Drept Procesual Penal. Partea Speciala.

Drept procesual penal
ii. Partea speciala

1. Urmarirea penala
DECLANSARE
Sesizarea organelor de urmarire penala
In literatura de specialitate, urmaririi penale i s-au dat numeroase definitii, apropiate ca sens si
continut, din care se deduce ca aceasta consta in activitatea desfasurata de organele de urmarire
penala in care se strang si verifica probele cu privire la savarsirea infractiunii, se descopera faptuitorul
stabilindu-se raspunderea acestuia in vederea trimiterii in judecata si se iau masurile menite sa
asigure buna desfasurare a procesului penal.
In conformitate cu art. 200 C. pr. pen., urmarirea are ca obiect strangerea probelor necesare cu
privire la existenta infractiunilor, la identificarea faptuitorilor si la stabilirea raspunderii acestora,
pentru a se constata daca este sau nu cazul sa se dispuna trimiterea in judecata.
Asa cum rezulta din continutul reglementarii, urmarirea penala are ca si obiect „strangerea probelor
necesare". Aceasta inseamna atat operatia de adunare a probelor, cat si cea de examinare si evaluare
a lor, pentru a se constata daca sunt sau nu motive suficiente in vederea luarii hotararii privind
trimiterea in judecata*1).
Expresia "existentei infractiunilor" are in vedere faptele penale indiferent de faza sau modalitatea lor
de savarsire (tentativa, infractiune consumata, infractiune continuata etc.), iar prin expresia
"identificarea faptuitorului", se intelege aflarea datelor necesare cunoasterii faptuitorilor, atat ca
persoane fizice cat si ca identitate*2).
Activitatea de urmarire penala se poate declansa numai daca organul de urmarire penala a fost
incunostintat de comiterea unei infractiuni. Fara aceasta incunostintare nu se pot initia activitatile de
descoperire si identificare a faptuitorului, de strangere a probelor pentru stabilirea raspunderii
acestuia, nu se pot lua masuri preventive si nu se poate dispune trimiterea in judecata*3).
Mijlocul prin intermediul caruia este informat organul judiciar despre savarsirea unei infractiuni
poarta denumirea de act de sesizare. Pentru declansarea mecanismului procesual se impune ca actul
de sesizare sa fie intocmit potrivit legii.
Sesizarea nu trebuie conceputa restrictiv, numai ca o modalitate de informare a organului de
urmarire penala, intrucat ea contine si acea abilitate legala in virtutea careia se desfasoara activitatea
in continuare.
Abilitatea organului de urmarire penala numai prin anumite modalitati nu are forma stricta a
circumstantelor de investire ale instantei de judecata. Dupa cum se stie art. 197 alin. 2 C. pr. pen.
prevede ca atrage nulitatea absoluta doar nerespectarea dispozitiilor referitoare la sesizarea instantei
de judecata si nu cele referitoare la sesizarea organului de urmarire penala. intre sesizarea organelor
de urmarire penala si sesizarea instantelor de judecata exista numeroase diferente dintre care
mentionam:
a) sfera diferita a subiectilor care pot face sesizarea,
b) diferentele de principiu in ceea ce priveste posibilitatea autosesizarii organelor respective,
c) drepturi diferite in procedura de urmat ulterior sesizarii (instanta investita este obligata sa fixeze
termen si sa treaca la judecarea cauzei pe cand organul de urmarire penala sesizat poate dispune
neinceperea).
Reglementarea sesizarii organelor de urmarire penala are o mai mare elasticitate pentru asigurarea
unei interventii mai prompte si eficace in cazul savarsirii de infractiuni. Legiuitorul a cautat sa nu
stavileasca mobilitatea de actiune a organelor de urmarire penala prin forme sau reglementari
riguroase ale sesizarii*4).
In raport de persoanele sau organele care fac sesizarea, modurile de sesizare pot fi*5):
- externe, atunci cand sesizarea provine de la persoane fizice sau juridice din afara organelor de
urmarire penala (plangere, denunt, sesizarea sau autorizarea organului prevazut de lege, plangerea
prealabila etc.),
- interne, atunci cand organul de urmarire penala se sesizeaza in baza propriilor sale investigatii ori a
celor efectuate de catre organele operative ale Ministerului de Interne (sesizarea din oficiu).
Distinctia dintre cele doua categorii prezinta nu numai interes teoretic, ci si practic, deoarece
inceperea urmaririi penale se dispune in mod diferit, dupa cum sesizarea este interna sau externa.
Sesizarea externa se face prin plangere sau denunt, mentionate in literatura de specialitate ca moduri
obisnuite de sesizare, precum si prin unele moduri speciale de sesizare intalnite in situatiile in care
numite persoane au obligatia sa informeze despre savarsirea unei infractiuni, aceste moduri fiind
denumite si referinte obligatorii.
Sub acest aspect, sesizarea poate fi primara si complementara*6).
Sesizarea este primara in ipoteza in care incunostintarea despre savarsire unei infractiuni a ajuns
pentru prima oara in fata unui organ de urmarire penala. Sunt sesizari primare plangerea, denuntul,
modurile speciale de sesizare si sesizarea din oficiu.
Sesizarea este complementara in ipoteza in care cauza a trecut anterior prin fata altui organ de
urmarire penala.
Sub aspectul valorii informatiilor primite despre savarsirea unei infractiuni, legea nu face nici o
deosebire intre modurile de sesizare mentionate mai sus.
Este posibil ca, uneori, organele de urmarire penala sa fie sesizate atat prin mijloace proprii, cat si din
afara, in asemenea situatii vor fi exploatate ambele surse informative*7).
Sesizarea constituie astfel:
- o conditie indispensabila pentru efectuarea urmaririi penale. Acesta nu trebuie confundata cu
munca de culegere de informatii pentru descoperirea unei infractiuni care poate fi sursa sesizarii,
- este temeiul si punctul de plecare al desfasurarii procesului penal,
- este un act dinamizator care poate determina declansarea urmaririi penale,
- este temeiul legal al activitatilor procesule si procedurale specifice a organului judiciar.
Sesizarea constituie incunostintarea despre comiterea unei infractiuni, care este temeiul legal si
punctul de plecare, ce abiliteaza organele de urmarire penala la efectuarea activitatilor prevazute de
lege pentru realizarea obiectului urmaririi penale*8).
---------------
*1) V. Dongoroz s. a., Noul cod de proceduri penala si codul de procedura penala anterior, prezentare comparativa. Bucuresti, Editura Politica, 1969,
pag. 140.
*2) V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, V. Rosca, Explicatii teoretice ale Codului penal roman. Parte generala, vol.
II, Ed. Academiei, Bucuresti, 1970, pag. 2
*3) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 271
*4) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 5
*5) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag.
*6) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 51
Competenta organelor de urmarire penala
Coordonate
Potrivit art. 201 C. pr. pen. urmarirea penala se efectueaza de catre procurori si de catre organele de
cercetare penala. Organele de cercetare penala sunt:
a) organe de cercetare penala ale politiei:
b) organe de cercetare penala speciale.
Intre organele de cercetare penala, organele de cercetare ale Politiei ocupa un loc deosebit, deoarece
ele au o competenta foarte larga, putand sa efectueze cercetarea pentru orice infractiune care nu
este data in mod obligatoriu in competenta altor organe de cercetare.
Facand parte din cadrul Ministerului de Interne, organelor de cercetare penala le revin sarcini
importante in legatura cu asigurarea respectarii legilor, a ordinii si linistii publice, sarcini cuprinse in
art. 17 pct. 1 lit. g din Legea nr. 40 din 1990 privind organizarea si functionarea Ministerului de
Interne. Ca urmare a modificarilor intervenite in materie, aceste sarcini sunt cuprinse in art. 26 din
Legea nr. 218/2002 privind organizarea si functionarea Politiei Romane.
Organele de cercetare penala sunt: organele de cercetare ale Politiei judiciare si organele de
cercetare speciale.
Potrivit art. 201 alin. 2, ca organe de cercetare ale politiei judiciare functioneaza lucratori specializati
din Ministerul Administratiei si Internelor, desemnati nominal de ministrul administratiei si internelor,
cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie,
si isi desfasoara activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta
Curte de Casatie si Justitie. Retragerea avizului conform al procurorului general al Parchetului de pe
langa Inalta Curte de Casatie si Justitie conduce la incetarea calitatii de lucrator in cadrul politiei
judiciare.
In anumite cazuri, data fiind natura infractiunilor savarsite, precum si un avand in vedere calitatea
faptuitorului, legiuitorul a prevazut expres ca urmarirea penala se efectueaza de catre organele de
cercetare penala speciale, potrivit art. 208 C. proc. pen.
Ca urmare a modificarilor aduse prin Legea nr. 281/2003 dispozitiile care ofereau competenta acestor
organe speciale si in cauzele privind infractiunile savarsite, in legatura cu serviciul, in unitatea militara
sau in afara ei, de catre angajatii civili ai acestor unitati au fost abrogate*1).
Organele de cercetare speciale sunt, potrivit art. 208 din Codul de procedura penala, urmatoarele:
- ofiterii anume desemnati de catre comandantii unitatilor militare corp aparte si similare,
- ofiterii anume desemnati de catre sefii comenduirilor de garnizoana,
- ofiterii anume desemnati de catre comandantii centrelor militare,
- ofiterii politiei de frontiera pentru infractiunile de frontiera
capitanii porturilor.
Art. 201 alin. 3 C. pr. pen. precizeaza ca organ de cercetare penala nu este politia in ansamblul sau si
nici toti lucratorii din cadrul acestui organism. Legea prevede ca in aparatul politienesc functioneaza
ca organe de cercetare numai acei lucratori operativi din Ministerul de Interne care sunt anume
desemnati in acest sens. Abilitarea lucratorului din Ministerul de Interne in sensul obtinerii calitatii de
organ de cercetare este o conditie necesara pentru a se demarca net deosebirea intre aparatul
politienesc care in marea sa majoritate are atributiuni administrative si cel cu sarcini si functionalitate
judiciara. De cate ori codul foloseste termenul "politie" nu are in vedere numai lucratorii operativi
avand calitatea de organe de cercetare, ci orice lucrator din aparatul politienesc (de exemplu, art. 152
C. pr. pen. prevede ca mandatul de arestare preventiva se executa prin organele de politie, art. 457
alin. 1 c. pr. pen. obliga instanta care acorda intreruperea executarii pedepsei cu inchisoare sa
comunice aceasta de indata organului de politie etc.)*2)
Intreaga activitate a organelor de cercetare penala este supravegheata de procuror, acesta avand
ultimul cuvant in privinta aspectelor de care depinde buna rezolvare a cauzelor penale. In atributiile
organelor de cercetare penala se inscrie efectuarea tuturor actelor de cercetare penala, cu exceptia
celor date de lege in competenta exclusiva a procurorului*3).
---------------
*2) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed. Paidea, 1996, pag. 170.
Actele incheiate de organele de urmarire penala
In cursul urmaririi penale se intocmesc de organele de urmarire penala o serie de acte incepand cu
„procesul-verbal" de consemnare a plangerii penale sau a denuntului verbal, procesele verbale de
cercetare a locului faptei si terminand cu procesul-verbal de prezentare a materialului de urmarire
penala. In aceste acte se consemneaza o constatare sau se materializeaza un act de urmarire penala.
In cursul urmaririi penale organul de urmarire penala dispune asupra actelor sau masurilor
procesuale. Actele de dispozitie sunt date dupa regula: acolo unde legea prevede se va dispune prin
ordonanta si in celelalte cazuri prin rezolutie. Exista unele situatii in care legea prevede expres
rezolutie, cum sunt confirmarea propunerii organului de cercetare penala de a nu se dispune
inceperea urmaririi penale (art. 228 alin. 6 C pr. pen.) ori inceperea urmaririi penale in cazul in care
sesizarea se face prin plangere sau denunt (art. 228 alin. 1 C. pr. pen.)*1).
Pentru a se evita luarea unor masuri abuzive, atat ordonantele cat si rezolutiile trebuie motivate.
a) Legea prevede ca ordonanta, pe langa motivare, trebuie sa cuprinda totdeauna: data si locul
intocmirii, numele, prenumele si calitatea celui care o intocmeste, cauza la care se refera, obiectul
actul si sau al masurii procesuale, temeiul legal al acesteia si semnatura celui care a intocmit-o, intru
cat domeniul de dispozitie prin ordonante este variat aceasta va cuprinde, de asemenea, mentiunile
speciale prevazute de lege pentru asemenea acte sau masuri.
Astfel, ordonanta de punere in miscare a actiunii penale este prevazuta de art. 235 C. proc. pen..
b) Codul de procedura penala nu fixeaza continutul rezolutiei stabilind ca aceasta trebuie sa fie
motivata. Avand in vedere ca rezolutia este o forma simplificata a unui act de dispozitie, pe langa
motivare, ramane la latitudinea organului de urmarire penala sa includa unele date, din continutul
ordonantei, pe care le considera necesare pentru a se evita eventualele confuzii cu privire la masura
dispusa, temeiul acesteia sau persoana la care se refera*2).
In cazurile in care organele de cercetare penala nu pot dispune asupra unor masuri, avand numai
initiativa propunerii lor procurorului, vor inainta acestuia „propuneri" motivate.
Intrucat legea se refera la organul de urmarire penala, inseamna ca are in vedere deopotriva atat
procurorul cat si organul de cercetare penala. Deci, ordonanta si rezolutia sunt acte procedurale
comune ambelor categorii de organe de urmarire penala. Desi art. 203 C. pr. pen. nu se mai refera si
la alte acte comune, organul de urmarire penala mai poate dispune asupra actelor sau masurilor
procesuale si prin proces-verbal, la cazurile si conditiile prevazute de lege (de pilda, in cazul inceperii
urmaririi penale daca sesizarea s-a facut din oficiu). De asemenea, organele de urmarire penala au
obligatia sa consemneze ta procesele-verbale actele de urmarire penala pe care le efectueaza si
rezultatele lor (de pilda, la procedee probatorii, cum sunt: perchezitia, ridicarea de obiecte sau
inscrisuri, cercetarea la fata locului sau reconstituirea)*3).
---------------
*1) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 11
*2) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 256-257
Modalitati de sesizare
Prezentare generala
In art. 221 C. proc. pen. sunt prevazute principalele modalitati de sesizare: plangerea, denuntul si
sesizarea din oficiu. In aceasta categorie se includ si sesizarile facute de persoane cu functii de
conducere sau cu atributii de control si de catre functionari sau alti salariati.
Sesizarea nu trebuie conceputa restrictiv, numai ca o modalitate de informare a organului de
urmarire penala, intrucat ea contine si acea abilitate legala in virtutea careia se desfasoara activitatea
in continuare.
Abilitatea organului de urmarire penala numai prin anumite modalitati nu are forma stricta a
circumstantelor de investire ale instantei de judecata. Dupa cum se stie art. 197 alin. 2 C. pr. pen.
prevede ca atrage nulitatea absoluta doar nerespectarea dispozitiilor referitoare la sesizarea instantei
de judecata si nu cele referitoare la sesizarea organului de urmarire penala. intre sesizarea organelor
de urmarire penala si sesizarea instantelor de judecata exista numeroase diferente dintre care
mentionam*1):
a) sfera diferita a subiectilor care pot face sesizarea,
b) diferentele de principiu in ceea ce priveste posibilitatea autosesizarii organelor respective,
c) drepturi diferite in procedura de urmat ulterior sesizarii (instanta investita este obligata sa fixeze
termen si sa treaca la judecarea cauzei pe cand organul de urmarire penala sesizat poate dispune
neinceperea).
---------------
*1) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed. Paidea, 1996, pag. 54
Plangerea
Potrivit art. 222 alin.1, plangerea este incunostintarea facuta de catre o persoana fizica sau juridica
careia i s-a cauzat o vatamare prin infractiune.
Plangerea, ca mod de sesizare a organelor de urmarire penala, nu poate fi confundata cu plangerea
prealabila, aceasta din urma fiind, in acelasi timp, o conditie de pedepsibilitate si procesibilitate.
Plangerea se deosebeste de plangerea prealabila si prin faptul ca, in timp ce plangerea poate fi
suplinita printr-un denunt sau o sesizare din oficiu, plangerea prealabila nu poate fi inlocuita cu nici o
alta modalitate de sesizare*1). Daca plangerea cuprinde si formularea unor pretentii de despagubire
in privinta daunelor provocate prin infractiune ea reprezinta concomitent si o constituire de parte
civila*2).
Ca mod de sesizare a organelor judiciare, plangerea prealabila se deosebeste de plangerea penala in
sensul art. 222 C. pr. pen., sub urmatoarele aspecte*3):
- plangerea prealabila este si o conditie de pedepsibilitate si de punere in miscare si de exercitare a
actiunii penale, pe cand plangerea este un simplu act de sesizare,
- plangerea prealabila reprezinta unicul mod de sesizare pentru infractiunile cu privire la care legea
prevede expres ca este necesara plangerea prealabila in vederea punerii in miscare a actiunii penale,
in timp ce plangerea ca act de sesizare a organelor de urmarire penala poate fi suplinita prin oricare
din celelalte moduri de sesizare (de pilda, prin denunt sau sesizare din oficiu),
- in cazul plangerii penale, principiul oficialitatii functioneaza in deplinatatea lui, in timp ce in cazul
plangerii prealabile el este limitat prin posibilitatea care i se confera persoanei vatamate de a-si
retrage plangerea prealabila, ori de a se impaca cu invinuitul sau inculpatul atunci cand legea prevede
expres ca impacarea partilor inlatura raspunderea penala.
Pentru ca plangerea sa fie considerata un mijloc legal de sesizare a organelor de urmarire penala, ea
trebuie sa cuprinda: numele, prenumele, calitatea si domiciliul petitionarului, descrierea faptei care
formeaza obiectul plangerii, indicarea faptuitorului, daca este cunoscut, si a mijloacelor de proba.
Persoanele care pot formula plangerea:
- Plangerea se face de persoana care a suferit o vatamare in urma infractiuni. Legea permite ca
plangerea sa se faca prin mandat special, urmand ca procura sa fie atasata plangerii. Prin mandat
trebuie sa se arate in mod expres ca imputernicirea este pentru formularea si depunerea plangerii.
- Plangerea se poate face si de catre unul din soti pentru celalalt sot sau de catre copilul major pentru
parinti. Totusi, cel in beneficiul caruia actioneaza substituitul procesual poate sa nu fie de acord cu
actul procesual realizat de acesta. Astfel, in cazul in care plangerea sau de catre copilul major pentru
parinte, persoana vatamata poate declara ca nu-si insuseste plangerea (art. 222 alin. 5 ). De
asemenea, in cazul cererii de liberare provizorie, potrivit art. 160*7 alin. 2 , cand cererea este facuta
de catre o alta persoana decat inculpatul, organul competent sa o rezolve intreaba pe inculpat daca
isi insuseste cererea*4).
- Pentru persoana lipsita de capacitatea de exercitiu, plangerea se poate face de reprezentantul sau
legal. Persoana cu capacitate de exercitiu restransa poate face plangere cu incuviintarea persoanelor
prevazute de legea civila.
Plangerea, o data intocmita, se poate adresa organului de urmarire penala fie direct, fie indirect (de
pilda, expediata prin posta), in situatia in care organul caruia ii este adresata plangerea constata ca
aceasta este incompleta, necuprinzand toate datele necesare, va chema in fata sa pe petitionar si il va
pune sa completeze plangerea*5).
Continutul plangerii:
- Datele pentru identificarea petitionarului, si anume: numele, prenumele, calitatea si domiciliul
acestuia sau resedinta. Daca autorul nu este cunoscut se vor trece datele ce pot ajuta la identificare
(porecla, semne particulare etc),
- Descrierea faptei care formeaza obiectul plangerii. Daca persoana pagubita printr-o infractiune este
una din unitatile la care se refera art. 145 C. penal, unitatea pagubita este obligata sa sesizeze de
indata organul de urmarire penala, sa prezinte situatii explicative cu privire la intinderea pagubei,
date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuita si sa se constituie parte civila. Legea nu
obliga petitionarul sa dea si incadrarea juridica a faptei. In functie de fapta descrisa se va da de
organul judiciar incadrarea si se va stabili competenta,
- Indicarea faptuitorului daca este cunoscut. Cu aceasta ocazie este bine ca petitionarul sa indice
toate datele pe care le cunoaste pentru identificarea faptuitorului,
- Descrierea mijloacelor de proba ce trebuie administrate sau a probelor anexate.
Plangerea se poate face in scris sau oral in fata organului care o primeste. Plangerea orala se
consemneaza de acest organ intr-un proces-verbal. Se semneaza de petent, pentru ca marturia
mincinoasa produce consecinte. Daca dintr-un motiv oarecare petentul nu poate semna plangerea,
organul care intocmeste procesul-verbal va trebui sa faca o mentiune despre aceasta imprejurare in
finalul acestuia*6).
Se subliniaza faptul ca plangerea trebuie sa fie bazata pe fapte reale, deoarece invinuirea mincinoasa
facuta prin plangere, cu privire la savarsirea unei infractiuni, este considerata infractiune de
denuntare calomnioasa (art. 259 din Codul penal).
---------------
*3) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 34, in acelasi sens N. Volonciu, Tratat de Procedura penala.
Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 11
*4) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 113-11
*5) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 10.
Denunțul
Potrivit art. 223, denuntul este incunostintarea facuta de catre o persoana fizica sau juridica despre
savarsirea unei infractiuni.
Denuntul, ca si plangerea, este un act de sesizare facultativ, putand fi facut de catre orice persoana
fizica sau orice unitate vatamata prin infractiune si fara ca acestea sa aiba vreo obligatie legala in
acest sens. Spre deosebire de plangere care poate fi facuta numai de persoana vatamata denuntul se
introduce de orice persoana care isi asuma rolul si raspunderea denuntatorului*1), cu alte cuvinte de
orice persoana care a luat cunostinta de savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. Cu toate
acestea, el trebuie sa contina aceleasi date ca si plangerea*2).
In situatiile in care legea prevede obligatia unor persoane de a sesiza organele judiciare despre
savarsirea unei infractiuni, informarea pe care o fac persoanele respective nu are valoarea unui
denunt, ci este socotita modalitate speciala de sesizare.
In anumite cazuri, denuntul devine o obligatie a acelora care au luat cunostinta despre savarsirea
unor infractiuni. Astfel, potrivit art. 262 din Codul penal, se pedepseste omisiunea de a denunta de
indata savarsirea vreuneia dintre infractiunile prevazute in art. 174 , 175 , 176 , 211 , 212 , 215*1 ,
217 alin. 2-4 , art. 218 alin. 1 si art. 276 alin. 3 din Codul penal*3).
In practica judiciara se intalnesc situatii cand denuntatorul nu-si descopera identitatea. Este cazul
denunturilor anonime (denuntatorul nu-si arata identitatea sau pseudodenuntul (se indica o
identitate falsa). Ca modalitate de sesizare acestea nu pot fi considerate ca un denunt si nu urmeaza a
li se aplica regimul juridic prevazut de art. 223 C. pr. pen.
Denuntul anonim sau pseudodenuntul reprezinta in fapt o anumita forma de realizare a sesizarii din
oficiu. Organul de urmarire trebuie sa aiba o circumspecta fata de asemenea informari dispunand
inceperea urmaririi penale numai in masura in care se confirma cele semnalate*4).
Spre deosebire de plangere, care nu poate fi facuta decat de catre o persoana care are capacitate
deplina de exercitiu, in cazul denuntului legea nu mai cuprinde o astfel de limitare, fiind vorba de un
interes general, acela de a fi aduse la cunostinta organelor de urmarire penala faptele antisociale. La
primirea denuntului, insa, organele de urmarire penala vor avea in vedere capacitatea celui care l-a
facut si seriozitatea lui, fiind obligate ca, in toate cazurile, sa verifice exactitatea datelor cuprinse in
denunt*5).
In anumite cazuri, legea prevede ca denuntul poate fi facut de insusi cel care a savarsit infractiunea
asemenea denunturi duc fie la inlaturarea raspunderi penale, fie la atenuarea acestei raspunderi. In
acest sens, in dispozitiile art. 255 din Codul penal se arata ca mituitorul nu se pedepseste daca
denunta autoritati fapta mai inainte ca organul de urmarire penala sa fi fost sesizat pentru
infractiunea de dare de mita.
In alte situatii, Codul nostru penal da autodenuntului valoarea unei circumstante atenuante. Astfel,
potrivit art. 259 din Codul penal, in cazul denuntarii calomnioase daca cel care a savarsit fapta declara
mai inainte de punerea in miscare a actiuni penale fata de persoana in contra careia s-a facut
denuntul sau plangerea, ori impotriva careia s-au produs pagubele, ca denuntul, plangerea sau
probele sunt mincinoase, pedeapsa se reduce in conformitate cu dispozitiile art.76 din Codul
penal*6).
Spre deosebire de plangerea prealabila, care poate fi retrasa, denuntul este irevocabil*7)
Potrivit art.223 alin.2, denuntul trebuie sa contina aceleasi date ca si plangerea, date prevazute de
art. 222 alin. 2 . In lipsa acestora ele nu au caracterul corespunzator, iar organul de penala fie ca nu se
va considera sesizat si nu va incepe urmarirea decat dupa completarea datelor cerute de lege, fie ca
va considera ca detine unele informatii in baza carora se poate sesiza din oficiu*8). Denuntul scris
trebuie sa fie semnat de denuntator, iar in cazul denuntului oral acesta se consemneaza intr-un
proces-verbal de catre organul in fata caruia a fost facut.
---------------
II, Ed. Academiei, Bucuresti, 1970, pag. 247.
*4) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 57.
*8) S. Kahane, Actele de sesizare care conditioneaza inceperea urmaririi penale, Revista Romana de Drept 1973, pag. 117-119.
Sesizarea din oficiu
Organele de urmarire penala pot lua cunostinta de savarsirea unei infractiuni si pe alta cale decat prin
denunt sau plangere.
Modalitatile concrete in care se realizeaza sesizarea din oficiu sunt multiple. Astfel, organul de
urmarire poate afla ca s-a comis o infractiune pe baza constatarii personale a unei infractiuni
flagrante sau prin primirea unui denunt anonim. Este posibil ca la cunoasterea unor fapte penale sa
se ajunga prin intermediul mijloacelor de informare in masa, care dau publicitatii aspecte din
activitatea anumitor unitati economice sau persoane. De asemenea, zvonul public este de natura sa
atraga atentia adeseori organelor de urmarire penala asupra imprejurarii ca in spatele unor
manifestari dubioase se ascund infractiuni. Tot din oficiu se sesizeaza organele de urmarire cand,
desfasurand o cercetare in legatura cu o cauza, descopera fapte sau aspecte noi, cu totul straine de
ceea ce se cerceteaza*1). De asemenea, incunostintarea facuta de catre o persoana in alte conditii
decat cele cerute de lege pentru a fi considerata o plangere (de pilda, o plangere nesemnata) va
putea fi luata in considerare ca o sesizare din oficiu. La fel se va proceda si in cazul unui denunt
anonim*2).
Organele de urmarire penala se sesizeaza din oficiu si in cazurile in care descopera fapte noi, ce
constituie infractiuni, cu ocazia desfasurarii organele de urmarire penala se pot sesiza din oficiu cand,
desi au luat cunostinta despre savarsirea unei infractiuni prin mijloace proprii de informare, este
necesara totusi plangerea prealabila a persoanei vatamate sau o alta sesizare speciala prevazuta
anume de lege. In acest sens, bunaoara, in dispozitiile Codului de procedura penala (art. 280 ) se
arata ca in cazul infractiunilor flagrante, cand infractiunea face parte dintre cele pentru care este
necesara plangerea prealabila, organul de urmarire penala cheama persoana vatamata si o intreaba
daca face plangerea prealabila*3).
Intr-o incercare de sinteza, este de aratat ca sesizarea din oficiu se realizeaza, de regula, in
urmatoarele situatii*4):
a) infractiunile flagrante. Este vorba de acele infractiuni descoperite in momentul savarsirii sau
imediat dupa savarsire, precum si de acele infractiuni a caror faptuitori, imediat dupa savarsire, sunt
urmariti de persoana vatamata, de martorii oculari sau de strigatul public ori sunt surprinsi aproape
de locul savarsirii infractiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natura a-i presupune
participanti la infractiune.
Savarsirea infractiunii flagrante se constata de catre organul de urmarire penala care va incheia un
proces-verbal de constatare. Incheierea procesului-verbal de constatare este obligatorie, indiferent
daca actiunea penala se pune in miscare din oficiu sau la plangerea prealabila a persoanei vatamate.
Procesul-verbal va trebui sa cuprinda tot ceea ce organul de urmarire penala a constatat cu privire la
fapta savarsita. De asemenea, in el se consemneaza si declaratiile invinuitului si a celorlalte persoane
care au fost audiate cu aceasta ocazie. Daca apreciaza ca necesar, organul de urmarire penala poate
strange si alte probe.
Dupa redactarea procesului-verbal, organul de urmarire penala are obligatia sa-l citeasca invinuitului
si celorlalte persoane care au dat declaratii, prilej cu care li se va atrage atentia cu privire la dreptul
pe care il au de a completa declaratiile facute sau chiar de a face obiectii. Dupa citire si completare,
procesul-verbal se va semna de organul de urmarire penala, de catre invinuit si de catre celelalte
persoane ascultate. incheiat in aceste conditii, procesul-verbal de constatare a infractiunii flagrante
reprezinta mijloc de proba,
b) mijloacele de informare in masa. Sesizarea din oficiu se poate realiza si prin intermediul presei
scrise, radioului sau televiziunii, ori prin orice alt mijloc de comunicare in masa,
c) zvonul public. Prin zvon public se intelege informatia care circula in anumite locuri, medii ori
grupari de oameni in legatura cu o anumita fapta (de pilda, intr-o anumita localitate poate sa se
raspandeasca zvonul ca mai multe persoane se ocupa de traficul de droguri ori ca un judecator este
necinstit, etc.),
d) cercetarea altor fapte. Cu prilejul cercetarii unei anumite cauze pot fi reliefate aspecte care prin
continutul lor sa intruneasca elementele unei alte infractiuni ori sa priveasca alte persoane decat cele
cercetate,
e) constatarea unor infractiuni de catre alte organe decat cele de urmarire penala. in afara organelor
de urmarire penala au dreptul si obligatia sa incheie unele acte de constatare a infractiunilor si
urmatoarele categorii de organe de stat, care nu fac parte din aparatul judiciar:
- organele de constatare reglementate de art. 214 C. pr. pen.
- alte organe de stat, reglementate de art. 215 C. proc. pen.
- ale organe speciale, reglementate in legi speciale (politia comunitara, jandarmi, SRI etc.
---------------
*2) N. Ionescu, D. Ciuncan, Sesizarea organelor judiciare penale, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1985, pag. 30.
*4) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 13 si urmatoarele.
Sesizarea in cazuri speciale
Legea stabileste mai multe situatii in care organul de urmarire nu poate incepe urmarirea penala in
lipsa plangerii prealabile ori a sesizarii sau a autorizarii organului prevazut de lege ori fara exprimarea
dorintei guvernului strain in cazul infractiunii prevazute in art. 171 C. pen., coroborat cu art. 221 alin.
(3) C. proc. pen. Aceste dispozitii nu exclud prevederile art. 213 C. proc. pen., care arata ca, in cazuri
urgente, organul de cercetare este obligat sa efectueze actele de cercetare ce nu sufera amanare,
chiar daca acestea privesc o cauza care nu este de competenta lor. In aceste cazuri, daca sunt
competente sa efectueze cercetarea vor solicita de la cei in drept actul de sesizare prevazut de lege,
iar in caz de refuz sau in lipsa plangerii prealabile, dupa doua luni de la data cunoasterii infractorului
de catre partea vatamata, vor inainta cauza procurorului cu propunerea de a nu se incepe urmarirea
penala in cauza. Daca organul de cercetare penala nu este competent, lucrarile efectuate in astfel de
cazuri se trimit, de indata, prin procurorul care exercita supravegherea activitatii organului care le-a
efectuat, procurorului competent, care va proceda personal sau prin organul de cercetare la
obtinerea sesizarii prevazute de art. 221 alin. (2) si (3) C proc. pen*1).
Cazurile de sesizare speciala sunt:
a) Plangerea prealabila. Pentru cazurile prevazute de lege in care punerea in miscare a actiunii penale,
este conditionata de introducerea unei plangeri prealabile de catre persoana vatamata, nici urmarirea
penala nu poate fi inceputa.
b) Sesizarea la cererea organului competent. Urmarirea penala nu poate incepe in anumite infractiuni
legate de serviciu sau de o anumita calitate a persoanei care a savarsit inactiunea fara sesizarea
organului competent. Astfel, potrivit art. 109 alin. (2) din Constitutie, numai Camera Deputatilor,
Senatul si Presedintele Romaniei au dreptul sa ceara urmarirea penala a membrilor Guvernului pentru
fapte savarsite in exercitiul functiei lor.
In ipoteza in care in cursul cercetarilor se constata ca fapta urmeaza sa primeasca o alta incadrare
juridica in raport cu care ar fi necesara o asemenea sesizare, organul de urmarire penala va
incunostinta de indata organul competent. Daca acesta din urma nu intelege sa faca sesizarea,
urmarirea penala nu poate fi inceputa, iar daca a inceput va fi incetata conform legii*3). Exista si
opinia potrivit cu care in acest caz se va instiinta procurorul care exercita supravegherea urmaririi
penale, urmand ca acesta sa incunostinteze, la randul sau, organul competent*4).
c) Autorizarea organului prevazut de lege. Autorizarea prealabila pentru efectuarea urmaririi penale
poate imbraca mai multe forme: incuviintarea pe care o da, in cazul deputatilor sau senatorilor (art.
72 alin. 2 din Constitutie) Camera din care face parte acesta, avize, in cazul magistratilor, pe care le da
ministrul justitiei potrivit Legii de organizare judecatoreasca, autorizare ca in cazul magistratilor
Inaltei Curti de Casatie si Justitie pe care o da Presedintele Romaniei, ori autorizarea procurorului
general in cazul aplicarii legii penale infractiunilor savarsite in afara teritoriului tarii (art. 5 C. penal)
etc.
d) Exprimarea vointei guvernului strain. Aceasta este o conditie pentru inceperea urmaririi penale in
cazul savarsirii infractiunii prevazute de art. 171 C. penal.
e) Sesizarea in cazul unor infractiuni savarsite de militari. In art. 226 C. proc. pen. se prevede ca
pentru infractiunile prevazute in art. 331-334, 348, 353 si 354 C. pen., urmarirea penala poate incepe
numai la sesizarea comandantului. In cazul celorlalte infractiuni savarsite de militari, nu se cere
aceasta conditie, organul de urmarire penala procedand potrivit regulilor generale, avand obligatia de
a informa pe comandant de indata ce a inceput urmarirea penala.
---------------
*4) N. Ionescu, D. Ciuncan, Sesizarea organelor judiciare penale, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985, pag. 39.
ACTE PREMERGATOARE
Generalitati
In conformitate cu prevederile art. 210 C. pr. pen., organul de urmarire penala sesizat in modalitatile
aratate anterior (printr-unul din modurile generale sau speciale prevazute de lege) este dator sa-si
verifice competenta, pentru ca asa cum am aratat anterior, sesizarea nu trebuie confundata cu
investirea, care reprezinta actul intern al organului de urmarire penala, continand vointa acestuia de a
retine cauza spre instrumentare.
In ipoteza in care in urma verificarii, organul de cercetare penala constata ca nu este competent sa
efectueze cercetarea, trimite de indata cauza procurorului care exercita supravegherea, in vederea
sesizarii organului competent. Daca procurorul sesizat, examinand propunerea organului de cercetare
penala si continutul sesizarii, ajunge la concluzia ca nu este competent sa efectueze el insusi
urmarirea penala, nefiind prezent nici unul din cazurile de efectuare a urmaririi penale proprii
prevazute de lege, isi va declina competenta in favoarea procurorului competent, potrivit legii, in
conditiile art. 45 si 42 C. pr. pen. sau va dispune trimiterea cauzei la organul de cercetare penala
competent, conform art. 268 C. pr. pen. Daca, dimpotriva, procurorul constata ca ii apartine lui insusi
competenta de instrumentare a cauzei, fiind prezenta una din situatiile in care procurorul efectueaza
in mod obligatoriu urmarirea penala, ori desi nu este prezenta vreuna din aceste situatii intentioneaza
sa preia el insusi cauza in virtutea prevederilor art. 209 alin. 2 C. pr. pen., retine cauza in vederea
urmaririi penale proprii*1).
Dupa sesizare, gradul de informare al organului de urmarire penala poate fi extrem de diferentiat.
Uneori, organul este de la inceput in posesia altor date care nu lasa indoiala cu privire la existenta
faptei penale, alteori exista un grad de certitudine in informatiile detinute sau acestea au un caracter
foarte trunchiat. Cunostintele organului fiind incomplete, nesigure sau neverificate, nu permit
trecerea de indata la inceperea urmaririi penale. Necesitatile practice, precum si nevoia intaririi
legalitatii in domeniul activitatilor investigative au dus la includerea in lege a reglementarii actelor
premergatoare (art. 224 C. pr. pen.)*2). Potrivit acestui articol, in vederea inceperii urmaririi penale,
organul de urmarire penala poate efectua acte premergatoare. De asemenea, in vederea strangerii
datelor necesare organelor de urmarire pentru inceperea urmaririi penale, pot efectua acte
premergatoare si lucratorii operativi din Ministerul de Interne, anume desemnati in acest scop.
Procesul-verbal prin care se constata efectuarea unor acte premergatoare poate constitui mijloc de
proba*3).
Prin Legea nr. 141/1996 a fost completat art. 224 C. proc. pen. prevazandu-se in alin. (2) ca, pe langa
organele de urmarire penala si lucratorii operativi din Ministerul de Interne, anume desemnati in
acest scop, pot efectua acte premergatoare si lucratorii operativi din celelalte organe de stat cu
atributii in domeniul sigurantei nationale, anume desemnati in acest scop, pentru fapte care
constituie, potrivit legii, amenintari la adresa sigurantei nationale*4).
Actele premergatoare urmaririi penale au facut obiectul a numeroase studii publicate in literatura de
specialitate, unii autori oprindu-se asupra naturii juridice a acestora, iar altii asupra continutului si
functionalitatii lor*5). Toti cei care au analizat actele premergatoare urmaririi penale le-au
caracterizat ca fiind acte procedurale cu natura si functionalitate specifica, plasate in afara procesului
penal.
Actele premergatoare, denumite in literatura de specialitate investigatii prealabile, au menirea fie de
a completa informatiile pe care organele de urmarire le au cu privire la savarsirea unei infractiuni, fie
numai sa verifice aceste informatii spre a se putea desprinde concluziile corespunzatoare in legatura
cu inceperea urmaririi penale.
---------------
*1) Sinteza preluata din Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 65-6
*5) I.Gorganeanu, Consideratii privind actele premergatoare efectuate de organele de urmarire penala, in Revista Romana de Drept, nr.1/1974, pag. 31-
38, I. Neagu, Reflectii pe marginea dispozitiilor legale privind actele premergatoare urmaririi penale, in Studii si Cercetari Juridice, nr.2, 1976, pag. 151-15
Scopul si limitele actelor premergatoare
Actele premergatoare au o importanta deosebita deoarece cuprind o activitate, uneori, de o

amploare mai mare decat activitatea de cercetare propriu-zisa sau demonstreaza inutilitatea
efectuarii urmaririi penale.
In privinta limitelor in care pot fi efectuate actele premergatoare, nu exista un punct de vedere unitar
in literatura de specialitate si in jurisprudenta.
Intr-o opinie*1) s-a subliniat ca actele premergatoare se limiteaza la actele strict necesare pentru
inceperea urmaririi penale, urmand ca strangerea probelor pentru lamurirea cauzei sub toate
aspectele sa se efectueze in cadrul urmaririi penale.
Intr-o alta opinie*2), actele premergatoare se intind pana la lamurirea aspectelor principale ale
cauzei, constand in ascultari de martor, constatari tehnico-stiintifice si chiar expertize. in aceasta
conceptie, ramane ca dupa inceperea urmaririi penale sa se efectueze doar ascultarea invinuitului si
lamurirea imprejurarilor privind individualizarea judiciara a pedepsei.
In prima opinie se pune accentul pe legalitatea procesului penal, iar in cea de-a doua opinie, pe
temeinicia actului de incepere a urmaririi penale.
In literatura de specialitate a fost exprimat si un punct de vedere intermediar*3), mentionandu-se ca
se pot efectua acele acte de investigatie sau de cercetare, fara de care nu poate fi luata o hotarare
temeinica cu privire la dispozitia de incepere sau de neincepere a urmaririi penale.
Pentru aceste considerente sunt necesare unele precizari cu privire la scopul si continutul acestor
acte premergatoare, masurile procesuale ce se pot lua, probele ce pot fi administrate precum si
mediul in care se exercita si ar trebui exercitat controlul asupra acestora de catre procuror pentru a
nu se incalca drepturile si inviolabilitatile persoanei cu prilejul efectuarii lor.
Desi actele premergatoare sunt efectuate si de alte organe decat cele de urmarire penala, continutul
acestora nu poate excede scopului stabilit de lege „in vederea inceperii urmaririi penale". Scopul
acestor acte premergatore nu poate fi altul decat numai clarificarea datelor care confirma sau infirma
existenta infractiunii si identificarea persoanelor fata de care exista presupunerea ca au savarsit o
infractiune si nu culegerea unor date materiale probatorii care sa dovedeasca vinovatiei sau
nevinovatia unei persoane fata de care exista banuiala ca ar fi savarsit o anumita fapta penala*4).
S-a considerat astfel, pornind de la prevederile art. 224 C. pr. pen, ca actele premergatoare se
limiteaza numai la actele necesare inceperii urmaririi penale. Aceasta inseamna ca, sub nici o forma
nu se pot efectua in cadrul lor si acte specifice fazei de urmarire penala, ca faza procesuala distincta a
procesului penal, ori acte care nu sunt necesare inceperii urmaririi penale. De asemenea, actele
premergatoare trebuie sa se limiteze la persoanele si faptele mentionate in actul de sesizare,
indiferent de natura acestuia, plangere, denunt sau sesizare din oficiu*5).
---------------
*1) N. Volonciu, Tratat de procedura penala, parte speciala, vol. II, Editura Paidea, Bucuresti, 1994, pag. 6
*2) E. Ionaseanu, Procedura urmaririi penale, Ed. Militara, Bucuresti, 1979, pag. 185 - 30
*3) Gr. Theodoru, T. Plaesu, Drept procesual penal, partea speciala, Universitatea „Al. I. Cuza" Iasi, Facultatea de Drept, 1987, pag. 4
*5) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 71-7
Organele care pot efectua acte premergatoare
Potrivit art. 224 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmarire penala poate efectua acte premergatoare.
In alin. (2) se prevede ca pot efectua acte premergatoare lucratorii operativi din Ministerul de Interne
precum si din celelalte organe de stat cu atributii in domeniul sigurantei nationale
Procurorul, intrucat face parte din organele de urmarire penala poate face acte premergatoare. Desi
legi a nu reglementeaza activitatea procurorului in acest domeniu, nimeni nu-l impiedica in cazurile
de competenta sa de urmarire sau de supraveghere a cercetarilor sa efectueze acte premergatoare.
Datorita numarului mai mic de cauze de competenta exclusiva a procurorului, acesta va efectua acte
premergatoare in mai putine cazuri decat organele de cercetare penala. In cauzele de competenta de
urmarire a sa, poate sa ceara sprijinul si sa participe alaturi de organele de cercetare la efectuarea
unor acte premergatoare (de ex., organizarea prinderii in flagrant pentru verificarea unui denunt de
luare de mita)*1).
In practica, insa, procurorul efectueaza, de regula, mai putine acte premergatoare decat organul de
cercetare penala, datorita specificului activitatii acestuia din urma. Cu toate acestea, in actuala
reglementare, procurorul, atat ca organ de supraveghere cat si ca organ de urmarire penala proprie,
atunci cand efectueaza personal urmarirea penala are aceleasi drepturi si obligatii procesuale ca
oricare organ de cercetare penala, fara a se transforma, prin aceasta, in organ de cercetare
penala*2).
Prin o serie de legi anterioare completarii Codului de procedura penala cu institutia „efectuarii actelor
premergatoare de investigatorii sub acoperire" prin Legea nr. 281/2003, din care sunt amintite: Legea
nr. 143/2000 privind combaterea traficului si consumului ilicit de droguri, OUG nr. 43/2002 privind
Parchetul National Anticoruptie, Legea nr. 678/2001 pentru prevenirea si combaterea traficului de
persoane, Legea nr. 39/2003 privind prevenirea si combaterea criminalitatii organizate, s-a consacrat
institutia investigatorului sub acoperire.
Investigatorul sub acoperire culege date si informatii in baza autorizatiei emise potrivit dispozitiilor
legale, pe care le pune, in totalitate, la dispozitia organului de urmarire penala*3).
Pot fi investigatori sub acoperire:
- lucratori operativi din Ministerul de Interne, precum si,
- lucratori din organele de stat care desfasoara, potrivit legii, activitati de informatii pentru realizarea
sigurantei nationale, anume desemnati in acest scop.
Investigatorii pot fi folositi numai pe o perioada determinata, in conditiile prevazute in art. 224*2 si
224*3 din Codul de procedura penala.
Textul art. 224 alin. 2 C. pr. pen. atribuie si altor lucratori din Ministerul de Interne decat cei cu
atributii de cercetare penala (lucratori operativi) dreptul si obligatia de a efectua acte premergatoare,
deoarece, de regula, acestia sunt primii care iau contact cu infractiunile si cu infractorii, avand ca
sarcini specifice descoperirea infractiunilor si identificarea infractorilor. Pentru aceasta, ei culeg date
sau informatii, intreprind unele investigatii si pot lua masuri operative specifice muncii lor.
Nu toti lucratorii operativi sunt, insa, investiti cu dreptul de a efectua acte premergatoare, ci numai
cei anume desemnati din Ministerul de Interne, adica cei numiti in acest scop de catre sefii lor*4).
Persoanele prevazute in art. 224*1 pot efectua investigatii numai cu autorizarea motivata a
procurorului in baza autorizatiei emise potrivit dispozitiilor prevazute in art. 224*2 din Codul de proc.
pen.
---------------
*2) in sens contrar. E. Ionaseanu, Procedura urmaririi penale, Ed. Militara, Bucuresti, 1979, pag. 200.
Continutul actelor premergatoare
In art. 224 C. proc. pen. care consacra ca o modalitate de sesizare a organelor de urmarire penala
efectuarea de acte premergatoare in vederea strangerii datelor necesare pentru inceperea urmaririi
penale, nu se stabileste continutul acestora. Se precizeaza doar ca procesul - verbal prin care se
constata efectuarea unor acte premergatoare poate constitui mijloc de proba.
Textul art. 224 C. pr. pen. care reglementeaza institutia actelor premergatoare, nu cuprinde nici o
prevedere referitoare la continutul acestora. El precizeaza doar scopul efectuarii actelor
premergatoare, organele ce le pot efectua si faptul ca procesul verbal de consemnare poate constitui
mijloc de proba.
Literatura de specialitate a suplinit, insa, aceasta lacuna legislativa, statuandu-se ca intra in continutul
actelor premergatoare activitati care nu au nimic comun cu formele de realizare a actelor juridice
propriu-zise*1), cum sunt, de pilda asa numitele investigatii (filajul unei persoane suspecte,
organizarea unui filtru sau efectuarea de razii, legitimarea si identificarea unei persoane necunoscute,
panda operativa, fotografia operativa, filme, verificarea unor acte si inscrisuri de care s-a folosit
faptuitorul, supravegherea activitatii si relatiilor acestuia etc.), activitati care sunt asemanatoare cu
unele acte procedurale, dar care nu imbraca haina juridica a acestora cum sunt discutiile cu
persoanele care au cunostinta de savarsirea faptei penale ori relatiile verbale sau chiar scrise de la
persoanele ale caror relatari au unele trasaturi comune cu declaratiile invinuitului sau ale inculpatului,
ale celorlalte parti ori ale martorilor, precum si activitati ce au o consacrare procedurala si care nu pot
avea loc decat in cazurile si conditiile prevazute de lege*2), cum sunt cercetarea la fata locului,
ridicari de obiecte sau inscrisuri, perchezitii corporale sau domiciliare, constatari tehnico-stiintifice ori
inregistrari audio sau video etc*3).
Din reglementarea multor institutii procesuale rezulta implicit ca ele nu se pot realiza in cadrul actelor
premergatoare. De pilda, nu exista dubiu ca punerea in miscare a actiunii penale, luarea masurilor de
preventie, aplicarea masurilor asiguratorii ori de siguranta, constituirea de parte civila, ascultarea
inculpatului si alte acte care presupun calitatea de parte in proces sau existenti certa a unei urmariri
incepute nu se pot intreprinde cu ocazia actelor premergatoare*4).
Dupa inceperea urmaririi penale organele de urmarire penala nu pot intreprinde activitati care sa aiba
natura sau regimul juridic al actelor premergatoare. Totusi, in literatura de specialitate*5) s-a
invederat ca este posibila efectuarea de acte premergatoare in legatura cu informatiile incomplete
rezultate din urmarirea unei cauze, informatii care se refera la alte fapte, eventual alte persoane
decat cele circumscrise in urmarirea anterioara si care sa fie verificate si completate pentru a se
putea decide in legatura cu necesitatea inceperii unei noi urmariri.
Deducem ca actele premergatoare, denumite in literatura de specialitate investigatii prealabile*6), au
menirea fie de a completa informatiile pe care organele de urmarire le au cu privire la savarsirea unei
infractiuni, fie numai sa verifice aceste informatii spre a se putea desprinde concluziile
corespunzatoare in legatura cu inceperea urmaririi penale. Asadar, in cadrul actelor premergatoare
urmaririi penale se poate desfasura un fascicul de activitati care, prin functionalitatea si finalitatea lor,
urmaresc realizare unor obiective bine precizate in dispozitiile legale. Pot fi efectuate in aceasta faza
numite verificari, pot fi ascultate anumite persoane, pot fi facute cercetari la fata locului sau
investigatii, iar in trecut puteau fi facute chiar perchezitii*7).
Actele premergatoare cuprind in sfera lor si activitatile prevazute expres de Legea nr. 51/1991 privind
siguranta nationala a Romaniei (art. 13), Legea nr. 14/1992 privind organizarea si functionarea
Serviciului Roman de Informatii (art. 9) si anume:
- interceptarea comunicatiilor, cautarea unor informatii, documente sau inscrisuri pentru a caror
obtinere este necesar accesul intr-un loc, a unui obiect sau deschidere a unui obiect,
- ridicarea si repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informatiilor pe
care acestea le contin, cat si inregistrarea, copierea sau obtinerea de extrase prin orice procedee
Asa cum corect s-a subliniat in literatura de specialitate*8) si aceste activitati reprezinta acte
premergatoare in intelesul art. 224 C. pr. pen. atunci cand, fiind efectuate cu autorizarea
procurorului, sunt destinate culegerii de informatii in vederea descoperirii infractiunilor si identificarii
faptuitorilor. Ele sunt urmatoarele:
- interceptarea comunicatiilor,
- cautarea unor informatii, documente sau inscrisuri pentru a caror obtinere este necesar accesul intr-
un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect,
ridicarea si depunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, culegerea informatiilor pe
care acestea le contin, cat si inregistrarea, copierea sau obtinerea de extrase prin orice procedee,
- instalarea de obiecte si ridicarea acestora din locurile in care au fost depuse,
- fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice
- constatari personale, inclusiv prin operatiuni tehnice*9).
Este de remarcat ca instalarea de obiecte, intretinerea si ridicarea acestora din locurile in care au fost
depuse se vor face cu respectarea Codului de procedura penala. Mai mult, prin OUG nr. 109/2003 s-a
prevazut ca "ori de cate ori, legile speciale cu dispozitii de procedura penala se refera la perchezitia
domiciliara si la arestarea preventiva dispuse de catre procuror, trebuie inteles ca aceste legi speciale
se refera la perchezitia domiciliara si arestarea preventiva dispuse de catre judecator".
Sigur ca nu se poate face o lista cu toate actele ce pot fi efectuate in cursul actelor premergatoare.
Este de subliniat faptul ca acestea nu trebuie sa exceada scopului actelor premergatoare, sa nu lezeze
drepturile si libertatile persoanei punand persoana banuitului in situatia invinuitului sau a inculpatului
si sa fie respectat cadrul legal care le reglementeaza*10).
---------------
*1) E. Ionaseanu, Procedura urmaririi penale, Ed. Militara, Bucuresti, 1979, pag. 183 -18
*2) Gr. Theodoru, Tudor Plaesu, Drept procesual penal, partea generala, Universitatea „Al. I. Cuza", Iasi, 1986, pag. 40.
*5) I. Gorganeanu, Actiunea penala, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1977, pag. 37.
*6) S.Kahane, Dreptul procesual penal in Romania, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1963, p.209.
*8) I.D. Cristescu, Discutii in legatura cu continutul actelor premergatoare, in Dreptul nr. 3/1995, pag. 6
*9) A se vedea si Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 79-80.
DESFASURARE
Inceperea urmaririi penale
Inceperea urmaririi penale este un moment procesual cu semnificatii deosebite. Pe de o parte,

inceperea urmaririi penale marcheaza si declansarea procesului penal, iar pe de alta parte, ea implica
drepturi si obligatii specifice atat pentru organele de urmarire penala, cat si pentru ceilalti participanti
la proces.
Avand in vedere consideratiile mentionate mai sus, se impune ca inceperea urmaririi penale sa fie
legata de existenta unor date suficiente ca s-a savarsit o infractiune*1).
Pentru inceperea urmaririi penale sunt necesare doua conditii*2):
- Conditia pozitiva, neexprimata expres de art. 228 c. proc. pen. dar decurgand reglementarea
adiacenta, consta din existenta acelui minim de date care nit organului de urmarire sa considere ca s-
a savarsit in mod cert o infractiune. Organul de urmarire penala poate detine informatiile fie direct
din i facuta, fie din actele premergatoare desfasurate ulterior sesizarii.
- Conditia negativa necesara inceperii urmaririi penale este inscrisa in art. 228 alin. 1 si consta in
inexistenta cazurilor de impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale prevazute in art. 10, cu
exceptia celui prevazut la lit. b*1 . Interventia oricarui caz dintre cele aratate mai sus, rezultand fie din
actele prin care a fost sesizat organul de urmarire, fie din actele premergatoare efectuate in urma
sesizarii, pot determina ca in locul inceperii urmaririi penale sa functioneze institutia neinceperii
urmaririi penale.
In partea finala a alin. 1 al art. 228 se arata ca, in toate cazurile in care, din cuprinsul actului de
sesizare sau al actelor premergatoare, rezulta ca fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei
infractiuni, organul de urmarire penala incepe urmarirea penala inaintand apoi dosarul procurorului
cu propunerea de a dispune scoaterea de sub urmarire penala (art. 228 alin. 2 ).
Potrivit art. 228 C. proc. pen., inceperea urmaririi penale se dispune prin:
- rezolutie cand sesizarea s-a facut prin denunt sau plangere sau cand acestea au fost completate cu
acte premergatoare si,
- proces-verbal in cazul sesizarii din oficiu de catre organul de urmarire penala. Actul de constatare ii
infractiunii constituie actul de incepere a urmaririi penale*3).
Inceperea urmaririi penale poate avea loc in doua modalitati:
- cand organele de urmarire penala detin date despre comiterea unei infractiuni, dar nu se cunoaste
autorul, urmarirea penala se incepe in rem,
- cand organele de urmarire penala au date si despre persoana faptuitorul, fiind posibila identificari a
acestuia, urmarirea penala se va incepe in rem si in personam.
Inceperea urmaririi penale are loc indiferent daca in actul de sesizare se indica sau nu cine este
faptuitorul si indiferent daca acesta este sau nu cunoscut, in cazul necunoasterii faptuitorului trebuie
deosebite doua situatii diferite. Exista cazuri cand legea foloseste expresia "nu exista invinuit in
cauza", intelegand prin aceasta "ca persoana fizica a faptuitorului nu este descoperita" cu toate
cercetarile facute, fapta ramanand cu autor necunoscut. in alte situatii, "identitatea invinuitului nu
poate fi stabilita", faptuitorul fiind cunoscut ca persoana fizica, dar fara a i se determina
identitatea*4).
In cazul in care sunt aplicabile dispozitiile art. 10 lit. b*1 C. proc. pen., chiar daca fapta nu prezinta
gradul de pericol social al unei infractiuni si aceasta imprejurare rezulta din cuprinsul actelor
premergatoare, se va incepe urmarirea penala. S-a adoptat aceasta solutie legislativa deoarece
trebuie ca faptuitorul sa fie audiat ca invinuit pentru a-si exercita, in cadrul procesului penal, dreptul
la aparare, uneori trebuie administrate probe pentru stabilirea faptei si a imprejurarilor comiterii
acesteia, sanctiunea ce se va aplica invinuitului sau inculpatului face parte din sanctiunile prevazute
de dispozitiile Codului de procedura penala ce pot fi adoptate in cursul procesului penal*5).
---------------
*3)Procesul-verbal de incepere a urmaririi penale constituind actul prin care se porneste urmarirea penala, toate lucrarile efectuate anterior si depuse la
dosarul cauzei sunt lovite de nulitate. T. Sibiu, decizia penala nr. 108/1993, Dreptul, nr. 8/198 pag. 10
pag. 170.
Efectuarea urmaririi penale
Fiecare cauza penala prin specificul ei, impune efectuarea unei anumite game de acte de urmarire
penala. De aceea, se poate spune ca paleta de activitati pe care le realizeaza, pe parcursul urmariri
penale, organele de urmarire depinde de particularitatile fiecarei cauze penale.
Avand in vedere varietatea activitatilor de urmarire penala ce pot fi intreprinse pe parcursul primei
faze a procesului penal, precum si faptul ca organele de urmarire pot dispune luarea unor masuri prin
care sunt restranse unele drepturi fundamentale ale persoanelor, se impune respectarea stricta a
legii de catre toti subiectii oficiali. In aceasta idee, se apreciaza ca, in actuala legislatie procesual
penala, au sporit garantiile procesuale ce insotesc exercitarea drepturilor celor implicati in cauzele
penale*1).
Odata stabilita existenta unei infractiunii, temeiul nasterii raportului de drept procesual penal, se vor
efectua diferite activitati procesuale, in special de strangere si administrare a probelor necesare
pentru identificarea faptuitorilor si stabilirea raspunderii acestora, elemente necesare pentru a putea
decide daca este cazul sau nu sa se dispuna trimiterea in judecata. Concomitent cu activitatea de
probatiune, se vor lua, daca este cazul, masurile preventive, asiguratorii si de siguranta.
Pana la adoptarea Legii nr.104/1992, luarea masurilor de preventie, in cazul infractiunilor savarsite de
militari, se facea conform unor reglementari derogatorii de la procedura de drept comun*2).
In cazul in care a fost pusa in miscare actiunea penala si daca se constata ca sunt intrunite conditiile
prevazute de lege pentru luarea masurii arestarii preventive a inculpatului, procurorul procedeaza
potrivit art. 149*1 .
Organul de cercetare penala isi desfasoara activitatile specifice in infractiunile pentru care cercetarea
penala se efectueaza potrivit legii de catre organele de cercetare penala (organele de cercetare
penala ale politiei in orice infractiune, iar cele speciale in infractiunile aratate expres in art. 208 C. pr.
pen.) si in raza teritoriala in care se efectueaza cercetarea, dupa normele de competenta teritoriala
prevazute de lege*3).
Competenta teritoriala diferentiaza, din punct de vedere teritorial, organele judiciare cu o egala
competenta materiala. Sunt situatii cand, pentru anumite organe judiciare, raza teritoriala
corespunde teritoriului tarii (de exemplu, organele centrale pot efectua urmarirea penala in orice
cauza penala, indiferent de locul unde a fost savarsita infractiunea sau unde a fost prins
faptuitorul)*4).
Nerespectarea dispozitiilor legale privind competenta materiala a organului de cercetare penala
atrage dupa sine sanctiunea nulitatii absolute in conditiile art. 197 alin. 2 C. pr. pen.
In privinta organului judiciar care urmeaza sa procedeze la refacerea actului nul exista doua
posibilitati: refacerea sa se efectueze de organul care a realizat actul viciat, refacerea sa se realizeze
de alte organe, respectiv de catre acelea care constata ulterior in cadrul procesului penal nulitatea
actului*5).
Constatarea acestei nulitati trebuie sa se faca, insa, inainte de terminarea cercetarii judecatoresti,
pentru ca numai pana in acest moment potrivit art. 332 alin. 1 C. pr. pen., instanta se desesizeaza si
restituie cauza procurorului care procedeaza la trimiterea cauzei la organul competent sa efectueze
urmarirea penala conform art. 268 alin. 1 C. pr. pen.*6).
In functie de faptul ca in cauza a fost sau nu pusa in miscare actiunea penala, urmarirea penala
cunoaste doua modalitati:
- urmarirea penala fara punerea in miscare a actiunii penale,
- urmarirea penala cu actiunea penala pusa in miscare.
Majoritatea masurilor si actelor procesuale sunt comune insa cele doua modalitati se despart pentru
ca unele masuri si acte procesuale difera.
Punerea in miscare actiunii penale este un moment important in cursul urmaririi penale deoarece
marcheaza momentul declansarii actiunii penale. Din acest motiv legea conditioneaza acest act de
existenta unor temeiuri, care duc la convingerea ca inculpatul a savarsit o infractiune. De obicei
luarea acestei masuri este motivata de necesitatea luarii masurii arestarii preventive a inculpatului
insa poate fi luata si din alte considerente (in scopul obtinerii unor date ce privesc unele operatiuni
bancare ce nu pot fi comunicate de organele bancare daca nu este pusa in miscare actiunea penala)
*7).
Primind propunerea, procurorul va proceda potrivit dispozitiilor art. 235 si 236 C. proc. pen., respectiv
va examina dosarul cauzei dupa care se va pronunta dispunand punerea in miscare a actiunii penale
fie va respinge propunerea. Punerea in miscare a actiunii penale se va dispune prin ordonanta [art.
235 alin. (2) C. proc. pen.].
Ordonanta de punere in miscare a actiunii penale va cuprinde mentiunile prevazute in art. 203 C.
proc. pen., in plus va trebui sa cuprinda date cu privire la persoana inculpatului, fapta pentru care
este invinuit si incadrarea juridica a acesteia [art. 235 alin. (3) C. proc. pen.].
In faza de urmarire penala, in principiu, toate partile pot fi reprezentate. Cu privire la reprezentarea
invinuitului sau inculpatului se impun anumite precizari*8):
- potrivit dispozitiilor legale in vigoare, invinuitul poate fi reprezentat la ridicarea de obiecte sau
inscrisuri, daca acestea se ridica de la invinuit sau inculpat (art. 104 alin. 2 si 4 ), la perchezitia
domiciliara, daca aceasta se efectueaza la domiciliul invinuitului sau inculpatului etc.,
- in anumite cazuri, invinuitul sau inculpatul poate fi reprezentat numai pe baza unui mandat special,
bunaoara, in situatia in care legea prevede ca retragerea plangerii prealabile inlatura raspunderea
penala, aceasta poate fi facuta prin reprezentant, daca acesta din urma are mandat special in vederea
retragerii.
- reprezentarea invinuitului sau inculpatului nu poate avea loc in cazul actelor cu caracter personal,
cum este ascultarea acestuia sau confruntarea.
Intrucat inculpatul dobandeste prin ordonanta de punere in miscare a actiunii penale calitatea de
parte in proces, organul de cercetare este obligat sa il cheme pe inculpat, sa ii comunice fapta pentru
care este invinuit si sa ii dea explicatii cu privire la drepturile si obligatiile pe care le are. De asemenea,
organul de cercetare trebuie sa-i puna in vedere inculpatului aflat in stare de libertate, ca are
obligatia sa se prezinte la toate chemarile ce i se vor face in cursul procesului penal si ca trebuie sa
comunice orice schimbare de adresa*9).
Regula este ca la punerea in miscare a actiunii penale inculpatul este ascultat. Organul de urmarire
penala va continua urmarirea penala, dupa punerea in miscare a actiunii penale, fara a-l asculta pe
inculpat cand acesta este disparut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieste in tara. Nerespectarea
obligatiei constituie un motiv de nulitate a hotararii deoarece prin aceasta inculpatul a fost lipsit de
posibilitatea de a exercita dreptul de aparare*10).
Invinuitul sau inculpatul nu este insa obligat sa relateze faptele pentru ca darea declaratiei este un
drept al sau si nu o obligatie (nemo tenetur edere contra se).
Procedura de ascultare este prevazuta in art. 70-74 c. pr. pen. La inceput, invinuitul sau inculpatul
este intrebat cu privire la datele de identitate, la locul de munca, ocupatie, antecedente penale si
orice alte date necesare pentru stabilirea situatiei sale personale*11). Invinuitul sau inculpatul este
informat despre fapta care formeaza obiectul cauzei si i se pune in vedere sa declare tot ce cunoaste
in legatura cu aceasta*12). El nu este obligat sa relateze tot ceea ce stie sau sa nu denatureze
adevarul, pentru ca invinuitul are dreptul si nu obligatia de a da declaratii*13).
Atat in cursul urmaririi penale cat si in faza de judecata, ascultarea cuprinde doua etape:
- prima etapa cuprinde intrebari privind numele, prenumele, porecla, data si locul nasterii, numele si
prenumele parintilor, cetatenia, studii, situatia militara, loc de munca, ocupatie, antecedente penale
si alte date pentru stabilirea situatiei sale personale. Dreptul de tacere nu se refera la datele strict
personale, iar prezentarea sub identitate falsa poate fi sanctionata penal, deoarece in fata unei
autoritati judiciare trebuie sa-ti declini identitatea corecta,
- a doua a parte cuprinde dispozitiile art. 6 si ale art. 70 alin. 2 din Codul de procedura penala.
Este posibil ca, in cursul urmaririi penale, organul de cercetare penala sa constate fapte noi in sarcina
inculpatului, ori imprejurari noi care pot duce la schimbarea incadrarii juridice a faptei pentru care s-a
pus in miscare actiunea penala sau date cu privire la participarea si a unei alte persoane la savarsirea
acelei fapte. In asemenea imprejurari, potrivit art.238, organul de cercetare penala face propuneri in
acest sens pe care le inainteaza procurorului, pentru ca acesta sa decida in privinta extinderii
cercetarii penale sau schimbarii incadrarii juridice.
Aceste propuneri se inainteaza in cel mult 3 zile, iar procurorul va decide prin ordonanta in cel mult 5
zile.
Fata de situatia descoperirii de fapte noi, este de precizat ca dreptul organului judiciar de a-l audia pe
invinuit sau inculpat nu este nelimitat. Astfel, pentru a se evita autoacuzarea, invinuitului sau
inculpatului i se aduce la cunostinta fapta ce formeaza obiectul cauzei. Invinuitul sau inculpatul
trebuie sa fie incunostintat inainte de a i se lua prima declaratie, si despre dreptul de a fi asistat de un
aparator. Acesta ii poate explica limitele in care i se poate lua o declaratie*14).
Din continutul prevederilor art. 238 rezulta ca organele de cercetare penala propun procurorului
extinderea cercetarilor in acelasi dosar penal pe care il instrumenteaza. In practica judiciara s-a pus
problema de a sti daca dispozitiile art. 238 sunt aplicabile in orice urmarire penala sau reglementarea
vizeaza exclusiv cauzele in care urmarirea este efectuata de catre organul de cercetare penala*15).
---------------
*1) Avem in vedere modificarea Codului de procedura penala prin Legea nr.45/199
*2) Aceste dispozitii erau prevazute in art.226 alin.3, abrogat prin art.II pct.7 din Legea nr.104/199
*5) Doru Pavel, Efectele nulitatii in procesul penal, Revista Romana de Drept, nr. 9/1972, pag. 43-5
*6) A se vedea, C. D. Lascu, I. Lascu, Cateva probleme in legatura cu cercetarea penala efectuata de un organ necompetent fi c onsecintele sale, in
Dreptul nr. 8/1996, pag. 11
*8) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 19
*10) Trib. Jud. Timis, dec. pen. nr. 399/1978, Revista Romana de Drept nr. 1/1979, pag. 57.
*11) Vezi, Eugen Lazar, Importanta cunoasterii datelor care caracterizeaza persoana infractorului, Revista Romana de Drept, nr. 11/1969, pag. 71-78.
*12) Plenul Trib. Suprem, dec. de indrum, nr. 19/1966 Revista Romana de Drept nr. 1/1967, pag. 11
*14) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag 17
STINGERE / TERMINARE
Procedura prezentarii materialului de urmarire penala
Privire generala
Prezentarea materialului de urmarire penala este o institutie care marcheaza, pe de o parte, ca

