Scena meditației lui Moromete

Scena meditatiei lui Moromete este prezentată în capitolul 23 al primului volum, oferindu-ne
un deznodământ clar în ceea ce privește perspectiva protagonistului, un om ferit de societate, ce
trăiește cu impresia că ideile sale sunt firești, comune, un om idealist, cu concepții liniare ( Era
unul dintre aceia care mai credea că lumea era așa cum și-o închipuia el, care credea că
speranțele sunt bucurii adevărate și nenorocirile numai ale altora). Meditația este privită ca un
hotar al deciziei asupra viitoarelor acțiuni, dar și unul al schimbării permanente în
comportamentul său.
Locul desfășurării acestei scene, este „pe piatra albă de hotar”, deconectat de toată societatea,
ajungând mânat de propriul instinct, în pustiu, alături de singura sa legătură cu realitatea, „la
lotul său de pământ.”, și ironic, cauza rupturii produse în familie, un simbol al dependenței, al
materialismului. Împrejurările restrânse, fac trimitere la limitarea spirituală, la declinul emoțional
ce-l desparte de restul universului, bariera pe care a construit-o intre familie și exterior.
Pozitia sugestiva in care se afla, ne sugereaza impedimentul emoțional în care se afla, stadiul
resemnării și al contemplării, a unui om simplu, doborât de încercările vieții, parcă prea obosit sa
mai lupte pentru ceea ce crede. Conform semnificației, poziția este percepută ca o barieră de
apărare intre tine și necunoscut, relevând teama de ce va urma.
Reflectând asupra abordărilor precedente, se îndoiește pentru o clipă de modul în care a
actionat, de conceptul cu care a trăit întreaga viață. Astfel, în ochii noștri, acest moment
revelator, este momentul culminant al crizei interioare, a luptei lăuntrice cu privire la moralitate.
Lărgindu-și orizonturile viziunii, analizează trecerea timpului, în contrast cu ezitările și
dificultățile existenței( Nu cumva timpul era undeva același? Nu cumva trecerea lui era egală și
dacă o dată te ocrotea fărâmițând primejdia, când te credeai scăpat îți distrugea de asemenea
speranțele clădite peste legea lui?) , intarind supozitia unei evolutii de caracter, pe latura
psihologică. Intervine de asemenea, și sentimentul apăsător de vină, sub forma conștientizării și
asumarii propriilor cusururi părintești, simultan straduindu-se sa le justifice acțiunile celor doi
băieți, respectiv decizia lor de a-și urma credințele (Nu cumva copiii de aceea sunt copii, ca să
nu-și înțeleagă părinții, fără ca mai întâi să se rătăcească, și de aceea părintele e părinte, ca să-i
ierte și să sufere pentru ei?).
Iluminarea nu reușește să se instaureze, deoarece Moromete înlătură orice încercare de
schimbare, continuând să-și susțină dreptatea iluzorie: „i-am iertat mereu și rămase cu ea în cap
până ce își luă seama și o stinse”. Monologul interior continuă prin validarea unicelor principii și
țeluri, constatând pertinența alegerilor făcute de copii, dreptul lor de a avea o opinie (S-au luat
după lume, nu s-au luat după mine! Și dacă lumea e așa cum zic ei și nu e așa cum zic eu, ce mai
rămâne de făcut?! N-au decât să se scufunde! întâi lumea și pe urmă și ei cu ea.)
Consider că întregul monolog interior, declanșat de instabilitatea și disperarea personajului,
supune atat lumea cât și pe sine la o judecată aspră. Aceasta, reținută de conceptele fixe,
concepe un cerc vicios al orgoliului, în care delictul este atribuit unui factor extern, lumea, sau
celor din jur ( iar lumea, trăind în orbire și nepăsare, îi salbaticise copiii și îi amuțise împotriva
lui./ timpul pe care îl crezuse răbdător și lumea pe care o crezuse prietenă și plină de daruri
ascunseseră de fapt o capcană ). Deși putem sesiza o drastică schimbare în comportamentul său,
mentalitatea va rămâne mereu aceeași.

„ Dar cu toată aparența sa nepăsare, Moromete nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă
sau la drum pe stănoagă. Nici nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu
auzit povestind”