Principele Carol și Episcopul Melchisedec Ștefănescu al Dunării de Jos

Un articol de: Pr. Eugen Drăgoi - 09 Noi, 2021

La 10/22 mai 1866, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, chemat de guvernul

provizoriu al Principatelor Unite - după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza -, intra în
București pentru a i se încredința conducerea țării. Primirea sa triumfală de către bucu-
reșteni a dat românilor nădejdi de stabilitate a țării. După ce a jurat cu mâna dreaptă pe
Sfânta Evanghelie, în Dealul Mitropoliei, înaintea Mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei, să
păzească legile României și să mențină drepturile țării și integritatea teritoriului, este
proclamat Domnitor al României. Se va afla în fruntea României ca Domnitor până la 10
mai 1881, când este proclamat Rege, conducând în continuare țara în această demnitate
până la trecerea sa la cele veșnice, la 10 octombrie 1914.

Când tânărul Principe Carol și-a început, la vârsta de 27 de ani, dificila misiune de a conduce
România, în fruntea Episcopiei Dunării de Jos, cu sediul la Ismail (astăzi în Ucraina), se afla
numai de un an și patru luni Episcopul Melchisedec Ștefănescu, în vârstă de 43 de ani, cunoscut
ca un ierarh învățat, patriot înflăcărat, trăitor al vieții duhovnicești, iubitor al Bisericii strămoșești,
promotor al culturii naționale și bun administrator al treburilor bisericești. De aceste calități ale
Episcopului de la Dunărea de Jos va lua cunoștință Domnitorul Carol spre sfârșitul primului an de
la venirea sa în țara noastră. Treptat, s-a realizat o fericită colaborare între suveranul României și
eminentul episcop, care a durat cât timp Melchisedec Ștefănescu a fost Episcop la Dunărea de
Jos (1865-1879), precum și în perioada când s-a aflat în fruntea Episcopiei Romanului (1879-
1892), până la adormirea în Domnul a acestuia, la Roman, în ziua de 16 mai 1892.

Episcopul Melchisedec s-a bucurat de prețuirea Domnitorului Carol, care aprecia capacitățile
intelectuale ale ierarhului și devotamentul său față de tronul cel mai înalt al țării, ierarhul de la
Dunărea de Jos și Roman fiind, după mitropolit, cel mai apropiat și preferat membru al Sinodului
Bisericii Române de principele și apoi regele țării și de Casa Regală a României.
Cei doi s-au întâlnit de multe ori, de-a lungul vieții, cu ocazia vizitelor pe care suveranul le-a făcut
în teritoriile canonice ale Episcopiei Dunării de Jos și ale Episcopiei Romanului, în cadrul
Parlamentului României, unde Melchisedec era senator de drept, în cel mai înalt for științific -
Academia Română (Domnitorul Carol fiind ales, la 15/27 septembrie 1867, membru de onoare,
apoi, între anii 1879 şi 1914, protector și președinte de onoare al acestei instituții, iar Episcopul
Melchisedec, membru titular din anul 1870), cu prilejul unor ceremonii religioase, în cadrul mai
multor audiențe la Palatul Regal, dar și în legătură cu activitatea publicistică a ierarhului
respectiv, suveranul manifestându-și interesul de a susține unele astfel de proiecte editoriale.

În cele ce urmează vom prezenta câteva din aceste legături importante care s-au derulat vreme
de 13 ani, în perioada de păstorire a Episcopului Melchisedec la Dunărea de Jos. Menționăm că
eparhia acestui ierarh, înființată în noiembrie 1864, până în anul 1879, avea în jurisdicția sa
județele Covurlui (Moldova), Brăila (Muntenia), Cahul, Bolgrad, Ismail (Basarabia) și Domenii,
dincolo de Prut.