organul de urmarire penala a efectuat toate actele de urmarire penala care i-au format convingerea
ca inculpatul trebuie trimis in judecata si, pe de alta parte, constituie o garantie pentru exercitarea
dreptului de aparare al inculpatului la terminarea cercetarii penale. Prezentarea materialului de
urmarire penala nu are semnificatia actului final al urmaririi penale, deoarece prin acest act organele
de u marire penale nu dau o solutie cauzei, nu se desesizeaza. Acest act face parte dintr-o grupa de
acte ce au menirea sa termine urmarirea penala dupa audierea inculpatului care a luat cunostinta de
materialul probator existent si are posibilitatea sa se apere cunoscand materialul ce-l incrimineaza.
In art. 250 - 257 este reglementata institutia prezentarii materialului de urmarire penala*1).
In principiu, prezentarea materialului de urmarire penala este obligatorie, in cazurile in care
urmarirea penala s-a desfasurat fara ca actiunea penala sa fie pusa in miscare in cursul ei (prin
ordonanta data de procuror). Astfel, potrivit art. 257 C. pr. pen., in cazul urmaririi penale fara punerea
in miscare a actiunii penale, „procurorul primind dosarul, cheama pe invinuit si ii prezinta materialul
de urmarire penala...".
In lumina actualelor dispozitii ale art. 257 , procurorul, primind dosarul de urmarire penala de la
organul de cercetare penala, in cazul in care urmarirea s-a desfasurat fara punerea in miscare a
actiunii penale, prezinta obligatoriu materialul de urmarire penala invinuitului*2). Conditiile care
trebuie indeplinite pentru a fi obligatorie prezentarea materialului de urmarire penala sunt asadar
prezentate in art. 250 C. proc. pen.
In cazul in care nu a fost prezentat materialul de urmarire penala, desi prezentarea era obligatorie
potrivit legii, se apreciaza ca sanctiunea este nulitatea relativa daca s-a cauzat invinuitului o vatamare
procesuala care nu poate fi inlaturata decat prin efectuarea actului*3). Acest caz opereaza doar in
situatia in care, din cererile inculpatului, ar rezulta niste aspecte care nu ar putea fi lamurite decat
dupa administrarea unui probatoriu care ar intarzia cercetarea judecatoreasca sau ar scoate in
evidenta existenta unor acte si masuri procesuale, care sunt lovite de nulitate si ar trebui refacute.
Pentru alte motive, restituirea cauzei la procuror ar fi formala si ar duce la tergiversarea judecarii
cauzei*4).
Prezentarea materialului de urmarire penala se realizeaza cu asigurarea deplinei securitati a
dosarului. De aceea, activitatea se desfasoara in prezenta organului de urmarire, care trebuie sa
vegheze ca inculpatul sa nu intervina prin sustragerea sau distrugerea unor piese, modificarea sau
inlocuirea unor acte etc.
Dupa luarea la cunostinta a dosarului, organul intreaba pe inculpat daca are de facut cereri noi sau
declaratii suplimentare. Dreptul de a formula cereri revine si aparatorului*5).
Aducerea la indeplinire a prezentarii materialului de urmarire se consemneaza intr-un proces-verbal,
in care se specifica si declaratiile, cererile si raspunsurile inculpatului. Nespecificarea in procesul
verbal a unor amanunte cum ar fi denumirea expresa a uneia dintre infractiunile cu privire la care s-a
facut prezentarea materialelor de urmarire penala nu poate fi considerata ca o incalcare a
dispozitiilor din art. 250 c. pr. pen*6).
La prezentarea materialului de urmarire penala poate participa si aparatorul invinuitului sau
inculpatului. Pentru acesta, organul de urmarire penala este obligat sa-l instiinteze pe aparator
despre data si locul efectuarii. Daca aparatorul considera ca nu este cazul sa-l asiste pe invinuit sau
inculpat la prezentarea materialului, organul de urmarire penala poate efectua prezentarea si in
absenta sa, cu exceptia cazurilor in care asistenta juridica este obligatorie potrivit legii (de pilda,
invinuitul sau inculpatul este minor, militar in termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat,
elev al unei unitati militare de invatamant, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut
medical-educativ ori arestat, chiar in alta cauza, conform art. 171 alin. 2 C. pr. pen.). In ipoteza in care
participa si aparatorul invinuitului sau inculpatului, acesta are dreptul sa studieze intregul dosar de
urmarire penala in prezenta persoanei pe care o asista si sa formuleze, in interesul acesteia, cereri noi
(de, pilda, de schimbare a incadrarii juridice, de administrare a unor probe noi, etc.)*7).
---------------
*3) A se vedea, C.A.B., s. a II-a pen., dec. nr. 133/A/1995, Culegere de practica judiciara a Curtii de Apel Bucuresti pe anul 1995, Ed. Continent, Bucuresti,
1996, pag. 240
*6) Trib. Jud. Mehedinti, dec. pen. nr. 443/1981, Revista Romana de Drept nr. 12/1981, pag.110.
Prezentarea materialului de urmarire penala de catre procuror
Potrivit art. 250 , prezentarea materialului de urmarire penala se face numai dupa punerea in miscare
a actiunii penale. Cu alte cuvinte, aceasta activitate procedurala are loc numai fata de inculpat.
In lumina actualelor dispozitii ale art. 257 , procurorul, primind dosarul de urmarire penala de la
organul de cercetare penala, in cazul in care urmarirea s-a desfasurat fara punerea in miscare a
actiunii penale, prezinta obligatoriu materialul de urmarire penala invinuitului*1).
Daca invinuitul sau inculpatul a formulat cereri noi in legatura cu o urmarire penala, organul de
cercetare penala sau procurorul, dupa caz, le examineaza de indata si dispune prin ordonanta
admiterea sau respingerea lor (art. 252 alin. 1 C. pr. pen.). In ipoteza in care organul de urmarire
penala a admis cererile invinuitului sau inculpatului, facute, fie personal, fie prin aparator, este obligat
sa administreze probele noi solicitate ori sa schimbe incadrarea juridica, dupa care va proceda la o
noua prezentare a materialului de urmarire penala (art. 253 C. pr. pen.). S-a decis astfel ca
neprezentarea din nou a materialului de urmarire penala dupa schimbarea incadrarii juridice a faptei
si trimiterea in judecata pentru o alta infractiune decat pentru cea cu privire la care s-a pus in miscare
actiunea penala si s-a efectuat urmarirea penala, echivaleaza cu neprezentarea materialului de
urmarire penala*2). Intr-un alt caz, solutionat corect, organul de urmarire penala, dupa prezentarea
materialului de urmarire penala a administrat noi probe: au fost depuse la dosar actele medicale ale
victimei venite de la avizare de la laborator, s-a obtinut adresa prin care erau precizate cheltuielile de
spitalizare, s-a audiat un martor, s-a efectuat ancheta sociala etc*3).
---------------
*2) A se vedea, Curtea de Apel Timisoara, decizia penala nr. 154/A/7.11995, in Dreptul nr. 9/1996, pag. 138 - 139.
*3) Tribunalul jud. Sibiu, sentinta penala nr. 11/1991 in Dreptul nr. 2/1995, pag. 76-77.
Terminarea urmaririi penale (art. 242-248)
Consideratii privind terminarea urmaririi penale
Urmarirea penala este cuprinsa intre doua momente, cel al inceperii urmaririi penale si momentul in
care procurorul da o solutie prin trimiterea in judecata sau o solutie de neurmarire. Dupa ce au fost
administrate toate probele si organul de cercetare penala a ajuns la concluzia ca este necesar sa
propuna trimiterea in judecata a invinuitului sau inculpatului, cercetarea penala este terminata. Prin
inaintarea cauzei procurorului, cu propunerea de a se dispune trimiterea in judecata, organul de
cercetare renala se desesizeaza*1).
Terminologia folosita de legiuitor pentru desemnarea acestei institutii este improprie, deoarece ea nu
semnifica finalizarea urmaririi penale ca faza procesuala distincta, ci doar terminarea cercetarilor
penale (a activitatilor de urmarire penala desfasurate de catre organul de cercetare penala)*2).
Epuizarea fazei de urmarire penala are loc prin trimiterea in judecata efectuata de procuror, de
asemenea, urmarirea penala se poate stinge prin scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi in
cauza. Terminarea urmaririi, in sensul folosit la denumirea institutiei nu are in vedere aceste situatii.
Prin terminarea urmaririi penale legea s-a referit la momentul, cand organul judiciar a indeplinit toate
activitatile de cercetare si a administrat probele din care si-a format concluzia trimiterii in judecata a
invinuitului sau inculpatului, urmand sa inainteze dosarul procurorului pentru a se pronunta asupra
acestei ultime chestiuni*3).
Procurorul, in cazul in care efectueaza personal urmarirea penala, nu mai intocmeste referat de
terminare a urmaririi penale. Va proceda la ascultarea invinuitului sau la prezentarea materialului de
urmarire penala si, daca este cazul, va dispune trimiterea in judecata intocmind rechizitoriul. Acesta
este unul din actele care marcheaza terminarea urmaririi penale. Se observa ca dispozitiile art. 255-
260 C. proc. pen. nu se refera la activitatea proprie procurorului, regulile stabilite fiind aplicabile
activitatii procesuale a organului de cercetare penala*4).
Urmarirea penala se poate desfasura in doua modalitati: fara punerea in miscare a actiunii penale si
cu punerea in miscare a actiunii penale. Fiecare din aceste modalitati au proceduri specifice de
terminare a urmaririi penale. In functie de aceste situatii, terminarea urmaririi penale este
reglementata diferentiat.
---------------
Terminarea urmaririi penale fara punerea in miscare a actiunii penale
Daca urmarirea penala a fost efectuata fara punerea in miscare a actiunii penale, terminarea urmaririi
penale este marcata prin doua momente obligatorii. Astfel, organul de cercetare penala va trebui sa
procedeze la o noua ascultare a invinuitului inainte de terminarea cercetarii penale, apoi sa inainteze
dosarul procurorului cu referat iar procurorul va proceda la prezentarea materialului de urmarire
penala invinuitului.
Terminarea urmaririi penale cuprinde intr-o asemenea ipoteza urmatoarele operatiuni:
a) ascultarea invinuitului,
b) intocmirea referatului general de terminare a cererii,
c) inaintarea dosarului la procuror.
La aceste activitati se mai adauga uneori si prezentarea materialului de urmarire penala de catre
procuror*1).
a) Dupa efectuarea actelor de cercetare penala, organul de cercetare procedeaza la o noua ascultare
a invinuitului daca: exista invinuit in cauza, se constata ca impotriva acestuia sunt suficiente probe
(art. 255 Cod proc. pen.). Prin existenta invinuitului in cauza se intelege ca acesta a fost identificat.
Subzista posibilitatea luarii contactului cu el. Daca invinuitul este disparut, ori se sustrage de la
urmarirea penala sau exista alta impiedicare de a se lua contactul, dosarul se inainteaza la procuror
fara o prealabila ascultare. Probele adunate la dosar trebuie sa fie complete, lamurind cauza sub
toate aspectele, iar concluzia desprinsa de organul de cercetare penala este in sensul existentei starii
de vinovatie a invinuitului, implicand trimiterea in judecata. Ascultarea invinuitului la terminarea
urmaririi penale prezinta un moment de contact obligatoriu intre acesta si organul de urmarire.
Obligatia este inlaturata in cazul existentei unor cauze obiective de impiedicare a luarii contactului.
Cu ocazia ascultarii, organul de cercetare penala trebuie sa aduca la cunostinta invinuitului din nou
invinuirea si sa intrebe pe acesta daca are mijloace noi de aparare. De asemenea, invinuitul are
dreptul sa faca propuneri de completare a cercetarilor. Daca invinuitul nu a propus noi probe sau
propunerea sa nu a fost gasita temeinica ori daca cercetarea a fost completata potrivit propunerilor
facute, cercetarea penala se considera terminata (art. 255 C. pr. pen).
Pentru realizarea ascultarii invinuitului cu ocazia terminarii urmaririi penale fara punerea in miscare a
actiunii penale se cer a fi indeplinite cumulativ conditiile:
1) sa existe invinuit in cauza, in ipoteza in care nu exista invinuit in cauza, cercetarea penala nu poate
fi considerata terminata, fiindca, desi s-au efectuat actele de cercetare penala necesare in cauza,
totusi dosarul ramane la organul de cercetare penala pana la interventia unei cauze de stingere a
actiunii penale, cand dosarul va fi trimis procurorului cu propunerea de clasare*2).
2) impotriva invinuitului sa existe suficiente probe care sa formeze convingerea ca trebuie trimis in
judecata. In cazul in care organul de cercetare nu are aceasta convingere, daca se mai pot administra
probe care sa inlature toate indoielile acestea vor trebui administrate si cercetarea penala nu poate fi
considerata incheiata, fie in cazul in care nu se mai intrevede posibilitatea administrarii de noi probe
se va propune scoaterea de sub urmarire penala.
Aceasta noua ascultare a invinuitului, in aceasta situatie, difera de cea din cursul cercetarii penale. Ea
consta in aducerea la cunostinta a invinuirii care se retine la terminarea cercetarii si in intrebarea
daca invinuitul are noi mijloace de aparare*3).
Participarea la efectuarea actelor de urmarire penala a invinuitului sau inculpatului este facultativa,
avand dreptul sa participe la efectuarea celor ce il privesc nemijlocit, cum ar fi: perchezitia (art. 104 C.
proc. pen.), cercetarea la fata locului (art. 129 C. proc. pen.), reconstituirea [art. 130 alin. (2) C. proc.
pen.]. In ceea ce priveste expertizele, se prevede, in art. 120 alin. (4) C. proc. pen., ca partile pot
participa la efectuarea acestora, cu exceptia situatiilor prevazute de art. 119 alin (2) C. proc. pen.
(cand expertiza urmeaza sa fie efectuata de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiza
criminalistica sau orice institut de specialitate). Apreciem ca, in aceste cazuri, desi invinuitul nu este
parte in proces, poate participa la efectuarea expertizei, asa cum trebuie sa i se aduca la cunostinta si
obiectivele unei expertize pentru a face observatii cu privire la intrebari, sa ceara modificarea sau
completarea lor [art. 120 alin. (2) C. proc. pen.].
Organul de cercetare nu poate interzice participarea la aceste acte, dar daca nu se prezinta la locul si
data pentru care au fost incunostintati, actele pot fi efectuate si in lipsa acestora. La cele alte acte de
urmarire penala participarea invinuitului sau inculpatului este posibila numai cu aprobarea organului
de urmarire penala*4).
Cum am aratat, in Codul de procedura penala (art. 229 ) se arata ca persoana fata de care se
efectueaza urmarirea penala se numeste „invinuit" cat timp nu a fost pusa in miscare actiunea penala
impotriva sa.
Deosebirea cea mai importanta intre inculpat si invinuit consta in aceea ca primul are calitatea de
parte, pe cand celalalt nu are o asemenea pozitie. De aici rezulta ca inculpatul ca subiect tras la
raspundere penala poate fi supus la indatoriri mai mari decat invinuitul, avand corespunzator si
drepturi mai largi.
De exemplu*5), invinuitul nu este privat de libertate timp mai indelungat, purtand fi numai retinut 24
de ore sau arestat 5 zile. Dimpotriva, arestarea inculpatului poate dura initial 30 de zile cu posibilitati
de prelungire potrivit legii. Inculpatul are conform art. 250 C. pr. pen. dreptul sa ia cunostinta de
toate materialele de urmarire penala in cadrul prezentarii acestora de catre organul de cercetare
penala, dupa efectuarea actelor de cercetare (art. 257 )
Cu toate acestea, invinuitul si inculpatul au multe drepturi comune:
- intrucat urmarirea penala se desfasoara in secret, necontradictoriu si preponderent prin acte scrise,
participarea invinuitului si inculpatului se rezuma la cateva mijloace procesuale si anume: cereri,
memorii, participarea uneori la efectuarea unor acte de urmarire penala si cand se considera
nedreptatit, la formularea de plangeri impotriva unor acte de urmarire penala.
- Invinuitul sau inculpatul poate solicita administrarea unor probe sau ca acestea sa aiba in vedere
anumite situatii (confruntari pentru a stabili un anumit aspect contradictoriu, obiective de expertize)
sau sa se efectueze anumite aspecte procesuale ori sa se revoce, inlocuiasca sau inceteze unele
masuri procesuale ori rezolvarea intr-un mod al cauzei.
- Prin memorii se explica apararile facute argumentand nevinovatia sau masura in care este vine vata,
forma de vinovatie, participatia, circumstantele in care s-a comis fapta si orice alte imprejurari care
justifica adoptarea unei anumite solutii. Prezentarea de cereri si memorii nu este conditionata de un
termen in cursul urmaririi penale.
- Participarea la efectuarea actelor de urmarire penala a invinuitului sau inculpatului este facultativa,
avand dreptul sa participe la efectuarea celor ce il privesc nemijlocit, cum ar fi: perchezitia (art. 104 C.
proc. pen.), cercetarea la fata locului (art. 129 C. proc. pen.), reconstituirea [art. 130 alin. (2) C. proc.
pen.]. in ceea ce priveste expertizele, se prevede, in art. 120 alin. (4) C. proc. pen., ca partile pot
participa la efectuarea acestora, cu exceptia situatiilor prevazute de art. 119 alin (2) C. proc. pen.
(cand expertiza urmeaza sa fie efectuata de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiza
criminalistica sau orice institut de specialitate). Apreciem ca, in aceste cazuri, desi invinuitul nu este
parte in proces, poate participa la efectuarea expertizei, asa cum trebuie sa i se aduca la cunostinta si
obiectivele unei expertize pentru a face observatii cu privire la intrebari, sa ceara modificarea sau
completarea lor [art. 120 alin. (2) C. proc. pen.].
- Organul de cercetare nu poate interzice participarea la aceste acte, dar daca nu se prezinta la locul
si data pentru care au fost incunostintati, actele pot fi efectuate si in lipsa acestora. La cele alte acte
de urmarire penala participarea invinuitului sau inculpatului este posibila numai cu aprobarea
organului de urmarire penala.
- Invinuitul sau inculpatul are dreptul sa fie asistat de aparator in tot cursul urmaririi penale si al
judecatii, iar organele judiciare sunt obligate sa-i aduca la cunostinta acest drept.
- Plangerea impotriva actelor de urmarire penala constituie un mijloc important pe care invinuitul sau
inculpatul il are la indemana, pentru a le ataca cand le apreciaza nelegale si netemeinice. Astfel,
invinuitul si inculpatul pot folosi procedura prevazuta de art. 140*1 , 140*2 , 140*3 impotriva
masurilor preventive luate de procuror sau judecator (art. 275, 278 C. proc. pen.), impotriva celorlalte
masuri sau acte de urmarire penala ori cea prevazuta de art. 249*1 C. proc. pen.
- Invinuitul sau inculpatul poate recuza procurorul sau lucratorul de cercetare penala care se afla intr-
un caz de incompatibilitate.
b) De indata ce s-a incheiat cercetarea, organul intocmeste referatul de terminare a urmaririi penale
prin care concluzioneaza asupra rezultatelor acesteia. Referatul are cuprinsul mentionat anterior, art.
259-260 c. pr. pen. aplicandu-se corespunzator.
c) Dupa intocmirea referatului, dosarul cu toate lucrarile se inainteaza procurorului, potrivit art. 256
C. pr. pen., pentru ca acesta sa decida asupra lui in conformitate cu art. 262 C. pr. pen.
---------------
*1) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 97-98.
*4) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 8
*5) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed. Paidea, 1996, pag. 180-18
Inaintarea dosarului privind pe invinuit
De indata ce cercetarea penala este terminata, organul de cercetare penala trebuie sa intocmeasca
un referat in care consemneaza rezultatul cercetarii si trimite dosarul procurorului.
Referatul va cuprinde in mod corespunzator mentiunile prevazute in art. 259-260 C. proc. pen., in
care vor fi analizate toate probele administrate, atat in defavoarea inculpatului cat si cele in favoarea
acestuia precum si actele privind masurile procesuale luate.
Inaintarea dosarului la procuror are drept scop verificarea intregii urmariri penale desfasurate. In
urma verificarii dosarului se pot ivi doua ipoteze:
A) procurorul constata ca au fost respectate dispozitiile legale care garanteaza aflarea adevarului si ca
urmarirea penala este completa, existand in cauza probele necesare si legal administrate,
B) se constata ca urmarirea penala nu este completa sau nu au fost respectate toate dispozitiile legale
care asigura stabilirea adevarului. In functie de aceste ipoteze, procurorul procedeaza in mod
diferentiat dand solutii diferite.
Aceste ipoteze au fost sintetizate astfel, pornind de la practica in domeniu*1):
A. Urmarirea penala trebuie sa se desfasoare cu respectarea tuturor dispozitiilor legale si indeosebi a
celor care asigura aflarea adevarului, adevarul trebuie aflat efectiv prin administrarea si corecta
apreciere a probelor necesare stabilirii imprejurarilor legate de justa solutionare a cauzei. Cand
urmarirea penala s-a efectuat cu respectarea cerintelor de mai sus, procurorul poate dispune:
a) trimiterea in judecata a inculpatului,
b) oprirea desfasurarii in continuare a procesului penal prin una din solutiile de neurmarire,
c) suspendarea urmaririi penale.
a) Daca din materialul de urmarire penala rezulta ca fapta exista, ca a fost savarsita de invinuit sau
inculpat si ca se poate angaja raspunderea penala a acestuia, procurorul dispune trimiterea in
judecata prin rechizitoriu. Cand urmarirea penala s-a desfasurat fara actiune penala pusa in miscare,
procurorul prin acelasi rechizitoriu, pune in miscare si actiunea penala.
b) Daca procurorul nu este de acord cu aprecierea organului de cercetare ca fel in cauza trebuie
trimis in judecata, constatand vreuna din situatiile prevazute in art. 10 C. pr. pen., dispune prin
ordonanta, dupa caz, incetarea urmaririi penale, scoaterea de sub urmarire sau clasarea cauzei.
Daca procurorul dispune scoaterea de sub urmarire penala in temeiul art. 10 lit. b*1, aplica una din
sanctiunile cu caracter administrativ prevazut de art. 91 c. penal.
c) Daca procurorul constata ca in momentul verificarii sunt intrunite conditiile legale prevazute de art.
239 c. pr. pen. dispune suspendarea urmaririi penale.
B) Activitatea organului de cercetare penala poate prezenta lipsuri fie in sensul nerespectarii
dispozitiilor legale care asigura aflarea adevarului, fie in legatura cu caracterul complet al urmaririi. In
acest caz, procurorul ia masuri in vederea completarii sau refacerii urmaririi penale prin restituirea
cauzei la organul care a efectuat cercetarea sau trimite cauza, potrivit dispozitiilor art. 217 c. pr. pen.,
la un alt organ de urmarire penala (art. 265 c. pr. pen.).
Potrivit art. 266 C. pr. pen., restituirea sau trimiterea cauzei in vederea refacerii sau completarii
cercetarii penale se dispune de catre procuror numai prin ordonanta, atunci cand sesizarea acestuia
s-a facut in vederea trimiterii in judecata, prin referatul organului de cercetare penala.
Ordonanta de restituire sau trimitere cuprinde pe langa mentiunile comune, aratate in art. 203 C. pr.
pen. (data si locul intocmirii, numele, prenumele si calitatea celui care o intocmeste, cauza la care se
refera, obiectul actului procesual, temeiul legal al acestuia si semnatura celui care a intocmit-o) si
mentiunile speciale, constand in indicarea actelor de cercetare penala ce trebuie efectuate ori
refacute, a faptelor sau a imprejurarilor ce urmeaza a fi constatate si a mijloacelor de proba ce
urmeaza a fi folosite.
Totodata, prin ordonanta de restituire sau de trimitere, procurorul este obligat, in toate cazurile, sa
se pronunte asupra mentinerii sau revocarii masurilor preventive, de siguranta ori asiguratorii, luate
in cursul urmaririi penale sau, daca este cazul, sa ia asemenea masuri (art. 267 C. pr. pen.)*2).
Dosarul de urmarire penala, in cazul in care cercetarile au fost terminate fara punerea in miscare a
actiunii penale, contine acte si masuri ce pot fi dispuse fata de invinuit. Va exista un proces-verbal de
prezentare a materialului de urmarire penala deoarece aceasta activitate se realizeaza fata de invinuit
doar de catre procuror.
Odata considerata terminata cercetarea penala de catre organul de cercetare penala, acesta se va
desesiza inaintand dosarul procurorului cu referat de terminarea cercetarii penale. In referat, potrivit
art. 256 C. proc. pen., se va consemna rezultatul cercetarii.
---------------
*1) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 100-10
Terminarea urmaririi penale cu actiunea penala pusa in miscare
Daca in cauza s-a pus in miscare actiunea penala, cand organul de cercetare penala considera ca
cercetarea penala este completa si dupa indeplinirea, a dispozitiilor privitoare la prezentarea
materialului de urmarire penala, cercetarea penala se considera terminata (art. 258). Desesizarea
organului de cercetare penala in favoarea procurorului se va face prin inaintarea procurorului a
dosarului cauzei insotit de un referat de terminarea cercetarii penale.
Cercetarea penala se considera terminata potrivit art. 258 c. pr. pen., daca este completa si a avut
loc, cand este cazul, prezentarea materialului de urmarire penala. in aceasta situatie, organul de
cercetare nemaiavand de indeplinit activitati legate de probatiune sau alte acte de urmarire penala
inainteaza dosarul la procuror, insotit de un referat, denumit impropriu „referat de terminare a
urmaririi penale"1.
Referatul de terminare a cercetarii are o intreita delimitare privitor la: fapte, persoane si incadrare
juridica*2).
a) Sub aspectul faptelor, referatul urmeaza a se limita la ceea ce a format obiectul punerii in miscare a
actiunii penale. Nu pot fi incluse in referat faptele noi, descoperite dupa punerea in miscare a actiunii
penale, pentru care actiunea nu a fost pornita. Pentru cuprinderea acestor fapte si trimiterea in
judecata a inculpatului in raport de toate infractiunile savarsite, organul de cercetare procedeaza
potrivit art. 238 c. pr. pen. propunand procurorului extinderea cercetarii penale.
b) Sub aspectul persoanelor, referatul le include numai pe acelea care au fost inculpate. Limitarea
este asemanatoare cu cea privitoare la fapte. Daca in cauza sunt implicate noi persoane, necesitatea
cuprinderii acestora in referat atrage punerea in miscare a actiunii penale si impotriva lor,
procedandu-se in acest caz la extinderea cercetarii penale potrivit art. 238 c. pr. pen.
c) Ultima incadrare juridica data faptei constituie limita referatului sub aspectul incadrarii. Aceasta
incadrare se comuni a inculpatului cu ocazia prezentarii materialului de urmarire penala. Orice alta
incadrare juridica ar urma sa se dea in referat, implica obligatia prealabila a organului de cercetare sa
procedeze la o noua prezentare a materialului de urmarire penala (art. 253 c. pr. pen.).
---------------
Inaintarea dosarului de urmarire penala privind pe inculpat
In dispozitiile art. 258 se arata ca, in cauzele in care actiunea penala a fost pusa in miscare dupa ce
organele de cercetare penala apreciaza cercetarea ca fiind completa si dupa indeplinirea, daca este
cazul, a dispozitiilor privitoare la prezentarea materialului de urmarire penala, cercetarea penala se
considera terminata. Organul de cercetare penala inainteaza de indata procurorului dosarul cauzei
insotit de un referat. Organul de cercetare poate trimite dosarul procurorului numai daca cercetarea
penala este completa si daca a fost prezentat materialul de urmarire penala inculpatului.
Prezentarea materialului de urmarire penala constituie o conditie pentru terminarea activitatii
organelor de cercetare penala, in cazul urmaririi penale cu actiunea penala pusa in miscare numai in
situatiile in care aceasta este posibila.
Daca urmarirea penala s-a desfasurat cu actiunea penala pusa in miscare si prezentarea materialului
de urmarire penala nu s-a putut face deoarece inculpatul este disparut sau s-a sustras la chemarea
inaintea organului de cercetare penala , cercetarea penala se considera terminata in momentul in
care au fost efectuate toate actele de cercetare impuse de rezolvarea cauzei*1).
---------------
*1) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 200
Referatul de terminare a urmaririi penale
Referatul intocmit de organul de cercetare penala trebuie sa se limiteze, in cazul urmaririi penale fara
punerea in miscare a actiunii penale, la faptele, la persoana si incadrarea juridica pentru care s-a
inceput urmarirea penala si s-au efectuat cercetari penale (conform rezolutiei sau procesului-verbal
de incepere a urmaririi penale), iar in cazul urmaririi penale cu actiunea penala pusa in miscare, la
fapta care a format obiectul punerii in miscare a actiunii penale, la persoana inculpatului si la ultima
incadrare juridica data faptei. Nerespectarea acestor limite atrage dupa sine nulitatea relativa in
conditiile art. 197 alin. 1 C. pr. pen. (daca s-a produs o vatamare procesuala care nu poate fi inlaturata
altfel)1.
Referatul va contine:
- numele inculpatului, fapta retinuta in sarcina acestuia si incadrarea juridica. Referatul trebuie sa se
limiteze la fapta care a format obiectul punerii in miscare a actiunii penale, la persoana inculpatului si
la ultima incadrare juridica data faptei. Se va urmari respectarea dispozitiilor art. 238 C. proc. pen.,
privind extinderea cercetarii penale si a dispozitiilor art. 253 C. proc. pen. privind prezentarea din nou
a materialului de urmarire penala daca s-au efectuat noi acte de cercetare penala sau s-a schimbat
incadrarea juridica a faptei,
- probele administrate care duc la retinerea starii de fapt si la incadrarea juridica a faptei,
- dale suplimentare privitoare la:
a) mijloacele materiale de proba si masurile luate referitor la ele in cursul cercetarii penale, precum si
locul unde se afla.
b) masurile asiguratorii privind reparatiile civile sau executarea pedepsei amenzii, luate in cursul
urmaririi penale, conform art. 163-170 C. proc. pen.,
c) cheltuielile judiciare. In referat se vor detalia toate cheltuielile judiciare efectuate in cauza si se vor
anexa in dosar actele doveditoare*2).
---------------
*1) In acest sens, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 2999/1975, in Culegere de decizii pe anul 1975, pag. 22
TRIMITERE IN JUDECATA
Generalitati
In reglementarea urmaririi penale se face deosebire intre termenul urmaririi penale si trimiterea in
judecata.
Prin terminarea urmaririi penale se intelege terminarea activitatii organelor de cercetare penala, in
acest moment procesual fiind concretizata aprecierea organului de cercetare penala asupra actelor si
lucrarilor realizate in cursul urmaririi penale*1).
Prin actul trimiterii in judecata, procurorul ca titular al actiunii penale, constata ca sunt indeplinite
toate conditiile, pentru ca persoana fata de care s-a desfasurat urmarirea penala sa fie trasa la
raspundere pentru faptele sale. Actul de trimitere in judecata - rechizitoriul - marcheaza momentul
terminarii urmaririi penale si al trecerii intr-o alta faza a procesului penal, judecata. Rechizitoriul este
actul prin care procurorul trimitand pe inculpat in judecata, se desesizeaza si pierde rolul de
conducator al procesului penal, rol pe care il preia instanta investita cu judecarea cauzei*2).
In acest moment se apreciaza ca urmarirea penala este relativ terminata, procurorul fiind organul
care se pronunta asupra solutiilor ce pot fi date in urma epuizarii intregii faze a urmaririi penale. in
acest sens, se cuvine subliniat faptul ca organele de cercetare penala nu intra niciodata in raporturi
directe cu instantele de judecata, ci numai prin intermediul procurorului. Asa stau lucrurile si in cazul
trimiterii in judecata, procurorul fiind singurul organ abilitat de lege sa aprecieze daca un dosar penal
va fi sau nu promovat in fata instantei*3).
Prin inaintarea dosarului la instanta este investit acest organ si incepe faza judecatii. Singurul
indreptatit sa trimita in judecata este procurorul, nici un alt organ neavand posibilitatea sesizarii
instantei in vederea judecarii cauzei penale. Aceasta decurge din imprejurarea ca titularul actiunii
penale este procurorul, organele de cercetare neputand pune in miscare si exercita actiunea penala.
Organele de cercetare nu intra in raporturi niciodata direct cu instanta, ci numai prin intermediul
procurorului si cu atat mai putin au posibilitatea trimiterii in judecata. Precizarea se refera exclusiv la
cauzele penale si nu trebuie confundate cu unele proceduri contraventionale*4).
Trimiterea in judecata nu inseamna stabilirea vinovatiei inculpatului ci, doar ca procurorul care a
dispus trimiterea in judecata este convins de vinovatia acestuia, urmand ca instanta de fond sa-si
formeze, pe baza probelor administrate percepute nemijlocit, convingerea de vinovatie sau de
nevinovatie*5). Ca o consecinta, potrivit art. 66 Cod procedura penala, invinuitul sau inculpatul nu
este obligat sa probeze nevinovatia sa. in cazul in care exista probe de vinovatie, invinuitul sau
inculpatul are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie. Legea presupune ca cel in cauza este
nevinovat cat timp nu a fost facuta dovada vinovatiei sale*6). Recunoscuta ca principiu constitutional
in art. 23 pct. 11 din Constitutie, in actualul Cod de procedura penala, prezumtia de nevinovatie a fost
inscrisa ca regula de baza in urma completarii acestuia prin Legea nr. 281/2003. In art. 66 din Codul
de procedura penala, articol intitulat „Dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor" se stabileste
ca "invinuitul sau inculpatul beneficiaza de prezumtia de nevinovatie si nu este obligat sa-si
dovedeasca nevinovatia".
Aceasta teza este absoluta si trebuie interpretata in sensul ca invinuitul nu are niciodata obligatia
dovedirii nevinovatiei sale, nici chiar atunci cand dovada vinovatiei s-a facut de catre cel care
acuza*7). Totusi atunci cand autoritatile judiciare au formulat invinuirea si desfasoara o intensa
activitate in dovedirea ei, invinuitul sau inculpatul nu are interesul de a sta impasibil si a astepta
rezultatul urmaririi si al judecatii, ci este interesat ca nevinovatia sa sa fie stabilita cat mai repede.
Daca probele de vinovatie sunt nesigure si contradictorii, existand indoiala, aceasta profita
inculpatului*8).
---------------
*3) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 99.
*6) V. Pavaleanu, Drept procesual penal, partea generala, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2001, pag. 35
*8) V. Pavaleanu, Drept procesual penal, partea generala, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2001, pag. 284-285
Verificarea lucrarilor urmaririi penale
Atat in situatia in care urmarirea penala se desfasoara cu actiunea penala pusa in miscare, cat si in
cazul in care actiunea penala nu a fost pusa in miscare in timpul urmaririi penale, organele de
cercetare penala, terminand activitatea in cauza penala, trimit dosarul procurorului care
supravegheaza urmarirea penala.
Potrivit art. 261, procurorul este obligat ca, in termen de cei mult 15 zile de la primirea dosarului
trimis de organul de cercetare penala, sa procedeze la verificarea lucrarilor urmaririi penale si sa se
pronunte asupra acestora. Termenul de 15 zile stabilit de lege pentru solutionarea cauzei, se poate
scurta, prin dispozitie scrisa, de procurorul ierarhic superior, dispozitia fiind obligatorie pentru
procurorul care solutioneaza cauza.
Inaintarea dosarului la procuror are drept scop verificarea intregii urmariri penale desfasurate. In
cadrul verificarii lucrarilor de urmarire penala, procurorul trebuie sa constate daca urmarirea penala a
fost efectuata de organul competent si daca au fost respectate dispozitiile legale privind aflare a
adevarului. De asemenea, procurorul trebuie sa verifice daca urmarirea penala este completa si daca
probele necesare in cauza au fost legal administrate*1).
Verificarea lucrarilor cauzei de catre procuror va viza urmatoarele aspecte:
- respectarea dispozitiilor legii de procedura penala, si anume: daca s-au respectat dispozitiile privind
competenta organului de cercetare, daca au fost efectuate actele de urmarire penala constituite,
privind: inceperea urmaririi penale, punerea in miscare a actiunii penale, prezentarea materialului de
urmarire penala, daca s-au respectat garantiile procesuale privind drepturile invinuitului si
inculpatului prevazute de art. 5*1 si 6 C. proc. pen., daca nu s-au comis alte incalcari prevazute de art.
197 alin. (2) C. proc. pen. sau de alte dispozitii. Procurorul, dupa caz, va infirma actele nelegale si va
dispune refacerea acestora sau a intregii cercetari sau le va reface personal,
- se va verifica daca s-au strans toate probele necesare aflarii adevarului in cauza, cu respectarea
dispozitiilor legale. Procurorul poate completa singur urmarirea penala sau poate restitui cauza
organului de cercetare penala pentru a administra probele necesare aflarii adevarului*2).
In urma verificarii dosarului se pot ivi doua ipoteze:
A) procurorul constata ca au fost respectate dispozitiile legale care garanteaza aflarea adevarului si ca
urmarirea penala este completa, existand in cauza probele necesare si legal administrate,
B) se constata ca urmarirea penala nu este completa sau nu au fost respectate toate dispozitiile legale
care asigura stabilirea adevarului. In functie de aceste ipoteze, procurorul procedeaza in mod
diferentiat dand solutii diferite.
Aceste ipoteze au fost sintetizate astfel, pornind de la practica in domeniu*3):
A. Urmarirea penala trebuie sa se desfasoare cu respectarea tuturor dispozitiilor legale si indeosebi a
celor care asigura aflarea adevarului, adevarul trebuie aflat efectiv prin administrarea si corecta
apreciere a probelor necesare stabilirii imprejurarilor legate de justa solutionare a cauzei. Cand
urmarirea penala s-a efectuat cu respectarea cerintelor de mai sus, procurorul poate dispune:
a) trimiterea in judecata a inculpatului,
b) oprirea desfasurarii in continuare a procesului penal prin una din solutiile de neurmarire,
c) suspendarea urmaririi penale.
a) Daca din materialul de urmarire penala rezulta ca fapta exista, ca a fost savarsita de invinuit sau
inculpat si ca se poate angaja raspunderea penala a acestuia, procurorul dispune trimiterea in
judecata prin rechizitoriu. Cand urmarirea penala s-a desfasurat fara actiune penala pusa in miscare,
procurorul prin acelasi rechizitoriu, pune in miscare si actiunea penala.
b) Daca procurorul nu este de acord cu aprecierea organului de cercetare ca fel in cauza trebuie
trimis in judecata, constatand vreuna din situatiile prevazute in art. 10 c. pr. pen., dispune prin
ordonanta, dupa caz, incetarea urmaririi penale, scoaterea de sub urmarire sau clasarea cauzei.
Daca procurorul dispune scoaterea de sub urmarire penala in temeiul art. 10 lit. b*1 , aplica una din
sanctiunile cu caracter administrativ prevazut de art. 91 c. pen.
c) Daca procurorul constata ca in momentul verificarii sunt intrunite conditiile legale prevazute de art.
239 c. pr. pen. dispune suspendarea urmaririi penale.
B) Activitatea organului de cercetare penala poate prezenta lipsuri fie in sensul nerespectarii
dispozitiilor legale care asigura aflarea adevarului, fie in legatura cu caracterul complet al urmaririi. In
acest caz, procurorul ia masuri in vederea completarii sau refacerii urmaririi penale prin restituirea
cauzei la organul care a efectuat cercetarea sau trimite cauza, potrivit dispozitiilor art. 217 c. pr. pen.,
la un alt organ de urmarire penala (art. 265 c. pr. pen.).
Cand nu s-a prezentat materialul de terminarea urmaririi penale deoarece inculpatul a fost disparut,
s-a sustras de la chemarea inaintea organului de cercetare penala sau nu locuieste in tara [art. 254
alin. (1) C. proc. pen.], daca inculpatul se prezinta, este prins sau adus, dupa inaintarea dosarului a
parchet, procurorul procedeaza la prezentarea materialului.
---------------
Rezolvarea cauzelor de catre procuror
Privire generala
In urma verificarii lucrarilor de urmarire penala de catre procuror, acesta poate da una din
urmatoarele solutii:
- trimiterea in judecata
- netrimiterea in judecata prin scoaterea de sub urmarire penala
- incetarea urmaririi penale
- clasarea
- suspendarea urmaririi penale
- restituirea cauzei in vederea completarii sau refacerii urmaririi penale
trimiterea cauzei la organul competent sa efectueze urmarirea.
Procurorul nu este tinut de propunerile organului de cercetare penala, acestea neavand valoarea unei
solutii procesuale. El va solutiona cauza in raport de convingerea ce si-o formeaza din studiul
lucrarilor dosarului, din probele administrate personal.
Procurorul este obligat ca in termen de 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare
la terminarea urmaririi penale, sa procedeze la verificarea lucrarilor de urmarire si sa se pronunte
asupra acestora (art. 261 c. pr. pen.).
Termenul de 15 zile este un termen de recomandare, insa in spiritul legii este de dorit ca el sa nu fie
depasit decat in cazuri extreme*1). In cauzele cu arestati activitatea de verificare a procurorului se
face de urgenta si cu precadere. Legea nu a prevazut un termen deoarece cauzele cu arestati sunt in
genere mai complicate si prezinta o dificultate sporita in verificarea dosarului. In lipsa unei durate
determinate nu inlatura termenul general de 15 zile, ci impune necesitatea restrangerii lui pe cat
posibil. Prevederea ca rezolvarea cauzei sa se faca de urgenta si cu precadere presupune o activitate
neintarziata si intaietate fata de cauzele fara arestati*2).
Pentru ca procurorul sa poata dispune trimiterea in judecata trebuie sa fie realizate conditiile
prevazute de art. 262 . Daca acesta constata ca au fost respectate dispozitiile legale care garanteaza
aflarea adevarului, fiind administrate atat probele in invinuire cat si cele in aparare cu indeplinirea
cerintelor legale, ca urmarirea penala este completa, existand probele necesare pentru a se trage o
concluzia certa asupra faptelor principale cat si a circumstantelor cu relevanta penala, va da, dupa
caz, solutie de trimitere in judecata, de netrimitere in judecata sau mixta*3). (Aici reamintim ca, in
cadrul urmaririi penale si a procesului penal, locul central il ocupa principiul aflarii adevarului: fiecare
principiu in parte, cat si ansamblul acestora, concura la stabilirea faptelor, nici unul nefiind strain de
principiul adevarului. Principiul rolului activ al organelor judiciare, garantarea dreptului la aparare,
principiul folosirii limbii materne, oficialitatea etc. au stransa legatura cu aflarea adevarului*4).
Daca urmarirea penala este incompleta sau nu au fost respectate dispozitiile legale care garanteaza
aflarea adevarului, procurorul va restitui sau trimite cauza pentru completarea sau refacerea urmaririi
penale organului de cercetare penala ori va completa sau reface personal urmarirea. in raport de
convingerea formata procurorul va preceda astfel*5):
Cand in urma evaluarii materialului de urmarire penala rezulta ca fapta exista, ca a fost savarsita de
invinuit sau inculpat si ca acesta raspunde penal:
a) Daca actiunea penala nu a fost pusa in miscare in cursul urmaririi penale, da rechizitoriul prin care
pune in miscare actiunea penala si dispune trimiterea in judecata. Prin punerea in miscare a actiunii
penale se valideaza calitatea procesuala de parte in proces nu numai a celor invinuiti de comiterea
unei fapte penale, care devin inculpati, ci, si a partii vatamate si se declanseaza actiunea civila
validandu-se calitatea celor ce s-au constituit parte civila sau care urmeaza sa raspunda civil, alaturi
de inculpat, partea responsabila civilmente. In aceasta situatie, rechizitoriul are dubla functionalitate
fiind, in acelasi timp, act de inculpare si act de sesizare a instantei.
b) daca actiunea penala a fost pusa in miscare in cursul urmaririi penale, procurorul da rechizitoriu
prin care dispune trimiterea in judecata.
Cand din materialul probator, indiferent de propunerea organului de cercetare penala, rezulta
existenta unui caz de impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale sau de exercitare a acesteia,
procurorul da ordonanta prin care:
a) claseaza, scoate de sub urmarire penala sau inceteaza urmarirea penala potrivit dispozitiilor art. 1
C. proc. pen. Solutia de clasare se va adopta cand in cauza s-au facut cercetari pentru mai multe
infractiuni si unele din acestea sunt fara invinuit.
Daca procurorul apreciaza ca fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, va dispui e
scoaterea de sub urmarire penala in temeiul art. 10 lit. b*1) C. proc. pen., facand aplicarea art. 18*1
C. pen.
b) daca procurorul constata existenta unei cauze de suspendare a urmaririi, va suspenda urmarirea
penala. Ca si restituirea sau trimiterea cauzei organului de cercetare penala competent, aceste nu
sunt solutii de terminare a urmaririi penale.
---------------
pag. 19
*4) G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia, Dictionar de procedura penala, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988, pag. 1
Netrimiterea in judecata prin scoaterea de sub urmarire penala, incetarea urmaririi penale sau
clasarea
La terminarea urmaririi penale, procurorul, primind lucrarile de urmarire penala si constatand ca nu

sunt indeplinite conditiile pentru trimiterea in judecata, da ordonanta prin care, dupa caz, dispune
scoaterea de sub urmarire penala, incetarea urmaririi penale sau clasarea.
Pe parcursul desfasurarii urmaririi penale sau la terminarea acesteia se poate constata existenta
unuia din cazurile prevazute in art. 10, situatii in care procurorul organului de cercetare penala sau
din oficiu, dispune, dupa scoaterea de sub urmarire penala, incetarea urmaririi sau clasarea cauzei
penale, denumite in doctrina „solutii de neurmarire penala"*1), care nu trebuie confundate cu
rezolvarea propriu-zisa a cauzei penale in adevaratul inteles, fata de care se deosebesc prin
numeroase trasaturi, dintre care amintim:
a) Solutiile de neurmarire sunt aplicabile numai in faza de urmarire penala si pun capat procesului
penal doar in aceasta faza. Adevarata rezolvare a cauzei are loc in urma judecatii si determina
parcurgerea tuturor fazelor procesului penal. Solutionarea cauzei este un atribut exclusiv al instantei
de judecata. Pentru necesitatile stingerii procesului penal in faza de urmarire penala legea a
institutionalizat mijloace specifice puse la indemana organelor de urmarire penala si a procurorului.
b) Solutiile de neurmarire pot da cauzei o rezolvare numai in sens negativ. Adevarata solutionare a
unui proces trebuie sa ofere posibilitatea unei rezolvari multilaterale, corespunzatoare situatiei reale
din cauza. Aceasta presupune existenta atat a unor solutii care sa permita realizarea tragerii la
raspundere penala a inculpatului si sanctionarea lui potrivit legii, cat si de absolvire a acestuia in cazul
cand actiunea penala nu este exercitabila.
Cand urmarirea penala stabileste vinovatia celui in cauza si necesitatea tragerii lui la raspundere
penala, procurorul trimite in judecata pe inculpat inaintand dosarul instantei. In cadrul urmaririi
penale nu exista posibilitatea realizarii tragerii la raspundere penala pana la ultimele sale consecinte,
respectiv stabilirea sanctiunilor penale corespunzatoare.
c) Solutiile de neurmarire nu produc efectele autoritatii de lucru judecat. Dimpotriva, solutionarea
cauzei printr-o hotarare judecatoreasca, inerent ca inculpatul a fost condamnat sau ca s-a pronuntat
o achitare sau a procesului penal, este definitiva si reluarea ei nu se permite decat in jitiile exercitarii
unei cai extraordinare de atac.
Daca dispune scoaterea de sub urmarire penala in temeiul art. 10 lit. b*1 procurorul aplica in mod
obligatoriu una din sanctiunile administrative prevazute in art. 91 din Codul penal*2).
---------------
Incetarea urmaririi penale (art.242-248)
Solutia incetarii urmaririi penale poate fi data cand intervine vreuna din cauzele prevazute de art.10
lit. f-h, i*1 si j si exista invinuit sau inculpat in cauza.
Avand in vedere natura unora dintre cauzele prevazute in art. 10 lit. f-h, i*1 si j, consideram ca
incetarea urmaririi penale poate avea, uneori, un caracter definitiv. Astfel, in situatia in care a
intervenit decesul faptuitorului, reluarea urmaririi penale nu mai poate avea loc*1).
Incetarea urmaririi penale poate fi totala sau partiala. Incetarea este totala cand imprejurarile
determina o stingere in intregime a cauzei penale (de exemplu, existand o singura fapta, in legatura
cu aceasta intervine un motiv impiedicare a exercitarii actiunii penale, sau desi sunt mai multe fapte
fine moartea unicului invinuit sau inculpat). Incetarea urmaririi penale poate fi partiala in raport cu
faptele sau persoanele din cauza. Daca in cauza sunt mai multi invinuiti sau inculpati, ori daca mai
multe fapte fac obiectul aceleiasi cauze, incetarea urmaririi poate opera numai cu privire la
persoanele sau la faptele pentru care exista cazul de incetare (art. 242 alin. 2 c. pr. pen.)*2).
In jurisprudenta s-a pus problema de a sti daca este legala solutia scoaterii de sub urmarire penala pe
temeiul lipsei de pericol social a faptei savarsite, cata vreme s-a dovedit ca partile s-au impacat, ceea
ce ar fi putut conduce la incetarea urmaririi penale. Intr-o opinie, s-a considerat ca in cazul in care
partile s-au impacat, nu mai este posibil sa se treaca peste efectele acestei impacari si sa se
examineze, pe fond, daca fapta prezinta sau nu pericolul social al unei infractiuni*3).
Intr-o alta opinie*4), s-a sustinut ca scoaterea de sub urmarire penala este prioritara, procurorul fiind
obligat sa verifice daca faptele aratate in plangerea prealabila intrunesc trasaturile infractiunii si abia
dupa aceea sa examineze si celelalte aspecte legate de raspunderea penala.
In alta opinie s-a aratat ca, in aceasta situatie, nu se poate pune problema inlaturarii raspundem
penale prin impacarea partilor, din moment ce lipseste temeiul legal al unei asemenea raspunderi,
astfel incat se va dispune scoaterea de sub urmarire penala in temeiul art. 10 lit. b*1) C. pr. pen. De
altfel, insasi legea prevede expres ca nu se poate dispune incetarea urmaririi penale decat daca nu se
constata, in prealabil, vreunul din cazurile prevazute in art. 10 lit. a) - e) C. pr. pen. (art. 13 alin. final C.
pr. pen.)*5).
Este posibil ca, in timpul desfasurarii urmaririi, sa se constate existenta concomitenta a doua cauze
dintre cele prevazute in art. 10 lit. f-h , i*1 si j , punandu-se astfel problema temeiului juridic in baza
caruia inceteaza urmarirea penala. Daca, de exemplu, inculpatul a decedat pe parcursul desfasurarii
penale si, anterior, decesului, fapta inculpatului a fost amnistiata. incetarea urmaririi penale trebuie
sa se faca in baza art.10 lit. g combinat cu art.11 pct.1 lit. c*6).
Incetarea partiala a urmaririi penale a ridicat in practica judiciara numeroase probleme. Astfel, s-a
decis ca persoana vatamata printr-o infractiune amnistiata pentru care s-a dispus incetarea urmaririi
penale nu poate exercita actiunea civila, in procesul penal desfasurat in legatura cu infractiunile
conexe neamnistiate pentru care cauza penala continua*7). De asemenea, incetarea urmaririi pentru
unul din inculpati exclude posibilitatea exercitarii actiunii civile impotriva acestuia, daca ceilalti
inculpati sunt trimisi in judecata si deci cauza penala continua*8).
Procurorul se pronunta asupra incetarii urmaririi penale prin ordonanta, in cazul in care actiunea
penala a fost pusa in miscare, si prin rezolutie motivata, cand actiunea penala nu a fost pusa in
miscare.
Ordonanta de incetare a urmaririi penale trebuie sa cuprinda, pe langa mentiunile obisnuite, si datele
privind persoana si fapta la care se refera incetarea, precum si indicarea temeiului de fapt si de drept
pe baza carora se dispune incetarea urmaririi penale.
Prin ordonanta de incetare a urmaririi penale se dispune, potrivit art. 245 C. proc. pen., asupra mai
multor aspecte.
---------------
*1) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 228.
*3) Procuratura locala Roman, Ordonanta nr. 15 l/c din 15 decembrie 1975 in Revista Romana de Drept nr. 2/1977, pag. 58.
Scoaterea de sub urmarire penala (art. 249-249*1)
Cand, pe parcursul desfasurarii urmaririi penale, se constata existenta vreunuia dintre cazurile
prevazute in art. 10 lit. a-e si exista invinuit sau inculpat in cauza, procurorul dispune scoaterea de sub
urmarire penala.
Codul de procedura penala in vigoare distinge, pe buna dreptate, consecintele pe planul solutiilor ce
pot fi date in situatia cand intervin categoriile de cauze prevazute in art.10 lit. a-e si, respectiv, f, g si j.
Referitor la diferentierea solutiilor ce pot fi date in faza de urmarire penala, in acord cu opinia
exprimata in literatura de specialitate, credem ca nu este acelasi lucru daca se constata ca cineva este
nevinovat de savarsirea unei infractiuni sau daca persoana a comis infractiunea dar nu poate fi trasa
la raspundere penala datorita interventiei unui act de clementa*1).
In legatura cu aplicarea corespunzatoare a art. 248 c. pr. pen. se impune o precizare. Daca procurorul
apreciaza ca propunerea organului de cercetare, facuta in vederea scoaterii de sub urmarire, nu se
justifica, nu restituie totdeauna dosarul in vederea continuarii cercetarii. Cand procurorul constata ca
s-a retinut in mod gresit drept cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei o imprejurare care nu
intruneste asemenea calitate (de exemplu, retragerea unei plangeri prealabile s-a considerat drept
cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei) dispune incetarea urmaririi si nu scoaterea de sub
urmarire*2).
Intrucat scoaterea de sub urmarire nu produce efectele autoritatii de lucru judecat, in practica s-a
decis ca extinderea procesului penal in cursul judecatii poate avea loc oricand impotriva unei
persoane fata de care s-a dispus in timpul cercetarilor scoaterea de sub urmarire, nemaifiind
necesara emiterea prealabila a unei ordonante de redeschidere a urmaririi penale*3)
In literatura juridica s-au ridicat numeroase chestiuni in legatura cu aplicarea corecta a
reglementarilor legate de scoaterea de sub urmarire penala. S-a aratat astfel*4):
- daca procurorul nu este de acord cu propunerea organului de cercetare penala de scoatere de sub
urmarire penala nu restituie intotdeauna dosarul in vederea continuarii cercetarilor penale. Astfel,
daca se apreciaza ca in mod gresit s-a retinut drept cauza de impiedicare a punerii in miscare a
actiunii penale sau a exercitarii actiunii penale care atrage scoaterea de sub urmarire penala in locul
alteia de natura sa determine o solutie de incetare a urmaririi penale, va dispune, contrar propunerii
organului de cercetare penala, incetarea urmaririi si nu scoaterea de sub urmarire penala.
- nu exista nici un impediment ca atunci cand procurorul constata ca nu este prezent nici unul din
cazurile de impiedicare a punerii in miscare sau a exercitiului actiunii penale (prev. de art. 10 C. pr.
pen.) sau de nepedepsire si ca exista probe suficiente de vinovatie, fiind indeplinite conditiile
trimiterii in judecata, sa procedeze el insusi la prezentarea materialului de urmarire penala si,
considerandu-se sesizat prin referatul organului de cercetare penala, contrar propunerii facute, sa
emita rechizitoriu si sa sesizeze instanta in vederea judecarii fondului cauzei.
Se apreciaza ca scoaterea de sub urmarirea penala poate fi pronuntata numai dupa ce in cauza penala
au fost administrate probe care sa dovedeasca existenta unuia din cazurile prevazute in art.10 lit. a-e .
Credem ca solutia scoaterii de sub urmarire penala este plasata intotdeauna catre terminarea
urmaririi penale, deoarece, in cauza penala trebuie sa se fi administrat, in orice caz, mai multe probe
decat in situatia in care s-ar pronunta solutia incetarii urmaririi penale pentru oricare dintre cazurile
prevazute in art.10 lit. f-h, i*1 si j *5).
Si in practica judiciara s-au ridicat numeroase chestiuni in legatura cu aplicarea corecta a
reglementarilor legate de scoaterea de sub urmarire penala. Astfel, in anumite situatii, cazurile de
incetare a urmaririi penale au venit in concurs cu ipoteza prevazuta de art. 10 lit. b*1 . De exemplu, in
cazul unei actiuni la care impacarea partilor stinge actiunea penala s-a dispus scoaterea de sub
urmarire penala, fapta neprezentand gradul de pericol social al unei infractiuni, iar prin ordonanta
respectiva invinuitul a fost sanctionat cu amenda administrativa. Ulterior, s-a decis in cauza ca este
intemeiata plangerea facuta de invinuit impotriva ordonantei de scoatere de sub urmarire penala,
cata vreme este dovedit ca partile s-au impacat (imprejurare care in raport de fapta cercetata duce la
incetarea urmaririi penale), chiar daca impacarea a avut loc dupa intocmirea ordonantei, dar in
intervalul in care se putea face plangere impotriva ei*6).
Ca si incetarea urmaririi penale, scoaterea de sub urmarire penala poate fi totala sau partiala. in acest
sens, daca in aceeasi cauza sunt mai multi invinuiti*7).
---------------
II, Ed. Academiei, Bucuresti, 1970, pag. 5
*3) Trib. Jud. Botosani, dec. pen. nr. 453/1981, Revista Romana de Drept nr. 9/1982, pag. 62-6
II, Ed. Academiei, Bucuresti, 1970, pag. 5Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 178.
*6) Procuratura locala Roman, ordonanta procurorului sef nr. 151/C/1975, Revista Romana de Drept nr. 2/1977, pag. 58-6
Clasarea cauzelor penale (art. 11 pct. 1 lit. a)
Clasarea este o solutie ce se da de procuror doar in cursul urmaririi penale cand sunt intrunite
urmatoarele conditii:
- se constata existenta unei cauze de impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale prevazute de
art. 10 C. proc. pen.,
- nu exista invinuit in cauza.
Daca scoaterea de sub urmarire penala si incetarea urmaririi penale se realizeaza intotdeauna intuitu
personae, inexistenta invinuitului in cauza da specificul acestei institutii care nu-si are corespondent
in instanta de judecata unde sesizarea se face fata de persoana si fapta.
Prin expresia „nu exista invinuit in cauza" din art. 11 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. se inteleg doua situatii si
anume:
- cand autorii raman nedescoperiti1. Daca faptuitorul este cunoscut ca persoana fizica dar nu i se
poete stabili identitatea, sau este cunoscut sub o identitate falsa exista invinuit in cauza. In aceste
situatii constatandu-se o cauza de impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale (alta decat
necunoasterea faptuitorului) se va da o solutie de incetarea urmaririi penale sau de scoatere de sub
urmarirea penala,
- cand fapta este imputabila unei cauze naturale*2) (calamitate, fenomen natural etc.)*3).
Intr-o alta opinie, clasarea se poate dispune numai atunci cand daca inceperea urmaririi penale s-a
facut in rem, nefiind posibila daca inceperea urmaririi penale s-a facut si in personam. Acesta este
motivul pentru care, referitor la cea de-a doua conditie, privind existenta vreunuia din cazurile
aratate in art. 10 C. pr. pen., clasarea nu poate fi pronuntata, desi legea nu distinge, decat in situatiile
care opereaza in rem (de pilda, nu se poate dispune in cazul in care fapta nu a fost savarsita de
invinuit sau inculpat „ori in care a intervenit decesul faptuitorului" )*4).
Datorita imprejurarii ca pentru a se da o solutie de clasare se cere sa nu existe invinuit in cauza, nu se
pot retine ca temeiuri ale clasarii acele cauze care se refera strict la persoana, cum ar fi:
iresponsabilitatea, minoritatea, impacarea partilor, decesul faptuitorului, autoritatea de lucru judecat
etc.*5)
Cu privire la momentul pronuntarii, s-a aratat*6) ca trebuie facuta distinctie intre situatia in care se
constata ca urmarea nu se datoreaza faptei unei persoane si situatia in care faptuitorul nu este
cunoscut. In primul caz solutia clasarii se poate pronunta imediat, tund prezenta ipoteza prevazuta in
art. 10 lit. a) C. pr. pen. ( „fapta nu exista" ), iar in cel de-al doilea caz, numai in momentul in care se
constata interventia celorlalte situatii (de pilda, la implinirea termenului de prescriptie a raspunderii
penale)*7).
Intrucat legea nu prevede procedura ce trebuie urmata, din prevederile art. 11 pct. 1 lit. a) C. proc.
pen, vom deduce ca dispozitia de clasare o poate da numai procurorul. Actul in care se materializeaza
este rezolutia. Se va putea dispune clasarea prin ordonanta, in mod exceptional, in cazul infractiunilor
conexe, cand fata de unele persoane si fapte se da o solutie de scoatere de sub urmarire penala sau
incetarea urmaririi penale si legea prevede obligativitatea ordonantei, pentru ca se intocmeste un
singur act de finalizare a urmaririi penale*8).
---------------
*1) V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, V. Rosca, Explicatii teoretice ale Codului penal roman. Parte generala, vol. I,
Ed. Academiei, Bucuresti, 1970, pag. 20.
*2) Gr. Theodoru, Tudor Plaesu, Drept procesual penal, partea generala, Universitatea „Al. I. Cuza", Iasi, 1986, pag. 61
*6) T. Antoniu, Solutionarea cauzei penale prin clasare, in Revista Romana de Drept nr. 7/1972, pag. 97.
*7) in acest sens, a se vedea, N. Volonciu, Tratat de procedura penala, Partea speciala, vol. III, Editura Paidea, Bucuresti, 1994, pag. 93, F Roman,
Modalitatea procedurala de stingere a urmaririi penale ca urmare a prescriptiei in cauzele cu autori necunoscuti, in Dreptul nr. 3/1996, pag. 67 - 68.
Suspendarea urmaririi penale
Daca pe parcursul cercetarilor penale nu a fost dispusa suspendarea urmaririi penale, la terminarea
urmaririi penale ca faza a procesului penal, procurorul, constatand ca invinuitul sau inculpatul sufera
de o boala grava, dispune suspendarea urmaririi penale.
Potrivit art. 239 c. pr. pen. urmarirea se suspenda cand invinuitul sau inculpatul sufera de o boala
grava, care il impiedica sa ia parte la procesul penal. In legatura cu aceasta situatie sunt de facut
urmatoarele observatii1:
a) boala invinuitului sau inculpatului urmeaza a se stabili pe cale de expertiza medicala, nefiind
suficiente in aceasta privinta constatarile organului de urmarire sau diversele adeverinte medicale
invocate de cel in cauza.
Boala poate fi temporara, de lunga durata sau permanenta, curabila sau incurabila. Ceea ce este
esential este ca, prin gravitatea ei, sa impiedice invinuitul sau inculpatul sa ia parte la urmarirea
penala (de pilda, nu este caz de suspendare daca invinuitul, suferind de tuberculoza, frecventeaza in
mod obisnuit localurile publice2). In cazul in care boala grava de care sufera invinuitul sau inculpatul ii
atrage iresponsabilitatea si ea a existat si in momentul savarsirii infractiunii, nu se va dispune
suspendarea, ci scoaterea de sub urmarire penala in temeiul art. 10 lit. d) C. pr. pen*3).
Simpla afirmatie sau invocare a apararii ca ar fi necesara o expertiza psihiatrica, intrucat exista indoieli
cu privire la starea psihica a inculpatului nu este suficienta pentru a deveni aplicabile dispozitiile art.
117 c. pr. pen. referitoare la obligativitatea expertizei*4). Indoielile trebuie sa fie determinate de
situatia din dosar*5) ori sa aiba sorgintea in probele administrate in cauza*6). Daca apararea,
solicitand expertiza psihiatrica, a prezentat in cauza acte medicale din care rezulta ca inculpatul atat
anterior procesului cat si in cursul acestuia sufera de maladii psihice grave, care pot pune in discutie
existenta discernamantului, dispunerea expertizei este obligatorie*7).
Practica judiciara a insistat asupra respectarii conditiilor in care expertiza obligatorie urmeaza a se
efectua*8) (realizarea unor observatii prin internarea expertizatului si supunerea lui la investigatiile
clinice si de laborator necesare, examinarea psihica imediat dupa identificarea inculpatului,
consultarea dosarului cu privire la antecedentele medicale ale expertizatului etc)*9).
b) boala trebuie sa fie grava, avand in vedere numarul mare si foarte diferentiat al maladiilor si al
gradului lor de gravitate, in lege s-a facut o determinare numai generica, prin precizarea ca boala
trebuie sa fie de asa natura incat sa impiedice participarea celui in cauza la procesul penal. Deducem
ca pentru a se dispune suspendarea, nu este suficient un certificat medical, ci este necesar sa se
efectueze o expertiza medico-legala prin care sa se ateste (in concluzii) ca datorita bolii de care
sufera, invinuitul sau inculpatul este impiedicat sa participe la procesul penal*10).
Impiedicarea urmeaza a se intelege in sens larg, atat sub aspectul starii de sanatate al invinuitului sau
inculpatului, cat si al implicatiilor asupra celorlalti participanti in proces. Astfel, in cazul unei boli
molipsitoare, dincolo de starea sanatatii celui in cauza, se vor avea in vedere si conditiile de carantina
necesare pentru a nu pune in pericol alte persoane.
Gravitatea bolii nu depinde de posibilitatile ulterioare de insanatosire, fiindca stiintific diferenta dintre
boli curabile si incurabile este astazi relativa, iar practic s-a dovedit ca boli diagnosticate incurabile, au
putut fi vindecate*11).
c) in cazul bolilor psihice urmeaza a se constata eventuala stare de iresponsabilitate a faptuitorului.
Daca aceasta stare s-a manifestat si in momentul savarsirii faptei, urmarirea nu se suspenda,
dispunandu-se scoaterea de sub urmarire penala pentru cazul prevazut in art. 10 lit. e c. pr. pen.
Iresponsabilitatea reprezinta incapacitatea unei persoane de a intelege natura si rezultatul faptelor
sale, de a-si dirija in mod normal vointa. O asemenea persoana nu poseda insusiri mintale
(discernamant, inteligenta, ratiune) necesare pentru a intelege care anume fapte prezinta pericol
social fiind interzise prin lege si care nu. Iresponsabilitatea poate fi de ordin intelectiv (atunci cand
faptuitorul nu isi da seama de ceea ce face), ceea ce echivaleaza cu inconstienta sau cu lipsa de
discernamant, sau de ordin volitiv (faptuitorul nu este in stare sa se stapaneasca, sa se conduca in
actiunile sau inactiunile sale)*12).
Cauzele incapacitatii psihice pot consta in anomalii care nu permit dezvoltarea facultatilor psihice
(idiotenie, cretinism, infantilism etc.), maladii ale sistemului nervos (dezechilibru mental, dezechilibru
nervos etc.), tulburari provocate prin intoxicare cu alcool, stupefiante, narcotice, fenomene fiziologice
(somn hipnotic, recelular) etc.*13)
d) Cand dintre mai multi invinuiti sau inculpati numai unul sufera de o boala grava, iar disjungerea
cauzei este posibila, suspendarea in raport de toti impricinatii este gresita, chiar daca exista vreunul
din cazurile de conexitate sau indivizibilitate*14).
---------------
*2) A se vedea. Tribunalul Suprem, colegiul penal, decizia nr. 1031/1957 in Legalitatea populara nr. 5/ 1958, pag. 7
*4) Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr. 2198/1973, Revista Romana de Drept, nr. 10/1974, pag. 7
*5) Trib. Suprem, seci. pen., dec. nr. 1920/1980, Revista Romana de Drept nr. 6/1981, pag. 87.
*7) Trib. Mun. Bucuresti, sect. II pen., dec. nr. 1694/1981, Revista Romana de Drept nr. 6/1982, pag. 94-9
*8) Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr. 1419/1979, Revista Romana de Drept nr. 1/1980, pag. 67.
*12) Ion Oancea, Tratat de Drept penal, Editura All, Bucuresti, 1994, pag. 187.
*13) G. Danescu, E. Tomorung, Probleme juridice in psihiatrie, Editura Medicala, 1973, pag. 19
*14) Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr. 432/1977, Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 37
Restituirea cauzei in vederea completarii sau refacerii urmaririi penale
Potrivit art. 265, cand procurorul, cu ocazia verificarilor lucrarilor de urmarire penala, constata ca
urmarirea penala nu este completa sau ca nu au fost respectate dispozitiile legale care garanteaza
aflarea adevarului, restituie cauza organului care a efectuat urmarirea penala sau altui organ de
urmarire in vederea completarii sau refacerii urmaririi penale. Cand completarea sau refacerea
urmaririi penale este necesara cu privire numai la unele fapte sau la unii invinuiti sau inculpati, iar
disjungerea nu este posibila, procurorul dispune restituirea sau trimiterea intregii cauze. Ordonanta
de restituire sau de trimitere cuprinde, pe langa mentiunile obisnuite, indicarea actelor de cercetare
penala care trebuie efectuate sau refacute, a faptelor sau imprejurarilor care urmeaza a fi constatate
si a mijloacelor de proba care urmeaza a fi folosite.
In lumina dispozitiilor legale in vigoare, procurorul poate restitui cauza fie in vederea completarii
urmaririi penale, fie in vederea refacerii urmaririi penale.
Trimiterea cauzei la organul competent sa efectueze urmarirea penala
Pentru realizarea obiectului urmaririi penale, legea a prevazut care sunt organele de urmarire penala
si care este competenta acestora privind efectuarea urmaririi penale. in acest sens, pentru anumite
infractiuni competenta revine organelor de cercetare speciale, iar uneori numai procurorul poate
efectua urmarirea penala.
In cazul in care, cu ocazia verificarii lucrarilor de urmarire penala, procurorul constata ca urmarirea s-
a facut de un alt organ decat cel competent, ia masuri ca urmarirea sa fie facuta de organul
competent. (art. 268 alin. 1).
Reamintim in acest sens ca exista unanimitate de vederi in a considera competenta materiala si
teritoriala ca forme fundamentale, unii autori marginindu-se numai la ele si apreciind ca celelalte
forme constituie in realitate aspecte deosebite sau particulare ale acestora*1).
Cert e ca respectarea dispozitiilor referitoare la competenta materiala si personala este prevazuta sub
sanctiunea nulitatii absolute (art. 197 alin.2 C. pr. pen.). Pentru nerespectarea normelor de
competenta teritoriala sanctiunea poate fi o nulitate relativa. Ceea ce este insa important rezida in
faptul ca regulile de competenta trebuie observate si indeplinite intocmai*2).
Potrivit art. 268 alin. 2, in cazul in care procurorul trimite dosarul la organul competent sa efectueze
urmarirea penala, raman valabile masurile asiguratorii luate, actele sau masurile procesuale
confirmate sau incuviintate de procuror, precum si actele procesuale care nu pot fi refacute*3).
---------------
*1) S. Kahane, Drept procesual penal, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963, pag. 100, M. M. Basarab, Drept procesual penal, vol. I, Tipografia
Univ. Babes-Bolyai, Cluj Napoca, 1973, pag. 15
Rechizitoriul
Procedura sesizari instantei de judecata prin rechizitoriu
Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instantei de judecata. Prin acest act procurorul termina
urmarirea penala. Rechizitoriul are efectul unui act de dezinvestire, marcand trimiterea in judecata a
inculpatului.
Rechizitoriul se da de procurorul din cadrul parchetului de pe langa instanta competenta sa judece
cauza in prima instanta, indiferent daca a supravegheat cauza sau a efectuat urmarirea penala. In
cazul in care procurorul a efectuat urmarirea penala, rechizitoriul trebuie confirmat de procurorul
ierarhic superior. Nerespectarea acestei dispozitii atrage sanctiunea nulitatii absolute, daca
rechizitoriul nu va fi confirmat la instanta in conditiile art. 300 alin. (2) C. proc. pen.*1).
Rechizitoriul se intocmeste in general de procurorul care supravegheaza urmarirea penala si decizia
sa cu privire la trimiterea in judecata a inculpatului produce efecte juridice, fara ca actul sa fie supus
abilitarii de catre un alt organ judiciar*2).
Pentru a nu se tergiversa procesul penal, in art. 264 alin. (4) C. proc. pen. se prevede ca procurorul
care a dat sau a confirmat rechizitoriul, trebuie sa inainteze dosarul instantei competente, in termen
de 24 de ore, impreuna cu numarul necesar de copii de rechizitoriu, pentru a fi comunicat inculpatilor
aflati in stare de detinere. Acesta nu este un termen de prescriptie si nici de decadere, ci un termen
de recomandare*3).
---------------
*1) A. St. Tulbure, Limitele ele delegarii procurorului in cursul urmaririi penale, Dreptul nr. 9/ 1996, pag. 90
*3) C.A.B., s. a II-a pen„ dec. nr. 1145/1998, Revue de Droit Penal et criminologie nr. 4, 1999, pag. 154, C.S.J.. s. pen., dec. nr. 1405/1998, Revue de Droit
Penal et criminologie nr. 1/2001, pag. 149. Conform A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 200
Cuprinsul rechizitoriului
Avand in vedere importanta pe care o prezinta rechizitoriul ca act de sesizare a instantei, legea a
acordat o atentie deosebita reglementarii si formei acestuia. In acest sens, in art. 263 se arata ca
rechizitoriul trebuie sa se limiteze la fapta si persoana pentru care s-a efectuat urmarirea penala si
trebuie sa cuprinda:
mentiunile prevazute in art. 203 ,
- datele privitoare la persoana inculpatului,
- fapta retinuta in sarcina sa,
- incadrarea juridica, probele pe care se intemeiaza invinuirea,
- masura preventiva luata si durata acesteia
- dispozitia de trimitere in judecata*1).
Rechizitoriul fiind actul prin care procurorul dispune trimiterea in judecata, va trebui sa se limiteze la
fapta si persoana fata de care s-a efectuat urmarirea penala. Daca sunt mai multe fapte si persoane
cercetate, rechizitoriul se va limita la ele. Nu este legala sesizarea instantei cu fapte si persoane
pentru care nu s-a efectuat urmarirea penala, incalcarea fiind sanctionabila cu nulitate absoluta*2).
Rechizitoriul se limiteaza la faptele sau persoanele pentru care s-a efectuat urmarirea penala si
trebuie sa cuprinda, pe langa mentiunile prevazute in art. 203 c. pr. pen., date privitoare la persoana
inculpatului, fapta retinuta in sarcina sa , incadrarea juridica , probele pe care se intemeiaza
invinuirea, masura preventiva luata si durata acesteia (art. 263 c. pr. pen.). Daca din dosar lipseste
referatul de terminare a urmaririi penale, cauza fiind de competenta obligatorie a procurorului,
rechizitoriul va cuprinde si datele suplimentare prevazute pentru referat de art. 260 c. pr. pen. In
rechizitoriu se vor mentiona persoanele care trebuie citate in instanta, cu indicarea calitatii lor
procesuale (parti, martori etc.) si a locului unde urmeaza a se prezenta*3).
Rechizitoriul este format din trei parti*4):
- parte a introductiva, in care este indicat: parchetul care are dosarul spre solutionare, numarul
dosarului, dala si locul intocmirii, numele, prenumele si calitatea procurorului care dispune trimiterea
in judecata, datele privitoare Ia persoana invinuitului sau inculpatului (invinuitilor sau inculpatilor) si
infractiunea (infractiunile).
- expunerea va trebui sa cuprinda: descrierea faptei retinute in sarcina invinuitului sau inculpatului
(invinuitilor sau inculpatilor), forma de vinovatie, a imprejurarilor cu relevanta penala (loc, timp mod,
mijloace, scop), a probelor administrate pe baza carora au fost retinute, in raport de starea de fapt
retinuta, fiecarei fapte va trebui sa i se arate incadrarea juridica cu motivarea acestei incadrari, daca
este cazul. Fara indoiala ca expozitivul rechizitoriului prefigureaza dispozitivul acestuia si, in mod
firesc, procurorul, intocmind rechizitoriul, arata in partea expozitiva care sunt probele in invinuire,
urmand ca dispozitivul sa concretizeze manifestarea vointei procurorului de a dispune trimiterea in
judecata. Acest rationament l-au avut in vedere si instantele judecatoresti, care au aratat, in mod
constant, ca, in situatia in care in partea expozitiva a rechizitoriului au fost precizate faptele cu
caracter infractional, dar a fost omisa mentionarea lor in partea dispozitiva, instanta are obligatia sa
se pronunte asupra unor asemenea fapte*5).
- dispozitivul, care contine:
a) dispozitia de punere in miscare a actiunii penale si de trimitere in judecata a inculpatului
(inculpatilor), in cazul in care urmarirea penala s-a efectuat iara punerea in miscare actiunii penale,
b) dispozitia de trimitere in judecata a inculpatului (inculpatilor), in cazul in care urmarirea penala s-a
facut cu punerea in miscare a actiunii penale.
Dispozitivul va trebui sa cuprinda, in cazul in care urmarirea penala s-a efectuat pentru mai multe
infractiuni, incadrarea juridica a acestora, vezi art. 317 C. proc. pen.
In dispozitiv se va stabili instanta care va fi sesizata. Regularitatea rechizitoriului se verifica de catre
instanta, indiferent cum a avut loc sesizarea organului de judecata (art. 300). Examinarea are in
vedere atat respectarea regulilor de competenta cat si cele vizand conditiile de fond si de forma ale
rechizitoriului*6).
Importanta cunoasterii si aplicarii corecte a normelor de competenta reiese din aceea ca, cursul
justitiei este intrerupt in cazurile in care se face o gresita aplicare a dispozitiilor referitoare la
competenta*7).
Procurorul intocmeste un singur rechizitoriu, chiar daca lucrarile urmaririi penale privesc mai multe
fapte ori mai multi invinuiti sau inculpati si chiar daca se dau acestora rezolvari diferite. Bunaoara,
prin acelasi rechizitoriu se poate dispune trimiterea in judecata a unui inculpat si incetarea urmaririi
penale cu privire la un alt inculpat.
Prin acelasi rechizitoriu, procurorul poate dispune trimiterea inculpatului in judecata pentru anumite
fapte, iar pentru alte fapte poate dispune, dupa caz, reinceperea urmaririi penale, scoaterea de sub
urmarire penala sau incetarea urmaririi penale. In cazul in care prin rechizitoriu s-a dispus
neinceperea urmaririi penale pentru o anumita fapta, instanta nu poate dispune restituirea unor
bunuri care provin din savarsirea faptei pentru care s-a dispus neinceperea urmaririi penale, deoarece
fapta din care au provenit bunurile nu a facut obiectul judecatii*8).
In ce priveste masurile preventive, de siguranta sau asiguratorii, potrivit art. 267, la finalizarea
urmaririi penale, prin rechizitoriu, potrivit art. 262 pct. 1, procurorul daca considera ca este necesara
arestarea inculpatului, fiind intrunite conditiile prevazute de lege, inainteaza instantei, in termen de
24 de ore, rechizitoriul si propunerea de arestare a inculpatului. In acelasi mod, procurorul
procedeaza in cazul in care este necesara luarea masurilor de siguranta prevazute in art. 113 si 114
din Codul penal, intrucat masura arestarii preventive a inculpatului si masurile de siguranta: obligarea
la tratament medical si internarea medicala se pot dispune numai de instanta.
In cazul in care procurorul considera ca se impune luarea masurilor preventive prevazute in art. 145 si
145*1 (asa cum au fost modificate si completate prin OUG 60/2006), respectiv obligarea de a nu
parasi localitatea sau tara, dispune aceasta prin rechizitoriu.
Pentru a putea fi luata se impun aceleasi conditii atat la masura obligarii de a nu parasi localitatea cat
si la obligarea de a nu parasi tara, respectiv sa existe probe sau indicii temeinice ca invinuitul sau
inculpatul a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, in procesul penal in Romania, organelor
judiciare le revine sarcina administrarii probelor. In practica instantelor judecatoresti din tara noastra
se acorda o atentie deosebita acestui principiu*9), in ce priveste indiciile, acestea sunt deductii logice
bazate pe premise serioase (ex. surprinderea unei persoane in conditii suspecte de loc si timp, cu
obiecte a caror provenienta nu le poate explica sau cu instrumente folosite in mod obisnuit la
savarsirea de infractiuni)*10).
Prin modificarea suferita de art. 136 prin legea 356/2006 a disparut conditia ca invinuitul sau
inculpatul sa fie cercetat pentru infractiuni pedepsite cu detentiune pe viata sau cu inchisoare.
Ramane de luat in considerare doar criteriul prevazut la art. 136 alin. 8 din Codul de procedura
penala.
Incheierea prin care instanta dispune cu privire la aceste masuri se trimite procurorului, care face
mentiune despre aceasta in ordonanta de scoatere de sub urmarire penala, de incetare a urmaririi
penale, de suspendare a urmaririi penale, de restituire sau de trimitere la organul competent.
Prevederile art. 243 alin. 3 si art. 249 alin. 2 se aplica in mod corespunzator.
Oricare ar fi solutia data de procuror, acesta va trebui sa dispuna asupra mentinerii sau revocarii
masurilor de siguranta altele decat cele prevazute in art. 113 si 114 din Codul penal, si asiguratorii,
luate in cursul urmaririi penale sau, daca este cazul sa ia asemenea masuri (art. 267 C. proc. pen.
)*11).
---------------
*1) C.A. Ploiesti, decizia penala nr.465 din 14 mai 1998. in Buletinul Jurisprudentei, semestrul I -1998
*5) Tribunalul Suprem, C. 7, dec. pen. nr. 43 din 1976, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 270,
Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 511 din 1979, in Culegere de Decizii. 1979, pag. 498, Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 1676 din 1976,
in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 271, Trib. jud. Timis. s.p.. dec. nr. 283 din 1975, in Revista Romana
de Drept, nr. 2/1976, pag. 70.
*8) Tribunalul Suprem., sectia penala, dec. nr. 2723 din 1984 (nepublicata), Tribunalul Suprem., sectia penala, dec. nr. 2182 din 1984 (nepublicata).
Conform I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 200
*9) Tribunalul Suprem., sectia penala, dec. nr. 4249 din 1971, in Revista Romana de Drept, nr. 4, 1972, pag. 157, Tribunalul S uprem., sectia penala, dec.
nr. 2496 din 1975, in Culegere de decizii 1975, pag. 496,Tribunalul Judetean Timis, dec. pen. 322 din 1978, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in
materie penala pe anii 1976-1980, pag. 152,Tribunalul Suprem sectia penala, decizia nr. 763 din 1982, in Revista Romana de Drept, nr. 3, 1983, pag. 69,
TMB s. II pen., dec. nr. 1402/1992 si TMB s. I pen., d. nr. 953/1992, ambele in V. Papadopol s.a., Codul de procedura penala adnotat, vol. I, partea
generala, Editura Albastra, Bucuresti,1996, pag. 32
*10) Gh. Daringa, Masurile preventive in noul cod de procedura penala, Revista Romana de Drept, nr. 4/1969, pag. 2
Alte solutii: restituirea si trimiterea cauzei
Daca cu ocazia verificarii lucrarilor penale din dosarul primit de la organul de cercetare penala cu
propunere de trimitere in judecata, procurorul constata ca urmarirea penala nu este completa, sau ca
nu au fost respectate dispozitiile legale care garanteaza aflarea adevarului ori urmarirea penala s-a
facut de un alt organ decat cele prevazute in textele mentionate poate sa actioneze in urmatoarele
modalitati:
- restituie cauza organului care a efectuat urmarirea penala, in vederea completarii urmaririi penale,
si refacerii unor acte efectuate cu incalcarea unor dispozitii legale (de ex.: prezentarea materialului de
urmarire penala fara aparator desi participarea acestuia era obligatorie potrivit legii),
ori
- trimite cauza la un alt organ de cercetare, potrivit dispozitiilor art. 217 C. proc. pen., sau face sau
reface personal actele lipsa sau imperfecte,
- trimite cauza la organul competent sa efectueze urmarirea penala, daca procurorul constata ca
pentru vreuna din infractiunile sau infractorii aratati in art. 207 , 208 si art. 209 alin. (3) si (4) C. proc.
pen. ori legi speciale, urmarirea penala s-a facut de un alt organ decat cele prevazute in textele
mentionate in acest caz, procurorul ia masuri ca urmarirea sa fie facuta de organul competent [art.
265 alin. (1) si art. 268 alin. (1) ]. Daca competenta revine unui alt procuror va declina, dupa caz,
competenta la parchetul competent.
Nerespectarea dispozitiilor legale privind competenta materiala a organului de cercetare penala
atrage dupa sine sanctiunea nulitatii absolute in conditiile art. 197 alin. 2 C. pr. pen.
In privinta organului judiciar care urmeaza sa procedeze la refacerea actului nul exista doua
posibilitati: refacerea sa se efectueze de organul care a realizat actul viciat, refacerea sa se realizeze
de alte organe, respectiv de catre acelea care constata ulterior in cadrul procesului penal nulitatea
actului*1).
Constatarea acestei nulitati trebuie sa se faca, insa, inainte de terminarea cercetarii judecatoresti,
pentru ca numai pana in acest moment potrivit art. 332 alin. 1 C. pr. pen., instanta se desesizeaza si
restituie cauza procurorului care procedeaza la trimiterea cauzei la organul competent sa efectueze
urmarirea penala conform art. 268 alin. 1 C. pr. pen. *2), modificat prin Legea 356/200
---------------
*1) Doru Pavel, Efectele nulitatii in procesul penal, Revista Romana de Drept, nr. 9/1972, pag. 43-5
*2) A se vedea, C. D. Lascu, I. Lascu, Cateva probleme in legatura cu cercetarea penala efectuata de un organ necompetent fi consecintele sale, in
Dreptul nr. 8/1996, pag. 11
RELUAREA URMARIRII PENALE
Privire generala
Solutiile ce sunt date la epuizarea fazei de urmarire penala nu au autoritate de lucru judecat, existand
posibilitatea ca urmarirea penala sa fie reluata cu privire la aceleasi persoane si aceleasi fapte.
Reluarea urmaririi penale poate fi dispusa atat in cazul in care aceasta a fost intrerupta, cat si in cazul
in care cauza penala a fost trimisa instantei de judecata.
In literatura de specialitate, reluarea urmaririi penale este considerata ca fiind o institutie procesuala
complimentara, cu caracter exceptional, care are ca scop aducerea procesului penal pe linia de
desfasurare normala*1).
Pentru a se putea relua urmarirea penala trebuie intrunite cumulativ mai multe conditii*2):
a) Sa fi intervenit una din ipotezele legale de reluare a urmaririi penale, aceasta dispunandu-se numai
in situatiile limitativ reglementate de cod. Constituie asemenea ipoteze urmatoarele situatii:
- urmarirea a fost suspendata,
- s-a dispus scoaterea de sub urmarire sau incetarea urmaririi penale,
- s-a constatat in cursul judecatii ca urmarirea este incompleta sau a fost efectuata de un organ
necompetent,
- s-a dispus in cursul judecatii extinderea actiunii penale sau extinderea procesului penal.
b) Sa se fi depasit intr-un anume sens urmarirea penala ca faza procesuala. Aceasta presupune o
reintoarcere in faza urmaririi penale fie dintr-o faza superioara (de exemplu, restituirea cauzei de
catre instanta la procuror) fie dintr-un cadru extraprocesual (de exemplu, redeschiderea unei urmariri
anterior stinse).
In legatura cu acest aspect este de precizat, ca nu orice reintoarcere a cauzei intr-un stadiu al
urmaririi care a fost depasit echivaleaza cu o reluare, ci numai situatiile anume prevazute de lege.
Astfel, in urma verificarii dosarului in cadrul trimiterii in judecata procurorul poate restitui cauza
pentru completarea urmaririi (art. 265 ) sau trimite dosarul la organul competent (art. 268 ). In
ambele situatii exista o revenire la un stadiu procesual depasit dar cazurile nu (Constituie ipoteze de
reluare a urmaririi penale pentru ca revenirea are loc din cadrul aceleiasi faze si nu din afara acesteia
(dintr-o faza superioara sau un cadru extraprocesual). In mod similar, daca instanta verificand
regularitatea sesizarii sale, potrivit art. 300 restituie dosarul procurorului in vederea refacerii
rechizitoriului, nu se poate spune ca are loc o reluare a urmaririi penale situatia nefiind prevazuta
printre ipotezele care permit folosirea institutiei.
c) Sa existe un act de dispozitie a reluarii urmaririi penale care sa provina de la organul competent.
Organul de cercetare nu pot dispune, iar partile nu pot initia reluarea urmaririi. Singurii subiecti care
decid reluarea urmaririi penale sunt: procurorul pentru cazurile cand inceteaza cauza de suspendare
sau are loc redeschiderea urmaririi penale si instanta cand cauza se restituie din faza judecatii.
d) O ultima conditie rezulta din art. 270 alin. 2 , care prevede ca reluarea urmaririi penale nu poate
avea loc daca se constata ca intre timp a intervenit unul din cazurile prevazute de art. 10 c. pr. pen.
Deci reluarea urmaririi penale este posibila in masura in care actiunea penala mai este exercitabila.
De exemplu, constatarea ca s-a aplicat gresit amnistia si s-a dispus nejustificat incetarea urmaririi
penale intr-o cauza in care nu intervenise in mod real actul de clementa, duce in principiu la
posibilitatea redeschiderii urmaririi penale. Totusi, daca dupa incetarea urmaririi penale a trecut
multa vreme si actiunea penala s-a prescris, reluarea urmaririi penale nu mai este posibila.
Pornind de la prevederile art. 270 din Codul de procedura penala, in alta opinie conditiile s-au
sintetizat intrucatva diferit*3):
a) sa fie prezenta vreuna din situatiile de reluare a urmaririi penale prevazute in art. 270 C. pr. pen.
Potrivit legii, reluarea urmaririi penale este posibila in urmatoarele cazuri:
- in caz de incetare a cauzei de suspendare,
- in caz de restituire a cauzei de catre instanta de judecata in vederea refacerii sau completarii
urmaririi penale, ori ca urmare a extinderii actiunii penale sau a procesului penal,
- in caz de redeschidere a urmaririi penale.
Pentru a fi in prezenta acestei conditii, in opinia mentionata este necesar ca urmarirea penala sa fi
fost suspendata, stinsa printr-una din solutiile de netrimitere in judecata (scoaterea de sub urmarire
penala sau incetarea urmaririi penale) ori finalizata prin trimiterea in judecata, daca ulterior in cursul
judecatii s-a constatat ca urmarirea penala s-a efectuat cu incalcarea legii ori este incompleta sau
daca s-a dispus in cursul judecatii extinderea actiunii penale ori extinderea procesului penal.
b) sa nu fi intervenit vreunul din cazurile de impiedicare a punerii in miscare sau a exercitarii actiunii
penale. Este vorba de cazurile prevazute de art. 10 C. pr. pen. sau de nepedepsire. O asemenea
conditie este fireasca deoarece reluarea urmaririi penale nu mai este eficienta decat daca actiunea
penala poate fi pusa in miscare ori poate fi exercitata,
c) sa se fi dispus in mod expres reluarea urmaririi penale de catre organul judiciar penal competent.
Reluarea urmaririi penale se poate dispune de catre procuror in cazurile prevazute de art. 270 alin. 1
lit. a) si c) C. pr. pen. si de catre instanta de judecata in cazul prevazut de art. 270 alin. 1 lit. b) C. pr.
pen. (restituirea cauzei de catre instanta de judecata in vederea refacerii sau completarii urmaririi, ori
ca urmare a extinderii actiunii penale sau a procesului penal). Dispozitia de reluare a urmaririi penale
este data de procuror prin ordonanta si de catre instanta de judecata prin sentinta sau decizie, dupa
caz.
Dincolo de aceste nuantari, este cert ca reluarea urmaririi penale are, uneori, caracter facultativ,
organele judiciare avand latitudinea, in functie de specificul cauzei penale, sa decida daca
completarea probelor se face intr-o reluare a urmaririi penale sau in faza procesuala de judecata in
care cauza penala a ajuns. O asemenea situatie o intalnim in cazul extinderii actiunii penale sau a
procesului penala in fata instantei de judecata.
Modul in care este reglementata reluarea urmaririi penale ne duce la concluzia ca aceasta este
posibila atat in situatia in care procesul penal a fost intrerupt in faza de urmarire penala, cat si in
situatia in care faza de urmarire penala a fost depasita, procesul penal ajungand in faza de
judecata*4).
---------------
*3) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 206-207.
Cazurile de reluare a urmaririi penale
Reluarea urmaririi penale dupa suspendare
Potrivit art. 241 C. proc. pen., in timpul cat s-a dispus suspendarea urmaririi penale, organul de
urmarire penala este obligat sa se intereseze periodic, daca mai subzista cauza care a determinat
suspendarea urmaririi penale.
Daca se constata ca a incetat cauza de suspendare, organul de cercetare penala inainteaza dosarul
pro procurorului pentru a dispune asupra reluarii urmaririi penale.
Suspendarea este o institutie pe care o dispune procurorul prin ordonanta. Organul de cercetare
penala care a constatat ca a incetat cauza de suspendare, inainteaza dosarul procurorului pentru a
dispune asupra reluarii. Procedura de mai sus nu se aplica in cauzele penale, care potrivit art. 209 c.
pr. pen. se urmaresc direct de procuror, intrucat in asemenea situatie, procurorul care efectueaza
urmarirea dispune direct atat asupra suspendarii cauzei penale, cat si asupra reluarii acesteia*1).
Mentionam ca, daca suspendarea nu poate fi hotarata in lipsa unei expertize medicale care sa ateste
boala grava a invinuitului sau inculpatului, in ceea ce priveste, insa, reluarea urmaririi penale in caz de
incetare a cauzei de suspendare, legea nu cuprinde nici o prevedere in acest sens. Cu toate acestea s-
a exprimat opinia ca nici reluarea urmaririi penale determinata de incetarea cauzei de suspendare
(boala invinuitului sau inculpatului) nu ar putea avea loc in absenta unui act medical (eventual chiar a
unei expertize medicale) eliberat de catre un organ medical de specialitate*2). Stabilirea printr-o
expertiza medico-legala a disparitiei situatiei de impiedicare de a lua parte la proces nu echivaleaza cu
completa insanatosire a invinuitului sau inculpatului ci doar ca starea actuala a sanatatii ii poate
permite sa ia parte la procesul penal*3).
---------------
*2) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 207-208.
Reluarea urmaririi penale in caz de restituire a cauzei de catre instanta de judecata in vederea
refacerii sau completarii urmaririi, ori ca urmare a extinderii actiunii penale sau a procesului penal
(art. 332, 333, 335, 336, 337)
In acest caz, procesul penal a ajuns in faza de judecata si, datorita unor necesitati impuse de buna
rezolvare a cauzei, instanta dispune restituirea dosarului in vederea reluarii urmaririi penale.
Activitatea procesuala, desi in mod obisnuit progresiva, nu este conceputa ca o activitate ireversibila,
existand posibilitatea reintoarcerii cauzei la etapele prin care a trecut. O asemenea situatie s-a avut in
vedere de lege si cand instanta restituie cauza procurorului (art. 270 lit. b ).
Intrucat procesul penal se desfasoara in acest caz in sensul invers al evolutiei sale normale, ipotezele
in care instanta are posibilitatea restituirii cauzei la procuror sunt strict determinate de lege si se
reduc la urmatoarele situatii*1):
- restituirea in vederea refacerii urmaririi, care are loc cand prima instanta constata inainte de
terminarea cercetarii judecatoresti, ca cercetarea penala a fost efectuata de catre un organ
necompetent (art. 332 alin. 2 C. pr. pen.).
Importanta cunoasterii si aplicarii corecte a normelor de competenta reiese din aceea ca, cursul
justitiei este intrerupt in cazurile in care se face o gresita aplicare a dispozitiilor referitoare la
competenta*2). Cu toate acestea, in mod corect s-a considerat, atat in literatura de specialitate*3)
cat si in practica judiciara*4) ca restituirea pentru refacerea urmaririi penale este posibila nu numai in
cazul prevazut expres ci si in alte cazuri in care prima instanta a constatat ca in cursul urmaririi penale
au fost incalcate dispozitiile legale, indiferent de felul nulitatii (absoluta sau relativa). Ea nu se poate
dispune, insa, decat de catre prima instanta in conditiile art. 197 alin. 1 C. pr. pen. (daca s-a produs o
vatamare procesuala care nu poate fi inlaturata altfel)*5).
- restituirea in vedere completarii urmaririi, care se dispune de prima instanta cand aceasta constata
ca urmarirea nu este completa si ca in cursul cercetarii judecatoresti completarile nu s-ar putea face
decat cu mare intarziere (art. 233 ), daca in recurs se constata ca prima instanta nu a procedat la
restituirea in vederea completarii urmaririi penale, desi era necesar, instanta de recurs poate si ea,
casand hotararea, sa restituie cauza procurorului (art. 380 c. pr. pen.),
- restituirea cauzei la procuror in urma extinderii actiunii penale de catre instanta potrivit art. 335 c.
pr. pen., in vederea completarii urmaririi penale cu privire la actele materiale noi care intra in
continutul infractiunii pentru care a fost trimis in judecata inculpatul,
- restituirea cauzei la procuror in urma extinderii procesului penal de catre instanta potrivit art. 336-
337 (asa cum au fost modificate prin Legea 356/2006) pentru alte fapte sau persoane noi, in vederea
completarii urmaririi penale cu privire si la aceste fapte sau persoane.
In legatura cu acest caz de reluare a urmaririi penale distingem mai multe aspecte*6):
a) un prim aspect priveste reluarea urmaririi penale pentru completarea acesteia. In aceasta situatie,
instanta constata ca, in timpul urmaririi penale, au fost respectate dispozitiile legale privind
competenta, dar organele de urmarire penala nu au lamurit toate aspectele impuse de o buna
rezolvare a cauzei. Instanta dispune restituirea cauzei in vederea completarii urmaririi penale daca
apreciaza ca aceasta activitate nu poate fi desfasurata in faza de judecata*7),
b) instanta poate restitui dosarul in vederea refacerii urmaririi penale cand constata ca in
desfasurarea urmaririi penale nu au fost respectate dispozitiile legale privind competenta. Astfel,
potrivit art. 332, cand instanta constata, inainte de terminarea cercetarii judecatoresti, ca in cauza
supusa judecatii s-a efectuat cercetarea penala de un alt organ decat cel competent, se desesizeaza si
restituie cauza procurorului in vederea refacerii urmaririi penale de catre organul competent*8),
c) restituirea cauzei de catre instanta poate avea loc si in cazul in care a fost extinsa actiunea penala
pentru acte materiale noi ce intra in continutul laturii obiective a infractiunii ce face obiectul judecatii.
In acest caz, instanta, potrivit art. 335, poate restitui dosarul procurorului in vederea reluarii urmaririi
penale pentru a face cercetari si cu privire la actele materiale noi descoperite in cursul judecatii,
d) reluarea urmaririi penale se poate face si in ipoteza restituirii dosarului de catre instanta ca urmare
a extindem procesului penal. Potrivit art. 336 si 337 , modificate prin Legea 356/2006, extinderea
procesului penal se poate face cu privire la alte fapte sau alte persoane.
Cu ocazia extinderii procesului penal, dosarul poate fi restituit procurorului in vederea reluarii
urmaririi penale si cu privire la faptele sau persoanele fata de care a fost extins procesul penal*9).
Cand instanta de judecata a dispus restituirea cauzei in vederea refacerii sau completarii urmaririi
penale, ori in caz de extindere a actiunii penale sau a procesului penal, urmarirea se reia pe baza
hotararii prin care instanta a dispus restituirea*10).
---------------
*3) A se vedea. Gr. Theodoru, Tudor Plaesu, Drept procesual penal, partea generala, Universitatea „Al. I. Cuza", Iasi, 1986, pag.. 155, Gr. Theodoru, I.
Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1979, pag. 257.
*4) Plenul Tribunalului Suprem, decizia de indrumare nr. 3/1972 in Culegere de decizii pe anul 1972, pag. 27.
*5) in acest sens, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 2999/1975, in Culegere de decizii pe anul 1975, pag. 22
*7) Curtea de Apel Ploiesti, d.p. nr. 503/21 aprilie 1999, in Culegere de practica judiciara 1999.
*8) Tribunalul Bucuresti, dec. pen. nr. 30 din 20 ianuarie 1996, in Culegere de practica judiciara a Tribunalului Bucuresti, 1994-1997.
*9) CA. Ploiesti, dec. penala nr. 868 din 15 septembrie 1998, in Buletinul Jurisprudentei semestrul II, 1998.
*10) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 94-95.
Redeschiderea urmaririi penale
Este posibil sa se constate ulterior ca mentinerea solutiei nu se justifica fie pentru ca ea a fost gresit
adoptata initial, fie pentru ca a disparut imprejurarea pe care s-a intemeiat solutia in momentul in
care a fost luata (art. 273 c. pr. pen.)
Institutia redeschiderii indeplineste o functie preventiva fata de incalcarile dispozitiilor legale in faza
urmaririi penale*1).
Astfel, in urma dispunerii incetarii penale pe motiv de prescriptie se poate stabili ulterior ca socotirea
termenului s-a facut eronat netinandu-se seama de o perioada in care cursul acesteia era suspendat,
ceea ce face ca prescriptia sa nu se fi implinit si incetarea urmaririi sa fie justificata, de asemenea, in
urma incetarii urmaririi penale pe motiv de neintroducere a plangerii prealabile, partea vatamata se
poate razgandi si daca mai este in termen are dreptul sa introduca plangerea. In ambele situatii
redeschiderea urmaririi si reluarea procesului penal sunt necesare*2)
---------------
*1) Tnb. Suprem, sect. pen. dec. nr. 369/1977, Culegere de decizii din 1977, pag. 36..
2. PLANGEREA PREALABILA
Generalitati
Plangerea prealabila este actul procesual prin care persoana vatamata care a suferit o vatamare fizica,
morala sau materiala printr-o infractiune, isi exprima vointa de a fi tras la raspundere penala
faptuitorul in conditiile in care legea conditioneaza raspunderea penala si punerea in miscare sau
exercitarea actiunii penale, de acest act. Plangerea prealabila constituie o institutie de drept penal,
lipsa ei reprezentand o cauza de inlaturare a raspunderii penale (art. 131 c. pen.). Institutia are si un
reflex procesual, care se repercuteaza direct asupra posibilitatii exercitarii actiunii penale si deci
implicit asupra tragerii la raspundere penala. Din punctul de vedere al dreptului penal plangerea
prealabila constituie o conditie de pedepsibilitate, iar sub aspectul dreptului procesual o conditie de
procedibilitate*1).
Plangerea prealabila cuprinde o dubla manifestare de vointa a persoanei vatamate. In primul rand,
constituie o incunostintare a organelor judiciare cu privire la savarsirea unei infractiuni si, in al doilea
rand, plangerea prealabila da expresie vointei persoanei vatamate ca acea infractiune sa fie urmarita
sau judecata, ridicand astfel impedimentul ce s-ar opune activitatii procesual penale. In urma acestei
manifestari de vointa, organul de urmarire penala sau, dupa caz, instanta de judecata poate dispune
declansarea procesului penal si punerea in miscare a actiunii penale.
Aceasta institutie isi produce efectul:
- in cursul urmaririi penale, in cauzele in care punerea in miscare a actiunii penale sau exercitarea
- acesteia este conditionata de existenta acestei sesizari. in lipsa plangerii prealabile, in caz de
retragere a acesteia sau de impacare a partilor se dispune incetarea urmaririi penale,
- in cursul judecatii, in doua cazuri:
- cand punerea in miscare a actiunii penale sau exercitarea ei in cursul urmaririi penale se face la
plangere prealabila, deoarece dupa trimiterea in judecata, lipsa plangerii prealabile, retragerea ei sau
impacarea partilor, duce la incetarea procesului penal,
- cand instanta va judeca fara a se efectua urmarirea penala, in cazurile stabilite de lege, numai in
temi iul sesizarii prin plangere prealabila de catre partea vatamata si daca partea vatamata isi retrage
plangerea sau partile se impaca, instanta va trebui sa inceteze procesul penal*3)
---------------
*1) Milea T. Popovici, Plangerea prealabila in reglementarea actualului cod de procedura penala, Revista Romana de Drept nr. 9/1969, pag. 23.
*2) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 34, in acelasi sens N. Volonciu, Tratat de Procedura penala.
Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 112.
Caracterele juridice ale plangerii prealabile
Plangerea prealabila prezinta urmatoarele caractere:

a) caracterul obligatoriu
Plangerea prealabila este obligatorie ori de cate ori conditioneaza, potrivit legii, punerea in miscare si
exercitiul actiunii penale. Lipsa sau retragerea ei inlatura raspunderea penala.
Plecand de la caracterul ei obligatoriu, in practica judiciara s-a statuat, in mod just, ca plangerea
prealabila nu poate fi echivalata pe planul consecintelor cu o constituire de parte civila sau de parte
vatamata in cursul urmaririi penale*1). Intr-adevar, notiunea de parte vatamata este diferita de aceea
de persoana vatamata sau de victima a infractiunii.
a) Persoana vatamata este persoana care a suferit un prejudiciu prin infractiune, fara insa a participa
in procesul penal, iar victima infractiunii este doar o persoana fizica, aflata in pozitia de subiect pasiv
al infractiunii.
b) Devine parte vatamata in procesul penal numai persoana vatamata care isi exprima vointa in acest
sens, sau care efectueaza acte specifice sustinerii laturii penale a procesului penal . Aceasta inseamna
ca persoana vatamata printr-o infractiune nu dobandeste calitatea de parte vatamata pur si
simplu*2). Parte vatamata in procesul penal devine numai persoana vatamata care isi exprima vointa
in acest sens sau care efectueaza acte specifice sustinerii laturii penale a procesului penal in calitate
de parte vatamata*3).
Pentru ca o persoana sa devina parte in proces se cer doua conditii: sa aiba vocatia de a deveni parte
vatamata si sa-si manifeste vointa de a participa in procesul penal.
Pe de alta parte s-a aratat cum ca s-a stabilit fara echivoc in cuprinsul textului art. 346 alin. 4 C. pr.
pen. ca simpla constituire ca parte civila in procesul penal nu echivaleaza cu plangerea prealabila, din
moment ce, atunci cand se constata ca lipseste plangerea prealabila, instanta penala nu solutioneaza
actiunea civila alaturata actiunii penale, ci dispunand incetarea procesului penal, indreapta actiunea
civila la instanta civila*4). Aceasta solutie porneste tot de la ideea ca persoana vatamata prin
infractiune nu dobandeste automat calitatea de parte vatamata, la aceasta ajungandu-se numai in
urma unei manifestari de vointa in acest sens. Nu este necesar ca persoana vatamata sa faca o
declaratie expresa de constituire ca parte vatamata, fiind suficient ca ea sa fi efectuat acte specifice
sustinerii laturii penale a procesului, care releva fara echivoc vointa de a participa in procesul penal
intr-o asemenea calitate*5). Printre altele, poate constitui o manifestare certa ca persoana vatamata
intelege sa participe in procesul penal, formularea unei plangeri prealabile, in cazul in care legea cere
o asemenea manifestare de vointa, prin care se solicita condamnarea inculpatului pentru infractiunea
comisa.
De la caracterul obligatoriu al plangerii prealabile legea prevede o singura exceptie, in care cel
vatamat este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa. in
aceasta situatie, actiunea penala poate fi pusa in miscare si din oficiu .
b) caracterul personal
Potrivit legii dreptul de a face plangere prealabila este un drept personal al persoanei vatamate, de
aceea numai plangerea acesteia constituie in infractiunile prevazute expres de lege (art. 279 alin. 1 C.
pr. pen.) conditia punerii in miscare a actiunii penale.
Exceptiile de la acest caracter sunt prevazute expres de lege. Ele se refera la posibilitatea introducerii
plangerii prealabile si de catre reprezentantii legali in cazul in care persoana vatamata este lipsita de
capacitate de exercitiu (art 284 alin. 2 C. pr. pen.) sau de catre persoana vatamata prin mandatar (art.
222 alin. 3 C. pr. pen.),
Se poate observa ca toate infractiunile pentru care legea prevede ca actiunea penala se pune in
miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate sunt indreptate impotriva persoanelor fizice sau
a patrimoniului lor*6). Caracterul personal al plangerii iese si mai mult in evidenta in situatia in care
partea vatamata a decedat mai inainte de a fi tacut plangere prealabila, deoarece mostenitorii nefiind
persoane care au suferit prin infractiune o vatamare fizica, morala sau materiala nu au calitate
procesuala penala*7). Legat de aceasta, intrucat infractiunile pot vatama atat persoane fizice cat si
persoane juridice, s-a pus problema daca plangerea prealabila poate fi facuta de oricare din aceste
categorii de persoane.
Intr-o prima opinie, se admite introducerea plangerii prealabile de orice categorie de persoane
vatamate, mai mult, se precizeaza ca daca vatamata este o organizatie dintre cele prevazute in art.
145 C. pen., plangerea prealabila se face prin reprezentant*8).
Opus acestei pareri, majoritatea autorilor considera, credem noi in mod just, ca plangerea prealabila
nu poate fi introdusa decat de persoana fizica vatamata*9). Argumentele care se aduc sunt
numeroase si tin de temeiurile social-penale ale plangerii prealabile, de natura infractiunilor avute in
vedere in acest regim juridic, de procedura introducerii si retragerii plangerii, de legatura cu alte
institutii (cum ar fi impacarea partilor) etc.*10)
In aplicarea acestor principii, in practica s-a mai hotarat ca:
- plangerea introdusa de copilul major pentru parinte nu satisface cerintele legii, dispozitiile
articolului 222 alin. 5 nefiind aplicabile in cazul plangerii prealabile*11)
- plangerea prealabila facuta de mama unui minor peste 16 ani si nu de minor cu incuviintarea mamei
sale nu intruneste conditiile pentru punerea in miscare a actiunii penale*12),
- plangerea prealabila semnata de unul din soti pentru celalalt nu poate fi considerata ca existenta
cata vreme se reclama fapte distincte in raport de cei doi soti*13),
- plangerea prealabila facuta de parinte pentru copilul major apare ca fiind facuta de o persoana fara
calitate*14),
- plangerea prealabila semnata de sotul persoanei vatamate nu emana de la subiectul pasiv al
infractiunii*15).
c) caracterul indivizibil
In ipoteza in care fapta, pentru care s-a facut plangerea prealabila, a cauzat o vatamare mai multor
persoane, inculpatul poate fi tras la raspundere penala, chiar daca plangerea s-a formulat ori se
mentine numai de o parte din victime (indivizibilitate activa). De asemenea, daca la savarsirea
infractiunii pentru care s-a facut plangere prealabila au participat mai multe persoane, chiar daca
plangerea s-a tacut sau se mentine numai cu privire la unele dintre acestea, se angajeaza
raspunderea penala a tuturor inculpatilor (indivizibilitate pasiva). Ca urmare, plangerea prealabila
produce efecte in rem, nu in personam*16).
Daca infractiunea a vatamat mai multe persoane, este suficienta plangerea uneia, pentru a subzista
raspunderea penala cu privire la integralitatea faptei infractionale (deci si sub aspectul faptelor prin
care s-au adus vatamari celor care nu au introdus plangerea prealabila). Este asa-numita
indivizibilitate activa a raspunderii penale. In acest caz lipsa plangerii prealabile exista numai daca nici
una din persoanele vatamate nu si-ar manifesta vointa de a pune in miscare actiunea penala.
Daca o infractiune a fost savarsita de mai multi participanti si se face plangere prealabila numai cu
privire la unul din ei, actiunea penala se exercita impotriva tuturor (si contra acelora pe care
plangerea nu ii vizeaza)*17). Este asa-numita indivizibilitate pasiva a raspunderii penale intemeiate pe
unitatea si indivizibilitatea infractiunii, temei unic al raspunderii tuturor participantilor pentru fapta
penala*18).
d) caracterul netransmisibil. Dreptul de a formula plangerea prealabila nu poate fi transmis unei alte
persoane (de pilda, catre mostenitori)*19).
---------------
*1) a se vedea, Tribunalul judetean Braila, decizia penala nr. 17/1990, cu nota de S. Serban, in Dreptul nr. 9/1991, pag. 82, Tribunalul judetean Sibiu,
decizia penala nr. 437/1991 in Dreptul nr. 7/1992, pag. 87
*2) Tribunalul Mun. Bucuresti, dec. pen.. nr. 1463 din 1976, in Revista Romana de Drept nr. 4, 1977. pag. 63.
*3) Tribunalul Mun. Bucuresti, s. a II-a pen., dec. pen. nr. 1463 din 1976, in Revista Romana de Drept, nr. 4, 1977, pag. 63.
*4) S. Serban, nota la decizia penala nr. 27.11.1990 a Tribunalului judetean Braila, in Dreptul nr. 9/1991.
*5) Trib. Mun. Buc. sect. II. dec. nr. 1463/1976, Revista Romana de Drept nr. 4/1977, pag. 63.
*6) Cu toate aceste argumente, in practica judiciara mai recenta, unele instante s-au considerat legal sesizate prin plangeri prealabile ale persoanelor
juridice: Jud. Sighetul-Marmatiei, sent. pen. nr.351/19.06.1998, Jud. Baia-Mare, sent. pen. nr.2557/15.12.1998
*7) A se vedea in acest sens, Tribunalul Suprem s. pen., dec. nr. 2158/1983, Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1981-
1985, pag. 227.
*8) Vezi, V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, V. Rosca, Explicatii teoretice ale Co dului penal roman. Parte generala,
vol. II, Ed. Academiei, Bucuresti, 1970,. 98.
*9) C. Bulai, Drept penal, Partea generala, Universitatea Bucuresti, 1987, pag. 470.
*11) Trib. Mun. Buc. sect II, pen.dec. nr. 1152/1971, Revista Romana de Drept nr. 8/1972, pag. 150.
*12) Trib. Suprem, dec. nr. 548/1972, Revista Romana de Drept nr. 8/1972, pag. 165.
*13) Trib. Mun. Buc. sect. II, pen. dec. nr. 782/1976, Revista Romana de Drept nr. 1/1977, pag. 61.
*14) Trib. Jud. Suceava, dec. pen. nr. 144/1977, Revista Romana de Drept nr. 9/1978, pag. 65.
*15) Judec. Urziceni, sent.pen. nr. 206/1981, Revista Romana de Drept, nr. 3/1982, pag. 54.
*16) A se vedea, T. Vasiliu s. a., Codul penal al R. S. R. comentat si adnotat, partea generala, Bucuresti, Editura Stiintifica. 1972, pag. 651.
*17) Trib. Suprem, sect. pen, dec. nr. 1248/1978, Revista Romana de Drept, nr. 1/1979, pag. 49.
*19) in acest sens, Tribunalul regional Suceava, decizia penala nr. 71671965 in Justitia noua nr. 4/1966, pag. 174, Tribunalul regional Ploiesti, decizia
penala nr. 481/1964 in Justitia noua nr. 12/1964, pag. 159.
Titularii plangerii prealabile
Potrivit art. 131 alin.1 Codul penal, plangerea prealabila poate fi introdusa la organul competent de
persoana vatamata (subiectul pasiv al infractiunii). Prin persoana vatamata se intelege, intr-o opinie,
numai persoana fizica ce a suferit o vatamare fizica, morala sau materiala. Dreptul persoanei
vatamate de a face plangere prealabila este un drept cu caracter personal, indivizibil si
netransmisibil*1).
Se poate observa ca toate infractiunile pentru care legea prevede ca actiunea penala se pune in
miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate sunt indreptate impotriva persoanelor fizice sau
a patrimoniului lor*2). Caracterul personal al plangerii iese si mai mult in evidenta in situatia in care
partea vatamata a decedat mai inainte de a fi tacut plangere prealabila, deoarece mostenitorii nefiind
persoane care au suferit prin infractiune o vatamare fizica, morala sau materiala nu au calitate
procesuala penala*3). Legat de aceasta, intrucat infractiunile pot vatama atat persoane fizice cat si
persoane juridice, s-a pus problema daca plangerea prealabila poate fi facuta de oricare din aceste
categorii de persoane.
Intr-o prima opinie, se admite introducerea plangerii prealabile de orice categorie de persoane
vatamate, mai mult, se precizeaza ca daca vatamata este o organizatie dintre cele prevazute in art.
145 C. penal, plangerea prealabila se face prin reprezentant*4).
Opus acestei pareri, majoritatea autorilor considera, credem noi in mod just, ca plangerea prealabila
nu poate fi introdusa decat de persoana fizica vatamata*5). Argumentele care se aduc sunt
numeroase si tin de temeiurile social-penale ale plangerii prealabile, de natura infractiunilor avute in
vedere in acest regim juridic, de procedura introducerii si retragerii plangerii, de legatura cu alte
institutii (cum ar fi impacarea partilor) etc.*6). In fine, intr-o opinie mai recenta se arata ca daca
persoana vatamata este o persoana juridica, plangerea prealabila se face intotdeauna prin
reprezentant*7).
In aplicarea acestor principii, in practica s-a mai hotarat ca:
- plangerea introdusa de copilul major pentru parinte nu satisface cerintele legii, dispozitiile
articolului 222 alin. 5 nefiind aplicabile in cazul plangerii prealabile*8)
- plangerea prealabila facuta de mama unui minor peste 16 ani si nu de minor cu incuviintarea mamei
sale nu intruneste conditiile pentru punerea in miscare a actiunii penale*9),
- plangerea prealabila semnata de unul din soti pentru celalalt nu poate fi considerata ca existenta
cata vreme se reclama fapte distincte in raport de cei doi soti*10),
- plangerea prealabila facuta de parinte pentru copilul major apare ca fiind facuta de o persoana fara
calitate*11),
- plangerea prealabila semnata de sotul persoanei vatamate nu emana de la subiectul pasiv al
infractiunii*12).
In cazul in care prin aceeasi infractiune au fost vatamate mai multe persoane si numai una dintre
acestea a facut plangere prealabila, raspunderea penala se mentine (art. 131 alin. 3 Cod penal,
indivizibilitate activa), iar atunci cand sunt mai multi participanti la infractiune, fapta atrage
raspunderea penala a tuturor participantilor, chiar daca plangerea prealabila s-a facut sau se mentine
cu privire numai la unul dintre acestia (art. 131 alin. 4 Cod penal, indivizibilitate pasiva)*13).
Plangerea prealabila poate fi facuta prin mandatar care are un mandat special, procura atasandu-se
plangerii. In lipsa acesteia se ajunge la aceleasi ca mai sus: nu sunt aplicabile dispozitiile art. 222 alin.
(4) C. proc. pen., potrivit carora plangerea se poate face de catre unul dintre soti pentru celalalt sot
sau de catre copilul major pentru parinti*14). In practica judiciara s-a mai decis ca daca mandatul este
general, introducerea plangerii prealabile de catre mandatar este inadmisibila*15).
Caracterul personal al plangerii prealabile se rasfrange si asupra continuarii procesului in cazul
decesului partii vatamate dupa investirea instantei prin plangere prealabila.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercitiu, potrivit art. 222 alin. (6) C. proc. pen., aplicabile
prin analogie si plangerii prealabile, aceasta se face de reprezentantul lor legal .
In cazul minorilor cu capacitate de exercitiu restransa, in practica judiciara si in literatura de
specialitate s-a apreciat, in mod corect, ca plangerea prealabila trebuie introdusa de catre persoana
vatamata, minor cu capacitatea de exercitiu restransa, cu incuviintarea persoanelor prevazute de
legea civila. Pe de alta parte, daca un minor a dobandit prin casatorie capacitatea deplina de exercitiu
a drepturilor sale, potrivit reglementarilor in vigoare, el poate introduce personal plangerea
prealabila, fara sa aiba nevoie de incuviintarea vreunei persoane*16).
Plangerea prealabila produce efecte „in rem" si nu „in personam". Daca infractiunea a vatamat mai
multe persoane, este suficienta plangerea uneia, pentru a subzista raspunderea penala cu privire la
integralitatea faptei infractionale (deci si sub aspectul faptelor prin care s-au adus vatamari celor care
nu au introdus plangerea prealabila). Este asa-numita indivizibilitate activa a raspunderii penale. In
acest caz lipsa plangerii prealabile exista numai daca nici una din persoanele vatamate nu si-ar
manifesta vointa de a pune in miscare actiunea penala.
Daca o infractiune a fost savarsita de mai multi participanti si se face plangere prealabila numai cu
privire la unul din ei, actiunea penala se exercita impotriva tuturor (si contra acelora pe care
plangerea nu ii vizeaza)*17). Este asa-numita indivizibilitate pasiva a raspunderii penale intemeiate pe
unitatea si indivizibilitatea infractiunii, temei unic al raspunderii tuturor participantilor pentru fapta
penala*18).
Impacarea partilor si retragerea plangerii prealabile, in cazurile in care o astfel de plangere a fost
introdusa de reprezentantul legal al minorului sau, dupa caz, de acesta cu incuviintarea ocrotitorului
sau, se face in conditiile cerute de lege pentru exercitarea drepturilor persoanelor lipsite de
capacitate sau cu capacitate de exercitiu restransa.
---------------
*2) Cu toate aceste argumente, in practica judiciara mai recenta, unele instante s-au considerat legal sesizate prin plangeri prealabile ale persoanelor
juridice: Jud. Sighetul-Marmatiei, sent. pen. nr.351/19.06.1998, Jud. Baia-Mare, sent. pen. nr.2557/15.12.1998
*3) A se vedea in acest sens, a se vedea, Tribunalul Suprem . s. pen., dec. nr. 2158/1983, Repertoriu alfabetic de practica jud iciara in materie penala pe
anii 1981-1985, pag. 227.
*5) C. Bulai, Drept penal, Partea generala, Universitatea Bucuresti, 1987, pag. 470.
*7) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005.
*8) Trib. Mun. Buc. sect. II, pen.dec. nr. 1152/1971, Revista Romana de Drept nr. 8/1972, pag. 150.
*9) Trib. Suprem, dec. nr. 548/1972, Revista Romana de Drept nr. 8/1972, pag. 165.
*10) Trib. Mun. Buc. sect. II, pen. dec. nr. 782/1976, Revista Romana de Drept nr. 1/1977, pag. 61.
*11) Trib. Jud. Suceava, dec. pen. nr. 144/1977, Revista Romana de Drept nr. 9/1978, pag. 65.
*12) Judec. Urziceni, sent. pen. nr. 206/1981, Revista Romana de Drept, nr. 3/1982, pag. 54.
*13) O solutie contrara a fost data de Tribunalul Mun. Bucuresti, sect. a II-a pen., sent. nr.1467/1969, aratandu-se ca in cazurile privitoare la infractiunile
pentru care punerea in miscare a actiunii penale se face la plangerea prealabila a persoanei vatamate, instanta nu poate exti nde procesul penal si asupra
altor persoane care au participat la savarsirea aceleiasi infractiuni, dar cu privire la care persoana vatamata nu a facut plangere prealabila.
*14) Plangerea prealabila introdusa de copilul major pentru parinte apare ca fiind facuta de o persoana fara calitate, deoarec e dispozitiile art. 222 aii i.
(5) C. proc. pen., potrivit carora plangerea se poate face, printre altii, si de catre copilul major pentru parinti, nu sunt aplicabile, in cazul plangerii
prealabile. In acest sens, Tribunalul Municipiului Bucuresti, s. a II-a pen., dec. nr. 1152, Revista Romana de Drept, nr. 8, 1972, pag. 150. Plangerea facuta
de parinte pentru copilul sau major apare ca facuta de persoana Iara calitate. In acest sens, Trib. Jud. Suceava, dec. pen. nr. 144/1978, Revista Romana
de Drept nr. 9, 1978, pag. 65.
*15) a se vedea, Tribunalul jud. Sibiu, decizia nr. 61/1993, in Dreptul nr. 2/1995, pag. 76.
*16) Tribunalul Suprem, dec. pen. nr.6/1973 (pct.1), in Revista Romana de Drept nr.2, pag. 107, Tribunalul Mun. Bucuresti, s. a II-a pen., dec.
nr.782/1976, in Revista Romana de Drept nr.1/1977, pag. 61, T. jud. Suceava, dec. pen. nr.161/1978, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in
materie penala pe anii 1976-1980, pag. 318, Trib. jud. Suceava, dec. pen. nr.369/1969, in Revista Romana de Drept nr.7/1969, pag. 171.
*17) Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr. 1248/1978, Revista Romana de Drept, nr. 1/1979, pag. 49.
Organele carora li se adreseaza plangerea
Fiind abrogata Legea nr. 59/1969 a comisiilor de judecata, dupa adoptarea Legii nr. 104/1992,
plangerea prealabila, potrivit art. 279 alin. (2) C. proc. pen., se poate adresa organelor de cercetare
penala sau procurorului, potrivit legii.
Pentru a apara mai bine interesele partii vatamate, care nu cunoaste intotdeauna competenta
acestor organe, sau nu incadreaza corect faptele care pretind ca s-au savarsit, in art. 285 C. proc. pen.
s-a prevazut regula potrivit careia plangerea gresit indreptata la organul de urmarire penala sau la
instanta de judecata, se trimite organului competent. Singura cerinta pentru ca plangerea gresit
indreptata sa poata fi considerata valabila este ca ea sa fie introdusa in termen la organul
necompetent.
Plangerea prealabila poate fi retrasa, aceasta constituind o cauza de impiedicare a exercitarii actiunii
penale, intrucat potrivit art. 131 alin. 2 C. pen. ea inlatura raspunderea penala. Indivizibilitatea activa
si pasiva a raspunderii penale produce efecte similare si in cazul retragerii plangerii. Retragerea
plangerii prealabile trebuie sa produca efecte referitor la toti participantii*1). In consecinta, o
retragere partiala a plangerii este lipsita de eficienta nu numai fata de restul participantilor, dar chiar
si in raport cu cel sau cei fata de care plangerea a fost retrasa*2).
---------------
*1) Trib. Suprem, sect.pen. dec nr. 2144/1984, Culegere de Decizii 1984, pag. 319-320.
*2) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr.602/1977, Revista Romana de Drept, nr. 1/1978, pag. 69.
Continutul plangerii prealabile
Plangerea prealabila facuta de catre titularii mentionati mai sus trebuie sa cuprinda, potrivit art. 283,
descrierea faptei, indicarea autorului, aratarea mijloacelor de proba, indicarea adresei partilor si a
martorilor, precizarea daca persoana vatamata se constituie parte civila si, atunci cand este cazul,
indicarea persoanei responsabile civilmente*1).
Din analiza prin comparatie a dispozitiilor art. 283 si a dispozitiilor art. 222 alin. 2, se poate observa ca
legea a inteles sa faca deosebire intre plangere si plangerea prealabila si sub aspectul continutului
acestora.
In continutul plangerii prealabile trebuie sa fie indicate, in plus fata de continutul plangerii, adresa
partilor si a martorilor si precizarea daca persoana vatamata se constituie parte civila, precum si,
atunci cand este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente. Precizarea privind constituirea de
parte civila se explica prin aceea ca intotdeauna, in cazul infractiunilor pentru care legea cere
plangerea prealabila, vatamata este numai persoana fizica pentru care, in principiu, functioneaza
regula disponibilitatii actiunii civile. De asemenea, pentru rezolvarea rapida si eficienta a raporturilor
juridice de ordin civil, in plangerea prealabila trebuie indicata, daca este cazul, persoana responsabila
civilmente. Astfel, in cazul in care in plangerea prealabila nu este indicat numele autorului infractiunii,
sesizarea nu poate fi considerata ca fiind legala, deoarece, in mod practic, organul sesizat nu poate da
satisfactie cerintelor legii*2). Pe de alta parte, in jurisprudenta s-a stabilit ca indicarea gresita in
plangere a prenumelui inculpatului nu poate constitui motiv de nulitate daca adresa la care s-a citarea
acelei persoane a fost corect indicata iar in fata instantei inculpatul citat cu mentionarea corecta a
prenumelui, confirma ca este persoana care se refera plangerea*3).
Potrivit art. 284 C. proc. pen., in cazul infractiunilor pentru care legea prevede ca este necesara o
plangere prealabila, aceasta trebuie sa fie introdusa in termen de doua luni din ziua in care persoana
vatamata a stiut cine este faptuitorul. Interesul de a nu lasa partea vatamata, ca prin vointa sa sa tina
un timp indelungat pe infractor (adevarat sau pretins) sub amenintarea plangerii prealabile, ceea ce
ar putea da loc la santaj ori teroare, pe de alta parte, prezumtia ca dupa trecerea unui termen mai
mare, partea vatamata nu voieste si nu mai are motiv serios a face plangerea*4).
Data de la care incepe sa curga termenul de introducere a plangerii prealabile este de doua luni din
ziua in care persoana vatamata a stiut cine este faptuitorul. Cand persoana vatamata este un minor
sau un incapabil, termenul de doua luni curge de la data cand persoana indreptatita a reclama a stiut
cine este faptuitorul. In cazul in care faptuitorul nu a fost cunoscut, si s-a cerut organelor de cercetare
penala sa-l identifice, va trebui dovedita data cand cel indreptatit sa faca plangerea a aflat cine este
faptuitorul.
In practica judiciara*5) s-a statuat, in mod corect, ca plangerea prealabila se considera facuta in
termen daca partea vatamata a expediat-o prin posta cu scrisoare recomandata. In acest caz,
implinirea termenului prevazut de lege pentru introducerea ei se socoteste in raport cu data inscrisa
in recipisa postei si imprimata de aplicat pe plicul original. O asemenea solutie se coreleaza cu
prevederile art. 187 alin. 1 C. proc. pen., care admite doar trei exceptii de la principiul potrivit un act
este considerat a fi fost facut in termen daca s-a inregistrat la organul judiciar inauntrul termenului
prevazut de lege, si pentru actele depuse la administratia locului de detinere, la unitatea militara sau
la oficiul postal prin scrisoare recomandata.
Instanta suprema*6) a adoptat o solutie similara si in legatura cu plangerea prealabila trimisa prin
scrisoare simpla, apreciind ca si in acest caz trebuie sa se ia in considerare data imprimata pe plic de
stampila postei si nu de data inregistrarii plangerii la instanta. O asemenea solutie, insa, nu poate fi
acceptata, deoarece, pe de o parte, o asemenea ipoteza nu este enumerata printre situatiile de
exceptie reglementate de art. 187 alin. 1 C. pr. pen., iar, pe de alta parte, in acest caz nu exista o
atestare ori o inregistrare oficiala a datei depunerii actului, astfel incat implinirea termenului va trebui
verificata in raport cu data inregistrarii la instanta de judecata*7).
---------------
*1) Tribunalul Judetean Braila, dec. nr. 417/27.11.1990
*3) a se vedea, Tribunalul Suprem, sectia penala, nr. 1416/1984 in Revista Romana de Drept nr. 10/1985, pag. 75, Trib. Suprem, sectia penala, decizia nr .
2258/1981 in Revista Romana de Drept nr. 8 1981, pag. 65, Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 1155/1974 in Revista Romana de Drept nr. 4/1097,
pag. 59, Trib. jud. Hunedoara, decizia penala nr. 299/1983 in Revista Romana de Drept nr. 2/1984, pag. 112, Tribunalul jud. Botosani, decizia penala nr.
1982 in Revista Romana de Drept nr. 8/1983, pag. 66, etc.
*4) Tr. Pop, Dreptul procesual penal, vol. IV, pag. 31-32.
*5) Trib. municipiului Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 12/1991 cu nota de V. Papadopol in Tribunalul municipiului Bucuresti, Culegere de
practica judiciara penala pe anul 1991, Casa de Editura si Presa Sansa S.R.L., Bucuresti, 1992, pag. 207 - 208.
*6) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 1754/1979, cit. de V. Papadopol in nota la decizia nr. 12/1991 a Tribunalulu i municipiului Bucuresti,
sectia a II-a penala, Culegere de practica judiciara penala pe anul 1991, pag. 207, in acelasi sens. Tribunalul Municipiului Bucuresti, sectia a II-a penala,
decizia nr. 17/1993 in Curtea de Apel Bucuresti si Tribunalul municipiului Bucuresti, Culegere de practica judiciara penala pe anul 1993, Casa de Editura si
Presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 193.
*7) in acest sens, a se vedea, V. Papadopol, note la decizia nr. 12/1991, a Tribunalului mun. Bucuresti, sectia a II-a penala, in Culegere de practica
judiciara penala pe anul 1991, pag. 207 - 208, si la decizia nr. 17/1993 a Tribunalului mun. Bucuresti, Culegere de practica judiciara penala pe anul 1993,
pag. 193 - 194.
3. JUDECATA IN PRIMA INSTANTA
I. GENERALITATI DESPRE JUDECATA
Judecata reprezinta faza procesului penal care se deruleaza in fata instantelor penale din momentul
sesizarii (cu rechizitoriu sau cu plangere directa, dupa caz) si pana la solutionarea definitiva a cauzei
penale. Prin intermediul judecatii este posibila rezolvarea cu caracter definitiv a cauzei penale, care se
identifica, practic, cu insasi scopul procesului penal. De aceea, pe buna dreptate, s-a sustinut in
literatura de specialitate*1) ca judecata constituie faza centrala si cea mai importanta a procesului
penal.
Notiunea de judecata semnifica, in sensul ei restrans, operatiunea de logica practica si juridica prin
care un organ cu competenta jurisdictionala solutioneaza un conflict de drept cu care a fost investit.
Prin Judecata ca faza a procesului penal se intelege acea etapa procesuala care se desfasoara in fata
organelor penale din momentul sesizarii initiale si pana la solutionarea definitiva a cauzei penale.
Uneori, in limbajul comun, termenul de judecata, in sensul sau larg, este confundat cu termenul de
„proces", ceea ce, desigur, nu corespunde sensurilor tehnice acordate celor doua notiuni in dreptul
procesual penal*2). Judecata, ca principala faza a procesului penal, incepe in momentul sesizarii
instantei si dureaza pana la pronuntarea in cauza a unei hotarari definitive*3).
Urmarirea penala si plangerea prealabila sunt conditii indispensabile pentru a se declansa activitatea
centrala a procesului penal, judecata. Prin activitatea de judecata se realizeaza scopul procesului
penal, ca orice persoana care a savarsit o infractiune sa fie trasa la raspundere penala si nici o
persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala. Judecata face parte din fazele procesului
penal si care presupune ca tragerea la raspundere penala a celor vinovati de comiterea une
infractiuni sa se faca numai de instantele judecatoresti. Numai instantele de judecata sunt abilitate sa
judece, pentru ca numai ele fac parte din puterea judecatoreasca care infaptuieste justitia*4).
Faza de judecata isi justifica importanta acordata si prin faptul ca instanta verifica intreaga activitate
procesuala desfasurata cu toti ceilalti participanti, atat inaintea judecarii cauzei, cat si pe parcursul
judecarii ei. In acest sens, trebuie subliniat faptul ca instanta are posibilitatea, in cazurile cand
constata ca activitatea procesuala nu a fost desfasurata in mod corespunzator de catre organele de
urmarire penala, sa restituie dosarul in vederea completarii sau refacerii urmaririi penale*5).
---------------
*1) S. Kahane, Dreptul procesual penal, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica,, Bucuresti 1963, pag. 242.
1. Reguli
Obiectul fazei de judecata
Judecata este faza centrala a procesului, desfasurata de instantele de judecata, dupa ordinea si
competenta prestabilite de lege, cu participarea activa a procurorului si a partilor, a aparatorilor
acestora si a altor subiecti procesuali, avand ca obiect aflarea adevarului cu privire la fapta si
persoana aratate in rechizitoriul procurorului - sau in plangerea prealabila a partii vatamate - si in
raport de cele constatate, solutionarea temeinica si legala a problemei raspunderii celui acuzat prin:
condamnarea lui in caz de vinovatie si aplicarea unei pedepse proportionale cu gradul de vinovatie,
sau prin achitare ori incetarea procesului penal in cazul existentei unei cauze de excludere a
raspunderii penale sau de inlaturare a acesteia. Judecata, ca faza distincta a procesului penal, are
asadar ca obiect aflarea adevarului cu privire la fapta si persoana cu care a fost sesizata, precum si
solutionarea cu caracter definitiv a cauzei, in raport de starea de fapt retinuta, pe baza probelor
administrate*1).
Obiectivul principal al judecatii, tragerea la raspundere penala a celui vinovat de comiterea unei
infractiuni potrivit vinovatiei sale si evitarea sanctionarii celui nevinovat, se realizeaza prin trei
activitati*2):
a) verificarea temeiniciei si legalitatii actului de acuzare (rechizitoriul intocmit de procuror sau
plangerea prealabila introdusa de partea vatamata),
Aceasta se realizeaza pe tot parcursul judecatii prin administrarea probelor (in cadrul cercetarii
judecatoresti) si prin punerea de concluzii de catre procuror si parti (in cadrul dezbaterilor judiciare),
activitati in urma carora instanta urmeaza sa retina starea de fapt pe baza careia trece la solutionarea
cauzei,
b) elaborarea si emiterea unei hotarari judecatoresti corespunzatoare cu cele constatate si
convingerea formata de instanta de judecata, cu privire la actiunea penala si civila declansata in urma
sesizarii,
c) verificarea, in caile de atac, a legalitatii si temeiniciei hotararilor judecatoresti date de instantele
inferioare, pentru a dobandi calitatea de autoritate de lucru judecat numai hotararile legale si
temeinice. Ca o garantie a legalitatii si temeiniciei solutiilor date, de catre instanta in cauzele penale,
legea ofera posibilitatea verificarii judecatilor si a hotararilor judecatoresti de catre alte instante
judecatoresti, de regula ierarhic superioare, prin intermediul cailor de atac (ordinare, ori
extraordinare).
---------------
*1) in practica judiciara s-a considerat in mod corect ca judecata se margineste la fapta si persoana aratate in actul de sesizare a instantei (a se vedea,
Tribunalul Suprem, sectia penala, Decizia nr. 2182/1984 in Culegere de decizii pe anul 1994, pag. 338, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr.
966/1983 in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1980-1985, pag. 199, Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, decizia
nr. 8/28.02.1994, in C. Crisu s. a., Repertoriu alfabetic de practica judiciara penala, pag. 412-413).
*2) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 320, Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea
speciala, vol. II, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 14-15.
Principiile specifice fazei de judecata
Generalitati
In afara principiilor fundamentale care stau la baza desfasurarii intregului proces penal, in faza de
judecata isi gasesc aplicabilitatea reguli specifice care nu pot fi intalnite in celelalte faze procesual
penale.
In scopul realizarii judecatii in conditii de obiectivitate si impartialitate, legea procesual penala a
instituit anumite garantii care au caracter de principii comune pentru intreaga faza de judecata.
Aceste principii sunt:
- publicitatea
- nemijlocirea
- contradictorialitatea
- oralitatea.
Este de semnalat ca unii autori neaga existenta principiului nemijlocirii in faza de judecata, pe motivul
ca el caracterizeaza in realitate toate fazele procesului penal (deci si urmarirea penala si executarea),
De aceea, o parte a doctrinei considera ca judecata se particularizeaza fata de celelalte faze ale
procesului penal doar prin publicitate, contradictorialitate si oralitate*1).
---------------
*1) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. II, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 4.
Publicitatea sedintei de judecata
Acest principiu specific fazei de judecata, care asigura controlul opiniei publice asupra justitiei si
garanteaza aplicarea principiului dreptului la aparare este consacrat in art. 127 din Constitutie, in art.
1 din Legea Nr. 304/2004 privind organizarea judiciara cat si in art. 290 C. proc. pen.
Publicitatea sedintei de judecata desemneaza posibilitatea pe care o are orice persoana (interesata
sau neinteresata) de a asista la desfasurarea activitatilor procesuale ori procedurale specifice
judecatii*1). Aceasta nu implica prezenta in sala de judecata a altor persoane decat cele interesate in
cauza ci doar asigurarea accesului liber a publicului. Din motive morale, minorilor sub 16 ani le este
interzisa asistenta la sedinta de judecata.
Acordand o importanta deosebita publicitatii sedintelor de judecata, legea a prevazut sanctiunea
nulitatii absolute pentru cazurile in care au fost incalcate dispozitiile legale privind publicitatea
sedintelor de judecata (art.197 alin.2 ).
Pentru a se crea posibilitatea verificarii respectarii dispozitiilor legale privind publicitatea sedintei de
judecata, in dispozitiile art.305 si 355 se arata ca hotararile judecatoresti trebuie sa cuprinda, intre
alte mentiuni, si pe aceea daca sedinta de judecata a fost sau nu publica. In acest sens, in practica
judiciara s-a aratat ca in cazul in care partea introductiva din hotarare nu cuprinde nici o mentiune cu
privire la publicitatea sedintei de judecata - astfel ca nu se poate cunoaste daca procesul s-a
desfasurat sau nu in sedinta publica - hotararea este nula*2). Nu aceeasi solutie se impune insa in
cazul in care lipseste mentiunea ca hotararea pronuntata s-a facut in sedinta publica. in acest caz, s-a
decis ca nu este atrasa nulitatea absoluta, ci doar nulitatea relativa daca sunt indeplinite conditiile
legale*3).
Publicitatea sedintei de judecata este o regula care trebuie respectata la realizarea oricarei activitati
procesuale. De aceea, incalcarea acestei reguli, de exemplu, la termenele la care au fost chemate
partile sau la efectuarea expertizei, conduce la sanctiunea nulitatii absolute*4).
Principiul publicitatii se refera numai la sedinta de judecata nu si la alte activitati ale judecatii din
afara sedintei, care sunt secrete sau publice, dupa caz. Astfel, deliberarea este secreta, fara nici o
exceptie, inclusiv in cauzele penale care s-au judecat in sedinta publica, dimpotriva, pronuntarea
hotararii este totdeauna publica, chiar in cauzele in care sedinta s-a desfasurat in secret in
integralitatea sa*5). Este de remarcat ca dispozitiile art. 485 c. pr. pen., care prevad ca in cauzele cu
minori sedinta nu este publica, nu se refera la momentul pronuntarii*6).
Ca exceptie de la principiul publicitatii, insasi Constitutia Romaniei, in articolul 126 admite ca
„sedintele de judecata sunt publice, ca exceptia cazurilor prevazute de lege". Exceptiile de la
principiul publicitatii pot privi fie caracterul secret al judecatii, fie nepublicitatea sedintei de
judecata*7) (art. 290 si 485 C. pr. pen.). Astfel*8):
A. Caracterul secret
Caracterul secret al judecatii poate privi:
a) minorii sub 16 ani, care, potrivit art. 290 alin. 1 partea finala C. pr. pen., „nu pot asista la sedinta de
judecata",
b) situatiile in care instanta, la cererea procurorului, a partilor sau din oficiu, poate declara sedinta
secreta pentru tot cursul sau sau pentru o anumita parte a judecarii cauzei(spre exemplu la ascultarea
inculpatului sau a unui martor), daca judecarea in sedinta publica ar putea aduce atingere:
- unor interese de stat (de pilda, in cazul infractiunilor contra sigurantei stanllui, contra sigurantei
nationale sau contra capacitatii de aparare a patriei),
- moralei (de pilda, in cazul infractiunilor privitor la viata sexuala),
- demnitatii sau vietii intime a unei persoane (de pilda, in cazul infractiunilor contra demnitatii
persoanei).
B. Nepublicitatea
Potrivit art. 485 alin. 2 C. pr. pen., sedinta in care are loc judecarea infractorului minor nu este
publica.
La aceasta sedinta pot asista, in afara de parti, un delegat al autoritatii tutelare, parintii minorului, iar
daca este cazul tutorele, curatorul sau persoana in ingrijirea ori supravegherea careia se afla minorul,
aparatorii partilor, precum si alte persoane cu incuviintarea instantei, a caror prezenta este
considerata necesara.
O asemenea reglementare se explica prin aceea ca datorita varstei inculpatului (minor) prezenta
publicului in sedinta de judecata ar putea influenta negativ relatarile acestuia, precum.si comportarea
lui in cursul judecatii*9). In ipoteza in care sunt trimisi in judecata un major si un minor, judecata se
va face in sedinta publica*10). Astfel, art. 486 C. pr. pen. prevede expres ca atunci cand „in aceeasi
cauza sunt mai multi inculpati, dintre care unii minori si altii majori si nu este posibila disjungerea,
instanta judeca... dupa procedura obisnuita...".
---------------
*1) Tribunalul jud. Timis, dec. pen. nr.814 din 1969, in Revista Romana de Drept, nr.12, 1969, pag. 180.
*2) a se vedea, Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, decizia nr. 1656/8.06.1995, in Curtea Suprema de Justitie, Buletinul Jurisprudentei, Culegere
de decizii pe anul 1995, Editura Proema, Baia Mare, 1996, pag. 239 -240.
*3) Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 187 din 1973, in Revista Romana de Drept, nr. 6, 1973, pag.138, Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr.
398 din 1974, in Revista Romana de Drept, nr.9, 1974, pag. 68.
*5) Mihai Popovici, In legatura cu pronuntarea hotararii in sedinta publica, Revista Romana de Drept, nr. 3/1972, pag. 99-104.
*6) A se vedea, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 1885/1978 in Revista Romana de Drept nr. 5/1979, pag. 61.
*7) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. II, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 6-9.
*9) Tribunalul jud. Bihor, decizia penala nr. 237/1974 in Revista Romana de Drept nr. 1/1975, pag. 66.
Nemijlocirea ca regula a judecatii
Nemijlocirea consta in obligatia instantei de a indeplini in mod direct toate actele procesuale si
procedurale care dau continut sedintei de judecata potrivit art. 289 C. proc. pen. In literatura de
specialitate se subliniaza, in mod just, ca prin nemijlocire instanta intra in contact direct cu toate
probele.
Nemijlocirea procesuala constituie o cerinta complexa a activitatii judiciare care capata materializari
in diverse laturi ale unora dintre principiile procesului penal. In acest sens, este evidenta interactiunea
dintre nemijlocirea procesuala si anumite principii cum sunt: aflarea adevarului, rolul activ al
organelor judiciare, operativitatea, oficialitatea procesului penal, dreptul de aparare si altele*1).
Pentru a se realiza nemijlocirea in judecarea cauzelor penale, in masura in care este posibil, instanta
readministreaza probele care au fost administrate in faza urmaririi penale. In practica judiciara s-a
aratat, in mod corect, ca neaudierea - de catre prima instanta - a unui martor care a fost ascultat in
cadrul urmaririi penale, fara a se arata pentru care motiv audierea nu mai este posibila, astfel cum
prevede art.327 alin.3 , nu indreptateste judecarea cauzei pe baza declaratiei date de martor in fata
organului de urmarire penala, deoarece, procedandu-se astfel, este incalcat principiul nemijlocirii*2).
Codul de procedura penala recomanda nemijlocirea totala in art. 292 alin. (2) C. proc. pen. Cu toate
acestea, unii autori neaga existenta acestui principiu in faza de judecata, pe motivul ca el
caracterizeaza in realitate toate fazele procesului penal (deci si urmarirea penala si executarea). De
aceea o parte a doctrinei considera ca judecata se particularizeaza fata de celelalte faze ale procesului
penal doar prin publicitate, contradictorialitate si oralitate*3).
Cand nemijlocirea totala nu este posibila, completul se poate schimba pana la inceperea dezbaterilor.
De aceea, imprejurarea ca judecatorii care au efectuat cercetarea judecatoreasca la alte termene au
fost schimbati la termenul cand au avut loc dezbaterile nu constituie o incalcare a dispozitiilor art. 292
alin.2 *4).
La instantele de control judiciar acest principiu se aplica integral deoarece hotararea trebuie adoptata
de judecatorii care au fost prezenti la dezbateri. Neobservarea dispozitiilor privitoare la nemijlocire
este sanctionata cu nulitatea absoluta atunci cand acestea privesc schimbarea completului de
judecata dupa inceperea dezbaterilor, fiind incalcate dispozitiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. privind
compunerea instantei, si cu nulitate relativa atunci cand privesc neadministrarea si neperceperea in
mod direct a probelor*5).
---------------
*2) Tribunalul jud. Timis, dec. pen. nr.449 din 1970, in Revista Romana de Drept, nr.8, 1970, pag.171, Tribunalul jud. Dolj, d ec. pen. nr.653 din 1970, in
Revista Romana de Drept,nr.2, 1971, pag.172.
*4) Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 884 din 1975, in Revista Romana de Drept, nr.2, 1976, pag.69.
*5) Tribunalul Bucuresti s. II-a pen., dec. nr. 15/1993, in Dreptul nr. 2, 1995, pag. 77.
Contradictorialitatea sedintei de judecata

