O partidă de şah pentru postumani

Radu Pavel Gheo

Postmodernismul l-am consumat. Ce urmează de-acum înainte?
Postumanismul, sugerează Andrei Codrescu. Şi, în stilul său cuceritor, cînd
ironic, cînd grav, debordînd de imaginaţie, dar şi de erudiţie, scriitorul
american de origine română îi oferă locuitorului lumii post-postmoderne un
Ghid dada pentru postumani (Editura Curtea Veche, 2009, trad. din limba
engleză de Ioana Avădani), care „are menirea de a îndruma fiinţele
postumane cum să ducă o viaţă dada”.
Dar cine este postuman şi care dintre noi rămîn doar nişte bieţi
oameni? Printre altele, „dacă peste 60% din corpul dumneavoastră este acum
electronic sau bioelectronic”, sînteţi un postuman. Şi aveţi nevoie de dada –
adversarul simbolic de secol XX al unui alt fenomen ce a marcat acel veac:
comunismul.
Nu e o asociere aleatorie. Subtitlul cărţii, care descrie un eveniment
real, este „Tzara şi Lenin joacă şah”. Mai exact, cei doi au jucat cel puţin o
partidă de şah în octombrie 1916, la Café de la Terasse din Zürich, adică pe
teritoriul dada. Astfel, acea partidă de şah îi contrapune pe părinţii celor
„două filozofii ale vacuumului din 1915-1918 [ce] descriu istoria de mai
tîrziu a secolului XX” şi, în chip simbolic, lumea pe care au modelat-o ei. Ea
e însă şi un pretext pentru o lecţie anti-didactică despre complexa mişcare
artistică şi socială reprezentată de dadaism, iar în viziunea lui A. Codrescu
opoziţia dintre dada şi comunism, două extreme ale unei lumi convulsionate,
devine semnificativă pentru lumea în care trăim azi.
De fapt acesta este şi unul din ţelurile cărţii. În confruntarea dintre cei
doi, dintre cele două, „cine a cîştigat?”, se întreabă autorul. „După
prăbuşirea socialismului de stil sovietic, în 1991, se părea că dadaismul. Dar,
dacă aşa stau lucrurile, de ce sînt fiinţele postumane non-sovietice ce
populează capitalismul tîrziu atît de disperate? ...Înseamnă că partida încă
mai continuă, iar dadaismul mai are chestii de făcut?” Scriitorul întreabă, dar
nu răspunde, căci un ghid dada nu oferă răspunsuri certe.
Oferă în schimb o istorie sau, mai degrabă, o poveste a mişcării dada,
plină de personaje fabuloase, cuceritoare, frămîntate şi dezlănţuite: Mina
Loy şi baroneasa Elsa von Freytag-Loringhoven, care şi-au trăit viaţa în stil
dada (cititorul burghez ar fi şocat de detalii), Richard Huelsenbeck, poet şi
toboşar, care se mută mai apoi în America, la New York, şi devine
psihanalistul Charles Hulbeck, Hugo Ball, care îşi dispută paternitatea
termenului „dada” cu Tzara şi care, după perioada sa dadaistă, devine un
catolic fervent, ba chiar Tzara însuşi, dadaist, comunist şi apoi cabalist.
 Ghidul dada pentru postumani este structurat sub forma unui dicţionar
sau lexicon, cu articole individuale şi note de final, dar şi această formă este
subminată în stil dada (cum se întîmplă, de exemplu, la articolul „război”).
Forma este excelent aleasă şi în concordanţă cu conţinutul şi finalitatea
cărţii: ghidul lui Codrescu nu este un dicţionar tradiţional, ci unul postuman,
adecvat epocii internetului, în care intrările de dicţionar sînt de fapt
hyperlinkuri. Conţinutul, pe de altă parte, este copleşitor de bogat şi îl
plimbă pe postuman de pe un continent pe altul, de la un personaj la altul şi
între lumi şi idei. Cînd explicativ, cînd poetic, scriitorul transformat în ghid
ne introduce în atmosfera de la istoricul sediu dada Café de la Terasse, ne
descrie avangarda românească, îl analizează pe adversarul (şi partenerul)
şahist al lui Tzara şi le face pe toate parcă în joacă, dar o joacă bine
controlată, menită să pară, nu să fie dadaistă.
De aceea am spus mai înainte că Ghidul... lui Andrei Codrescu este o
lecţie anti-didactică. La urma urmei, avem de-a face cu o carte scrisă de un
autor recunoscut pentru imaginaţia debordantă şi forţa degajată de frazele
lui. Codrescu creează imagini şi analogii care îţi rămîn înfipte în minte, aşa
cum se întîmplă cu imaginea proto-internetului din alte vremi: „Şamanii erau
serverele lumii preistorice, fiind în stare să înţeleagă animalele şi să citească
peisajele. Gîndurile oamenilor erau comunicate la mare distanţă prin
intermediul unor staţii de amplificare şamanice”, iar „unii dintre şamani
trăiau literalmente în copaci sau în vîrfuri de munte, ca să aibă o arie de
acoperire mai bună”.
Şi, cum autorul nu se limitează la scurta istorie interbelică a mişcării
artistice dada, pînă la urmă conexiunile şi excursurile pe care le face (cum ar
fi relatarea întîlnirii ratate dintre Allen Ginsberg şi Tristan Tzara) se
completează reciproc şi creează o imagine coerentă a acestei partide de şah
între Tzara şi Lenin, între dadaism şi comunism. Finalul ei, cum o spune şi
Codrescu, rămîne însă nedecis. La urma urmei, Tzara a fost o perioadă
comunist. Dar Lenin, Vladimir Ilici, va fi fost vreo clipă dadaist?