Mesterul Manole

de Lucian Blaga
(autor canonic)

- dramă expresionistă mitică -

- dramă modernă de idei -

    Drama "Meşterul Manole" de Lucian Blaga (1895-1961) a apărut la Sibiu în

1927, iar la 6 aprilie 1929 are loc premiera piesei la Teatrul Naţional din Bucureşti,
apoi la Berna (Elveţia) şi la Lwow (Polonia), înscriindu-se în literatura modernă
interbelică. Drama lui Lucian Blaga se inspiră, ca atâtea alte creaţii literare, din
mitul popular al jertfei pentru creaţie, pe care însă scriitorul-filozof îl
intelectualizează, adâncindu-1 în înţelesurile lui cele mai profunde, cu instrumentele
teatrului modern, ale curentului literar numit expresionism. Blaga îi dedică piesa
filologului ardelean Sextil Puşcariu, "iubitorului de ştiinţă şi legendă".
    Expresionismul este un curent artistic apărut în Germania la începutul secolului
al XX-lea, a cărei concepţie estetică reflectă raportarea lucrurilor la absolut printr-o
nouă expresie a spiritualităţii umane. Putem restrânge trăsăturile expresionismului
la cele relevate în drama "Meşterul Manole":
 expresia pură a trăirilor sufleteşti;
 imagini puternice, violente pentru a exprima neliniştea existenţială, idealul
întoarcerii la sufletul primar;
 personajele sunt figuri generice, reprezentative pentru o întreagă categorie,
fiind mai mult simboluri ale unor idei sau concepte, decât individualităţi
umane;
 titlurile sau subtitlurile pieselor expresioniste ("Meşterul Manole",
"Zamohe", "Tulburarea apelor", "Avram Iancu", "Anton Pann") au valoare
de simbol prin cufundarea în mitologie şi atemporalitate, prin întoarcerea la
mit şi legendă;
 esenţializarea şi abstractizarea printr-un limbaj metaforic absolut, potenţând
misterele, prefăcându-le "într-un mister şi mai mare ".

    Structura textului. Piesa "Meşterul Manole este o dramă de idei, care are
la bază mitul estetic al creaţiei realizată prin jertfă şi suferinţă, fiind îmbogăţit cu
profunde idei filozofice în perspectivă expresionistă. Drama are patru acte, fiecare
dintre ele fiind structurat în scene. Relaţiile spaţiale sunt complexe, manifestându-se în
această dramă atât spaţiul real şi deschis al zidirii mănăstirii Argeşului, dar mai ales
spaţiul închis, psihologic al protagonistului. Relaţiile temporale reliefează, în principal,
perspectiva continuă, cronologică a evenimentelor care duc la destinul tragic al
personajului.
    Personajele dramei sunt: Vodă, Manole, Mira, Stareţul Bogumil, Găman, iar zidarii,
cei "nouă meşteri mari", sunt numerotaţi, dar numai primii patru pot fi identificabili
după succinte precizări biografice: întâiul, a fost cândva cioban; Al doilea, a fost
cândva pescar; Al treilea, a fost cândva călugăr; Al patrulea, a fost cândva ocnaş; Al
cincilea; Al şaselea; Al şaptelea; Al optulea; Al nouălea. Sunt enumerate şi personajele
secundare ale dramei, între care boieri, călugări, femei, norod etc.
    Lucian Blaga specifică "Locul acţiunii: pe Argeş în jos. Timp mitic românesc".
   
Inspiraţia mitică

    Paralelă între drama "Meşterul Manole" a lui Lucian Blaga şi balada populară
"Mănăstirea Argeşidui":
Negru-Vodă devine aici personaj generic, un Vodă oarecare, construit expresionist (nu
este la fel de crud şi orgolios ca cel din baladă, ci' este o flgură-generică, înţelegător eu
meşterul, neacceptând condamnarea la moarte a lui Manole, ba chiar poruncindu-i să
trăiască şi să se bucure de izbânda creaţiei);
    Ana e Mira, numele ei vine de la verbul "a se mira" şi semnifică atitudinea de extaz a
sufletului pur în faţa tainelor Universului ("Şi într-o zi nici biserica n-are să se mai
năruie. Cum ar putea să stea, dacă nimenea nu lucrează râzând la ea?"), fiind
înfrumuseţată de gingăşie, jovialitate, bunătate, devotament, iubire, seninătate şi numită
de Manole "căprioară" sau "izvor". în alte interpretări, Mira vine de la sensul grecesc al
"Moirelor", care sunt simbolul destinului
    Bogumil apare numai în dramă, este personaj simbolic pentru doctrina religioasă
numită "bogomilism", după numele călugărului Ieremia Bogomil, care a preluat-o din
Asia Mică şi conform căreia Universul se bazează pe două principii antagoniste: al
binelui - Dumnezeu care a făcut sufletul - şi al răului - Satana, care a făcut trupul.
Conform acestei doctrine, opunerea a două forţe la fel de puternice asigură stabilitate şi
echilibru Universului. Ideea este prezentă şi în poezia lui Lucian Blaga, reflectând ideea
eretică a facerii lumii, pentru a cărei realizare Dumnezeu şi Satana şi-au dat mâna şi
coexistă în Univers, ilustrând unitatea contrariilor: "De unde-şi are raiul - / lumina? -
Ştiu: îl luminează iadul / cu flăcările lui!" ("Lumina raiului").
    Găman, personaj expresionist, "figură ca de poveste", simbolizează ideea de
primitivism, poate asculta inima pământului, deţine puteri magice şi taine ancestrale,
întruchipând stihiile care se opun zidirii. Personajul lipseşte din balada populară.
Manole este simbol al destinului creator al omului, fiind dominat de patima creaţiei
pentru care acceptă jertfa prin iubire şi din iubire, ca un Faust modern. El atinge
absolutul prin creaţia sa, zămislită din suferinţă şi va cuceri astfel eternitatea.
Cei nouă meşteri, care în balada populară se constituiau în personaj colectiv, apar în
drama lui Blaga mult mai individualizaţi, atât din punct de vedere moral, cât şi social.
Pe lângă succintele precizări biografice, meşterii se comportă diferit faţă de Manole, cel
mai loial fiind "al şaselea".