Principiul contradictorialitatii este un principiu specific judecatii care consta in dreptul pe care il au
partile cu interese contrare si procurorul de a combate, prin mijloacele prevazute de lege, de pe
pozitii egale acuzele si apararile formulate de adversarii de interese.
Acest principiu presupune urmatoarele*1):
- separarea functiilor procesuale in: functia de invinuire, de aparare si de judecata. Aceasta
presupune ca cel ce a efectuat sau a supravegheat cercetarea penala sa nu poata aplica sanctiuni, sa
existe posibilitatea ca cel acuzat penal sa-si exercite dreptul de aparare prin aparator din afara
sistemului judiciar, judecata sa o infaptuiasca un organ specializat al statului care este independent si
se supune numai legii.
- consacrarea egalitatii partilor si a procurorului prin acordarea acelorasi drepturi si mijloace de
combatere a sustinerii potrivnice.
Contradictorialitatea se manifesta nu numai in raporturile dintre procuror si parti, ci si in acelea dintre
partile care au interese procesuale contrare, ori chiar dintre acestea si instanta de judecata. In ceea
ce priveste raporturile dintre procuror si parti, ori dintre parti, se poate vorbi chiar de existenta unor
grupuri procesuale cu interese contrare*2), respectiv de grupul invinuirii alcatuit din procuror si
partea vatamata si cel al celor care sustin constituirile de parte civila, format de procuror si partea
civila, pe de o parte, si de grupai apararii, constituit din inculpat si aparator in latura penala, ori
inculpat, parte responsabila civilmente si aparator in latura civila a cauzei, pe de alta parte. Intre cele
doua grupuri se poarta in mod egal si organizat o disputa orala si scrisa, generata de contradictia de
interese dintre ele*3).
Contradictorialitatea presupune ca partile sa cunoasca probele care se administreaza in defavoarea
lor, cu posibilitatea combaterii acestora si sa ia act de toate activitatile indreptate de adversari contra
propriilor interese, de asemenea, ea contine dreptul de a replica tuturor sustinerilor, argumentelor si
punctelor de vedere care s-au manifestat in conditii de publicitate si oralitate. O trasatura importanta
a contradictorialitatii consta in faptul ca partile sunt prezente la judecata, putand administra probe si
combate in mod liber pe cele ale adversarilor*4) .
Contradictorialitatea pune instanta de judecata in situatia de a percepe probele prin filtrul punctelor
de vedere exprimate oral in sedinta de judecata de catre toate partile cu interese contrare in
rezolvarea cauzei penale. Astfel, probele sunt administrate in prezenta partilor, sub controlul lor si ca
urmare a contributiei lor directe.
Prin efectul contradictorialitatii, martorilor le pot pune intrebari toate partile si nu numai cele care i-
au propus, probele invocate in acuzare pot fi contrazise prin probele administrate in aparare, cererile
si exceptiile ridicate de oricare parte se pot combate de celelalte, punctele de vedere ale partilor
trebuie cunoscute de toti participantii pentru exprimarea pozitiei proprii in legatura cu chestiunea
respectiva s.a.m.d. Spre exemplu, s-a decis ca schimbarea incadrarii juridice, fara punerea in discutia
partilor, trebuie considerata ca o incalcare a contradictorialitatii*5). Numai acele elemente, probe sau
materiale din proces pot fi luate in considerare la darea hotararii, care au fost invocate, ridicate si
puse in discutie contradictorie in sedinta*6).
Din aceasta disputa instanta extrage apoi, in mod activ, argumentele probatorii necesare aflarii
adevarului si a justei solutionari a cauzei. Asa cum remarca literatura de specialitate aspectele
principale (dar nu exclusive) la care se refera rolul activ se cantoneaza mai ales in domeniul aflarii
adevarului si implicit in materia probatiunii. Astfel, s-au subliniat implicatii le rolului activ in libera
apreciere a probelor , ca si in asa-zisul "drept la tacere" al inculpatului, s-a scos in evidenta obligatia
legala a instantelor de a avea o atitudine plina de initiativa in administrarea probelor, s-a precizat de
asemenea ca rolul activ manifestat de organele judiciare poate determina o atenuare a anumitor
reguli, uneori mai rigide, legate de sarcina probatiunii*7).Spre exemplu, cu aplicabilitate mai ales in
latura civila a procesului penal, in dreptul modern sarcina probei se imparte intre reclamant - in cazul
nostru parte civila - si parat - inculpat, partea responsabila civilmente. In legatura cu determinarea
concreta a sarcinilor partilor, in doctrina si jurisprudenta noastra s-au formulat cateva reguli, care
reprezinta rezultatul unui efort de sinteza Astfel, s-a apreciat ca reclamantul - partea civila - este
indatorat sa faca dovada existentei raportului juridic invocat, in timp ce paratul - inculpatul - va trebui
sa probeze, daca este cazul, faptele obstacol care au impiedicat formarea raportului juridic invocat de
reclamant, precum si faptele ulterioare ce au fost de natura sa modifice sau sa stinga raportul juridic
respectiv. Regulile enuntate pot fi uneori insuficiente, astfel cum s-a remarcat*8), fapt pentru care
judecatorul trebuie sa joace un rol activ in cadrul probatiunii judiciare, rol care atenueaza sarcina
probei. Rolul activ al instantei este un principiu aplicabil si in materia probelor, este regula in
conformitate cu care instanta de judecata chemata sa stabileasca adevaratele raporturi dintre parti,
adevarul obiectiv, are indreptatirea si totodata indatorirea ca, fara a stirbi dreptul partilor de a-si face
probele si sustinerile lor, sa ordone din proprie initiativa administrarea oricaror probe, sa intreprinda
orice demers procesual susceptibil a duce la descoperirea adevarului*9). Intr-adevar, viata juridica
este complexa, caci adeseori partile afirma fapte complexe, unele pozitive, iar altele negative, alteori
dreptul afirmat se bazeaza pe existenta unor varii acte juridice*10).
Desi rolul activ al organelor penale apare ca un principiu absolut, totusi, legislativ si practic, el capata
un oarecare coeficient de relativitate. Semnificative, in acest sens, sunt actele procesuale care au
caracter strict personal si a caror realizare, desi necesara procesului penal, depinde de vointa
subiectilor procesual interesati sa efectueze acele acte. Acest inconvenient este inlaturat prin
obligatia pe care o au organele judiciare de a informa subiectii neoficiali in privinta drepturilor pe care
le pot exercita in cadrul procesului penal si asupra termenelor in care pot fi exercitate aceste drepturi.
De notat ca, in cazul in care subiectii neoficiali au o atitudine nepasatoare, organele judiciare pot
dispune efectuarea actelor necesare bunei desfasurari a procesului penal (spre exemplu,
administrarea unor probe, verificarea legalitatii unor acte susceptibile de a cauza vatamari
procesuale, acordarea de termene necesare pregatirii apararii*11). Apoi, organul judiciar, in virtutea
rolului sau activ, trebuie sa stabileasca adevarul si sa-si formeze convingerea asupra veridicitatii
faptelor. Daca organul nu a ajuns la o asemenea convingere este obligat a stabili faptele pe baza de
probe, pentru a evita luarea ca adevarata a unei imprejurari asupra careia partile eventual au
convenit*12).
La granita dintre rolul activ, principiul prezumtiei de nevinovatie si cel al aflarii adevarului sta
urmatorul fapt: in lipsa dovezilor de vinovatie, inculpatul nu este tinut a proba nevinovatia sa. Daca
exista probe de vinovatie inculpatul are dreptul sa probeze netemeinicia lor. in acest caz, simpla
negare a imprejurarilor dovedite de acuzare nu mai este suficienta, de asemenea, in legatura cu
dovedirea oricarei alte imprejurari pe care inculpatul doreste ca organul judiciar sa o retina ca proba,
el poate face cereri sau propuneri de administrare. A pune altfel problema ar insemna a transforma
dreptul inculpatului de a propune probe sau de a cere administrarea lor intr-o obligatie a acestuia de
a face dovezi.
Daca inculpatul nu doreste sau nu stie sa ceara ori propuna administrarea probelor in apararea sa si
asemenea probe exista, sarcina probatiunii revine organului judiciar*13).
Revenind la principiul contradictorialitatii, este de aratat ca o asemenea disputa judiciara este posibila
numai daca se asigura prezenta partilor la judecata, pentru ca punctele de vedere exprimate sa fie
cunoscute de toti participantii in vederea formularii pozitiei proprii. In acest sens, s-a considerat ca
citarea partilor este o consecinta a contradictorialitatii*14).
In practica judiciara s-a apreciat, in mod corect, ca a fost incalcat principiul contradictorialitatii in
ipoteza in care, dupa ce a respins cererea cu privire la reaudierea unor martori care lipseau, dar care
fusesera audiati in cursul urmaririi penale, instanta a retinut si declaratiile acestora atunci cand a
decis cu privire la vinovatia inculpatului. in acest mod a fost incalcat principiul contradictorialitatii,
precum si dreptul de aparare al inculpatului*15).
---------------
*1) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol.
II, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 10-11.
*2) in acest sens, Gr. Theodoru, Tudor Plaesu, Drept procesual penal, partea generala, Universitatea „Al. I. Cuza", Iasi, 1986, pag. 114.
*4) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 155 si autorii acolo citati.
*5) Trib. Suprem, sect.pen. dec. nr. 2573/1975, Culegere de Decizii din 1975, pag. 501.
*6) Tr. Pop, Dreptul procesual penal, vol. IV, Tipografia Nationala, Cluj, pag. 214. .
*7) a se vedea N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed. Paidea, 1996, pag. 98, precum si bibliografia acolo citata.
*8) A. Ionascu, Probele in procesul civil, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1969, pag. 49.
*9) Mircea N. Costin (coord.), Dictionar de Drept procesual civil, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983, pag. 371.
*10) Ioan Les, Principii si institutii de drept procesual civil, vol. II, Editura Lumina Lex, 1999, pag. 119-120.
*11) V. Dongoroz s.a., Explicatii teoretice ale codului penal roman. Partea generala, vol I, Bucuresti, Ed. Academiei, 1975, pag. 47
*15) Tribunalul jud. Bistrita-Nasaud, dec. pen. nr.233 din 1973, in Revista Romana de Drept, nr. 5, 1974, pag.78.
Oralitatea ca regula a fazei de judecata
In opozitie cu urmarirea penala care are un caracter preponderent scris, in art. 289 C. proc. pen. se
consacra oralitatea judecatii. Prin oralitatea judecatii se intelege ca desfasurarea judecatii trebuie sa
se faca in toate etapele si stadiile sale in forma orala (vorbita). Astfel:
- cercetarea judecatoreasca, la prima instanta, va incepe cu citirea actului de sesizare
- inculpatii, martorii se asculta oral
- martorilor care nu pot fi audiati din motive obiective li se da citire declaratiilor luate la urmarire
- cererile, chiar depuse in scris, se prezinta partilor oral
- concluziile si replicile sunt orale
- ultimul cuvant al inculpatului este oral
- pronuntarea hotararii se face in forma orala.
In aceste conditii, oralitatea este in puternica interdependenta cu principiile nemijlocirii si
contradictorialitatii primul fiind un mijloc de realizare deplina a celorlalte doua*1).
Oralitatea nu trebuie absolutizata. Astfel, pe de o parte, orice activitate procesuala sau procedurala
desfasurata oral se consemneaza in scris, pentru a constitui o dovada la dosar, fie sub forma dovezilor
procedurale, fie sub aceea a materialului probator (de pilda, desi partile si martorii sunt ascultati oral,
declaratiile lor se consemneaza in scris in cursul efectuarii lor de catre grefierul de sedinta, acesta din
urma ia note cu privire la desfasurarea judecatii, la fiecare termen de judecata, se intocmesc incheieri
de sedinta semnate de presedintele completului de judecata si de grefier, etc.)*2). Oralitatea nu
trebuie inteleasa in sens restrans ca simpla forma exterioara in care se manifesta fenomenul
procesual. A da oralitatii un asemenea continut inseamna a-l reduce la imprejurarea ca viul grai
formeaza modalitatea tipica de comunicare intre cei care participa la cauza penala, fara a avea in
vedere efectele juridice pe care acesta le produce. Instanta cand solutioneaza cauza trebuie sa tina
seama de toate aspectele exprimate in mod oral in cursul sedintei, indiferent daca acestea sunt sau
nu consemnate in scris. Astfel, se vor avea in vedere concluziile formulate cu ocazia dezbaterilor de
catre procuror si parti (personal sau prin pledoariile aparatorilor), cu toate argumentele de fapt si de
drept expuse, desi s-ar putea ca ele sa nu fi fost consemnate in scris*3).
Oralitatea nu trebuie inteleasa numai ca modalitate in care se desfasoara activitatea procesuala, deci
ea nu trebuie rezumata la viul grai ca mijloc de comunicare intre participantii la judecata. inteleasa in
acest fel, oralitatea ar fi un principiu al intregului proces penal, intrucat viul grai este mijlocul de
comunicare si in faza de urmarire penala, si in faza punerii in executare a hotararilor judecatoresti
penale. Prin natura sa, oralitatea constituie o garantie a judecatii deoarece creeaza posibilitatea
tuturor participantilor la cauza penala sa formuleze orar cereri si sa ridice exceptiile pe care le justifica
pozitia lor procesuala*4).
Este de aratat ca nerespectarea oralitatii poate determina nulitatea hotararii. Recunoasterea
vinovatiei de catre inculpat nu indreptateste instanta sa nu audieze oral martorii ascultati in cursul
urmaririi pe considerentul ca procurorul si partile declara ca nu au de solicitat probe*5). Intrucat
oralitatea este esenta sedintei de judecata, nerespectarea acestui principiu este de natura sa atraga
nulitatea realativa in conditiile art. 197 alin. 1 si 4 C. pr. pen., presupunand existenta unei vatamari
procesuale, care nu poate fi inlaturata in alt mod decat prin anularea actului*6).
Oralitatea trebuie inteleasa si in functie de efectele juridice pe care aceasta le produce in faza de
judecata. Astfel, in timp ce in faza de urmarire penala poate fi retinut numai ceea ce s-a consemnat,
in faza de judecata, la pronuntarea hotararii, completul de judecata va tine seama si de ceea ce s-a
discutat in faza dezbaterilor.
---------------
*4) V. Dongoroz s.a., Explicatii teoretice ale Codului de procedura penala roman. Partea speciala, vol. II, Bucuresti, Ed. Acdemiei, 1976, pag.132.
*5) Trib. Jud. Suceava, dec. pen. nr. 511/1969, Revista Romana de Drept, nr. 8/1969, pag. 1919
*6) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 1136/1975 in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976 -1980, pag. 361:
Locul unde se desfasoara judecata
Spre deosebire de activitatea de urmarire penala care se poate desfasura la momentul potrivit si la
locul adecvat fara a fi necesara - cu unele exceptii - chemarea partilor, judecata se desfasoara la
anumite termene facute cunoscute partilor, in sedinta de judecata intr-un anume loc destinat
judecatii. Acest loc, potrivit art. 288 C. proc. pen., este sediul instantei. Aceasta nu presupune
neaparat o sala de sedinta pregatita in acest scop, ci stabilirea locului de intrunire a completului de
judecata cu toti participantii in acelasi timp, si acelasi loc*1). Pentru motive temeinice, instanta poate
dispune ca judecata sa se desfasoare si in alt loc decat in sediul ei. In acest sens, in vederea sporirii
rolului educativ al procesului penal, judecata se poate desfasura si la locul unde savarsirea faptei
penale a avut un deosebit rasunet si unde este necesar ca judecata sa produca cel putin o rezonanta
egala*2). Motivele care stau la baza acestei derogari trebuie cautate, asadar, in necesitatea sporirii
rolului educativ al procesului penal si a realizarii profilaxiei generale*3).
In cazul in care judecata se desfasoara in alt loc decat sediul instantei, pe timpul sedintei pentru a se
asigura solemnitatea judecatii sala trebuie declarata sala de judecata si se vor lua masuri pentru a se
asigura publicitatea sedintei de judecata.
In vederea sporirii rolului educativ al procesului penal ar trebui ca, in anumite cazuri, judecata sa aiba
loc si in cadrul unitatilor aratate in art. 145 din Codul penal, in care sunt frecvente infractiunile de
sustragere de bunuri din avutul public.
---------------
*1) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 324.
*2) V. Dongoroz s.a., Explicatii teoretice ale Codului de procedura penala roman. Partea speciala, vol. II, Bucuresti, Ed. Acdemiei, 1976, pag.130-131
2. Participantii
Instanta de judecata
In vederea solutionarii cauzelor penale, instanta de judecata judeca in complet de judecata a carui
compunere este cea prevazuta de lege.
Prin instanta de judecata in sens larg se intelege o anumita categorie de organe judecatoresti
(judecatorie, tribunal, curte de apel, Inalta Curte de Casatie si Justitie, instante militare), cand
desemneaza gradul in care se afla judecata cauzei: instanta de fond sau prima instanta, instanta de
apel, instanta de recurs, instanta de revizuire, si in sens restrans, atunci cand se refera la completul
de judecata, compus si constituit potrivit legii. Judecata se face de completul de judecata.
Compunerea instantei difera chiar daca aceeasi instanta este competenta sa judece unele cauze in
fond, altele in apel si in recurs potrivit art. 57 din Legea nr. 304/2004.
Trebuie mentionat ca, potrivit art. 197 alin. 2 , nerespectarea dispozitiilor referitoare la compunerea
instantei este sanctionata cu nulitatea absoluta.
Prevederile legii in aceasta materie impun alcatuirea completelor de judecata cu numarul de
judecatori precizat pentru fiecare instanta in parte. Formarea completului cu un numar mai mic sau
mai mare de judecatori atrage sanctiunea nulitatii absolute*1), daca la termenele de judecata la care
a participat un asemenea complet s-au solutionat cereri ale partilor*2), au fost audiati martori*3) sau
a fost discutata admisibilitatea unor probe*4).
Va fi lovita de nulitate hotararea adoptata de un numar diferit de judecatori decat cel prevazut de
lege. Este lovita de nulitate absoluta hotararea daca a fost prezent in complet, chiar la un singur
termen de judecata, un judecator care nu a dobandit sau a pierdut aceasta calitate, din judecatori
incompatibili, de asemenea cand la deliberare si la darea hotararii au participat alti judecatori sau un
numar diferit de judecatori de cei care au participat la dezbaterile judiciare [art. 292 alin. (3) si art.
307 C. proc. pen.].
In acest punct semnalam ca in legatura cu compunerea legala a instantei de judecata in practica
judiciara s-au ridicat multe probleme*5). Astfel, s-a statuat ca nerespectarea normelor legale de
compunere a instantei nu trebuie sa se manifeste pe tot parcursul judecatii, nulitatea absoluta a
hotararii producandu-se chiar daca reaua compunere a completului a existat numai la unul din
termene*6), dar la care s-au audiat martori*7), s-a discutat admisibilitatea unor probe*8), ori s-au
solutionat cereri ale partilor*9). Dimpotriva, daca la termenul la care compunerea instantei a fost
gresita, nu a fost solutionata cauza, nu au fost administrate probe si nici nu au fost luate masuri
procesuale ce ar fi avut consecinte cu privire la solutionarea cauzei, nu se poate retine o incalcare a
legii care sa atraga sanctiunea nulitatii*10). Identica a fost solutia si cand ulterior termenelor la care
instanta a fost gresit compusa s-au reluat aceleasi acte procesuale de catre instanta intr-o compunere
legala*11).
Daca in cursul judecatii la prima instanta se iveste un dezacord cu privire la o chestiune incidenta (de
exemplu, admiterea unei probe), solutionarea divergentei se va face in complet de trei judecatori
dupa care se va reveni la completul obisnuit*12).
In practica judiciara s-a aratat ca, in ipoteza in care instanta a avut o gresita compunere la termenele
la care nu au fost rezolvate probleme importante, cum sunt administrarea de probe sau luarea unor
masuri procesuale, nu sunt incidente dispozitiile art. 197 alin. 2*13). In schimb, cand o instanta,
schimband incadrarea juridica a unei fapte penale declina competenta in favoarea altei instante, nu
trebuie sa fie compusa in completul prevazut de lege pentru judecarea cauzei la aceasta ultima
instanta. In speta, Judecatoria schimband incadrarea juridica din vatamare corporala grava in
tentativa de omor a dispus corect declinarea de competenta in compunerea avuta initial*14).
In toate cazurile, completul de judecata este condus de un presedinte. Aceasta calitate de presedinte
nu ii da drepturi mai mari in luarea hotararii judecatoresti, limitandu-se numai la atributia de a
conduce si de a lua masuri pentru asigurarea ordinii si solemnitatii sedintei de judecata. In aceste
conditii, partile si procurorul, vor putea interveni pe parcursul cercetarii judecatoresti si al dezbateri
or numai cu incuviintarea presedintelui instantei. Luarea unor masuri, admiterea unor cereri,
hotararea sunt apanajul instantei de judecata*15).
Art. 287 alin.1 stipuleaza o dispozitie generala ce constituie o transpunere pe planul judecatii a
principiului fundamental al procesului penal privind rolul activ al organelor judiciare penale.
Cu ocazia solutionarii cauzelor penale, instantele de judecata trebuie sa manifeste un rol activ cu
privire la stabilirea vinovatiei inculpatului, cu privire la intinderea prejudiciului cauzat prin infractiune
si cu privire la cei chemati sa fie trasi la raspundere civila in cadrul procesului penal, cat si cu privire la
orice alte aspecte de care depinde buna solutionare a cauzei*16). Asa cum remarca literatura de
specialitate aspectele principale (dar nu exclusive) la care se refera rolul activ se cantoneaza mai ales
in domeniul aflarii adevarului si implicit in materia probatiunii. Astfel, s-au subliniat implicatii le rolului
activ in libera apreciere a probelor, ca si in asa-zisul "drept la tacere" al inculpatului, s-a scos in
evidenta obligatia legala a instantelor de a avea o atitudine plina de initiativa in administrarea
probelor, s-a precizat de asemenea ca rolul activ manifestat de organele judiciare poate determina o
atenuare a anumitor reguli, uneori mai rigide, legate de sarcina probatiunii*17).
---------------
*1) Curtea Suprema de Justitie, sectia penala , dec. nr. 1410/1990, nepublicata.
*2) Tribunalul Suprem, sectia penala , dec. nr. 314/1974, in Revista Romana de Drept, nr. 7/1974, pag. 60-61.
*3) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 3361/1971, in Revista Romana de Drept, nr. 3/1973, pag. 163
*4) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 3011/1982, in Revista Romana de Drept, nr. 11/1983, pag. 73-74.
*5) conform N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed. Paidea, 1996, pag. 156.
*6) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 3011/1983, Revista Romana de Drept ni. 11/1983, pag. 73-74.
*7) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 3361/1971, Revista Romana de Drept nr. 3/1973, pag. 163.
*8) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 3011/1982, Revista Romana de Drept nr. 11/1983, pag. 73-74.
*11) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 1151/1981, Revista Romana de Drept, nr. 1/1982, pag. 61.
*12) Trib. jud. Sibiu. dec. pen. nr. 67/1971, Revista Romana de Drept, nr. 4/1973, pag. 155-159.
*13) Tribunalul Suprem, sectia penala , decizia nr. 148/1974, in Revista Romana de Drept, nr. 10/1974, pag. 72, Tribunalul Suprem, sectia penala , decizia
nr. 1151/1981, in Revista Romana de Drept, nr. 1/1982, pag. 61.
*16) Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 163 din 1974, in Revista Romana de Drept, nr.10, 1974, pag.62, Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr.
680 din 1969, pag. 424, Tribunalul jud.Covasna, dec. pen. nr.120 din 1969, in Revista Romana de Drept, nr.12, 1969
*17) a se vedea N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed. Paidea, 1996, pag. 98, precum si bibliografia acolo citata.
Procurorul
In cauzele in care se efectueaza urmarirea penala, dupa intocmirea rechizitoriului, care constituie
actul de dezinvestire al acestuia si actul de sesizare a instantei de judecata, procurorul participa in
continuare la procesul penal, in cursul judecatii, in calitate de sustinator al functiei de invinuire,
conform art. 4 din Legea nr. 304/2004.
Legea de organizare judiciara nr. 304/2004 determina atributiile Ministerului Public dupa cum
urmeaza*1):
a) Efectuarea urmaririi penale si, dupa caz, supravegherea acesteia, in exercitarea acestei atributii
procurori conduc si controleaza activitatea de cercetare penala a politiei si a altor organe care sunt
obligate si aduca la indeplinire dispozitiile procurorului in conditiile legii.
Aceste dispozitii se coreleaza cu dispozitiile art. 201 C. proc. pen. (modificat prin Legea 356/2006 si
OUG 60/2006) care stabilesc organele de urmarire penala, cu dispozitiile art. 209 (modificat prin
Legea 356/2006 si OUG 60/2006) C. proc. pen. care stabilesc competenta procurorului in faza
urmaririi penale si art. 216 si 220 (modificat prin Legea 356/2006 si OUG 60/2006) C. proc. pen. care
reglementeaza supravegherea exercitata de procuror in activitatea de urmarire penala.
b) Sesizarea instantelor judecatoresti pentru judecarea cauzelor penale. Aceste dispozitii se coreleaza
cu cele din art. 261 si 269 C. proc. pen.
c) Exercitarea actiunii civile in cazurile prevazute de lege, dispozitii care se refera nu numai la procesul
civil, ci si la exercitarea din oficiu a actiunii civile in procesul penal, situatii prevazute de art. 17 C.
proc. pen.
b) Participarea, in conditiile legii, la judecarea cauzelor de catre instantele judecatoresti. Procurorul
este obligat sa participe la sedintele de judecata ale instantelor pe langa care functioneaza parchetul
din care face parte. El trebuie sa puna concluzii, el este liber sa puna concluziile pe care le considera
intemeiate potrivit legii, tinand seama de probele administrate [art. 64 din Legea nr. 304/2004, si art.
316 alin. (1) C. proc. pen.]. Concluziile procurorului trebuie sa fie motivate |art. 316 alin. (2) C. proc.
pen.].
Daca cercetarea judecatoreasca nu confirma invinuirea sau daca a intervenit vreuna din cauzele de
incetare a procesului penal, prevazute de art. 10 lit. f)-h) si j), procurorul pune, dupa caz, concluzii de
achitare a inculpatului sau de incetare a procesului penal. Din examinarea art. 316 C. proc. pen. reiese
ca procurorul trebuie sa puna concluzii precise (privind condamnarea sau cele doua moduri prin care
ia sfarsit actiunea penala), neputandu-se referi la aprecierea instantei, adica nu este ingaduita
aprecierea comoda: „dupa aprecierea instantei". In cazul in care participa la judecata unei cauze la
care participarea nu este obligatorie, indiferent de modul de sesizare a instantei (rechizitoriu sau
plangere prealabila), procurorul are aceleasi obligatii enuntate anterior.
e) Exercitarea cailor de atac impotriva hotararilor judecatoresti, in conditiile prevazute de lege.
Dispozitiile Codului de procedura penala intregesc aceasta prevedere. Ceea ce trebuie remarcat, este
ca, desi Ministerul Public are functia de acuzare, aceasta a cunoscut atenuari si caile de atac pot fi
exercitate nu numai in interesul acuzarii, ci si in favoarea partilor [art. 362 alin. (1) lit. a) modificat prin
OUG 60/2006 , art. 369 alin. ultim C. proc. pen., art. 385*2 C. proc. pen., art. 385*4 C. proc. pen. si
art. 396 alin. 2 C. proc. pen.].
Apelul si recursul, o data declarate, pot fi retrase numai de procurorul ierarhic superior (art. 369 si
385*4 C. proc. pen.).
f) Supravegherea respectarii legii in activitatea de executare a hotararilor judecatoresti si a altor titluri
executorii. Aceasta atributiune are un caracter mixt, administrativ si judiciar-penal si se refera la faza
a treia a procesului penal - executarea hotararilor penale definitive si a altor titluri executorii
procurorul avand dreptul si obligatia de a declansa diferite proceduri in cazul neexercitarii sau
intervenirii unor incidente in cursul executarii acestora.
Regula este ca instanta se constituie cu procuror. In mod exceptional, in unele cauze care se judeca in
prima instanta de judecatorie participarea lui nu este obligatorie, dar daca considera necesar, el
poate participa (art. 315 alin. 1 C. proc. pen.).
In sedinta de judecata Ministerul Public poate fi reprezentat de un procuror sau de mai multi
procurori, de la parchetul corespunzator instantei investite sa judece cauza sau de la parchetul
ierarhic superior, putandu-se schimba intre ei, indiferent de etapa in care se afla procesul.
Lipsa procurorului, in cazurile cand participarea este obligatorie, este sanctionata cu nulitatea
absoluta a actelor efectuate sau a hotararii adoptate [art. 197 alin. (2) C. proc. pen.].
In cursul procesului procurorul are la indemana aceleasi mijloace de a actiona ca si partile, in sensul
ca poate formula cereri, ridica exceptii si pune concluzii*2).
Rolul procurorului in cursul judecatii este de a ajuta instanta in vederea aflarii adevarului si a
respectarii dispozitiilor legale. Intrucat la baza functionarii Ministerului Public stau principiile: al
legalitatii, al impartialitatii si al controlului ierarhic, pentru a se concilia aceste principii, s-a prevazut
art. 64 din Legea nr. 304/2004.
---------------
*1) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 76.
Partile
Generalitati
Judecata este asigurata in conditiile „egalitatii armelor", ceea ce inseamna ca partile sunt egale intre
ele si cu procurorul, sub aspectul mijloacelor procesuale pe care le pot folosi pentru a-si sustine
interesul.
Astfel, partile au dreptul sa participe la judecata, instanta avand obligatia de a le cita. Participarea lor
este facultativa daca au fost legal citate.
Egalitatea de mijloace procesuale se manifesta in faptul ca partile pot formula cereri, ridica exceptii si
pune concluzii. Partile pot sa-si angajeze aparator care sa echilibreze lupta judiciara, pot sa-si
formuleze singure apararile avand dreptul la concluzii asupra problemelor ridicate si la replica*1).
Prin efectul contradictorialitatii, martorilor le pot pune intrebari toate partile si nu numai cele care i-
au propus, probele invocate in acuzare pot fi contrazise prin probele administrate in aparare, cererile
si exceptiile ridicate de oricare parte se pot combate de celelalte, punctele de vedere ale partilor
trebuie cunoscute de toti participantii pentru exprimarea pozitiei proprii in legatura cu chestiunea
respectiva s.a.m.d. Spre exemplu, s-a decis ca schimbarea incadrarii juridice, fara punerea in discutia
partilor, trebuie considerata ca o incalcare a contradictorialitatii*2). Numai acele elemente, probe sau
materiale din proces pot fi luate in considerare la darea hotararii, care au fost invocate, ridicate si
puse in discutie contradictorie in sedinta*3).
Din aceasta disputa instanta extrage apoi, in mod activ, argumentele probatorii necesare aflarii
adevarului si a justei solutionari a cauzei.
Daca partile sunt nemultumite de hotararile date pot exercita, in conditiile legii, caile de atac. In urma
exercitarii cailor de atac partile devin, dupa caz, apelant, recurent, revizuient in cazul in care calea de
atac a fost exercitata de o parte cu interese contrare sau de procuror, partile vor deveni intimati.
In urma judecarii definitive a cauzei, stingandu-se cele doua actiuni, inceteaza si calitatea de parte
procesuala, aceasta putandu-se reactiva numai in urma exercitarii unei cai de atac extraordinare, a
desfiintarii hotararii definitive si a dispunerii rejudecarii cauzei*4).
---------------
*2) Trib. Suprem, sect.pen. dec. nr. 2573/1975, Culegere de Decizii din 1975, pag. 501.
*3) Tr. Pop, Dreptul procesual penal, vol. IV, Tipografia Nationala, Cluj, 1946, pag. 214. .
Inculpatul
Inculpatul, ca subiect pasiv al actiunii penale, este cea mai importanta parte in proces*1) si reprezinta
figura centrala a procesului penal, intreaga activitate judiciara desfasurandu-se in legatura cu
tragerea sa la raspundere penala si civila. cunoasterea inculpatului ca parte principala si
indispensabila a procesului penal constituie o expresie a umanismului dreptului procesual penal
contemporan, deoarece se da posibilitatea acestuia sa-si aduca o contributie activa la stabilirea
raspunderii penale si a intinderii sale*2).
Inculpatul, ca parte in proces, are anumite obligatii si anumite drepturi.
Intre obligatiile inculpatului amintim:
- suportarea invinuirii ce i se aduce in legatura cu savarsirea infractiunii,
suportarea unor masuri procesuale (retinerea, arestarea),
- obligatia de a se prezenta in fata organelor judiciare ori de cate ori este chemat etc.
Inculpatul are si anumite drepturi, dintre care amintim*3):
- dreptul de aparare,
- dreptul de a cunoaste materialele de urmarire penala, daca procurorul a pus in miscare actiunea
penala, organul de cercetare il cheama pe inculpat, ii comunica fapta pentru care este invinuit si ii da
explicatii cu privire la drepturile si obligatiile pe care le are (art. 237 C. pr. pen.), inculpatului i se
prezinta materialele, de urmarire penala potrivit art. 250 si urm. C. pr. pen., inculpatului arestat i se
comunica odata cu citatia pentru primul termen de judecata si copia actului de sesizare a instantei
(art. 313 alin. 3 si 4 C.pr.pen.), inculpatului i se acorda ultimul cuvant (art. 341 C. pr. pen.) etc*4).
- poate solicita administrarea unor probe sau ca acestea sa aiba in vedere anumite situatii
(confruntari pentru a stabili un anumit aspect contradictoriu, obiective de expertize) sau sa se
efectueze anumite aspecte procesuale ori sa se revoce, inlocuiasca sau inceteze unele masuri
procesuale ori rezolvarea intr-un mod al cauzei*5).
- poate formula cereri, ridica exceptii si pune concluzii,
- inculpatul poate face plangeri impotriva actelor de urmarire penala
ar dreptul de a folosi caile de atac indreptate contra hotararilor judecatoresti
- inculpatului i se recunoaste dreptul de a avea ultimul cuvant in fata instantei de judecata,
- dreptul de a ataca hotararile pronuntate impotriva sa etc.
In unele cazuri judecata nu se poate desfasura daca inculpatul nu este prezent (daca inculpatul este
detinut chiar in alta cauza sau se afla in executa ca unei pedepse si daca este minor).Cazurile in care
apararea inculpatului este obligatorie sunt mai numeroase decat ale celorlalte parti.
Dar, pentru a raspunde obligatiilor pe care le are, precum si pentru a-si exercita drepturile, inculpatul
trebuie sa participe efectiv la desfasurarea procesului penal, premisa fiind citarea la timp si la adresa
corecta. Astfel, intr-un caz instanta a decis ca nu se considera indeplinita procedura de citare cu
inculpatul internat in spital daca dosarul s-a inregistrat la instanta chiar in ziua internarii sale in spital,
astfel incat inculpatul nu a avut cunostinta de judecarea procesului sau*6).
In anumite situatii, activitatea procesuala nu poate avea loc decat in prezenta inculpatului. Astfel, in
cazul in care inculpatul este arestat, judecata nu se desfasoara decat in prezenta acestuia, organele
competente avand obligatia sa-l aduca in fata instantei (art. 314 alin. 2 )*7).
La judecata in prima instanta inculpatul trebuie sa se prezinte personal. In vederea asigurarii
participarii inculpatului la judecata si pentru garantarea dreptului la aparare, citatia trebuie sa ii fie
inmanata inculpatului cu cel putin trei zile inaintea termenului fixat. In cazul in care inculpatul este
arestat, i se comunica si copia actului de sesizare al instantei (art. 313 alin. 2 din Codul de procedura
penala)*8).
Prevederile art. 291 alin. (3) C. proc. pen., potrivit carora partea prezenta la un termen nu mai este
citata pentru termenele ulterioare, chiar daca ar lipsi la vreunul dintre aceste termene, nu se plica in
cazul in care, dupa ce inculpatul a luat termenul in cunostinta, instanta si-a declinat competenta. Prin
urmare, instanta investita dupa declinarea de competenta are obligatia de a cita pe inculpat, iar in
cazul in care inculpatul nu a fost citat si a fost condamnat in lipsa, daca se cere extradarea sa, acesta
poate cere rejudecarea cauzei in temeiul art. 522*1 C. proc. pen.*9)
In speta in care s-a aratat aceasta, prin sentinta penala nr. 396 din 1 noiembrie 2004, Tribunalul
Mures a respins, ca inadmisibila, cererea condamnatului N.V. privind rejudecarea cauzei in care
fusese condamnat.
Prima instanta, sesizata cu cererea condamnatului, a constatat ca nu se impune rejudecarea cauzei,
intrucat condamnatul avea cunostinta de procesul penal care se desfasura impotriva sa, luand termen
in cunostinta la 29 ianuarie 2001. Ca atare, acesta isi putea exercita dreptul la aparare si, de altfel, a
fost reprezentat in instanta prin aparatorul desemnat din oficiu.
Curtea de Apel Targu Mures, sectia penala, prin decizia nr. 2 din 7 ianuarie 2005, a respins ca
nefondat apelul declarat de condamnat, retinand ca, in mod corect, prima instanta a constatat ca nu
sunt indeplinite conditiile prevazute in art. 522*1 C. proc. pen.
Recursul declarat de inculpat, prin care s-a cerut casarea hotararilor si trimiterea dosarului la prima
instanta in vederea rejudecarii, intrucat cererea a fost judecata fara ca acesta sa fie citat, este fondat.
Potrivit art. 522*1 C. proc. pen C. proc. pen., in cazul in care se cere extradarea unei persoane
judecate si condamnate in lipsa, cauza va putea fi rejudecata de catre instanta care a judecat in prima
instanta, la cererea condamnatului.
Din actele dosarului rezulta ca, urmare a modificarii legii procesual penale, judecarea cauzei a fost
declinata de Judecatoria Targu Mures in favoarea Tribunalului Mures, ulterior datei la care inculpatul
a luat termen in cunostinta.
Prin urmare, prevederile art. 291 alin. (3) C. proc. pen., potrivit carora partea prezenta la un termen
nu mai este citata pentru termenele ulterioare, chiar daca ar lipsi la vreunul dintre aceste termene,
nu sunt aplicabile in cauza.
In consecinta, recursul inculpatului a fost admis, hotararile atacate au fost casate si s-a dispus
trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mures.
---------------
*1) Gr. Theodoru, Dreptul procesual penal roman, Partea generala, vol. I, Univ. "Al. I. Cuza", Iasi, 1971, pag. 135.
*2) V. Pavaleanu, Drept procesual penal, Partea generala, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2001, pag. 134.
*3) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 149.
*6) A se vedea Tribunalul jud Sibiu, decizia penala nr. 159/1991 in Dreptul nr. 10 -11/1994, pag. 105.
*7) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag.149
*9) Inalta Curte de Casatie si Justitie, sectia penala, decizia nr. 2369 din 8 aprilie 2005, www.scj.ro.
Celelalte parti
Partea vatamata
Persoana care a suferit prin fapta penala o vatamare fizica, morala sau materiala, daca participa in
procesul penal, se numeste parte vatamata (art. 24 alin. 1 Cod procedura penala).
Partea vatamata, ca subiect activ al exercitiului actiunii penale, contribuie, alaturi de Ministerul
Public, respectiv procuror, la dovedirea invinuirii in cadrul administrarii probelor, si cere prin
concluziile orale pe care le formuleaza, atat in cursul urmaririi penale cat si al judecatii, condamnarea
penala a inculpatului, in cauzele in care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila,
partea vatamata are dreptul sa exercite caile de atac ca act de exercitare a actiunii penale. Atunci
cand instanta este sesizata prin plangerea prealabila a partii vatamate si procurorul nu participa la
judecata, aceasta poate indeplini singura activitatile de exercitare a actiunii penale*1).
---------------
*1) V. Pavaleanu, Drept procesual penal, Partea generala, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2001, pag. 190
Partea civila
Se numeste parte civila persoana vatamata care exercita actiunea civila in procesul penal (art. 24 alin.
2 Cod procedura penala).
Parte civila poate fi orice persoana fizica sau juridica care a suferit un prejudiciu material sau moral
prin infractiune si care si-a alaturat actiunea civila la actiunea penala in procesul penal.
Calitatea de parte civila se determina de legea civila, cu particularitatea ca paguba trebuie sa fie
urmarea directa a infractiunii.
Pentru indeplinirea calitatii de parte civila se cer a fi indeplinite urmatoarele conditii*1):
- sa se fi savarsit o infractiune,
- infractiunea sa fi produs persoanei vatamate un prejudiciu material sau moral,
- persoana vatamata sa ia parte la proces prin punerea in miscare sau concurarea la exercitarea
actiunii penale, de catre procuror,
- persoana vatamata sa decalare ca promoveaza actiunea civila in procesul penal, actiune pe care o
alatura actiunii penale.
La aceste conditii, unii autori mai adauga ca prejudiciul produs prin infractiune trebuie sa fie actual,
personal si direct.
Constituirea de parte civila este posibila in tot cursul urmarii penale, iar in timpul judecatii doar la
prima instanta si numai pana la citirea actului de sesizare (art. 15 alin. 2 C. pr. pen.). Modificarea
pretentiilor solicitate de partea civila, se poate face tot pana in acest moment*2).
S-a considerat ca intrucat curtea actului de sesizare constituie activitatea de debut a cercetarii
judecatoresti prin care se intra in fondul judecarii cauzei, trebuie ca in acest moment sa se delimiteze
cu exactitate atat partile din proces cat si pozitia lor*3).
Constituirea ca parte civila in fata instantei este valabila chiar daca, la momentul la care a avut loc,
procedura de citare a inculpatului la judecata nu era completa, acesta nefiind prezent in instanta
datorita nelegalei sale citari*4).
Persoana care la prima instanta nu s-a constituit parte civila nu mai poate formula pretentii de
dezdaunare in cadrul cailor de atac si nici nu poate critica prima instanta pentru ca nu a dispus
obligarea inculpatului ia despagubiri*5).
In anumite cazuri constituirea de parte civila nu mai este posibila, chiar daca nu s-a depasit momentul
indicat de art. 15 alin. 2 c. pr. pen. Astfel, s-a hotarat ca nu poate fi admisa cererea de despagubiri
civile formulata de persoana care abia la al treilea termen de judecata a cerut sa se ia act de
constituirea sa ca parte civila, dupa ce in cursul urmaririi penale si la primul termen de judecata a
declarat ca renunta la despagubiri*6). Constituirea de parte civila este posibila ulterior unei declaratii
exprese prin care persoana vatamata renunta la despagubiri, numai in ipoteza in care se stabileste ca
aceasta a fost in eroare sau a fost supusa unui doi ori unei violente care a determinat declaratia*7)
Daca cel vatamat s-a constituit parte civila si a formulat odata cererea de despagubire instanta este
obligata sa se pronunte asupra acesteia, chiar daca ulterior partea nu mai insista asupra solicitarii*8).
Cu tot caracterul disponibil al actiunii civile, modificarea limitelor pretentiilor formulate de catre cel
vatamat nu este posibila dincolo de momentul limita al constituirii de parte civila. Cererea partii civile,
formulata intr-o cale de atac, de a-l obliga pe inculpat sa plateasca o despagubire mai mare este
inadmisibila*9).
---------------
*2) I. Tanoviceanu, Tratat de Drept si procedura penala, vol. IV, Tipografia Curierul Judiciar, Bucuresti, 1924-1927, pag. 322.
*3) Noul cod de proc.pen. - prezentare comparativa, pag. 25
*4Trib. Suprem..sect. pen. dec. nr. 2030/1971, Revista Romana de Drept, nr. 6/1972, pag. 147-148.
*5) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 228/1975, Revista Romana de Drept nr. 1/1975, pag. 64
*8) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 376/1981, Culegere de Decizii 1981, pag. 321-322.
Partea responsabila civilmente
Persoana chemata in procesul penal sa raspunda, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin
fapta invinuitului sau inculpatului se numeste parte responsabila civilmente. (art. 24 alin. 3 Cod
procedura penala)
Calitatea procesuala de parte responsabila civilmente a fost instituita pentru a proteja persoana care
a suferit un prejudiciu, impotriva insolvabilitatii autorului prejudiciului*1).
Aici este bine sa facem o deosebire.
Raspunderea penala este strict personala. Spre deosebire, in dreptul civil este reglementata si
raspunderea pentru fapta altuia. Pe aceasta conceptie este intemeiata cerinta, ca in procesul penal sa
existe o parte care raspunde numai din punct de vedere civil. Consecvent unui asemenea punct de
vedere, reglementarea procesual penala romana din trecut a prevazut ca poate fi introdusa in cauza
partea responsabila civilmente, care raspunde, potrivit legii civile, pentru inculpat. In aceasta
conceptie partea civilmente responsabila este o persoana a carei raspundere este angajata exclusiv
pentru fapta altuia. Actualele dispozitii se bazeaza pe o viziune mai larga si mai elastica in care alaturi
de reglementarea traditionala din codul civil referitor la raspunderea pentru fapta altuia (art. 1000
alin. 2-4 ) sa poata fi cuprinse raspunderi derivate si din alte prevederi legale*2).
Au calitatea de parte responsabila civilmente, atat persoanele prevazute in art. 1000 Cod civil cat si
persoanele chemate sa raspunda civil pentru fapta altuia, prevazute in Legea nr. 22/1969 privind
angajarea gestionarilor, constituirea de garantii, si raspunderea in legatura cu gestionarea bunurilor.
Sunt persoane responsabile civilmente, in sensul dispozitiilor mentionate:
- parintii pentru faptele ilicite savarsite de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil),
- comitentii pentru prejudiciile cauzate de prepusii lor in functiile incredintate (art. 1000 alin. 3 Cod
civil),
- institutorii si mestesugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii si ucenicii aflati sub supravegherea lor
(art. 1000 alin. 4 Cod civil),
- persoanele care indeplinesc functii de conducere precum si orice alte persoane care s-au facut
vinovate de angajarea, trecerea sau mentinerea in functie a unui gestionar fara respectarea
conditiilor legale de varsta, studii si stagiu precum si dispozitiilor referitoare la antecedentele penale
ale acestora (art. 28 si 30 din Legea nr. 22/1969),
- persoanele cu privire la care s-a constat printr-o hotarare judecatoreasca faptul ca au dobandit de la
un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public si ca le-au dobandit in afara atributiilor de
serviciu ale gestionarului stiind ca acesta gestioneaza astfel de bunuri (art. 34 din Legea nr. 22/1969),
- persoanele care au constituit o garantie pentru gestionari (art. 10 si urm. din Legea nr. 22/1969),
La aceste cazuri, pot fi mentionate si altele:
- locatarul principal fata de proprietar pentru incendiul cauzat de sublocatar (art. 1435 Cod civil),
- sotul, cu partea din bunurile comune, in masura in care acestea au sporit prin insusirea de catre
celalalt si a unor bunuri din proprietatea publica (art. 32 lit. d Codul familiei)*3).
---------------
*3) V. Pavaleanu, Responsabilitatea penala a persoanelor morale in noul cod penal francez, Pro Lege nr. 3/1999. pag. 153.
Apararea
Dreptul la aparator este acordat tuturor partilor in procesul penal. Ca o dispozitie generala privind
judecata, legea prevede si obligativitatea asigurarii apararii. Astfel, potrivit art. 294 alin.1, in cauzele in
care desemnarea unui aparator din oficiu este obligatorie*1), presedintele instantei, o data cu fixarea
termenului de judecata, ia masuri pentru desemnarea aparatorului.
In toate cazurile partile pot sa-si angajeze un aparator. In momentul in care acestea isi angajeaza un
aparator inceteaza mandatul aparatorului desemnat din oficiu. De regula apararea o face un avocat
inscris in barou. Inculpatul nu poate fi asistat valabil in fata instantei de un avocat care nu este inscris
intr-un barou din componenta Uniunii Nationale a Barourilor din Romania, o atare asistenta fiind
lovita de nulitate absoluta iar hotararea judecatoreasca este casabila in temeiul art. 385*9 alin. (1)
pct. 6 C. proc. pen.*2). In speta, situatia s-a prezentat astfel: Tribunalul Bucuresti, sectia I penala, prin
sentinta nr. 877 din 25 iunie 2004, a condamnat pe inculpatii T.N. si T.M. pentru savarsirea infractiunii
de trafic de minori.
Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, prin decizia nr. 686 din 27 septembrie 2004, a admis apelul
inculpatului T.M. , cu privire la incadrarea juridica si a respins apelul inculpatului T.N.
Recursul declarat de inculpati a fost considerat fondat.
Potrivit Legii nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, este abilitat sa puna
concluzii in instanta numai avocatul inscris in tabloul baroului component al Uniunii Nationale a
Barourilor din Romania.
In fata instantei de apel, inculpatii au fost aparati de avocatul R.C. care nu este inscris in tabloul
vreunui barou din componenta Uniunii Nationale a Barourilor din Romania.
Or, potrivit art. 197 C. proc. pen., dispozitiile privind asistarea inculpatului de catre aparator, cand
asistarea, ca in speta, este obligatorie, sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii absolute.
Fiind aparati de un avocat care nu indeplineste aceasta calitate potrivit legii, inculpatii au fost lipsiti de
aparare, motiv pentru care recursurile au fost admise si s-a casat decizia atacata cu trimiterea cauzei
pentru rejudecarea apelurilor.
In principiu, asistenta juridica a partilor in procesul penal este facultativa*3), in sensul ca cei interesati
sunt lasati sa decida daca isi aleg sau nu un avocat care sa le acorde asistenta juridica
De la regula aratata mai sus exista si derogari, in sensul ca, in lumina reglementarilor in vigoare,
asistenta poate fi obligatorie.
Articolul 171 alin. 2 Cod procedura penala (articol modificat prin Legea 356/2006), modificat prin
Legea 356/2005, prevede cazurile in care asistenta juridica este obligatorie.
In vederea realizarii unei aparari eficiente, partile si aparatorii lor pot lua cunostinta de dosar in tot
cursul judecatii.
Pentru inculpatul aflat in stare de detinere, legea a fixat obligatia presedintelui instantei de a lua
toate masurile pentru ca acesta sa-si exercite dreptul de aparare si sa poata lua contact cu aparatorul
sau (art. 294 alin. 3 ).
Trebuie subliniat ca aparatorul trebuie sa asigure asistenta clientului sau in tot cursul judecatii, la
toate sedintele de judecata. Aparatorul trebuie sa manifeste un rol activ, consiliind partea pe care o
apara, in fiecare moment al procesului, intervenind in cursul cercetarii judecatoresti prin intrebari
adresate celor audiati, propunand administrarea de probe, prin concluzii favorabile clientului si, daca
este cazul, exercitand caile de atac.
In alta ordine de idei, in procesul penal aparatorul nu este parte, ci un subiect cu o situatie distincta,
apropiindu-se prin unele trasaturi de partile din proces, iar prin altele de autoritatile judiciare*4)
inscriindu-se intre principalii participanti la rezolvarea cauzei penale. Aparatorul poate fi implicat in
exercitarea actiunii penale si a celei civile, situandu-se pe pozitia procesuala a partii ale carei interese
le sustine si le apara. In exercitarea atributelor ce-i revin, aparatorul trebuie sa fie un colaborator al
organelor judiciare pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei, sa dea dovada de o
temeinica pregatire juridica si o vasta cultura generala, concretizata in stapanirea unor cunostinte de
literatura, politica, stiinta despre stat si societate. Un bun avocat, sustin unii autori*5) trebuie sa
posede o logica stransa, spontaneitate si suplete in discutie, constiinciozitate in pregatirea pledoariei
si talent oratoric*6).
Cu toate acestea, avocatul nu poate exercita drepturile personale ale partilor: nu poate sa retraga
plangerea prealabila, nu se poate impaca cu partea adversa sau sa exercite o cale de atac daca partea
este prezenta s nu o confirma oral sau in scris. Aparatorul poate renunta la o cale de atac exercitata
numai daca are un mandat special in acest sens.
Neacordarea asistentei juridice, cand aceasta este obligatorie, din oficiu, daca inculpatul nu si-a
angajat un aparator, este sanctionata cu nulitatea absoluta a actelor efectuate sau a judecatii [art.
197 alin. (2) C. proc. pen.]*7).
---------------
*2) I.C.C.J., sectia penala, decizia nr. 3062 din 16 mai 2005, www.scj.ro
*3) Gheorghita Mateut, Aparatorul, subiect al procesului penal, in lumina ultimelor modificari legislative (II),in Dreptul, nr. 6/1996, pag. 33-34.
*4) Gr. Theodoru, Dreptul procesual penal roman, Partea generala, vol. I, Univ. "Al. I. Cuza", Iasi, 1971, pag. 169.
*5) Tr. Pop, Dreptul procesual penal, vol. I, Tipografia Nationala, Cluj, 1946, pag. 410.
Reprezentantii
In anumite situatii este posibil ca partile sa nu poata fi prezente la desfasurarea procesului penal.
Pentru continuarea activitatii procesuale, in locul partilor, in anumite conditii prevazute de lege, pot
sa apara in scena procesului penal reprezentantii.
Activitatea procesuala presupune prezenta si participarea activa in cauza a partilor, care in mod
obisnuit isi realizeaza drepturile si promoveaza interesele in masura in care sunt de fata. Pentru a da
o continuitate pozitiei partilor, chiar in situatia in care ele lipsesc, legea permite ca acestea sa fie
reprezentate. Reprezentantii sunt deci persoane imputernicite in cadrul procesului penal sa participe
la actele procesuale in numele si in interesul unei parti din proces*1).
Reprezentarea se face in baza unui mandat, si in limitele acestuia, reprezentantul exercita drepturile
personale ale inculpatului, cu exceptia celor intuitu personae, si poate renunta la drepturile acestuia
numai in baza unui mandat special (retragerea plangerii, impacarea, retragerea unei cai de atac
exercitate se pot face numai in baza unui mandat special).
Cand la o activitate procesuala participa in locul partii reprezentantul acesteia, se aplica regimul
juridic corespunzator situatiei in care ar fi fost de fata insasi persoana reprezentata. In practica
judiciara s-a decis ca pentru partea civila care a lipsit atat la dezbateri cat si la pronuntare, fiind insa
reprezentata de un aparator ales, termenul de declarare a caii de atac curge de la pronuntarea
sentintei - ca si cum partea ar fi fost prezenta in cursul judecatii - si nu de la data comunicarii
hotararii*2).
---------------
*1) V. Ramureanu, Reprezentarea invinuitului si inculpatului in faza urmaririi penale si a judecatii in prima instanta, Revista Romana de Drept nr. 3/1973,
pag. 21-30.
*2) Trib. Suprem. sect. pen., dec. nr. 10/1979, Culegere de Decizii 1979, pag. 507.
3. Procedura premergatoare judecatii
Fixarea termenului de judecata
La primirea dosarului de la procuror sau a plangerii prealabile presedintele instantei sau, judecatorul
de serviciu vor dispune inregistrarea si fixarea termenului de judecata. Termenele de judecata se
dispun in raport de incarcatura de cauze existenta si de urgenta anumitor cauze cat si potrivit art. 56
din Legea 304/2004.
In anumite cazuri, presedintele sau vicepresedintele este obligat sa dea prioritate anumitor dosare,
fixand in acest scop un termen de judecata prioritar, dupa cum urmeaza*1):
- in cauzele in care sunt inculpati arestati preventiv chiar si in alte cauze, conform art. 293 C. pr. pen.,
judecata se face de urgenta si cu precadere,
- in cazul judecarii unor infractiuni flagrante, in temeiul art. 472 C. pr. pen., termenul de judecata se
fixeaza In cel mult 5 zile de la primirea dosarului.
---------------
Mentinerea arestarii inculpatului la primirea dosarului
In cauzele in care inculpatul este trimis in judecata in stare de arest, inainte de expirarea arestarii,
instanta este datoare sa examineze din oficiu, in camera de consiliu, deci fara publicitate, legalitatea
si temeinicia arestarii preventive. La solutionarea problemei se vor avea in vedere dispozitiile art. 159
alin. 3, 4, 5 , si 301 din Codul de procedura penala.
Citarea partilor si a celorlalti subiecti procesuali implicati in judecata
Pentru asigurarea desfasurarii judecatii, este necesar ca partile sa fie instiintate despre termenul la
care are loc judecata, citarea partilor fiind o conditie pentru a se putea trece la activitatea
judecatoreasca.
In acest sens. in art. 291 alin. 1 este inscrisa regula potrivit careia judecata poate avea loc numai daca
partile sunt legal citate si procedura este indeplinita.
Legea prevede obligatia instantei de a cita partile pentru judecata, dar neprezentarea acestora nu
impiedica judecarea cauzei (art.291 alin. 2 ). Cand instanta considera ca este necesara prezenta uneia
dintre partile lipsa, poate lua masuri pentru prezentarea acesteia, amanand in acest scop judecata.
Procurorul nu se citeaza, el avand obligatia sa participe la sedinta de judecata in toate cazurile in care
participarea sa este obligatorie, potrivit legii.
In caz de amanare a judecatii, obligatia citarii nu se mentine nici pentru martori, experti si interpreti,
intrucat art. 291 alin. 4 prevede ca acestia iau noul termen de judecata in cunostinta fiind informati
asupra lui cu ocazia amanarii. Totusi, avand in vedere ca persoanele amintite pot fi salariati care ar
avea greutati in parasirea locului de munca, legea a prevazut pentru acestia dreptul de a cere
instantei sa le inmaneze citatii pe loc, spre a le servi drept act justificativ la serviciu in vederea
viitoarei prezentari*1).
Art. 297 alin. 2 reglementeaza si situatia in care se prezinta in instanta o parte care nu a fost citata
sau nu a primit citatie. In art. 291 alin.3 este inscrisa o exceptie de la regula citarii partilor pentru
judecata.
Deosebit de prima ipoteza, in care exista certitudinea ca partea prezenta la fiecare termen de
judecata are in cunostinta termenele urmatoare, legea prevede exceptia de la regula citarii
intemeiate numai pe prezumtia ca partea cunoaste termenul urmator*2) in cazurile in care - desi
prezenta la un termen de judecata, partea absenteaza la termenele urmatoare (ipoteza a doua din
continutul art.291 alin. 3).
Din moment ce o parte a fost prezenta la un termen, nu se va mai cita, chiar daca ar lipsi ulterior,
considerandu-se ca are cunostinta de datele fixate, sarcina de a se informa asupra termenului revine
partii care a fost odata prezenta la judecata.
Exista persoane care trebuie citate pentru fiecare nou termen, indiferent de pozitia lor procesuala
(inculpat, parte civila, martor etc). Dispozitia se aplica militarilor si detinutilor. Reglementarea se
impune pentru ca militarilor nu li se poate da termenul in cunostinta, deoarece disciplina militara nu
permite parasirea unitatii fara o invoire in acest sens, de asemenea, detinutii nu se pot prezenta in
instanta decat in masura in care administratia locului de detinere cunoaste momentul chemarii si ia
masurile necesare de aducere*3).
---------------
*2) Tribunalul Suprem, dec. pen. nr. IX din 1953, in Culegere de Decizii 1952-1954, vol. I, pag.35, decizie care are aplicabilitate si sub regimul actualei
reglementari in aceasta materie (vz., in acest sens, G. Antoniu, V. Papadopol, M. Popovici, B.Stefanescu, Indrumarile date de Plenul Tribunalului Suprem
si noua legislatie penala, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1971, pag.289-292).
*3) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 159-160, in legatura cu prezenta partilor la judecata mai pe larg vezi
Gr. Theodoru, Garantarea dreptului partilor de a fi prezente la judecarea cauzelor penale, Revista Romana de Drept nr. 4/1972, pag. 29-43.
Asigurarea apararii
In cursul judecatii presedintele instantei ia masurile necesare si vegheaza ca toate dispozitiile care
garanteaza asigurarea dreptului de aparare sa fie realizate.
Daca asistenta juridica este obligatorie, potrivit art. 171 C. proc. pen., presedintele instantei, o data cu
fixarea termenului de judecata, daca partea nu are avocat ales, va solicita baroului desemnarea unui
avocat din oficiu. De pilda, inculpatul fiind internat medical in legatura cu starea de iresponsabilitate,
este evident ca nu-si poate face singur apararea si apare cazul de asistenta juridica obligatorie
prevazuta de art. 171 alin. 2 , ca atare, masurile pentru desemnarea aparatorului se impun*1).
Cand inculpatul se afla in stare de detinere, presedintele instantei va lua masuri ca acesta sa ia
cunostinta de dosar si sa ia contact cu aparatorul sau (art. 294 alin. 3 din C. proc. pen., modificat prin
Legea 356/2006). Celelalte parti si aparatorii acestora pot cunoaste dosarul, inaintea termenului de
judecata, consultandu-l la arhiva*2).
---------------
*1) Trib. Suprem, sect.pen.dec.nr. 724/1977, Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 35.
Cadrul general de desfasurare a sedintei de judecata
Judecata se desfasoara in sedinta publica, oral, nemijlocit si contradictoriu sub conducerea

completului de judecata cu participarea partilor dupa caz, a procurorului, a aparatorilor partilor, si a
altor subiecti procesuali. In acest stadiu al judecatii se aplica urmatoarele dispozitii:
- Conducerea sedintei de judecata
Completul de judecata este condus de presedinte. In cazul in care cauza se judeca de un singur
judecator acesta este si presedintele completului de judecata. Sarcinile acestuia se deosebesc de ale
celorlalti judecatori din complet.
Potrivit art. 296 C. proc. pen., presedintele conduce sedinta de judecata indeplinind toate atributiile
„pe care le are de la lege". El decide asupra cererilor formulate de parti daca rezolvarea acestora nu
este data in caderea completului.
Pentru a marca rolul preponderent si functia detinuta de presedintele completului, legea a prevazut
ca in cursul judecatii intrebarile se pun prin mijlocirea acestuia. in vederea sporirii operativitatii
sedintei, presedintele poate incuviinta ca intrebari sa fie adresate si direct, avand chiar dreptul in
aceasta situatie la interventie pentru reformularea sau inlaturarea intrebarii*1). Aceasta inseamna ca,
in esenta, toate activitatile procesuale si procedurale, se desfasoara sub conducerea presedintelui
completului de judecata si ca orice legatura intre instanta, pe de o parte si ceilalti participanti, pe de
alta parte, se realizeaza numai prin intermediul acestuia*2).
- Asigurarea ordinii si solemnitatii sedintei de judecata

In literatura de specialitate, judecarea cauzei penale poate avea un eficient rol educativ numai daca in
salile de sedinta in care se desfasoara activitatea de judecata este o ordine exemplara, iar cei ce
participa la activitatea procesuala au un comportament solemn. Potrivit art. 298 , presedintele
completului de judecata vegheaza asupra mentinerii ordinii si solemnitatii sedintei, putand lua
masurile necesare in acest scop. Problema asistentei juridice obligatorii si implicatiile sale in procesul
penal au fost in situatiile in care numarul celor care ar dori sa asiste la judecata este mult mai mare
decat capacitatea salii de sedinta, presedintele completului poate limita accesul publicului in sala de
judecata. Cei prezenti in sedinta de judecata sunt obligati sa se comporte disciplinat, pentru a nu crea
dezordine si a nu diminua solemnitatea judecatii*3).
Pentru asigurarea dreptului la aparare, alineatul ultim al art. 298 C. pr. pen., prevede expres ca atunci
cand o parte este indepartata din sala de sedinta, presedintele este obligat sa o cheme in sala inainte
de inceperea dezbaterilor si sa-i aduca la cunostinta actele esentiale efectuate in lipsa sa, sa-i citeasca
declaratiile celor ascultati si sa o intrebe daca are de facut obiectiuni sau cereri in legatura cu ele. in
timpul cat o parte este indepartata din sedinta, aparatorul ei o poate reprezenta, in cazurile si
conditiile prevazute de lege.
- Constatarea infractiunilor de audienta
Infractiunile de audienta sunt cele savarsite in fata completului de judecata, indiferent daca acesta se
afla in sala de sedinta sau la locul unde, potrivit art.288, se desfasoara judecata ori in timpul unei
cercetari la fata locului.
Locul si timpul comiterii infractiunii sunt circumstante esentiale ale infractiunilor de audienta.
Potrivit art. 299 alin.1, daca in cursul sedintei se savarseste o fapta prevazuta de legea penala,
presedintele completului constata acea fapta si identifica pe faptuitor. in legatura cu savarsirea
infractiunii de audienta, instanta intocmeste un proces-verbal pe care-l trimite procurorului*4).
In cazul in care se impune, instanta poate dispune arestarea preventiva a invinuitului-masura de
preventie care consta in lipsirea de libertate a unei persoane, cu caracter provizoriu si in conditiile
determinate de lege, inainte de solutionarea definitiva a cauzei penale pentru a se asigura buna
desfasurare a procesului penal ori a se impiedica sustragerea invinuitului sau inculpatului de la
urmarirea penala, de la judecata ori de la executarea pedepsei*5).
Dispozitia se va da prin incheiere iar presedintele va emite un mandat de arestare. Persoana invinuita,
impotriva careia s-a luai masura arestarii preventive, va fi trimisa de indata procurorului, impreuna cu
procesul-verbal si cu mandatul de arestare*6).
- Deschiderea sedintei de judecata

Pe rolul unei instante sunt, de regula, mai multe cauze. Pentru a intra pe rol o cauza, presedintele
anunta, potrivit ordinii de pe lista de sedinta, cauza a carei judecare este la rand. Apoi dispune
grefierului de sedinta sa faca apelul partilor si a celorlalte persoane citate. Cu acest prilej se face
verificarea daca sunt citate toate partile si celelalte persoane care participa la proces si daca s-a
indeplinit procedura fata de acestea. Presedintele va fi informat de grefier asupra celor constatate.
Daca nu au fost citate toate partile sau acestea nu au primit citatia, si totusi se prezinta la judecata,
presedintele este obligat sa stabileasca identitatea lor, considerand procedura indeplinita.
In temeiul art. 300, alin. 1 C. pr. pen., instanta este datoare sa verifice din oficiu, la prima infatisare,
regularitatea actului de sesizare.
Procedand la verificarea regularitatii actului de sesizare, instanta daca ajunge la concluzia ca sesizarea
(rechizitoriul, plangerea prealabila directa, cererea de apel, cererea de recurs, cererea de recurs in
anulare, etc.) nu este facuta potrivit legii, dispune inlaturarea lipsurilor, fie de indata, daca este
posibil, fie la un alt termen viitor acordat special in acest scop. In ipoteza in care se constata ca
inlaturarea neregularitatii nu poate fi inlaturata de indata si nici prin acordarea unui termen in acest
scop, se va proceda la restituirea dosarului organului care a intocmit actul de sesizare (de pilda,
procurorului), in vederea refacerii acestuia. Desi legea nu prevede, s-a emis parerea ca restituirea se
va dispune prin sentinta in cazul primei instante sau prin decizie in cazul instantelor de control
judiciar, nu prin incheiere, fiind vorba de o dezinvestire a instantei*7).
Daca o parte nu se prezinta desi a fost legal citata, neprezentarea nu impiedica judecarea cauzei.
Cand prezenta unei parti lipsa se apreciaza de instanta ca este necesara pentru judecarea cauzei,
poate lua masuri pentru prezentarea acesteia, amanand in acest scop judecarea cauzei [art. 291 alin.
(2) C proc. pen.]. Astfel, intr-un caz instanta a decis ca nu se considera indeplinita procedura de citare
cu inculpatul internat in spital daca dosarul s-a inregistrat la instanta chiar in ziua internarii sale in
spital, astfel incat inculpatul nu a avut cunostinta de judecarea procesului sau8.
In anumite situatii, activitatea procesuala nu poate avea loc decat in prezenta inculpatului. Astfel, in
cazul in care inculpatul este arestat, judecata nu se desfasoara decat in prezenta acestuia, organele
competente avand obligatia sa-l aduca in fata instantei (art. 314 alin. 2 )*9).
La prima infatisare, instanta este datoare sa verifice doua aspecte:
- regularitatea actului de sesizare (art. 300 ),
- constatand ca este legal sesizata va verifica, in cauzele cu inculpatul arestat, regularitatea luarii si
mentinerii masurii arestarii preventive (art.300*2 ).
- Rezolvarea chestiunilor incidente

In cazul in care partile sau procurorul a formulat cereri sau exceptii, privitoare la latura in care
participa, sau acestea sunt ridicate din oficiu instanta este obligata sa le puna in discutie si dupa ce
acestea au fost dezbatute in contradictoriu, sa se pronunte asupra lor prin incheiere motivata.
In ipoteza in care instanta le admite se va proceda in consecinta (de pilda, isi va declina competenta
sau va restitui cauza la procuror). Daca dimpotriva, le respinge, va proceda ia continuarea judecatii
cauzei.
Conform art. 302 alin. 2 C. pr. pen., instanta se va pronunta prin incheiere motivata si asupra tuturor
masurilor luate in cursul judecatii (de pilda, asupra masurilor asiguratorii, a masurilor preventive, etc).
- Suspendarea judecatii
Ca si urmarirea penala, judecata poate fi suspendata cand se constata ca inculpatul sufera de o boala
grava, care il impiedica sa participe la judecata. Intr-o asemenea situatie, instanta dispune prin
incheiere, suspendarea procesului penal pana cand starea sanatatii inculpatului va permite
participarea acestuia la judecata (art.303 alin.1)*10).
Astfel, potrivit textului legal, suspendarea judecatii se poate dispune daca sunt indeplinite in mod
cumulativ urmatoarele conditii*11):
a) inculpatul sa sufere de o boala grava. Boala poate fi si rezultatul activitatii voluntare a inculpatului,
insa nu atrage in mod obligatoriu si revocarea arestarii*12).
b) boala sa fie constatata printr-o expertiza medicala. Desi legea are In vedere o „expertiza medicala",
se considera ca este vorba de o expertiza medico-legala*13).
Simpla afirmatie sau invocare a apararii ca ar fi necesara o expertiza psihiatrica, intrucat exista indoieli
cu privire la starea psihica a inculpatului nu este suficienta pentru a deveni aplicabile dispozitiile art.
117 C. pr. pen. referitoare la obligativitatea expertizei*14). Indoielile trebuie sa fie determinate de
situatia din dosar*15) ori sa aiba sorgintea in probele administrate in cauza*16). Daca apararea,
solicitand expertiza psihiatrica, a prezentat in cauza acte medicale din care rezulta ca inculpatul atat
anterior procesului cat si in cursul acestuia sufera de maladii psihice grave, care pot pune in discutie
existenta discernamantului, dispunerea expertizei este obligatorie*17).
c) boala sa-l impiedice efectiv pe inculpat sa participe la judecata
De pilda, s-a decis ca se justifica suspendarea judecatii in cazul in care inculpatul a fost internat
medical pentru „delir cronic sistematizat", boala psihica care conduce la tulburari de constiinta si
discernamant)*18), in schimb, nu este caz de suspendare daca inculpatul, suferind de tuberculoza,
frecventeaza in mod obisnuit localurile publice*19).
Impiedicarea urmeaza a se intelege in sens larg, atat sub aspectul starii de sanatate al invinuitului sau
inculpatului, cat si al implicatiilor asupra celorlalti participanti in proces. Astfel, in cazul unei boli
molipsitoare, dincolo de starea sanatatii celui in cauza, se vor avea in vedere si conditiile de carantina
necesare pentru a nu pune in pericol alte persoane.
Gravitatea bolii nu depinde de posibilitatile ulterioare de insanatosire, fiindca stiintific diferenta dintre
boli curabile si incurabile este astazi relativa, iar practic s-a dovedit ca boli diagnosticate incurabile, au
putut fi vindecate*20).
d) sa existe o dispozitie a instantei
Instanta dispune suspendarea prin incheiere pana cand starea sanatatii inculpatului va permite
participarea acestuia la judecata.
Daca sunt mai multi inculpati in aceeasi cauza (consortiurn procesual), iar temeiul suspendarii
priveste numai pe unul dintre ei, se va proceda la disjungerea cauzei, urmand ca judecata sa se
desfasoare in continuare numai fata de cei care pot participa la judecata, iar suspendarea judecatii sa
se faca doar fata de cel bolnav la un termen separat. in subsidiar, daca disjungerea nu este posibila, se
va dispune suspendarea judecatii intregii cauze*21). Cand dintre mai multi inculpati numai unul
sufera de o boala grava, iar disjungerea cauzei este posibila, suspendarea in raport de toti impricinatii
este gresita, chiar daca exista vreunul din cazurile de conexitate sau indivizibilitate*22)
In momentul in care intervine insanatosirea inculpatului, daca se constata (de pilda, printr-o noua
expertiza medico-legala) ca acesta poate participa la judecata, procesul penal se reia din oficiu.
Pentru aceasta, instanta este obligata ca in toata perioada suspendarii sa se informeze periodic daca
mai subzista cauza care a determinat suspendarea judecatii*23). Este asadar nelegala solutia instantei
de suspendare a judecatii pe o perioada determinata*24).
Al doilea caz de suspendare introdus in urma completarii art. 303 prin Legea nr. 281/2003, este cazul
ii care a fost ridicata o exceptie de neconstitutionalitate. Suspendarea se dispune prin incheiere
motivata, pana la solutionarea de catre Curtea Constitutionala a exceptiei.
Din prevederea, ca suspendarea se dispune, pana la solutionarea de catre Curtea Constitutionala a
exceptiei, rezulta ca instanta va da termene inlauntrul a 30 de zile si daca va fi necesar, va analiza la
fiecare termen prelungirea masurii preventive a arestarii, pana la solutionarea exceptiei*25).
Daca inculpatul este arestat, se aplica in mod corespunzator prevederile art. 300*2, respectiv daca
instanta constata ca prelungirea arestarii este motivata, odata cu suspendarea va dispune prelungirea
arestarii pe maximum 30 zile.
Daca fata de inculpat s-a dispus masura obligarii de a nu parasi localitatea sau masura obligarii de a
nu parasi tara, se aplica, in mod corespunzator, art. 145 si 145*1 . Reamintim insa ca luarea masurilor
preventive, prelungire sau mentinerea acestora, nu este obligatorie, sens in care legiuitorul a introdus
un element de oportunitate. Oportunitatea trebuie inteleasa in cel putin in doua sensuri: al asigurarii
intereselor urmaririi penale sau ale judecatii precum si al momentului tactic optim*26). Spre
exemplu, asa cum arata art. 139 alin. 1 C.P.P., modificat prin OUG 60/2006, daca se schimba
temeiurile care au determinat luarea masurii, aceasta se inlocuieste cu alta masura, iar cand nu mai
exista vreun temei care justifica mentinerea ei, trebuie revocata din oficiu sau la cerere. Inlocuirea
masurilor preventive presupune, daca este vorba de o masura privativa de libertate, aplicarea unei
masuri mai grave. Orice masura privativa de libertate se poate inlocui cu masura restrictiva de
libertate a obligarii de a nu parasi localitatea*27).
Incheierea este supusa recursului in termen de 5 zile de la data pronuntarii. Recursul nu suspenda,
insa, executarea hotararii, ceea ce inseamna, deci, ca aceasta este executorie din momentul
pronuntarii*28).
Practica judiciara a incercat, uneori in conditii discutabile, sa extinda normele de suspendare a
judecatii si la alte ipoteze decat cele cuprinse in art. 303 . De pilda, s-a hotarat ca daca faptele puse in
seama inculpatului trimis in judecata au fost savarsite impreuna cu un invinuit cu privire la care
procurorul a dispus suspendarea urmaririi penale, instanta constatand ca judecarea faptelor nu poate
fi dispusa fara periclitarea adevarului, poate sa suspende judecarea pentru inculpatul sanatos trimis in
judecata*29).
- Incheierea de sedinta
In cursul sedintei de judecata, grefierul consemneaza toate afirmatiile, intrebarile si sustinerile celor
prezenti, inclusiv ale presedintelui completului de judecata in note privind desfasurarea procesului.
Potrivit art. 305 C. proc. pen., desfasurarea procesului in sedinta de judecata se consemneaza in
incheierea de sedinta. Incheierea de sedinta este un act procedural mixt, avand, pe de o parte, prin
caracterul sau constatator trasaturile unui proces-verbal, iar pe de alta parte, deoarece cuprinde si
masurile ce s-au luat de catre instanta, constituie o hotarare judecatoreasca [art. 311 alin. (3) C. proc.
pen.].
Incheierea de sedinta are structura unei hotarari judecatoresti cuprinzand*30):
- o parte introductiva: ziua, luna, anul si denumirea instantei, mentiunea daca sedinta a fost sau nu
publica, numele si prenumele judecatorilor, procurorului si grefierului, numele si prenumele partilor,
aparatorilor si ale celorlalte persoane care participa la proces si care au fost prezente la judecata,
precum si a celor care au lipsit, cu aratarea calitatii lor procesuale si cu mentiunea privitoare la
indeplinirea procedurii
- o parte descriptiva : anuntarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis in judecata si textele de
lege in care a fost incadrata fapta, inscrisurile care s-au citit in sedinta, cererile de orice natura
formulate de procuror, de parti si de ceilalti participanti la proces, concluziile procurorului si ale
partilor. Nerespectarea acestei dispozitii este sanctionata cu nulitatea absoluta a hotararii.
- dispozitivul cuprinde: masurile luate in cursul judecatii. Acestea se refera la: urmatorul termen de
judecata, amanarea pronuntarii, probele admise, persoanele ce trebuie citate pentru urmatorul
termen, masurile procesuale luate s.a.
Incheierea se intocmeste de grefier in 24 de ore de la terminarea sedintei si trebuie semnata de
presedintele completului de judecata si de grefier. Nesemnarea minutei de presedintele completului
de judecata sau de grefier este sanctionata cu nulitatea relativa.
Incheierea de sedinta face posibil controlul legalitatii si temeiniciei judecatii.
In practica judiciara s-a aratat*31):
- lipsa incheierii de sedinta este de natura sa atraga sanctiunea nulitatii absolute a intregii sedinte de
judecata, deoarece reprezinta unica modalitate de constatare a publicitatii sedintei de judecata, a
regulatei compuneri a instantei, precum si a prezentei procurorului, a inculpatului arestat sau minor,
ori a aparatorului cand asistenta juridica este obligatorie, potrivit legii*32).
- lipsa din cuprinsul incheierii de sedinta a mentiunilor cu privire la concluziile si sustinerile
inculpatului la ultimul cuvant, atrage, de asemenea, nulitatea, deoarece instanta de control judiciar
nu poate verifica legalitatea si temeinicia hotararii pronuntate*33).
- lipsa semnaturii presedintelui completului de judecata, atunci cand acesta a semnat minuta si
sentinta, avand posibilitatea sa semneze si incheierea nu atrage nulitatea*34).
- neconsemnarea tuturor judecatorilor in partea introductiva a incheierii conduce la nulitatea
absoluta a judecatii, intrucat in aceste conditii nu se poate verifica care dintre judecatori au luat parte
efectiv la dezbateri si la deliberare*35).
---------------
*4) Tribunalul jud. Sibiu, dec. pen. nr.263 din 1976, in Revista Romana de Drept. nr.2, 1997, pag.56
*5) V. Pavaleanu, Drept procesual penal, Partea generala, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2001, pag.404
*7) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. II, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 32
*8) A se vedea Tribunalul jud Sibiu, decizia penala nr. 159/1991 in Dreptul nr. 10-11/1994, pag. 105.
*9) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag.149
*10) Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr.64 nr.1975, in Culegere de Decizii 1975, pag.492.
*12) A se vedea, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 641/1975 in Culegere de decizii, 1995, pag. 492.
*13) a se vedea Gr. Theodoru, Tudor Plaesu, Drept procesual penal, partea generala, Universitatea „Al. I. Cuza", Iasi, 1986, pag. 122.
*17) Trib. Mun. Bucuresti, sect. II pen., dec. nr. 1694/1981, Revista Romana de Drept nr. 6/1982, pag. 94-95.
*18) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 2323/1970 in Repertoriu alfabetic de practica judiciara ia materie penala pe anii 1969 -1975, pag. 235.
*19) A se vedea, intr-o speta privind urmarirea penala si care se aplica prin analogie, Tribunalul Suprem, colegiul penal, decizia nr. 1031/1957 in
Legalitatea populara nr. 5/ 1958, pag. 72.
*22) Trib. Suprem, sect.pen., dec. nr. 432/1977, Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 373.
*24) A se vedea, Tribunalul Vrancea, incheierea din 11.01.1995 data in dosarul nr. 529/1992, citata de R. Lupascu in Durata suspendarii judecarii, in
Dreptul nr. 1/1997, pag. 67.
*25) A.S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 330-331
*27) Gh. Daringa, Masurile preventive in noul cod de procedura penala, Revista Romana de Drept, nr. 4/1969, pag. 22.
*29) Judecatoria Gheorghe-Gheorghiu-Dej, incheierea din 30 iunie 1972, dosar nr. 1343/1972, Revista Romana de Drept, nr. 11/1974, pag. 69-70, cu
nota critica de Augustin Ungureanu (pag.70- 72), pe considerentul ca art. 303 alin. 2 presupune existenta in cauza a mai multor inculpati trimisi in
judecata.
*31) Conform Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. II, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 38-39.
*32) in acest sens, a se vedea, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 1055/1979 in Revista Romana de Drept nr. 1/1980, pag. 69, Tribunalul
Suprem, sectia penala, decizia nr. 139/1981 in Culegere de decizii pe anul 1981, pag. 348, Tribunalul mun. Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 648/1993
in Tribunalul mun. Bucuresti, Culegere de practica judiciara penala pe anul 1993, Casa de Editura si Presa „Sansa", Bucuresti, 1994, pag. 126, Curtea
Suprema de Justitie, decizia nr. 742/1993 in Dreptul nr. 2/1994, pag.85, Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 115/A/1994 in Curtea
de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara penala pe anul 1994, Editura Continent XXI, Bucuresti, 1995, pag. 97: Curtea de Apel Bucuresti, sectia a
II-a penala, decizia nr. 262/1995 cu nota de V. Papadopol, in Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara penala pe anul 1995, Editura
Continent XXI, 1996, pag. 78 -80
*33) A se vedea Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 270/1983, in Culegere de decizii pe anul 1993, pag. 300.
*34) A se vedea Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 1954/1976 in Culegere de decizii pe anul 1976, pag. 457.
*35) Curtea de Apel Timisoara, decizia penala nr. 51/R/1996 in Dreptul nr. 12/1996,p. 111.
4. Felurile hotararilor judecatoresti
Enumerare
Potrivit art. 311, hotararile judecatoresti sunt de trei feluri: sentinte, decizii si incheieri.
In art. 311 alin. 1 se arata ca sentinta, este hotararea prin care cauza este solutionata de prima
instanta de judecata sau prin care acesta se dezinvesteste fara a solutiona cauza. Potrivit art.345, in
rezolvarea cauzei penale, instanta hotaraste prin sentinta, care poate fi, dupa caz, de condamnare,
achitare sau incetare a procesului penal. Sentintele prin care instanta solutioneaza cauza sunt supuse
apelului.
Alineatul 2 al art. 311 C. pr. pen. prevede expres ca hotararea prin care instanta se pronunta asupra
apelului, recursului, recursului in interesul legii, precum si hotararea pronuntata de instanta de recurs
in rejudecarea cauzei dupa casare, se numeste decizie.
In afara acestora, sunt decizii si hotararile pronuntate de instante care judeca o contestatie in anulare
pentru primele trei cazuri prevazute in art. 386 C. pr. pen., deoarece in aceste ipoteze contestatia in
anulare se adreseaza instantei de recurs*1).
Oricare ar fi denumirea, hotararile penale pronuntate de instante trebuie sa intruneasca mai multe
calitati*2):
- sa fie temeinice, stabilind in conformitate cu realitatea toate imprejurarile cauzei,
- sa fie legale, principiul legalitatii mentinandu-se in adoptarea solutiei, aplicarea dispozitiei si modul
de redactare,
- sa fie echitabile, pastrand concordanta cu conceptiile despre justitie si dreptate,
- sa fie convingatoare determinand in opinia publica si paturile largi ale populatiei aprecierea ca cele
hotarate sunt juste.
---------------
Sentinta
In art. 311 alin. 1 se arata ca sentinta este hotararea prin care cauza este solutionata de prima
instanta de judecata sau prin care acesta se dezinvesteste fara a solutiona cauza. Potrivit art. 345, in
rezolvarea cauzei penale, instanta hotaraste prin sentinta, care poate fi, dupa caz, de condamnare,
achitare sau incetare a procesului penal. Sentintele prin care instanta solutioneaza cauza sunt supuse
apelului.
De asemenea:
- instanta hotaraste prin sentinta si in cazul in care solutioneaza o problema cu natura contencioasa
care nu vizeaza fondul cauzei. De exemplu, potrivit 278*1 alin.8 lit. a si b , instanta se pronunta prin
sentinta asupra plangerii formulate de cel nemultumit de rezolutiile si ordonantele procurorului de
netrimitere in judecata.
- instanta pronunta o sentinta in care se dezinvesteste. Sunt astfel de hotarari cele prin care instanta
isi declina competenta (art.42) sau prin care instanta restituie cauza Parchetului in vederea refacerii
sau completarii urmaririi penale (art. 332 si 333). Sentintele prin care instanta se dezinvesteste nu
sunt supuse intotdeauna apelului sau recursului.
- instanta de judecata poate pronunta o sentinta in cazul in care se dezinvesteste in cadrul cailor
extraordinare de atac. Astfel, potrivit art. 403 alin 3 cu ocazia judecarii in principiu a cererii de
revizuire, instanta dispune prin incheiere admiterea in principiu a cererii de revizuire sau, prin
sentinta, respingerea acesteia*1).
---------------
Minuta
La sfarsitul deliberarii, rezultatul acesteia se consemneaza intr-un act scris purtand denumirea de
minuta, care trebuie sa aiba continutul prevazut pentru dispozitivul hotararii (art. 309 alin. 1). Minuta
este deci actul in care se consemneaza solutia adoptata de instanta si pe care presedintele urmeaza
sa o pronunte in sedinta publica la terminarea judecatii*1).
Din momentul semnarii, minuta nu mai poate fi modificata. In practica judiciara, s-a decis, in mod
corect, ca este lipsita de valabilitate o mentiune trecuta in dispozitivul hotararii, daca nu figureaza si
in minuta*2).
Art. 309 mentioneaza ca minuta se semneaza de membrii completului de judecata. Desi aceasta nu se
prevede sub sanctiunea expresa a nulitatii, intrucat dispozitiile privind compunerea instantei sunt
inscrise sub sanctiunea nulitatii absolute (art. 197 alin. 2 ), rezulta ca aceeasi sanctiune opereaza si
cand minuta nefiind semnata de toti membrii completului, nu se poate constata daca la data
solutionarii cauzei completului a fost legal constituita*3). Urmatorul caz petrecut in practica este
edificator in acest sens: intr-o cauza un judecator s-a abtinut, in locul sau fiind desemnat un altul care
a si fost mentionat in partea introductiva a hotararii. Totusi, din eroare minuta a fost semnata de
judecatorul care s-a abtinut. Observand eroarea, in aceeasi zi judecatorul care a participat la judecata
a radiat semnatura celuilalt si a semnat el minuta. In acest moment copia dispozitivului hotararii
fusese deja transmisa locului de detinere iar condamnatul s-a plans imediat de nelegalitatea hotararii.
Intrucat s-a creat o confuzie cu privire la judecatorii care au participat la solutionarea cauzei si
intrucat dispozitiile relative la compunerea instantei sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii absolute,
s-a dispus rejudecarea cauzei cu un complet legal constituit*4).
In literatura de specialitate*5) s-a considerat ca fata de prevederile art. 309 C. pr. pen. care nu fac
vreo deosebire in raport de felul hotararii si fata de cele ale art. 311 C. pr. pen. din care rezulta ca
hotararile penale pot fi nu numai sentinte sau decizii ci si incheieri, se poate concluziona ca minuta
este obligatorie si in cazul incheierii prin care se rezolva o chestiune incidenta (de pilda, incheierea de
solutionare a unei cereri de liberare provizorie).
In alta opinie s-a exprimat acordul cu acest punct de vedere, cu precizarea ca in materia incheierilor
prin care se iau masuri cu privire la incidentele procesuale nu sunt aplicabile dispozitiile art. 309 C. pr.
pen. asa cum s-a sustinut, care se aplica articolului 197 alin. 2 C. pr. pen., pe motiv ca potrivit art. 309
C. pr. pen. minuta in care se consemneaza rezultatul deliberarii trebuie sa aiba continutul prevazut de
lege pentru dispozitivul hotararii, iar conform art. 357 C. pr. pen., dispozitivul hotararii trebuie sa
cuprinda, printre altele, si mentiunea datei cand hotararea a fost pronuntata si ca pronuntarea s-a
facut in sedinta publica.
Neconcordanta dintre minuta si dispozitiv are drept urmare desfiintarea hotararii pentru ca in
dispozitivul hotararii nu pot fi retinute decat cele cuprinse in minuta*6). Cu toate acestea, s-a decis ca
indicarea corecta in minuta, precum si in considerentele hotararii, a datei de la care se deduce din
durata pedepsei pronuntate timpul arestarii preventive, si mentionarea in dispozitivul hotararii a
aceleiasi zile si luni, dar a altui an decat in minuta, nu constituie motiv de casare, ci o evidenta eroare
materiala ce se indreapta de instanta de judecata care a pronuntat hotararea, potrivit procedurii
prevazute in art. 195 C. proc. pen.*7). In speta, prin sentinta penala nr. 30 din 19 mai 2003 a
Tribunalului Covasna, S.I. si O.Z. au fost condamnati pentru savarsirea infractiunii de talharie.
Prin decizia penala nr. 234 din 11 septembrie 2003, Curtea de Apel Brasov a respins apelul
procurorului.
Recursul declarat de procuror, cu motivarea, intre altele, ca s-a dedus gresit durata arestarii
preventive a inculpatului S.I. de la 7 martie 2002, desi a fost arestat preventiv la 7 martie 2003, este
nefondat.
Din verificarea minutei sentintei Tribunalului Covasna, care constituie rezultatul deliberarii si a fost
pronuntata in sedinta publica, rezulta ca arestarea preventiva a inculpatului s-a dedus corect, de la 7
martie 2003 la 19 mai 2003.
De asemenea, in motivarea sentintei s-a mentionat corect data arestarii preventive.
Dintr-o evidenta eroare materiala, la dactilografiere s-a trecut in dispozitivul sentintei data de 7
martie 2002, in loc de 7 martie 2003.
Aceasta greseala nu constituie - cum a decis Curtea - motiv de casare, erorile materiale evidente din
cuprinsul unui act procedural se indreapta, potrivit art. 195 C. proc. pen., de insasi instanta de
judecata care a intocmit actul. In consecinta, recursul declarat de procuror a fost respins de instanta
suprema.
In alta speta*8) s-a statuat, pe buna dreptate, ca lipsa mentiunilor privind caracterul public al sedintei
in care are loc pronuntarea nu poate sa atraga nulitatea absoluta, deoarece nu face parte dintre
cazurile de nulitate prevazute de art. 197 alin. 2 C. pr. pen., neputand echivala cu imprejurarea ca
sedinta de judecata nu a fost publica. in sprijinul acestei solutii, s-a sustinut, in mod justificat, ca
omisiunea unei asemenea mentiuni nu poate atrage vreo sanctiune procesuala, de orice fel, deoarece
ea nu ar putea fi facuta, in mod obiectiv, decat in dispozitivul hotararii, redactata dupa intocmirea
minutei si dupa pronuntare, nu in minuta, care se intocmeste dupa deliberare, dar inainte de
pronuntare*9).
Minuta nu se semneaza si de grefierul care participa la sedinta de judecata, deoarece acesta nu face
parte din completul de judecata*10).
---------------
*2) a se vedea, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 617/1974 in Repertoriu alfabetic de practica judiciara penala pe anii 1969 -1974, pag. 284,
Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 1775/1974, in Culegere de decizii pe anul 1974, pag. 532, Tribunalul jud. Timis, decizia penala nr. 1153/1973
in Revista Romana de drept nr. 4/1974, pag. 147, Tribunalul Mun. Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 392/1992 in Culegere de decizii pe anul 1992,
pag. 132.
*4) Trib. Suprem, sect.pen.dec. nr. 1337/1981, Revista Romana de Drept nr. 1/1982, pag. 61-62.
*5) D. Lupascu, G. Oprea, nota la decizia nr. 418/R/21.08.1996 a Tribunalului mun. Bucuresti, sectia a II-a penala, in Dreptul nr. 3/1997, pag. 118-119.
*7) Inalta Curte de Casatie si Justitie, sectia penala, decizia nr. 107 din 9 ianuarie 2004, www.scj.ro
*8) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 2272/1981 in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1981 -1985, pag. 143,
Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 285/1994, in Curtea de Apel Bucuresti cu nota de V. Papadopol, Culegere de practica judiciara
penala pe anul 1994, Editura Continent XXI, Bucuresti, 1995, pag. 100 -101. O solutie similara a fost adoptata si pentru ipoteza in care mentiunea ca
pronuntarea s-a facut in sedinta publica lipseste din cuprinsul dispozitivului hotararii judecatoresti (a se vedea, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia
nr. 2443/1976, in Culegere de decizii pe anul 1976, pag. 472.
*9) V. Papadopol, nota la decizia nr. 285/1994 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1994,
Editura Continent XXI, Bucuresti, 1995, pag. 100 -101.
*10) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 643/1971 in Revista Romana de Drept nr. 9/1971, pag. 167, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia
nr. 4844/1970 in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1969 -1974, pag. 209, Tribunalul jud Hunedoara, decizia penala nr.
160/1977 in Repertoriu alfabetic de practica judiciara penala pe anii 1976 -1980, pag. 254, Tribunalul jud. Timis, decizia penala nr. 465/1970 in Revista
Romana de Drept nr. 11/1970, pag. 171, Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, Curtea Suprema de Justitie, sectia militara, decizia nr.
27/5.06.1995 in Curtea Suprema de Justitie, Buletinul Jurisprudentei, Culegere de decizii pe anul 1995, Editura „Proema", Baia Mare, 1996, pag. 241-
242.
Decizia
Hotararea prin care instanta se pronunta asupra: apelului, recursului, recursului in interesul legii,
precum si hotararea pronuntata de instanta de recurs in rejudecarea cauzei se numeste decizie [art.
311 alin. (2) C. proc. pen.].
Legiuitorul a avut in vedere ca prin decizie se solutioneaza o cale de atac de catre instanta de control,
indiferent ca, de regula, este o cale de reformare (majoritatea cailor de atac se exercita la instanta
ierarhic superioara) sau, uneori, este o cale de retractare (calea de atac se exercita la instanta care a
pronuntat hotararea atacata) cum este cazul contestatiei in anulare, pentru primele trei cazuri
prevazute de art. 386 lit. a), b), c) C. proc. pen.
In literatura de specialitate, se apreciaza ca prin decizie trebuie solutionate si conflictele de
competenta si cererile de stramutare, caci ele sunt de competenta unei instante de control*1)
intrucat, in cazul stramutarii, Inalta Curte de Casatie si Justitie, actioneaza ca instanta ierarhic
superioara, se apreciaza ca rezolvarea cererilor de stramutare trebuie sa se faca prin incheiere, iar in
cazul solutionarii conflictelor de competenta intrucat actioneaza ca instanta de control urmeaza a
hotari prin decizie*2).
Prin decizie se solutioneaza si recursul impotriva unor incheieri, acolo unde legea prevede
posibilitatea atacarii lor cu recurs.
Sentintele si deciziile redactate se semneaza de toti membrii completului si de grefier.
In caz de impiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecata de a semna, hotararea se
semneaza de catre presedintele completului. Daca impiedicarea priveste chiar pe acesta din urma,
hotararea se semneaza de presedintele instantei. Situatii de impiedicare de semnare a hotararii se
pot ivi si cu privire la grefier lipsa complinindu-se prin semnatura grefierului sef al instantei.
Pentru a se aplica dispozitiile legale de inlocuire a semnaturilor trebuie sa subziste o impiedicare reala
care nu poate fi inlaturata in nici un mod*3).
In practica judiciara lipsa semnaturilor de pe diferitele incheieri a ridicat probleme solutionate in mod
diferentiat, in functie de natura incheierilor in legatura cu care s-au manifestat neregularitatile. Astfel,
s-a considerat ca nesemnarea incheierii de sedinta de catre presedintele completului potrivit art. 305
alin. 2 lipseste actul de forta probanta necesara pentru a se putea verifica daca au fost respectate
dispozitiile legale privind judecarea*4).
Dimpotriva, s-a hotarat ca semnarea incheierii de amanare a pronuntarii numai de catre grefier, nu
duce la nulitatea hotararii atata timp cat nu se pretinde ca prin aceasta s-a cauzat partii o vatamare,
care poate fi inlaturata numai prin anularea hotararii*5).
---------------
*1) C. A. Constanta, incheierea din 29 octombrie 1993. (Dosar nr. 292/1993), Dreptul nr. 4/1994, pag. 79
*2) Curtea Suprema de Justitie solutioneaza cererile de solutioneaza prin incheiere si conflictele negative de competenta prin decizie . A se vedea. C.S J.,
s. pen., dec. nr. 565/1995, in Repertoriu de practica si literatura juridica, 1994-1997.
*3) G. Antoniu, V. Papadopol, M. Popovici, B. Stefanescu, indrumari date de Plenul Trib. Suprem si noua legislatie penala, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1971,
pag. 289.
*4) Trib. Jud. Suceava, dec.pen. nr. 553/1970, Revista Romana de Drept nr. 10/1970, pag. 164-165.
*5) Trib. Suprem, dec.pen. nr.231/1970, Revista Romana de Drept nr. 9/1970, pag. 167.
Incheierea
Incheierile sunt, potrivit art. 311 alin.3, toate celelalte hotarari date de instante in cursul judecatii. Din
formularea textului legii, rezulta ca prin incheieri instanta rezolva toate celelalte probleme, altele
decat cele rezolvate prin sentinte sau decizii. Prin incheieri, bunaoara, instanta dispune: luarea,
inlocuirea sau revocarea masurilor de preventie, amanarea cauzei pentru lipsa de aparare, admiterea
sau respingerea unor propuneri de probe.
Prin functionalitatea pe care o au, incheierile asigura mersul inainte al judecarii cauzei. Incheierile
neoprind desfasurarea procesului penal, nu pot fi, de regula, atacate cu apel ori recurs decat o data
cu fondul cauzei. Incheierea reprezentand oglinda activitatilor desfasurate la un termen de judecata,
trebuie sa cuprinda o serie de date necesare verificarii legalitatii activitatii desfasurate de instanta.
Incheierea se intocmeste de grefier in 24 de ore de la terminarea sedintei si se semneaza de catre
presedintele completului de judecata si de catre grefier. Cand hotararea se pronunta in ziua in care a
avut loc judecata, nu se intocmeste incheiere separata (art. 305 alin.3).
Prin incheieri au loc, de pilda, amanarea cauzei pentru lipsa de aparare sau din alte motive, rezolvarea
unor exceptii referitoare la incompatibilitate, necompetenta instantei, nelegalitatea arestarii
preventive dispuse de procuror in cursul urmaririi penale, etc.
Unele incheieri fac corp comun cu sentinta sau decizia (de pilda, cele prin care s-au admis ori s-au
respins unele chestiuni prealabile sau preliminare, administrarea unor mijloace de proba la solicitarea
procurorului sau a partilor ori aparatorilor acestora din urma, extinderea actiunii penale sau
procesului penal, etc). Altele rezolva unele chestiuni adiacente fondului cauzei pe parcursul acesteia,
cum sunt, luarea revocarea sau inlocuirea unor masuri preventive ori luarea sau revocarea unor
masuri de siguranta sau asiguratorii, suspendarea judecatii, etc. Alte incheieri se dau dupa
pronuntarea hotararii sau a deciziei si se considera ca fac parte integranta din acestea, cum este cazul
inlaturarii omisiunilor vadite ori a indreptarii erorilor materiale*1).
Lipsa incheierii de sedinta de la termenul cand s-a dezbatut cauza si s-a amanat pronuntarea atrage
sanctiunea nulitatii absolute, deoarece nu se poate verifica daca au fost respectate dispozitiile legale
privind compunerea instantei, participarea procurorului si publicitatea sedintei de judecata*2).
---------------
*2) Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 1055 din 1979, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 220,
T. M. Bucuresti, s. a II-a p., dec. nr. 4 din 1977, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 220, Curtea de Apel
Bucuresti, Sectia I penala, dec. nr. 84/A/1997, dec. nr. 215/A/1997, Sectia a II-a penala, dec. nr. 7/A/1997, dec. nr. 29/1997, dec. nr. 118/1997, Culegere
de Decizii ale Curtii de Apel Bucuresti, pag. 19-20, 23 si 148-150.
II. JUDECATA IN PRIMA INSTANTA
1. Scopul judecatii in prima instanta
Judecata in prima instanta are drept scop solutionarea actului de sesizare, prin care se cere
tragerea la raspundere penala a unei persoane considerata vinovata de comiterea unei
infractiuni, persoana careia, daca se confirma invinuirea si intruneste conditiile raspunderii
penale, trebuie sa i se aplice pedeapsa prevazuta de legea penala sau o alta masura penala iar,
daca este nevinovata sau exista sau intervine o cauza de inlaturare a raspunderii penale,
trebuie sa i se dea o hotarare de necondamnare.
Judecata in prima instanta este o etapa initiala si obligatorie a judecatii, deoarece fiecare
persoana acuzata in materie penala, are dreptul sa-i fie examinata cauza in mod echitabil,
public si intr-un termen rezonabil, de catre un tribunal independent si impartial, stabilit de
lege*1).
Judecata reprezinta faza procesului penal care se deruleaza in fata instantelor penale din
momentul sesizarii (cu rechizitoriu sau cu plangere directa, dupa caz) si pana la solutionarea
definitiva a cauzei penale. Prin intermediul judecatii este posibila rezolvarea cu caracter
definitiv a cauzei penale, care se identifica, practic, cu insasi scopul procesului penal. De
aceea, pe buna dreptate, s-a sustinut in literatura de specialitate*2) ca judecata constituie
faza centrala si cea mai importanta a procesului penal.
Hotararea data in urma judecatii in prima instanta, prin care s-a solutionat sesizarea pe fond,
poate ramane definitiva daca nu s-a exercitat o cale de atac.
In cazul judecatii in prima instanta se solutioneaza toate problemele care decurg din
savarsirea infractiunii, inclusiv latura civila a procesului penal. In cazul in care din motive
temeinice si legale, persoana impotriva caruia s-a facut sesizarea (rechizitoriu sau plangere
prealabila) nu poate fi trasa la raspundere penala se va da o solutie de necondamnare:
achitare sau incetarea procesului penal. In cazul solutionarii fondului cauzei, la judecata in
prima instanta nu poate lipsi cercetarea judecatoreasca, aceasta fiind o etapa obligatorie, in
cadrul careia instanta administreaza si apreciaza, nemijlocit si contradictoriu, in public
materialul probator.
Judecata in prima instanta este impusa si de principiul prezumtiei de nevinovatie, care nu
poate fi rasturnata, cu efecte erga omnes, decat printr-o hotarare judecatoreasca care poate
deveni definitiva*3).
---------------
*1) Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, incheiata la Roma la 4 noiembrie 1950, si a protocoalelor
aditionale la aceasta conventie, ratificata de Romania prin Legea nr. 30/1994.
*2) S. Kahane, Dreptul procesual penal, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica,, Bucuresti 1963, p. 242.
2. Obiectul judecatii in prima instanta
In privinta judecarii cauzelor penale functioneaza principiul potrivit caruia instanta nu se

