice;
d)electrodinamice;
e)de inducţie;
f)magnetice;
g)electrotermice
2.După principiul de funcţionare a elementelorde executie , distingem:
a) relee cu contacte;
b) relee fără contacte (variatie bruscă a inductivitătii, capacitătii
electrice, bazate pe amplificatoare electrice, electromagnetice -
relee magnetice si electronice).
3.După caracterul parametrilor de intrare, deosebim relee de:
a) curent;
b) tensiune;
c) putere;
d) frecventa;
e) timp.
Aceste relee acţionează fie la depăşirea unei anumite valori (relee
maximale), fie sub o anumită valoare (relee minimale), fie la diferenţe de valori
(relee diferenţiale).
4.După modul de legare a elementului sensibil, avem relee:
a) primare - conectate direct în circuitul de comandă (intrare);
b) secundare - conectate prin intermediul convertoarelor;
c) intermediare - acţionate prin intermediul elementelor de
execuţie ale altor relee, având destinaţia amplificării
semnalului şi distribuirii lui pe mai multe canale.
5.După modul de acţionare asupra obiectului comandat, distingem relee:
a) cu acţiune directă;
326
b) cu acţiune indirectă (prin intermediul altor aparate).
6.După destinaţie, deosebim relee:
a) de protecţie a sistemelor energetice (mai ales relee secundare
cu acţiune indirectă - parcurse de curenţi mici de ordinul
amperului);
b) de comandă a acţionărilor electrice (mai ales relee primare cu
acţiune directă si indirectă - parcurse de curenţi de ordinul
zecilor de amperi);
c) de automatizări si telecomunicaţii (primare sau secundare, cu
acţiune directă - valoarea curenţilor de intrare si ieşire sub un
amper).
În figura 9.21 se prezintă modul de conectare a unui releu electromagnetic
de curent maxim RC cu acţiune indirectǎ pentru declanşarea unui întreruptor de
înaltǎ tensiune.
~ ~
1 1
3 3
6 5
8
2 4
7
+ -
9 9
a - releu primar ; b – releu secundar ; 1 - întreruptor de putere ; 2- releu de curent maxim ; 3-

zǎvor ; 4-releu intermediar ; 5- bobinǎ de declanşare ; 6- sursǎ de curent operativ ; 7-
transformator de curent ; 8- releu maximal de curent ;
Fig.9.21 Modul de conectare al unui releu de curent(RC) cu acţiune indirectǎ
b. Caracteristicile şi parametrii principali ai releelor
1.Caracteristica intrare-ieşire , reprezintă legătura , cu caracter discontinuu ,

între mărimea de intrare x şi mărimea de ieşire y , (fig.9.22).
327
Xa – parametru de acţionare ; Xr - parametru de revenire ; Xf – valoarea de funcţionare
continuǎ a mǎrimii de intrare ; Ymin - mǎrimea de ieşire pentru repaos Ymax - mǎrimea de
ieşire pentru acţionare
Fig.9.22 Caracteristica intrare- ieşire (staticǎ) a unui releu (cu contacte)
De la zero la Xa , mărimea de ieşire y rămâne nulǎ sau în cazul releelor

fǎrǎ contacte , este egalǎ cu Ymin .În momentul când mărimea de intrare atinge
valoarea Xa , mărimea de ieşire y variază brusc , făcând un salt până la valoarea
Ymax şi rămâne constantǎ chiar dacǎ în continuare X creşte. În procesul de
micşorare a mărimii de intrare până la Xr , mărimea de ieşire y rămâne
constantǎ şi numai la Xr variazǎ brusc pânǎ la valoarea zero (sau până la Ymin la
releele fǎrǎ contacte)
2. Parametrul de acţionare Xa , mărimea de intrare de valoare Xa , la care
se produce acţionarea releului.
3. Parametrul de revenire Xr , mǎrimea de intrare de valoare Xr , la care
releul începe sǎ revinǎ la starea iniţialǎ.
Pentru o funcţionare continuǎ sigurǎ a releului trebuie ca parametrul de intrare sǎ
aibǎ valoarea Xf >Xa , unde Xf – valoarea de funcţionare continuǎ a mǎrimii de
intrare.
4. Factor de revenire – definit de raportul Kr = Xr / Xa
Pentru releele maximale Kr <1 (variazǎ între 0,2 şi 0,99) ,iar pentru releele
minimale Kr >1. Cu cât Kr va avea o valoare mai apropiatǎ de unitate cu atât
releul este mai sensibil.
5. Factor de siguranţă la acţionare : Ka = Xa / Xf
Parametrului de acţionare Xa îi corespunde o putere de acţionare (care pune în
mişcare elementul executor) iar parametrului de ieşire Ymax îi corespunde o
putere de comandă (pentru care elementul executor are stabilitatea necesară).
6. Factor de comandǎ : Kc =Pc / Pa
Exemplu : la un releu electromagnetic : Pa =10¹-10³ [W] ; Pc =10-10³ [W] ; Kc
=5-10².
Observaţie : aria cuprinsă între curbele de acţionare şi revenire a caracteristicii y
= f(x), din fig. 9.22 , reprezintă pierderile corespunzătoare magnetice, electrice,
mecanice şi frecării uscate a echipajului mobil.
328
7. Durata de acţionare : ta – timpul ce se scurge din momentul apariţiei
semnalului de intrare care acţionează asupra elementului sensibil , până în
momentul acţionării complete a releului. Funcţie de valoarea lui ta releele se
împart în :
a) relee ultrarapide (fără inerţie) – ta < 0,001 [s]
b) relee rapide - ta < 0,05 [s]
c) relee normale - ta = 0,05 – 0,15 [s]
d) relee lente - ta = 0,15 – 1 [s]
e) relee de timp (cu temporizare) – ta > 1 [s]
Toate releele cu contacte se caracterizează prin faptul că energia primită
de elementul sensibil se transformă în energie mecanică necesară mişcării
echipajului mobil , pe baza acestui transfer de energie se mai trasează alte
caracteristici : Fa =f (δ) şi Fr = f(δ) – forţa de atracţie şi forţa rezistentă funcţie de
cursa echipajului mobil.
9.3.4 Tipuri reprezentative de relee