Prima vizită a Prințului Carol în eparhie

Prima vizită a Prințului Carol în Episcopia Dunării de Jos s-a petrecut în perioada 1/13-7/19
noiembrie 1866, când se întorcea din călătoria făcută la Constantinopol pentru a i se remite
oficial un firman de învestitură de către sultan (deși de facto România pășea către obținerea
independenței). Venind cu vaporul pe Dunăre de la Călărași, ajunge seara la Brăila, „unde i se
face o primire strălucită”, oficiindu-se un Te Deum (fără îndoială de către protopopul orașului
Brăila, Simeon Budeanu). A doua zi, între altele, suveranul vizitează și „multe biserici” din Brăila.
În următoarele două zile (3/15 și 4/16 noiembrie), prințul este oaspete al orașului vecin, „gemenul
Brăilei, portul liber și piața comercială cea mai însemnată a României, Galații”, apoi „vizitează
toate edificiile publice” din oraș. La 5/17 noiembrie, prințul și suita sa ajung, pe Dunăre, la Ismail,
reședința Episcopiei Dunării de Jos, „unde i se face o primire însuflețită. În fața Bisericii
Episcopale, la care prințul se duce direct de la debarcader, îl așteaptă Melchisedec, Episcopul
Dunării de Jos și al districtelor basarabene. E un om învățat, care și-a făcut studiile în Rusia și de
aceea a păstrat calde simpatii pentru această țară”, citim în Memoriile Regelui Carol I al
României (de un martor ocular). Episcopul Melchisedec îl însoțește pe prinț a doua zi (6/18
noiembrie) în călătoria de la Ismail la Bolgrad, în catedrala (comunității bulgare) de aici ierarhul
oficiind „un serviciu divin”. Aceasta este, credem, prima întâlnire între viitorul Rege al României și
Episcopul Melchisedec Ștefănescu al Dunării de Jos. Alte vizite ale Prințului Carol pe teritoriul
eparhiei conduse de Episcopul Melchisedec se vor petrece în anul 1867 (3/15-9/21 iunie,
împreună cu ministrul D. Brătianu); 9/21-11/23 aprilie 1871, împreună cu Principesa Elisabeta; 23
octombrie/3 noiembrie 1873, când Principele Carol este oaspete al orașului Galați, unde „a pus
cu mare solemnitate piatra fundamentală a cheiurilor din Galați, în prezența clerului” (Memoriile
Regelui Carol I al României, vol. II, Editura Scripta, București, 1993, p. 292).
„Vă mulțumesc de sârguința ce v-ați dat a face primire bună Măriei Sale”

De la Galați, „Principele a coborât Dunărea pe vasul «Ștefan cel Mare» până la Ismail, unde a
stat o zi”. Cu ocazia acestei vizite, în Catedrala „Soborul” din Ismail, în prezența Principelui Carol
și a însoțitorilor lui, arhimandritul de scaun Ieronim, fratele lui Melchisedec (ierarhul se afla atunci
la București), a făcut o slujbă împreună cu alți clerici, care a plăcut suveranului României. În
scrisoarea din 28 octombrie 1873, trimisă lui V. Mandinescu (directorul Cancelariei Episcopiei
Dunării de Jos), Episcopul Melchisedec scrie: „Vă mulțumesc de sârguința ce v-ați dat a face
primire bună Măriei Sale. Măria Sa mi-a spus și mie că a rămas mulțumit și acasă, și la biserică,
a lăudat pe păr. Ieronim... Măria Sa a lăudat mult biserica și a zis că i-ar sta bine să fie în
București” (Pr. Paul Mihail, „Din corespondența Episcopului Melchisedec”, în revista Biserica
Ortodoxă Română, anul LXXII, nr. 5-6, mai-iunie 1959, pp. 576-577). Ministrului lucrărilor publice,
Nicolae Crețulescu, însoțitorul Principelui Carol, „i-au plăcut foarte veșmintele cu care au servit
preoții” și a dorit și el să facă astfel de veșminte pentru preoții și diaconii de la „biserica sa”
(Ibidem).

Întors de la Ismail la Brăila, Carol pune piatra fundamentală a noului chei din Brăila, „ca și la
Galați, în prezența clerului” (Memoriile Regelui Carol I al României, vol. II, p. 293). Înainte de a
pleca din Brăila, vizitează noua biserică ridicată de colonia greacă - este vorba de biserica
monumentală „Buna Vestire”, recent restaurată magistral din inițiativa și cu permanenta
supraveghere a IPS Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos.

Momente de întâlnire în Bucureşti

Ne întoarcem acum privirile către București, unde Episcopul Melchisedec se afla chemat de
responsabilitățile sale de senator și de membru al Societății Academice Române, pentru a fi
martorii altor momente de colaborare între strălucitul ierarh și Principele Carol. Astfel, la 27 iulie/8
august 1867, „Prințul asistă la serbarea... Azilului de la Pantelimon. Episcopul Melchisedec
celebrează serviciul divin în cinstea Sfântului patron al bisericii de acolo... După serviciul divin,
prințul vizitează mica școală de agricultură situată la Herăstrău și care, sub vrednicul ei director
Aurelian, își dă silința să aducă folos țării. Azi s-a organizat aici o expoziție de producte ale țării,
pe care prințul o vizitează cu plăcere” (Memoriile Regelui Carol I al României «de un martor
ocular», vol. III, p. 73).

Dintr-o scrisoare pe care Episcopul Melchisedec o trimitea, la 26 decembrie 1868, Mitropolitului

Calinic Miclescu de la Iași, aflăm că de praznicul Nașterii Domnului, ierarhul de la Dunărea de
Jos se afla în biserica Mitropoliei din București (actuala Catedrală Patriarhală), unde era prezent
și Principele Carol.