sesizeaza din oficiu, aceasta procedand numai in masura in care a fost sesizata potrivit legii.
Aceasta concluzie rezulta din dispozitiile art. 317 .
Intrucat art. 317 nu margineste obiectul judecatii si sub apsectul limitelor sub care actul de
sesizare califica fapta, instanta poate schimba incadrarea juridica folosind procedura indicata
in art. 334 c.pr.pen.*1)
Dispozitiile relative la sesizarea instantei sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii aratate de art.
197 alin. 2 . Daca o instanta solutioneaza o cauza in afara limitelor stabilite prin art. 317 cu
privire la obiectul judecatii, hotararea este lovita de nulitate absoluta. Rigurozitatea legii
urmareste ca obiectul procesului penal sa fie cert stabilit prin actele de sesizare si extindere,
deoarece instanta va desfasura cercetarea judecatoreasca si se va pronunta numai in limitele
aratate. Precizarea faptelor este necesara pentru ca inculpatul si celelalte parti sa-si poata
formula apararile si concluziile, iar indicarea certa a persoanelor se impune pentru a nu fi
implicate in cauza decat acelea pe care le-a avut in vedere actul de sesizare sau extindere,
evitandu-se o judecata cu eludarea garantiilor procesuale*2).
In ipoteza in care, in cursul judecatii in prima instanta, s-a extins obiectul acesteia, in conditiile
art. 335-337 C. pr. pen. (cu privire la alte fapte sau alte persoane), judecata se va desfasura si
cu privire la acestea. In cursul judecatii in caile de atac (ordinare sau extraordinare) nu este
posibila extinderea acesteia la alte fapte sau la alte persoane, deoarece trebuie respectat
principiul triplului grad in jurisdictie*3).
Rechizitoriul procurorului, ca act de sesizare a instantei, trebuie sa aiba, potrivit art. 263 , un
anumit continut pentru a contura obiectul judecatii. Intre elementele pe care trebuie sa le
cuprinda rechizitoriul se inscrie si incadrarea juridica a faptei, precum si dispozitia de trimitere
in judecata.
In practica judiciara s-a aratat, in mod constant, ca intra in obiectul judecatii si, in consecinta,
instanta are obligatia sa se pronunte si cu privire la faptele care au fost precis determinate in
partea expozitiva a rechizitoriului, dar cu privire la care in dispozitivul rechizitoriului nu s-a
mentionat expres trimiterea in judecata a inculpatului*4).
Obiectul judecatii il constituie faptele retinute si examinate in partea expozitiva a
rechizitoriului, in consecinta, instanta are obligatia sa se pronunte asupra acestor fapte chiar
daca in concluziile sale orale procurorul si-a restrans invinuirea la unele dintre acestea*5).
---------------
*1) Gr. Theodoru, I. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1979, pag. 250.
*2) Trib. Suprem, sect.pen.dec. nr. 2182/1984, CD. din anui 1984, pag. 338-339.
*4) Tribunalul Suprem, C.7, dec. nr. 43/1976, in R.2, p.270, Tribunalul Suprem, S.p., dec. nr. 511/1979, in Revista Romana de Drept, nr.10,
1979, p.69, Tribunalul jud. Timis, dec. pen. nr.683 din 1975, in Revista Romana de Drept, nr.1, 1976, p. 170, Tribunalul jud. Covasna, dec. pen.
nr. 29 din 1982, in Revista Romana de Drept, nr.5, 1983, pag. 77, C.S.J., sectia penala., dec. nr. 339/04.02.1999.
*5) Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 776/1977, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980,
pag.270, Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr.1774/1976, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976-
1980, pag. 271.
3. Participantii la judecarea cauzelor penale in prima instanta
Instanta de judecata
Judecata in prima instanta trebuie efectuata de instanta stabilita de normele de competenta. Potrivit
acestora judecatoria si tribunalul militar au o competenta generala iar celelalte instante au o
competenta expres stabilita dupa natura si gravitatea infractiunii sau calitatea faptuitorului potrivit
art. 57 , din Legea nr. 304 privind organizarea judiciara.
Instanta de judecata este subiectul oficial dominant in aceasta faza a procesului penal fara prezenta
acestui organ judiciar neputandu-se concepe infaptuirea judecatii.
Instanta apreciaza necesitatea prezentei partilor, art. 183 permitand aducerea oricarei persoane la
judecata prin mandat de aducere, daca ascultarea sau prezenta ei este necesara si anterior fiind
citata aceasta nu s-a prezentat. Aducerea silita a inculpatului nu este conditionata de prealabila sa
citare, neurmata de prezentare. Daca in interesul judecatii instanta considera necesara prezenta
inculpatului, emite de la inceput un mandat de aducere, fiind insa obligata sa motiveze aceasta
masura deosebita*1).
---------------
Participarea procurorului
Avand in vedere rolul deosebit pe care procurorul il are in asigurarea respectarii legii, dispozitiile
procesual penale (art.315 alin.2) prevad participarea obligatorie a nrnnurnrului la toate sedintele de
judecata in prima instanta, cu exceptia celor care au loc la judecatorie, unde procurorul participa
numai in anumite cauze.
Participarea obligatorie a procurorului la sedintele de judecata ale judecatoriilor este reglementata de
dispozitiile art. 315 alin.1
Astfel la judecata in prima instanta la judecatorii, procurorul este obligat sa participe in urmatoarele
situatii:
a) in cauzele in care instanta de judecata a fost sesizata prin rechizitoriu
b) in cauzele in care legea prevede pentru infractiune savarsita pedeapsa inchisorii de 3 ani sau mai
mare
c) procurorul participa obligatoriu la judecarea cauzelor penale la judecatorie in cauzele in care
vreunul din inculpati se afla in stare de detinere sau in vreuna din situatiile prevazuti: de art. 171 alin.
2.
d) in cazul in care se dispune inlocuirea amenzii cu cea a inchisorii.
e) procurorul participa obligatoriu la sedintele de judecata la judecatorie si in cauzele penale in care
unul dintre inculpati se afla in vreuna din situatiile prevazute in art.171 alin. 2 .
Participarea procurorului la sedintele de judecata in cazurile in care participarea, sa este obligatorie
este ocrotita de lege sub sanctiunea nulitatii absolute conform art. 197 alin. 2 C. pr. pen. De aceea,
daca, de pilda, constituirea instantei a avut loc la doua termene de judecata consecutive fara
procuror (cand s-a luat act de neconstituirea ca parte civila a partii vatamate si s-au admis probe) intr-
o cauza in care procurorul era obligat sa participe in temeiul art. 315 C. pr. pen., hotararea
pronuntata in cauza este lovita de nulitate absoluta*1). Participarea este obligatorie si in solutionarea
laturii civile a cauzei, daca este obligatorie participarea in latura penala*2).
Procurorul poate sa participe, la judecatorie, in celelalte cazuri, cand participarea nu este obligatorie,
cand considera necesar.
---------------
*1) Tribunalul jud. Sibiu, decizia penala nr. 87/1992, in Dreptul nr. 8/1992, pag. 88.
Participarea partilor
In vederea realizarii drepturilor lor procesuale, partile trebuie sa fie citate (art.291 alin.1). Aceasta
dispozitie are caracter general in ceea ce priveste judecarea, deci si la judecarea cauzelor penale in
prima instanta.
In ipoteza in care procedura de citare a inculpatului este indeplinita, acesta poate fi judecat si in
contumacie (art. 291 alin. 2 C. pr. pen.). Spre exemplu, instanta a decis ca nu se considera indeplinita
procedura de citare cu inculpatul internat in spital daca dosarul s-a inregistrat la instanta chiar in ziua
internarii sale in spital, astfel incat inculpatul nu a avut cunostinta de judecarea procesului sau)*1). De
la aceasta regula exista doua derogari*2):
-cand inculpatul se afla in stare de detinere, chiar intr-o alta cauza, aducerea lui la judecata fiind
obligatorie (art. 314 c. pr. pen.),
- cand inculpatul este minor la data sesizarii instantei.
In aceste cazuri, judecata nu poate avea loc decat in prezenta inculpatului. in cazul minoritatii,
inculpatul poate fi judecat la prima instanta si in lipsa, daca exista dovezi din care rezulta ca se
sustrage de la judecata (art. 484 C. pr. pen.).
Prevederile art. 291 alin. (3) C. proc. pen., potrivit carora partea prezenta la un termen nu mai este
citata pentru termenele ulterioare, chiar daca ar lipsi la vreunul dintre aceste termene, nu se plica in
cazul in care, dupa ce inculpatul a luat termenul in cunostinta, instanta si-a declinat competenta. Prin
urmare, instanta investita dupa declinarea de competenta are obligatia de a cita pe inculpat, iar in
cazul in care inculpatul nu a fost citat si a fost condamnat in lipsa, daca se cere extradarea sa, acesta
poate cere rejudecarea cauzei in temeiul art. 522*1 C. proc. pen.*3)
In speta in care s-a aratat aceasta, prin sentinta penala nr. 396 din 1 noiembrie 2004, Tribunalul
Mures a respins, ca inadmisibila, cererea condamnatului N.V. privind rejudecarea cauzei in care
fusese condamnat.
Prima instanta, sesizata cu cererea condamnatului, a constatat ca nu se impune rejudecarea cauzei,
intrucat condamnatul avea cunostinta de procesul penal care se desfasura impotriva sa, luand termen
in cunostinta la 29 ianuarie 2001. Ca atare, acesta isi putea exercita dreptul la aparare si, de altfel, a
fost reprezentat in instanta prin aparatorul desemnat din oficiu.
Curtea de Apel Targu Mures, sectia penala, prin decizia nr. 2 din 7 ianuarie 2005, a respins ca
nefondat apelul declarat de condamnat, retinand ca, in mod corect, prima instanta a constatat ca nu
sunt indeplinite conditiile prevazute in art. 522*1 C. proc. pen.
Recursul declarat de inculpat, prin care s-a cerut casarea hotararilor si trimiterea dosarului la prima
instanta in vederea rejudecarii, intrucat cererea a fost judecata fara ca acesta sa fie citat, este fondat.
Potrivit art. art. 522*1 C. proc. Pen., in cazul in care se cere extradarea unei persoane judecate si
condamnate in lipsa, cauza va putea fi rejudecata de catre instanta care a judecat in prima instanta, la
cererea condamnatului.
Din actele dosarului rezulta ca, urmare a modificarii legii procesual penale, judecarea cauzei a fost
declinata de Judecatoria Targu Mures in favoarea Tribunalului Mures, ulterior datei la care inculpatul
a luat termen in cunostinta.
Prin urmare, prevederile art. 291 alin. (3) C. proc. pen., potrivit carora partea prezenta la un termen
nu mai este citata pentru termenele ulterioare, chiar daca ar lipsi la vreunul dintre aceste termene,
nu sunt aplicabile in cauza.
In consecinta, recursul inculpatului a fost admis, hotararile atacate au fost casate si s-a dispus
trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mures.
In ce priveste partea vatamata, am mai aratat ca persoana vatamata prin infractiune nu dobandeste
automat calitatea de parte vatamata, la aceasta ajungandu-se numai in urma unei manifestari de
vointa in acest sens. Nu este necesar ca persoana vatamata sa faca o declaratie expresa de constituire
ca parte vatamata, fiind suficient ca ea sa fi efectuat acte specifice sustinerii laturii penale a
procesului, care releva fara echivoc vointa de a participa in procesul penal intr-o asemenea
calitate*4). Pot constitui manifestari certe ca persoana vatamata intelege sa participe in procesul
penal:
- formularea unei plangeri prealabile, in cazul in care legea cere o asemenea manifestare de vointa,
prin care se solicita condamnarea inculpatului pentru infractiunea comisa,
- declaratia scrisa sau orala facuta in fata organului de urmarire penala sau a instantei de judecata,
prin care se explica dorinta de a participa la procesul penal,
- prezenta activa la diverse termene, interventia sa in proces, prin prezentarea in fata instantei de
judecata pentru a sustine vinovatia inculpatului
solicitarea de probatorii in vederea dovedirii anumitor imprejurari,
- formularea de intrebari in cursul audierii anumitor persoane etc.
Potrivit art. 76 Cod procedura penala, organul de urmarire penala sau instanta de judecata are
obligatia sa cheme, spre a fi ascultata, persoana care a suferit o vatamare prin infractiune, inainte de
ascultare, persoanei vatamate i se pune in vedere ca poate participa in proces ca parte vatamata si i
se atrage atentia ca declaratia de participare in proces ca parte vatamata se poate face in tot cursul
urmaririi penale, iar in fata primei instante de judecata pana la citirea actului de sesizare. Incalcarea
acestei indatoriri de catre organul judiciar echivaleaza cu lipsa de rol activ si poate conduce la casarea
hotararii judecatoresti pronuntate in asemenea conditii*5).
Trebuie subliniat faptul ca participarea in proces a partii vatamate si a partii civile se poate face in
aceasta faza a procesului penal, daca nu s-au constituit in cursul urmaririi penale, numai pana la
citirea actului de sesizare [art. 15 alin. (2) C. proc. pen.]. Mai trebuie subliniat, ca potrivit art. 15 alin.3)
C. proc. pen., calitatea de parte civila a persoanei care a suferit o vatamare prin infractiune nu
inlatura dreptul acestei persoane de a participa in calitate de parte vatamata in aceeasi cauza. Prin
aceasta dispozitie se consacra o exceptie de la regula potrivit careia o persoana nu pocite intruni mai
multe calitati in procesul penal*6).
Calitatea de parte civila se determina de legea civila, cu particularitatea ca paguba trebuie sa fie
urmarea directa a infractiunii.
Pentru indeplinirea calitatii de parte civila se cer a fi indeplinite urmatoarele conditii*7):
- sa se fi savarsit o infractiune,
- infractiunea sa fi produs persoanei vatamate un prejudiciu material sau moral,
- persoana vatamata sa ia parte la proces prin punerea in miscare sau concurarea la exercitarea
actiunii penale, de catre procuror,
- persoana vatamata sa decalare ca promoveaza actiunea civila in procesul penal, actiune pe care o
alatura actiunii penale.
La aceste conditii, unii autori mai adauga ca prejudiciul produs prin infractiune trebuie sa fie actual,
personal si direct.
Constituirea de parte civila este posibila in tot cursul urmarii penale, iar in timpul judecatii doar la
prima instanta si numai pana la citirea actului de sesizare (art. 15 alin. 2 c. pr. pen.). Modificarea
pretentiilor solicitate de partea civila, se poate face tot pana in acest moment*8). S-a considerat ca
intrucat curtea actului de sesizare constituie activitatea de debut a cercetarii judecatoresti prin care
se intra in fondul judecarii cauzei, trebuie ca in acest moment sa se delimiteze cu exactitate atat
partile din proces cat si pozitia lor*9).
Constituirea ca parte civila in fata instantei este valabila chiar daca, la momentul la care a avut loc,
procedura de citare a inculpatului la judecata nu era completa, acesta nefiind prezent in instanta
datorita nelegalei sale citari*10).
Persoana care la prima instanta nu s-a constituit parte civila nu mai poate formula pretentii de
dezdaunare in cadrul cailor de atac si nici nu poate critica prima instanta pentru ca nu a dispus
obligarea inculpatului ia despagubiri*11).
In anumite cazuri constituirea de parte civila nu mai este posibila, chiar daca nu s-a depasit momentul
indicat de art. 15 alin. 2 c. pr. pen. Astfel, s-a hotarat ca nu poate fi admisa cererea de despagubiri
civile formulata de persoana care abia la al treilea termen de judecata a cerut sa se ia act de
constituirea sa ca parte civila, dupa ce in cursul urmaririi penale si la primul termen de judecata a
declarat ca renunta la despagubiri*12). Constituirea de parte civila este posibila ulterior unei
declaratii exprese prin care persoana vatamata renunta la despagubiri, numai in ipoteza in care se
stabileste ca aceasta a fost in eroare sau a fost supusa unui doi ori unei violente care a determinat
declaratia*13)
Daca cel vatamat s-a constituit parte civila si a formulat odata cererea de despagubire instanta este
obligata sa se pronunte asupra acesteia, chiar daca ulterior partea nu mai insista asupra
solicitarii*14).
Cu tot caracterul disponibil al actiunii civile, modificarea limitelor pretentiilor formulate de catre cel
vatamat nu este posibila dincolo de momentul limita al constituirii de parte civila. Cererea partii civile,
formulata intr-o cale de atac, de a-l obliga pe inculpat sa plateasca o despagubire mai mare este
inadmisibila*15).
Manifestarea de vointa, in sensul exercitarii actiunii civile, este exprimata prin declaratie orala,
consemnata intr-un document procedural sau prin cerere scrisa de constituire de parte civila (art. 15 ,
76 C. proc. pen.). Intrucat in foarte multe cazuri nu se poate determina de la inceput intinderea
prejudiciului, cererea nu are caracter formal, fiind considerata valabila, chiar daca nu s-a indicat de la
inceput intinderea pagubei sau cuantumul despagubirilor pretinse*16).
Calitatea procesuala de parte responsabila civilmente a fost instituita pentru a proteja persoana care
a suferit un prejudiciu, impotriva insolvabilitatii autorului prejudiciului*17).
Au calitatea de parte responsabila civilmente, atat persoanele prevazute in art. 1000 Cod civil cat si
persoanele chemate sa raspunda civil pentru fapta altuia, prevazute in Legea nr. 22/1969 privind
angajarea gestionarilor, constituirea de garantii, si raspunderea in legatura cu gestionarea bunurilor.
Sunt persoane responsabile civilmente, in sensul dispozitiilor mentionate:
- parintii pentru faptele ilicite savarsite de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil),
- comitentii pentru prejudiciile cauzate de prepusii lor in functiile incredintate (art. 1000 alin. 3 Cod
civil),
- institutorii si mestesugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii si ucenicii aflati sub supravegherea lor
(art. 1000 alin. 4 Cod civil),
- persoanele care indeplinesc functii de conducere precum si orice alte persoane care s-au facut
vinovate de angajarea, trecerea sau mentinerea in functie a unui gestionar fara respectarea
conditiilor legale de varsta, studii si stagiu precum si dispozitiilor referitoare la antecedentele penale
ale acestora (art. 28 si 30 din Legea nr. 22/1969),
- persoanele cu privire la care s-a constat printr-o hotarare judecatoreasca faptul ca au dobandit de la
un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public si ca le-au dobandit in afara atributiilor de
serviciu ale gestionarului stiind ca acesta gestioneaza astfel de bunuri (art. 34 din Legea nr. 22/1969),
- persoanele care au constituit o garantie pentru gestionari (art. 10 si urm. din Legea nr. 22/1969),
La aceste cazuri, pot fi mentionate si altele:
- locatarul principal fata de proprietar pentru incendiul cauzat de sublocatar (art. 1435 Cod civil),
- sotul, cu partea din bunurile comune, in masura in care acestea au sporit prin insusirea de catre
celalalt si a unor bunuri din proprietatea publica (art. 32 lit. d Codul familiei)*18).
In literatura de specialitate*19) s-a incercat o sporire a limitelor sferei atribuite calitatii de parte
civilmente responsabila printr-o interpretare extensiva a dispozitiilor cuprinse in art. 1003 c. civ., dupa
care cand delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, acestea sunt tinute solidar
pentru despagubire. S-ar putea permite astfel cuprinderea in calitatea de parte responsabila
civilmente a persoanelor care au produs prejudiciul impreuna cu invinuitul sau inculpatul, dar nu au
fost trimise in judecata nefiind trase la raspundere penala. Opinia a ramas izolata si nu s-a reflectat in
practica judiciara. Ca urmare, calitatea de parte civilmente responsabila poate fi intalnita numai in
acele cazuri in care se poate retine, raspunderea civila a unei persoane pentru fapta penala a
inculpatului*20).
Vom dezvolta mai jos problema raspunderii subsidiare din dreptul muncii, care poate conduce,
pentru persoanele vizate, la dobandirea in procesul penal a pozitiei de parte responsabila civilmente.
Potrivit articolului 30 din Legea 22/1969 (Legea gestionarilor), raspunde, in limita valorii pagubei
ramase neacoperite de autorul direct al ei, din momentul constatarii insolvabilitatii acestuia, cel
vinovat de:
a) angajarea sau trecerea unei persoane intr-o functie de gestionar sau din subordinea gestionarului
fara avizul prevazut in articolul 7 din Legea 22/1969,
b) neluarea sau luarea cu intarziere a masurilor necesare pentru inlocuirea gestionarului sau a
angajatilor aflati in subordinea sa, desi a fost avertizat in scris si motivat ca nu-si indeplinesc atributiile
in mod corespunzator,
c) neluarea masurilor necesare pentru stabilirea si acoperirea pagubelor in gestiune,
d) neefectuarea inventarierilor la termenele si in conditiile legii, in situatia in care prin aceasta a
contribuit la cauzarea pagubei,
e) nerespectarea oricarei alte indatoriri de serviciu, daca fara incalcarea acesteia paguba s-ar fi putut
evita.
Se contureaza astfel continutul notiunii de raspundere subsidiara, vazuta ca o forma de raspundere
patrimoniala in care persoana culpabila a produs paguba in mod indirect, a inlesnit-o, prin incalcarea
unor obligatii de serviciu. Din insasi definirea notiunii, rezulta ca intre raspunderea individuala a
autorului direct si raspunderea celeilalte persoane exista o unitate indisolubila, in sensul ca nu poate
exista aceasta din urma fara a fi precedata si conditionata de forma sa principala: raspunderea
directa. In toate cazurile insa salariatul raspunde pentru o fapta proprie a sa, iar nu pentru fapta
altuia*21).
Trasatura specifica a raspunderii subsidiare se exprima in legatura necesara, indisolubila, fie cu
raspunderea unei alte persoane, care a produs direct paguba sau, in alti termeni, a carei fapta
constituie cauza directa, principala a producerii prejudiciului, fie cu obligatia unei alte persoane -
fizice sau juridice fata de angajator*22).
Avand in vedere realitatea ca raspunderea subsidiara este tot o forma specifica a raspunderii pentru
fapta proprie, devine evident ca, sub raportul conditiilor sale de existenta, ea este supusa regulilor
generale referitoare la raspunderea patrimoniala. Si tot astfel, intrucat sub raport cauzal rolul faptei
pe care se intemeiaza raspunderea subsidiara este secundar, si din punct de vedere temporal ea
intervine numai ulterior raspunderii principale (obligatiei), numai in masura in care aceasta nu a
produs efecte integral sau partial*23).
Raspunderea subsidiara intervine ulterior raspunderii principale si numai daca, prin ipoteza, paguba
nu a fost acoperita deloc sau partial. Avand in vedere caracterul secundar al acestui tip de
raspundere, este firesc ca, daca s-ar dovedi ca nu sunt intrunite conditiile de existenta ale raspunderii
(obligatiei) principale, raspunderea subsidiara nu ar mai fi nici ea posibila*24).
Partea responsabila civilmente trebuie introdusa ca parte in proces, la cerere sau din oficiu, tot pana
la citirea actului de sesizare [art. 16 alin. (1) C. proc. pen.]. Aceasta poate interveni in procesul penal,
la prima instanta, pana la terminarea cercetarii judecatoresti, daca considera necesar, luand
procedura din stadiul in care se afla in momentul interventiei*25).
Intre prezenta partilor la judecata si principiile care calauzesc judecata exista stranse legaturi.
Neprezentarea partior legal citate nu impiedica judecarea cauzei.
Legea (art. 297 alin.2) reglementeaza si situatia in care se prezinta in instanta o parte care nu a fost
citata sau nu a primit citatie, participarea ei la judecata fiind permisa cu conditia ca presedintele
completului sa-i stabileasca identitatea*26).
---------------
*1) A se vedea Tribunalul jud Sibiu, decizia penala nr. 159/1991 in Dreptul nr. 10-11.1994, pag. 105.
*2)Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. II, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 59.
*3) Inalta Curte de Casatie si Justitie, sectia penala, decizia nr. 2369 din 8 aprilie 2005, www.scj.ro.
*4) Trib. Mun. Buc. sect. II. dec. nr. 1463/1976, Revista Romana de Drept nr. 4/1977, pag. 63
*5) Tribunalul Suprem, C 7, decizia nr. 26 din 1982, in Culegere de Decizii 1982, pag. 292.
*8) I. Tanoviceanu, Tratat de Drept si procedura penala, vol. IV, Tipografia Curierul Judiciar, Bucuresti, 1924-1927, pag. 322.
*9) Noul cod de proc.pen. - prezentare comparativa, pag. 25
*10) Trib. Suprem..sect. pen. dec. nr. 2030/1971, Revista Romana de Drept, nr. 6/1972, pag. 147-148.
*16) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 88-89.
*18) V. Pavaleanu, Responsabilitatea penala a persoanelor morale in noul cod penal francez, Pro Lege nr. 3/1999. pag. 153.
*19) Teofil Pop, Propuneri de "lege ferenda" privind continutul notiunii de parte responsabila civilmente, Revista Romana de Drept, nr. 9/1979, pag. 17
*21) Institutul Central de Cercetari Economice, Raspunderea patrimoniala a personalului, supliment la Revista Economica, 1988, pag. 118.
*22) Tribunalul Suprem, sec. civ., dec. nr. 143/1972, in Ioan Mihuta, Repertoriu de practica judiciara pe anii 1969-1975, pag. 281, speta nr. 100.
*23) Sanda Ghimpu, Alex. Ticlea, Dreptul muncii, Casa de Editura si Presa "Sansa" SRL, Bucuresti, 1997, pag. 441.
*24) Pentru caracterizarea raspunderii patrimoniale subsidiare si cu privire la cazurile in care ea poate interveni, a se vedea: Sanda Ghimpu, Ion Traian
Stefanescu, Serban Beligradeanu, Gheorghe Mohanu, Dreptul muncii, vol. II, pag. 110-113, Gheorghe Mohanu, Opinii in legatura cu existenta unei
raspunderi materiale "subsecvente" (II), in Revista romana de drept nr. 7/1982, pag. 49-52.
*25)A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 339.
Participarea inculpatului
Legea consacra regula potrivit careia judecata trebuie sa se faca cu incunostintarea inculpatului.
Aceasta masura este in sprijinul asigurarii exercitarii dreptului la aparare si al realizarii principiului
aflarii adevarului. Pentru a se da posibilitatea reala de pregatire pentru judecata, in art. 313 alin. (2) C.
proc. pen. se prevede ca citatia trebuie sa fie inmanata inculpatului cu cel putin 5 zile inaintea
termenului fixat.
In ipoteza in care procedura de citare a inculpatului este indeplinita, acesta poate fi judecat si in
contumacie (art. 291 C. pr. pen.). Spre exemplu, instanta a decis ca nu se considera indeplinita
procedura de citare cu inculpatul internat in spital daca dosarul s-a inregistrat la instanta chiar in ziua
internarii sale in spital, astfel incat inculpatul nu a avut cunostinta de judecarea procesului sau)*1). De
la aceasta regula exista doua derogari*2):
- cand inculpatul se afla in stare de detinere, chiar intr-o alta cauza, aducerea lui la judecata fiind
obligatorie (art. 314 C. pr. pen.),
- cand inculpatul este minor la data sesizarii instantei.
In aceste cazuri, judecata nu poate avea loc decat in prezenta inculpatului. in cazul minoritatii,
inculpatul poate fi judecat la prima instanta si in lipsa, daca exista dovezi din care rezulta ca se
sustrage de la judecata (art. 484 C. pr. pen.).
Pentru a asigura participarea inculpatului detinut, chiar si in alta cauza, se prevede obligatia instantei
ca o data cu citatia, sa-i comunice si copia actului de sesizare a instantei.
In cazul inculpatului detinut, chiar si in alta cauza, se prevede ca aducerea acestuia este obligatorie
deoarece judecata nu poate avea loc decat in prezenta inculpatului (art. 314 C. proc. pen).
Desfasurarea judecatii in lipsa inculpatului arestat atrage nulitatea absoluta a hotararii [art. 197 alin.
(2) C. proc. pen.].
In consecinta ca urmare a intrarii in vigoare a Legii nr.281/2003, art.174 prevede ca inculpatul poate fi
reprezentat in orice situatie cu exceptia cazurilor in care prezenta sa este obligatorie.
In ce priveste pe inculpatul minor, potrivit art. 484 alin. (1) C. proc. pen., judecata se face in prezenta
acestuia, cu exceptia cazului cand minorul s-a sustras de la judecata.
Lipsa asistentei juridice, daca aceasta este obligatorie potrivit legii, atrage nulitatea absoluta a
hotararii.
---------------
*1) A se vedea Tribunalul jud Sibiu, decizia penala nr. 159/1991 in Dreptul nr. 10-11/1994, pag. 105.
Participarea altor persoane la judecarea cauzelor penale in prima instanta
Alaturi de inculpat si celelalte parti, la judecarea cauzelor penale in prima instanta pot participa
martori, experti si interpreti.
Pentru ca aceste persoane sa poata participa la judecata este necesara citarea lor potrivit legii.
Daca persoana citata nu se prezinta la sedinta de judecata, instanta, apreciind ca prezenta ei este
necesara, poate dispune aducerea cu mandat (art.183 alin.1 ).
Lipsa nejustificata a martorului, expertului sau interpretului legal citat se sanctioneaza cu amenda
judiciara (art.198 alin.3 din Codul de proc. pen., modificat prin Legea 356/2006).
4. Structura judecatii in prima instanta
Activitatea de judecata in prima instanta este complexa, necesitand, din motive de desfasurare in
cond tii optime, benefice aflarii adevarului si pronuntarii unei hotarari temeinice si legale in conditiile
respectarii garantiilor procesuale, o impartire in stadii si alte subdiviziuni (activitati si momente).
Aceste stadii, desi sunt comune tuturor etapelor judecatii au elemente specifice judecatii in prima
instanta. Ele ordoneaza activitatea de judecata si nu poate fi schimbata ordinea de desfasurare.
Aceste stadii sunt: masurile de pregatire, desfasurarea sedintei de judecata, deliberarea si adoptarea
hotararii*1).
---------------
Masurile de pregatire
In momentul sesizarii instantei si momentul de inceput al sedintei de judecata se impune o etapa

procesuala in care sunt realizate acte premejgatoare sau asa-zisa procedura preliminara, etapa care
are menirea de a pune dosarul in stare de judecata.
In etapa actelor premergatoare sedintei de judecata, presedintele instantei ia masuri privind fixarea
termenului de judecata, fixarea completului si asigurarea apararii.
In privinta fixarii termenului de judecata trebuie aratat ca in lege nu se fac precizari, urmand ca, in
functie de ordinea intrarii dosarelor la instanta, presedintele sa fixeze data la care incepe judecarea
cauzei. In anumite situatii, insa, presedintele instantei de judecata este obligat sa dea prioritate
judecarii anumitor dosare, fixand in acest scop un termen de judecata prioritar. Astfel, potrivit art.
293, in cauzele in care sunt inculpati arestati preventiv, judecata se face de urgenta si cu precadere.
De asemenea potrivit dispozitiilor art. 313 alin. 4, in cauzele in care inculpatul este trimis in judecata
in stare de arest, presedintele instantei, la primirea dosarului, fixeaza un termen care nu poate fi mai
mare de 48 de ore.
Judecarea cauzei se face cu precadere chiar in situatia in care unii dintre inculpati sunt detinuti in alta
cauza*1).
Si la judecata in prima instanta, dupa inregistrarea dosarului, in cauzele in care inculpatul este trimis
in judecata in stare de arest, inainte de expirarea arestarii, instanta este datoare sa examineze din
oficiu, in camera de consiliu, deci fara publicitate, regularitatea luarii sau, dupa caz prelungirii arestarii
preventive*2).
Aceste masuri se dispun de catre presedintele sau vicepresedintele instantei de judecata si se
efectueaza de grefier, nefiind aplicabile dispozitiile art. 292 C. pr. pen. care prevad ca instanta judeca
in complet de judecata. De asemenea, nu sunt aplicabile nici principiile specifice judecatii cum sunt
oralitatea, publicitatea si contradictorialitatea care se manifesta doar in cadrul sedintei de
judecata*3).
In schimb, intrucat judecata este guvernata de principiile contradictorialitatii si nemijlocirii, o data cu
fixarea termenului de judecata, presedintele instantei va da dispozitie pentru citarea persoanelor care
trebuie sa fie chemate la judecata, pe de o parte partile, iar pe de alta parte, martorii, expertii si
interpretii. In cazul in care au fost trimisi in judecata infractori minori se citeaza autoritatea tutelara si
parintii iar daca este cazul, tutorele, curatorul sau persoana in ingrijirea ori supravegherea careia se
afla minorii, precum si alte persoane a caror prezenta este considerata necesara de catre instanta
[art. 484 alin. (2) C. proc. pen.].
In etapa premergatoare sedintei de judecata, presedintele instantei numeste completul de judecata.
Seful instantei va avea grija ca la alcatuirea completului de judecata sa tina seama de prevederile legii
in materia incompatibilitatii judecatorilor.
---------------
Desfasurarea sedintei de judecata
In literatura de specialitate*1) se mentioneaza, desi in lege nu se statueaza expres, sedinta de

judecata poate fi compartimentata in patru etape distincte, si anume:
- inceputul judecatii
- cercetarea judecatoreasca,
- dezbaterile
- ultimul cuvant al inculpatului
---------------
Inceputul judecatii
Inainte ca instanta sa treaca la efectuarea cercetarii judecatoresti este necesar sa intreprinda anumite
activitati care au caracter organizatoric, activitati de natura sa asigure buna desfasurare a judecarii
cauzei.
Din economia dispozitiilor legale care vizeaza acest moment procesual se desprinde necesitatea ca
instanta sa se opreasca asupra urmatoarelor aspecte*1):
- sa declare sedinta deschisa,
- sa faca strigarea cauzei si apelul celor citati (cu aceasta ocazie, se verifica nu numai prezenta
persoanelor apelate, ci, in cazul celor absenti, si daca este indeplinita sau nu procedura de citare
pentru a se vedea daca nu este necesara amanarea cauzei prin fixarea unui nou termen de judecata.
Cauza se amana, chiar daca este indeplinita procedura de citare in ipoteza in care lipseste o parte a
carei prezenta este obligatorie sub sanctiunea nulitatii absolute - de pilda, in cazul inculpatului arestat
ori a inculpatului minor2),
- sa verifice legalitatea sesizarii instantei,
- sa faca unele verificari privitoare la inculpat,
- sa ia anumite masuri privind martorii, expertii si interpretii,
- sa dea anumite lamuriri si sa se pronunte asupra cererilor si exceptiilor ridicate.
Va fi lovita de nulitate hotararea adoptata de un numar diferit de judecatori decat cel prevazut de
lege. Este lovita de nulitate absoluta hotararea daca a fost prezent in complet, chiar la un singur
termen de judecata, un judecator care nu a dobandit sau a pierdut aceasta calitate, din judecatori
incompatibili, de asemenea cand la deliberare si la darea hotararii au participat alti judecatori sau un
numar diferit de judecatori de cei care au participat la dezbaterile judiciare [art. 292 alin. (3) si art.
307 C. proc. pen.].
In acest punct semnalam ca in legatura cu compunerea legala a instantei de judecata in practica
judiciara s-au ridicat multe probleme*3). Astfel, s-a statuat ca nerespectarea normelor legale de
compunere a instantei nu trebuie sa se manifeste pe tot parcursul judecatii, nulitatea absoluta a
hotararii producandu-se chiar daca reaua compunere a completului a existat numai la unul din
termene*4), dar la care s-au audiat martori*5), s-a discutat admisibilitatea unor probe*6), ori s-au
solutionat cereri ale partilor*7). Dimpotriva, daca la termenul la care compunerea instantei a fost
gresita, nu a fost solutionata cauza, nu au fost administrate probe si nici nu au fost luate masuri
procesuale ce ar fi avut consecinte cu privire la solutionarea cauzei, nu se poate retine o incalcare a
legii care sa atraga sanctiunea nulitatii*8). Identica a fost solutia si cand ulterior termenelor la care
instanta a fost gresit compusa s-au reluat aceleasi acte procesuale de catre instanta intr-o compunere
legala*9).
Daca in cursul judecatii la prima instanta se iveste un dezacord cu privire la o chestiune incidenta (de
exemplu, admiterea unei probe), solutionarea divergentei se va face in complet de 3 judecatori dupa
care se va reveni la completul obisnuit*10).
Cererea de incetare a executarii unei pedepse prin munca fara privare de libertate se solutioneaza in
complet format din 2 judecatori, daca pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita este
inchisoarea mai mare de 2 ani*11).
Cand o instanta, schimband incadrarea juridica a unei fapte penale declina competenta in favoarea
altei instante, nu trebuie sa fie compusa in completul prevazut de lege pentru judecarea cauzei la
aceasta ultima instanta. in speta, Judecatoria schimband incadrarea juridica din vatamare corporala
grava in tentativa de omor a dispus corect declinarea de competenta in compunerea avuta initial*12).
---------------
*1) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 151 si urm.
*4) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 3011/1983, Revista Romana de Drept ni. 11/1983, pag. 73-74.
*7 Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 314/1974, Revista Romana de Drept nr. 7/1974, pag. 60-61.
*9) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 1151/1981, Revista Romana de Drept, nr. 1/1982, pag. 61
*10) Trib. jud. Sibiu. dec. pen. nr. 67/1971, Revista Romana de Drept, nr. 4/1973, pag. 155-159.
*11) Trib. jud. Satu-Mare, dec. pen. nr. 238/1980, Revista Romana de Drept, nr. 4/1981, pag. 109
Cercetarea judecatoreasca
Dupa efectuarea actelor necesare, daca se constata ca nu exista nici un caz de desesizare sau de
amanare a cauzei aceasta aflandu-se in stare de judecata, se trece la cercetarea judecatoreasca.
Cercetarea judecatoreasca este acea parte a judecatii in care se administreaza si se verifica probele
necesare pentru aflarea adevarului si formarea unei convingeri certe a judecatorului asupra invinuirii
aduse inculpatului.
Cercetarea judecatoreasca are drept obiect*1):
a) readministrarea probelor care an fost administrate in cursul urmaririi penale. Aceasta reprezinta o
cerinta indispensabila a principiului nemijlocirii sedintei de judecata pentru o percepere directa si
nemijlocita a probelor de catre instanta de judecata,
b) administrarea oricaror alte probe. Aceasta reprezinta o cerinta a necesitatii de a se asigura in
procesul penal lamurirea cauzei sub toate aspectele in vederea aflarii adevarului.
Administrarea probelor se face in conditii de publicitate, oralitate si contradictorialitate fiind
percepute nemijlocit de judecator dar si de procuror si parti.
In cazul in care sesizarea instantei s-a facut prin rechizitoriu se administreaza probele (care pot fi
administrate) administrate in faza de urmarire penala. in cazul in care acestea sunt incomplete sau
pentru aflarea adevarului se intrevede posibilitatea administrarii de alte probe, din oficiu sau la
propunerea partilor ori a procurorului, instanta poate dispune si administrarea altor probe. in baza
rolului activ, instanta de judecata trebuie sa staruie pentru inlaturarea oricarei situatii de indoiala.
In acest sens, in dispozitiile art. 320 alin. 4 se arata ca procurorul si partile pot cere administrarea de
probe noi si in cursul cercetarii judecatoresti.
Ordinea in care se face cercetarea judecatoreasca este cea stabilita de lege. Instanta poate dispune
unele schimbari atunci cand este necesar pentru buna desfasurare a cercetarii judecatoresti.
Cand este prezent inculpatul, ordinea nu mai poate fi schimbata decat dupa audierea lui, fiind acela
ce a declansat conflictul dedus judecatii.
Avand in vedere dispozitiile art. 321, precum si celelalte norme legale care reglementeaza etapa
cercetarii judecatoresti, reiese ca ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecatoreasca este
urmatoarea:
- inceperea cercetarii judecatoresti,
- ascultarea inculpatului,
- ascultarea coinculpatilor,
- ascultarea celorlalte parti,
- ascultarea martorului, expertului sau interpretului.
In practica s-au pus in discutie consecintele nerespectarii ordinii de desfasurare a cercetarii
judecatoresti. intr-o speta s-a decis ca desi potrivit art. 326 si 327 ascultarea partii civile se face
inainte de ascultarea martorilor, nerespectarea dispozitiei nu duce prin ea insasi la desfiintarea
hotararii atacate, intrucat art. 321 alin. 3 prevede ca ordinea poate fi schimbata de instanta*2).
---------------
Terminarea cercetarii judecatoresti
Dupa ce au fost administrate toate probele si presedintele instantei apreciaza ca se poate trece la
dezbaterea cauzei, intreaba pe procuror si parti daca mai au de dat explicatii ori de formulat cereri
noi pentru completarea cercetarii judecatoresti (art. 339 C. proc. pen.). Daca si acestea considera ca
nu mai au cereri de facut si nu se impune administrarea de noi probe sau daca acestea au fost
respinse, ori daca s-au efectuat completarile facute, presedintele completului declara terminata
cercetarea judecatoreasca. Aceasta declaratie marcheaza trecerea procesului in stadiul dezbaterilor
judiciare*1).
In raport cu intrebarea presedintelui completului de judecata partile sau procurorul pot formula
cereri pentru completarea cercetarii judecatoresti sau pot sa nu formuleze noi cereri.
Cercetarea judecatoreasca se considera terminata cand:
- nu s-au formulat cereri noi,
- cererile formulate au fost gasite neintemeiate de catre instanta si, in consecinta, au fost respinse,
- cererile formulate au fost admise si cercetarea judecatoreasca a fost completata.
Dupa terminarea cercetarii judecatoresti, in cauza fiind administrate toate probele, urmeaza
discutarea lor in conditii de oralitate, publicitate si deplina contradictorialitate.
---------------
Restituirea cauzei la procurer

Generalitati
Cercetarea judecatoreasca, presupunand o atenta administrare a probelor in conditii de publicitate,

oralitate si contradictorialitate, poate da la iveala aspecte pentru a caror rezolvare este necesara
trimiterea cauzei la procuror.
Restituirea cauzei la procuror poate fi facuta cand cercetarea penala a fost efectuata de un organ
necompetent (art.332).
Daca pe parcursul cercetarii judecatoresti rezulta ca in cauza supusa judecatii s-a efectuat cercetarea
penala de un alt organ decat cel competent, instanta se desesizeaza si restituie cauza procurorului
care ia masuri ca urmarirea sa fie facuta de organul competent*1).
Instanta se poate desesiza in tot cursul judecatii, atat in timpul cercetarii judecatoresti, cat si ulterior
in cursul dezbaterilor, cand constata ca urmarirea penala nu este completa, iar completarea nu s-ar
putea face in fata instantei decat cu mare intarziere. Dimpotriva, s-a aratat ca este nelegala
restituirea dosarului pentru a se clarifica contradictiile existente in materialul probator, cat timp
acestea puteau fi elucidate de instanta*2). In schimb, daca datorita complexitatii purtatorului,
instanta nu ar fi putut efectua o administrare operativa, restituirea cauzei la procuror se impune*3).
Instanta poate restitui cauza procurorului numai in urma administrarii probelor in cadrul cercetarii
judecatoresti. Cat timp instanta nu a administrat nici o proba, nu are elemente pentru a aprecia daca
urmarirea este sau nu completa si nici daca extinderile ar fi de natura sa intarzie judecata*4).
---------------
*1) Tribunalul Suprem, Sectia penala, dec. nr. 645 din 1983, in Revista Romana de Drept, nr.5, 1984, pag. 67, Curtea de Apel Bucuresti, S ectia I penala,
dec. nr. 2/1998. dec. nr. 632/1998, dec. nr. 54/1998, Sectia a II-a penala, dec. nr. 1028/1998, in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1998, Ed.
All Beck, Bucuresti, 1999, pag. 56-60.
*2) Trib. Jud. Ilfov, decpen. nr. 698/1978, Revista Romana de Drept, nr. 2/1979, pag. 67.
*3) Trib. Suprem, sec{.pen.dec. nr. 1726/1980, Culegere de Decizii din anul 1980, pag. 353-355.
*4) Trib. Mun. Bucuresti, sect. a II-a pen.dec. nr. 1225/1976, Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 356.
Restituirea cauzei pentru refacerea urmaririi penale
In practica s-au ivit doua situatii:

- cand, in urma schimbarii incadrarii, competenta revine instantei superioare, dar urmarirea penala a
fost efectuata de parchetul de pe langa acea instanta. In acest caz, s-a decis ca nu se restituie cauza
procurorului ci aceasta se declina instantei competente deoarece urmarirea penala este efectuata de
organul competent*1),
- cand judecatoria a fost sesizata de parchetul de pe langa aceasta si a schimbat incadrarea juridica
intr-o infractiune de competenta tribunalului, urmeaza a se dispune trimiterea cauzei la procurorul de
la parchetul de pe langa tribunal, si nu isi va declina competenta in favoarea tribunalului deoarece
este obligatorie refacerea urmaririi penale de parchetul competent.
Cand se constata ca instanta nu este competenta sa solutioneze cauza (de ex., cauza este judecata de
o instanta civila si este de competenta unei instante militare) aceasta se restituie obligatoriu
procurorului si nu se declina*2).
Cauza nu se mai restituie daca in urma cercetarii judecatoresti instanta schimba incadrarea juridica
intr-o alta infractiune, in raport de care se constata ca urmarirea nu a fost efectuata de organul de
cercetare competent. Restituirea nu se justifica pentru ca in raport de incadrarea juridica initiala, data
de organul de cercetare, acesta a fost competent, schimbarea fiind determinata de o imprejurare
ulterioara, necunoscuta in momentul desfasurarii urmaririi penale*3).
In practica instantei supreme*4) s-a decis ca acest caz este aplicabil si atunci cand organul de
cercetare penala a efectuat cercetari penale intr-o infractiune de competenta de urmarire penala
proprie a procurorului. in argumentarea acestei practici, s-a considerat ca atunci cand efectueaza
personal urmarirea penala, procurorul poate fi asimilat cu un „organ care efectueaza cercetarea
penala" in sensul art. 332 alin. 1 C. pr. pen.
Impotriva hotararii de desesizare se poate face recurs de catre procuror si de orice persoana ale carei
interese au fost vatamate prin hotarare, procedura fiind aceeasi ca la restituirea pentru completarea
urmaririi penale.
---------------
*1) A se vedea, C.S.J., s. pen., dec. nr. 2342/1992, Deciziile Curtii Supreme, pag. 328.
*2) A se vedea, Tribunalul jud. Constanta, s. pen., dec. pen. nr. 559/1979, Revista Romana de Drept, nr. 12, 1979, pag. 65.
*4) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 610/1981 in Culegere de decizii pe anul 1981, p.339, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr.
85/1972 in Culegere de decizii pe anul 1972, pag. 430, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 801/1971 in Revista Romana de Drept nr. 3/1972,
pag. 163
Restituirea cauzei pentru completarea urmaririi penale
In cadrul cercetarii judecatoresti instanta are obligatia de a manifesta rol activ.

Acest principiu este o consecinta a principiului oficialitatii in procesul penal, in orice caz, intre cele
doua principii se poate vorbi de o stransa legatura*1).
Potrivit art. 4 din Codul de procedura penala, organele care participa la desfasurarea procesului penal
trebuie sa manifeste un rol activ atat in initierea procesului penal (realizand, in acest fel, si cerintele
oficialitatii in procesul penal), cat si in realizarea activitatilor cerute de urmarirea penala, de judecata
si de punerea in executare a hotararilor judecatoresti penale.
Doctrina si practica judiciara de pretutindeni atrag atentia asupra importantei atitudinii active a
organelor judiciare mai ales in desfasurarea procesului penal.
Instanta are indatorirea de a administra probe noi pentru completa elucidare a cauzei, prin procedura
prevazuta la art. 332 C. proc. pen., modificat prin Legea 356/2006.
---------------
*1) V. Dongoroz s.a., Explicatii teoretice ale codului penal roman. Partea generala, vol I, Bucuresti, Ed. Academiei, 1975, pag. 46-47
Schimbarea incadrarii juridice
Incadrarea juridica a faptei inseamna stabilirea textului de lege care o prevede si sanctioneaza
precum si caracterizarea ei ca infractiune potrivit acestui text*1).
Incadrarea juridica a faptei presupune realizarea de catre organele judiciare a unei concordante intre
continutul legal al infractiunii si continutul concret al acesteia. Prin incadrarea juridica a faptei se
stabileste textul din legea penala care prevede si sanctioneaza fapta socialmente periculoasa care
face obiectul cauzei penale. Sensul tehnic al notiunii de „incadrare juridica" se deosebeste de
„calificarea faptei", aceasta din urma fiind facuta de catre legiuitor*2). Incadrarea juridica presupune
stabilirea infractiunii tip, a variantelor calificate sau mai putin grave, a formei de tentativa, a situatiei
de pluralitate de infractori sau de infractiuni si a altor dispozitii legale incidente (caracterul continuat
al infractiunii, fapta savarsita de trei sau de mai multe persoane ori alte circumstante agravante
cuprinse in art. 75 c. penal)*3). In literatura penala*4) s-a considerat ca schimbarea incadrarii juridice
inseamna modificarea a insusi textului de lege penala, care prevede si sanctioneaza fapta ce formeza
obiectul cauzei penale. Ea se justifica ori de cate ori, in cursul judecatii in prima instanta, se ajunge la
concluzia ca incadrarea juridica data faptei in rechizitoriu sau plangerea prealabila a persoanei
vatamate nu este corecta si ar trebui schimbata cu o alta incadrare juridica corespunzatoare faptei
penale retinute in sarcina inculpatului, deoarece instanta are obligatia sa faca o corecta aplicare a
legii penale materiale, nefiind tinuta de incadrarea juridica initiala. Schimbarea incadrarii juridice
trebuie sa opereze si atunci cand sesizarea instantei se face prin plangere prealabila, chiar daca
partite declara ca se impaca in infractiunea indicata de incadrarea juridica initiala. In speta care a
prilejuit aceasta concluzie inculpatul a fost trimis in judecata prin plangerea prealabila pentru
infractiunea de lovire, desi victima a facut dovada ca a suferit o vatamare corporala grava. in aceste
conditii, instanta trebuie sa schimbe incadrarea juridica in art 182 C. pen. si sa condamne, neputand
sa ia act de impacarea partilor si sa inceteze procesul penal*5).
Avand in vedere ca in cursul judecatii sunt readministrate probele din urmarirea penala cat si probe
noi, este posibil ca sa apara date care conduc la concluzia ca incadrarea juridica data faptei prin actul
de sesizare trebuie schimbata.
In practica judiciara s-a precizat in mod just ca nu este vorba de o schimbare a incadrarii juridice, si
deci instanta nu este obligata sa supuna discutiei imprejurarea ca prin actul de sesizare nu s-a aratat
expres textul delege in care se incadreaza fapta atata timp cat din considerentele rechizitoriului se
desprinde faptul ca inculpatul este trimis in judecata pentru fapta prevazuta in rechizitoriu*6), intr-o
asemenea situatie este vorba de o eroare materiala evidenta care poate fi indreptata prin procedura
prevazuta de art.195. In doctrina s-a considerat*7) ca interpretarea normelor referitoare la
schimbarea incadrarii juridice e bine sa fie cat mai larga, dispozitiile din art. 334 cu caracter de
garantie urmand sa fie incidente in situatii cat mai numeroase. In aceeasi opinie doctrinara se
manifesta retineri fata de interpretarile restrictive date in acest sens. Apreciem discutabila parerea ca
procedeul instantei de fond de a inlatura existenta provocarii, desi aceasta circumstanta atenuanta
era cuprinsa in rechizitoriu, fara a urma dispozitiile din art. 334 ar fi corecta*8).
Cand schimbarea incadrarii juridice s-a facut dupa terminarea cercetarii judecatoresti sau in orice alt
moment ulterior cercetarii judecatoresti, instanta, dupa caz, mentine cauza spre solutionare sau isi
declina competenta instantei superioare in grad.
Instanta mentine cauza spre solutionare cand datorita noii incadrari juridice nu are loc modificarea
competentei instantei sau cand noua incadrare juridica atrage competenta unei instante inferioare in
grad.
Schimbarea incadrarii juridice presupune urmatoarele obligatii ale instantei:
- sa puna in discutie noua incadrare juridica,
- sa atraga atentia inculpatului ca are dreptul sa ceara lasarea cauzei mai la urma sau eventual
amanarea judecatii pentru a-si pregati apararea.
In urma discutarii in contradictoriu a noii incadrari, pana la dezbateri instanta nu trebuie sa se
pronunte prin incheiere asupra noii incadrari deoarece aceasta echivaleaza cu antepronuntarea*9).
Cu ocazia dezbaterilor se poate pune din nou in discutie incadrarea juridica. Daca schimbarea
incadrarii juridice s-a cerut in cursul dezbaterilor instanta se va pronunta prin sentinta. Daca se
impune schimbarea incadrarii juridice in cursul deliberarii instanta, prin incheiere, va repune cauza pe
rol din stadiul procesual al dezbaterilor, pentru a fi dezbatuta in contradictoriu noua incadrare.
Schimbarea incadrarii juridice va avea, dupa caz, efecte asupra: stabilirii competentei, asupra
valabilitatii modului de sesizare (rechizitoriu sau plangere), a participarii procurorului si a
aparatorului, individualizarii pedepsei.
---------------
II, Ed. Academiei, Bucuresti, 1970, pag. 181.
*2) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. II, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 100, nota de subsol 138, I. Neag u, Drept procesual penal,
Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004.
*3) Trib. Jud. Gorj, dec. pen. nr. 888/1971, Revista Romana de Drept, nr. 11/1975, pag. 134-140.
*4) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea speciala, vol. I, Editura Oscar Print, 1994, pag. 193 -194, Gr. Theodoru, Tudor Plaesu, Drept procesual penal,
partea generala, Universitatea „Al. I. Cuza", Iasi, 1986, pag. 160 -161, N. Volonciu, Tratat de procedura penala, Partea speciala, vol. III, Editura Paidea,
Bucuresti, 1994, pag. 303.
*5) a se vedea, G. Antoniu, Comentariu la sentinta penala nr. 430/1969 a Judecatoriei Caransebes in Practica judiciara penala, vol. IV, Procedura penala
de G. Antoniu s. a., Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1993, pag. 223, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 661/1971, Culegere de decizii pe
anul 1971, pag. 285.
*6) Tribunalul jud. Timis, dec. pen. nr.498din 1978, in Revista Romana de Drept, nr.1, 1979, pag. 59.
*8) Trib. Suprem, sect.pen.dec. nr.489/1978, Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 366.
*9) A se vedea C.S.J.. s. pen., dec. nr. 2742/1997, Buletinul Jurisprudentei 1997, pag. 382.
Deliberarea
Prezentare
Dupa terminarea sedintei de judecata, instanta trebuie sa treaca la deliberare, cu care ocazie rezolva
cauza penala si in final, pronunta hotararea judecatoreasca.
Caracterizata ca o consfatuire a membrilor completului de judecata, asupra problemelor ce au format
obiectul judecatii, deliberarea este activitatea procesuala prin care se verifica si se evalueaza
materialul probator si procedural al cauzei, in vederea solutionarii fondului cauzei.
Deliberarea este definita si ca activitatea logica ce sta la baza procesului de solutionare a cauzelor
penale.
Prin functiunea si finalitatea sa, deliberarea constituie o etapa distincta in desfasurarea judecarii
cauzelor penale. Deliberarea constituie actul final al judecatii, in urma caruia instanta da o hotarare
privind conflictul de drept penal dedus spre solutionare*1).
Deliberarea primei instante de judecata este supusa, sub aspectul procedurii, regulilor comune
examinate anterior. Ea prezinta particularitati doar in ceea ce priveste obiectul si ordinea in care
aceasta se abordeaza de catre membrii completului de judecata (art. 343 C. pr. pen.).
Astfel, completul de judecata delibereaza mai intai in latura penala a cauzei, asupra chestiunilor de
fapt, care se refera la temeinicia invinuirii si apoi, in masura in care s-a retinut ca inculpatul a savarsit
fapta ce formeaza obiectul judecatii, asupra chestiunilor de drept, care se refera la raspunderea
penala si sanctiunea ce urmeaza a se aplica inculpatului, iar ta latura civila asupra chestiunilor de fapt
privind existenta prejudiciului cauzat prin infractiune si apoi asupra chestiunilor de drept referitoare
la raspunderea civila a inculpatului si a partii responsabile civilmente, dupa caz, precum si la
modalitatea de reparare a prejudiciului. La sfarsit, completul de judecata delibereaza si asupra
chestiunilor auxiliare, precum si asupra oricarei alte probleme privind justa solutionare a cauzei*2).
---------------
Deliberarea asupra laturii penale a cauzei si solutionarea ei
Actiunea penala este o institutie de baza a procesului penal deoarece ea constituie instrumentul prin
care se desfasoara si se finalizeaza procesul penal potrivit art. 9 C. proc. pen.
Actiunea penala are un caracter inevitabil ce deriva din comiterea unei infractiuni si din obligatia
organelor judiciare de a asigura tragerea la raspundere penala a celor vinovati de incalcarea legii
penale. Actiunea penala presupune: punerea in miscare dupa identificarea persoanei care a comis o
fapta prevazuta de legea penala, exercitarea actiunii penale prin trimiterea in judecata sau chemarea
in judecata a persoanei vinovate, sustinerea invinuirii in fata instantei de judecata, condamnarea
inculpatului in cazul stabilirii vinovatiei sale*1)
In faza de judecata, actiunea penala se exercita, in principal, de catre procuror. In cazurile in care
participarea procurorului la judecata nu este obligatorie, actiunea penala va fi exercitata de partea
vatamata si, in aceste situatii, activitatea partii vatamate va fi dublata de cea a procurorului, care
poate fi prezent, intotdeauna, la exercitarea actiunii penale*2)
In solutionarea laturii penale a cauzei instansa analizeaza chestiunile de fapt si pe cele de drept.
Chestiunile de fapt: instanta de judecata va trebui sa-si formeze convingerea privitor la urmatoarele
aspecte*3):
- fapta dedusa judecatii exista,
- a fost savarsita de inculpat
- acesta indeplinea conditiile raspunderii penale (nu era in momentul comiterii faptei minor sau
iresponsabil)
- forma de comitere si de participare
- daca inculpatul a savarsit fapta cu vinovatie
- daca nu opereaza cazuri care inlatura caracterul penal al faptei (legitima aparare, starea de
necesitate, cazul fortuit, betia, eroarea de fapt)
forma de vinovatie
- circumstantele in care a fost savarsita fapta
- gradul de pericol social al faptei
- in general toate imprejurarile de fapt care pot determina incadrarea juridica si in final pedeapsa.
Intr-o opinie mai nuantata*4), daca in urma efectuarii operatiei de apreciere a probelor, instanta
constata ca acestea sunt complete, fiind de natura a lamuri cauza sub toate aspectele, va delibera
asupra urmatoarelor chestiuni de fapt: daca exista fapta pentru care inculpatul a fost trimis in
judecata, daca fapta a fost savarsita de inculpat, daca inculpatul a savarsit fapta cu vinovatie.
- In ipoteza in care completul de judecata a ajuns la o concluzie negativa cu privire la toate aceste
aspecte, nu va mai continua deliberarea asupra celorlalte chestiuni, deoarece fara fapta si fara
vinovatie nu va putea exista nici raspundere penala si nici raspundere civila
- Daca, dimpotriva, concluzia este afirmativa, instanta va examina in continuare toate imprejurarile de
fapt in care a fost comisa fapta, precum si cele referitoare la situatia personala a inculpatului,
imprejurari ce sunt de natura a indica gradul de pericol social al faptei si al faptuitorului, ce urmeaza a
servi, in final, la individualizarea raspunderii penale.
Chestiunile de drept: dupa stabilirea certa a tuturor elementelor de fapt necesare unei corecte
solutionari a cauzei se va trece la rezolvarea chestiunilor de drept. In primul rand, daca s-a stabilit
existenta faptei, instanta va trebui sa stabileasca daca este prevazuta de legea penala. Apoi se va
stabili incadrarea juridica a faptei (textul legal corespunzator starii de fapt). Va stabili daca nu
opereaza o cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei sau a raspunderii penale, cu exceptia
gratierii (temeiul legal). In caz afirmativ, cand fapta este pedepsibila, instanta va trebui sa stabileasca
pedeapsa.
In solutionare actiunii penale, instanta hotaraste prin sentinta asupra invinuirii aduse inculpatului,
pronuntand, dupa caz:
a) condamnarea
b) achitarea
c)incetarea procesului penal.
Pentru a pronunta condamnarea instanta trebuie sa constate ca sunt realizate cumulativ conditiile:
a) fapta exista,
b) fapta constituie infractiune
c) fapta a fost savarsita de inculpat.
Achitarea se pronunta de catre instanta de judecata cand aceasta constata existenta unuia din
cazurile:
a) fapta nu exista
b) fapta nu este prevazuta de legea penala,
c) fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni,
d) fapta nu a fost sayarsita de catre inculpati,
e) faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii,
f) exista vreuna din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei.
Potrivit art. 345 alin. 5, in cazul in care instanta a pronuntat incetarea procesului penal, dispunand,
totodata, inlocuirea raspunderii penale, se aplica o sanctiune cu caracter administrativ din cele
prevazute in art. 91 din C. penal*5).
---------------
*1) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 97-98
*2) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 215
Deliberarea asupra laturii civile a cauzei si solutionarea acesteia
Dreptul celui vatamat prin infractiune de a urmarii tragerea la raspundere civila pe cale judiciara a
faptuitorului se materializeaza pe plan procesual in exercitiu unei actiuni civile*1). Asa fiind, actiunea
civila, ca institutie a dreptului procesual penal, este mijlocul legal prin care o persoana care a suferit
un prejudiciu material sau moral prin infractiune cere repararea acestuia in cadrul procesului penal.
Ca actiune judiciara, actiunea civila este, in esenta, o institutie de drept civil, devenind o institutie a
dreptului procesual in masura in care este exercitata in cadrul unui proces penal*2).
Actiunea civila este definita ca fiind mijlocul legal cel mai important de proteguire prin constrangere
judiciara a drepturilor civile incalcate sau a intereselor ocrotite de lege. Pe calea actiunii civile, un
subiect de drept (persoana fizica sau persoana juridica) cere organului de jurisdictie fie recunoastere
unui drept subiectiv preexistent ori constituirea unei situatii juridice noi, fie incetarea piedicilor puse
in exercitare dreptului sau de catre o alta persoana sau plata unei despagubiri atunci cand instituirea
si executarea unor asemenea obligatii este necesara in vederea realizarii dreptului respectiv*3).
Dupa rezolvarea laturii penale a cauzei in cazul retinerii comiterii infractiunii, completul delibereaza si
asupra recuperarii pagubei produse prin infractiune, aceasta reprezentand o obligatie*4). Astfel, va
trebui sa stabileasca daca exista o paguba, daca aceasta a fost cauzata prin infractiune (existenta
raportului de cauzalitate), intinderea acesteia, temeiul legal al raspunderii inculpatului si a partii
responsabile civilmente si modalitatile de reparare. in final va trebui sa stabileasca daca se impune
luarea, revocarea sau mentinerea masurilor de siguranta*5).
Solutiile de condamnare si in parte cele de incetare a procesului penal nu influenteaza rezolvarea
laturii civile, inculpatul fund obligat la reparatii civile in masura in care raspunde din punct de vedere
civil. Astfel, de cate ori inculpatul este condamnat si se. constata ca prin infractiunea retinuta s-a
produs un prejudiciu, el va fi obligat sa-l repare. De asemenea, cauze ca prescriptia, amnistia,
moartea inculpatului, care impiedica exercitarea actiunii penale si determina incetarea procesului
penal nu se rasfrang asupra solutionarii laturii civile, neducand la stingerea actiunii civile si
exonerarea de raspundere civila. Instanta e obligata a solutiona cauza si sub aspect civil desi fapta e
amnistiata, neputand rezerva partii civile calea unei actiuni civile separate*6).
Legea prevede posibilitatea ca instanta sa disjunga actiunea civila si sa amane judecarea acesteia cand
rezolvarea pretentiilor civile ar provoca intarzierea solutionarii actiunii penale (art. 347).
Daca instanta admite actiunea civila, examineaza si necesitatea luarii masurilor asiguratorii privind
reparatiile civile, daca asemenea masuri nu au fost luate anterior. Dispozitiile din hotarare privind
luarea masurilor asiguratorii sunt executorii.
Cand instanta nu s-a pronuntat asupra actiunii civile, masurile asiguratorii se mentin.
Aceste masuri inceteaza de drept daca persoana vatamata nu introduce actiune in fata instantei civile
in termen de 30 de zile de la ramanerea definitiva a hotararii*7).
---------------
*3) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 236-237
*4) Tribunalul Suprem, sect, pen.dec.nr. 466/1981, Revista Romana de Drept, nr. 11/1981, pag. 55.
*6) Trib Jud.Timis, dec. pen. nr. 285/1970, Revista Romana de Drept, nr. 11/1970, pag. 168-169.
5. Adoptarea hotararii
Sentinta penala - generalitati
Sentinta penala este hotararea care incheie judecata in prima instanta, prin care aceasta hotaraste
asupra invinuirii aduse inculpatului, pronuntand, dupa caz, condamnarea, achitarea sau incetarea
procesului penal. Tot prin sentinta se va hotari si desesizarea primei instante dar prin aceasta nu se
solutioneaza, ci doar se reia ciclul procesual.
Sentintele trebuie sa intruneasca urmatoarele trasaturi:
- sentintele prin care se solutioneaza fondul cauzei nu sunt definitive, fiind reglementata posibilitatea
atacarii lor printr-o cale ordinara de atac (apelul sau recursul),
- sa fie legale si temeinice. Daca impotriva lor nu se exercita caile de atac, intra in puterea lucrului
judecat si asupra lor opereaza prezumtia absoluta de adevar judiciar. Datorita acestui fapt hotararea
devine opozabila cu efecte erga ornnes, in caz de condamnare fiind rasturnata prezumtia de
nevinovatie iar in caz de achitare devenind un atestat de nevinovatie. Daca se exercita caile de atac
hotararea trebuie sa fie invulnerabila atat sub aspectul stabilirii adevarului (temeinica) cat si suc
aspectul aplicarii in cauza in mod corect a dispozitiilor procedurale cat si a celor de drept material
(legala),
- sa fie educative. Solutia ce se pronunta, reflectand triumful adevarului si al legii, impotriva cebr ce
au comis infractiuni, trebuie sa starneasca ecou in randul celor tentati sa incalce legea, realizand
preventia generala.
Continutul hotararilor judecatoresti penale trebuie sa corespunda realizarii urmatoarelor
obiective*1):
- sa permita verificarea daca judecata s-a desfasurat cu respectarea legalitatii si in special a
dispozitiilor care garanteaza drepturile partilor si asigura stabilirea adevarului,
- sa constituie o garantie ca nimic din ceea ce formeaza obiectul judecatii nu este lasat de catre
instanta in afara examinarii si ca solutia pronuntata este rezultatul firesc al acestei examinari,
- sa asigure exacta executare a celor hotarate de instanta.
Datorita prezumtiei de legalitate si adevar, ca trasaturi ale hotararii primei instante, sentinta se pre
nunta in numele legii, unele dispozitii avand aplicare de indata iar altele dupa ramanerea definitiva a
acesteia.
Particularitatile sentintei penale trebuie privite atat in raport cu oricare dintre actele procesuale si
procedurale ce se dau in tot cursul procesului penal (fie in cursul urmaririi penale, fie in cursul
judecatii) cat si in raport cu celelalte hotarari judecatoresti la care se refera art. 311 alin. 2 si 3 C. pr.
pen. (decizii sau incheieri). Acestea sunt, in principal, urmatoarele:
a) este actul procesual prin care se realizeaza pentru prima data aplicarea legii penale persoanei cu
privire la care se presupune ca a savarsit o infractiune. De esenta sentintei este condamnarea, ca
unica modalitate de infaptuire a justitiei in cauzele penale, nu achitarea sau incetarea procesului
penal prin care se infirma invinuirea fie pe motivul lipsei de temei, fie pe acela al lipsei de obiect,
b) se pronunta in numele legii. Ea trebuie sa fie legala, deoarece este rezultatul unei activitati
procesuale1 cu privire la care se presupune ca se desfasoara conform legii si aplica in mod corect
legea penala si cea civila, daca este cazul. Legalitatea sentintei este, insa, relativa, putand fi infirmata
prin exercitarea cailor de atac prevazute de lege,
c) este, in principiu, fondata. Legea presupune ca sentinta prin care se transeaza in primul grad in
fond chestiunile de fapt referitoare la existenta faptei si vinovatia faptuitorului, exprima adevarul cu
privire la faptele cauzei, aplica o pedeapsa just individualizata in raport cu criteriile generale sau
speciale de individualizare si agrumenteaza in mod convingator solutia adoptata (prin trimitere
explicita la mijloacele de proba administrate in cauza, in conformitate cu legea). Caracterul fondat al
sentintei este, insa, prezumat doar in mod relativ, deoarece el poate fi infirmat de instanta ierarhic
superioara in urma exercitarii uneia din caile de atac prevazute de lege,
d) este, de regula, nedefinitiva. In principiu, sentinta penala este nedefinitiva deoarece, ca urmare a
regulii celor trei grade de jurisdictie , ea este supusa in principiu a doua cai ordinare de atac: apelul si
recursul. Caracterul nedefinitiv al sentintei se intinde pana la expirarea termenului de apel sau de
recurs, dupa caz, iar daca s-a declarat apel sau recurs, in tot cursul judecatii apelului sau recursului.
Sentinta penala se definitiveaza doar daca se. respinge atat apelul declarat impotriva sentintei primei
instante cat si recursul impotriva deciziei instantei de apel ori, in anumite cazuri prevazute de lege (de
pilda, in cazul infractiunilor contra ordinii si disciplinei militare sanctionate de lege cu pedeapsa
inchisorii de cel mult doi ani, sau a sentintelor pronuntate de curtile de apel si Curtea Militara de Apel
ori a sentintelor pronuntate de sectia penala sau militara a Curtii Supreme de Justitie) daca se
respinge recursul declarat impotriva sentintei penale.
Prin exceptie de la aceasta regula, sentinta penala este definitiva nefiind supusa nici apelului si nici
recursului in cazurile prevazute de lege (de pilda, sentinta de declinare a competentei),
e) are un caracter educativ. Prin continutul sau sentinta penala trebuie sa manifeste rolul educativ
atat asupra partilor (persoanelor implicate in procesul penal) cat si asupra celorlalte persoane cu
consecinte in privinta profilaxiei speciale si generale. Pentru aceasta, insa, hotararea primei instante
trebuie sa fie legala si sa dea satisfactie cerintei ca orice persoana vinovata de savarsirea unei
infractiuni sa fie pedepsita potrivit vinovatiei sale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la
raspundere penala.
---------------
*1) S. Kahane, Structura si continutul hotararilorjudecatoresti in lumina prevederilor noului cod de procedura penala, Revista Romana de Drept, nr.
6/1969, pag. 24.
Structura hotararilor judecatoresti pronuntate in prima instanta
Complexitatea problemelor existente in cuprinsul hotararii judecatoresti a impus reglementarea unei

anumite structuri a acestora. Astfel, potrivit art. 354, hotararea prin care instanta penala solutioneaza
fondul cauzei trebuie sa contina o parte introductiva, o expunere si dispozitivul.
Partea introductiva, cunoscuta in literatura de specialitate si sub denumirea de practicaua sau
expozeul, poate fi intocmita in doua variante, in functie de momentul cand a avut loc pronuntarea.
In art. 355 C. proc. pen. se prevede ca partea introductiva a hotararii contine mentiunile prevazute in
art. 305 C. proc. pen. care se refera la incheierea de sedinta. Aceasta in cazul in care pronuntarea are
loc in aceeasi zi si nu s-a dispus amanarea pronuntarii. Daca se dispune amanarea pronuntarii aceasta
se va face prin incheiere care va cuprinde mentiunile prevazute de art. 305 C. proc. pen.
Daca pronuntarea a avut loc in alta zi, existand o incheiere de sedinta, partea introductiva a hotararii
se limiteaza numai la mentiunile aratate in art. 355 alin. 2 C. proc.civ..
Lipsa din partea introductiva a sentintei a unor mentiuni esentiale cum sunt cele privind numele si
prenumele judecatorilor si al procurorului, precum si cele referitoare la prezenta inculpatului arestat
preventiv si participarea aparatorului atunci cand asistenta juridica este obligatorie potrivit legii sau
daca sedinta de judecata a fost sau nu publica este de natura sa atraga sanctiunea nulitatii absolute a
judecatii, daca aceste mentiuni nu pot fi constatate in celelalte parti ale sentintei ori din cuprinsul
incheierii de sedinta*1).
Partea a doua a hotararii, denumita expunere, considerente sau partea demonstrativa, trebuie sa
cuprinda potrivit art. 356, urmatoarele:
- datele privind identitatea partilor. Inscrierea acestor date este obligatorie pentru a nu se face
confuzie intre persoanele care trebuie trase la raspundere si cele ce urmeaza a fi despagubite civil,
hotararea de condamnare care ou cuprinde datele necesare identificarii inculpatului este nula*2).
- descrierea faptei care face obiectul invinuirii, cu aratarea timpului si locului unde a fost savarsita,
precum si incadrarea juridica data acesteia prin actul de sesizare. Se va retine care sunt premisele
invinuirii ce rezulta din actul de sesizare scris (rechizitoriu, plangere prealabila),
- analiza probelor care au servit ca temei pentru solutionarea laturii penale a cauzei, cat si a celor care
au fost inlaturate, motivarea solutiei cu privire la latura civila a cauzei, precum si analiza oricaror
elemente de fapt pe care se sprijina solutia data. Se face astfel, pe baza probelor retinute,
demonstratia concluziei la care s-a ajuns exprimata in minuta si apoi in dispozitivul hotararii.
- aratarea temeiurilor de drept care justifica solutiile date in cauza.
In caz de condamnare expunerea mai trebuie sa mai cuprinda:
- fapta sau fiecare fapta retinuta de instanta in sarcina inculpatului,
- forma si gradul de vinovatie,
- circumstantele agravante sau atenuante,
- starea de recidiva,
- timpul care se deduce din pedeapsa pronuntata
- actele din care rezulta durata acesteia.
In caz de infractiune continuata, daca se retine numai o parte din actele materiale, instanta va arata
in expunere care sunt actele retinute si care sunt inlaturate, pronuntand doar o solutie de
condamnare nu si una de achitare, pentru ca aceleiasi fapte nu ii poate da doua solutii: de
condamnare si achitare*3).
Daca se dispune incetarea procesului penal sau achitarea, expunerea va cuprinde in mod obligatoriu
prezentarea cazului de impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale sau a exercitiului acesteia
care atrage solutia procesuala respectiva (prevazut de art. 10 lit. f)-j) sau de nepedepsire prevazut de
art. 10 lit a)-e) C. pr. pen.) insotit de o analiza a probelor din care se deduce existenta lui.
Pentru a fi valabila expunerea trebuie sa fie concordanta cu dispozitivul sau cu minute in ipoteza in
care se constata ca-sanctiunile cuprinse in expunere conduc la o alta solutie decat cea prevazuta in
dispozitiv exista motiv de apel sau de recurs, dupa caz*4).
Dispozitivul hotararii este prefigurat in mod logic si in expunerea hotararii, instanta aratand, in analiza
pe care o face cauzei in considerente (expunere), argumentele care sustin solutia cu privire la toate
aspectele cauzei. Dispozitivul consta in reproducerea in finalul hotararii a minutei redactate in urma
deliberarii si citite in sedinta publica cu ocazia pronuntarii. In acest sens, in art. 309 se arata ca
dispozitivul este rezultatul deliberarii consemnat in minuta.
Cuprinsul dispozitivului:
- datele prevazute in art. 70 C. proc. pen. privitoare la persoana inculpatului. Aceste date sunt
necesare pentru a se evita confuziile privind persoana careia ii este opozabila sentinta,
- solutia data de instanta cu privire la infractiune, indicandu-se in caz de condamnare denumirea
acesteia si textul de lege in care se incadreaza. incadrarea va cuprinde nu numai textul de baza in
temeiul caruia se pronunta condamnarea, ci si textele referitoare la cauzele de agravare sau atenuare
a pedepsei din partea generala a Codului penal5. Cand instanta face aplicarea art. 86*7 C. pen.,
dispozitivul va mentiona daca cel condamnat va executa pedeapsa in unitatea unde isi desfasoara
activitatea sau la alta unitate. Cand instanta face aplicarea art. 86*1 C. pen., dispozitivul va mentiona
masurile de supraveghere, prevazute in art. 86*3 alin. (1) C. pen., la care trebuie sa se supuna
condamnam , precum si obligatiile stabilite de instanta potrivit art. 86*3 alin. (3) C. pen.,
- in caz ce achitare sau incetare a procesului penal, cauza pe care se intemeiaza, potrivit art. 11 sau
alta dispozitie prevazuta de Codul penal sau legi speciale,
- solutia data privind repararea pagubei materiale si a daunelor morale. Aceasta trebuie sa constituie
pentru partea civila titlu executoriu pentru intreaga suma*6), trebuie dispus modul in care
coinculpatii raspund in cazul cauzarii unui prejudiciu unic*7) sau cu privire la inscrisurile ce se
desfiinteaza*8). In cazul in care partile s-au impacat, au convenit asupra modului de rezolvare a
actiunii civile - in sensul ca inculpatul se obliga a plati partii civile, cu titlu de despagubiri o numita
suma -, obligatia asumata de inculpat trebuie trecuta si in dispozitivul sentintei prin care se pronunta
incetarea procesului penal, pentru ca in caz de neindeplinire, sa poata forma obiectul unei executari
silite*9).
Dispozitivul trebuie sa mai cuprinda dupa caz, cele hotarate de instanta cu privire la: deducerea
retinerii si arestarii preventive, indicandu-se partea din pedeapsa executata in acest mod,
- masurile preventive,
- masurile asiguratorii,
- cheltuielile judiciare,
- restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscarii,
- rezolvarea oricarei alte probleme privind justa solutionare a cauzei.
Practica judiciara a statuat cu privire la diversele omisiuni astfel*10):
omisiunea de a se mentiona in dispozitiv confiscarea speciala a lucrului dobandit prin infractiune
atrage nulitatea sentintei si rejudecarea cauzei*11).
atrage nulitatea sentintei si omisiunea de a se arata in cuprinsul dispozitivului care sunt actele a caror
anulare s-a dispus in rezolvarea actiunii civile*12)
omisiunea de a trece in dispozitiv datele privitoare la persoana inculpatului nu este sanctionata cu
nulitate decat daca s-ar pretinde ca faptuitorul este o alta persoana decat inculpatul*13)
- este nula hotararea daca s-a omis sa se treaca denumirea infractiunii si textul de lege in baza caruia
s-a dispus condamnarea*14)
- nu este nula hotararea daca instanta nu a individualizat in dispozitiv drepturile interzise ca pedeapsa
complimentara ci s-a limitat la indicarea textelor corespunzatoare*15)
- in dispozitiv trebuie sa existe o mentiune cu privire la obligarea la despagubiri civile, chiar daca
paguba a fost acoperita in cursul procesului*16)
instanta trebuie sa prevada in dispozitiv ridicarea sechestrului asigurator daca bunurile sustrase au
fost restituite in natura*17) si sa dispuna restituirea bunurilor ridicate de la inculpat daca nu au fost
supuse confiscarii*18)
nu atrage desfiintarea hotararii neindicarea in dispozitiv a persoanei careia urmeaza sa i se plateasca
despagubirile civile, cand acest lucru se arata in considerente*19)
- nu atrage desfiintarea hotararii neindicarea in dispozitiv a cat anume din suma pe care urmeaza a o
plati inculpatul reprezinta despagubiri si cat reprezinta cheltuieli de judecata, daca in considerente se
specifica*20)
- omisiunea de a se mentiona in dispozitiv numele partii responsabile civilmente, obligata la
despagubiri, prejudiciaza interesul partii civile, impiedicand-o sa puna in executate hotararea*21)
- omisiunea de a se arata in dispozitiv ca pronuntarea s-a facut in sedinta publica nu atrage
desfiintarea hotararii, daca nu s-a cauzat o vatamare partii*22)
Potrivit art. 357 alin. 4, dispozitivul trebuie sa cuprinda intotdeauna mentiunea ca hotararea este
supusa apelului sau dupa caz, recursului, cu aratarea termenului in care poate fi exercitat, precum si
mentiunea datei cand hotararea a fost pronuntata si ca pronuntarea s-a facut in sedinta publica.
Potrivit art. 358, dispozitivul hotararii se pronunta in sedinta publica. Dupa pronuntare, presedintele
explica partilor prezente ca pot declara apel sau, dupa caz, recurs.
---------------
*2) Tribunalul Suprem, sect. pen., dec. nr. 1062/1956, Culegere de Decizii din anul 1956, vol. II, pag. 553, Tribunalul Suprem, sect. pen., dec. nr.
673/1961, Legalitatea populara nr. 11/1961, pag. 105.
*3) A se vedea. Tribunalul Suprem, s. pen., dec. nr. 1974/1972, Culegere de Decizii, pag. 400.
*5) A se vedea. Tribunalul Suprem, s. pen., dec. nr. 120/1977, Culegere de Decizii, pag. 369.
*6) A se vedea, T M.B., s. a II-a pen., dec. nr. 507/1988.
*7) A se vedea. T M.B., s. a II -a pen., dec. nr. 907/1988 si T.M.B., s. a II-a pen., dec. nr. 1449/1986.
*8) A se vedea. T M.B., s. a II -a pen., dec. nr. 1449/1986.
*9) A se vedea. T M.B., s. a II -a pen., dec. nr. 205/1976, Revista Romana de Drept, nr. 5, 1977. pag. 69.
*11) a se vedea, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 364/1982 in Culegere de decizii pe anul 1982, pag. 330
*12) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 2723/1982, in Culegere de decizii pe anul 1982, pag. 331.
*13) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 2669/1976, in Culegere de decizii te amil 1976, pag. 470.
*14) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 1282/1985 in Revista Romana de Drept nr. 4/1986, pag. 73
*15) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 608/1979, in Culegere de decizii pe anal 1979, pag. 356.
*16) Tribunalul Suprem, sectia civila, decizia nr. 238/1983 in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1981 -1985, pag. 142.
*17) Tribunalul jud. Sibiu, decizia penala nr. 323/1978 in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976 -1980, pag. 142
*18) Tribunalul jud. Covasna, decizia penala nr. 2/1969, pag. 181
*19) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 530/1971, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1971 -1975, pag. 209
*20) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 2720/1974 in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1971 -1975, pag. 209.
*21) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 238/1983 in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1981 -1985, pag. 284.
*22) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 2272/1981 in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala p e anii 1981 -1985, pag. 143,
Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 2243/1976 in Culegere de decizii pe anul 1976, pag. 472, Tribunalul jud. Timis, decizia penala nr. 957/1970,
cit. de M. Popovici in studiul In legatura cu pronuntarea hotararii in sedinta publica, in Revista Romana de Drept nr. 3/1972, pag. 99.
4. JUDECATA IN APEL
Generalitati
Notiune, trasaturi
Apelul penal este reglementat de prevederile art. 361-385 C. proc. pen. in Capitolul II intitulat „Caile
de atac ordinare" in care a fost introdusa Sectiunea I „Apelul", prin inlocuirea Sectiunii I „Recursul"
care a devenit Sectiunea a II-a, cu un nou cuprins.
Apelul este o cale de atac ordinara, de fapt si de drept, care poate fi folosita impotriva hotararilor
pronuntate asupra fondului de catre o instanta inferioara, dupa desesizarea acesteia, pentru ca
pricina sa fie supusa unei noi judecati, in vederea indreptarii hotararii atacate*1).
Prin apel se poate face o reexaminare a cauzei si a judecatii anterioare de catre instanta superioara in
grad. Apelul presupune o noua judecata in fond privind ansamblul chestiunilor de fapt si de drept si
tinde spre reformarea hotararii date in prima instanta in cazul in care acesta nu reflecta adevarul*2).
Noua lege de organizare judecatoreasca reintroduce apelul ca o cale ordinara de atac, imbogatind
posibilitatile de exercitare a controlului judiciar asupra hotararilor pronuntate dupa judecarea cauzei
in fond de catre prima instanta.
In aceasta reglementare apelul face parte din desfasurarea normala, obisnuita a procesului penal,
impiedicand ramanerea definitiva a hotararii date in prima instanta*3).
Intrucat apelul corespunde celui de-al doilea grad de jurisdictie in fond, a fost criticat de unii autori
din literatura de specialitate*4) pe motiv ca nu poate garanta mai bine legalitatea si temeinicia
hotararilor penale bienale si prelungeste inutil desfasurarea procesului si rezolvarea definitiva a
cauzei penale. Alti autori*5), arata ca, dimpotriva, reintroducerea apelului in procedura penala
romana reprezinta o garantie in plus pentru o mai buna judecata, intrucat este evident ca doua
instante de fond vor gresi mai putin in privinta chestiunilor de fapt sau de drept decat una singura. El
este conceput ca cea mai eficace cale de atac, fiind mult mai putin formalist decat recursul, care are o
reglementare speciala.
Din definitie si reglementare se pot scoate in evidenta urmatoarele trasaturi*6):
- este o cale de atac ordinara. Codul de procedura penala roman a introdus-o intre caile ordinare de
atac deoarece se poate folosi impotriva hotararilor nedefinitive date in prima instanta, in vederea
neintrarii ii puterea lucrului judecat a sentintelor netemeinice si/sau nelegale. Prezumtia de greseala
ce planeaza asupra hotararilor primei instante, la care se adauga dreptul de a folosi remediul
procesual al apelului ori de cate ori cineva se considera nedreptatit (chiar daca in realitate stirbirea
drepturilor si intereselor nu exista decat in reprezentarea partii despre modul eronat de solutionare
al cauzei), determina caracterul ordinar al caii de atac a apelului. Aceasta cale de atac se poate
indrepta in principiu impotriva oricarei hotarari judecatoresti nedefinitive, in afara de cazul cand
legea dispune altfel. In legislatia noastra actuala pot fi atacate cu apel majoritatea hotararilor,
pronuntate in prima instanta*7).
Apelul se deosebeste de caile extraordinare de atac, care nu se pot folosi decat pentru motive
speciale (prevazute expres de lege) si se refera numai la o parte a hotararii. Fiind o cale ordinara de
atac, apelul se inscrie pe linia continuarii procesului penal in fazele sale ulterioare, care sunt stabilite
in mod normal de lege (apelul si recursul). El este deschis in mod obisnuit impotriva tuturor
hotararilor judecatoresti si urmareste inlocuirea unei hotarari cu o alta noua. in consecinta, apelul
face parte din desfasurarea normala a procesului penal. Din aceasta cauza trebuie sa fie exercitat intr-
un termen scurt fixat de lege (10 zile daca legea nu dispune altfel) si are ca efect imediat suspendarea
executarii hotararii atacate, in afara de cazul cand legea nu dispune altfel
- este o cale de atac a carei exercitare se poate face intr-un timp scurt (10 zile), deoarece nu trebuie
sa intarzie tragerea la raspundere a celor vinovati de comiterea unor infractiuni si repararea
prejudiciului cauzat prin infractiune,
- este o cale de atac ireverentioasa, intrucat se adreseaza nu aceleiasi instante ori unei instante de
acelasi grad, ci unei instante superioare denumita instanta de apel, care poate fi tribunalul, tribunalul
militar teritorial, curtea de apel sau Curtea Militara de Apel (ies devolvitur ad judicem superiorem).
Superioritatea instantei de apel consta in aceea ca aceasta este compusa fie dintr-un numar mai mare
de judecatori, fie din judecatori cu mai multa experienta si mai bine pregatiti din punct de vedere
profesional,
- este o cale de reformare, intrucat se adreseaza unei instante imediat superioare celei care a dat
sentinta si, in urma controlului, daca hotararea este considerata nelegala si/sau netemeinica este
desfiintata, in total sau in parte, cauza primind o noua solutionare data fie de catre instanta de apel,
fie de catre instanta careia i se trimite cauza spre rejudecare,
- este o cale de atac de fapt si de drept, deoarece prin apel se realizeaza un control integral asupra
judecatii primei instante deoarece se devolueaza cauza penala de la prima instanta la instanta de
control cu toate chestiunile de fapt si de drept, controlul avand si un efect extensiv limitat,
- declanseaza o noua judecata a cauzei in fond. Obiectul judecatii in apel consta in verificarea
hotararii atacate pe baza lucrarilor si materialului din dosarul cauzei si a oricaror inscrisuri noi,
prezentate la instanta de apel, insa in vederea solutionarii apelului, instanta poate da o noua
apreciere probelor din dosarul cauzei si poate administra orice probe noi pe care le considera
necesare. Ca urmare, hotararea primei instante este mentinuta daca este legala si temeinica (daca
apelul este nefondat), iar in caz contrar este inlocuita cu alta, situatie in care instanta de apel
procedeaza la o judecata de fond,
- pune in miscare un control complet asupra hotararii primei instante, cu privire la orice lipsa de
legalitate si temeinicie. Instanta de apel este obligata ca, in afara de motivele de apel invocate, sa
examineze cauza sub toate aspectele de fapt si de drept, bineinteles cu respectarea limitelor efectului
devolutiv
- este o cale de atac care se adreseaza oricarei persoane implicate in cauza. Astfel, apelul poate fi
exercitat de procuror in latura penala si civila, partile pot exercita apelul in latura cauzei in care sunt
implicate, martorul, expertul, interpretul si aparatorul cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite
acestora, si mai pot face apel persoanele ale caror interese legitime au fost vatamate printr-o masura
sau printr-un act al instantei,
- este o cale de atac simpla, care se poate declara in scris sau oral, se poate motiva in scris sau oral,
cel care a exercitat-o fiind protejat de principiul neagravarii situatiei in propriul apel.
---------------
*1) A se vedea. V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 29.
*2) I. Deleanu, V. Deleanu, Hotararea judecatoreasca, Editura SERVO-SAT, 1998, pag. 9.
*3) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004.
*4) A se vedea, I. Ionescu-Dolj, Curs de Procedura penala romana, Bucuresti 1937, pag. 443.
*5) A se vedea, I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, Tratat de drept si procedura penala, vol. V, Bucuresti, 1972, pag. 444 -446, Tr. Pop, Dreptul procesual penal,
vol. IV, pag. 394, 397, V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 30-31, R. Cosneanu, Aspecte
teoretice si practice privind institutia apelului si recursului, in Revista Romana de Drept nr. 1/1996, pag. 55.
*6) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, Gheorghita Mateut, Procedura pena la, Partea speciala, vol.
II, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 192 si urm.
Hotararile supuse apelului
Sentintele
Art. 361 arata ca sentintele pot fi atacate cu apel. Din reglementarea cuprinsa in cele patru alineate
ale acestui articol, se constata ca sunt supuse apelului numai sentintele prin care cauza a fost
rezolvata in fond in urma judecatii in prima instanta. Sentintele de dezinvestire nu pot fi atacate cu
apel, potrivit art. 361 alin. 2 lit. e) (, modificat prin Legea 356/2006. Asadar, o prima subliniere care se
impune este aceea ca sunt supuse apelului numai o parte dintre sentintele definite in art. 311 (, si
anume, acelea prin care cauza este solutionata de prima instanta de judecata*1).
Deci controlul judecatoresc in apel poate fi decat lansat numai dupa ce prima instanta s-a desesizat,
pronuntand o solutie asupra fondului cauzei, deoarece incheierile date in prima instanta (care sunt
considerate hotarari) pot fi atacate cu apel numai o data cu fondul [art. 361 alin. (2) C. proc. pen.].
In categoria sentintelor intra toate hotararile judecatoresti ale primei instante prin care se pronunta
asupra cauzei deduse in fata sa. Astfel, sunt sentinte cele prin care se da o solutie de amanare, de
achitare sau incetarea procesului penal si se solutioneaza si latura civila. Apelul se poate declara
impotriva ambelor laturi sau impotriva unei singure laturi. Sunt sentinte si cele prin care se rezolva
incidente la executarea unei hotarari (art. 460 ( C. proc. pen.), sentintele date la contestatiile la
executare (art. 461 ( C. proc. pen.), exceptand cazul de la art. 461 lit. c) ( C. proc. pen., cand
contestatia este solutionata de instanta de apel sau recurs in prima instanta, cererile de reabilitare
judecatoreasca (art. 501 ( C. proc. pen.), sentinte de solutionare a unor cai extraordinare de atac: a
contestatiei in anulare pentru cazul prevazut de art. 386 lit. d) C. proc. pen., in procedura de revizuire,
respingerea in principiu a revizuirii [art. 403 alin. (3) ( C. proc. pen.] si admiterea sau respingerea in
fond a revizuirii (art. 406 ( C. proc. pen.) sunt sentinte apelabile (art. 407 ( C. proc. pen.).
Exista hotarari judecatoresti pentru care legea nu specifica felul judecatii (daca procedura reprezinta
o judecata in prima instanta sau nu). Problema prezinta importanta, intrucat in cazul acestor hotarari,
in lipsa precizarilor necesare, urmeaza a se lamuri daca impotriva lor se poate folosi calea de atac
ordinara. Intra in aceasta discutie alaturi de alte hotarari, de exemplu, hotararea prin care se
solutioneaza conflictele de competenta. Chestiunea s-a analizat in doctrina si s-a ajuns la concluzia ca
intr-o asemenea situatie hotararea nu este susceptibila de a fi atacata pe cale ordinara*2).
De la regula ca sentintele prin care cauza a fost judecata in fond la prima instanta sunt supuse
apelului s-au instituit si unele derogari.
Codul de procedura penala stabileste in art. 361 ( C. proc. pen., modificat prin Legea 356/2006,
sentintele care nu pot fi atacate cu apel, dar sentintele mentionate nu sunt singurele care nu pot fi
astfel atacate. Plecand de la situatia prezentata anterior se statueaza ca numai legea poate limita
situatiile in care o hotarare judecatoreasca nu poate fi atacata cu apel. Acestea sunt*3):
- sentintele privind infractiunile pentru care punerea in miscare a actiunii penale se face la plangerea
prealabila a persoanei vatamate. In acest caz, daca se apreciaza ca sentinta penala este gresita se
poate exercita „recurs" cu efectul apelului, fiind considerat de legiuitor ca fata de gravitatea redusa a
faptelor sunt suficiente doua grade de jurisdictie,
- sentintele pronuntate de tribunalele militare privind infractiunile contra ordinii si disciplinei militare,
sanctionate de lege cu pedeapsa inchisorii de cel mult 2 ani,
- sentintele pronuntate de curtile de apel si Curtea Militara de Apel. Motivarea este ca faptele
judecate in prima instanta de curtile de apel desi sunt grave, sunt foarte rare, si sunt judecate de o
instanta superioara. Pe de alta parte, s-ar incarca nejustificat rolul Inaltei Curte de Casatie si Justitie
prin faptul ca in apel s-ar rejudeca fondul cauzelor, ceea ce nu este acceptat nici in legislatia unor
state moderne,
- sentintele pronuntate de sectia penala a inalta Curte de Casatie si Justitie. Din motive
organizatorice, la Inalta Curte de Casatie si Justitie singura cale de atac care se poate folosi este
recursul,
- sentintele de dezinvestire. Sunt doua categorii de sentinte de dezinvestire:
de declinare de competenta care nu pot fi atacate cu nici o cale de atac ordinara, sentinte de
dezinvestire care pot fi atacate cu recurs, cum este cazul restituiri cauzei procurorului (art. 332-337 (
C. proc. pen., articole modifcate si in parte abrogate prin Legea 356/2006).
- incheierile date in cauzele in care s-au pronuntat sentintele nesusceptibile de a fi atacate cu apel, cu
exceptia cazurilor prevazute expres de lege,
- incheierea prin care s-a admis sau s-a respins abtinerea, precum si aceea prin care s-a admis
recuzarea (art. 52 alin. 6 ( C. pr. pen.),
- incheierile pronuntate in al doilea sau in al treilea grad de jurisdictie,
- incheierile prin care s-a dispus suspendarea judecatii (art. 303 alin. 3 ( C. pr. pen.),
- incheierile date in solutionarea plangerilor impotriva masurilor procesuale luate in prima instanta
(masuri asiguratorii) in conditiile prev. de art. 168 ( C pr. pen.,
- incheierea prin care s-a confirmat masura internarii medicale ca masura de siguranta luata anterior
in mod provizoriu (art. 162 alin. 6 C. pr. pen.).
- incheierea data in prima instanta prin care se dispune luarea, revocarea, inlocuirea sau incetarea
unei masuri preventive (art. 141 alin. 1 ( C. pr. pen., modificat arin Legea 356/2006),
- incheierea prin care s-a hotarat asupra prelungirii arestarii preventive (art. 159 alin. 7 si 8 C. pr.
pen.),
- incheierea instantei prin care se solutioneaza plangerea impotriva ordonantei procurorului de
admitere sau respingere a cererii de liberare provizorie (art. 160*9 alin. 2 C. pr. pen.)
---------------
*1) I. Neagu , Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 191.
*2) Gr. Theodoru, Hotararile penale supuse recursului, Revista Romana de Drept, nr. 7/1969, pag. 5-6.
Incheierile
Regimul atacarii cu apel a incheierilor este prevazut in art. 361 alin. 2, in care se arata ca incheierile
date in prima instanta pot fi atacate cu apel numai o data cu fondul. Printre asemenea incheieri pot fi
amintite:
- incheierile prin care instanta s-a pronuntat asupra apararilor formulate de parti si asupra probelor
propuse de ele (de ex. admiterea sau respingerea cererilor facute ori exceptiilor ridicate de procuror
sau parti - art. 301, 302 ( din C. proc. pen.),
- incheieri prin care se iau unele masuri procesuale,
extinderea actiunii penale cu privire la alte acte materiale sau a procesului penal cu privire la alte
fapte sau persoane, precum si revenirea asupra extinderii - art. 335-337 ( din C. proc. pen.),
- incheierea de admitere in principiu a cererii de revizuire*1).
Incheierile care pot fi atacate cu apel pot fi grupate in doua: incheieri supuse apelului o data cu fondul
si incheieri atacabile imediat, dar judecate dupa solutionarea cauzei*2).
a) incheieri atacate o data cu fondul
In aceasta categorie intra majoritatea incheierilor care se dau in cursul judecatii si dupa pronuntarea
hotararii care servesc la rezolvarea cauzei si care fac parte integranta din sentinta. Pot fi atacate o
data cu fondul:
- incheierile prin care s-a dispus asupra apararilor formulate de parti si asupra probelor solicitate,
- incheierile prin care s-au admis ori s-au respins cererile si exceptiile formulate de procuror sau de
catre parti (inaintate conform art. 301 ( C. proc. pen.) sau invocate din oficiu,
- incheierile prin care se iau unele masuri procesuale, altele decat cele preventive (ex. aplicarea unei
masuri asiguratorii prevazute de art. 163 ( C. proc. pen.),
- extinderea actiunii penale sau a procesului penal (art. 335-337 ( C. proc. pen.),
- disjungerea actiunii civile (posibilitate prevazuta de art. 347 C. proc. pen.),
incheierile prin care s-a dispus indreptarea unor erori materiale sau inlaturarea unei omisiuni vadite
(conform procedurii prevazute la art. 195-196 ( C. proc. pen.).
- b) incheieri atacate cu apel separat
Sunt incheierile prin care se stabilesc cheltuielile judiciare cuvenite martorului, expertului,
interpretului sau aparatorului. Titularii acestor pretentii pot ataca incheierea de indata ce s-a dispus
asupra cheltuielilor dar pentru a nu se tergiversa judecarea cauzei, solutionarea apelurilor acestora se
va face dupa solutionarea cauzei [art. 363 alin. (4) ( C. proc. pen.]. Daca procesul a fost suspendat,
judecarea apelului se va face inainte de solutionarea cauzei.
---------------
*1) I. Neagu , Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 192-193
*2) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag 371-372
Declarare
Persoanele care pot declara apel