a Relee electromagnetice
a.1 Constructia releelor
Releele electromagnetice au ca organ principal un mecanism
electromagnetic (electromagnet cu armătură mobilă) care cumulează funcţia de
element sensibil si element comparator.Caracteristicile stabilite la
electromagneţii de curent continuu si curent alternativ sunt valabile, după caz,
si la releele electromagnetice.
Releele electromagnetice sunt constituite dintr-un electromagnet a cărui
înfăşurare este parcursă de curentul electric corespunzător circuitului protejat.
Când curentul depăşeşte valoarea pentru care a fost reglat, adică atunci când
forţa electromagnetică dezvoltată depaseste forţa resortului de reglaj 9 (figura
9.23), armătura liberă va fi atrasă şi va acţiona asupra unui zăvor sau contact
mobil aflat în circuitul de comandă al bobinei de acţionare. Acţiunea lui fiind
instantanee, el este foarte potrivit pentru protecţia la scurtcircuit.
Figura 9.23 Schita si caracteristica releului de curent
329
a.2 Caracteristica timp-curent
Temporizarea releelor electromagnetice (acţionarea întârziată) se obţine
prin mărirea duratei necesare de creştere a forţei de atracţie a
electromagnetului până la valoarea forţei rezistente sau/si prin mărirea duratei
de mişcare a echipajului mobil al releului; acest lucru se poate realiza prin
mărirea constantei de timp a circuitului electric a bobinei de excitaţie si prin
amortizoare ataşate echipajului mobil.
O caracteristică principală a releelor electromagnetice este caracteristica
temporală - durata de acţionare a releului la închidere si deschidere.
Releele cu acţiune temporizată au diferite caracteristici temporale, funcţie
de mărimea de intrare (curent, tensiune, putere, etc.).
Caracteristicile temporale tipice ale releelor electromagnetice de curent
temporizate, pot fi (figura 9.24):
a) dependente - timpul de actionare al releului se micsorează pe masură ce
curentul din înfăsurarea releului creste;
b) independente - timpul de actionare nu depinde practic de valoarea
curentului din înfăsurarea releului;
c) limitat - dependente - partea initială a curbei este dependentă, iar
începând de la o anumită valoare a curentului, caracteristica devine
independentă;
d) mixte - până la o anumită valoare a curentului curba este limitat -
dependentă, iar pentru valorile curentului I>Ik (la scurtcircuit), releul
actionează fără temporizare (instantaneu).
a) -dependentă; b) -independentă
c) -limitat - dependentă; d) -mixtă

Figura 9.24 Caracteristicile temporale tipice ale releelor electromagnetice de curent
temporizate:
330
a.3 Tipuri de relee electromagnetice
Releu maximal de curent. Releul (figura 9.25.a)la sesizarea depăşirii unui
curent stabilit, acţionează direct asupra unui întreruptor automat trifazat. Dacă
intensitatea curentului I din circuitul protejat depăşeşte o anumită valoare limită,
electromagnetul 1 al releului maximal învinge forţa rezistentă a arcului 2 şi
atrage armătura mobilă 3, rotind astfel zăvorul 4 în jurul axului 5; în felul acesta
zăvorul eliberează pârghia 6, care permite arcului de declanşare 7 să deschidă
contactele 8 ale întreruptorului automat.
a.releu maximal de curent b.releu cu reglajul curentului de declanşare
c.releu de tensiune
Figura 9.25 Relee electromagnetice
Releele electromagnetice de protecţie la scurtcircuit si reglajul curentului de

declanşare sunt formate (fig. 9.25.b) dintr-un miez feromagnetic 1, prevăzut cu o
înfăşurare realizată cu câteva spire din conductor de diametru mare. În cazul de
faţă, curentul prin înfăşurare este egal cu curentul prin circuitul protejat. Dacă
curenţii de sarcină sunt mari, înfăşurarea releului se alimentează prin intermediul
unui transformator de curent. Atunci când curentul prin circuit depăşeşte o
anumita valoare, armătura mobilă 2 este atrasă de miez si contactul de comanda
3 se deschide. In situaţia normala, armătura 2 este menţinută de resortul 4 la
distanta de miez. Prin ajustarea acestei distanţe, cu ajutorul pârghiei 5 se
realizează reglajul curentului de declanşare a releului de protecţie.
În figura 9.25.c se reprezintă, principial, modul de acţiune al unui releu
minimal de tensiune, cu acţiunea directă asupra unui întreruptor automat
trifazat. Se observă că bobina electromagnetului 1 este legată la tensiunea între
331
faze şi menţine atrasă armătura mobilă 3 atât timp cât tensiunea între faze nu
scade sub o anumită valoare limită. Dacă tensiunea reţelei scade sub (40 ÷ 50)%
din tensiunea nominală, forţa de atracţie a electromagnetului scade şi arcul poate
deplasa armătura mobilă 3, deschizându-se astfel contactele întreruptorului 8.
a.4 Simbolizarea releului de curent

In conformitate cu recomandarile CEI litera reper de identificare a
categoriei elementului de circuit este F- releul are functia de protectie- iar
simbolul atasat este al unei bobine ce-n interior are litera I > (releu maximal de
curent). Similar se simbolizeaza si releul de minima tensiune prin litera U<.
a.actionareinstantanee b actionare temporizata

Figura 9.26 Simbolizare releu maximal de curent
b.Relee termice
In instalaţiile electrice una din masurile care pot determina producerea de
avarii este temperatura ridicata; dar în tehnica actuala nu se dispune de
mijloace suficient de precise pentru a masură direct si eficient temperatura.
Pentru protecţia electromotoarelor si mai ales a motoarelor asincrone este
indicat a se utiliza un dispozitiv de protecţie sensibil la încălzire, bazat pe
controlul direct al temperaturii; se folosesc astfel termocuple, microbimetale,
termistoare, plasate în punctele critice ale masinii protejate (iar aparatele
construite cu un astfel de element sensibil se numesc termostate).
La unităţile mari, generatoare sincrone din centralele electrice si motoare
sincrone de mare putere, aceasta soluţie presupune plasarea acestor traductoare
de temperatura la uzinarea maşinii.
La unităţile mici utilizarea imaginii termice este interesantă din punct de
vedere teoretic si consta în a reproduce pe o rezistentă, temperatura maşinii.
Rezistentă este parcursa fie de curentul maşinii, fie de un curent proporţional
cu curentul acesteia.
Metoda imaginii termice nu este utilizata la maşini cu porniri si opriri
repetate si la maşini cu viteza variabila, deoarece răcirea unei maşini depinde
de viteza să, cunoscând ca în majoritatea cazurilor ventilatorul este direct plasat
pe axul maşinii. Aceasta modelare a ventilaţiei este greu de reprodus pe
imaginea termică.
Utilizarea lamelei bimetal, ca soluţie de compromis pentru protecţia
instalaţiilor împotriva suprasarcinilor, este de larga răspândire. Cu bimetale se
echipează declanşatoarele termice ale întrerupătoarelor de protecţie de joasa
tensiune si releele termice ale contactoarelor. Prin folosirea bimetalului nu se
332
măsoară direct temperatura obiectului protejat, ci efectul termic asupra
bimetalului, efect produs de curentul controlat.
b.1 Principiul de functionare a mecanismului bimetalic