Construcţia şi momentele subiectului

    Expoziţiunea. Actul I începe prin prezentarea camerei de lucru a lui Manole, al cărei
decor sugerează o atmosferă de meditaţie şi mister prin "foarte multe lumânări aprinse"
peste tot. Pe masă se află "un chip mic de lemn al viitoarei biserici". în scenă se află
Manole, aplecat "peste pergamente şi planuri", măsurând "chinuit şi frământat",
Stareţul Bogumil şi Găman, cu o barbă "lungă şi împletită", care doarme şi scoate
sunete ciudate. Era "noapte târziu".
    Blaga creează, cu modalităţi expresioniste, tensiunea unei vieţi superioare, prin
relevarea ideilor exprimate prin personajele-simbol. Manole este tulburat pentru că "de
şapte ani [...] nici o izbândă", zidurile se prăbuşiseră de 77 de ori, iar Bogumil
descifrează în calculele lui Manole semnificaţii satanice, deoarece "numai în iad se
socoteşte", pe când "în împărăţia lui Dumnezeu, a socoti e un păcat", aşa că unica
soluţie rămâne jertfirea unui suflet de om în zidurile mănăstirii, pe care meşterul o
respinge cu fermitate: "A fost săpat în piatră: să nu ucizi. Şi alt fulger de atunci n-a mai
căzut să şteargă poruncile". Trezit din somnul agitat, Găman rosteşte cuvinte ciudate
despre "puteri fără grai" pe care le "alungi cu crucea, ele răspund cu ură", mesaje auzite
numai de el şi venite din adâncul pământului.
    Bogumil răspunde la întrebarea "cine se opune zidirii?", prin doctrina jertfei:
"sufletul unui om clădit în zid ar ţine laolaltă încheieturile lăcaşului până-n veacul
veacului", deoarece acesta ar ieşi din "trupul hărăzit viermilor" şi ar intra "învingător în
trupul bisericii, hărăzit veşniciei", fapt ce ar fi "un câştig" pentru suflet. Soluţia
stareţului este fermă: "numai jertfa cea mare poate să ajute". Manole este măcinat de
îndoieli chinuitoare pentru că "biserica mi se cere, jertfa mi se cere" şi crede că
Dumnezeu nu poate cere jertfa, deoarece porunca divină este să nu ucizi, iar Satana nu
o poate pretinde, întrucât biserica se înalţă împotriva lui: "Din lumină Dumnezeu nu
poate s-o ceară, fiindcă e jertfă de sânge, din adâncimi, puterile necurate nu pot s-o
ceară, fiindcă jertfa e împotriva lor". Doctrina bogomilistă este ilustrată aici prin ideea
că echilibrul şi eternitatea Universului sunt determinate de cele două forţe la fel de
puternice care-1 compun, binele şi răul: "Şi dacă întru veşnicie bunul Dumnezeu şi
crâncenul Satanail sunt fraţi? [...] Poate că unul slujeşte celuilalt" (Bogumil). Răspunsul
jertfei îl primeşte Manole de la Găman, care i se adresează cu claritate de data aceasta:
"Meştere - biserica ta, mă vreau clădit în ea, eu!"
    Manole găseşte o soluţie surprinzătoare, aceea de a uni cele două imperative
lăuntrice, jertfa şi zidirea, deznădejdea lui fiind comparabilă cu aceea a lui Faust,
monologurile lor fiind foarte asemănătoare ca intensitate tragică: "lăuntric, un demon
strigă: clădeşte! Pământul se-mpotriveşte şi-mi strigă: jertfeşte! [...] Visul s-a tot
depărtat spre veşnicul niciodat", precum şi ca profundă meditaţie asupra minunii:
"povara bisericilor şi-o •ţine pretutindeni cu umilinţă pământul [...] numai pentru
minunea mea nu 'se'găseşte [...]piatră necuprinsă de blestem s-o sprijinească subt
ceruri".