Privire generala
Sub acest aspect se constata ca legea a mentinut aceiasi titulari ca si in cazul recursului cand acesta
avea regimul de singura cale ordinara de atac*1). Astfel, pe acest plan, raman a fi pertinente atat
problemele de ordin teoretic, cat si cele de practica judiciara care au insotit tratarea persoanelor care
puteau sa atace cu recurs hotararile judecatoresti pana la introducerea apelului.
De regula, dreptul de apel apartine fiecarui subiect ale carui drepturi au facut obiectul judecatii in
prima instanta, intrucat fiecare dintre asemenea subiect are dreptul sa-si gaseasca o justa solutionare
iar interesul reprezinta justificarea fiecarei actiuni in justitie, insa el nu poate fi folosit decat in sfera
rolului pe care il are in raportul procesual penal si numai referitor la acel continut al hotararii atacate
care priveste interesele pe care le reprezinta in procesul penal*2).
De aceea o prima garantie a acestor deziderate s-a realizat prin acordarea dreptului de apel nu numai
procurorului si partilor ci si martorilor, expertilor, interpretilor, aparatorilor cu privire la cheltuielile
judiciare cuvenite, precum si oricaror alte persoane ale caror interese legitime au fost vatamate prin
hotararea instantei.
Potrivit art. 362, pot face apel: procurorul, inculpatul, partea vatamata, partea civila, partea
responsabila, interpretul, aparatorul, precum si orice alta persoana ale carei interese legitime au fost
vatamate printr-o masura sau printr-un act al instantei.
---------------
*1) Pana la adoptarea Legii nr. 45 din 1993.
*2) I. Neagu , Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag.193
Procurorul
Potrivi art. 129 din Constitutie si Legii de organizare judiciara nr. 304/2004, art.63 lit. f), procurorii au
sarcina sa exercite caile de atac impotriva hotararilor judecatoresti, in conditiile legii. Deci, procurorul
avand sarcina de a reprezenta interesele generale ale societatii si de a apara ordinea de drept precum
si drepturile si libertatile cetatenilor este obligat sa examineze toate hotararile penale si fara a mai fi
numai reprezentantul functiei de invinuire sa atace toate hotararile neconforme cu adevarul si/sau
date cu incalcarea legii.
Dreptul procurorului de a face apel nu este limitat si subordonat dreptului partilor de a face apel.
Datorita si faptului ca procurorul nu este parte in proces, el nu are de aparat interese proprii. Pentru
a-si putea exercita sarcinile, in Codul de procedura penala roman s-a prevazut ca procurorul poate
exercita apelul in ambele laturi, atat penala cat si civila, ale procesului penal, astfel*1):
- in latura penala, procurorul poate face apel atat impotriva unei hotarari de achitare sau de incetare
a procesului penal cat si impotriva unei hotarari de condamnare, atat in sensul agravarii situatiei
inculpatului, cat si in cel al usurarii ei (ad mitiorem), indiferent ca infractiunile sunt din cele pentru
care actiunea penala se pune in miscare din oficiu sau la plangerea prealabila a persoanei vatamate,
in deplina concordanta cu dispozitiile art. 129 din Constitutia Romaniei in care se prevede ca in
activitatea judiciara, Ministerul Public reprezinta, interesele generale ale societatii si apara ordinea de
drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor.
- in latura civila, procurorul, dupa o parere, nu se poate folosi de calea apelului decat in situatiile in
care potrivit art 17 C. pr. pen. actiunea civila se exercita din oficiu (daca persoana vatamata este o
unitate la care se refera art. 145 ( C. pen., o persoana fizica lipsita de capacitate de exercitiu sau cu
capacitate de exercitiu restransa) ori in cazurile in care actiunea civila, dobandind un caracter oficial,
are ca obiect restituirea lucrurilor, desfiintarea totala sau partiala a unui inscris ori restabilirea
situatiei anterioare savarsirii infractiunii. in celelalte cazuri, procurorul poate declara apel doar daca
exista si apelul partii civile, in virtutea principiului disponibilitatii care se aplica in materie civila. In
sens contrar se sustine ca procurorul poate declara apel in favoarea partii civile, chiar in lipsa acesteia
cu conditia ca prin apelul sau procurorul sa nu solicite obligarea inculpatului la despagubiri civile mai
mari decat cele cerute initial de partea civila*2). In latura civila, chiar daca in unele situatii opereaza
principiul disponibilitatii, unii autori sunt de parere ca art. 362 alin. (1) lit. a) ( C. proc. pen., nu contine
restrangeri in exercitarea dreptului de apel de catre procuror, cat si ratiunea legii: crearea unui mijloc
eficient la dispozitia procurorului pentru indeplinirea rolului sau de aparator al ordinii de drept si al
drepturilor cetatenilor*3).
Asa fiind, desi procurorul exercita functia acuzarii, nu trebuie sa se conchida ca acesta face apel
exclusiv in sensul agravarii situatiei inculpatului. Apelul procurorului poate avantaja sau dezavantaja
situatia oricareia dintre parti, daca prin rezolvarea cauzei s-a ajuns la o situatie care dupa opinia
acestui organ este nelegala sau netemeinica*4). Spre exemplu, s-a aratat ca apelul procurorului
pentru majorarea despagubirilor acordate partii civile - persoana fizica cu capacitate de exercitiu -
este admisibil si cand partea civila nu a declarat apel*5).
Constatand greseli in darea sentintei, procurorul va putea declara apel in favoarea oricarei parti
lezate prin hotarare. In sustinerea apelului chiar daca in motivare nu au fost atacate toate incalcarile,
procurorul poate sa invoce si alte motive de apel, singura limita fiind: atunci cand a declarat apelul in
favoarea unei parti nu poate sustine, chiar daca sentinta este gresita, motive in defavoare [art. 372
alin. (2) C. proc. pen.].
Datorita sarcinilor pe care le are Ministerul Public, procurorul poate exercita calea de atac a apelului
si in situatia in care instanta s-a pronuntat in sensul concluziilor formulate in rechizitoriul, primand
asupra altor argumente indatorirea de obiectivitate si necesitatea adoptarii doar a solutiilor conforme
cu adevarul si legea, cu respectarea garantiilor procesuale*6). Desi procurorul exercita functia
acuzarii, nu trebuie sa se conchida ca acesta face apel exclusiv in sensul agravarii situatiei inculpatului.
Apelul procurorului poate avantaja sau dezavantaja situatia oricareia dintre parti, daca prin rezolvarea
cauzei s-a ajuns la o situatie care dupa opinia acestui organ este nelegala sau netemeinica . Atat timp
cat apelul parchetului vizeaza hotararea in intregul ei fara nici o limitare, chiar daca motivele de
desfiintare depuse ulterior se refera la unele aspecte determinate, aceasta nu opreste pe procuror ca
in sustinerea apelului sa invoce si alte motive pentru care pretinde desfiintarea hotararii atacate*7).
In acest sens procurorul va examina hotararile si personal sau impreuna cu conducerea parchetului va
stabili si va exercita apelul. Daca concluziile sale au fost libere, in cazul exercitarii cailor de atac
functioneaza principiul subordonarii ierarhice fiind obligat sa exercite o cale de atac din dispozitia
procurorului ierarhic superior, cu exceptia situatiilor cand considera dispozitia ilegala.
Dreptul persoanei vatamate de a denunta vatamarea ce i s-a cauzat in drepturile sale procesuale si de
la regula acoperirii neregularitatii actelor nelegale, dispozitiile art. 197 alin. 4 ( permit luarea in
considerare din oficiu a incalcarilor legii daca anularea actului este necesara pentru aflarea adevarului
si justa solutionare a cauzei*8).
---------------
*2) V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 50-51.
*3) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag 371-372.
*5) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr.2976/1986, Revista Romana de Drept, nr.8/1987. p.75.
*6) A se vedea V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 47.
*7) Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 1962/1975, Revista Romana de Drept nr.6/1976, p.53
*8) Vz., in acest sens: V. Papadopol, M. Popovici, Nota, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1969 -1975, pag. 470, V.
Papadopol, M. Popovici, Nota, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 352-353.
Inculpatul
Fiind persoana care poate fi trasa atat la raspundere penala, cat si la raspundere civila, inculpatul,
potrivit art. 362 lit. b, poate face apel in ceea ce priveste latura penala si latura civila a cauzei. De
asemenea, inculpatul poate face apel impotriva sentintei de achitare sau de incetare a procesului
penal, in ceea ce priveste temeiurile achitarii sau incetarii procesului penal in vederea crearii unei
situatii mai avantajoase (de ex. in locul achitarii pe motiv ca fapta nu e prevazuta de legea penala sa
obtina o achitare pe motivul nesavarsirii faptei)*1).
Apelul sau este personal si independent, ceea ce inseamna ca el nu va putea ataca decat acele capete
din hotarare care privesc doar situatia sa proprie, atat in latura penala cat si in latura civila, nu si in
situatia altor personae. De pilda, inculpatul nu va putea critica sentinta pentru ca:
- un alt inculpat a fost condamnat sau achitat gresit ori pentru ca a incalcat dreptul de aparare*2)
- pentru ca nu s-a extins procesul penal cu privire la alte persoane care au participat la comiterea
infractiunii*3)
- pentru ca prima instanta a omis sa-l oblige la despagubiri alaturi de el pe un coinculpat*4)
- pentru ca prima instanta n-a introdus in cauza in calitate de parte responsabila civilmente o
persoana ori desi a introdus-o n-a obligat-o la despagubiri*5)
In acelasi timp, s-a mai decis ca inculpatul nu ar putea ataca o hotarare judecatoreasca sub aspectul
laturii civile, atunci cand solutia primei instante este cea la care el insusi a achiesat, facand o
tranzactie cu partea civila*6). Reamintim in acest sens ca tranzactia este contractul prin care partile
sting un proces inceput sau preintampina nasterea unui proces prin concesii reciproce, constand in
renuntari reciproce la pretentii, ori in prestatii noi promise sau savarsite de o parte in schimbul
renuntarii de catre cealalta parte la dreptul ce este litigios sau indoielnic*7).
Prevazand posibilitatea ca inculpatul sa poata ataca cu apel o hotarare de achitare, legea a avut in
vedere hotararea sau partea din hotarare prin care insusi inculpatul a fost achitat. In aceasta privinta
vor aparea ca intemeiate solutiile pronuntate in practica judiciara potrivit carora, prin apelul declarat
de inculpat, hotararea nu poate fi criticata pentru motivul ca prima instanta ar fi achitat, in mod
gresit, un alt inculpat*8).
Art. 362 alin. 2 prevede ca, pentru inculpat, apelul poate fi declarat si de catre reprezentantul legal,
de catre aparator si de sotul inculpatului. Fata de aceasta dispozitie legala, tatal inculpatului major nu
poate declara apel pentru acesta din urma, neavand calitatea de reprezentant legal, de aparator sau
de sot, singurele situatii care, potrivit dispozitiilor sus-mentionate, ar fi indreptatit sa se exercite
aceasta cale de atac pentru inculpat*9).
----------------
*2) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 323/1974, in Culegere de decizii pe anul 1974, pag. 70, Tribunalu l jud. Tulcea, decizia penala nr.
117/1978, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976 -1980, pag. 353
*3) Tribunalul mun. Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 97/1985, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1981-1985,
pag. 114
*4) Tribunalul reg. Galati, decizia penala nr. 4589/1957 in Legalitatea populara nr. 6/1958, pag. 72.
*5) Tribunalul reg. Constanta, decizia penala nr. 1654/1956 cu nota de Em. Prunescu, in Legalitatea populara nf. 4/1957, pag. 444-449, Tribunalul
Suprem, sectia penala, decizia nr. 3128/1975 in Revista Romana de Drept nr. 1/1977, pag. 67, Tribunalul jud. Timis, decizia penala nr. 984/1982, in
Revista Romana de Drept nr. 7/1983, pag. 65.
*6) Tribunalul mun. Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 361/1991, in Culegere de decizii pe anul 1991, pag. 79, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia
nr. 1266/1983, in Culegere de decizii pe anul 1983, pag. 268, Tribunalul Suprem Sectia militara, decizia nr. 58/1983, in C ulegere de decizii pe anul 1983,
pag. 270, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 84/1981, in Culegere de decizii pe anul 1981, pag. 328, Tribunalul Suprem, sectia militara, decizia
nr. 89/1980, in Revista Romana de Drept nr. 12/1981, pag. 104.
*7) Gabriel Boroi, Dumitru Radescu, Codul de procedura civila comentat si adnotat, Editura All, Bucuresti, 1996, pag. 343.
*8) Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 3239 din 1974, in Revista Romana de Drept, nr. 10, 1975, pag. 70.
*9) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag.194
Partea vatamata ca titulara a apelului
Potrivit art. 362 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. partea vatamata poate face apel in cauzele in care
actiunea penala se pune in miscare la plangere prealabila, dar numai in ceea ce priveste latura penala.
Se poate observa ca apelul partii vatamate este dublu conditionat, pe de o parte, infractiunea care
face obiectul cauzei trebuie sa fie dintre cele pentru care este necesara plangerea prealabila a
persoanei vatamate, iar pe de alta parte, apelul trebuie sa vizeze numai latura penala a cauzei*1).
Din interpretarea textului citat rezulta ca partea vatamata este limitata in exercitarea dreptului de
apel de doua conditii, care sunt cumulative:
- pot fi atacate cu apel de catre partea vatamata acele hotarari judecatoresti date in cauze in care
actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila.
- in cauzele unde poate declara apel acesta se poate referi numai la latura penala. Deci, se va putea
declara impotriva unei sentinte de achitare, incetare a procesului penal sau, in caz de condamnare
pentru schimbarea temeiurilor condamnarii, aplicarea unei pedepse mai grave, retinerea unor
circumstante agravante etc. Nu se poate face apel pentru schimbarea temeiurilor condamnarilor
dintr-o infractiune la care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei
vatamate intr-o infractiune ce se urmareste din oficiu, pentru ca s-ar depasi limitele apelului stabilit
de lege pentru partea vatamata*2).
Exista posibilitatea ca partea vatamata sa cumuleze si calitatea de parte civila, atunci cand a suferit si
o vatamare materiala. In aceasta ipoteza, partea vatamata poate ataca prin intermediul caii de atac a
apelului, hotararea primei instante, atat sub aspectul laturii penale cat si sub aspectul laturii civile. Se
impune a face aici o referire si la implicatiile unei Decizii a Curtii Constitutionale a Romaniei*3) cat
priveste dreptul partii vatamate de a exercita caile de atac - apelul si recursul.
---------------
*1) Gh. Mateut, Calea de atac ordinara a apelului in procedura penala romana (I), in Dreptul, Anul V, Seria a III-a, nr. 2/1994, pag. 25
*3) Este vorba de Decizia CC. nr. 486/1998, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 105/06.03.1998. A se vedea si C. Savin,
Neconstitutionalitatea art. 362 lit c) si art. 385*5 combinat cu art. 362 lit. c) C. proc. pen. - in (cu) referire la dreptul partii vatamate de a exercita caile de
atac ale apelului si recursului, in Dreptul, Anul XI, Seria a III-a, nr. 2/2000, pag. 121-124, Lupascu, R.. Cu privire la dreptul partii vatamate, constituita
parte civila, de a declara apel sau recurs si cu privire la latura penala a cauzei, in Dreptul, Anul IX, Seria a III-a, nr. 2/1998, pag. 74-77, Lupascu R., Partea
vatamata. Recurs inadmisibil in Dreptul, Anul IX, Seria a III-a, nr. 9/1998, pag. 132-134.
Partea civila si partea responsabila civilmente
Avand interes in rezolvare actiunii civile, partea civila si partea responsabila civilmente, potrivit art.
362 alin. (1) lit d) C. proc. pen. pot face apel in ceea ce priveste latura civila a cauzei.
Calitatea de parte civila trebuie dobandita in termenele prevazute de lege. Daca o persoana nu s-a
constituit parte civila in termen legal nu se va putea constitui parte civila prin declaratia de apel si nici
in cazul in care desi s-a constituit parte civila in termen legal a revenit sau a renuntat la
despagubiri*1).
Intr-o opinie, intrucat legea nu face distinctie in functie de modul in care se dobandeste calitatea de
parte civila in procesul penal, nu numai partea civila in sensul art. 24 alin. 3 C. pr. pen. (persoana
vatamata care s-a constituit ca parte civila) ci si partea civila in sensul art. 17 C. pr. pen. (introdusa in
procesul penal din oficiu, chiar in absenta constituirii) are dreptul sa declare apel impotriva hotararii
primei instante, in ceea ce priveste latura civila a cauzei*2). In opinia contrara s-a considerat ca
unitatile la care se refera art. 145 ( C. penal, persoanele lipsite de capacitate de exercitiu sau cele cu
capacitatea de exercitiu restransa, nu pot declara apel impotriva sentintei primei instante, prin care
nu li s-a acordat despagubiri, deoarece le lipseste insasi calitatea de parte civila ceruta de art. 362
alin. 1 lit. d) ( C. pr. pen.)*3)
In raport cu dispozitiile legii rezulta ca partea civila nu poate invoca in apelul sau aplicarea gresita a
legii penale, deoarece aceasta vizeaza latura penala a cauzei. In acest sens, partea civila nu poate cere
prin apelul sau aplicarea confiscarii speciale in baza art. 118 ( din C. penal, deoarece aceasta masura
de siguranta vizeaza latura penala a cauzei*4).
Fara indoiala ca apelul partii civile, potrivit legii, trebuie sa vizeze numai latura civila a cauzei. In mod
practic, insa, este posibil ca si in apelul sau, in anumite situatii, pentru corecta solutionare a laturii
civile, partea civila sa critice aspecte legate de latura penala a cauzei, daca acestea au rezonante
asupra modului de rezolvare a laturii civile. De pilda, partea civila ar putea declara apel impotriva
hotararii de achitare pronuntata pe temeiul inexistentei faptei sau al necomiterii ei de catre inculpat,
cu precizarea ca reexaminarea ei se va face numai in ceea ce priveste laturi civila, fara a se putea
ajunge la condamnarea inculpatului*5). S-a subliniat in mod just ca apelul partii civile prin care se
tinde la modificarea temeiului de drept al unei hotarari de achitare pentru ca fapta nu exista ori nu a
fost savarsita de inculpat ori chiar a unei hotarari de incetare a procesului penal sau de condamnare,
in masura in care, bineinteles, acesta se rasfrange asupra solutiei actiunii civile, nu este conditionat de
existenta unui apel al procurorului. in cazul in care in urma judecarii apelului partii civile, instanta
retine alta stare de fapt, va desfiinta hotararea, insa numai, sub aspectul laturii civile. In acest caz,
daca se ajunge la concluzia ca fapta exista sau ca a fost comisa de inculpat, procurorul general poate
fi sesizat eventual, pentru promovarea unui recurs in anulare, instanta neavand, insa, posibilitatea sa-l
condamne pe inculpat in apelul partii civile*6).
In orice caz, partea civila si partea responsabila civilmente nu ar putea ataca cu apel aspecte ce
vizeaza latura penala a procesului in ipoteza in care latura civila a fost disjunsa si nu a fost inca
rezolvata*7).
Argumente in favoare: apelul este judecat tot de instanta penala si nu vizeaza o hotarare penala
definitiva. Altfel, in actuala reglementare se lipseste partea civila de un grad de jurisdictie, situatie
care nu s-ar intampla in cazul unui litigiu civil.
Partea responsabila civilmente are in aceleasi limite ca partea civila drept de apel, in plus aceasta
putind invoca ca nu a fost introdusa legal in procesul penal.
Potrivit art. 362 alin. (2) ( C. proc. pen., apelul poate fi declarat pentru partea civila si partea
responsabila civilmente de catre reprezentantul legal si de catre aparator.
---------------
*2) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. II, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 211, nota de subsol 320.
*3) V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 58.
*4) Trib. jud. Timis, dec. pen. nr. 625 din 1979, in Revista Romana de Drept, nr. 5, 1980, pag. 64, Trib. jud. Timis,Trib. jud. Timis, dec. pen. nr. 625 din
1979, in Revista Romana de Drept, nr. 5, 1980, pag. 64, Trib. jud. Timis, dec. pen. nr. 490 din 1980, in Revista Romana de Drept, nr. 2, 1981, pag. 69.
*5) in acest sens, a se vedea, V. Dongoroz, nota la decizia nr. 2531/1942 a Curtii de Casatie II, in Pandectele romane, 1943, pag. 111, V. Papadopol, C.
Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 61 -63, C. Stanescu, In legatura cu recursul partii civile impotriva unor
hotarari de achitare a inculpatului, in Legalitatea populara nr. 11/1956, pag. 1286, D. V. Mihaescu, Recursul penal, Editura stiintifica, Bucuresti, 1962,
pag. 67, B. Diamant, Al Stacescu, nota la decizia penala nr. 518/1972 a Tribunalului jud. Sibiu, in Revista Romana de Drept n r. 5/1973, pag. 133,
Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 2525/1969, in Culegere de decizii pe anul 1969, pag. 431.
*7) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 552/1982, in Culegere de decizii pe anul 1982, pag. 332.
Martorul, expertul, interpretul si aparatorul
Martorul, expertul, interpretul si aparatorul au drept de apel limitat „cu privire la cheltuielile judiciare
cuvenite acestora [art. 362 alin. (1) lit. e) ( C. proc. pen.]. S-a creat aceasta posibilitate pentru a nu se
introduce o actiune civila pentru drepturi privitoare la cheltuielile judiciare (cheltuieli de deplasare, de
intretinere, venitul de care au fost lipsite, salariul ori onorariul cuvenit).
Aceste persoane nu vor putea critica fondul rezolvarii cauzei atat in latura penala cat si in cea civila si
nu au dreptul ca partile de a li se comunica hotararea*1).
---------------
Dreptul de a face apel al oricarei persoane ale carei interese legitime au fost vatamate printr-o
masura sau printr-un act al instantei*1)
Potrivit art. 362 lit. e (, poate face apel orice persoana ale carei interese legitime au fost vatamate
printr-o masura sau printr-un act al instantei.
Aceasta reglementare vadeste conceptia legiuitorului de a nu limita sfera titularilor apelului numai la
subiectii procesuali care au participat in cauza penala, lasand posibilitatea, in mod practic, oricarei
persoane vatamate in drepturile sale, prin desfasurarea procesului penal, sa ceara anularea actului
sau masurii dispuse de instanta si prin care i-au fost prejudiciate interese legitime.
Din modul de redactare a textului legii, in opinia noastra, de regula, in ipoteza pe care o analizam,
apelul este declarat impotriva incheierilor sau actelor instantei prin care au fost vatamate interese
legitime ale unor persoane straine de cauza penala*2).
Apelul fiind o cale de atac ordinara prin care se realizeaza controlul jurisdictional s-a cristalizat de
multa vreme si s-a admis in toate sistemele procesuale conceptia ca el poate fi exercitat de procuror
si parti. Codul nostru actual a largit aceasta conceptie permitand declararea apelului, in anumite
cazuri si de catre martoriexperti, interpreti, aparatori, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite
acestora, precum si de orice alte persoane ale caror interese legitime au fost vatamate prin hotararea
instantei*3).
Sub aspectul obiectului pe care-l are apelul unei asemenea persoane, subliniem ca nu sunt vizate,
printr-un asemenea apel, aspecte legate de fondul cauzei. O asemenea concluzie rezulta, credem, din
pozitia specifica a persoanei in raport cu actiunile rezolvate in procesul penal, si anume, acest titular
al apelului nefiind parte in proces, nu are drepturi si obligatii care izvorasc din rezolvarea actiunilor in
procesul penal si, in consecinta, vatamarea ce i s-a produs nu este legata de fondul cauzei.
Poate exercita apel o persoana, chiar straina de cauza, daca instanta a dispus gresit confiscarea
speciala a unui obiect pe care l-a socotit al inculpatului si care in realitate apartinea apelantului, in
astfel de cazuri, in lipsa prevederilor art.362 lit. e, persoana ar fi trebuit sa introduca o actiune civila,
pe care sa o intenteze pe cale separata*4). In temeiul aceleiasi norme pot declara apel si persoanele
carora li s-a aplicat o amenda judiciara, daca aceasta a fost mentinuta in urma cererii de scutire sau
reducere introdusa in conformitate cu art.199 ( c. pr.pen.
In practica s-a decis ca persoanele care nu au calitatea nici de inculpati, nici de parti civilmente
responsabile si ale caror interese legitime au fost vatamate prin aplicarea unui sechestru penal pe
bunuri care - potrivit sustinerilor acestor persoane - le apartin in exclusivitate, au drept de apel in
baza art.362 lit. e*5).
In practica judiciara s-a apreciat, in mod corect, ca nu poate face apel potrivit art. 362 lit. e, impotriva
sentintei de achitare acela care a reclamat o persoana pentru marturie mincinoasa. Intr-o asemenea
situatie, apelul este inadmisibil intrucat pe de o parte celui care a reclamat nu i s-a vatamat un interes
legitim, iar pe de alta parte, nu poate fi considerat ca atare interesul sau de a obtine condamnarea
unui martor pentru marturie mincinoasa spre a putea cere, ulterior, pe acest temei, revizuirea
hotararii respective*6).
Intrucat in dispozitiile legii (art. 362 lit. e) se arata ca orice persoana ale carei interese legitime au fost
vatamate poate face apel, apreciem ca si persoanele juridice pot folosi calea de atac a apelului, daca
sunt realizate conditiile prevazute de lege. Astfel, unele instante s-au pronuntat in sensul ca centrul
de reeducare a minorilor are calitatea de a declara apelul impotriva sentintei prin care instanta de
fond a respins cererea sa de prelungire a internarii unui minor, cand aceasta era necesara pentru
realizarea scopului internarii*7). In cazul persoanelor ale caror interese legitime au fost vatamate
printr-un act sau o masura a instantei, poate face apel si reprezentantul legal sau aparatorul.
---------------
*1) V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 64-67, Gh. Mateut, Calea de atac ordinara a
apelului in procedura penala romana (I), in Dreptul, Anul V, Seria a III-a, nr. 2/1994, pag. 26.
pag.292.
*5) Tribunalul Suprem, sect. pen., dec. nr. 972/1971, Revista Romana de Drept, nr.4/1972, pag.168-169.
*6) Trib. jud. Alba, dec. pen. , nr. 677 din 1975, in Revista Romana de Drept, nr. 7, 1976, pag. 61.
*7) T.m. Bucuresti, s. a II-a pen., nr. 481 din 1976, in Revista Romana de Drept, nr. 5, 1977, pag. 71, in sens contrar, Tribunalul Suprem, sectia penala ,
dec. nr. 2801 din 1973, in Revista Romana de Drept, nr. 1, 1974, pag. 148.
Termenul de apel
Modul de calcul
In art. 363 ( C. proc. pen. sunt stabilite trei moduri de calcul, in raport de calitatea apelantului si de
faptul daca subiectii procesuali au participat sau nu la dezbateri.
a) Procurorul
Daca a participat la dezbateri termenul curge de la pronuntare. Daca nu a participat la dezbateri,
participarea nefiind obligatorie potrivit art. 315 ( C. proc. pen., termenul de apel curge de la
inregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului, instanta avand obligatia in aceste cazuri sa
trimita, dupa redactarea hotararii, de indata, dosarul procurorului. Dupa expirarea termenului de
apel, procurorul este obligat, indiferent daca a declarat apel sau nu, sa restituie dosarul instantei.
In legatura cu calcularea termenului, pentru procuror exista o particularitate de care urmeaza a se
tine seama si in ce priveste momentul epuizarii termenului (dies ad quem). Potrivit art.187 alin. 2,
actele procurorului capata data certa prin trecerea lor in registrul de iesire al unitatii Ministerului
Public si daca data este inauntrul termenului cerut de lege, actul se considera realizat in termen.
Regula nu se aplica insa in cazul exercitarii cailor de atac. Pentru ca apelul sa nu fie tardiv procurorul
trebuie sa sesizeze inauntrul termenului legal insasi instanta*1).
Prin derogarea stabilita de art. 187 alin. (2) ( C. proc. pen., in cazul cailor de atac, apelul exercitat de
procuror trebuie inaintat instantei inauntrul termenului legal, nefiind luata in considerare data din
registrul de iesire al unitatii ca la celelalte acte*2).
b) Momentul de la care curge termenul de apel pentru parti
Pentru parti, momentul de la care curge termenul de apel este in functie de prezenta sau absenta
acestora la dezbateri sau la pronuntare.
Astfel, potrivit art. 363 alin. 3 (, pentru partea care a fost prezenta la dezbateri sau la pronuntare,
termenul curge de la pronuntare.
In practica judiciara s-a apreciat, in mod corect, ca, in cazul inculpatului reprezentat la prima instanta
de aparator, acesta trebuie considerat ca a fost prezent in instanta, iar termenul de apel curge de la
pronuntare*3).
In practica s-a ridicat problema de a sti care sunt consecintele nerespectarii de catre instanta a
obligatiei de comunicare a hotararii. Decizia a fost ca o comunicare facuta eronat la o alta adresa (desi
aceasta era cunoscuta din dosar), duce la concluzia ca termenul de apel nu a expirat, chiar daca, in
raport cu data la care s-a facut comunicarea nelegala, acest termen a fost cu mult depasit*4).
Pentru partile care au lipsit atat la dezbateri, cat si la pronuntare, precum si pentru inculpatul detinut,
ori pentru inculpatul militar in termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei
institutii militare de invatamant, ori pentru inculpatul internat intr-un centru de munca si reeducare
sau intr-un institut medical educativ care au lipsit la pronuntare, termenul curge de la comunicarea
copiei de pe dispozitiv. in aceasta ultima ipoteza, termenul de apel curge de la comunicarea legal
indeplinita. Nu exista nici un impediment ca inainte de a i se face comunicarea partea sa declare
apel*5).
Plecand de la acesta reglementare, in practica judiciara s-a stabilit ca institutia comunicarii hotararii
este o formalitate esentiala pentru curgerea termenului de apel, daca partile au lipsit atat de la
dezbateri cat si de la pronuntare, ori daca inculpatul detinut, militar in termen, militar in termen
redus, rezervist concentrat, etc., au lipsit de la pronuntare, iar aceasta formalitate nu ar putea fi
inlocuita de imprejurarea luarii la cunostinta de catre parte, pe orice cale, de pronuntarea si
continutul hotararii*6). Pe aceeasi linie de idei, intr-o speta, s-a decis ca, din moment ce sentinta de
condamnare a inculpatului, care a lipsit atat la judecata cat si la pronuntare, nu a fost comunicata
acestuia prin trimiterea unei copii de pe dispozitiv, conform art. 360 alin. 1 (C. pr. pen., ceea ce
rezulta din inexistenta la dosar a dovezii de primire ori a procesului-verbal de predare, inculpatul
luand cunostinta de condamnare numai ca urmare a apelului facut de parchet, impotriva sentintei,
este drept sa declare apti, chiar daca apelul declarat de procuror a fost intre timp solutionat*7). Intr-o
alta speta, s-a decis, la fel, ca faptul ca inculpatul a hiat cunostinta de condamnare cu ocazia judecarii
apelului declarat de procuror nu inlatura obligatia primei instante de a-i comunica o copie de pe
dispozitiv si nu poate atrage, pentru inculpat, consecinta pierderii termenului de apel, care, potrivit
legii, se calculeaza, in ceea ce il priveste, numai de la comunicate*8).
In mod corect, in practica judiciara s-a aratat ca inculpatul care a lipsit atat la judecata cat si la
pronuntare, luand cunostinta de condamnarea sa numai ca urmare a apelului facut de Parchet
impotriva acestei sentinte, este in drept sa declare apel, chiar daca intre timp apelul facut de
procuror a fost solutionat*9).
Astfel, in art. 357 alin. final se arata, intre altele, ca dispozitivul hotararii trebuie sa cuprinda
intotdeauna mentiunea ca hotararea este supusa apelului, cu aratarea termenului in care poate fi
exercitat si mentionarea datei cand hotararea a fost pronuntata, si ca pronuntarea s-a facut in sedinta
publica. In legatura cu aceasta reglementare se pune intrebarea care sunt consecintele asupra
exercitarii dreptului de apel in cazul in care instanta a indicat gresit momentul de la care curge
termenul de apel, in ipoteza in care partea interesata a fost prezenta la dezbateri. Apreciem ca o
asemenea greseala, strecurata in redactarea hotararii, nu modifica termenul de apel care curge, in
cazul dat, potrivit art. 363, de la pronuntarea hotararii*10).
c) Momentul de la care curge termenul de apel pentru alte persoane.
Pentru martori, experti, interpreti si aparatori apelul poate fi exercitat de indata dupa pronuntarea
incheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare si cel mai tarziu in 10 zile de la pronuntarea
sentintei prin care s-a solutionat cauza. Judecarea apelului se face, insa, numai dupa solutionarea
cauzei, in afara de cazul cand procesul a fost suspendat (art. 363 alin. final C. pr. pen.). Desi, legea nu
prevede nimic in legatura cu momentul de cand incepe sa curga termenul de declarare a apelului
pentru persoana ale carei interese legitime au fost vatamate printr-o masura sau printr-un act al
instantei la care se refera art. 362 alin. 1 lit f) ( C. pr. pen., se aplica aceeasi regula ca in cazul
martorului, expertului, interpretului si aparatorului. Deci, si pentru aceste persoane apelul poate fi
introdus cel mai tarziu intr-un termen de 10 zile de la pronuntarea, sentintei prin care s-a solutionat
cauza*11).
Judecarea apelului, pentru a nu se intarzia procesul, se face numai dupa solutionarea cauzei, afara de
cazul cand procesul a fost suspendat.
Se precizeaza ca, intrucat aceste persoane nu sunt parti in procesul penal, instanta nu este obligata sa
le comunice copie dupa dispozitivul hotararii*12).
Indiferent de titularul apelului si indiferent de momentul din care termenul de apel incepe sa curga,
acesta este un termen procedural si se calculeaza potrivit dispozitiilor art. 186 (. In consecinta, si in
privinta acestui termen opereaza prorogarea legala. Astfel, daca termenul de apel a expirat intr-o zi
nelucratoare, potrivit art. 186 alin. final, termenul expira la sfarsitul primei zile lucratoare care
urmeaza*13).
d) Pentru persoanele ale caror interese au fost vatamate printr-o masura sau printr-un act al
instantei, nu se prevede momentul de la care curge termenul de apel. Intrucat acestea nu sunt parti
in proces, instanta nu este obligata sa le comunice o copie de pe dispozitivul hotararii. In aceasta
situatie, apelul poate fi declarat in termen de cel mult 10 zile de la pronuntarea sentintei*14).
In cazul infractiunilor flagrante, termenul de apel si de recurs este de trei zile de la pronuntare,
conform art. 477 alin. (1) C. proc. pen., numai daca urmarirea si judecata au fost efectuate potrivit
procedurii speciale prevazute in art. 465 si urm. din acelasi cod. Daca s-a urmat procedura de drept
comun, temenele de apel si de recurs sunt cele prevazute in art. 363 si, respectiv, in art. 385*3 ( C.
proc. pen.
---------------
*3) Trib. jud. Suceava, dec. pen. nr. 363 din 1969, in Revista Romana de Drept, nr. 7, 1969, pag. 172, Tribunalul Suprem, sect ia penala, d. nr. 10 din 1979,
in Revista Romana de Drept, nr. 11/1979, pag. 73.
*4) Tribunalul Suprem, sect. milit.dec.nr.30/1977, Revista Romana de Drept, nr.2/1978, p.57.
*6) a se vedea, Cas. II, decizia penala nr. 2875/1939, cit de I. Stoenescu, I. Vagner, G. V. Protopopescu in Codul de proceduri penala adnotat, vol. II,
Bucuresti, Editura juridica, 1947, pag. 414, Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala,, decizia nr. 128/1993, citata de V. Papadopol, C. Turianu, Apelul
penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. , pag. 79. in sens contrar, Curtea Suprema, sectia penala, decizia nr. 100/1951, in
Justitia noua nr. 7 -8/1951, pag. 839, Curtea Suprema, sectia penala, decizia nr. 180/1951, in Justitia noua nr. 7 -8/1951, pag. 839
*7) Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, incheierea din 25.0994 data in dosar nr. 548/1993, cu nota de V. Papadopol, in Curtea de Apel Bucuresti,
Culegere de practica judiciara penala pe anul 1994, Editura Continent XXI, Bucuresti, pag. 14 -15.
*8) Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 128/1993, cu nota de V. Papadopol, in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1993, pag.
24-26.
*9) Curtea de Apel Bucuresti, s. I pen., incheierea din 25.0994, in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1994 (Curtea de Apel Bucuresti), Editura
Continent XXI, Bucuresti, 1995, pag. 14.
*10) C.S.J., S. pen., dec. pen. nr. 429/22.02.1996, in Buletinul Jurisprudentei, 1996, Curtea de Apel Timisoara, dec. pen. nr. 113/26.02.1996, in C. Crisu,
St. Crisu, Repertoriu de practica si literatura juridica 1994-1997, Editura Argessis, 1998, pag. 98.
*11) V. Papadopol, G. Turianu, V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 81 -82, I. Neagu,
Drept procesual penal, Partea speciala, vol. I, Editura Oscar Print, 1994, pag. 549, Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. II, Ed.
Lumina Lex, 1997, pag. 222-223.
*12) Vz., in acest sens: C.A.B., S. I pen, incheierea din 25 ianuarie 1994, pronuntata in Dosarul nr. 518/1993, in Culegere V, pag. 14.
*13) Tribunalul Suprem, sectia penala, d. nr. 1263 din 1983, in Revista Romana de Drept, nr. 7, 1984, pag. 70.
*14) C.A.B., s. I pen., incheierea din 25 ianuarie 1994 (dosar nr. 518/1993), Culegere V, pag. 14.
Repunerea in termen
In materia termenelor procedurale functioneaza principiul continuitatii lor, ele neputand fi intrerupte
si nici suspendate.
In vederea ocrotirii drepturilor subiectilor procesuali, legea a prevazut posibilitatea suspendarii
curgerii termenului de exercitare a dreptului de apel cand cel interesat dovedeste ca neexercitarea
caii de atac s-a datorat unor cauze temeinice de impiedicare. In asemenea situatii, partea interesata
este repusa in dreptul de a promova apelul. in acest sens, in dispozitiile Codului de procedura penala
sunt reglementate institutiile repunerii in termen si apelului peste termen. Repunerea in termen este
prevazuta in art. 364, in care se arata ca apelul introdus dupa expirarea termenului prevazut de lege
este considerat ca fiind facut in termen daca instanta de apel constata ca intarzierea a fost
determinata de o cauza temeinica de impiedicare iar cererea a fost facuta in cel mult 10 zile de la
inceperea executarii pedepsei sau a despagubirilor civile.
In vederea repunerii in termen, instanta de apel trebuie sa constate existenta cumulativa a doua
conditii, si anume:
- intarzierea in declararea apelului a fost determinata de o cauza temeinica de impiedicare. Cauza de
impiedicare va fi, in genere, un caz fortuit sau de forta majora (un accident, o boala grava, o
calamitate care te izoleaza de exterior, de legaturile postale, sau comunicarea dispozitivului s-a facut
la o alta adresa).
Dincolo de dezvoltarile cu caracter general de mai sus, este de retinut ca Curtea de apel are
latitudinea de a aprecia de la caz la caz, daca situatia invocata de apelant constituie in mod efectiv o
cauza de impiedicare a declararii apelului, indiferent daca este sau nu o piedica de natura strict
materiala*1). Spre exemplu, intr-un caz s-a decis ca sunt indeplinite conditiile repunerii in termenul
de apel daca vina de a nu introduce apelul in termen apartine avocatului inculpatului*2). Solutia a
fost criticata pe buna dreptate, deoarece, chiar daca s-a retinut ca cererea a fost predata avocatului
acesta avea obligatia sa dovedeasca faptul ca s-a aflat in imposibilitate de a depune apelul la posta
sau la grefa judecatoriei din motive mai presus de vointa lui*3). Alta, este, insa, situatia in care prima
instanta, facand pronuntarea in absenta partii, fie a trecut in mod eronat in condica de sedinta
rezultatul deliberarii, fie nu l-a trecut deloc, punand astfel partea in imposibilitatea de a cunoaste
solutia data cauzei*4).
Aceasta cauza datorita careia nu s-a putut exercita in termen calea de atac va trebui dovedita si
instanta nu va pasi la judecarea apelului pana nu se va pronunta asupra existentei acestei
imprejurari*5). Preluand consideratii din Dreptul civil, putem arata doar cu titlu orientativ ca forta
majora se defineste ca fiind o imprejurare de origine externa, cu caracter exceptional, care este
absolut imprevizibila si inevitabila. Pentru ca un eveniment sau o imprejurare sa fie calificate caz de
forta majora este necesar sa indeplineasca urmatoarele trei conditii*6): sa fie externa, imprevizibila si
inevitabila (irezistibila). Cu titlu de exemplu, poate sa constituie forta majora un eveniment natural
sau de alta natura, cum ar fi o catastrofa naturala, un cutremur, o inundatie, o ploaie torentiala, un
incendiu catastrofal, o conflagratie*7) - in masura in care sunt intrunite conditiile pe care le-am
specificat mai sus.
Dupa cum s-a aratat intr-o decizie a Tribunalului Suprem*8), "in cazul unor alunecari de teren
frecvente, susceptibile deci de a fi prevazute, urmarile lor pagubitoare pot fi prevenite si evitate:
Astfel, daca se invedereaza puternica probabilitate a producerii unei alunecari de teren, caracterul
imprevizibil al fenomenului se inlatura". Cu alte cuvinte, atunci cand anumite rezultate pagubitoare
pot fi cunoscute si evitate, dar nu au fost evitate, nu ne aflam intr-un caz de forta majora.
Nu este insa mai putin adevarat ca insasi calificarea ca "forta majora" a unor situatii sau fenomene
este relativa: ceea ce astazi este de neinvins, maine poate fi stapanit de om*9). Aprecierea
invincibilitatii imprejurarii se realizeaza in abstracto, avand in vedere conditia si posibilitatea unei
persoane capabile, care depune diligenta si prudenta maxima de care este in stare*10).
Revenind in domeniul procedurii penale, intr-o speta s-a considerat ca exista motiv de repunere in
termen si atunci cand inculpatul, desi prezent la dezbaterea fondului cauzei a fost In imposibilitate sa
afle !n termen util solutia, deoarece completul de judecata a amanat pronuntarea de 7 ori timp de o
luna si jumatate, avand nevoie de timp pentru deliberare, aflandu-se din aceasta cauza, intr-o situatie
derutanta*11). Solutia a fost criticata, tinand seama si de faptul ca nesocotirea prevederilor art. 306
C. pr. pen. - potrivit carora, pentru motive temeinice, deliberarea si pronuntarea pot fi amanate cel
mult 15 zile - nu este de natura sa atraga sanctiuni procesuale. La fel, nu ar putea fi considerate
motive de repunere in termen nici imprejurarea ca partea nu a primit invoire de a pleca de la locul de
munca*12) si nici cea a lipsei conducatorului unei societati pe o anumita perioada de timp, deoarece
in primul caz nu exista nici un impediment ca cererea de apel sa fie depusa dupa orele de program
(de pilda, la o unitate postala), iar in al doilea caz, ca atributiunile conducatorului unitatii sa fie
exercitate, pe timpul absentei sale, de catre inlocuitorul sau*13).
Cererea de apel sa fi fost facuta in cel mult 10 zile de la inceperea executarii pedepsei sau a
despagubirilor civile. Prin inceperea executarii pedepsei sau a despagubirilor civile partea interesata ia
cunostinta de existenta hotararii. Termenul de 10 zile corespunde cu termenul care este stabilit la un
apel declarat in conditii normale. In cazul in care impotriva inculpatului se porneste executarea atat i
pedepsei cat si a despagubirilor civile, termenul va curge de la data primei executari, cand afla de
existenta hotararii.
Pentru repunerea in termen, legea conditioneaza introducerea ererii intr-un interval care sa nu
depaseasca 10 zile de la inceperea executarii pedepsei sau a despagubirilor civile. In practica mai
veche s-a decis ca solicitantul repunerii in termen trebuie sa dovedeasca si faptul ca cererea a fost
facuta dupa inceperea executarii pedepsei, dar nu mai tarziu de 10 zile de la acest moment*14). Asa
cum s-a aratat, solutia este restrictiva, fiindca nimic nu se opune ca repunerea in termen sa fie ceruta
si inainte de inceperea executarii pedepsei, (oricand dupa epuizarea termenului de apel), dar nu mai
tarziu de termenul limitat de 10 zile de la inceperea executarii pedepsei sau a despagubirilor
civile*15).
Pana ce instanta va stabili ca sunt indeplinite conditiile pentru repunerea in termen, executarea
hotararii va continua pentru a nu se transforma aceasta institutie intr-un artificiu ce intarzie tragerea
la raspundere a celor vinovati.
In cazul in care instanta constata existenta unui motiv de suspendare a executarii, va putea dispune
suspendarea executarii hotararii, in baza art. 364 alin. (2) C. proc. pen*16).
Dupa admiterea cererii de repunere in termen, apelul se considera declarat in termen si va produce
aceleasi consecinte ca in conditii normale.
In raport cu „continutul timp", termenul prevazut de art. 364 ( este un termen maxim, fiind indicat
intervalul cel mai mare de timp in care poate fi efectuat actul, in consecinta, cererea de repunere in
termen poate fi facuta si inainte de inceperea executarii pedepsei sau a despagubirilor civile*17). In
raport cu aceste consideratii, apare ca nelegala hotararea instantei prin care se arata ca cel care
solicita repunerea in termen trebuie sa faca dovada ca cererea a fost facuta dupa inceperea executarii
pedepsei, dar nu mai tarziu de 10 zile de la acel moment. Aceasta solutie este gresita, deoarece
termenul de 10 zile este prevazut numai pentru situatia in care impotriva celui care face apel a
inceput executarea hotararii, cel impotriva caruia nu a inceput executarea putand face apel si inainte
de expirarea acestui interval de timp*18).
---------------
*2) A se vedea, Curtea de Apel, Suceava, sectia penala, decizia nr. 250/20.1996 cit. de V. Timofte in Probleme de drept procesual penal din practica
instantelor din raza de activitate a Curtii de Apel Suceava, in Dreptul nr. 6/1997, pag. 91 -92.
*3) V. Timofte, Probleme de drept procesual penal din practica instantelor din raza de activitate a Curtii de Apel Suceava, in Dreptul nr. 6/1997, pag. 92.
*4) a se vedea, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 271/1977, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976 -1980,
pag. 350, Tribunalul jud. Timis, decizia penala, nr. 465/1970 in Revista Romana de Drept nr. 11/1970, pag. 171, Tribunalul mun. Bucuresti, sectia II
penala, decizia nr. 307/1990 cu nota de V. Papadopol, in Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul 1990, pag. 134. in acelasi sens, V.
Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 85
*5) A se vedea, C.S.J., s. pen., doc. nr. 2864/1997, Buletinul Jurisprudentei, 1997, pag. 391, 392.
*6) Liviu Pop, Teoria generala a obligatiilor, Editura Lumina Lex, 1998, pag. 370.
*7) C. Statescu, C. Barsan, Teoria generala a obligatiilor, Editura All, 1994, pag. 267.
*8) Tribunalul Suprem, sectia civila, dec. nr. 1096/12.07.1978, in Revista Romana de Drept nr. 1/1979, pag. 55.
*9) Sanda Ghimpu, Ion Traian Stefanescu, Serban Beligradeanu, Gheorghe Mohanu, Dreptul muncii, Tratat, vol. I, Editura Stiintifica si Enciclopedica,
*10) Alexandru Ticlea, Contractul individual de munca, Editura Lumina Lex, 2003, pag. 350.
*11) Curtea de Apel Constanta, decizia penala nr. 443/8.12.1995 in Revista Romana de Drept nr. 8/1996, pag. 160.
*12) Tribunalul mun. Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 745/1991 in Culegere de decizii pe anul 1991, pag. 241.
*13) Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 7/1977 in Revista Romana de Drept nr. 6/1977, pag. 63
*14) Trib.Mun.Bucuresti, sect. I, pen.dec.nr.50/1972 (cu nota critica de Aurelian Popa), Revista Romana de Drept, nr.10/1972, p.166.
*15) Vezi, V. Papadopol. M. Popovici, Nota in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1969-1975, pag.375.
*18) T.M. Bucuresti, sectia penala, d. nr. 50 din 1972, in Revista Romana de Drept, nr. 10, 1972, pag. 166., Tribunalul Suprem. sectia penala, d. nr. 1004
din 1975, in Revista Romana de Drept, nr. 2, 1976, pag. 70.
Apelul peste termen
Un alt remediu procesual, prevazut de art. 365 ( C. proc. pen. (modificat prin Legea 356/2006), menit
sa redea partilor care au pierdut termenul de apel posibilitatea de a declansa controlul instantei
superioare este apelul peste termen.
Pentru a putea exercita apelul peste termen, legea prevede realizarea cumulativa a doua conditii, si
anume, partea sa fi lipsit atat de la judecata, cat si la pronuntare si apelul sa fie declarat cel mai tarziu
in 10 zile de la inceperea executarii pedepsei sau a inceperii executarii dispozitiilor privind
despagubirile civile.
- Conditia ca partea sa fi lipsit la judecata a primit interpretari diferite in literatura juridica si practica
judiciara. Astfel, unele instante au aratat ca aceasta conditie nu trebuie inteleasa ca referindu-se la
toate termenele de judecata, ci numai la data cand au avut loc dezbaterile in prima instanta.
In literatura de specialitate, absenta partii la judecata este interpretata in sensul ca partea a lipsit la
toate termenele de judecata. Acest punct de vedere este socotit ca fiind temeinic deoarece numai in
aceasta ipoteza sunt premise care sa fundamenteze prezumtia ca partea nu a luat cunostinta de
judecata si nici de hotararea pronuntata. De altfel, aceasta concluzie se desprinde si dintr-o
interpretare sistematica a dispozitiilor art. 365 (. In acest sens, trebuie observat ca legiuitorul a folosit
expresia „partea a lipsit atat la judecata, cat si la pronuntare", spre deosebire de situatiile cand legea
a avut in vedere absenta partii numai la „dezbateri si la pronuntare" (art. 363 alin. 3 ()*1).
- impotriva partii sa inceapa executarea pedepsei sau sa inceapa executarea dispozitiilor privind
despagubirile civile. In consecinta, celelalte parti nu pot beneficia de aceasta institutie.
Cererea de apel trebuie sa fie facuta cel mai tarziu in 10 zile de la inceperea executarii.
La depunerea cererii de declarare a unei cai de atac aceasta nu trebuie intitulata „apel peste termen",
instanta avand obligatia sa examineze conditiile in care a fost depusa si, daca indeplineste conditiile
prevazute de art. 365 ( C. proc. pen., sa o solutioneze ca atare, ca apel peste termen.
Efectul apelului peste termen este ca acesta nu este suspensiv de executare prin simpla declarare, in
cazul in care constata ca declaratia poate fi intemeiata, instanta de apel va putea dispune
suspendarea executarii hotararii atacate [art. 365 alin. (3) ( C. proc. pen.]. Cand s-a declarat apel
peste termen, folosirea caii de atac este fara efect asupra ramanerii definitive a hotararii, hotararea
atacata intrand in puterea lucrului judecat la data expirarii termenului de apel ordinar2.
In cazurile in care sunt indeplinite cumulativ cele doua conditii cerute in cazul apelului peste termen,
si din cererea partii rezulta critica pe care aceasta o adreseaza hotararii instantei de fond pentru
nerespectarea dispozitiilor legale privind judecata in prima instanta, respectiva cerere trebuie
valorificata ca un apel peste termen, chiar daca partea a intitulat-o contestatie la executare, revizuire
sau contestatie in anulare*3). In sens mai larg, cererea partii care foloseste institutia nu trebuie
intitulata in mod necesar "apel peste termen", fiind de obligatia instantei sa-l considere ca atare, daca
sunt satisfacute conditiile prevazute de art. 365 (c. pr. pen. In practica s-a decis, ca daca inculpatul a
lipsit la judecata si pronuntare si a declarat apel dupa epuizarea termenului legal, dar inainte de
inceperea executarii hotararii, instanta nu avea dreptul sa respinga apelul ca tardiv, avand obligatia
solutionarii lui din oficiu, ca un apel peste termen*4).
In asemenea situatii, determinant este continutul real al cererii, si nu modul cum aceasta a fost
intitulata, formularea eronata a cererii sau depunerii ei la alta instanta decat cea competenta
neputand schimba natura juridica a institutiei apelului peste termen daca, evident, sunt indeplinite
conditiile prevazute in art. 365. Uneori partile folosesc gresit cai extraordinare de atac impotriva
hotararilor ramase definitive in fata primei instante, in cauze judecate si pronuntate in lipsa lor. in
practica s-a statuat, ca desi partile intitulau impropriu cererile lor drept cai de atac extraordinare,
acestea trebuie considerate apeluri peste termen, daca sunt intrunite conditiile legale ale folosirii
institutiei. Gresita denumire a actului prin care se exercita o cale de atac nu schimba caracterul
acesteia, atunci cand ea este data prin lege*5).
Ca si in cazul repunerii in termen, suspendarea executarii hotararii in cazul apelului peste termen nu
opereaza ope legis. In acest sens, in art. 365 se arata ca apelul declarat peste termen nu suspenda
executarea, aceasta ramanand la aprecierea instantei de apel (art. 365 alin. final)*6).
---------------
*1) Pentru dezvoltari a se vedea I. Neagu , Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag.204 si urm.
*3) Curtea de Apel Bucuresti, s. a II-a pen., d. nr. 115/1994, in Culegere de practica judiciara penala (Curtea de Apel Bucuresti), Editura Continent XXI,
*4) Tribunalul Suprem,sect.pen.dec.nr.678/1972, Culegere de Decizii, din anul 1972, pag. 458.
*5) Vezi, Tribunalul Suprem, sect.pen.dec.nr.1004/1975, Revista Romana de Drept, nr. 2/1976, pag. 70, Tribunalul Suprem, sect. pen.dec.m. 1561/1971,
Revista Romana de Drept, nr.9/1971, pag.164 etc.
*6) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag.205-206
Declararea apelului
In vederea declansarii judecatii in apel, este necesar ca cel care are drepturi de a face apel sa-si
manifeste vointa in acest sens.
Actul procedural in care se consemneaza declaratia de apel este o cerere scrisa care trebuie semnata
de persoana care face declaratia (art. 366 alin. 1 ().
Intrucat cererea de apel se depune totdeauna in scris, cu exceptia mentionata se presupune ca ea se
redacteaza si se semneaza de catre cel interesat. Legea a reglementat minutios acele situatii in care
apelantul nu poate semna actul prin care se declara apelul. Astfel, art.366 alin. 2 prevede ca pentru
persoana care nu poate sa semneze, cererea va fi atestata de un grefier de la instanta a carei
hotarare se ataca sau de aparator. Atestarea cererii poate fi facuta si de primarul sau secretarul
consiliului local din localitatea de domiciliu a apelantului, ori de functionarul desemnat de acestia.
Chiar daca cererea scrisa nu este semnata sau atestata in modul mentionat, ea se va lua in
considerare, deoarece la termenul de judecata poate fi confirmata in instanta de parte ori de
reprezentantul ei*1).
---------------
Exercitarea si instanta la care se depune apelul
Exercitarea caii de atac a apelului este un drept procesual si o facultate a persoanelor prevazute in
art. 362 C. proc. pen., si se declara, potrivit art. 366 C. proc. pen., prin cerere scrisa. Pentru a rezulta
indubitabil ca persoana indreptatita a declarat apel legea impune ca declaratia de apel sa fie semnata.
Sunt situatii in care cererea nu este semnata din diferite motive. Pentru persoana care nu poate sa
semneze, cererea va fi atestata de un grefier de la instanta a carei hotarare se ataca sau de aparator,
in situatia in care cererea se depune personal. in situatia in care declaratia se trimite prin posta,
atestarea se poate face de primarul sau secretarul consiliului local, ori de functionarul desemnat de
acestia, din localitatea unde domiciliaza.
In cazul in care cererea de apel a ramas nesemnata sau neatestata ea poate fi confirmata in instanta
de o parte ori de reprezentantul ei.
Pentru realizarea operativitatii in procesul penal, legea prevede ca procurorul si oricare dintre partile
prezente la pronuntarea hotararii pot declara apel oral in sedinta in care s-a pronuntat hotararea.
Actul procesual in care se consemneaza in aceasta situatie declaratia de apel este un proces-verbal
intocmit de instanta.
Art. 367 alin. 1 prevede ca cererea de apel se depune la instanta a carei hotarare se ataca. Cererea
poate fi depusa insa si la instanta ierarhic superioara celei a carei hotarare se ataca, dar inauntrul
termenului legal, exista o asemenea posibilitate, deoarece dispozitiile legale in aceasta materie nu
prevad ca declaratia de apel sa fie facuta, sub sanctiunea nulitatii, la instanta a carei hotarare se
ataca*1).
Persoana care se afla in stare de detinere poate depune cererea de apel si la administratia locului de
detinere. Si in aceasta ipoteza, daca apelul se declara oral, aceasta se constata intr-un proces-
verbal*2).
Legea nu precizeaza in ce constau motivele de apel. De aceea, s-a aratat ca apelul se poate face
pentru orice motive. Motivele de apel pot fi: de fapt si de drept*3).
Ele pot consta in urmatoarele categorii de erori:
- erori de fapt (error facti),
- erori de drept (error legis), care pot fi:
- erori de drept material (error juris materialis),
- erori de procedura (error juris processualis).
Motivele de fapt sunt cele desprinse in genere din gresita apreciere a probelor ori a faptelor si
imprejurarilor cauzei sau din insuficienta mijloacelor de proba administrate ori din neconcordanta
acestora cu starea de fapt retinuta, etc.
Motivele de drept constau in orice violare sau gresita aplicare a legii penale (de drept material sau de
procedura)*4).
Locul unde se depune cererea de apel este instanta a carei hotarare se ataca. Aceasta instanta va
aduna toate cererile de apel si le va inainta impreuna cu dosarul cauzei la instanta ierarhic superioara,
instanta a carei hotarare se ataca nu are nici un drept de cenzura asupra formei si nici a respectarii
termenului de apel, fiind obligata sa trimita declaratia instantei ierarhic superioare care va aprecia
asupra legalitatii si a respectarii termenului.
Persoana care se afla in stare de detinere poate depune cerere de apel si la administratia locului de
detinere. In cazul in care persoana detinuta declara oral apelul, administratia locului de detinere va
intocmi in proces-verbal care va constitui declaratia de apel. Dupa inregistrarea si atestarea cererii de
apel si, in conditiile art. 187 ( C. proc. pen., ori daca s-a intocmit proces-verbal, aceste acte se
inainteaza de indata instantei a carei hotarare se ataca.
Persoanele aflate in alte localitati pot declara apel prin scrisoare recomandata, sau chiar prin
telegrama care va fi confirmata in instanta de parte sau de reprezentantul ei. Militarii aflati in
cazarma pot inregistra declaratia de apel la comandamentul unitatii lor. In aceste cazuri, declaratia de
apel se considera in termen daca a fost inregistrata sau atestata inauntrul termenului, chiar daca la
instanta cererea a ajuns dupa expirarea termenului (art. 187 C. proc. pen.)*5).
Cererea de apel inregistrata sau atestata in conditiile prevazute de lege ori procesul-verbal intocmit
de administratia locului de detinere se inainteaza instantei a carei hotarare este atacata.
Primind apelul declarat in conditiile mentionate mai sus, prima instanta, la care se declara apelul, are
obligatia de a inainta dosarul instantei ierarhic superioare. Aceasta obligatie revine instantei de fond
si in cazul in care apelul este tardiv, verificarea legalitatii declararii apelului fiind de competenta
exclusiva a instantei competente sa solutioneze calea de atac*6).
---------------
*4) A se vedea, Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 128/A/1995 in Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara penala
pe anul 1995, Editura Continent XXI, Bucuresti, 1996, pag. 17.
Renuntarea la apel
In dispozitiile art. 368 alin. 1 (, se arata ca, dupa pronuntarea hotararii si pana la expirarea termenului
de declarare a apelului, partile pot renunta in mod expres la aceasta cale de atac.
Din continutul textului de lege mentionat mai sus rezulta ca institutia renuntarii la apel functioneaza
numai pentru parti, nu si pentru ceilalti titulari ai apelului prevazuti in art. 362. De lege ferenda, insa,
s-ar impune modificarea expresa a acestui text, in sensul de a se acorda acest drept oricaruia dintre
titularii dreptului de apel aratati in art 362 ( C. pr. pen., respectiv in afara partilor, procurorului,
martorilor, expertilor, interpretilor si aparatorului cu privire la cheltuielile de judecata si onorariilor
cuvenite acestora sau oricaror persoane ale caror interese au fost vatamate printr-o masura sau
printr-un act al instantei*1).
Renuntarea la apel exprima dorinta partii ca hotararea sa ramana definitiva fata de ea la data expirarii
termenului de exercitare a caii de atac, fiind un indemn pentru celelalte parti de a proceda la fel.
Asupra renuntarii, cu exceptia apelului care priveste latura civila a cauzei, se poate reveni inauntrul
termenului pentru declararea apelului (art. 368 alin. 2). Rezulta ca renuntarea la apel confera caracter
definitiv laturii civile a hotararii.
Se poate observa ca dispozitiile art. 368 alin. 2 (privind imposibilitatea revenirii asupra renuntarii la
apel in ceea ce priveste latura civila a cauzei, se adauga ca o modalitate in plus in ceea ce priveste
ramanerea definitiva a hotararilor judecatoresti ale primei instante fata de momentele prevazute in
art. 416 *2)
In art. 368 alin. final se arata ca renuntarea sau revenirea asupra renuntarii poate sa fie facuta
personal sau prin mandatar special si este neconditionata.
Renuntarea la apel este dublu conditionata*3):
- ea poate avea loc numai in interiorul termenului de apel, adica dupa pronuntarea hotararii si pana la
expirarea termenului, nu se rjoate renunta la calea de atac cu anticipatie, inainte de a se fi pronuntat
o hotarare judecatoreasca, la fel, nu e posibila o asemenea declaratie nici dupa epuizarea termenului,
pentru ca nimeni nu poate renunta la un drept din exercitarea caruia a decazut,
- renuntarea trebuie facuta expres, respectiv in termeni care sa nu fie echivoci sau legati de
conditionari, de pilda, nu se poate renunta la calea de atac, cu conditia ca o alta parte din proces sa
nu declare apel.
Termenul in care se poate face renuntarea la apel este situat intre pronuntarea hotararii si pana la
expirarea termenului de declarare a apelului.
Asupra renuntarii, cu exceptia apelului care priveste latura civila a cauzei, se poate reveni inauntrul
termenului pentru declararea apelului.
In ce priveste latura penala a procesului, renuntarea nu este definitiva, putandu-se reveni inauntrul
termenului pentru declararea apelului. Revenirea asupra renuntarii poate sa fie facuta in aceleasi
conditii, personal de parte sau prin mandatar special*4).
---------------
*1) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. II, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 249, nota de subsol 399.
Retragerea apelului
Spre deosebire de renuntarea la apel, retragerea apelului presupune existenta unui apel declarat.
Retragerea apelului poate fi facuta atat de catre parti, cat si de procuror, spre deosebire de
renuntarea la apel, care poate fi facuta numai de parti.
Potrivit art. 369 alin. 1, pana la inchiderea dezbaterilor la instanta de apel, oricare dintre parti isi
poate retrage apelul declarat. Retragerea trebuie sa fie facuta personal de parte sau prin mandatar
special, iar daca partea se afla in stare de detinere, printr-o declaratie atestata sau consemnata intr-
un proces-verbal de catre conducerea locului de detinere. Declaratia de retragere se poate face fie la
instanta a carei hotarare a fost atacata, fie la instanta de apel.
Declaratia de retragere trebuie sa fie facuta personal de parte sau prin mandatar special, iar daca
partea se afla in stare de detinere, printr-o declaratie atestata sau consemnata intr-un proces-verbal
de catre conducerea locului de detinere. Simpla retragere a apelului facuta chiar de aparator, fara a
prezenta un mandat special nu poate fi considerata legala. Asa s-a hotarat intr-o speta in cate
inculpatii lipsa in calea de atac nu au formulat nici o critica la adresa primei hotarari, iar aparatorul lor
a declarat oral ca acestia isi retrag recursul*1).
In ceea ce priveste latura civila, apelul poate fi retras de reprezentantii legali, cu respectarea
conditiilor prevazute de legea civila.
Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul sau legal.
In art. 369 alin. 2 se arata ca reprezentantii legali pot retrage apelul cu respectarea, in ceea ce
priveste latura civila, a conditiilor prevazute de legea civila.
Declaratia de retragere se face fie la instanta a carei hotarare se ataca fie la instanta de apel. Daca
cererea de retragere a apelului este depusa la prima instanta, aceasta o va trimite impreuna cu intreg
dosarul cauzei instantei de apel, singura competenta a lua act de retragere, intrucat prima instanta,
prin darea hotararii, s-a dezinvestit de judecarea cauzei*2) . Instanta superioara, luand act de
retragerea apelului pronunta in acest sens o decizie in aplicarea dispozitiilor din art.381 alin. 2 c. pr.
pen*3).
Consecinta retragerii apelului este ca instanta sesizata nu poate proceda la judecarea si solutionarea
acestuia. Totusi, in cazul in care partea apreciaza ca apelul declarat de procuror este in favoarea sa si
acesta a fost retras de procurorul ierarhic superior, poate sa si-l insuseasca, chiar daca nu a declarat
calea de atac, caz in care instanta va trece la judecarea apelului.
In cazul in care partea si-a retras apelul si celelalte apeluri au fost respinse, aceasta nu va mai putea
exercita calea de atac a recursului, recursul fiind inadmisibil*4).
--------------
*1) Trib. Suprem, sect. pen.dec.nr.2539/1979, Revista Romana de Drept nr.7/1980, pag. 57.
*2) I. Popa, D. V. Mihaescu, Unele implicatii ale retragerii recursului penal la prima instanta, Revista Romana de Drept, nr.12/1973, pag. 96-103.
pag. 302.
*4) C.S.J., s. pen., dec. nr. 91/1995, Repertoriu de practica si literatura juridica, 1994-1997, C. Crisu, pag. 101.
Efectele apelului
Enumerare
Declaratia de apel, in cazul in care este admisibil si este exercitat in termenul legal, produce
urmatoarele efecte (art. 370-373 ( C. proc. pen.):
- efectul suspensiv,
- efectul devolutiv,
- neagravarea situatiei in propria cale de atac,
- efectul extensiv.
Efectul suspensiv
Apelul declarat in termen este suspensiv de executare, atat in ce priveste latura penala, cat si in latura
civila, afara de cazul cand legea dispune altfel. Este o consecinta a prezumtiei de nevinovatie*1),
potrivit careia o persoana este considerata nevinovata pana cand vinovatia sa nu a fost stabilita
printr-o hotarare definitiva de condamnare (si intrucat declararea apelului duce la continuarea
procesului penal).
Se accepta deci ideea ca dispozitiile din hotararea primei instante pot fi modificate in urma
controlului exercitat de instanta de apel.
Executarea dispozitiilor hotararii este suspendata in totalitate, cu exceptia cazurilor prevazute de
lege, in perioada termenului de apel, fata de toate partile din proces. Dupa exercitarea apelului in
termen se suspenda executarea hotararii fata de partea care a declarat apel si calitatea sa procesuala,
pana la solutionarea cauzei in apel sau retragerea apelului.
Pentru partile care nu au declarat apel sau fata de care apelul declarat nu se refera, hotararea este
executorie la data expirarii termenului de apel. Din acest punct de vedere, efectul suspensiv al
apelului poate fi total sau partial, limitat la anumite dispozitii din hotararea atacata*2).
Efectul suspensiv al apelului opereaza daca aceasta cale de atac este admisibila, declarata in termen
si nu exista vreo dispozitie legala care prevede altfel.
Astfel, un apel inadmisibil, declarat de o persoana fara calitate (partea vatamata declara apel intr-o
cauza unde actiunea penala se exercita din oficiu)*3), nu poate duce la suspendarea executarii
hotararii. Daca apelul nu este declarat in termenul prevazut de lege, nu produce nici un efect, deci nu
va avea nici efect suspensiv.
In acest caz hotararea primei instante se poate pune in executare de indata, independent de
introducerea apelului, este de mentionat in asemenea situatii, ca desi hotararea devine executorie
imediat, cele dispuse nu capata autoritate de lucru judecat decat dupa solutionarea apelului si
ramanerea definitiva a hotararii*4).
Desigur, partea poate fi repusa in termen. Cum am mai aratat, in acest caz apare ca nelegala
hotararea instantei prin care se arata ca cel care solicita repunerea in termen trebuie sa faca dovada
ca cererea a fost facuta dupa inceperea executarii pedepsei, dar nu mai tarziu de 10 zile de la acel
moment. Aceasta solutie este gresita, deoarece termenul de 10 zile este prevazut numai pentru
situatia in care impotriva celui care face apel a inceput executarea hotararii, cel impotriva caruia nu a
inceput executarea putand face apel si inainte de expirarea acestui interval de timp*5).
Ce se intampla in caz de apel peste termen? Pe de o parte reamintim ca in sens mai larg, cererea
partii care foloseste institutia nu trebuie intitulata in mod necesar "apel peste termen", fiind de
obligatia instantei sa-l considere ca atare, daca sunt satisfacute conditiile prevazute de art. 365 c. pr.
pen. In practica s-a decis, ca daca inculpatul a lipsit la judecata si pronuntare si a declarat apel dupa
epuizarea termenului legal, dar inainte de inceperea executarii hotararii, instanta nu avea dreptul sa
respinga apelul ca tardiv, avand obligatia solutionarii lui din oficiu, ca un apel peste termen*6).
In cazul in care partea este repusa in termen, sau se considera ca este un apel peste termen,
suspendarea hotararii atacate este lasata la aprecierea instantei de apel (art. 364 alin. 2 (si art. 365
alin. 2 (), instanta are dreptul, dupa lamurirea acestor situatii, sa suspende, daca este cazul,
exercitarea hotararii atacate. Suspendarea se va face in raport de calitatea procesuala a celui ce a
declarat apel, in latura penala sau civila, si in raport de latura atacata a procesului, efectul fiind total
sau partial. Daca procurorul sau inculpatul, a declarat apel fara rezerve, atat in latura penala cat si in
latura civila a procesului, va fi suspendata executarea tuturor dispozitiilor din hotararea atacata.
---------------
*1) A.St. Tulbure, Prezumtia de nevinovatie, Contributii la integrarea europeana, Ed. Red, Sibiu, 1996, pag. 194.
*3) C.A. Timisoara, dec. pen. nr. 171/A/1994, Dreptul nr. 12, 1995, pag. 92.
*5) T.M. Bucuresti, sectia penala, d. nr. 50 din 1972, in Revista Romana de Drept, nr. 10, 1972, pag. 166, Tribunalul Suprem. sectia penala, d. nr. 1004 din
1975, in Revista Romana de Drept, nr. 2, 1976, pag. 70.
*6) Tribunalul Suprem, sect.pen.dec.nr.678/1972, Culegere de Decizii, din anul 1972, pag. 458.
Efectul devolutiv al apelului
Cuvantul „devolutiv" isi are originea etimologica in verbul latin devolvo, -vere, -volo, -volutum, care
inseamna a transmite, a face sa treaca ceva de la un subiect la altul. Efectul devolutiv al apelului nu
inseamna, deci, altceva decat transmiterea cauzei de la prima instanta (judex a quo) la instanta de
gradul al doilea (judex ad quem) cu toate chestiunile de fapt si de drept pe care le comporta spre o
noua judecata in fond"*1).
Controlul judiciar asupra hotararilor judecatoresti pronuntate in prima instanta nu se efectueaza din
oficiu, instanta ierarhic superioara celei care a pronuntat hotararea in prima instanta procedand la o
noua judecata a cauzei numai la cererea titularilor apelului.
Deducem astfel ca prin efectul devolutiv al cererii (declaratiei) de apel, instanta de apel capata
imputernicirea de a infaptui o noua judecata, verificand, cu aceasta ocazie, legalitatea si temeinicia
hotararii atacate. In virtutea efectului devolutiv, instanta a carei hotarare se ataca are obligatia sa
trimita dosarul instantei competente sa judece apelul.
Avand in vedere ca prin hotararea judecatoreasca sunt rezolvate toate aspectele privind latura penala
si latura civila a cauzei si tinand seama de faptul ca cei vizati prin hotarare au interese diferite, in
functie de pozitia lor procesuala, legiuitorul a inteles sa transmita instantei de apel dreptul de a face o
noua judecata asupra tuturor aspectelor cauzei judecate in prima instanta sau numai asupra unor
aspecte ale acesteia, in functie de persoana care a declarat apel*2).
Efectul devolutiv, este guvernat de regula tantum devolutum, quantum apellantum (numai atat este
devoluat, cat este apelat sau in apel nu se judeca decat ceea ce s-a apelat). Din acest punct de
vedere, in conceptia Codului nostru de procedura penala, devolutiunea cauzei poate fi*3):
- integrala (ex integro), cand si apel instanta capata dreptul sa reexamineze toate aspectele de fapt si
de drept care au format obiectul judecatii in prima instanta,
- partiala (in partibus), cand instanta de apel capata dreptul sa reexamineze numai unele aspecte de
fapt si de drept ce au format obiectul judecatii in prima instanta, atat in latura penala cat si in latura
civila a cauzei.
Cu privire la devolutiunea partiala, intr-o speta s-a decis ca atunci cand constata in apelul declarat de
procuror, ca prima instanta a facut in mod nejustificat aplicarea art. 74, 76 C. penal, instanta de
control judiciar, admitand apelul urmeaza a desfiinta in parte sentinta atacata numai cu privire la
retinerea circumstantelor atenuante si la pedeapsa stabilita, a inlatura aplicarea textelor
susmentionate si a reduce durata pedepsei sub minimul special*4).
Din acest punct de vedere, modul de reglementare a efectului devolutiv in Codul de procedura penala
(art. 371 raportat la art. 362) conduce la concluzia ca devolutiunea poate fi integrala (ex integro),
cand in apel instanta capata dreptul sa reexamineze toate problemele care au format obiectul
judecatii in prima instanta, si partiala (in partibus), cand instanta de apel capata dreptul sa
reexamineze numai unele dintre problemele care au facut obiectul judecatii in prima instanta*5).
Trebuie observat ca in cazul acesta, instanta poate sa nu tina cont de sensul in care s-a declarat apel,
putand ca apelul in defavoare sa-l ia ca apel in favoare, micsorand pedeapsa sau despagubirile
stabilite, fiind limitata doar in agravarea situatiei daca apelul este in favoarea inculpatului [art. 372
alin. (2) ( C. proc. pen.].
Exista urmatoarele precizari*6):
- in apelul inculpatului se poate repune in discutie atat latura penala cat si latura civila a cauzei. Daca
apelul este limitat la o latura se va examina numai acea latura a procesului. In raport de persoana sa
apelul este limitat numai la solutia pronuntata fata de el. Apelul nu va avea consecinte asupra altui
inculpat caruia i-ar cere agravarea situatiei.
- in apelul partii vatamate se examineaza hotararea numai in latura penala (si a cheltuielilor judiciare)
si numai in legatura cu fapta prin care i s-a cauzat o vatamare.
- in apelul partii civile si al partii responsabile civilmente se examineaza hotararea numai in latura
civila si numai aspectele care o privesc pe ea, nu si in legatura cu situatia altor parti.
- apelul martorului, al expertului, al interpretului si al aparatorului si apelul declarat de orice persoana
ale carei interese legitime au fost vatamate printr-o masura sau un act al instantei, dovolueaza cauza
numai in legatura cu solutia privitoare la interesele acestora.
Apelul procurorului, insa, produce efect devolutiv nu numai in ceea ce priveste aspectele ce
intereseaza justitia, in general, procurorul, functionand in cadrul Ministerului Public avand obligatia
sa-i apere interesele, ci si fata de toate persoanele ce au fost parti in proces, atat in favoarea cat si in
defavoarea lor*7).
Avand in vedere dispozitiile art. 362 (, in care sunt aratate persoanele care pot face apel si tinand
seama de limitele efectului devolutiv al apelului, limite fixate in art. 371 alin. 1 in literatura de
specialitate s-a aratat, pe buna dreptate, ca, sub aspectul efectului devolutiv al apelului, titularii caii
ordinare de atac pot fi grupati in doua categorii*8):
- titularii care, prin calitatea lor procesuala, pot devolua fondul cauzei, precum si masurile adiacente
fondului cauzei: procurorul si partile,
- titularii care pot devolua aspecte auxiliare fondului cauzei, aspecte asupra carora s-a pronuntat
prima instanta de judecata: martorul, expertul, interpretul, aparatorul, precum si orice alta persoana
ale carei interese legitime au fost vatamate printr-o masura sau printr-un act al instantei.
---------------
*1) Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol. II, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 236. A se vedea, Tr. Pop, Dreptul procesual penal,
Tipografia Nationala, Cluj, 1946, pag. vol. IV, 1948, pag. 367, Gr. Theodoru, Efectul devolutiv al recursului penal si limite le sale, in Revista Romana de
Drept nr. 2/1974, pag. 13, N. Volonciu, Drept procesual penal, vol. II, Bucuresti, 1989, pag. 191.
*4) A se vedea, Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 2/A/1993 cu nota de V. Papadopol, in Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de
practica judiciara penala pe anul 1993, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 17-19.
*7) A se vedea, C. Gh. Sorescu, Apel declarat de parchet in defavoarea inculpatului. Efectul devolutiv integral, cu consecinta reformarii hotararii In
favoarea inculpatului, in Dreptul nr. 9/1996, pag. 93 -95, V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994,
pag. 129 -131, V. R. Dumbrava, Nota la decizia penala nr. 600/1969 a Tribunalului jud. Olt, in Revista Romana de Drept nr. 1/1970, pag. 176, Tr. Pop,
Dreptul procesual penal, Tipografia Nationala, Cluj, 1946, vol. IV, pag. 410.,
Neagravarea situatiei in propriul apel
Potrivit art. 372 alin. 1, instanta de apel, solutionand cauza, nu poate crea o situatie mai grea pentru
partea care a declarat apel. Dispozitia de mai sus se aplica, potrivit art. 372 alin. 2, si cand apelul a
fost exercitat de catre procuror in favoarea unei parti. Acest efect al apelului are o veche aplicabilitate
in materia cailor de atac si este cunoscut sub denumirea de non reformatio in peius. Ratiunea
instituirii acestei reguli consta in inlaturarea temerii justitiabililor ca, eventual, li s-ar agrava situatia in
propria lor cale de atac, o asemenea temere putand determina, implicit, abtinerea de la folosirea
cailor de atac si astfel limitarea controlului judecatoresc ce se realizeaza prin exercitarea acestora*1).
Explicatia conceptiei ca instanta de apel solutionand cauza nu poate crea o situatie mai grea pentru
partea care a declarat apel se gaseste in dreptul partilor de a supune hotararea atacata unui control
jurisdictional. Folosirea caii de atac nu poate crea titularului o situatie mai grea, pentru ca astfel s-ar
putea determina abtinerea partii de la exercitarea drepturilor sale procesuale de teama asumarii
acestui risc. Or, controlul jurisdictional realizat prin apel prezinta o importanta care depaseste
interesele partilor, contribuind la realizarea unui bun act de justitie*2).
Regula neagravarii situatiei in propriul apel se aplica tuturor titularilor dreptului, cu exceptia
procurorului, care este reprezentantul societatii.
Neagravarea situatiei in propriul apel devine incidenta numai atunci cand apelul este singular, si cand
au fost declarate mai multe apeluri de persoane cu interese comune sau indiferente fata de cei ce au
declarat apel. Daca sunt mai multe apeluri declarate de persoane cu interese contrare sau este apelul
procurorului in defavoarea celui ce a declarat apel, nu se aplica regula non reformatio in peius.
Efectul neagravarii situatiei in propriul apel este prelungit de prevederile art. 372 alin. (2) C. proc.
pen. Deci, daca procurorul declara apel, pe motivul ca pedeapsa stabilita este prea grea, adica in
favoarea inculpatului, nu poate avea loc o reformatio in peius3 in cazul in care procurorul declara apel
pentru agravarea pedepsei a minima, instanta va putea agrava situatia celui impotriva caruia s-a
declarat apelul, sa o usureze sau sa respinga apelul ca ni intemeiat. Prin a crea o situatie mai grea
pentru parti se intelege, pe langa aplicarea unor pedepse sau masuri de constrangere, retinerea
oricarei imprejurari de fapt sau de drept care ar agrava situatia juridica a celui in cauza sau
diminuarea sau neacordarea unor despagubiri, majorarea unor obligatii, ci efecte in prezent sau in
viitor*4).
Regula "non reformatio in pejus" este limitata la folosirea caii proprii de atac. Precizarea devine
necesara pentru intelegerea corecta a dispozitiei legale. Folosirea de catre o parte a unei cai de atac
nu exclude posibilitatea agravarii situatiei sale in calea folosita de catre altcineva. De pilda, declarand
apel atat inculpatul cat si procurorul situatia inculpatului se poate agrava. In acest sens, situatia
defavorabila nu este o consecinta a apelului declarat de inculpat - care poate fi respins - ci un efect al
admiterii apelului procurorului*5).
Regula non reformatio in pejus in procesul penal produce urmatoarele consecinte*6):
- limiteaza (in detrimentul principiului legalitatii si al aflarii adevarului) posibilitatea instantei de apel
de a indrepta hotararile gresite la cazurile in care s-ar crea o situatie mai favorabila pentru partea
care a declarat apel
- creeaza accesul liber al oricarui titular la folosirea caii de atac a apelului, contribuind, prin aceasta, la
largirea controlului judecatoresc al instantei de apel asupra hotararilor primei instante.
Dispozitiile art. 372 C. proc. pen. au aplicare atat in fata instantei de apel, cat si in fata instantei
sesizate dupa admiterea apelului, desfiintarea sentintei si restituirea cauzei fie primei instante, pentru
rejudecare, fie procurorului pentru refacerea sau completarea urmaririi penale*7).
In practica judiciara s-a considerat, in mod just, ca, desi legea nu prevede expres, poate beneficia de
extindere nu numai o parte care nu a exercitat deloc calea de atac, ci si cea care a exercitat-o, insa,
tardiv, deoarece nu i se poate crea acesteia din urma o situatie mai grea. intr-adevar, ar fi inechitabil
ca o parte care a ramas pasiva, nedeclarand apel sa beneficieze de extinderea apelului facut de o alta
parte din acelasi grup procesual, iar partii care a introdus apel dupa expirarea termenului legal sa i se
refuze acest beneficiu*8). Aceeasi solutie se impune si in cazul partii care a renuntat la apel ori si-a
retras apelul declarat*9).
Sunt de precizat urmatoarele*10):
- pentru partea responsabila civilmente o agravare a situatiei s-ar produce daca ar fi obligata la plata
unor despagubiri sau cheltuieli judiciare, in solidar cu inculpatul, desi prin sentinta atacata nu s-au
retinut aceste obligatii, sau daca se majoreaza despagubirile civile sau cheltuielile judiciare fata de
cele stabilite initial.
- in apelul partii vatamate, cand actiunea penala s-a pus in miscare la plangerea prealabila, s-a
apreciat ca s-ar putea da o solutie conforma cu legea si adevarul, chiar si in favoarea inculpatului, de
achitare, de incetare a procesului penal sau de micsorare a pedepsei, deoarece aplicarea corecta a
legii penale nu depinde de interesele nelegitime ale partii vatamate, daca apelul sau recursul
procurorului in defavoarea unei parti poate fi admis si in favoarea acestuia, o situatia similara trebuie
sa se aplice, in latura penala, si in apelul sau recursul partii vatamate.
- in apelul martorului, al expertului, al interpretului, al aparatorului, al persoanei vatamate in
interesele sale legitime printr-un act sau o masura a instantei judecatoresti, nu se poate inlatura sau
micsora ceea ce li s-a acordat prin hotararea atacata iar daca se contesta amenda aplicata aceasta nu
poate fi majorata.
Efectul extensiv este limitat atat prin regula non reformatio in pejus, prin inadmisibilitatea
determinarii unei situatii mai grele, cat si prin efectul devolutiv. De pilda, daca a declarat apel partea
civila, extinderea procesului nu poate avea loc decat in latura civila fata de partea civila care nu a
declarat apel*11).
Au existat in practica si imprejurari mai putin evidente in ce priveste starea de agravare a situatiei
partii in propria cale de atac, in legatura cu care raspunsul este mai dificil de dat in general) fiind, de
avut in vedere situatia particulara din speta. Aceasta explica punctele de vedere contradictorii din
practica judiciara cat si din teorie in anumite cazuri. De pilda, s-a discutat daca in apelul inculpatului,
care solicita sa i se schimbe locul de munca, constituie o agravare a situatiei lui faptul ca instanta
superioara l-ar obliga sa efectueze munca intr-o alta unitate, cand prima instanta hotarase prestarea
la locul de munca avut de inculpat inainte de condamnare*12).
Cu privire la problema ce parte din hotarare, respectiv considerentele sau dispozitivul, trebuie avuta
in vedere la aplicarea principiului non reformatio in peius s-a considerat ca nu se incalca prevederile
art. 372 C. proc. pen. atunci cand, mentinand solutia primei instante, instanta superioara releva, in
motivarea deciziei sale, deficiente ale hotararii atacate pe care nu le poate inlatura datorita
prohibitiei instituita prin textul sus-mentionat*13).
---------------
*3) Gh. Chivulescu, Principiul non reformatio in peius in reglementarea noului Cod de procedura penala, in Revista Romana de D rept, nr. 12, 1969, pag.
84.
*7) V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 141.
*8) Tribunalul Suprem, compl. militar, decizia nr. 47/1972, in Culegere de decizii pe anul 1972, pag. 460, Curtea de Apel Bucu resti, sectia I penala, decizia
nr. 264/1995 cu nota de V. Papadopol, in Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara pe anul 1995, Editura Conti nent XXI, Bucuresti, 1996,
pag. 18 -19.
*9) in acelasi sens, a se vedea, A. Pantelimenescu, In legatura cu obligatia instantei de recurs de a examina tntrega cauza, in Justitia noua nr. 3/1965,
pag. 113, G. Bota, nota la decizia penala nr. 1223/1969 a Tribunalului Dobrogea in Legalitatea populara nr. 9/1961, pag. 65.
*11) A se vedea, Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 109/A/1994, in Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de p ractica judiciara penala pe
anul 1994, Editura Continent XXI, Bucuresti 18. In acelasi sens, Gh. Chivulescu, Efectul extensiv al recursului penal si limitele sale, in Revista Romana de
Drept nr. 6/1969, pag. 72
*12) Vezi Trib. Jud. Timis, dec.pen.nr.96/1978, Revista Romana de Drept, nr.11/1978, pag. 55, cu nota critica de N. Ionescu.
Efectul extensiv al apelului
Urmarind pronuntarea unei solutii echitabile in cauzele penale in care exista mai multe parti care
apartin aceluiasi grup procesual, legiuitorul a instituit instrumentul juridic al extinderii apelului,
instrument prin care se da cauzei o rezolvare concordanta cu interesele tuturor partilor ce alcatuiesc
grupul procesual*1)
In dispozitiile art. 373 se arata ca instanta de apel examineaza cauza prin extindere si cu privire la
partile care nu au declarat apel sau la care aceasta nu se refera, putand hotari si in privinta lor, fara sa
poata crea acestor parti o situatie mai grea. Temeiul juridic al efectului extensiv consta in necesitatea
de a da o rezolvare concordanta cauzelor penale in care exista grupuri procesuale si el se aplica
exclusiv partilor, neputand viza situatia altor apelanti (martori, experti, interpreti sau alti titulari
indicati de art. 362 lit. e) c.pr.pen.)*2).
Situatia stabilita de art. 373 C. proc. pen este impusa in cauzele in care sunt mai multi inculpati care
au participat la comiterea aceleiasi fapte sau la comiterea acelorasi fapte, sau mai multe parti civile
sau parti responsabile civilmente cu interese comune, care formeaza fiecare un grup {consortium
litis), intre care exista o solidaritate, si care impune in cazul in care s-a declarat apel numai de unul din
subiecti, pentru a nu se da o hotarare contradictorie, ca instanta de apel, in cazul in care considera
apelul intemeiat, sa hotarasca si in privinta partilor care nu au declarat apel sau la care nu se refera
acesta. Acest efect este un remediu procesual menit sa inlature situatiile inechitabile care ar fi
generate de ramanerea definitiva a sentintei penale ca urmare a neexercitarii apelului, fata de partile
care nu au declarat apel, si modificarea sentintei fata de cei din acelasi grup procesual ca urmare a
exercitarii apelului.
Limita stabilita de lege este, ca si in cazul in care partea a declarat apel, sa nu creeze partilor fata de
care s-a extins apelul o situatie mai grea*3).
Asadar, efectul extensiv este limitat atat prin regula non reformatio in pejus, prin inadmisibilitatea
determinarii unei situatii mai grele, cat si prin efectul devolutiv. De pilda, daca a declarat apel partea
civila, extinderea procesului nu poate avea loc decat in latura civila fata de partea civila care nu a
declarat apel*4).
Apelul nu poate fi extins asupra partilor cu interese contrare, deoarece acestora li s-ar crea o situatie
mai grea, ceea ce legea nu ingaduie.
Extinderea apelului cu privire la partile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se refera este
obligatorie, urmarindu-se astfel pronuntarea unor solutii legale si temeinice.
Examinarea completa a dosarului si extinderea efectelor apelului are loc indiferent de solutia ce se da
cu privire la partea care l-a declarat chiar si in cazul in care apelul acesteia a fost respins*5).
In literatura de specialitate s-a subliniat ca extinderea nu este conditionata de admiterea caii de atac
fata de partea care a declansat-o, aratandu-se, in argumentare, ca in conceptia Codului de procedura
penala in vigoare spre deosebire de reglementarea anterioara, nu se mai vorbeste de extinderea
efectelor caii de atac, ci numai de examinarea cauzei prin extindere. Or, in aceste conditii nu efectele
sunt cele care profita partii care nu a declarat apel, ci insusi faptul declararii, apelului de catre o parte
care apartine aceluiasi grup procesual. Deci, ceea ce are efect extensiv este insusi exercitarea
dreptului de apel in forma prevazuta de lege, nu doar rezultatul apelului in plus, in sprijinul acestui
punct de vedere s-a mai invocat si unitatea hotararii judecatoresti, care face necesara examinarea de
catre instanta de apel a intregii pricini in complexul sau, chiar daca este sesizata doar cu apelul unei
singure parti*6).
Extinderea din oficiu a apelului este posibila cand instanta a fost legal investita cu judecarea lui. in
cazul in care apelul declarat de procuror in defavoarea inculpatului a fost retras de procurorul unitatii
ierarhic superioare, apelul nu poate fi insusit de inculpat. intr-o asemenea ipoteza, instanta nu poate,
conform dispozitiilor art. 373, sa examineze cauza prin extindere cu privire la inculpatul care nu a
declarat apel, cum gresit s-a procedat in practica judiciara*7). Criticand o asemenea solutie, in
doctrina s-a aratat, pe buna dreptate, ca apelul declarat de procuror si retras de procurorul ierarhic
superior poate fi insusit de oricare dintre parti numai daca a fost declarat in favoarea sa, in caz
contrar neputand a fi insusit de parte, instanta nu mai este investita cu judecarea lui si, in consecinta,
apelul, care de fapt este inexistent, nu poate fi extins*8).
In cazul intervenirii unei legi mai favorabile ulterior judecarii cauzei in prima instanta, s-a hotarat ca
nu exista nici un impediment ca normele acesteia sa fie aplicate ca urmare a efectului extensiv ai
apelului si inculpatului care nu a declarat apel*9).
Pentru ca efectul extensiv sa se aplice, este necesar sa fie indeplinite urmatoarele conditii*10):
- sa existe un apel valabil declarat de partea care face parte dintr-un grup procesual
- sa existe parti care au interese comune (de ex.: apelul declarat de inculpat cand se refera la
intinderea prejudiciului poate profita nu numai coinculpatilor - care au savarsit fapta ci si partii
responsabile civilmente*11),
- sa existe o unitate procesuala. Partile sa fie judecate deodata (in acelasi dosar), sa existe utilitate
functionala. O cale de atac este valabila numai daca este utila partii care nu a exercitat-o. Astfel,
apelul exercitat de un inculpat care a fost condamnat, nu poate fi util, sub aspectul laturii civile, unui
inculpat care a fost achitat si neobligat la despagubiri.
- apelul declarat sa fie de natura sa creeze o situatie mai buna partilor care nu au declarat apel sau
partilor la care apelul nu se refera. Sub acest aspect, in mod corect s-a subliniat*12) ca extinderea nu
este conditionata de admisibilitatea caii de atac fata de partea care a declarat-o, fiind deci, posibila si
extinderea unui apel respins.
In cazul apelului facut de procuror, in favoarea unei parti, acesta poate fi extins si la partile la care
acesta nu se refera, dar care fac parte din grupul procesual legat prin solidaritate procesuala.
---------------
*1) Gh. Chivulescu, Efectul extensiv al recursului si limitele sale, in Revista Romana de Drept. nr. 6/1969, pag. 73-74.
*2) Gh. Brenciu, V. Panturescu, Consideratii asupra efectului extensiv al recursului penal, Revista Romana de Drept, nr.2/1975, pag.10-13.
*4) A se vedea, Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 109/A/1994, in cit. supra., pag. 18. in acelasi sens, Gh. Chivulescu, Efectul extensiv al
recursului penal si limitele sale, in Revista Romana de Drept nr. 6/1969, pag. 12
*5) Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 4855 din 1971, in Culegere de Decizii 1971, pag. 486, dec. nr. 88 din 1970, in Repertoriu alfabetic de
practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 370, d. nr. 47 din 1972, in Culegere de Decizii 1972, pag. 460
*6) a se vedea, Gh. Brenciuu, V. Panturescu, Consideratii asupra efectului extensiv al recursului, in Revista Romana de Drept nr. 2/1975, pag. 10, Gr.
Theodoru, I. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1979, pag. 285, N. Volonciu, Tratat de proce dura penala, partea
speciala, Editura Paidea, Bucuresti, 1994, pag. 196, G. Lavrov, Despre extinderea recursului penal, in Justitia noua nr. 2/1960, pag. 290-291, nota la
decizia nr. 264/1995 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia I penala, in Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul
1995, pag. 19 -20, Plenul Tribunalului Suprem, decizia de indrumare nr. 3/1960, in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1960, pag. 62, V.
Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 164.
*7) Trib. jud. Bistrita-Nasaud. dec. pen. nr. 14 din 1969, in Revista Romana de Drept, nr. 5/1969, pag. 165.
*8) O. Pop, Nota, in Revista Romana de Drept, nr. 5/1969 p 166-167
*9) Plen. Trib. Suprem, dec. indrum., nr.3/1960, Legal.pop.nr.3/1960, pag. 65, indrumarea data anterior actualului cod ramane in vigoare, dispozitiile
legale ale art. 373 avand acelasi continut de principiu cu cele din art.383 al fostului cod (Vezi G. Antoniu, V. Papadopol, M . Popvici, B. Stefanescu,
Indrumarile date de Plenul Tribunalului Suprem si noua legislatie penala, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1971, pag. 324-344.
*10) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005, Gheorghita Mateut, Procedura penala, Partea speciala, vol.
II, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 246-248.
*11) Gr. Theodoru, op. cit., pag. 339, comentariu la Tribunalul Suprem, dec. de indr. nr. 25/1962, Culegere de Decizii, 1962, pag. 339.
*12) A se vedea N. Volonciu, Tratat de procedura penala, partea speciala, Editura Paidea, Bucuresti, 1994, pag. 196-197.
Judecare
Privire generala
Judecarea apelului este disciplinata, in mare masura, de aceleasi norme care prevad modul de
desfasurare a judecatii in prima instanta. in acest sens, trebuie subliniat faptul ca sunt aplicabile la
judecarea apelului dispozitiile generale referitoare la judecata, dispozitii prevazute in art. 287-312
Sub aspectul periodizarii desfasurarii judecatii cauzelor penale, in apel se poate spune ca sunt
intalnite aceleasi etape procesuale, adica o etapa premergatoare, sedinta de judecata propriu-zisa si
solutionarea apelului. Se cuvine a fi precizat faptul ca, in ceea ce priveste sedinta de judecata in apel,
pot fi distinse anumite particularitati in raport cu sedinta de judecata in prima instanta*1).
Specific judecarii apelului este lipsa de la sedinta a momentului cercetarii judecatoresti, intrucat in
apel, cu exceptia inscrisurilor, nu se administreaza noi probe (art.378 ()*2).
---------------
*1) I. Neagu , Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004.
Masurile premergatoare sedintei de judecata in apel
Ca in cazul judecatii in prima instanta, judecata in apel este precedata de anumite activitati care au
menirea de a pune dosarul in stare de judecata. Intre aceste masuri premergatoare se inscrie fixarea
termenului de judecata, precum si fixarea completului de judecata.
In privinta termenului de judecata, in art. 375 alin. 1 se arata ca presedintele instantei de apel,
primind dosarul, fixeaza termen pentru judecarea apelului. Desi in lege nu se fac nici un fel de
precizari in privinta aspectelor de care trebuie sa se tina seama la fixarea termenului de judecata a
apelului, consideram ca presedintele instantei va stabili termenul tinand seama de ordinea intrarii
dosarelor*1).
In legatura cu aceasta, legea prevede ca citarea este obligatorie. Este vorba de citarea partilor fata de
care apelul poate avea un efect. De pilda, in apelul inculpatului care nu a fost obligat la despagubiri,
nu vor fi citate nici o parte civila, care nu a atacat hotararea si nici partea responsabila civilmente*2).
Lipsa de la judecata a celorlalte parti regulat citate, indiferent ca sunt apelanti sau intimati, nu
impiedica judecarea apelului, dispozitiile art. 291 alin.8 (aplicandu-se corespunzator*3). La fel, este
obligatorie si prezenta inculpatului minor, sub sanctiunea nulitatii absolute, cu exceptia cazului in care
se face dovada ca acesta se sustrage de la judecata (art. 484 alin. 1 (si art. 493 ( C. pr. pen.)*4).
Si la judecata in apel sunt aplicabile dispozitiile art. 293, in care se arata ca judecata in cauzele inecare
sunt inculpati arestati preventiv se face de urgenta si cu precadere. Asadar, presedintele instantei
primind dosarele in care sunt inculpati arestati, va fixa termene de judecata de urgenta si cu
precadere. De asemenea potrivit dispozitiilor art. 313 alin. 4, in cauzele in care inculpatul este trimis
in judecata in stare de arest, presedintele instantei, la primirea dosarului, fixeaza un termen care nu
poate fi mai mare de 48 de ore.
Termenul de judecata se fixeaza cu precadere si atunci cand unii dintre inculpati sunt detinuti in alta
cauza.
Partile dobandesc in apel denumiri noi, in raport de pozitia sa procesuala. Astfel, apelantul este
persoana care a declarat apel, iar daca apelul se refera la anumite persoane acestea se vor numi
intimati in cauza nu vor fi citate decat partile ale caror interese sunt in discutie ca urmare a apelului
Astfel, s-a decis in mod intemeiat ca, in cazul in care inculpatul a declarat apel, invocand gresita
individualizare a pedepsei, nu s-a cauzat nici o vatamare partii vatamate sau partii civile, astfel ca
neindeplinirea procedurii de citare a acestora nu poate impiedica judecarea apelului.
In cazul in care inculpatul este in stare de detinere, judecata apelului nu poate avea loc decat in
prezente acestuia, sanctiunea fiind nulitatea absoluta a deciziei date in apel, ca urmare se va dispune
aducerea acestuia de catre administratia locului de detinere.
Potrivit art. 376 C. proc. pen., participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie, oricare
ar fi obiectul cauzei. Dispozitia vine in completarea si precizarea concluziilor ce se degaja din
interpretarea a fortiori a art. 315 c.pr.pen., potrivit caruia prezenta procurorului la instantele
superioare este obligatorie in prima instanta totdeauna. Daca aceasta regula este valabila pentru
judecarea in prima instanta, ea se impune cu atat mai mult in apel*5).
Deci acesta va trebui sa faca selectia cauzelor din lista cauzelor din ziua in care este repartizat sa
participe la judecata si va avea timp la dispozitie sa studieze dosarele pentru a putea sa aiba o
participare documentata.
Martorii, expertii, interpretii sau alte persoane vor fi citate numai in masura in care prezenta lor este
necesara ca urmare a judecarii apelului declarat de ei sau daca se dispune reascultarea lor*6).
---------------
*2) Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, incheierea din 2.1993, cit. de V. Papadopol, C. Turianu, in op. cit., pag. 184.
*4) Curtea Suprema de Justitie, decizia penala nr. 516/1991 in Dreptul nr. 2/1992, pag. 94, Tribunalul mun. Bucuresti, sectia a II-.penala, decizia nr.
723/1992 in Culegere de practica judiciara penala, Bucuresti, 1993, pag. 260.
Sedinta de judecata in apel
Sedinta de judecata in apel prezinta unele particularitati fata de sedinta de judecata in prima instanta,
atat sub aspectul participantilor la sedinta de judecata, cat si sub aspectul etapelor procesuale ale
sedintei de judecata.
A. Participantii la judecarea apelului
In vederea exercitarii dreptului lor, partile sunt citate pentru a participa la sedinta de judecata
in apel (art. 375 alin. 2).
Citarea este obligatorie. Este vorba de citarea partilor fata de care apelul poate avea un efect.
De pilda, in apelul inculpatului care nu a fost obligat la despagubiri, nu vor fi citate nici o parte
civila, care nu a atacat hotararea si nici partea responsabila civilmente*1). Lipsa de la judecata
a celorlalte parti regulat citate, indiferent ca sunt apelanti sau intimati, nu impiedica judecarea
apelului, dispozitiile art. 291 alin. 8 ( aplicandu-se corespunzator*2). La fel, este obligatorie si
prezenta inculpatului minor, sub sanctiunea nulitatii absolute, cu exceptia cazului in care se
face dovada ca acesta se sustrage de la judecata (art. 484 alin. 1 si art. 493 C. pr. pen.)*3).
---------------
*1) Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, incheierea din 2.1993, cit. de V. Papadopol, C.
Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 184.
*3) Curtea Suprema de Justitie, decizia penala nr. 516/1991 in Dreptul nr. 2/1992, pag. 94,
Tribunalul mun. Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 723/1992 in Culegere de practica
judiciara penala, Bucuresti, 1993, pag. 260.
B. Verificarile prealabile sedintei de judecata
Se verifica daca :
completul de judecata este legal constituit cu numarul de judecatori prevazut de lege, cu
participarea procurorului si a grefierului,
- daca partile interesate si celelalte persoane au fost legal citate, este vorba de apelanti si
intimati. Unele persoane pot sa aiba ambele calitati.
daca inculpatul detinut este prezent,
- daca este asigurata asistenta juridica, in cazurile cand aceasta este obligatorie si aparatorul
este prezent.
Cand una din partile implicate in apel nu este citata sau inculpatul detinut nu este adus ori nu
este prezent aparatorul in cauzele in care prezenta acestora este obligatorie, cauza se amana
pentru alta data, altfel judecata este lovita de nulitate absoluta*1).
Daca nu sunt motive de amanare, se trece la verificarea regularitatii apelului. In cadrul acestei
verificari se va stabili
- daca hotararea atacata este supusa apelului,
- daca apelul este declarat de titularul dreptului de apel sau reprezentantul legal sau special al
acestuia,
- daca apelul este in termen sau trebuie analizat daca este un apel peste termen sau se cere
repunerea in termen.
Judecata se va desfasura numai dupa ce se va dispune de catre instanta de apel repunerea in
termen si se va admite ca sunt indeplinite conditiile pentru apelul peste termen. In cazul cand
apelul este apreciat ca tardiv, instanta de apel nu va mai analiza motivele ci va respinge apelul
ca inadmisibil, judecata desfasurandu-se numai cu privire la celelalte apeluri.
---------------
C. Desfasurarea judecarii apelului
Judecarea apelului in sedinta cunoaste aceleasi activitati de inceput cu caracter preliminar si