Elementul bimetalic este o lamele conductoare compusă din două straturi
de metale diferite intim unite pe toata suprafaţa de contact (placate), prin sudura
sau lipire, metalele având coeficienţii de dilatare liniara α1 si α2 diferiţi. Stratul
metalic cu α mai mare se numeşte strat (material) activ - componenta
termoactiva - si este un aliaj de Ni-Fe-Ce-Mn-Cr; stratul metalic cu α mic se
numeşte strat (material) pasiv - componenta termoinerta - si este un aliaj de tip
invar Ni-Fe36.( Fe-Ni (36/64) – invar)
Presupunem ca la temperatura de θ0 lamela bimetalica este rectilinie de lungime
l0 si asupra ei nu actionează nici o forta exterioara sau interioara
F Spirala Forma U
α f l
l
Figura 9.26 Variante constructive de lamela bimetal
La temperatura mai mare lamela bimetalica, cu starturile strans legate intre ele,
se curbează după un arc de cerc - datorita forţelor interne dependente de
temperatura. expresia săgetii termice: fiind
C ⋅ θ (l 2 + fθ2 ) θ ⋅l2
fθ = =k (9.1)
2h h
Astfel, bimetalul are proprietatea de a-si schimba forma în mod automat
funcţie de valoarea temperaturii materialului lamelei; parametrul de intrare este
temperatura, iar parametrul de iesire este curbarea lamelei.
Fata de alte dispozitive bazate pe dilatare, bimetalul are avantajul ca
sageata care se obtine la capatul lamelei bimetalice este cu mult mai mare dacăt
cea obtinuta prin simpla dilatare termică.
În esenţa, la nivelul bimetalului se poate obtine cea mai simpla transfomare
de energie termică în energie mecanică, cu multiple aplicaţii în tehnica
moderna Pentru a determina forta de actionare a lamelei se face analogia intre
333
forta mecanica F ce produce , pentru lamela de lungime l, latime b si grosime h,
incastrata la o extremitate, sageata mecanică :
F ⋅ l 3 4F ⋅ l 3 bh 3
fm = = cu I = (9.2)
3E ⋅ I bh 3 E 12
Deoarece deformarea mecanică si cea termică se considera fenomene
lineare, sageata rezultata f devine:
f = fθ − f m
Se poate alege forta mecanică F în mod potrivit pentru ca sageata rezultata
să fie: f=0; acestea echvaleaza cu aplicarea din exterior la capatul liber al
lamelei, în sens invers, a fortei F care să producă lamelei neexcitate sageata fm
Egaland relatiile se obtine aceasta forta:
bh 2 E ⋅ kθ
F0 = (9.3)
4l
b.2 Caracteristica timp-curent a lamelei bimetal

Cu ajutorul lamelei se realizează o caracteristica dependenta a unui releu
sau a unui declansator; lama bimetal poate ajunge la o supratemperatura θ si
deci la o sageata f la diverse valori ale timpului, în functie de intensitatea
curentului care parcurge lama bimetal.
Intrucat sageata atinsa de către bimetal depinde liniar de temperatura,
inseamna ca variatia în timp a săgetii este descrisa de către ecuatiile incalzirii .
Astfel în regim de lunga durată, în cazul incalzirii “pure”(din stare rece)
sageata bimetalului variază în timp conform relatiei:
kl 2 ⎛ − ⎞
t
f = θ max 1 − e ⎟
⎜ T (9.4)
h ⎜ ⎟
⎝ ⎠
Dacă tinem cont ca rezistivitatea nu depinde de tempetatura, atunci:
I 2 A P0
 θ max ≈ θ 0 max = ρ p = (9.5)
αl p α S
unde: P0=RI2
R - rezistentă bimetalului sau a elementului incalzitor
I - intensitatea curentului
S - suprafata de schimb de cadura cu mediul ambiant a bimetalului sau
elementului incalzitor
α- coeficientul de transmisie globala prin convectie si radiatie
Atunci relatia (9.4) poate fi scrisa sub forma:
t 1
= ln 2
(9.6)
T ⎛I ⎞
1− ⎜ R ⎟
⎝ I ⎠
unde:
334
αShf
IR = (9.7)
kl 2 R
Dacă , f este sageata pe care bimetalul trebuie să o atingă pentru a actiona,
IR va fi acea intensitate a curentului, care va determina declansarea intr-un timp
infinit de lung. Cu alte cuvinte, IR este curentul minim care provoaca
declansarea releului termic sau curentul maxim care nu provoaca aceasta
declansare.
Valoarea IR se regleaza prin modificarea săgetii: IR - se numeste valoarea
reglata a curentului releului termic.
Caracteristica:
t ⎛ I ⎞
= f ⎜⎜ ⎟⎟ (9.8)
T ⎝ IR ⎠
corespunzătoare relatiei (9.6) - se numeste caracteristica generalizata a
releului termic.
Dacă suprasarcina apare după un regim permanent, temperatura initială
fiind diferita de zero - regim de stare caldă - relatia care descrie cresterea
temperaturii în timp este:
⎛ − ⎞
t
θ − θ 0 = (θ 0 max − θ 0 ) 1 − e ⎟
⎜ T (9.9)
⎜ ⎟
⎝ ⎠
Din relatia (9.1) in care se inlocuieste supratemperatura prin cea data de
relatia (9.9), cu notatia:
α Sθ 0
I0 = (9.10)
R
în cazul în care incalzirea bimetalului se porneste din starea caldă a
acestuia, temporizarea la actionare se determina din relatia:
2 2
⎛ I ⎞ ⎛ I0 ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ − ⎜⎜ ⎟⎟
t I I
= ln ⎝ R ⎠ 2⎝ R ⎠ (9.11)
T ⎛ I ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ − 1
⎝ IR ⎠
unde raportul:
2
⎛ I0 ⎞ kl 2θ 0
⎜⎜ ⎟⎟ = f (9.12)
⎝ IR ⎠ h
reprezintă de fapt raportul dintre sageata initială a bimetalului (la
temperatura θ0) si sageata la actionarea f.
Timpul de declansare are expresia:
335
θ0
1−
θ 0 max
t d = T ln (9.13)
θ
1− d
θ 0 max
Este evident ca, pentru aceeasi valoare a raportului I/IR, temporizarea la
actionare a releului termic este cu atât mai mică, ca cât temperatura initială -
deci raportul I0/IR - este mai are.
Normele interne si internationale fac deosebire intre conditiile impuse
caracteristicîlor releelor termice din starea rece si celor din starea caldă; aceste
conditii sunt date în tabela la θma=20(0C); încărcare simetrică tripolară
I/IR temporizare stare initială Motor cu pornire
1,05 >2h rece
1,02 <2h caldă
1,5 <2min caldă
6,0 <2s rece normală
<5s rece grea
Este evident ca motoarele care au conditii de pornire grele vor trebui să