Alte prezențe comune ale Principelui Carol și Episcopului Melchisedec sunt semnalate în cadrul
Societății Academice Române, precum ședința publică festivă din ziua de 14/26 septembrie
1870, la deschiderea de către Domnitor a sesiunii extraordinare a Parlamentului, în data de 15/27
septembrie 1870, la slujba de înmormântare a Mitropolitului primat Nifon, decedat subit la 5/17
mai 1875, Principele fiind prezent în biserica Mitropoliei.

La 1 martie 1879, ierarhul Melchisedec al Romanului, înștiințându-l pe V. Mandinescu de faptul

că în ziua de 27 februarie a fost ales Episcopul Iosif Gheorghian al Hușilor în locul vacant de la
Dunărea de Jos, adăuga: „Am cerut audiență la Măria Sa, ca să știu când are a se face
investirea, pentru ca să pot veni pentru câteva zile la Galați” (Paul Mihail, op. cit., p. 587).

Misiune diplomatică a ierarhului român

De o deosebită importanță pentru colaborarea dintre Principele Carol și Episcopul Melchisedec

este trimiterea ierarhului de la Dunărea de Jos, împreună cu Ioan C. Cantacuzino, fost ministru
de finanțe, în misiune oficială specială la împăratul Alexandru al II-lea al Rusiei, cu scopul
strângerii relațiilor diplomatice dintre România și Rusia. Cei doi emisari au plecat la Petersburg în
24 ianuarie 1868 (Paul Mihail, op. cit., p. 518). Solii români erau împuterniciți să abordeze cu
împăratul și oficialii ruși teme precum: jurisdicția consulară, secularizarea domeniilor unor
mănăstiri închinate, unele datorii ale Rusiei față de România, poziția ierarhiei Bisericii noastre
față de episcopii români numiți de fostul domnitor Al. I. Cuza, socotiți necanonici de către
Patriarhia Ecumenică. Cei doi au purtat discuții cu cancelarul Gorceakov, cu principele Reuss
(ambasadorul Prusiei la Petersburg), precum și cu Mitropolitul Petersburgului.

Împăratul Rusiei i-a primit pe trimișii români în două audiențe (11 februarie și 5 martie). Delegația
română s-a întors în țară la 28 martie 1868, predând Principelui Carol scrisorile împăratului și ale
cancelarului Rusiei. Într-o epistolă trimisă Domnitorului Carol, principele Reuss scria despre
rezultatul vizitei delegației române la Sankt Petersburg: „Rezultate definitive nu sunt; totuși s-au
semănat germeni buni și importă acum de a-i cultiva. Dispozițiile guvernului rus față de cel român
s-au ameliorat, în tot cazul” (Constantin C. Diculescu, Un episod diplomatic de Episcopul
Melchisedec, București, 1907, p. 8).

Apreciind prestația Episcopului Melchisedec în cadrul acestei misiuni diplomatice, Domnitorul

Carol i-a propus acestuia demnitatea de consilier al tronului și portofoliul Ministerului Cultelor,
însă ierarhul a refuzat politicos această onoare.

„Să trăiască România independentă și glorioasă!”

În timpul Războiului de Independență (1877-1878), Episcopul Melchisedec s-a implicat, cu

întreaga sa ființă, în sprijinirea Armatei Române. Primind la reședința din Ismail, în ziua de 9 mai
1877, telegrama primului-ministru al țării, M. Kogălniceanu, prin care era înștiințat că România s-
a declarat independentă, Melchisedec răspundea: „Să dea Dumnezeu ca aceasta să se justifice
prin faptă”, iar telegrama trimisă Domnitorului o încheia cu urarea: „Să trăiască România
independentă și glorioasă!”

La 16 septembrie 1877, adresând clerului și credincioșilor eparhiei sale o Carte pastorală de

îndemn la ajutorarea ostașilor de pe front și a celor răniți, scria, între altele: „Măria Sa, Doamna
românilor (Principesa Elisabeta, n.n.), cu cel mai mare devotament de adevărată mamă îngrijește
de sănătatea și viața ostașilor răniți în război, spre a-i reda iarăși patriei și familiilor lor”.

A oferit personal suma de 1.000 de franci pentru cumpărarea de arme, ministrul Kogălniceanu
telegrafiindu-i Episcopului Melchisedec, la 23 septembrie 1877: „Vă exprim recunoștința în
numele Domnitorului și al țării, pentru ofranda de una mie franci pentru cumpărarea de arme”.

Când, la 14 noiembrie 1878, armatele române au trecut în Dobrogea, Episcopul Melchisedec,

„asistat de un numeros cler”, a oficiat serviciul divin la „Movilă”, în afara oraşului Brăila, în
prezenţa Principelui Carol și a autorităților militare care-l însoțeau.