organizatoric ca si sedinta in prima instanta, cu excluderea aspectelor care nu sunt
corespunzatoare apelului (de pilda, nu se face strigarea nominala a martorilor si inlaturarea
lor din sala de sedinta, deoarece in apel nu se audiaza martori). Acesta rezulta implicit din
inceputul dispozitiei art. 377 c. pr. pen.*1)
In art. 378 alin. 1 ( se arata ca instanta, judecand apelul, verifica hotararea atacata pe baza
lucrarilor si materialului din dosarul cauzei si a oricaror inscrisuri noi, prezentate la instanta de
apel. Apelul constituind o repetare a judecarii fondului cauzei, legea (art. 378 alin. 2) prevede
posibilitatea ca instanta sa administreze orice noi probe pe care le considera necesare. In mod
practic, la judecarea apelului se poate vorbi de o completare a cercetarii judecatoresti
efectuate in prima instanta.
Este interesant a se urmari delimitarea notiunii de "inscris nou", pentru a se putea trage
concluzii cu privire la faptul daca termenul este folosit in sens restrans sau larg. in materie
civila, s-a statuat constant ca termenul este folosit in acceptiunea notiunii ca mijloc de proba,
precizand ca "nu pot fi privite ca inscrisuri, ci raman tot probe testimoniale - deci neadmisibile
in recurs - declaratiile date de martori, chiar in forma autentica, dupa justificarea cauzei la
prima instanta"*2).
La fel, s-a considerat ca raportul unui expert exprimat in scris asupra unei probleme de
specialitate, nu poate constitui un inscris nou*3).
In materia penala, o parte a doctrinei a infirmat aceasta pozitie inclinand spre o acceptiune
mai larga a notiunii, care porneste de la principiul ca in procesul penal toate probele sunt
admise, daca legea nu le interzice expres*4). S-a conchis, ca constituie inscrisuri noi si acelea
care cuprind declaratia unui martor, punctul de vedere al unui expert intr-o chestiune de
specialitate etc., chiar daca acestea reprezinta consemnari extrajudiciare. in sustinerea
criticilor sale, titularul caii de atac poate prezenta in instanta superioara orice inscrisuri care ar
constitui probe noi*5). In opinii mai recente, avand un serios suport de argumente, sfera
notiunii de "inscrisuri noi" a fost redusa in oarecare masura. Astfel, s-a sustinut ca pot
constitui inscrisuri noi numai acelea care puteau fi administrate inca la judecarea cauzei in
prima instanta, "noutatea" lor constand in neinfatisarpa acestora la judecata cauzei in prima
instanta. De asemenea, s-a precizat ca prin notiunea respectiva trebuie intelese numai actele
si documentele care se cuprind in categoria inscrisurilor ca mijloace de proba in sensul legii de
procedura penala (certificate, adeverinte, fise, caracterizari), acte autentice sau sub
semnatura privata emanate de la parti, scrisori, chitante, evidente etc, care au fost cunoscute
de prima instanta in momentul pronuntarii*6).
In privinta dezbaterilor ca moment procesual al judecarii cauzelor penale in apel, art. 377
fixeaza o alta ordine a luarilor de cuvant in comparatie cu cea existenta in cadrul dezbaterilor
la sedinta de judecata in prima instanta. Astfel, in timp ce la judecata in prima instanta in
cadrul dezbaterilor se da cuvantul in ordine: procurorului, partii vatamate, partii civile, partii
responsabile civilmente si inculpatului, la dezbaterea apelului se da cuvantul in urmatoarea
ordine: apelant, intimat si la urma procurorului.
Daca apelul este declarat de procuror sau daca intre apelurile declarate se afla si apelul
procurorului primul cuvant il are acesta.
Ca si la judecata in prima instanta, procurorul si partile au dreptul la replica cu privire la
chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor. Si in cazul apelului, inculpatul are ultimul cuvant.
In ipoteza in care sunt mai multi apelanti printre care si procurorul, ordinea in cuvantul
apelantilor este determinata de ordinea dezbaterilor de la prima instanta, dupa care fiecare
parte va avea cuvantul in apelul ce il priveste.
S-a exprimat parerea ca, cu ocazia dezbaterilor judiciare, si instanta poate sa puna, din oficiu,
in discutie orice chestiune care ar conduce la solutionarea justa a apelului*7).
In cadrul dezbaterilor, sunt supuse discutiilor motivele de apel invocate de procuror si de
parti, motive asupra carora, potrivit art. 378 alin. 4, instanta este obligata sa se pronunte*8).
Motivele de apel, potrivit art. 374, se formuleaza in scris, prin cererea de apel si printr-un
memoriu separat, care trebuie sa fie depus la instanta de apel cel mai tarziu in ziua
judecatii*9).
Motivele de apel se pot formula si oral in ziua judecatii.
In acest sens pana la inchiderea dezbaterilor, procurorul poate formula si alte motive decat
cele formulate prin adresa de motivare a apelului inaintata instantei, chiar daca motivele orale
nu coincid cu cele scrise*10).
---------------
*2) Plen. Trib. Suprem, dec. indrum. nr.X/1953, Culegere de Decizii pe anii 1952-1954, vol. I pag. 11.
*3) Mircea Pasca, In legaturi cu "inscrisurile" care se pot produce ca probe noi in fata instantei de recurs, Revista Romana d e Drept,
nr.7/1984, p.11-12.
*4) S. Kahane, Drept procesual penal, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963, pag. 283.
*5) V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, V. Rosca, Explicatii teoretice ale Codului penal roman. Parte
generala, vol. II, Ed. Academiei, Bucuresti, 1970, pag. 232.
*8) Tribunalul Suprem, sectia penala, d. nr. 808 din 1980, in Revista Romana de Drept, nr. 1, 1981, pag. 118
*9) Trib. jud. Suceava, dec. pen. nr. 677 din 1983, Revista Romana de Drept nr. 1, 1985, pag. 69.
*10) I. Neagu , Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag.221-222
Solutionare
Cele doua solutii posibile
Principalele solutii pe care le poate pronunta instanta de apel, in urma deliberarii, sunt doua:
- respingerea apelului si mentinerea hotararii atacate,
- admiterea apelului.
Fiecare din aceste solutii cunoaste mai multe variante in raport de motivele de respingere sau
admitere a apelului.
Daca in cauza au fost declarate mai multe apeluri, fiecare trebuie sa primeasca o solutie, in raport de
pozitia procesuala si motivele invocate sau interesul procesual al acestora. In cazul apelului declarat
de procuror, chiar in defavoare, acesta fiind aparatorul intereselor societatii, chiar daca motivele
invocate sunt respinse si este admis apelul uneia din parti pentru alte motive, trebuie admis si apelul
Ministerului Public, pentru ca, oricare ar fi motivele invocate de apelant, instanta este obligata,
potrivit art. 371 alin. (2) C. proc. pen., sa examineze cauza din oficiu si sub celelalte aspecte de fapt si
de drept*1).
Apelul inadmisibil ca si apelul tardiv nu produc efectul extensiv al apelului. Daca apelul introdus de un
membru al unui grup procesual (consortium litis) a fost respins ca inadmisibil, instanta nu examineaza
situatia celorlalti membri ai grupului cu privire la care exista o indivizibilitate de imprejurari*2).
---------------
Respingerea apelului
In cazul in care apelul este tardiv sau inadmisibil, ori in cazul in care hotararea atacata este legala si
temeinica instanta respinge apelul, mentinand hotararea atacata.
a) Respingerea apelului tardiv

Legea prevede pentru declararea apelului, un interval de timp care nu poate fi depasit. Exercitarea
apelului dupa expirarea termenului de apel, daca nu are loc o repunere in termen sau un apel peste
termen, duce la respingerea apelului ca tardiv.
Reamintim in acest sens ca:
1) instanta de apel are latitudinea de a aprecia de la caz la caz, daca situatia invocata de apelant
constituie in mod efectiv o cauza de impiedicare a declararii apelului, indiferent daca este sau nu o
piedica de natura strict materiala*1). Spre exemplu, intr-un caz s-a decis ca sunt indeplinite conditiile
repunerii in termenul de apel daca vina de a nu introduce apelul in termen apartine avocatului
inculpatului*2). Solutia a fost criticata pe buna dreptate, deoarece, chiar daca s-a retinut ca cererea a
fost predata avocatului acesta avea obligatia sa dovedeasca faptul ca s-a aflat in imposibilitate de a
depune apelul la posta sau la grefa judecatoriei din motive mai presus de vointa lui*3). Alta, este,
insa, situatia in care prima instanta, facand pronuntarea in absenta partii, fie a trecut in mod eronat in
condica de sedinta rezultatul deliberarii, fie nu l-a trecut deloc, punand astfel partea in imposibilitatea
de a cunoaste solutia data cauzei*4).
2) Pentru a putea exercita apelul peste termen, legea prevede realizarea cumulativa a doua conditii, si
anume, partea sa fi lipsit atat de la judecata, cat si la pronuntare si apelul sa fie declarat cel mai tarziu
in 10 zile de la inceperea executarii pedepsei sau a inceperii executarii dispozitiilor privind
despagubirile civile.
In sens mai larg, cererea partii care foloseste institutia nu trebuie intitulata in mod necesar "apel
peste termen", fiind de obligatia instantei sa-l considere ca atare, daca sunt satisfacute conditiile
prevazute de art. 365 ( c. pr. pen. In practica s-a decis, ca daca inculpatul a lipsit la judecata si
pronuntare si a declarat apel dupa epuizarea termenului legal, dar inainte de inceperea executarii
hotararii, instanta nu avea dreptul sa respinga apelul ca tardiv, avand obligatia solutionarii lui din
oficiu, ca un apel peste termen*5).
Respingerea apelului ca tardiv se face de plano, deoarece instanta nu mai poate examina legalitatea si
temeinicia hotararii atacate, nefiind in mod legal investita cu dreptul de control al hotararii primei
instante, intrate in puterea lucrului judecat prin neexercitarea in termen a apelului*6).
In cazul respingerii apelului ca tardiv, hotararea primei instante ramane definitiva la data expirarii
termenului de apel (art. 416 pct. 2 lit. a ().
b) Respingerea apelului ca inadmisibil

Apelul este inadmisibil cand nu este incuviintat de lege. Aceste situatii se refera fie la imprejurarea ca
legea nu prevede exercitarea caii de atac (hotarare de declinare de competenta, decizia de
stramutare sau hotararea de regulator de competenta, exista autoritate de lucru judecat hotararea
fiind definitiva etc.) ori nu indrituieste o persoana sa exercite calea de atac (fie ca se refera la situatiile
cand persoana nu are calitate procesuala sau a declarat apel cu privire la unele aspecte cure ii
depaseau pozitia procesuala)*7).
Daca in cursul judecatii in prima instanta persoana vatamata a declarat ca revine asupra cererii facute
la urmarirea penala de a i se acorda despagubiri civile si sustine ca nu mai are pretentii fata de
inculpat, prin aceasta pierde calitatea de parte civila si in consecinta apelul sau in contra sentintei prin
care nu i s-au acordat despagubiri este inadmisibil*8).
Subliniem ca apelul inadmisibil ca si apelul tardiv nu produc efectul extensiv al apelului. Daca apelul
introdus de un membru al unui grup procesual (consortium litis) a fost respins ca inadmisibil, instanta
nu examineaza situatia celorlalti membri ai grupului cu privire la care exista o indivizibilitate de
imprejurari*9).
c) Respingerea apelului ca neintemeiat

Spre deosebire de respingerea apelului ca tardiv sau inadmisibil, in cazul respingerii apelului ca
neintemeiat, instanta face o judecata de valoare asupra hotararii atacate.
Instanta nu poate respinge ca neintemeiate apelurile procurorului si ale partii civile declarate
impotriva unei sentinte de achitare, pe considerentul ca, dupa pronuntarea solutiei, a intervenit
amnistia si, in consecinta, continuarea procesului penal ar putea fi ceruta numai de catre inculpat.
Intr-o atare situatie, instanta de apel, indiferent de pozitia inculpatului, are obligatia sa verifice daca
solutia de achitare pronuntata de prima instanta este sau nu legala sau temeinica*10).
Practica judiciara poate fi obligata sa rezolve si situatii in care respingerea apelului este necesara, desi
paradoxal calea de atac e admisibila in principiu, folosita in termen, si imprejurarile invocate
demonstreaza nelegalitatea hotararii atacate. Astfel, s-a decis ca inculpatul condamnat care a
introdus o contestatie la executarea ce a fost respinsa, a decedat mai inainte de solutionarea caii de
atac declarate impotriva sentintei de respingere a contestatiei, aceasta cale urmeaza a se respinge ca
fara obiect*11).
--------------
*2) A se vedea, Curtea de Apel, Suceava, sectia penala, decizia nr. 250/20.1996 cit. de V. Timofte in Probleme de drept procesual penal din practica
instantelor din raza de activitate a Curtii de Apel Suceava, in Dreptul nr. 6/1997, pag. 91 -92.
*3) V. Timofte in Probleme de drept procesual penal din practica instantelor din raza de activitate a Curtii de Apel Suceava, in Dreptul nr. 6/1997, pag.
92.
*4) a se vedea, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 271/1977, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in mater ie penala pe anii 1976 -1980,
pag. 350, Tribunalul jud. Timis, decizia penala, nr. 465/1970 in Revista Romana de Drept nr. 11/1970, pag. 171, Tribunalul mun. Bucuresti, decizia nr.
307/1990 cu nota de V. Papadopol, in Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul 1990, pag. 134. in acelasi sens, V. Papadopol, C. Turianu,
Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 85
*5) Tribunalul Suprem,sect.pen.dec.nr.678/1972, Culegere de Decizii, din anul 1972, p.458.
*6) D. V. Mihaescu, Recursul penal, Editura stiintifica, Bucuresti, 1962, pag. 181.
*8) Tribunalul Suprem, sect.pen.dec.nr.6064/1971, Revista Romana de Drept, nr.6/1972, pag.169.
*10) C.A.B., s. a II-a pen., dec. nr. 64/1994, (cu nota critica) Culegere V, pag. 15.
*11) Tribunalul Suprem, sect. pen., dec. nr.817/1975, Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1969-1975, pag. 351.
Admiterea apelului
In cazul in care in urma judecatii in apel instanta de control constata greseli ale sentintei, fie sub
aspectul starii de fapt retinute, fie sub aspectul legalitatii, sau greseli mixte, va desfiinta sentinta
primei instante si va pronunta o noua hotarare, care va inlocui hotararea primei instante.
In caz de admitere a apelului, potrivit art. 382 ( C. proc. pen., hotararea atacata se desfiinteaza in
intregime sau partial, dar in limitele efectelor devolutiv, extensiv si al efectului neagravarii situatiei ii
propriul apel. Desfiintarea partiala a hotararii se poate referi la unele fapte sau persoane, ori numai in
ce priveste latura penala sau civila, daca aceasta nu impiedica justa solutionare a cauzei*1).
Potrivit art. 379 pct. 2, la admiterea apelului pot fi pronuntate doua solutii:
- admiterea apelului cu solutionarea cauzei de catre instanta de apel
- admiterea apelului cu rejudecarea cauzei de catre instanta a carei hotarare a fost desfiintata sau de
catre alta instanta.
Avand in vedere titularii apelului precum si drepturile lor in ceea ce priveste atacarea hotararii penale
si tinand seama de efectele devolutiv si extensiv ale apelului, legea a prevazut posibilitatea ca
hotararea sa fie desfiintata numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai in ceea ce priveste
latura penala sau civila.
a) Dupa desfiintarea sentintei primei instante, se reformeaza solutia acesteia pronuntandu-se o noua
hotarare prin care se solutioneaza fondul cauzei. Pentru a se ajunge la aceasta solutie instanta de
control fie reapreciaza probele administrate, fie ca se administreaza probe noi ori da o noua incadrare
juridica faptelor sau stabileste alte pedepse sau da o alta rezolvare laturii civile. Prin decizia
pronuntata se pune capat judecatii in apel, deoarece aceasta nu se face in doi timpi: a bruierea
apelului printr-o decizie pentru a se administra noi probe si apoi, dupa administrarea probelor, sa se
pronunte o alta decizie asupra fondului cauzei.
In caz de reformare totala instanta de apel va putea dispune urmatoarele solutii:
- in latura penala: condamnarea, achitarea, incetarea procesului penal,
- in latura civila: admiterea sau respingerea actiunii civile.
In caz de reformare partiala, instanta de apel, avand in vedere principiul non reformatio in pzius, va
putea sa schimbe incadrarea faptei retinute in sarcina inculpatului, va reindividualiza pedeapsa, chiar
va putea schimba forma de executare, iar in latura civila va putea modifica cuantumul
despagubirilor*2).
In conformitate cu dispozitiile art. 379 pct. 2 lit. a, instanta de apel desfiinteaza sentinta primei
instante, pronuntand o noua hotarare si procedeaza potrivit art. 345 si urmatoarele privind judecata
in fond. In consecinta, instanta de apel poate pronunta oricare dintre solutiile pe care le poate
pronunta prima instanta, apreciind asupra temeiniciei sau netemeiniciei invinuirii si dispunand, dupa
caz, condamnarea, achitarea sau incetarea procesului penal*3).
Reformarea poate fi totala sau partiala.
- in caz de reformare totala, instanta de apel, poate pronunta o decizie de condamnare, de achitare
sau de incetare a procesului penal in latura penala si de admitere sau de respingere a actiunii civile in
latura civila.
- in caz de reformare partiala, instanta de apel agraveaza sau atenueaza pedeapsa, modifica
cuantumul despagubirilor ori schimba incadrarea juridica a faptei*4).
Indiferent ca a avut sau nu loc o noua judecare a fondului cauzei, din moment ce s-a admis apelul si s-
a desfiintat hotararea primei instante, in pronuntarea noii hotarari, instanta de apel va proceda
potrivit art. 345-353 (, avand la indemana toate solutiile de rezolvare a actiunii penale (condamnare,
achitare si incetare a procesului penal) dar si cele referitoare la actiunea civila ori la alte aspecte care
tin de solutionarea cauzei*5).
b) Dupa desfiintarea sentintei primei instante, se dispune rejudecarea cauzei de catre instanta a carei
hotarare a fost desfiintata in urmatoarele situatii, potrivit art. 379 pct. 2 lit. b :
- pentru motivul ca judecarea cauzei la acea instanta a avut loc in lipsa unei parti nelegal citate,
- parea legal citata a fost in imposibilitate de a se prezenta si de a instiinta despre aceasta
imposibilitate,
- prin hotarare nu a fost rezolvat fondul cauzei.
- instanta care a pronuntat hotararea atacata cu apel nu era competenta potrivit legii.
Daca hotararea a fost desfiintata pentru caz de incompetenta, se dispune rejudecarea de catre
instanta competenta.
In primele trei cazuri rejudecarea cauzei va avea loc la instanta a carei hotarare a fost desfiintata, iar
in cazul al patrulea rejudecarea cauzei va avea loc in fata instantei care, potrivit legii, este competenta
sa rezolve cauza penala. In acest din urma caz nu se poate face rejudecarea de catre instanta a carei
hotarare a fost desfiintata deoarece, in mod practic, s-ar repeta greseala in ceea ce priveste
competenta*6). Instanta de trimitere fiind totdeauna prima instanta (sau una corespunzatoare
acesteia, dar competenta), va judeca potrivit tuturor regulilor aplicabile judecatii in prima instanta
pronuntand o sentinta, care potrivit tezei generale consacrate de art. 361 se va putea ataca din nou
cu apel*7).
S-a exprimat in literatura juridica opinia ca instanta, de apel poate desfiinta hotararea atacata In
intregime sau partial, nu numai in limitele efectului devolutiv si a celui extensiv la care se face referire
expres in lege, ci si in limitele efectului neagravarii situatiei partii in propriul apel.
Mai mult, regula non reformatio in pejus se aplica si in urma desfiintarii cu restituirea cauzei, la
reluarea urmaririi penale, astfel incat procurorul daca reluarea s-a dispus in urma admiterii apelului
inculpatului, nu va putea trimite in judecata pe inculpat pentru o acuzare mai grava (de pilda, pentru
alte acte materiale ale aceleiasi infractiuni, o forma calificata sau agravata a infractiunii initiale ori o
noua infractiune).
De asemenea, instanta de apel poate desfiinta hotararea primei instante si numai cu privire la modul
de solutionare a unei chestiuni de fond (de pilda, in legatura cu modul de individualizare a sanctiunii
penale aplicate)*8).
Desi legea nu mentioneaza care este categoria de competenta care a fost incalcata in acest caz la
admiterea apelului, socotim, in acord cu opinia exprimata in literatura de specialitate, ca textul art.
379 pct. 2 lit. b (, ipoteza finala, se refera la competenta dupa materie sau calitatea persoanei*9).
O parte lipsa la proces se considera ca a fost nelegal citata daca: nu s-a emis citatie, daca citatia emisa
nu cuprinde toate mentiunile prevazute de lege privind calitatea celui citat, locul unde sa se prezinte
data, dovada de primire sau procesul-verbal de inmanare sau de afisare nu au fost indeplinite potrivit
legii, citatia a fost trimisa in alte locuri decat la adresa sau la resedinta indicata sau a fost data altor
persoane decat cele aratate in cuprinsul legii*10).
---------------
*3) Vasile Papadopol, Corneliu Turianu, Apelul penal, Casa de Editura si Presa Sansa S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 221
*4) A se vedea. Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 2/1995 in Curtea de`Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara penala pe anul
1995, Editura Continent XXI, Bucuresti, 1996, pag. 15, V. Papadopol, nota critica la decizia nr. 10/A/1995 a Curtii de Apel B ucuresti, sectia I penala, in
Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica judiciara penala pe anul 1994, Editura Continent XXI, Bucuresti, 1995, pag. 16.
*9) I. Neagu , Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag.227.
5. JUDECATA IN RECURS
1. Generalitati
Persoanele care au drepturi si obligatii stabilite printr-o hotarare judecatoreasca pronuntata in apel
sau in prima instanta, cand hotararea nu este susceptibila de apel, pot considera ca acest act
procesual este afectat in mod real de un viciu sau eroare si pot cere, ca atare, o noua examinare a
cauzei pentru inlocuirea primei hotarari cu o noua hotarare. In vederea exercitarii unui control asupra
hotararilor judecatoresti pronuntate in prima instanta legea a pus la indemana celor interesati un
instrument procesual prin folosirea caruia se asigura o mai buna infaptuire a actului de justitie.
Mijlocul procesual prin care se asigura acest deziderat este recursul, care are ca ratiune si finalitate
indreptarea unor greseli comise de instanta sau de parti cu ocazia primei judecati sau a celei
efectuate in apel.
Recursul este reglementat in capitolul III al Titlului I din Partea Speciala sectiunea II (art. 385*1-
385*19 C. proc. pen.), introduse prin Legea nr. 45/1993 pentru modificarea si completarea Codului
de procedura penala*1) si completate recent prin Legea 356/2006.
In succesiunea normala a procedurii judiciare recursul urmeaza apelului si in aceasta ordine
reprezinta cel de-al treilea grad de jurisdictie. O asemenea alcatuire a procesului nu este insa
obligatorie, iar uneori nici nu se poate realiza, intrucat legea nu permite apelarea anumitor hotarari
judecatoresti. Hotararile care nu pot fi atacate cu apel, nu pot ramane insa pronuntate in „prima si
ultima instanta", pentru ca numarul gradelor de jurisdictie s-ar reduce la unul singur. In aceste cazuri
recursul va fi posibil si fara interventia prealabila a apelului. Singura cale de atac ordinara impotriva
hotararii pronuntate in prima instanta si neapelabila ramane recursul. In aceste cazuri recursul
reprezinta al doilea si ultimul grad de jurisdictie*2).
In literatura sunt date diferite definitii. Recursul este o cale de atac ordinara de anulare, partial
devolutiva si in mod exceptional extensiva, destinata a repara erorile de drept comise de instantele
de fond, in hotararile date*3).
El corespunde celui de-al doilea grad de jurisdictie si de aceea se indreapta impotriva hotararilor
judecatoresti date in ultimul grad de fond, pentru erorile de drept pe care le contine.
Termenul de recurs in casatie este imprumutat din dreptul francez. Recursul fiind o cale ordinara de
atac, se deosebeste de recursul special, cale de atac conferita de lege procurorului general al
Parchetului de pe langa inalta Curte de Casatie si Justitie sau recursului in interesul legii pe care il
poate exercita ministrul justitiei.
Caile de atac sunt calificate ca extraordinare, daca ele pot fi executate numai in cazurile si in conditiile
specificate de lege. Codul de procedura penala califica apelul si recursul ca fiind cai ordinare, iar
contestatia in anulare, revizuirea, recursul in interesul legii sunt calificate ca extraordinare.
Importanta practica a clasificarii cailor de atac in ordinare si extraordinare vizeaza, in principal,
urmatoarele aspecte*5):
a) executarea hotararii penale este suspendata pe durata termenului in care poate fi exercitata calea
de atac ordinara, iar apoi pe timpul judecarii acesteia, in vreme ce caile de atac extraordinare nu au,
in principiu, efect suspensiv,
b) cat timp este deschisa calea ordinara de atac, nu se poate recurge la o cale de atac extraordinara,
insa caile de atac extraordinare se pot folosi concomitent,
c) in unele situatii, calea de atac extraordinara devine inadmisibila, daca partea interesata putea sa
invoce motivul prin intermediul caii de atac ordinare, dar nu a facut-o.
---------------
*3) Pentru o definitie, in parte asemanatoare, Gh. Mateut, Noua reglementare a recursului in procedura penala romana (I), in Dreptul, Anul VI, Seria a III-
a, nr. 2/1995, pag. 43.
Trasaturile caracteristice ale recursului
- Recursul, ca a doua cale ordinara de atac, este admisibil in cazurile prevazute de lege. Legea
stabileste, spre deosebire de apel unde se examineaza cauza sub toate aspectele, in limitele efectului
devolutiv de fapt si de drept, fara a se limita la criticile din motivele de apel, ca instanta de recurs
examineaza cauza in limitele cazurilor de casare prevazute de art. 385*9 C. proc. pen. Legea
stabileste 21 motive de recurs si in afara acestora instanta nu se poate pronunta chiar daca constata
si alte greseli. Aceasta limitare nu o gasim in cazul cand recursul este singura cale de atac ordinara.
- Recursul nu pune in miscare o noua judecata a cauzei in fond, ci doar o verificare a hotararii atacate
pe baza lucrarilor si a materialului din dosarul cauzei si a oricaror inscrisuri noi, prezentate la instanta
de recurs. Instanta de recurs nu judeca procesul, ci hotararea judecatorilor, ea controleaza aceste
hotarari in raport cu legea. Instanta de recurs este obligata sa se pronunte numai asupra motivelor de
recurs, invocate de procuror si de parti.
- Recursul este o cale de atac usor accesibila, care poate fi exercitata de catre parti, la termen fix si in
forme procesuale simple. Exercitarea caii de atac a apelului este usurata partilor si de aplicarea regulii
neagravarii situatiei in propria cale de atac.
- Recursul este o cale de atac ireverentioasa pentru ca se adreseaza instantelor judecatoresti
superioare, celor care au judecat apelul (cand recursul este a doua cale de atac) sau primei instante
(cand este singura calc de atac).
In aceste temeiuri, se considera ca recursul este o cale de atac ordinara, ireverentioasa, cu caracter
mixt: de anulare si uneori de reformare a hotararilor gresite, partial devolutiva, admisibila numai in
cazurile prevazute de lege*2).
----------------
Caracterizarea recursului
Recursul prezinta urmatoarele trasaturi:

a) este o cale de atac ordinara ca si apelul, intrucat si el este un act obisnuit in desfasurarea normala a
procesului penal, se efectueaza intr-un termen fix, stabilit de lege (de regula 10 zile) si inlatura
posibilitatea ca hotararea din ultimul grad de fond sa devina definitiva si executorie. In literatura de
specialitate s-a remarcat ca, in mod exceptional, recursul se poate indrepta si impotriva unei hotarari
definitive si executorii. Astfel, potrivit art. 385*3 coroborat cu art. 365 C. pr. pen., partea care a lipsit
atat de la judecata cat si de la pronuntare poate declara recurs peste termen in cel mult 10 zile de la
data inceperii executarii pedepsei sau a obligarii la despagubiri civile. De aceea, s-a propus, de lege
ferenda ca recursul peste termen sa fie reglementat ca un caz de repunere in termenul de recurs*1),
b) este o cale de atac, in principal, de drept, intrucat provoaca, de regula, un control partial, numai in
drept. Aceasta este, in esenta, ceea ce caracterizeaza recursul in raport cu apelul in ceea ce priveste
limitele in care se produce devolutia. Asadar, daca apelul devolueaza cauza atat in fapt cat si in drept,
sub toate aspectele, recursul o devolueaza cu precadere in drept. El repune in discutie nu intreaga
cauza, ci numai chestiunile de drept sau de drept si de fapt si pentru motive bine determinate. El
poate avea loc numai pentru nulitati de fond si de forma, adica pentru erori de drept substantiale
(materiale) si procesuale (formale)*2). Starea de fapt nu este supusa controlului instantei de recurs.
In mod exceptional, recursul poate fi si o cale de atac de fapt sau de fapt si de drept cum sunt, de
pilda, cazurile in care se poate face recurs pe motiv ca „s-a comis o eroare grava de fapt" (art. 385*9
alin. 1 pct. 18 C. pr. pen.) ori in care „s-au aplicat pedepse gresit individualizate "(art. 385*9 alin. 1
pct. 14 C. pr. pen.) ori „a fost gresit rezolvata latura civila" (art. 385*9 alin 2 C. pr. pen.) sau „instanta
nu s-a pronuntat asupra unei fapte in sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele
probe administrate..." (art. 385*9 alin. 1 pct. 10 C. pr. pen.) precum si cele in care hotararile
judecatoresti nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel. S-a remarcat faptul ca noua reglementare a
recursului, spre deosebire de reglementarea anterioara, nu mai asimileaza cazurile de casare cu
nulitatile de forma si de fond, intrucat in cuprinsul erorilor de judecata intra, din motivele aratate mai
sus, atat erori de drept cat si de fapt*3).
- este, in principiu, o cale de atac de anulare, deoarece tinde la obtinerea casarii sau anularii atacate.
In mod exceptional recursul este si o cale de atac mixta de anulare si de reformare atunci cand in
cazurile prevazute de lege (art. 385*15 pct. 2 lit. a) si b) C. pr. pen.) instanta de recurs insasi este cea
care pronunta o solutie asupra fondului cauzei. O asemenea concluzie se impune si in cazul in care
recursul este indreptat impotriva hotararilor nesupuse apelului*4). Nu aceeasi calificare se poate
acorda, insa, recursului, atunci cand instanta admite recursul, casand hotararea atacata si dispune
rejudecarea de catre instanta de recurs, deoarece in aceasta situatie se da o singura decizie in
solutionarea recursului, care este doar o decizie de casare, cuprinzand termenul pentru rejudecare si
a doua decizie ce nu priveste recursul (care a fost anterior admis) ci rejudecarea fondului cauzei, care
se face dupa regulile primei instante (art. 385*19 C. pr. pen.)*5)
- este o cale de atac ireverentioasa, intrucat se adreseaza intotdeauna unor instante judecatoresti
superioare (tribunalul, tribunalul militar teritorial, curtea de apel, curtea militara de apel si Inalta
Curte de Casatie si Justitie) spre deosebire de alte cai de atac de anulare, cum este, de pilda,
contestatia in anulare, care se adreseaza aceleiasi instante (instanta de recurs care a pronuntat
hotararea a carei anulare se cere sau instantei la care a ramas definitiva ultima hotarare, dupa
distinctiile facute de art. 389 C. pr. pen,),
- nu pune in miscare o noua judecata a cauzei in fond, ci doar o verificare a hotararii atacate pe baza
lucrarilor si materialului din dosarul cauzei si a oricaror inscrisuri noi, prezentate la instanta de recurs.
Asadar, instanta de recurs este obligata sa se pronunte numai asupra motivelor de recurs invocate de
procuror si de parti.
Prin derogare de la aceasta regula, atunci cand recursul este indreptat impotriva hotararilor
judecatoresti ale primei instante pentru care legea prevede expres ca nu pot fi atacate cu apel, nu
mai este limitat la cazurile de casare prevazute expres in art. 385*9 C. pr. pen. ci, in aceasta ipoteza,
instanta de recurs are obligatia sa examineze intreaga cauza sub toate aspectele de fapt si de drept,
in aceleasi conditii ca instanta de apel, insa dupa regulile speciale privind judecata recursului, in
genere,
- este o cale de atac usor accesibila. Orice hotarare penala poate fi atacata cu recurs, de catre orice
parte din proces, intr-un termen fix si cu forme procesuale simple. Accesul liber al oricarei parti la
folosirea acestei cai de atac este usurat si de regula nea-gravarii situatiei in propriul recurs (non
reformatio in pejus), care functioneaza in aceleasi conditii ca in cazul apelului. Prin analogie cu ceea
ce se intampla in cazul apelului, putem arata ca ratiunea instituirii acestei reguli consta in inlaturarea
temerii justitiabililor ca, eventual, li s-ar agrava situatia in propria lor cale de atac, o asemenea temere
putand determina, implicit, abtinerea de la folosirea cailor de atac si astfel limitarea controlului
judecatoresc ce se realizeaza prin exercitarea acestora*6).
Explicatia conceptiei ca instanta de recurs solutionand cauza nu poate crea o situatie mai grea pentru
partea care a declarat recursul se gaseste in dreptul partilor de a supune hotararea atacata unui
control jurisdictional. Folosirea caii de atac nu poate crea titularului o situatie mai grea, pentru ca
astfel s-ar putea determina abtinerea partii de la exercitarea drepturilor sale procesuale de teama
asumarii acestui risc. Or, controlul jurisdictional realizat prin recurs prezinta o importanta care
depaseste interesele partilor, contribuind la realizarea unui bun act de justitie*7).
Regula neagravarii situatiei in propriul recurs se aplica tuturor titularilor dreptului, cu exceptia
procurorului, care este reprezentantul societatii.
Neagravarea situatiei in propriul recurs devine incidenta numai atunci cand recursul este singular, si
cand au fost declarate mai multe recursuri de persoane cu interese comune sau indiferente fata de
cei ce au declarat recurs. Daca sunt mai multe recursuri declarate de persoane cu interese contrare
sau este recursul procurorului in defavoarea celui ce a declarat recurs, nu se aplica regula non
reformatio in peius.
Regula "non reformatio in pejus" este limitata la folosirea caii proprii de atac. Precizarea devine
necesara pentru intelegerea corecta a dispozitiei legale. Folosirea de catre o parte a unei cai de atac
nu exclude posibilitatea agravarii situatiei sale in calea folosita de catre altcineva. De pilda, declarand
recurs atat inculpatul cat si procurorul situatia inculpatului se poate agrava. In acest sens, situatia
defavorabila nu este o consecinta a recursului declarat de inculpat - care poate fi respins - ci un efect
al admiterii recursului procurorului*8).
Regula non reformatio in pejus in procesul penal produce urmatoarele consecinte*9):
- limiteaza (in detrimentul principiului legalitatii si al aflarii adevarului) posibilitatea instantei de recurs
de a indrepta hotararile gresite la cazurile in care s-ar crea o situatie mai favorabila pentru partea
care a declarat recurs
- creeaza accesul liber al oricarui titular la folosirea caii de atac a recursului, contribuind, prin aceasta,
la largirea controlului judecatoresc al instantei de recurs asupra hotararilor primei instante.
---------------
*1) a se vedea. Gr. Theodoru, Consideratii asupra unor dispozitii care reglementeaza exercitarea recursului in materie penala, Anuarul centrului de
stiinta sociala a Universitatii „Al I. Cuza" Iasi, sectiunea a III-a, 1986, pag. 265, D. V. Mihaescu, Recursul penal, Editura stiintifica, Bucuresti, 1962, pag.
110-113, V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 89-90.
*2) A se vedea, Tr. Pop, Dreptul procesual penal, vol. IV, Tipografia Nationala, Cluj, 1946, pag. 351.
*3) Gr. Gr. Theodoru, Contributii la caracterizarea recursului penal in actuala reglementare, in Revista de drept penal nr. 1/1996, pag. 30.
*4) A se vedea V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag 33.
*5) in sens contrar, Gr. Gr. Theodoru, Contributii la caracterizarea recursului penal in actuala reglementare, in Revista de drept penal nr. 1/1996, pag. 33.
Hotararile penale supuse recursului
Privire generala
Potrivit reglementarii recursului, aceasta cale de atac cuprinde, prin cele doua forme de exercitare,
toate hotararile judecatoresti nedefinitive, cu limitarile prevazute de lege.
a. Prima forma a recursului, unde acesta este cea de a doua cale de atac, este apropiata de forma
traditionala, fiind o cale de atac predominanta in drept, prin care se urmareste realizarea unei
uniforme interpretari si aplicari a legii in cauzele penale.
Sentintele prin care se solutioneaza cauza sunt, de regula, supuse apelului. Ele sunt susceptibile direct
de recurs numai in situatia in care nu este deschisa calea de atac a apelului. Prin aceasta, derogandu-
se de la regula enuntata mai sus, se asigura un control judecatoresc integral si nemijlocit asupra
hotararilor de condamnare, de achitare sau de incetare a procesului penal.
Pot fi atacate cu recurs atat latura penala cat si latura civila a cauzei. De asemenea, Este posibila
atacarea separata cu recurs a laturii penale sau a laturii civile a cauzei
In conformitate cu prevederile art. 385*1 C. pr. pen., pot fi atacate cu recurs:
a) sentintele pronuntate de judecatorii in cazurile prevazute de lege,
b) sentintele pronuntate de tribunalele militare in cazul infractiunilor contra ordinii si disciplinei
militare, sanctionate de lege cu pedeapsa inchisorii de cel mult 2 ani,
c) sentintele pronuntate de curtile de apel si Curtea Militara de Apel,
d) sentintele pronuntate de sectia penala a Inaltei Curti de Casatie si Justitie,
d*1) sentintele privind infractiunile pentru care punerea in miscare a actiunii penale se face la
plangerea prealabila a persoanei vatamate,
e) deciziile pronuntate, ca instante de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale, curti de apel si
Curtea Militara de Apel.
f) sentintele pronuntate in materia executarii hotararilor penale, afara de cazul cand legea prevede
altfel, precum si cele privind reabilitarea.
Nu sunt supuse recursului:
- sentintele care sunt susceptibile de apel si ih privinta carora persoanele prevazute in art. 362 C. pr.
pen. (oricare din persoanele care pot face apel, potrivit legii, inclusiv procurorul) nu au folosit calea
apelului, ori cand apelul a fost retras, daca legea prevede aceasta cale de atac (art. 385*1 alin. ultim
C. pr. pen., asa cum a fost modificat prin Legea nr. 141/1996). Prin aceasta dispozitie este consacrat
principiul potrivit caruia nu se poate face recurs omisso medio
In consens cu prevederile legale, in practica judiciara s-a considerat ca este inadmisibil recursul
declarat de inculpat impotriva hotararii primei instante daca, desi acesta a declarat apel, si l-a
retras*1). De asemenea, s-a mai decis ca inculpatul nu poate folosi calea de atac a recursului daca
apelul acestuia a fost respins ca tardiv, deoarece in aceasta situatie apelul se considera ca
inexistent*2).
Aceasta inseamna, ca, de regula, nu se poate recurge la o cale de atac, trecand sau sarind peste alta,
care, legal, are prioritate, in acest fel, nu se poate recurge la recurs, sarind peste apel daca hotararea
este susceptibila de a fi atacata cu apel. Atata vreme, insa, cat una din persoanele prevazute in art.
362 C. pr. pen. a declarat apel, aceasta imprejurare profita tuturor celorlalte persoane, carora le este
deschisa calea de atac a recursului, fara, insa, ca aceasta sa vizeze si sentintele primei instante. In
acest sens, art. 385*1 alin. ultim C. pr. pen. prevede expres ca „impotriva deciziilor pronuntate in
apel, persoanele prevazute in art. 362, chiar daca nu au folosit apelul pot declara recurs",
b. In cea de a doua forma, in care recursul este a doua cale de atac, acesta imbraca forma apelului, si
nu este limitat la motivele de casare prevazute pentru prima forma a recursului, aratate in art. 385*9
C. proc. pen., iar instanta este obligata ca, in afara temeiurilor invocate si a cererilor formulate de
recurent, sa examineze cauza sub toate aspectele de fapt si de drept, solutiile fiind diferite de cele din
apel, in recurs avand o alta reglementare.
De asemenea, sunt supuse recursului si deciziile pronuntate de instanta de apel in rezolvarea cererii
sau propunerii de liberare conditionata, precum si in solutionarea cererii de reabilitare.
Stabilirea formei de recurs aplicabile se face dupa natura hotararii atacate. In cazul in care se ataca cu
recurs deciziile instantei de apel, acesta este cea de a doua cale de atac. In cazul sentintelor si al
incheierilor, unde legea prevede ca se pot ataca numai cu recurs, acesta este singura cale de atac
ordinara*3).
In practica judiciara s-a remarcat ca, in lumina prevederilor art. 385*1 C. pr. pen., din categoria
hotararilor care nu pot fi atacate cu recurs sunt omise deciziile prin care apelul a fost respins ca
tardiv*4), astfel incat, intr-o asemenea situatie recursul poate fi respins ca nefondat, nu ca
inadmisibil. In argumentarea acestui punct de vedere s-a aratat ca un apel declarat tardiv nu poate fi
considerat un apel nedeclarat, astfel incat partii care nu s-a folosit de calea apelului in termenul legal
nu i se poate refuza dreptul de a face recurs*5). Totodata, s-a mai sustinut in mod judicios ca recursul
este admisibil, in principiu, doar in cazul in care se critica doar decizia instantei de apel, respectiv
insasi solutia de respingere a apelului ca tardiv. Daca insa, se critica sentinta primei instante, care a
ramas definitiva la expirarea termenului de apel, recursul este inadmisibil*6).
---------------
*1) a se vedea, Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, decizia nr. 91/19.01.1995, in Dreptul nr. 2/1996, pag. 122, Curtea de Apel Bucuresti sectia a VI-
a penala, decizia nr. 44/1995 in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1995, pag. 145, Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr.
231/1994, in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1994, pag. 177, Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 183/1994, in Culegere de
practica judiciara penala pe anul 1994, pag. 170.
*2) Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 106/1995 in Curtea de Apel Bucuresti Culegere de practica judiciara penala pe anul 1995, Editara
*3) Gr. Theodoru, Hotararile penale supuse recursului, in Revista Romana de Drept, nr. 7, 1969, pag. 3-221.
*4) A se vedea Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 106/1995, cu nota de V. Papadopol, in Culegere de practica judiciara penala pe anul
1995, pag. 151 -152, Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 517/1995, cu nota de V. Papadopol, in Culegere de practica judiciara penala pe
anul 1995, pag. 194 -195, Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 32/1995, cu nota de V. Papadopol, in Culegere de practica judiciara
penala pe anul 1995, pag. 173, , Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 212/1994, in Culegere de practica judiciara in materie penala pe
anul 1994, pag. 175, Curtea de Apel Craiova, decizia penala nr. 122/1995 in Revista juridica a Olteniei nr. 1 -2/1995, pag. 112, in sens contrar, Curtea
Suprema de Justitie, sectia penala, decizia nr. 49671994 in Dreptul nr. 12/1994, pag. 81, Curtea de Apel, Bucuresti, sectia I penala, decizia 517/1995 cu
nota de V. Papadopol, Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul 1995, Bucuresti, 1996, pag. 194 -195, Curtea de Apel Constanta, decizia
penala nr. 83/1994 in Culegere de jurisprudenta, Editura Dobrogea, 1994, pag. 87.
*5) A se vedea, H. Diaconescu, Cu privire la admisibilitatea recursului in situatia in care apelul a fost declarat tardiv, in Dreptul nr. 8/1995, pag. 62.
*6) V. Papadopol, nota la decizia penala nr. 517/1995 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia I penala, in Culegere de practica jud iciara in materie penala pe
anul 1995, pag. 194-195.
Sentintele
Sentintele prin care se solutioneaza cauza sunt, de regula, supuse apelului. Ele sunt susceptibile de
recurs numai in situatia in care nu este deschisa calea de atac a apelului. Prin aceasta se asigura un
control judecatoresc integral asupra hotararilor de condamnare, de achitare sau de incetare a
procesului penal. Pot fi atacate cu recurs atat latura penala cat si latura civila a cauzei. De asemenea,
este posibila atacarea separata cu recurs a laturii penale sau a laturii civile a cauzei.
In conformitate cu prevederile art. 385*1 din C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs:
a) sentintele pronuntate de judecatorii in cazurile prevazute de lege,
b) sentintele pronuntate de tribunalele militare in cazul infractiunilor contra ordinii si disciplinei
militare, sanctionate de lege cu pedeapsa inchisorii de cel mult 2 ani,
c) sentintele pronuntate de curtile de apel si Curtea Militara de Apel,
d) sentintele pronuntate de sectia penala a Inaltei Curti de Casatie si Justitie,
d*1) sentintele privind infractiunile pentru care punerea in miscare a actiunii penale se face la
plangerea prealabila a persoanei vatamate,
e) deciziile pronuntate, ca instante de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale, curti de apel si
Curtea Militara de Apel.
f) sentintele pronuntate in materia executarii hotararilor penale, afara de cazul cand legea prevede
altfel, precum si cele privind reabilitarea.
In consens cu prevederile legale, in practica judiciara s-a considerat ca este inadmisibil recursul
declarat de inculpat impotriva hotararii primei instante daca, desi acesta a declarat apel, si l-a
retras*1). De asemenea, s-a mai decis ca inculpatul nu poate folosi calea de atac a recursului daca
apelul acestuia a fost respins ca tardiv, deoarece in aceasta situatie apelul se considera ca
inexistent*2).
Aceasta inseamna, ca, de regula, nu se poate recurge la o cale de atac, trecand sau sarind peste alta,
care, legal, are prioritate, in acest fel, nu se poate recurge la recurs, sarind peste apel daca hotararea
este susceptibila de a fi atacata cu apel. Atata vreme, insa, cat una din persoanele prevazute in art.
362 C. pr. pen. a declarat apel, aceasta imprejurare profita tuturor celorlalte persoane, carora le este
deschisa calea de atac a recursului, fara, insa, ca aceasta sa vizeze si sentintele primei instante. In
acest sens, art. 385*1 alin. ultim C. pr. pen. prevede expres ca „impotriva deciziilor pronuntate in
apel, persoanele prevazute in art. 362, chiar daca nu au folosit apelul pot declara recurs",
Pe langa acestea, mai sunt prevazute de Codul de procedura penala si alte situatii:
- sentintele de dezinvestire pronuntate de judecatorii, tribunale, curti de apel si Curtea Militara de
Apel si de Inalta Curte de Casatie si Justitie, cand au judecat in prima instanta (art. 332-337 C. proc.
pen., articole partial modificate prin legea 356/2006). In aceste cazuri se includ si sentintele de
restituire pronuntate in temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. pen., cand instanta constata ca sesizarea nu
s-a facut potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi inlaturata de indata si nici prin acordarea unui
termen in acest scop, sau de trimitere de catre instanta organului competent a plangerilor gresit
indreptate (art. 285 C. proc. pen.). Sentintele de restituire sau de trimitere a cauzei la procuror (art.
285, 300, 332 -337 C. pr. pen.) pot fi atacate cu recurs, insa, numai de procuror si de inculpatul
arestat in cauza*3)
---------------
*1) a se vedea, Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, decizia nr. 91/19.01.1995, in Dreptul nr. 2/1996, pag. 122, Curtea de Apel Bucuresti sectia-a
Via penala, decizia nr. 44/1995 in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1995, pag. 145, Curtea de Apel Bucuresti, se ctia a II-a penala, decizia nr.
231/1994, in Culegere de practica judiciara penala pe anul 1994, pag. 177, Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia n r. 183/1994, in Culegere de
practica judiciara penala pe anul 1994, pag. 170.
*2) Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 106/1995 in Curtea de Apel Bucuresti Culegere de practica judiciara penala pe anul 1995, Editara
Deciziile instantelor de apel ce pot fi atacate cu recurs
Recursul, ca cea de a doua calc de atac care se apropie de forma traditionala, este indreptat impotriva
deciziilor instantelor de apel. In art. 385*1 alin. (1) lit. e) C. proc. pcn. se stabileste ca sunt atacabile
cu recurs deciziile pronuntate, ca instante de apel, de:
tribunale (art. 27 pct. 3 C. proc. pen.)
- tribunalele militare teritoriale (art. 28 pct. 3 C. proc. pen.)
- curtile de apel (art. 28*1 pct. 3 C. proc. pen.)
- Curtea Militara de Apel (art. 29 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.).
Nu se pot ataca cu recurs:
- deciziile prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, deoarece prin aceasta decizie se reia ciclul
procesual in fata instantei care a gresit sau a instantei competenta [cazul de la art. 379 pct. 2 lit. b) C.
proc. pen.]. In cazul in care, prin decizia pronuntata in apel, se dispune rejudecarea cauzei numai cu
privire la solutia data laturii civile, cea privind actiunea psnala fiind mentinuta, decizia poate fi atacata
cu recurs in ceea ce priveste solutionarea laturii penale*1).
- deciziile prin care s-a luat act de retragerea apelului, daca legea prevede aceasta cale de atac,
- deciziiile instantei de recurs,
- deciziile instantei de recurs in anulare sau de recurs in interesul legii,
- deciziile prin care s-a rezolvat contestatia in anulare care se refera la o hotarare pronuntata in
recurs*2),
- deciziile prin care au fost solutionate conflicte de competenta*3).
In practica judiciara s-a remarcat ca, in lumina prevederilor art. 385*1 C. pr. pen., din categoria
hotararilor care nu pot fi atacate cu recurs sunt omise deciziile prin care apelul a fost respins ca
tardiv*4), astfel incat, intr-o asemenea situatie recursul poate fi respins ca nefondat, nu ca
inadmisibil. In argumentarea acestui punct de vedere s-a aratat ca un apel declarat tardiv nu poate fi
considerat un apel nedeclarat, astfel incat partii care nu s-a folosit de calea apelului in termenul legal
nu i se poate refuza dreptul de a face recurs *5). Totodata, s-a mai sustinut in mod judicios ca
recursul este admisibil, in principiu, doar in cazul in care se critica doar decizia instantei de apel,
respectiv insasi solutia de respingere a apelului ca tardiv. Daca insa, se critica sentinta primei instante,
care a ramas definitiva la expirarea termenului de apel, recursul este inadmisibil*6).
---------------
*1) C.S.J., s. pen., dec. nr. 701/1994, Dreptul, nr. 3/1995, pag. 93.
*2) C.S.J.. s. pen., dec. nr. 631/1996, Dreptul 1996. pag. 215.
*3) C.S.J.. s. pen., dec. nr. 600/1997, Buletinul Jurisprudentei 1997, pag. 383-384.
*4) A se vedea Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 106/1995, cu nota de V. Papadopol, in Culegere de practica judiciara penala pe anul
1995, pag. 151 -152, Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 517/1995, cu nota de V. Papadopol, in Culegere de practica judiciara penala pe
anul 1995, pag. 194 -195, Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 32/1995, cu nota de V. Papadopol, in Culegere de practica judiciara
penala pe anul 1995, pag. 173, Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 212/1994, in Culegere de practica judiciara in materie penala pe
anul 1994, pag. 175, Curtea de Apel Craiova, decizia penala nr. 122/1995 in Revista juridica a Olteniei nr. 1-2/1995, pag. 112, in sens contrar, Curtea
Suprema de Justitie, sectia penala, decizia nr. 49671994 in Dreptul nr. 12/1994, pag. 81, Curtea de Apel, Bucuresti, sectia I penala, decizia 517/1995 cu
nota de V. Papadopol, Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul 1995, Bucuresti, 1996 pag. 194-195, Curtea de Apel Constanta, decizia
penala nr. 83/1994 in Culegere de jurisprudenta, Editura Dobrogea, 1994, pag. 87.
*5) A se vedea, H. Diaconescu, Cu privire la admisibilitatea recursului in situatia in care apelul a fost declarat tardiv, in Dreptul nr. 8/1995, pag. 62.
*6) V. Papadopol, nota la decizia penala nr. 517/1995 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia I penala, in Culegere de practica jud iciara in materie penala pe
anul 1995, pag. 194-195.
Incheierile
In ceea ce priveste atacarea cu recurs a incheierilor, regula este aceea potrivit careia incheierile pot fi
atacate cu recurs numai o data cu sentinta sau cu decizia recurata.
Ca urmare, recursul declarat impotriva sentintei sau deciziei se socoteste facut si impotriva
incheierilor, chiar daca acestea au fost date dupa pronuntarea hotararii (art. 385*1 alin. 3 din C. proc.
pen.). In aceasta categorie intra*1):
a) incheierile care solutioneaza chestiuni premergatoare fondului cauzei si au fost date in timpul
judecatii, respectiv:
- incheieri prin care instanta dispune asupra administrarii probelor, asupra cererilor formulate de
parti, precum si asupra exceptiilor ridicate de acestea in temeiul art. 301 alin. 1, 2 si 3 C. proc. pen.
- incheierile prin care instanta ia masuri pentru buna desfasurare a procesului penal, cum sunt cele
privind respingerea cererii de privind extinderea actiunii penale sau a procesului penal,
- incheierile prin care se solutioneaza unele probleme in caile de atac extraordinare, cum sunt, de
exemplu, cele privind admiterea, in principiu, a revizuirii,
b) incheierile care au fost date dupa pronuntarea sentintei sau deciziei de recurare (bunaoara,
incheierea de inlaturare a unei omisiuni vadite sau de indreptare a erorii materiale).
Spre deosebire de apel, la care nu se manifesta abateri de la regula ca incheierile se ataca odata cu
fondul cauzei, in cazul recursului exista derogari anume prevazute de lege, cand se permite atacarea
separata a unei incheieri, fara a fi necesara desfasurarea integrala a judecatii in gradul de jurisdictie
corespunzator si abia ulterior, odata cu sentinta sau decizia sa fie atacate toate hotararile adiacente,
asa cum consacra teza generala*2).
Totusi sunt si incheieri date de instanta de apel, care pot fi atacate cu recurs. In aceste cazuri recursul
are trasaturile apelului. Aceste incheieri sunt:
a) incheierile prin care s-a dispus in apel luarea, prelungirea, revocarea, inlocuirea sau incetarea unei
masurii preventive, ori revocarea liberarii provizorii sub control judiciar sau pe cautiune [art. 141, art.
159 alin. (7)],
b) incheierile prin care se confirma masura internarii medicale (art. 162 alin. ultim C. proc. pen.),
c) incheierea prin care se ia de catre instanta de apel o masura asiguratorie [art. 168 alin. (2) C. proc.
pen.],
d) incheierile prin care s-a dispus suspendarea judecatii in conformitate cu art. 303 C. proc. pen.
De la aceasta regula, exista urmatoarele exceptii:
- incheieri pentru care legea prevede expres ca nu pot fi atacate cu recurs,
- incheieri care pot fi atacate cu recurs separat, care se judeca imediat, inainte de pronuntarea
sentintei sau deciziei de recurare,
- incheieri care pot fi atacate cu recurs separat, dar care urmeaza a fi Judecat numai dupa
pronuntarea sentintei sau deciziei.
Nu pot fi atacate cu recurs urmatoarele incheieri:
- incheierile prin care s-a admis ori s-a respins abtinerea sau s-a admis recuzarea (art. 52 alin. 6 din C.
proc. pen.), singura ipoteza in care, in materia recuzarii, incheierile pot fi atacate cu recurs este aceea
in care cererea de recuzare a fost respinsa,
- incheierile date in cauzele penale in care s-au pronuntat sentinte sau decizii susceptibile de a fi
atacate cu apel.
Pot fi atacate cu recurs separat, care se judeca imediat, urmatoarele incheieri:
- incheierea prin care s-a respins cererea de recuzare (art.52 alin. final),
- incheierea prin care se dispune luarea, revocarea, inlocuirea sau incetarea de drept a masurilor
preventive (art. 141),
- incheierea prin care s-a solutionat cererea de prelungire a arestarii preventive (art. 159 alin. 7 si 8),
- incheierea prin care s-a confirmat masura provizorie a internarii medicale (art. 162 alin. ultim),
- incheierea prin care s-a solutionat plangerea impotriva masurilor asiguratorii (art. 168),
- incheierea prin care s-a suspendat judecata in prima instanta (art. 303).
---------------
Titularii recursului
Potrivit art. 385*2 din C. proc. pen., pot face recurs persoanele aratate in art. 362 din C. proc. pen.,
care se aplica in mod corespunzator. Deci, cele expuse cu privire la titularii dreptului de apel sunt
valabile, cu adaptarile de rigoare, si pentru recurs.
Aceste persoane sunt:
a) procurorul, in ce priveste latura penala si latura civila,
b) inculpatul, in ce priveste latura penala si latura civila, in cazul in care sunt mai multi inculpati in
cauza, prin recursul declarat de un inculpat, acesta nu poate critica hotararea pentru motivul ca ar fi
fost a citat gresit un alt inculpat*1),
c) partea vatamata, in ce priveste latura penala, daca partea vatamata s-a constituit si parte civila,
poate ataca cu recurs, atat latura penala cat si latura civila*2) ,
d) partea civila in latura civila, recursul in acest caz nu va viza nici un aspect din latura penala. Daca
actiunea penala s-a pus in miscare ca urmare a plangerii prealabile a persoanei vatamate care s-a
constituit si parte civila, cele doua calitati cumulandu-se, se poate ataca cu apel sentinta sau decizie -
atat in ansamblul ei, cat si partial - asupra unei singure laturi a procesului*3).
e) partea responsabila civilmente, in ce priveste latura civila,
f) martorul, expertul, interpretul si aparatorul, in ce priveste cheltuielile judiciare cuvenite acestora,
g) orice persoana ale carei interese legitime au fost vatamate printr-o masura sau act al instantei*4).
Daca actiunea penala nu a fost pusa in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate, aceasta
nu poate ataca cu recurs hotararea nici ca persoana ale carei interese au fost vatamate - invocand ca
faptuitorul este foarte periculos - sau ca a comis infractiunea de marturie mincinoasa, spre a putea
cerc ulterior, pe acest temei, revizuirea hotararii date in procesul in care s-a facut marturia*5) .
Pentru a se putea declara recurs de catre persoanele autorizate de lege, acestea trebuie sa
indeplineasca in principiu doua importante conditionari:
a) sa fi avut calitatea de parte in cauza in momentul cand s-a pronuntat hotararea care face obiectul
recursului,
b) titularul sa aiba un interes real in exercitarea caii de atac si in obtinerea pe calea casarii a unei alte
hotarari.
Aceste conditionari se aplica in mod corespunzator si procurorului. Cu privire ia primul aspect al
problemei edificator este urmatorul exemplu. Daca impotriva unei sentinte declara apel numai
procurorul pe latura penala, evident ca fata de partea civila hotararea ramane definitiva cu privire la
latura civila. In aceste conditii, partea civila nu mai poate face recurs impotriva deciziei pronuntate in
apel, chiar daca ar avea un interes care s-ar repercuta asupra drepturilor sale dobandite anterior,
pentru ca nu era parte in cauza in momentul cand s-a dat in apel decizia care formeaza obiectul caii
de atac urmatoare*6).
In afara de procuror, pentru celelalte persoane recursul poate fi declarat de catre reprezentantul
legal si aparator, iar pentru inculpat, si de sotul acestuia. In lumina dispozitiilor art. 385*1 alin. 4,
titularii recursului amintiti mai sus, pot declara recurs impotriva deciziilor pronuntate in apel, chiar
daca nu au folosit calea de atac a apelului, insa doar daca prin decizia pronuntata in apel a fost
modificata solutia din sentinta si numai cu privire la aceasta modificare*7).
---------------
*1) Trib. Suprem, s. pen.. dec. nr. 3239/1974, Culegere de Decizii, pag. 529.
*2) Tribun. Mun. Bucuresti, s. I. pen., dec. nr. 231/1991, Culegere II, pag. 222.
*3) Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 438/1979, Culegere de Decizii, pag. 375.
*5) T.j. Alba, dec. pen. nr. 667/1975, Revista Romana de Drept, nr. 7, 1976, pag. 61.
*7) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag.237.
2. Declarare
Termenul de recurs
In procesul penal, termenul general de exercitare a cailor de atac ordinare, este de 10 zile. Potrivit
art. 385*3 C. proc. pen., si in cazul recursului termenul comun este de 10 zile, iar in anumite situatii in
care nu este judecat fondul sau se impune o judecare alerta, legea stabileste un termen mai scurt, de
24 ore sau de 3 zile.
Cazurile pentru care este stabilit un termen de 24 ore sunt urmatoarele*1):
a. Incheierea prin care se dispune, in timpul urmaririi penale, luarea masurii arestarii preventive a
invinuitului sau inculpatului, impotriva incheierii prin care se dispune revocarea, inlocuirea, incetarea
sau prelungirea arestarii preventive, precum si impotriva incheierii de respingere a propunerii de
arestare preventiva. Invinuitul sau inculpatul si procurorul pot face recurs la instanta superioara in
termen de 24 de ore de la pronuntare, pentru cei prezenti, si de la comunicare, pentru cei lipsa. (alin.
1 al articolului 140*3 )
b. Incheierea data in prima instanta si in apel, prin care se dispune luarea, revocarea, inlocuirea,
incetarea sau mentinerea unei masuri preventive ori prin care se constata incetarea de drept a
arestarii preventive, poate fi atacata separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de
recurs este de 24 de ore si curge de la pronuntare, pentru cei prezenti, si de la comunicare, pentru cei
lipsa (art. 141),
c. Incheierea prin care s-a admis ori s-a respins cererea de liberare provizorie. Poate face recurs
invinuitul sau inculpatul ori procurorul, la instanta superioara. Termenul de recurs este de 24 de ore si
curge de la pronuntare, pentru cei prezenti, si de la comunicare, pentru cei lipsa (art. 160*9. Recursul
impotriva incheierilor privind liberarea provizorie)
Pentru unele cazuri urgente, legea reglementeaza si un termen de recurs exceptional mai scurt decat
cel de 10 zile, dar mai lung de 24 de ore. Este vorba de termenul de 48 de ore sau de 3 zile, pe care il
intalnim in materia recursului declarat impotriva:
a. sentintelor sau deciziilor pronuntate potrivit procedurii privind judecarea infractiunilor flagrante
(art. 477 - 3 zile),
b. sentintelor pronuntate in cazul liberarii conditionate (art. 450 alin. 4 - 3 zile) etc.
Termenul de recurs se socoteste pe zile libere si curge potrivit dispozitiilor legale privind curgerea
termenului de apel (de la pronuntare, de la inregistrarea la parchet a adresei de trimitere a dosarului
ori de la comunicarea copiei de pe dispozitiv, dupa caz).
Institutiile repunerii in termen si recursului peste termen sunt reglementate dupa regulile instituite
de art. 364 si 365 din C. proc. pen. privind repunerea in termen si apelul peste termen, care se aplica
in mod corespunzator (art. 385*3 alin. 2 din C. proc. pen.)*2).
---------------
*1) C.S.J., s. pen., dec. nr. 429/1996, Buletinul Jurisprudentei., 1996, pag. 210-211. Tribun. Mun. Bucuresti, s. a II-a pen., dec. nr. 745/1991, Culegere II,
pag. 241
Forma recursului
In ceea ce priveste forma in care se declara recursul, cele prevazute de art. 366 si 367 din C. proc.
pen. privind declararea apelului se aplica in mod corespunzator.
Cererea de recurs se va depune fie la prima instanta, fie la instante de apel, dupa caz, in functie de
gradul instantei (de fond) care a pronuntat hotararea atacata.
Instanta de recurs
Potrivit art. 27-29 din C. proc. pen., instantele de recurs sunt urmatoarele:
a) tribunalul,
b) tribunalul militar teritorial,
c) Curtea de Apel,
d) Curtea Militara de Apel,
e) Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Motivarea recursului
Formularea motivelor de recurs
Potrivit art. 385*10 din C. proc. pen., recursul trebuie motivat.