suporte mai mult timp supracurentul de pornire fără ca releele termice să le
deconecteze. De aceea, caracteristica lor trebuie să se găsească deasupra
caracteristicii motoarelor cu conditii de pornire normale, mai cu seama în
zonele curentilor de pornire (cca 6In al motorului).
În ceea ce priveste modul de încălzire al bimetalelor, practica cunoaste
următoarele variante –
- incalzirea directă - benzile bimetalice sunt intercalate în circuit si vor fi
strabatute de intreg curentul sau de o parte a acestuia;
- încălzire indirectă - benzile bimetalice se înfăsoară în rezistente electrice
de încălzire, de la care caldura se propaga prin conductie; în alte cazuri, benzîle
se incalzesc prein radiatia unor rezistente invecinate, parcurse de curentii
supravegheati;
- încălzire semidirecta (mixta) - benzîle bimetalice vor fi încălzite partial
prin curentul care le strabate si partial prin efectul incalzitor al unei rezistente
conectate în serie sau în paralel;
- încălzire prin reductor de curent - reductoarele utilizate pot fi:
• reductoare care transforma liniar supracurenti de până la circa 6 ori
mai mari decat curentul nominal;
336
• reductoare care transforma liniar curentii de intensitate până la
valoarea nominala; pentru curentii mai mari miezul magnetic al
reductorului se satureaza si curentul secundar rezulta mai mic decat
cel care s-ar calcula cu raportul de transformare. De aceea, benzîle
bimetalice montate în secundarele reductoarelor cu saturatie
magnetica vor fi solicitate si încălzite în mai mică masură de către
supracurentii primari.
Directa Indirecta
Ich
Ich
Figura 9.27 Încălzirea lamelei
b.3 Tipuri de relee termice

În figura 9.28.a se reprezintă principial, modul de acţiune al unui releu
termic cu acţiune directă, asupra unui întreruptor automat trifazat. Elementul
esenţial a releului termic este o lamela bimetalică. Bimetalul este format din
doua foite sudate, din metale cu coeficienţi de dilatare foarte diferiţi. Prin
încălzire bimetalul se încovoie înspre metalul cu coeficientul de dilatare mai
mic. Pe fiecare fază se montează în serie câte un releu termic 1, care comandă
deschiderea contactelor 8 atunci când suprasarcina depăşeşte o anumită durată,
suficientă pentru ca elementele de încălzire ale releului termic să degaje o
cantitate de căldură care să producă dilatarea lamelelor bimetalice şi dezăvorârea
întreruptorului prin pârghia 3.
a.cu actiune directa b.cu actiune libera

Figura 9.28 Relee termice
În figura 9.28.b este prezentat un tip caracteristic de releu termic tripolar

cu actiune libera. Lamela bimetalică L acţionează prin intermediul tijei izolante
comune T, asupra pârghiei B, care eliberează colţarul C, provocând astfel
deschiderea contactelor K din circuitul de comandă (contactele K se intercalează
337
în serie cu bobina unui contactor care comandă deschiderea contactelor
principale de forţă). Reglajul se face prin deplasarea articulaţiei A, modificand
astfel distanţa dintre capătul tijei T şi pârghia B. Se observă că acest tip de releu
are declanşare liberă, adică, la apăsarea pe butonul O, contactele K sunt
menţinute deschise în tot cursul operaţiei de deszăvorâre. Dacă condiţiile de
declanşare există încă, pârghia B este înclinată iar colţarul C nu poate reveni în
poziţia iniţială, nepermiţând închiderea contactelor K, închiderea contactelor se
face prin apăsarea pe butonul I
In figura 9.29b este prezentată schema de principiu a unui întrerupător
automat prevăzut cu un releu termic trifazat cu încălzire directă si actiune
indirecta, pentru protecţia la suprasarcină a instalaţiei si protectie antibifazica.
În cazul unei suprasarcini de durată, bimetalele 3, datorită curentului de sarcină
care trece prin acestea se dilată şi prin încovoiere acţionează asupra tijei 4 din
material izolator. Mişcarea se transmite prin pârghie la contactul de comandă.
Astfel se va deschide contactul normal închis a-b, întrerupând alimentarea cu
tensiune a bobinei întrerupătorului automat şi deci scoaterea de sub tensiune a
instalaţie prin deschiderea contactelor normal deschise K, respectiv închide
contactul electric a-c, care semnalizează defect în instalaţie. Reglarea curentului
la care să declanşeze releul termic se face prin ajustarea distantei δ între
bimetalele 3 si piesa 4. Releul termic lucrează atât la apariţia de suprasarcină pe
toate cele trei faze cât şi numai pe una sau pe doua faze.
a. Constructia releului TSA b. Schema de conectare

Figura 9.29 Releu termic antibifazic
În figura 9.29.a este arătat un releu termic din seria TSA. Releele din
această serie sunt folosite pentru curenţi cuprinşi între 0,4 şi 400A. Releul se
compune din cutia 1 şi capacul 2 din materiale izolante termorezistente care
protejează cele trei bimetale 3, unul pentru fiecare fază. Aceste bimetale
acţionează prin intermediul pârghiei din textolit 4 asupra lamelei elastice 5, iar
aceasta asupra lamelei elastice 6 ce conţine contactul mobil 7.Pentru rearmare se
apasă asupra tijei din material plastic 8. Prin rotirea şurubului cu excentric 9 se
reglează , în intervalul (0,6 .. 1 ) Ir valoarea curentului pentru care releul va
acţiona.Gama de releele termice fabricate in tara nostra este descrisa in tabbelul
de mai jos :
338
Tip TSA–10 TSA–16 TSA–32 TSAW– TSAW–
PG–630
400–630
Curent 10 16 32 400 630 630
nominal
Gama de 0,4 – 11 0,4 – 16 0,4 – 32 80 – 400 315 – 630 63 – 630
reglaj
Scara curenţilor de reglaj Ir; 0,4–0,55–0,75–1–1,3–1,8–2,4–3,3–4,5–6–8–

11–16–20–25–32–40–50–63–80–100–125–160–200–250–320–400–500–580–
630–700–800 A
Reglajul protecţiei la releul termic se face în limita : IRT = ( 0,67 – 1)Ir
Standardele în vigoare impun următoarele condiţii releelor termice destinate
protecţiei motoarelor electrice:
• să nu declanşeze în timp de două ore la un curent egal cu 1,05 I motor;
• să declanşeze în timp de două ore la un curent egal cu 1,2 I motor;
• să declanşeze la un curent egal cu 6 I motor, într-un timp > 2secunde.
Principalul dezavantaj al releelor termice este inerţia mare, motiv pentru
care nu pot fi utilizate în cazul protecţiei la suprasarcină de scurtă durată
(scurtcircuit).De aceea ele se cuplează în majoritatea cazurilor fie cu relee
electromagnetice, fie cu siguranţe fuzibile.
Cele două tipuri de relee se reglează astfel:
- releul termic pentru curentul nominal al motorului, inerţia lui fiind
mare, el nu va acţiona la curentul de pornire (6 .. 8 ori I n )
- releul electromagnetic pentru curenţi mai mari decât cei de pornire
( I sc ).Prin cuplarea celor două relee se realizează o protecţie deplină
b.4 Simbolizarea releului termic