Colaborare pe plan publicistic

O bună conlucrare a avut Episcopul Melchisedec cu Domnitorul României Carol și pe plan

publicistic. În scrisoarea din 10 noiembrie 1868 către V. Mandinescu, cerându-i să-i trimită la
București mai multe cărți, îi scrie și de Liturghia arhierească rusească, ierarhul Dunării de Jos
adăugând: „Măria Sa voiește a tipări Liturghia arhierească și eu trebuie să o completez” (Pr. Paul
Mihail, op. cit., p. 524.

Altă lucrare de o eleganță aparte, dar și de importanță liturgică specială, a fost o carte de
rugăciuni, numită Oratoriul, publicată în anul 1869 în trei ediții, dintre care două de lux. Cel care i-
a propus Principelui să solicite Episcopului Melchisedec Ștefănescu realizarea acestei cărți a fost
prietenul apropiat al ierarhului Dunării de Jos, istoricul și omul politic Vasile Alexandrescu
Urechia. Detalii despre această carte de rugăciuni aflăm dintr-o scrisoare a episcopului către
directorul cancelariei sale, V. Mandinescu, din 20 octombrie 1868: „Se fac pregătiri pentru
tipărirea cărții de rugăciuni; a plăcut Măriei Sale și vrea să o tipărească într-un mod foarte elegant
și înfrumusețată cu mai multe gravuri de mănăstiri și biserici din România, din Albumul Măriei
Sale” (Pr. Paul Mihail, op. cit., p. 520). V. A. Urechia scria în jurnalul său: „Ca un deosebit semn
de înaltă încredere a Majestății Sale am considerat, între altele, însărcinarea ce mi-a dat de a
edita, pe spezele Sale, cartea de rugăciuni Oratoriul, întocmită de neuitatul meu amic, episcopul
Melchisedec. Acest Ceaslov (sic!) bogat a fost admirabil ilustrat și a rămas de bună seamă un
monument literar și artistic. Lucrătorii asociați, tipografii cari azi nu mai există, au făcut din
Oratoriul, la ambele edițiuni, cea populară și cea de lux, o lucrare demnă de Domnitorul care a
suportat spezele. Ceea ce dete operei o valoare mai artistică sunt reușitele gravurelor
reprezentând monastiri din Dacia Traiană și Aureliană, antichități de mare valoare, odăjdii
ctitoricești etc. Fiecare pagină a operei este încadrată în chenaruri frumoase, după modele de
cusături țărănești, reproduse în mai multe culori la ed(iția) de lux. Hârtia Oratoriului a ieșit din
fabrica de la Zernești. Din respect literar, opera episcopului Melchisedec are deosebită valoare.
«Progresul făcut în cultura limbei e timpul a se aplica și la literatura bisericească», zicea autorul
în prefața cărței. În adevăr, el introduse multe cuvinte noi, deși mărturisesc că nu pe toate eu
unul le-am aprobat” (V. A. Urechia, Din tainele vieței. Amintiri contimporane «1840-1882», ediție
îngrijită, studiu introductiv, tabel cronologic, note și glosar de Leonidas Rados, Editura Polirom,
Iași, 2014, p. 198).

La 2 decembrie 1869, Episcopul Melchisedec îi comunica lui Mandinescu: „Am spus lui Ionide
librarul să trimită la Episcopie un număr de Oratorii, spre desfacere. Până acum s-a pus în
vânzare numai ediția populară, cu un preț foarte mic - 2 lei noi. Cele două ediții de lux sunt
scumpe: 35-45 lei noi. Deosebirea e în calitatea hârtiei și în luxura chenarelor. Dacă vă va trimite,
desfaceți-le” (Pr. Paul Mihail, op. cit., p. 532). Această carte încă se mai tipărea în iunie 1869,
când Episcopul Melchisedec scria directorului cancelariei eparhiale: „Eu mai rămân în București,
până la finele lunei curente, din cauză că Oratoriul nu este încă gata de tipărit și fără mine se fac
greșeli” (Pr. Paul Mihail, op. cit., p. 531). Aceasta arăta grija ierarhului pentru calitatea unei lucrări
care apărea sub înaltul patronaj al Domnitorului țării.

O astfel de fericită colaborare pe mai multe planuri între Principele Carol și Melchisedec
Ștefănescu, Episcopul Dunării de Jos, dovedește prețuirea de care se bucura marele ierarh din
partea Domnitorului, ca unul care, potrivit aprecierii lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, era „bărbatul
cel mai cu știință dintre prelații contemporani... în care strălucea munca literară” și „clericul cu o
largă cultură, cu o chemare științifică netăgăduită, om cinstit, modest și binefăcător... o adevărată
podoabă a Bisericii”, după Nicolae Iorga.