In conformitate cu recomandarile CEI litera reper de identificare a
categoriei elementului de circuit este F- releul are functia de protectie-.Simbolul
atasat in circuitul de forta este de efect termic iar in circuitul de comanda de
contact normal inchis ce se deschide sub efect termic
Figura 9.30 Simbolizarea releului
c Releu diferential (releu de curent rezidual RCD) - detecteaza

curentul care se scurge la pamânt si foloseste acest curent pentru a actiona un
mecanismul de deconectare a circuitului defect. Principiul de functionare al unui
339
releu diferential se bazeaza pe trecerea conductoarelor de linie si neutru printr-
un miez magnetic toroidal(figura 9.31). Un curent de sarcina normal va produce
în miezul magnetic fluxuri magnetice egale dar de sensuri contrare. Daca exista
o punere la pamânt, curentul prin conductorul de linie este mai mare decât cel ce
se întoarce prin conductorul neutru si va produce un flux magnetic mai mare.
Apare astfel un flux rezultant care induce un current într-o înfasurare montata pe
acelasi miez magnetic si se obtine o comanda de actionare asupra mecanismului
de deconectare a circuitului. Curentul de comanda este de 10, 30, 100, 300, 500
mA, timpul de deconectare este instantaneu sau selectiv, cu întârzieri de 40-300
ms.
Figura 9.31 Releu de curent rezidual
d Relee de timp .Aceste relee determină un semnal în circuitul de ieşire după un

anumit interval de timp din momentul aplicării sau întreruperii tensiunii din circuitul lor
de intrare.
Se deosebesc relee de timp cu temporizare la acţionare, care determină un
semnal în circuitul de ieşire după un anumit interval de timp (reglabil), din momentul
aplicării semnalului de intrare şi relee de timp cu temporizare la revenire, care
determină un semnal în circuitul de ieşire după un anumit interval de timp din
momentul întreruperii semnalului de intrare. Aceste relee se folosesc în automatizări şi
în sistemele energetice, unde realizează temporizarea necesară unei protecţii selective.
Sunt excitate în general de relee de curent sau tensiune şi transmit un semnal unui releu
intermediar.
Modul de reprezentare în schemele electrice ale acestor relee este prezentat în
figura 9.32. Astfel, în figura a) este reprezentat un releu de timp cu temporizare la
acţionare având un contact normal deschis (13-14) ce se închide după un anumit timp
din momentul aplicării semnalului de intrare la bornele (1-2) si un contact normal
inchis ce se deschide dupa acelasi interval de timp; în figura b) un releu de timp cu
temporizare la revenire având un contact normal închis (11-12) care se deschide
instantaneu la aplicarea tensiunii la bornele (1-2)si revine temporizat la anularea
340
alimentarii bobinei si un un contact normal deschis (13-14) ce se inchide instantaneu si
deschide temporizat.
a. cu temporizare la actionare b. cu temporizare la revenire

Figura 9.32 Relee de timp
După principiul de funcţionare al ansamblului de temporizare releele de timp pot fi cu :

• temporizare electromagnetică, când se foloseşte un electromagnet ce acţionează
un mecanism de ceasornic cu roţi dinţate;
• temporizare prin relee de inducţie, datorită caracteristicii temporale dependente a
acestor relee;
• temporizare electrică, prin folosirea unor circuite R,C;
• temporizare electronică, prin utilizarea elementelor semiconductoare, diode şi
tranzistoare;
• temporizare electrotermică, prin utilizarea efectului de deformare în timp a
termobimetalelor;
• temporizare realizată prin motoare sincrone ;
• temporizare pneumatică.
9.4 APARATE PENTRU ACTIONAREA MAŞINILOR

ELECTRICE
Aceste aparate servesc la echiparea instalaţiilor de automatizare cu
comandă secvenţială. Aparatele se construiesc într-o mare varietate de
tipodimensiuni. Ele sunt prevăzute a funcţiona in curent continuu, în curent
alternativ sau atât în curent continuu, cât şi alternativ. Aceste aparate se
caracterizează printr-un mare număr de manevre mecanice şi electrice.
9.4.1 Butoane de comandă
Butoanele de comandă se utilizează în instalaţiile electrice pentru comanda
aparatelor de acţionare (fig.9.33). Funcţie de modul de acţionare ,în schema
electrică, butonul se reprezintă printr-un contact normal deschis sau închis
căruia i se ataşează funcţiile de:
- acţionare normală prin apăsare simbolul [- -\
- funcţia de revenire prin simbolul ∆ în care unul din vârfurile
triunghiului indică sensul revenirii.
341
Butoanele sunt colorate, aceste culori având un urmatoarele coduri: 1 –
roşu, 2 – portocaliu, 3 – galben, 4 – verde, 5 – albastru, 6 – transparent, 7 – alb, 8
– gri, 9 – negru.Prescripţii pentru culoarea butoanelor
- roşu – oprire sau scoatere de sub tensiune
- galben – intervenţie
- verde – pornire, punere sub tensiune
- albastru – orice semnificaţie neacoperită de cele de mai sus
- alb, negru, gri – fără semnificaţie.
1 – buton ciupercă ; 2 – buton cu lacăt şi cheie de blocare ; 3 – buton cu lampă de

semnalizare şi transformator de alimentare a lămpii ; 4 – buton dublu de acţionare ; 5 – buton
selector ; 6 –buton de comandă
Figura 9.33 Tipuri de butoane de comandă
Butoanele de comandă sunt acţionate numai manual. Ele au o singură

poziţie stabilă, la care revin îndată ce butonul nu mai este acţionat; de aceea, prin
butoanele de comandă se dau numai comenzi de scurtă durată. Acelaşi buton de
comandă poate fi însă prevăzut cu mai multe contacte, astfel încât, printr-o
singură apăsare, să comande mai multe circuite, pe unele închizându-le şi pe
altele deschizându-le. Butoanele sunt prevăzute cu unul sau mai multe grupuri
de contacte normal-închise Bornele butoanelor sunt marcate cu numere cu soţ
(începând cu cifra 2) pentru contactele normal deschise şi cu numere fără soţ
pentru contactele normal închise.
9.4.2 Lămpi de semnalizare

Lampile sunt montate pe panouri şi pupitre de comandă si se utilizează pentru
semnalizarea luminoasă a poziţiei de funcţionare a aparatelor de comandă,
pentru a indica situaţiile normale sau anormale din instalaţia supravegheată
(fig.9.34 b).Spre exemplificare in figura 9.34a este redat un intrerupator automat
ce alimenteaza un consumator iar in figura 9.34 b s-a reprezentat circuitul de
semnalizare al starii intreruptorului. Lampa E1 senmalizeaza cuplarea
intrerupatorului, E2 decuplarea acestuia , E3 deconectarea intrerupatorului la
suprasarcina iar E4 deconectarea la scurtcircuit.
342
a.Intrerupator
b.Circuitul de semnalizare
Figura 9.34 Utilizarea lampilor de semnalizare
Lampile de semnalizare se execută în mai multe variante constructive
:lămpi normale, lămpi de control, casete de semnalizare. Elementele constructive
ale unei lampi sunt redate in figura 9.35. Casetele de semnalizare sunt tot lămpi
de semnalizare, având cutia de dimensiuni mai mari şi o placă frontală din sticlă
opacă pe care se pot aplica anumite inscripţii, în scopul de a uşura supravegherea
regimului de funcţionare a instalaţiei.
1 2 4 5 6 7 8 b
3 a
Figura 9.35 Lămpi si casete de semnalizare
343
9.4.3 Chei de comandă
Cheile de comandă sunt aparate care servesc numai la conectarea
circuitelor de comandă. Cheile de comandă au curentul nominal mic (2…6 A) şi
puterea de rupere micşorată corespunzător, astfel încât nu pot servi direct ca
aparate de conectare a unor circuite de putere, ci numai ca aparate de conectare a
circuitelor de comandă, îndeplinind aceeaşi funcţie ca butoanele de comandă.
Cheile de comandă se mai aseamănă cu butoanele de comandă şi prin faptul că şi
în acest caz comanda se execută voit, de către un operator.
O altă deosebire faţă de butoanele de comandă, este aceea că în timp ce
butoanele de comandă stabilesc de obicei un singur circuit, cheile de comandă
pot închide concomitent mai multe circuite (de comandă, de semnalizare, de
zăvorâre etc.).
9.4.4 Microîntreruptoare
Microîntreruptoarele (fig. 9.36) reprezintă aparate miniaturale de comandă
cu acţionare instantanee caracterizate printr-o mare capacitate de comutare,
realizată într-un gabarit redus.
Microîntreruptoarele se utilizează la automatizarea organelor mobile ale
maşinilor-unelte, lucrând în spaţii cu umiditate sporită şi praf. Aparatele pot fi
acţionate prin camă sau patină. Închiderea sau deschiderea contactului se
realizează printr-un mecanism cu lamelă arcuitoare.
1 – contacte mobile de argint;

2 – buton de acţionare;
3 – resort de oţel inoxidabil;
4 – borne de racord la circuitul exterior;
5 – sanie mobilă pentru bascularea mecanismului de contact.
Figura 9.36. Microîntreruptor
9.4.5 Limitatoare de cursă

Limitatoarele de cursă (fig. 9.37) sunt aparate de conectare care întrerup
sau stabilesc circuite sub acţiunea unui element mecanic al instalaţiei, aflat în
mişcare.
Astfel, în instalaţiile cu piese în mişcare, acţionate electric, cum sunt :
maşini – unelte, poduri rulante, ascensoare, instalaţi de ridicat, maşini de
ambalat etc. , apare în mod frecvent necesitatea fie de a întrerupe automat
acţionarea întregii instalaţii, când cursa organelor în mişcare a depăşit zona de
deplasare permisă, fie de a comanda o anumită succesiune de operaţii, în funcţie
de poziţia unor piese în mişcare.
344
De exemplu :
7 la podurile rulante este necesar
să se oprească automat acţionarea
podului, în cazul în care, din cauza
unui defect sau din neatenţia
manipulantului, podul se apropie
prea mult de marginea căii de
rulare, riscând să lovească anumite
obiecte aflate în acea zonă ;
7 la ascensoare este, de
asemenea, necesar să se oprească
automat motorul de antrenare a
cabinei, atunci când, datorită unui
defect de instalaţie, cabina urcă
depăşind uşa ultimului etaj sau
coboară sub nivelul celei mai de
jos uşi ; Figura 9.37 . Limitatoare
7 la maşini –unelte de tipul rabotezelor este necesar să se comande automat la
capătul fiecărei curse, inversarea sensului de mers al mesei port – cuţit.
9.4.6 Aparate de reglare

Din categoria aparatelor de reglare şi pornire, destinate reglării unor
parametric de funcţionare (tensiune, curent, viteză) şi pornirii motoarelor
electrice fac parte:
• reostatele de reglare
• reostatele de pornire
• reostatele de pornire şi reglare
Reostatele de reglare sunt montate în serie cu înfăşurarea de excitaţie şi
reglează fie tensiunea de la bornele generatorului, fie intensitatea curentului de
excitaţie care duce la variaţia turaţiei motoarelor de c.c.. În cazul motoarelor
trifazate asincrone cu rotorul bobinat, reostatele de reglare a turaţiei sunt
montate în circuitul rotorului şi au ca principal scop pornirea motorului.
Reostatele de pornire sunt montate fie în serie cu înfăşurarea rotorului
(pentru pornirea motorului de c.c.), fie în circuitul rotorului, la periile care calcă
pe inele, în cazul motorului asincron trifazat cu rotorul bobinat.
Reostatele de pornire şi reglare , utilizate la motoarele de c.c., asigură
prin aceeaşi construcţie atât pornirea cât şi reglarea turaţiei. Există reostate de
pornire şi reglare utilizate fie în circuitul înfăşurării rotorului, la motoarele
asincrone trifazate cu rotorul bobinat, fie în circuitul statorului, la motoarele
asincrone trifazate cu rotorul în scurtcircuit, care însă au o utilizare practică mai
restrânsă.
345
După materialul folosit pentru construcţia elementelor rezistive, reostatele
pot fi:
• reostate metalice, la care elementele rezistive sunt din sârmă de fier
zincat, nichelină sau fontă;
• reostate cu lichid, la care se foloseşte o soluţie de 10 ÷ 15 % sodă
dizolvată în apă;
După modul de răcire, reostatele pot fi răcite în aer sau în ulei După
modul de construcţie al dispozitivului care comută elementele rezistive,
deosebim: reostate cu cursor, reostate cu ploturi şi reostate cu controller
(utilizate pentru pornirea motoarelor cu peste 20 de porniri pe oră).
9.4.7 Automate programabile

Automatul programabil (PLC) este un aparat electronic care controlează
regimurile de funcţionare ale masinilor si proceselor. PLC-ul recepţionează
semnale prin intermediul intrărilor sale, le prelucrează după un program si
transmite semnale la iesirile sale.
Programul se realizează cu ajutorul unui software de programare; prin
program se pot comanda intrările si iesirile după dorinţă, se pot măsura timpi si
efectua operaţii de calcul
Caracteristicile principale ale unui automat programabil sunt numărul
maxim de intrări/iesiri, capacitatea memoriei si viteza de calcul.
Automatele programabile pot fi :
• compacte (figura 9.38 a) pot fi echipate cu numeroase elemente cum sunt
de exemplu potenţiometre de setare valori impuse, intrări/iesiri analogice sau
extinderea memoriei Automatele programabile compacte sunt definite prin
următoarele caracteristici de sistem : programare cu acelasi pachet software,
posibilităţi de extindere locale si la distanţă, interfaţă integrată pentru
comunicaţie, blocuri terminale detasabile, cu suruburi, gabarit compact
• modular(figura9.38b). Automatele programabile modulare oferă
următoarele caracteristici deosebite: viteză mare de procesare, construcţie
modulară, numeroase opţiuni de legare în reţea, memorie cu capacitate
ridicată
a. compacte b. modulare
Figura 9.38 Automate programabile
346
Un automat programabil, PLC este de fapt un minicalculator industrial
specializat pentru tratarea problemelor de logică secvenţială şi combinaţională.
Într-o formă generală poate fi considerat ca un echipament care permite legături
logice între un număr mare de intrări şi ieşiri. Funcţional acest echipament
simulează structuri logice cu relee sau cu porţi integrate, substituind configuraţia
cablată printr-o structură elastică, modificabilă prin programare.
Un PLC este format din doua elemente:
• Unitatea centrala de procesare (CPU)
• Intrari-iesiri (I/O)
Unitatea centrala de procesare (CPU) este partea ce primeste, decodeaza,
stocheaza si proceseaza informatia. De asemenea executa programul
implementat din memoria PLC-ului. In esenta CPU este creierul PLC-ului fiind
alcatuit din trei parti:
• Procesor-este partea ce codeaza, decodeaza si proceseaza datele
• Memorie – sectiunea in care se stocheaza controlul programului si datele
echipamentului conectat la PLC
• Alimentarea- ce asigura tensiunea si curentul pentru a opera .
Figura 9.39 Unitatea centrala a PLC-ului
Intrari-iesiri (I/O) reprezinta bratele PLC-ului prin care executa

comenzile stocate in memorie. Au rolul de a conecta PLC-ul cu echipamentele
exterioare Intrarile alimenteaza cu semnale sau date PLC-ul iar iesirile preiau
semnalele sau datele si le transmite echipamentului pe care-l controleaza PLC-
ul(figura 9.40). Utilizatorul are posibilitatea sa defineasca orice interdependenta
logica intre intrari, iesiri, timere, precum si sa execute comenzi sau sa transmita
informatii de la, sau catre un computer conectat la interfata seriala RS232.
347
Figura 9.40 Intrari/Iesiri PLC
Doua tipuri de intrari/iesiri pot fi utilizate:

• discrete -ce au doua stari 0 si 1 in transmiterea primirea informatiilor
catre PLC in special de stari de tip on-off
• analogice – ce au o un infinit numar de stari si nu pot fi de tip on-off
Figura 9.40 Intrari/Iesiri discrete vs. analogice
Gestionarea resurselor PLC-ului se face prin intermediul unui "program".

Un program este o secventa ordonata de "instructiuni" , care codifica
anumite operatii de executat asupra resurselor sistemului. Setul de instructiuni
este astfel conceput incat sa asigure controlul deplin asupra resurselor
enumerate mai sus. Majoritatea PLC-urilor ofera diferite categorii de instructiuni
dar toate utilizeaza, pentru intrari /iesiri, doua tipuri de baza de instructiuni si
anume:
• contacte - sunt instructiuni care se refera la conditii ale intrarilor pentru
programul de control al PLC-ului si reprezinta alimentarea cu informatii a
PLC-ului. Contactele in codul procesorului monitorizeaza starea
intrarilor (figura 9.41.a)
• bobine - sunt instructiuni care se refera la iesirile programul de control al
PLC-ului. Fata de contacte aceste instructiuni monitorizeaza echipamentul
comandat spunand PLC-ului ce sa faca in programul de control. Bobinele
in codul procesorului monitorizeaza starea iesirilor(figura 9.41b)
a. contacte b. bobine
Figura 9.41 Instructiuni
348
Practic PLC scaneaza – starea intrarilor –executa programul din CPU- si
schimba starea iesirilor conform figurii 9.42
Programarea automatului se face extrem de
simplu, cu ajutorul unui computer, pe linia seriala
RS232. Odata memorat, programul se pastreaza in
memorie un timp nedefinit de lung. Memoria de
program este de etip EEPROM poate fi stearsa si
rescrisa de circa 100.000 de ori.
Programarea consta in scrierea unei secvente
de instructiuni plecand de la o diagrama de faza,
un graf de stare, ecuatii booleene etc. Unele
automate permit utilizarea limbajelor grafice,
utilizand pe un monitor circuitul implementat.
Conform prescriptiilor CEI- 1131-3 sunt
recunoscute urmatoarele limbaje standardizate :
- IL (instruction list);
-ST (structured text), limbaj de nivel
inalt bazat pe Pascal;
-LD -Ladder Diagram
-FBL(function blok language), limbaj bazat
pe elemente logice;
-SCF(sequential function chart), pentru
Figura 9.42 programarea pasi de secventa;
Primele doua sunt limbaje text, celelalte sunt limbaje grafice.
Echivalenta dintre simbolurile logice, tabela de adevar si limbajul Ladder
de programare al PLC-urilor este [9] redata in tabelul de mai jos
Avantajele utilizării automatelor programabile apar cu uşurinţă la o analiză
comparativă a unui sistem automat clasic cu un sistem automat numeric
Fiabilitate ridicată: fiabilitatea componentelor de tip industrial utilizate în
realizarea hardware a sistemului este o garanţie pentru fiabilitatea acestuia. Pe de
altă parte însă înlocuirea logicii cablate, folosită la realizarea sistemelor
clasice,cu logică implementată software conduce la simplificarea şi reducerea
numărului de legături fizice lucru ce evident are consecinţe pozitive asupra
fiabilităţii în funcţionare.
Automatizarea funcţionării, funcţie specifică sistemelor automate numerice,
permite darea unor semnalizări la detectarea defectelor interne şi scurtarea
duratelor cât echipamentul ar putea fi indisponibil.
Comunicaţia la distanţă: este de asemenea o funcţie specifică sistemelor
numerice cu toate avantajele ce decurg din aceasta: urmărirea unor procese
aflate la distanţă, descentralizarea funcţiilor de automatizare, înregistrarea
automată a evoluţiei proceselor, etc.
Testarea şi punerea în funcţiune: a sistemelor moderne de automatizare este
facilitată pe de o parte de similitudinea noilor sisteme comparativ cu cele clasice
349
în partea de interfaţă cu procesul, iar pe de altă parte de interfeţele om-maşină
care oferă rapid informaţii despre funcţionare dar şi posibilitatea forţării unor
variabile pentru a simula anumite situaţii de funcţionare.
Flexibilitatea sistemelor moderne: sub aspectul modificărilor care pot apare

în timp este un alt avantaj care se datorează pe de o parte posibilităţii de a defini
componente software adecvate noilor cerinţe apărute iar pe de alta modulelor
hardware ce permit preluarea în cadrul aceluiaşi sistem de noi componente ale
procesului tehnic controlat.
Flexibilitatea sistemelor moderne, uşurinţa parametrizării şi a punerii în
funcţiune, preluarea mărimilor din procesul tehnologic fără risipă de resurse,
fiabilitatea sistemului de-a lungul anilor de funcţionare conduc împreună la
reducerea costurilor.
350
BIBLIOGRAFIE
[1] Ghe. Hortopan - Aparate electrice- Editura Didactica si Pedagogica-

Bucuresti 1980
[2] ***- Agenda electrică Moeller 02/05- Moeller Electric 2005
[3] ***- Catalogul electricianului –Schneider Electric 2007
[4] ***- Aparaturã de comutatie si comandã vol 3- Moeller Electric 2005
[5] ***- Aparatura de comanda si semnalizare vol 1- Moeller Electric 2005
[6] ***- Intrerupatoare automate vol 2 - Moeller Electric 2005
[7] ***- Aparatura modulara de protectie si comanda vol 5 - Moeller
Electric 2005
[8] ***- Tablouri de distributie vol 7 - Moeller Electric 2005
[9]***- Programmable Controllers: Theory and Implementation, 2nd
Edition www.industrialtext.com
[10] B. de Metz Noblat, F. Dumas, G. Thomasset - Calculation of short-
circuit currents- Cahier Technique Schneider Electric
no.158- ECT158- 2000
[11] B. De Metz-Noblat-Calculations for LV and HV networks -Cahier
Technique Schneider Electric no.213 ECT213-2004
[12] M. Serpinet, R. Morel- Energy-based discrimination for LV protective
devices. -Cahier Technique Schneider Electric no 167,
ECT167-1998
[13] D. Koch- SF6 properties and use in MV and HV switchgear- Cahier
Technique Schneider Electric no188, ECT188-2003
[14] S. Théoleyre -MV breaking techniques- Cahier Technique Schneider
Electric no 193, ECT193-1999
[15] P. Picot -Vacuum switching- Cahier Technique Schneider Electric no
198 ECT198-2000
[16] E. Blanc- Development of LV circuit-breakers to standard IEC 947-2.-
Cahier Technique Schneider Electric no 150, ECT150,
1998.
[17] R. Morel -LV circuit-breaker breaking techniques- Cahier Technique
Schneider Electric no154, ECT154, 2000.
[18] P. Schueller -LV breaking by current limitation- Cahier Technique
Schneider Electric no 163 ,ECT163- 1998
[19] J. Pasteau -Enclosures and degrees of protection- Cahier Technique
Schneider Electric no 166 , ECT166, , 1993
351
[20] C. Kilindjian, J.P. Thierry -Electrodynamic forces on busbars in LV
systems- Cahier Technique Schneider Electric no 162,
ECT162,1996.
[21] R. Calvas- Electrical disturbances in LV- Cahier Technique Schneider
Electric no 141, ECT141 – 2000
[22] Benoît de Metz-Noblat- Analysis of three-phase networks in disturbed
operating conditions using symmetrical components-
Cahier Technique Schneider Electric no 018, ECT018 –
2005
352

Echip. Electrice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Echip. Electrice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BADEA NICOLAE

1.Consideratii generale privind aparatele si echipamentele electrice 5

1.1 Definiţii ale instalaţilor si echipamentelor electrice 5

2. Calculul curentilor vehiculati prin aparate si echipamente electrice in

2.1 Curenti electrici vehiculati prin aparate 37

3.1 Surse de caldura in aparate electrice 80

4. Forte si solicitari electrodinamice in aparate si echipamente electrice 115

4.1 Relatii generale de calcul a fortelor 116

5. Procese si solicitari ale arcului electric in aparatele de comutatie 143

5.1 Dependenta rezistentei arcului de conductivitatea gazelor 144

6. Principiile camerelor de stingere ale arcului electric 179

6.1 Aerul atmosferic mediu de stingere a arcului electric 179

7.1 Contacte electrice 203

8.Aparate de distributie 259

8.1 Separatoare 259

9. Aparate de comanda si semnalizare 303

9.1 Contactorul electromagnetic de ca 303

CONSIDERATII GENERALE PRIVIND

Staţiile care realizează transformarea energiei la o treaptă de joasă tensiune (≤ 1

Figura 1.2 Post de transformare

• conexiune: conţin legături conductoare şi aparataj electric cu tensiunea

Figura 1.3 Staţie de conexiune

1.2 FUNCŢII DE BAZĂ ALE APARATELOR

1.2.2. Protecţia electrica

1.2.3.Comanda funcţionala si întreruperea de urgenta

Principalele tipuri de aparate si funcţiunile lor ordonate după rolul specific

1.3 CARACTERISTICI GENERALE ALE APARATELOR

Aparatele electrice prezintă o serie de caracteristici generale care trebuie

1.3.1 Caracteristici electrice

1.3.2 Caracteristici mecanice

1.3.3 Caracteristici constructive

1 Protecţie împotriva accesului cu dosul Fără protecţie pentru corpuri

1.4 ANSAMBLURI DE APARATE ELECTRICE

1.4.1 Caracteristicile tablourilor electrice

Echipamentele electrice pentru instalaţiile de forţă, din cauza curenţilor

• scopul urmărit prin reprezentare:

Figura 1.6 Scheme de conexiuni

Figura 1.7 Planuri de amplasare

Deoarece instalatiile electrice pot fi de forta (curenti tari) sau de comanda,

• conjugate-semiseparate in care se redă atât schema de forţă cat si cea

Figura 1.9 Scheme semiseparate

Schemele electrice conţin simboluri ale aparatelor electrice. Diversele

1.5.1 Organisme si normative de reglementare

EN 60617-2 Legatura la pamant

Ex1. Tensiune alternativa la 50

Actionare intarziata la revenire

Actionare prin efect

Ex.1: conductor monofilar, cablu

Ex.2 : Circuit de curent

Contact normal deschis (NO)

Contact normal inchis (NC)

Contact normal deschis cu

Contact normal deschis cu

Contact normal inchis cu

Contact normal deschis actionat

Contact normal deschis actionat

Contact normal deschis actionat

Bobina (de contactor de releu

Bobina de releu de timp cu

Releu maximal de curent

Releu de curent diferential

Releu maximal de tensiune

Siguranta fuzibila cu percutor