Din formularea legii, rezulta ca motivarea recursului este obligatorie. Nemotivarea conduce la
anularea recursului declarat (nulitate relativa).
Daca recursul este motivat in scris, atunci motivele de recurs pot fi cuprinse in cererea de recurs (unui
singur act) sau printr-un memoriu separat, memoriu care va trebui depus la instanta de recurs cu cel
putin 5 zile inaintea primului termen de judecata. Acest termen este de regresiune si se calculeaza pe
zile libere.
Nedepunerea motivelor de recurs inauntrul acestui termen legal sau nemotivarea recursului
determina o limitare a examinarii cauzei deoarece in cazul in care nu sunt respectate conditiile
prevazute in alin. 1 si 2, motivarea in scris si termenul de depunere a recursului, instanta ia in
considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. 3, se iau in considerare din oficiu*1).
---------------
Motivele de recurs
In principiu, motivele nu pot fi decat de drept, fiind determinate expres de lege (art. 385*9 alin. 1 pct.
1-21 din C. proc. pen.). Motivele recursului nu pot consta in erori de fapt (errores facti), cu exceptia
erorii grave (art. 385*9 pct. 18 din C. proc. pen.), ci numai in erori de drept (errores juris).
Erorile de drept pot fi:
a) erori de drept formal sau procesual (errores in procedendo),
b)erori de drept material sau substantial (errores in judicendo).
Motivele de recurs pot fi:
- formale sau de procedura (vitia in procedendo),
- substantiale sau de judecata (vitia in judicendo sau in decidendo).
Sinteza motivelor de recurs
Motivele formale de recurs (errores juris in procedendo) sunt urmatoarele*1):

A) Nu au fost respectate dispozitiile privind competenta dupa materie dupa calitatea persoanei.
B) Instanta nu a fost sesizata legal
C) Instanta nu a fost compusa potrivit legii ori s-au incalcat prevederile art. 292 alin. 2 care consacra
obligativitatea unicitatii si continuitatii completului de judecata in tot cursul judecarii unei cauze sau a
existat un caz de incompatibililate
D) Sedinta de judecata nu a fost publica in afara de cazurile cand legea prevede altfel.
E) Judecata a avut loc fara participarea procurorului sau a inculpatului cand aceasta este obligatorie,
potrivit legii.
F) Judecata a avut loc in lipsa aparatorului, cand prezenta acestuia era obligatorie.
G) Judecata s-a facut fara efectuarea anchetei sociale in cauzele cu infractori minori.
H) Nu a fost efectuata expertiza psihiatrica a inculpatului in cazurile si in conditiile prevazute de art.
117 alin. 1 si 2 din C. proc. pen.
I) Hotararea nu cuprinde motivele pe care se intemeiaza solutia ori motivarea solutiei contrazice
dispozitivul hotararii sau acesta nu se intelege
J) Instanta nu s-a pronuntat asupra unei fapte retinute in sarcina inculpatului prin actul de sesizare
sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esentiale pentru parti, de natura sa
garanteze drepturile lor si sa influenteze solutia procesului.
K) Instanta a admis o cale de atac neprevazuta de lege sau introdusa tardiv.
L) Apelul s-a judecat in lipsa unei parti nelegal citate sau care, legal citata, a fost in imposibilitate de a
se prezenta si de a instiinta instanta despre aceasta imposibilitate.
---------------
*1) Pentru dezvoltari: I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag.240-245, Gheorghita Mateut,
Procedura penala, Partea speciala, vol. II, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 304, N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996,
pag. 299 si urm., A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Curs universitar, Editura Constant, Sibiu, 2005.
A) Nu au fost respectate dispozitiile privind competenta dupa materie dupa calitatea persoanei
Necompetenta materiala sau personala (ratione materiae si ratione personae) a instantelor de

fond se sanctioneaza cu nulitatea absoluta (art. 197 alin. 2 C. pr. pen.). Incalcarea normelor
procedurale privind competenta teritoriala nu constituie motiv de recurs deoarece nu face
parte dintre motivele prevazute expres in art. 385*9 C. pr. pen., fiind de natura sa atraga doar
nulitatea relativa in conditiile art. 197 alin. 1 si 4 C. pr. pen.*1).
Reamintim in acest sens ca competenta materiala si cea teritoriala sunt forme generale si
necesare de competenta, orice legislatie stabilind, pentru fiecare organ judecatoresc, sfera de
cauze penale pe care este abilitata sa le judece, in raport de natura si gravitatea infractiunii,
precum si circumscriptia sa teritoriala. Aceste doua forme de competenta sunt concurente
pentru ca trebuie stabilite deodata atunci cand se savarseste o infractiune si se pune
problema care instanta este competenta sa judece in prima instanta*2). Exista chiar
unanimitate de vederi in a considera competenta materiala si teritoriala ca forme
fundamentale, unii autori marginindu-se numai la ele si apreciind ca celelalte forme constituie
in realitate aspecte deosebite sau particulare ale acestora*3).
Cu privire la nulitatile absolute si relative, este de reamintit ca in dreptul procesual penal
roman existenta nulitatilor ca sanctiuni procedurale este strans legata de existenta unei
vatamari procesuale, vatamare care trebuie sa se fi produs prin efectuarea unui act in conditii
nelegale, in acest sens, in art. 197 alin. 1 se arata ca incalcarile dispozitiilor legale care
reglementeaza desfasurarea procesului penal atrag nulitatea actului numai atunci cand s-a
adus o vatamare care nu poate fi inlaturata decat prin anularea acelui act*4).
Nulitatile pot produce foarte multe consecinte juridice. Dintre efectele generale cele mai de
seama mentionam*5):
a) Actele nule sunt inapte de a produce efecte juridice. Lipsa de valabilitate juridica a actelor
nule se produce ex tunc de la efectuarea actelor si nu ex nunc de la constatarea nulitatii.
b) Nulitatea actului declarat ca atare se rasfringe si asupra altor acte cu care cu care primul se
gaseste in legatura cauzala. Intre actele procesuale nu exista numai o succesiune cronologica,
ci si o legatura cauzala. Pentru actele subsecvente nulitatea opereaza indirect, (nu deriva din
indeplinirea conditiilor cerute de art. 197) efectul rezultand din raportul de cauzalitate.
c) Exista in general obligatia de refacere a actului declarat nul. Consecinta se produce
indiferent de faptul ca nulitatea are caracter absolut sau relativ. Refacerea, desi obligatorie, in
principiu nu are loc in cazul existentei unor piedici obiective (de exemplu, reaudierea
martorului decedat).
---------------
*1) Curtea de Apel Timisoara, decizia penala nr. 273/R/22.04.1996 in Dreptul nr. 1/1997, pag. 128.
*3) S. Kahane, Drept procesual penal, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963, pag. 100, M. M. Basarab, Drept procesual penal, vol. I,
Tipografia Univ. Babes-Bolyai, Cluj Napoca, 1973, pag. 154.
*4) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag. 470.
*5) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed. Paidea, 1996, pag. 478-479.
B)
C) Instanta nu a fost sesizata legal
Se au in vedere normele ce privesc incalcari privind*1): sesizarea primara care se face prin
rechizitoriu (art. 262-264 C. proc. pen.) ori prin plangere prealabila a partii vatamate, sesizarea
complementara care se face in cursul judecatii prin extinderea actiunii penale si extinderea
procesului penal pentru alte fapte sau alte persoane (art. 335, 336, 337 C. proc. pen.,
modificate prin legea 356/2006), sesizare neoriginara sau atipica cum este: desfiintarea
hotararii cu trimitere din apel [art. 379 alin. (2) C. proc. pen., modificat prin legea 356/2006],
casarea cu trimitere din recurs (art. 385*15 modificat C. proc. pen.), declinarea de
competenta (art. 42 C. proc. pen.), hotararea de rezolvare a conflicteler de competenta [art.
43 alin. (9) C. proc. pen.], stramutarea cauzei penale [art. 55 alin. (2) modificat prin Legea
356/2006 C. proc. pen.], sesizarea in cadrul procedurilor judiciare, cum este sesizarea pentru
prelungirea arestarii preventive, punerea in libertate s.a.m.d.
Incalcarea dispozitiilor referitoare la sesizarea instantei se sanctioneaza cu nulitatea absoluta
(art. 197 alin. 2 C. pr. pen.). In anumite cazuri, legea permite acoperirea nulitatii, si anume:
daca actul de sesizare este neregulat intocmit in conditiile art. 300 si ale art. 366 alin. (3) C.
proc. pen.
S-a considerat ca sesizarea instantei are prioritate in raport cu compunerea completului de
judecata, intrucat art. 385*9 C. pr. pen. cuprinde o ordine de preferinta a cazurilor de
casare*2).
---------------
*1) conform A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag. 242 si urm.
*2) Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 65/1995, cu nota de V. Papadopol, in Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica
judiciara penala pe anul 1995, pag. 147 -148.
D)
E) Instanta nu a fost compusa potrivit legii ori s-au incalcat prevederile art. 292 alin. 2 care
consacra obligativitatea unicitatii si continuitatii completului de judecata in tot cursul judecarii
unei cauze sau a existat un caz de incompatibililate*1)
Acest motiv se refera la urmatoarele*2):

- gresita compunere a instantei. Aceasta are in vedere atat aspectul constitutiv cat si cel
functional al notiunii de compunere, (compunerea instantei fiind o conditie esentiala a
judecatii, neregularitatea ei genereaza o nulitate absoluta, care se poate invoca in orice
moment si se poate lua in considerare si din oficiu
Va fi lovita de nulitate hotararea adoptata de un numar diferit de judecatori decat cel
prevazut de lege. Este lovita de nulitate absoluta hotararea daca a fost prezent in complet,
chiar la un singur termen de judecata, un judecator care nu a dobandit sau a pierdut aceasta
calitate, din judecatori incompatibili, de asemenea cand la deliberare si la darea hotararii au
participat alti judecatori sau un numar diferit de judecatori de cei care au participat la
dezbaterile judiciare [art. 292 alin. (3) si art. 307 alin. 1 C. proc. pen.]*3).
- incalcarea principiului continuitatii completului de judecata. Daca hotararea s-a dat de alti
judecatori decat cei care au luat parte la dezbaterea cauzei in fond, sanctiunea este nulitatea
absoluta a judecatii. Aceasta violare a legii trebuie sa rezulte din insasi hotararea care se ataca
cu recurs,
- existenta unui caz de incompatibilitate. Este vorba de cazurile de incompatibilitate prevazute
expres in art. 46,47,48, 49 si 54 C. pr. pen. Incompatibilitatea se sanctioneaza cu nulitatea
relativa.
Incompatibilitatea este o institutie prin intermediul careia anumite persoane din cadrul
organelor care desfasoara procesul penal sau care ajuta la solutionarea acestuia, sunt
impiedicate sa participe la activitatea procesuala. Incompatibilitatea nu reprezinta o negare a
competentei, insa cei incompatibili nu au dreptul sa desfasoare activitatea procesuala, daca se
afla in una din cauzele prevazute de lege*4).
In reglementarea actuala pot fi incompatibili: judecatorul, procurorul, grefierul de sedinta,
organul de cercetare, expertul si interpretul.
1. Incompatibilitatea judecatorului
a) Judecatorii care sunt soti sau rude apropiate intre ei nu pot face parte din acelasi complet
de judecata (art. 46). In practica acest caz a fost amplificat prin analogie, decizandu-se ca
deoarece sotia unui membru din complet a intocmit, in calitate de procuror, actul de sesizare
al instantei, judecatorul respectiv devine incompatibil, fiind presupus ca este interesat sa
promoveze solutia preconizata de sotia sa, prin actul de trimitere in judecata*5).
b) Judecatorul care a luat parte la solutionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea
aceleiasi cauze intr-o cale de atac sau la judecarea cauzei dupa desfiintarea hotararii cu
trimitere in apel sau dupa casarea cu trimitere in recurs (art. 47 alin. 1, modificat prin Legea
356/2006)*6).
c) Se afla in situatie de incompatibilitate judecatorul care si-a exprimat anterior parerea cu
privire la solutia ce ar putea fi data in cauza (art. 47 alin. 2 ).
In practica s-a considerat ca un judecator care, fara a examina fondul cauzei, s-a pronuntat
numai cu privire la incompetenta organului de urmarire penala si a dispus restituirea pentru
refacerea urmaririi penale, nu se poate considera ca si-a exprimat parerea si deci este
compatibil sa judece cauza dupa revenirea ei la instanta*7). De asemenea, judecatorii care au
respins o propunere de liberare conditionata nu sunt incompatibili a solutiona propunerea
ulterioara, deoarece ei examineaza imprejurari noi, care nu existau cu ocazia primei
pronuntari*8).
Judecatorul care a participat la judecarea unui proces civil stabilind ca intre parti exista grave
neintelegeri locative, dispunand evacuarea uneia dintre parti, nu poate judeca aceeasi cauza
sub aspectul sau penal, al unor infractiuni locative, pentru ca si-a exprimat anterior
parerea*9).
d) Judecatorul este, de asemenea, incompatibil daca a pus in miscare actiunea penala sau a
dispus trimiterea in judecata ori a pus concluzii in calitate de procuror la instanta de judecata,
a solutionat propunerea de arestare preventiva ori de prelungire a arestarii preventive in
cursul urmaririi penale (art. 48 alin. 1 lit. a) , modificat prin Legea 356/2006). In privinta lor se
presupune o inclinatie acuzatoriala in solutionarea cauzei, datorita functiei indeplinite
anterior*10).
e) Este incompatibil judecatorul care a fost reprezentant/aparator al vreuneia dintre parti (art.
48 alin. 1 lit. b ). Instanta suprema a decis ca nu este nevoie ca aparatorul sa fi indeplinit
anumite activitati in exercitarea asistentei, fiind suficient sa fi fost angajat sau desemnat in
aceasta calitate*11).
f) Este incompatibil judecatorul care a fost intr-o cauza expert sau martor (art. 48 alin. 1 lit. c).
g) Este incompatibil judecatorul daca, din anumite imprejurari, rezulta ca este interesat sub
orice forma, el, sotul sau vreo ruda apropiata (art. 48 alin. 1 lit. d).
2. Incompatibilitatea procurorului, grefierului, si a organelor de cercetare penala (art. 46, 48,

49 C. proc. pen.)
a) procurorul si grefierul de sedinta nu pot participa la constituirea instantei, daca sunt soti
sau rude apropiate intre ei sau cu vreunul din membrii completului de judecata.
b) sunt incompatibili, procurorul, persoana care efectueaza cercetarea penala si grefierul de
sedinta, daca:
- au avut calitatea de aparator sau reprezentant al vreuneia din parti,
- au avut calitatea de expert sau martor,
exista imprejurari din care rezulta ca sunt interesati sub orice forma, ei, sotul sau vreo ruda
apropiata.
- sotul, ruda sau afinul sau, pana la gradul al patrulea inclusiv, a efectuat acte de urmarire
penala, a supravegheat urmarirea penala, a solutionat propunerea de arestare preventiva ori
de prelungire a arestarii preventive, in cursul urmaririi penale,
- este sot, ruda sau afin, pana la gradul al patrulea inclusiv, cu una dintre parti sau cu avocatul
ori mandatarul acesteia,
- exista dusmanie intre el, sotul sau una dintre rudele sale pana la gradul al patrulea inclusiv si
una dintre parti, sotul sau rudele acesteia pana la gradul al treilea inclusiv,
- este tutore sau curator al uneia dintre parti,
- a primit liberalitati de la una dintre parti, avocatul sau mandatarul acesteia.
c) procurorul care a participat ca judecator la solutionarea cauzei in prima instanta, nu poate
pune concluzii la judecarea ei in apel sau in recurs
d) persoana care a efectuat urmarirea penala este incompatibila sa procedeze la completarea
sau refacerea acesteia, cand completarea sau refacerea este dispusa de catre instanta.
Incompatibilitatea referindu-se la orice organ de urmarire penala, se extinde si asupra
procurorului, atunci cand acesta a efectuat personal urmarirea penala si cauza a fost restituita
de instanta in vederea completarii sau refacerii urmaririi*12).
---------------
*1) C.A.B., Sectia II-a pen., decizia nr.1216/1999, C.A.B., Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul 1999, Editura Rosetti, 2001,
pag. 316.
*4) V. Pavaleanu, Drept procesual penal , Partea generala, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2001, pag. 262
*5) Trib. Jud. Hunedoara, dec. pen. nr.684/1982, Revista Romana de Drept nr.12/1983, pag.87-88.
*6) Lucian Fatu, Incompatibilitatea judecatorului in cazul casarii cu trimitere, Revista Romana de Drept nr. 1/1968, pag. 68-73.
*7) Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr.489/1979, Revista Romana de Drept nr.l 1/1979, pag.70
*8) Trib. Mun. Buc., incheierea din 2 septembrie 1975, dosar nr.3304/1975, Revista Romana de Drept nr.4/1976. pag.55.
*9) Trib. Suprem, dec. pen., nr.1450/1967, Revista Romana de Drept nr. 11/1967, pag.134-135.
*11) Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr.2153/1973, Revista Romana de Drept nr.1/1974, pag.142.
*12) Trib. Suprem, sect. pen., dec. nr. 1254/1977, Culegere de Decizii 1977, pag. 350.
F) Sedinta de judecata nu a fost publica in afara de cazurile cand legea prevede altfel.
Principiul publicitatii sedintei de judecata asigura controlul opiniei publice asupra justitiei si
garanteaza aplicarea principiului dreptului la aparare este consacrat in art. 127 din Constitutie,
in art. 1 din Legea Nr. 304/2004 privind organizarea judiciara cat si in art. 290 C. proc. pen.
Publicitatea sedintei de judecata desemneaza posibilitatea pe care o are orice persoana
(interesata sau neinteresata) de a asista la desfasurarea activitatilor procesuale ori
procedurale specifice judecatii*1). Aceasta nu implica prezenta in sala de judecata a altor
persoane decat cele interesate in cauza ci doar asigurarea accesului liber a publicului. Din
motive morale, minorilor sub 16 ani le este interzisa asistenta la sedinta de judecata.
Acordand o importanta deosebita publicitatii sedintelor de judecata, legea a prevazut
sanctiunea nulitatii absolute pentru cazurile in care au fost incalcate dispozitiile legale privind
publicitatea sedintelor de judecata (art. 197 alin. 2 ).
Pentru a se crea posibilitatea verificarii respectarii dispozitiilor legale privind publicitatea
sedintei de judecata, in dispozitiile art. 305 alin. 1 lit. b si 355 se arata ca hotararile
judecatoresti trebuie sa cuprinda, intre alte mentiuni, si pe aceea daca sedinta de judecata a
fost sau nu publica. In acest sens, in practica judiciara s-a aratat ca in cazul in care partea
introductiva din hotarare nu cuprinde nici o mentiune cu privire la publicitatea sedintei de
judecata - astfel ca nu se poate cunoaste daca procesul s-a desfasurat sau nu in sedinta
publica - hotararea este nula*2). Nu aceeasi solutie se impune insa in cazul in care lipseste
mentiunea ca hotararea pronuntata s-a facut in sedinta publica. In acest caz, s-a decis ca nu
este atrasa nulitatea absoluta, ci doar nulitatea relativa daca sunt indeplinite conditiile
legale*3).
Publicitatea sedintei de judecata este o regula care trebuie respectata la realizarea oricarei
activitati procesuale. De aceea, incalcarea acestei reguli, de exemplu, la termenele la care au
fost chemate partile sau la efectuarea expertizei, conduce la sanctiunea nulitatii absolute*4).
Principiul publicitatii se refera numai la sedinta de judecata nu si la alte activitati ale judecatii
din afara sedintei, care sunt secrete sau publice, dupa caz. Astfel, deliberarea este secreta,
fara nici o exceptie, inclusiv in cauzele penale care s-au judecat in sedinta publica, dimpotriva,
pronuntarea hotararii este totdeauna publica, chiar in cauzele in care sedinta s-a desfasurat in
secret in integralitatea sa*5). Este de remarcat ca dispozitiile art. 485 c. pr. pen., care prevad
ca in cauzele cu minori sedinta nu este publica, nu se refera la momentul pronuntarii*6).
Ca exceptie de la principiul publicitatii, insasi Constitutia Romaniei, in articolul 126 admite ca
„sedintele de judecata sunt publice, ca exceptia cazurilor prevazute de lege". Exceptiile de la
principiul publicitatii pot privi fie caracterul secret al judecatii, fie nepublicitatea sedintei de
judecata*7) (art. 290 alin. 2-4 si 485 C. pr. pen.). Astfel*8):
A. Caracterul secret
Caracterul secret al judecatii poate privi:
a) minorii sub 16 ani, care, potrivit art. 290 alin. 1 partea finala C. pr. pen., „nu pot asista la
sedinta de judecata",
b) situatiile in care instanta, la cererea procurorului, a partilor sau din oficiu, poate declara
sedinta secreta pentru tot cursul sau sau pentru o anumita parte a judecarii cauzei(spre
exemplu la ascultarea inculpatului sau a unui martor), daca judecarea in sedinta publica ar
putea aduce atingere:
- unor interese de stat (de pilda, in cazul infractiunilor contra sigurantei stanllui, contra
sigurantei nationale sau contra capacitatii de aparare a patriei),
- moralei (de pilda, in cazul infractiunilor privitor la viata sexuala),
- demnitatii sau vietii intime a unei persoane (de pilda, in cazul infractiunilor contra demnitatii
persoanei).
B. Nepublicitatea
Potrivit art. 485 alin. 2 C. pr. pen., sedinta in care are loc judecarea infractorului minor nu este
publica.
La aceasta sedinta pot asista, in afara de parti, un delegat al autoritatii tutelare, parintii
minorului, iar daca este cazul tutorele, curatorul sau persoana in ingrijirea ori supravegherea
careia se afla minorul, aparatorii partilor, precum si alte persoane cu incuviintarea instantei, a
caror prezenta este considerata necesara.
O asemenea reglementare se explica prin aceea ca datorita varstei inculpatului (minor)
prezenta publicului in sedinta de judecata ar putea influenta negativ relatarile acestuia,
precum.si comportarea lui in cursul judecatii*9). In ipoteza in care sunt trimisi in judecata un
major si un minor, judecata se va face in sedinta publica*10). Astfel, art. 486 C. pr. pen.
prevede expres ca atunci cand „in aceeasi cauza sunt mai multi inculpati, dintre care unii
minori si altii majori si nu este posibila disjungerea, instanta judeca... dupa procedura
obisnuita...".
---------------
*2) Tribunalul jud. Timis, dec. pen. nr.814 din 1969, in Revista Romana de Drept, nr.12, 1969, pag. 180.
*3) a se vedea, Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, decizia nr. 1656/8.06.1995, in Curtea Suprema de Justitie, Buletinul Jurisprudentei,
Culegere de decizii pe anul 1995, Editura Proema, Baia Mare, 1996, pag. 239 -240
*4) Tribunalul Suprem, sectia penala, dec. nr. 187 din 1973, in Revista Romana de Drept, nr.6, 1973, p.138, Tribunalul Suprem, sectia penala,
dec. nr. 398 din 1974, in Revista Romana de Drept, nr. 9, 1974, pag. 68.
*6) Mihai Popovici, In legatura cu pronuntarea hotararii in sedinta publica, Revista Romana de Drept, nr. 3/1972, pag. 99-104.
*7) A se vedea, Tribunalul Suprem, sectia penala, decizia nr. 1885/1978 in „Revista Romana de Drept" nr. 5/1979, pag. 61.
*10) Tribunalul jud. Bihor, decizia penala nr. 237/1974 in „Revista Romana de Drept" nr. 1/1975, pag. 66.
G) Judecata a avut loc fara participarea procurorului sau a inculpatului cand aceasta este
obligatorie, potrivit legii.
Textul legal nu poate fi extins si la situatiile de neparticipare la judecata a altor persoane a
caror prezenta este obligatorie ori cu privire la care n-a fost indeplinita procedura de citare,
deoarece pentru aceste cazuri exista motiv de casare distinct (de pilda, cel prevazut in art. 385
pct. 21 C. pr. pen., „cand judecata in prima instanta sau in apel a avut loc fara citarea legala a
unei persoane..."*1),
Aici este vorba de*2):
- reaua constituire a instantei.
Participarea procurorului la judecata cand participarea acestuia este obligatorie potrivit legii
este sanctionata cu nulitatea absoluta (art. 197 alin. 2 C. pr. pen.),
- prezenta inculpatului.
In vederea garantarii dreptului de aparare al inculpatului, absenta acestuia de la judecata cand
prezenta lui este obligatorie, constituie motiv de casare, fiind de natura sa atraga sanctiunea
nulitatii absolute.
---------------
*1) A se vedea, Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 152/1994, in Culegere de decizii pe anul 1994, pag. 168.
H) Judecata a avut loc in lipsa aparatorului, cand prezenta acestuia era obligatorie
Texul art. 385*9 alin. 1 pct. 6 C. pr. pen., in actuala reglementare, a fost corelat cu prevederile
art. 197 alin. 2 si 3 C. pr. pen. referitoare la nulitatile absolute prin intermediul Legii nr.
141/1996, constituind motiv de casare nerespectarea tuturor dispozitiilor legale privind
asistenta juridica obligatorie a inculpatului atat in cursul judecatii, cat si in cursul urmaririi
penale, consecinta fiind aceeasi: nulitatea absoluta*1).
Articolul 171 alin. 2 Cod procedura penala, modificat prin Legea 356/2005, prevede ca
asistenta juridica este obligatorie cand invinuitul sau inculpatul este:
a) minor internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical educativ
Minorul beneficiaza de asistenta juridica obligatorie daca aceasta stare a invinuitului sau
inculpatului exista in cursul procesului penal. Minoritatea din momentul savarsirii infractiunii
este irelevanta sub aspectul asistentei juridice obligatorii*2). Minorul beneficiaza de asistenta
juridica obligatorie daca a avut starea respectiva in momentul sesizarii instantei, chiar daca
ulterior, in cursul judecatii, a devenit major (art. 483 alin. 2 c. pr. pen). Atunci cand minorul
lipseste de la judecata el nu poate fi asistat de aparatorul din oficiu si nici reprezentat, in caz
contrar, judecata fiind lovita de nulitate.
Nerespectarea dispozitiilor legale privind asistenta juridica a invinuitului si inculpatului minor
la prezentarea materialului de urmarire penala este sanctionata cu nulitate absoluta si duce la
restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmaririi penale*3).
b) cand este retinut sau arestat, chiar in alta cauza
Asistenta juridica este obligatorie numai in caz de arestare, dispozitia legala fiind incidenta
deopotriva in cazul retinerii invinuitului. Asistenta juridica este obligatorie si atunci cand
invinuitul sau inculpatul se afla in executarea unei sanctiuni contraventionale cu inchisoarea,
intrucat legea nu face distinctie intre categoriile de arestare si in toate cazurile de privare de
libertate imposibilitatea exercitarii plenare a dreptului de aparare impune interventia
obligatorie a aparatorului*4).
In literatura de specialitate s-a ridicat problema daca asistenta este obligatorie cand inculpatul
se afla in executarea unei pedepse cu inchisoare contraventionala si raspunsul a fost
afirmativ*5), aducandu-se si argumentul ca pe de o parte legea nu face distinctie intre
categoriile de arestare si retinere, iar pe de alta parte in toate cazurile de privare de libertate
imposibilitatea exercitarii plenare a dreptului de aparare impune interventia obligatorie a
aparatorului*6).
c) cand fata de acesta a fost dispusa masura de siguranta a internarii medicale sau obligarea la
tratament medical chiar in alta cauza
d) cand organul de urmarire penala sau instanta apreciaza ca invinuitul sau inculpatul nu si-ar
putea face singur apararea. O cauza poate fi simpla dar datorita nivelului cultural slab,
inculpatul nu-si poate face singur apararea. Din momentul constarii de catre organul judiciar a
acestei stari, asistenta devine obligatorie*7).
e) in alte cazuri prevazute de lege.
Situatiilor in care asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului este obligatorie in tot cursul
procesului penal li se adauga, pentru faza de judecata, un singur caz, prevazut de art. 171 alin.
3*8).
---------------
*1) A se vedea, V. Papadopol, nota la decizia nr. 148/1995 a Curtii de Apel Bucuresti, in Curtea de Apel Bucuresti, Culegere de practica
judiciara in materie penala pe anul 1995, Editura Continent XXI, Bucuresti, 1996, pag. 160 -161, C. Ionescu, Recursul in procesul penal potrivit
reglementarii actuale, in „Revista de drept penal" nr. 1/1994, pag. 96.
*2) N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea generala, Ed. Paidea, 1996, pag. 205-206.
*3) Tribunalul Suprem dec. de indrumare nr. 3/1972, Culegere de Decizii 1972. pag. 29, Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, dec. nr.
861 din 01.06.1994, A se vedea Culegerea de Decizii. 1994. Ed Proema, Baia Mare. 1995, pag. 166 - 167.
*4) Gh. Mateut, Aparatorul subiect al procesului penal, in lumina ultimelor modificari legislative (II), Dreptul nr. 6/1996, pag. 36, I. Dumitru,
Obligativitatea asistentei juridice in cazul cand invinuitul este retinut, in Dreptul nr. 6/1995. pag. 58.
*5) Vasile Tentea, M. Tunaru, In legatura cu intinderea asistentei juridice obligatorii in cursul urmaririi penale, Revista Romana de Drept, nr.
11/1975, pag. 18-21.
*8) Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, dec. nr. 1712 din 1992, nepublicata
I) udecata s-a facut fara efectuarea anchetei sociale in cauzele cu infractori minori
Dispozitiile art. 482 C. pr. pen., care instituie obligativitatea efectuarii anchetei sociale in
cauzele cu infractori minori sunt sanctionate cu nulitate absoluta (art. 197 alin. 2 C. pr. pen.),
J) Nu a fost efectuata expertiza psihiatrica a inculpatului in cazurile si in conditiile prevazute de
art. 117 alin. 1 si 2 din C. proc. pen.
In legatura cu expertizele psihiatrice obligatorii in practica judiciara s-au ridicat numeroase
probleme. Astfel, spre deosebire de constatarea medico-legala, instanta suprema a decis in
mod constant obligativitatea expertizei psihiatrice in cazul omorurilor deosebit de grave
aflate, in stadiul tentativei motivand ca legea nu face deosebire daca fapta a fost sau nu
consumata*1).
Simpla afirmatie sau invocare a apararii ca ar fi necesara o expertiza psihiatrica, intrucat exista
indoieli cu privire la starea psihica a inculpatului nu este suficienta pentru a deveni aplicabile
dispozitiile art. 117 c. pr. pen. referitoare la obligativitatea expertizei*2). Indoielile trebuie sa
fie determinate de situatia din dosar*3) ori sa aiba sorgintea in probele administrate in
cauza*4). Daca apararea, solicitand expertiza psihiatrica, a prezentat in cauza acte medicale
din care rezulta ca inculpatul atat anterior procesului cat si in cursul acestuia sufera de maladii
psihice grave, care pot pune in discutie existenta discernamantului, dispunerea expertizei este
obligatorie*5).
Practica judiciara a insistat asupra respectarii conditiilor in care expertiza obligatorie urmeaza
a se efectua*6) (realizarea unor observatii prin internarea expertizatului si supunerea lui la
investigatiile clinice si de laborator necesare, examinarea psihica imediat dupa identificarea
inculpatului, consultarea dosarului cu privire la antecedentele medicale ale expertizatului
etc)*7).
---------------
*1) Vezi, Dec. pen. nr. 507/1974, Revista Romana de Drept nr. 8/1974, pag. 69, dec. pen. nr. 709/1974, Revista Romana de Drept nr. 9/1975,
pag. 74, dec. pen. nr. 117/1981, Revista Romana de Drept nr. 10/1981, pag. 73.
*5) Trib. Mun. Bucuresti, sect. II pen., dec. nr. 1694/1981, Revista Romana de Drept nr. 6/1982, pag. 94-95.
K) Hotararea nu cuprinde motivele pe care se intemeiaza solutia ori motivarea solutiei contrazice
dispozitivul hotararii sau acesta nu se intelege
Acest motiv cuprinde in realitate doua cazuri*1):
- nemotivarea hotararii judecatoresti.
Obligatia motivarii este impusa sub sanctiunea nulitatii relative.Nerespectarea ei constituie
motiv de casare.
In practica, obligatia prescrisa de lege pentru instante de a-si motiva hotararile lor permite
instantelor de control de a le controla. De aceea, in cazul lipsei, insuficientei sau obscuritatii
motivelor, instanta de recurs anuleaza hotararea, fiindca in aceste conditii misiunea sa
esentiala, de a controla hotararea primei instante sau a instantei de apel, devine imposibil de
realizat.
Nemotivarea ca o omisiune esentiala, apare astfel ca un viciu de procedura (formal), intrucat
se materializeaza in insasi sentinta sau decizia atacata, aparand ca rezultat al unei redactari
gresite din partea judecatorilor. Intr-o speta, s-a decis ca atata vreme cat in cuprinsul deciziei
atacate cu recurs se mentioneaza doar ca apelul partii civile a fost respins ca nefondat, fara
argumentare, hotararea atacata este viciata de cazul de casare prev. de art. 385*9
(nemotivarea) si constatandu-se ca fondul cauzei nu a fost rezolvat, in temeiul art. 385*15
pct. 2 lit. c) C pr. pen., dosarul se va trimite spre rejudecarea apelului instantei a carei hotarare
a fost casata*2)
In acest context, s-a aratat ca nu numai nemotivarea ci si motivarea insuficienta sau motivarea
in termeni generali, vagi, reprezinta motiv de casare*3),
- contrazicerea motivarii cu dispozitivul hotararii sau neintelegerea acesteia.
Ilustram cu doua cazuri:
- intr-o prima speta, Curtea de Apel Timisoara, examinand solutia pronuntata de Tribunalul
Arad, constata ca desi aceasta instanta s-a ocupat in considerente de despagubirile ce s-ar
cuveni partii civile si a facut un calcul al acestora, in minuta si in dispozitivul deciziei nu s-a mai
specificat ca inculpatul este obligat la plata acestor despagubiri)*4)
- In alt caz s-a considerat ca exista contradictie intre motivarea solutiei si dispozitivul
hotararilor supuse recursului, atunci cand gresit s-a dispus achitarea inculpatului, facandu-se
referire la art. 10 lit. d) C. pr. pen., fara a se preciza care anume element constitutiv lipseste in
loc de art. 10 lit. a) C. pr. pen., constatand inexistenta faptei*5).
---------------
*2) Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 419/1995, in Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul 1995,1996 pag.
181
*4) A se vedea, Curtea de Apel Timisara, decizia penala, 407/R/1995, in „Dreptul" nr. 9/1996, pag. 138
*5) Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr. 325/24.06.1996, cu nota de D. Lupascu, in Dreptul nr. 11/1997, pag. 101 -103
L) Instanta nu s-a pronuntat asupra unei fapte retinute in sarcina inculpatului prin actul de
sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esentiale pentru
parti, de natura sa garanteze drepturile lor si sa influenteze solutia procesului.
Acest caz in care se poate faca recurs consta in omisiunea instantei de fond de a se
pronunta*1):
- asupra unei fapte imputate inculpatului. Instanta de fond a omis sa judece, sa statueze, sa se
pronunte cu privire la vreuna din faptele retinute in sarcina inculpatului. In aceasta situatie,
lipseste, pur si simplu, judecata,
- asupra unor probe administrate. In acest caz instanta trece sub tacere faptul ca a administrat
anumite probe sau le mentioneaza doar, fara sa le evalueze. De pilda, inculpatul si-a intemeiat
apararea pe depozitia unui martor sau a unor martori, dar instanta de fond nu se ocupa de
aceste depozitii si nu se pronunta asupra valorii acestui mijloc de proba, ori desi in cursul
urmaririi penale s-a efectuat o expertiza tehnica care a concluzionat ca manevrele efectuate
de inculpat au fost corecte si ca in conditiile date acesta nu a putut evita accidentul, instantele
nu s-au pronuntat cu privire la concluziile expertizei*2) etc.
- asupra unor cereri esentiale ale partilor, de natura sa garanteze drepturile lor si sa
influenteze solutia procesului, este vorba de cereri referitoare la un drept sau o facultate
acordata de lege partilor. Ele trebuie sa fie formulate cu respectarea conditiilor legale, iar
instanta sa omita a se pronunta asupra lor sau sa le respinga, fara a arata motivele (de pilda, o
cerere de probatiune sau o cerere de suspendare a executarii pedepsei sub supraveghere*3)
ori de suspendare conditionata a executarii pedepsei*4) etc.). Orice impiedicare de a folosi o
facultate acordata de lege in cursul procesului si brice omisiune de a decide asupra unei cereri
indreptate in acest scop, constituie motiv de casare.
Pentru a opera acest caz de casare, legea mai pretinde ca cererile esentiale ale partilor,
destinate sa garanteze drepturile lor, sa fie apte sa influenteze solutia procesului. Astfel,
cererea trebuie sa fie de asa natura incat sa se poata aprecia ca, daca s-ar fi admis, ar fi
schimbat solutia cauzei (de pilda, inculpatul sau oricare din celelalte parti, a cerut
incuviintarea unor probe cu martori sau a unei expertize asupra careia instanta de fond nu s-a
pronuntat ori le-a. respins, sau desi anterior le-a incuviintat, ulterior a revenit asupra lor in
mod nejustificat, fara aratarea motivelor ori cu motivarea ca probele propuse sau incuviintate
nu ar fi concludente. Facand recurs, partea va trebui sa arate ce aparare s-a sprijinit pe proba
cu martori sau cu expertiza cerute si sa demonstreze faptul ca depozitiile acestor martori,
daca ar fi fost audiati sau concluziile raportului de expertiza, ar fi putut schimba solutia
cauzei).
Spre exemplu, intr-o speta solutionata de instanta suprema s-a dispus, in cursul cercetarii
judecatoresti in prima instanta efectuarea unei expertize medico-legale pentru a se stabili
starea sanatatii partii vatamate si daca, urmare a agresiunii suferite i s-a redus capacitatea de
munca si in ce proportie. Expertiza a fost efectuata dar prima instanta, constatand ca aceasta
nu raspunde obiectivelor stabilite, a dispus Completarea ei. Acest supliment de expertiza, n-a
fost, insa, efectuat, desi instanta a facut adrese in acest sens laboratorului de expertiza
medico-legala, iar la termenul de judecata, desi partile nu au renuntat la acest supliment de
expertiza, a pasit la judecata. Apelul partilor a fost respins, pronuntandu-se, in acest fel, o
hotarare casabila ca si cea a primei instante, care a trecut la judecarea cauzei, fara a se
pronunta asupra unor probe esentiale pentru partea civila*5).
---------------
*2) Curtea Suprema de Justitie, sectia militari, decizia nr. 3/1995 in Curtea Suprema de Justitie, Buletinul jurisprudentei, Culegere de decizii
pe anul 1995, Editura Proema Baia Mare, 1996, pag. 248.
*3) Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, 85/1995, cu nota de V. Papadopol, in Culegere de practica judiciara in mate rie penala pe anul
1995, pag. 149-150.
*4) Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia 469/1995 in Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul 19 95, pag. 190-191,
Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 12/1993 in Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul 1993, pag. 209,
Curtea de Apel Bucuresti, sectia a II-a penala, nr. 443/1994, in Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul 1994, pag. 200.
*5) A se vedea Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, decizia nr. 32/13.02.1995, in Dreptul nr. 2/1996, pag. 121
M) Instanta a admis o cale de atac neprevazuta de lege sau introdusa tardiv
Este vorba de cazul in care calea de atac este primita si supusa dezbaterii, chiar daca, ulterior,
s-a respins in fond*1).
In materia termenelor procedurale functioneaza principiul continuitatii lor, ele neputand fi
intrerupte si nici suspendate.
In vederea ocrotirii drepturilor subiectilor procesuali, legea a prevazut posibilitatea
suspendarii curgerii termenului de exercitare a dreptului de apel cand cel interesat dovedeste
ca neexercitarea caii de atac s-a datorat unor cauze temeinice de impiedicare. In asemenea
situatii, partea interesata este repusa in dreptul de a promova apelul. In acest sens, in
dispozitiile Codului de procedura penala sunt reglementate institutiile repunerii in termen si
apelului peste termen. Repunerea in termen este prevazuta in art. 364, in care se arata ca
apelul introdus dupa expirarea termenului prevazut de lege este considerat ca fiind facut in
termen daca instanta de apel constata ca intarzierea a fost determinata de o cauza temeinica
de impiedicare iar cererea a fost facuta in cel mult 10 zile de la inceperea executarii pedepsei
sau a despagubirilor civile.
Un alt remediu procesual, prevazut de art. 365 C. proc. pen., menit sa redea partilor care au
pierdut termenul de apel posibilitatea de a declansa controlul instantei superioare este apelul
peste termen.
In sens mai larg, cererea partii care foloseste institutia nu trebuie intitulata in mod necesar
"apel peste termen", fiind de obligatia instantei sa-l considere ca atare, daca sunt satisfacute
conditiile prevazute de art. 365 c. pr. pen. In practica s-a decis, ca daca inculpatul a lipsit la
judecata si pronuntare si a declarat apel dupa epuizarea termenului legal, dar inainte de
inceperea executarii hotararii, instanta nu avea dreptul sa respinga apelul ca tardiv, avand
obligatia solutionarii lui din oficiu, ca un apel peste termen*2).
Uneori partile folosesc gresit cai extraordinare de atac impotriva hotararilor ramase definitive
in fata primei instante, in cauze judecate si pronuntate in lipsa lor. In practica s-a statuat, ca
desi partile intitulau impropriu cererile lor drept cai de atac extraordinare, acestea trebuie
considerate apeluri peste termen, daca sunt intrunite conditiile legale ale folosirii institutiei.
Gresita denumire a actului prin care se exercita o cale de atac nu schimba caracterul acesteia,
atunci cand ea este data prin lege*3).
---------------
*1) A se vedea, V. Timofte, nota critica, la decizia nr. 20/17.01.1994 a Curtii de Apel Suceava, sectia penala, in Dreptul nr. 10 -11/1994, pag.
109. Jn acelasi sens, V. Papadopol, nota la decizia nr. 29/1994 a Curtii de Apel Bucuresti, sectia a Ii-a penala, in Culegere de practica judiciara
in materie penala pe anul 1994* Bucuresti, 1995, pag. 148 -149, V. Papadopol, nota, la decizia nr. 72/1994 a Curtii de Apel Bucuresti, in
Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul 1994, Bucuresti, 1995, pag. 156 -158, I. N. Lungulescu, I. M. Dragomirescu, Recursul
in materie penala, Bucuresti, 1946, pag. 312, Tr. Pop, op. cit, voi. IV, Cluj, pag. 453, V. Panturescu, Codul de procedura penala adnotat,
*2) Tribunalul Suprem,sect.pen.dec.nr.678/1972, Culegere de Decizii, din anul 1972, pag. 458.
*3) Vezi, Tribunalul Suprem, sect. pen., dec.nr.1004/1975, Revista Romana de Drept, nr. 2/1976, pag. 70, Tribunalul Suprem, sect. pen., dec.
nr. 1561/1971, Revista Romana de Drept, nr.9/1971, p.164 etc.
N) Apelul s-a judecat in lipsa unei parti nelegal citate sau care, legal citata, a fost in imposibilitate
de a se prezenta si de a instiinta instanta despre aceasta imposibilitate*1).
Cu titlu exemplificativ s-a considerat ca exista lipsa de procedura in urmatoarele cazuri*2):
- daca judecarea cauzei a avut loc in lipsa partii, in alt loc decat sediul instantei, iar partea a
fost citata la sediul ei ori nu a fost citata deloc, considerandu-se ca din moment ce a fost
prezenta la un termen anterior la sediu, are termenul in cunostinta
- daca partea, in declaratiile date, a indicat pe langa domiciliu si o alta adresa unde locuieste,
insa instanta nu l-a citat la ambele adrese,
- daca partea fiind internata in spital nu a fost citata prin administratia spitalului, chiar in cazul
in care a fost prezenta la unul din temenele anterioare,
daca, desi domiciliul partii este cunoscut, procedura de citare s-a facut prin afisarea citatiei la
sediul primariei, etc).
Motivele substantiale de recurs (errores juris in judicendo) sunt urmatoarele*3):
a) Nu sunt intrunite elementele constitutive ale unei infractiuni sau instanta a pronuntat o
hotarare de condamnare pentru o alta fapta decat cea pentru care condamnatul a fost trimis
in judecata, cu exceptia cazurilor prevazute in art. 334-337 din C. proc. pen. (schimbarea
incadrarii juridice, extinderea actiunii penale pentru alte acte materiale, extinderea procesului
penal pentru alte fapte ori extinderea procesului penal cu privire la alte persoane)*4).
Acest motiv de casare cuprinde doua cazuri*5):
- cand sunt nu intrunite elementele constitutive ale unei infractiuni.
Este vorba de cazul in care, desi, in hotarare se face referire la infractiune, nu au fost stabilite,
insa, faptele sau imprejurarile de fapt care corespund elementelor constitutive ori
circumstantelor agravante sau atenuante ale infractiunii respective. Or, instanta de fond este
obligata sa arate care anume fapte corespund diferitelor elemente constitutive ale infractiunii
si care sunt mijloacele de proba cu care le-a constatat. Lipsa elementelor constitutive ale
infractiunii constituie o nulitate relativa de fond si conduce la casarea hotararii,
- cand instanta a pronuntat o hotarare de condamnare pentru o alta fapta decat cea pentru
care condamnatul a fost trimis in judecata.
Acest caz in care se poate face recurs este o aplicatie logica a principiului potrivit caruia
investirea instantei se face in rem si in personam, precum si a regulii dupa care, in procedura
penala nu exista judecata fara urmarire. Legea are in vedere o alta fapta, nu o alta incadrare
juridica, decat aceea rezultata din actul de sesizare, fiindca o alta incadrare a aceleiasi fapte
este permisa.
b) Inculpatul a fost condamnat pentru o fapta care nu este prevazuta de legea penala. Acest
caz vizeaza ipoteza in care lipseste o trasatura esentiala a infractiunii, si anume, prevederea
faptei de legea penala.
c) S-au aplicat pedepse gresit individualizate, in raport de prevederile art. 12 Cod penal, sau in
alte limite decat cele prevazute de lege. In acest caz, instanta de fond nu s-au respectat
limitele legale ale pedepsei.
In sistemul nostru de drept penal cu pedepse relativ determinate, pedeapsa se aplica de catre
judecator in limitele fixate de lege.
Aceste limite sunt:
- minimul si maximul general,
- minimul si maximul special prevazut pentru fiecare infractiune in textul incriminator.
Nerespectarea acestor limite este motiv de casare.
d) Persoana condamnata a fost inainte judecata in mod definitiv pentru aceeasi fapta exista o
cauza de inlaturare a raspunderii penale, pedeapsa a fost gratiata ori a intervenit decesul
inculpatului.
e) In mod gresit inculpatul a fost achitat pentru motivul ca fapta savarsita de el nu este
prevazuta de legea penala sau in mod gresit s-a dispus incetarea procesului penal pentru
motivul ca nu exista autoritate de lucru judecat sau o cauza de inlaturare a raspunderii penale
ori a intervenit decesul inculpatului sau pedeapsa a fost gratiata.
Asa cum condamnarea gresita constituie, asa cum am vazut, motiv de casare, la fel si eroarea
in achitare sau incetarea procesului penal conduce la anularea hotararii pentru o cauza legala
inexistenta. Aceasta poate fi:
- fapta este prevazuta de legea penala,
- nu exista autoritate de lucru judecat,
- nu exista nici o cauza de inlaturare a raspunderii penale,
- nu a intervenit decesul inculpatului,
- pedeapsa nu a fost gratiata.
f) Faptei savarsite i s-a dat o gresita incadrare juridica.
Incadrarea juridica este o chestiune de drept si, prin urmare, supusa controlului instantei de
recurs. Prin aceasta nu se atinge fondul, intrucat chestiunea de fond consta in constatarea
existentei sau inexistentei faptei imputate inculpatului, precum si a tuturor imprejurarilor de
fapt. Aprecierea daca aceasta fapta constituie infractiune si ce anume infractiune, este o
chestiune de drept.
Daca instanta de fond a incadrat fapta constatata (retinuta) intr-o formula juridica, alta decat
cea justa, inseamna ca a dat faptei o incadrare juridica gresita. Asa cum constant s-a admis in
literatura juridica, notiunea de „incadrare juridica" include toate textele legale la care se` face
referire atunci cand se procedeaza la incadrarea faptei intr-o formula juridica, adica nu numai
textele principale (norme de incriminare, ci si textele adiacente (de pilda, cele privitoare la
starea de recidiva, concursul de infractiuni sau infractiunea continuata, una sau alta din
formele participatiei penale, ramanerea faptei in faza de tentativa etc.), pentru ca numai in
acest fel se realizeaza o caracterizare completa clin punct de vedere juridic al infractiunii*6)
g) Cand hotararea este contrara legii sau cand prin hotarare s-a facut o gresita aplicare a legii.
h) S-a comis o eroare grava de fapt.
i) Judecatorii de fond au comis un exces de putere in sensul ca au trecut in domeniul altei
puteri constituite in stat.
j) A intervenit o lege penala mai favorabila condamnatului.
---------------
*1) A se vedea si C.A.B., S. a II-a penala, d.p. nr. 1088/1999, in „Culegere ...", 1999, pag. 373. nr. 107
*2) A se vedea, St. Danes, Apel judecat cu procedura incompleta, in Dreptul nr. 1/1996, pag. 118 -122, V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal,
Casa de editura si presa „Sansa" S.R.L., Bucuresti, 1994, pag. 225-226
*4) C.A.B., sectia a II-a penala, d.p. nr. 1091/1999, in „Culegere ...", 1999, pag. 335, nr. 92
*6) A se vedea, G. Marcov, Despre incadrarea juridica in dreptul penal, in „Revista Romana de Drept" nr. 2/1967, pag. 108. In acelasi sens,
Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 143/1995 qu nota de V. Papadopol, in Culegere de practica judiciara in materie penala pe
anul 1995, pag. 157 -160 (S-a decis ca o caracterizare eronata a recidivei ca fiind postexecutorie in loc de postcondamnatorie constituie cazul
de casare prev. de art. 385 pct 17 C. pr. pen.), Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, decizia nr. 55471995, in Culegere de practica judiciara
pe anul 1995, Bucuresti, 1996, pag. 196 (S-a considerat ca exista cazul de casare prev. in art 385 pct 17 C. pr. pen. in situatia in care cererea
de contopire a fost respinsa, desi pedepsele a caror contopire se solicita au fost aplicate pentru infractiuni concurente).
Efectele recursului
Recursul produce urmatoarele efecte:

a) efectul suspensiv de executare,
Potrivit art. 385*5 C. pr. pen., recursul este suspensiv de executare atat in ceea ce priveste latura
penala, cat si in ceea ce priveste latura civila, in afara de cazul cand legea dispune altfel.
In legatura cu aceasta dispozitie legala. In literatura de specialitate s-a subliniat, in mod just, ca ea
reprezinta dreptul comun in materie deoarece ori de cate ori legea nu prevede expres o derogare,
recursul este suspensiv de executare. Plecand de la aceasta regula, s-a considerat pe buna dreptate,
ca in privinta liberarii provizorii sub control judiciar sau pe cautiune, recursul suspenda executarea
conform principiului inscris in art. 385*5 C. pr. pen., deoarece, prin art. 160*8 C. pr. pen. nu se
deroga de la aceasta. Or, in lipsa unei prevederi exprese in art. 160*8 C. pr. pen. care sa deroge de la
principiul efectului suspensiv al recursului, acesta suspenda executarea hotararii atacate*1).
In materia prelungirii arestarii preventive a inculpatului, contrar regulii mentionate mai sus, art. 159
alin. 9 C. pr. pen. astfel cum a fost completat prin Legea nr. 141/1996 prevede ca „recursul declarat
impotriva incheierii prin care s-a dispus respingerea prelungirii arestarii preventive nu este suspensiv
de executare". O asemenea dispozitie a fost criticata, pe buna dreptate, deoarece nu se poate vorbi
de caracterul suspensiv al recursului declarat de procuror impotriva incheierii de respingere a cererii
de prelungire a duratei arestarii preventive, dupa expirarea mandatului de arestare, masura arestarii
incetand de drept conform art. 140 alin. 1 lit. a) C. pr. pen. S-a considerat ca singura solutie este
fixarea termenului de judecare a recursului inauntrul perioadei de arestate*2).
Exista situatii, cand caracterul suspensiv al recursului este limitat la ipoteze foarte inguste cu privire la
persoana care exercita recursul. Spre exemplu, art. 450 alin. 4 prevede ca recursul declarat impotriva
unei hotarari prin care instanta se pronunta asupra liberarii conditionate, suspenda executarea numai
daca este introdus de procuror. Pentru ratiuni identice limitarea la calea de atac exercitata numai de
procuror este prevazuta si in cazul introducerii unui apel*3).
Prin derogare de la regula efectului suspensiv al recursului, recursul nu suspenda executarea
dispozitiilor din hotararea atacata, in urmatoarele cazuri*4):
- toate cazurile de competenta (in recurs) a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, cu exceptia cazurilor
prevazute de lege,
- luarea prin incheiere a unei masuri preventive (art. 141 alin. 3 C. pr. pen.),
- confirmarea masurii internarii medicale provizorii, (art. 162 alin. 6 C. pr. pen.),
- suspendarea judecarii (art. 303 alin. 3 C. pr. pen.),
- liberarea conditionata, cu exceptia recursului declarat de procuror (art. 450 alin. 4 C. pr. pen.)
- contestarea masurii asiguratorii (art. 168 alin. 2 C. pr. pen.),
b) efectul devolutiv,
Recursul, spre deosebire de apel, nu poate avea efect devolutiv integra), ci numai partial*5). Instanta
judeca recursul numai cu privire la:
- persoana care l-a declarat (spre exemplu, s-a decis ca instanta de recurs, in lipsa apelului si a
recursului procurorului, in recursul partii vatamate, nu poate sa schimbe incadrarea juridica a faptei
din vatamare corporala in tentativa de omor si sa trimita cauza la procuror pentru efectuarea
urmaririi penale si investirea legala a instantei competente*6)
- persoana la care se refera declaratia de recurs
- numai in raport cu calitatea pe care recurentul o are in proces (art. 385*2 c.pr.pen.).
- motivele de casare prevazute expres de lege*7)
Sub aceste aspecte exista un paralelism intre calea de atac a recursului si a apelului, intrucat privitor
la cea din urma norma sus-amintita este in esenta aceeasi cu cea din art. 371 alin. 18.
De la aceste principii exista o singura situatie de exceptie. Astfel, recursul declarat impotriva unei
hotarari care, potrivit legii, nu poate fi atacata cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevazute
de lege, iar instanta este obligata ca, in afara temeiurilor invocate si a cererilor formulate de recurent,
sa examineze intreaga cauza sub toate aspectele si in acest caz. devolutia este integrala, cu privire
atat la chestiunile de fapt cat si la cele de drept. De asemenea, instanta de recurs are obligatia de a
examina cauza sub toate aspectele hotararii atacate, chiar daca prin recurs nu au fost invocate decat
unele temeiuri sau nu au fost formulate decat unele cereri*9). Aceasta ultima varianta a recursului il
apropie ca natura juridica de apel, transformandu-l in singurul remediu ordinar, posibil si care
realizeaza totdeauna si exclusiv un sistem de jurisdictie in dublu grad*10).
c) efectul extensiv,
Urmarind pronuntarea unei solutii echitabile in cauzele penale in care exista mai multe parti care
apartin aceluiasi grup procesual, legiuitorul a instituit instrumentul juridic al extinderii recursului,
instrument prin care se da cauzei o rezolvare concordanta cu interesele tuturor partilor ce alcatuiesc
grupul procesual*11).
Astfel, art. 385*7 alin. 1 C. pr. pen. prevede ca instanta de recurs examineaza cauza prin extindere si
cu privire la partile care nu au declarat recurs sau ia care acesta nu se refera, putand hotari si in
privinta lor, fara, insa, sa poata crea acestor parti o situatie mai grea.
De asemenea, procurorul, chiar dupa expirarea termenului de recurs, poate cere extinderea
recursului declarat de el in termen si fata de alte persoane decat acelea la care s-a referit, fara a se
putea crea acestora o situatie mai grea (art. 385*7 alin. 2 C. pr. pen.). Efectul extensiv al recursului
obliga, deci, instanta de recurs sa examineze cauza (sub aspectul motivelor de casare) si cu privire la:
- partile care nu au declarat recurs,
- partile la care se refera recursul.
Pe cat de necesara aceasta extindere in rezolvarea in conditii egale a situatiilor create in grupurile
procesuale, pe atat se impune folosirea ei exclusiva in folosul celor asupra carora se rasfrang efectele
sale. Ca si in cazul apelului, o anumita limitare a extinderii se impune si ea consta in necrearea unor
situatii mai grave celor care sunt vizati de extindere. Efectul extensiv nu poate constitui decat un
beneficiu de care se bucura membrii unui grup procesual si niciodata un dezavantaj. Ar fi cu totul
inadmisibil, ca persoane care nu au declarat recurs si cu privire la situatia carora nimeni nu a obiectat
formuland o cale de atac, sa se afle in pozitii care decurg din jocul exclusiv al cailor de atac exercitate
de altii sau impotriva altora*12).
d) efectul neagravarii situatiei in propriul sau recurs.
Regula dupa care, nu se poate agrava situatia partii in propria cale de atac, cunoscuta sub denumirea
de non refoimatio in pejus isi gaseste aplicarea si in materia recursului. Ratiunea instituirii acestei
reguli consta in inlaturarea temerii justitiabililor ca, eventual, li s-ar agrava situatia in propria lor cale
de atac, o asemenea temere putand determina, implicit, abtinerea de la folosirea cailor de atac si
astfel limitarea controlului judecatoresc ce se realizeaza prin exercitarea acestora*13). Astfel, pe de o
parte se prevede ca instanta superioara, casand hotararea, nu poate crea o situatie mai grea pentru
cel care a declarat recurs, pe de alta parte se dispune ca in recursul declarat de procuror in favoarea
unei parti, instanta de recurs nu poate agrava situatia acesteia.
Regula este incidenta nu numai in recursul partilor, ci si in recursul martorilor, expertilor, interpretilor
sau aparatorilor sau si a altor persoane corespunzator solutiei pronuntate.
Neagravarea situatiei partii in propriul recurs isi gaseste aplicare numai in ipoteza in care exista doar
recursul unei singure parti sau mai multor parti ori persoane, care formeaza un grup cu aceeasi
pozitie procesuala*14).
---------------
*1) a se vedea, I.F. Ciobanu, (II), Este suspensiv de executare recursul declarat in conditiile art. 160*8 C. pr. pen.?, in Dreptul nr. 5-6/1994, pag. 154, I.
Ionescu, Recursul in procesul penal, in Revista de drept penal" nr. 1/1994, pag. 92, V. Pavaleanu, Efectul suspensiv al recursului in cazul masurilor
preventive, in Dreptul nr. 8/1996. pag. 113 -l 15, in sens contrar, a se vedea, M. Florescu, M. Iordache (I), Este suspensiv de executare recursul declarat
in conditiile art 160*8 C. pr. pen.?, in Dreptul nr. 5 -6/1994 pag. 152 -154).
*2) a se vedea, C. Paduraru, Caracterul suspensiv al recursului declarat de procuror impotriva incheierii prin care s -a respins prelungirea arestarii
preventive, in Dreptul nr. 7/1997, pag. 71-72.
*5) A se vedea, I. Ionescu, Recursul in procesul penal potrivit reglementarii actuale, in „Revista de drept penal" nr. 1/1994, pag. 87, Gh. Mateut, Noua
reglementare a recursului in procedura penala, (I), in Dreptul nr. 2/1*95, pag. 43 si urm, V. Papadopol. nota la decizia nr. 583/1995 a Curtii de Apel
Bucuresti, sectia I penala, in Culegere de practica judiciara in materie penala pe anul 1995, Bucuresti, 1996, pag. 200 -201.
*6) Curtea de Apel Bacau, decizia penala nr. 51/1993, in Dreptul nr. 9/1994, pag. 93 -94.
*7) Curtea de Apel Constanta, decizia penala nr. 412/2.11.1995, in Dreptul nr. 5/1996, pag. 130.
*11) Gh. Chivulescu, Efectul extensiv al recursului si limitele sale, in Revista Romana de Drept, nr. 6, 1969, pag. 73-74.
*13) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004.
*14) Curtea de Apel Constanta, decizia penala nr. 7/13.01. 1995, in Dreptul nr. 3/1996, pag. 112-113
Judecarea recursului
Obiectul judecatii in recurs
Potrivit art. 385*4 C. proc. pen., „instanta, judecand recursul, verifica hotararea atacata pe baza
lucrarilor si materialului din dosarul cauzei si a oricaror inscrisuri noi, prezentate la instanta de
recurs". Fiind o cale de atac predominant in drept si doar exceptional in fapt, (pct. 10, 14, 18) recursul
ramane, in esenta, o cale de atac indreptata impotriva unor hotarari date cu incalcarea dispozitii or
legale. Prin exercitarea in asemenea conditii a recursului nu se declanseaza o noua judecata, instanta
de recurs nejudecand un proces, ci doar hotararea pronuntata in cauza, in acest sens, instanta de
recurs este obligata sa se pronunte asupra tuturor motivelor invocate de procuror si de parti,
pronuntandu-se intotdeauna si asupra cazurilor care se iau in considerare din oficiu*1).
---------------
Procedura de judecata
Judecarea recursului se face atat potrivit normelor generale de judecata cat si dupa normele speciale
cuprinse in art. 385*1- art. 385*4.
Judecata in recurs prezinta urmatoarea structura*1):
- masuri premergatoare,
- sedinta de judecata,
- deliberarea si pronuntarea hotararii.
Dupa investirea instantei de recurs prin declararea recursului si primirea dosarului cauzei,
presedintele fixeaza termenul pentru judecata.
Potrivit art. 385*1 alin. 1 judecarea recursului se face cu citarea partilor. Pentru aceasta se aplica
toate dispozitiile privind citarea incidente la judecarea cauzelor penale in prima instanta si in apel.
Exista totusi anumite situatii cand judecarea recursului poate avea loc si in lipsa inculpatului detinut,
(ca exceptie de la regula din art.385*11 alin. 2 Cod de procedura penala) si anume la judecarea
recursului declarat impotriva incheierilor privind masurile preventive*2).
Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie in toate cazurile (art. 385*1 alin. 4).
Aceasta dispozitie venind in precizarea principiului dupa care prezenta procurorului este obligatorie in
solutionarea cailor de atac, mentioneaza ca, practic, prezenta procurorului in recurs este obligatorie
oricare ar fi obiectul cauzei*3).
Presedintele instantei de recurs, primind dosarul, va fixa termen pentru judecarea recursului si, in
acest sens, va putea delega pe unul din judecatori sa faca un raport scris asupra recursului [art.
385*12 alin. (1) C proc. pen.]. Intocmirea raportului scris constituie o facultate si nu o obligativitate
impusa de lege, indiferent de complexitatea cauzelor atacate cu recurs. Raportul scris trebuie sa
cuprinda, pe scurt, obiectul procesului, solutiile pronuntate de instante si faptele ret nute de ultima
instanta, in masura in care sunt necesare solutionarii recursului. De asemenea, raportul trebuie sa
mai cuprinda observatii asupra conditiilor de admisibilitate a recursului, precum si expunerea
motivelor de recurs, cu referiri, daca este cazul, la jurisprudenta si doctrina, fara a se arata opinia
raportorului*4).
Partile dobandesc in recurs calitati procesuale specifice, adaptate acestei cai de atac si anume:
- recurent (partea care a declarat recurs),
- intimat (partea la care se refera recursul declarat).
Prezenta inculpatului aflat in stare de detinere la judecarea recursului este obligatorie (art. 385*1
alin. 2). Aceasta dispozitie face ca principiul potrivit caruia arestatul nu poate fi judecat niciodata in
lipsa sa aiba deplina aplicabilitate si in recurs*5).
In ceea ce priveste structura sedintei de judecata in recurs, se desprind doua particularitati, care o
deosebesc si de sedinta de judecata in apel*6):
- lipsa cercetarii judecatoresti,
- existenta unui raport (a carui intocmire, am precizat, nu este obligatorie*7).
Deliberarea, luarea hotararii si pronuntarea acesteia in recurs nu imbraca aspecte deosebite, acestea
facandu-se conform regulilor care guverneaza judecata in fond sau in apel (art. 307, 308 C. proc.
pen.). In luarea hotararii instanta de recurs va verifica hotararea atacata pe baza lucrarilor si
materialului din dosarul cauzei si a oricaror inscrisuri noi, prezentate la instanta de recurs, verificarea
facandu-se prin prisma cazurilor in care se poate face recurs, conform legii. Dupa judecarea
recursului, completul de judecata delibereaza in secret, in camera de consiliu, in vederea adoptarii
unei solutii din cele prevazutele lege.
---------------
3. Solutionare
Instanta de recurs va putea adopta una din solutiile prevazute de lege numai cu respectarea
dispozitiilor privind efectul devolutiv, extensiv si al neagravarii situatiei in propriul recurs. Daca a fost
investita cu mai multe recursuri le va solutiona pe fiecare, nefiind obligatorie adoptarea aceleiasi
solutii pentru fiecare recurs declarat in aceeasi cauza. Astfel, un recurs poate fi admis, iar altul poate
fi respins sau admis partial. Daca recursul constituie singura cale de atac prevazuta de lege impotriva
unei hotarari, acesta nu va mai fi limitat la motivele de casare prevazute de art. 385 C. proc. pen.
Solutiile care pot fi adoptate la judecata in recurs sunt prevazute de art. 385*5 C. proc. pen., respectiv
respingerea recursului sau admiterea sa*1).
---------------
Respingerea recursului
Respingerea recursului si mentinerea hotararii atacate pot avea loc atunci cand:
- recursul este tardiv sau inadmisibil,
- recursul este nefondat.
a) Un recurs este tardiv atunci cand:
- nu a fost declarat in termenul legal (10 zile, 3 zile sau 24 ore)
- cand nu poate fi considerat ca recurs peste termen
- nu s-a admis repunerea in termen.
Spre exemplu, s-a decis ca daca inculpatul, desi aflat in stare de aresta fost prezent in fata curtii de
apel cu ocazia dezbaterii apelului, cat si a pronuntarii deciziei si a declarat recurs impotriva hotararii
curtii de apel, lucru consemnat in procesul-verbal, insa, ulterior, primind comunicarea copiei de pe
dispozitiv a declarat inauntrul termenului de recurs ca nu mai intelege sa-si mentina declaratia de
recurs impotriva hotararii curtii de apel, dar, apoi, a revenit la aceasta renuntare dupa ce expirase
termenul de declarare a recursului, acesta trebuie respins ca tardiv in temeiul art. 385*15 alin. 1 pct.
1 lit. a) C. pr. pen.*1)
Termenele de declarare a recursului fiind prevazute sub sanctiunea decaderii, nerespectarea acestor
termene atrage pierderea dreptului de a mai declara recurs.
b) Recursul este inadmisibil atunci cand a fost declarat impotriva unei hotarari in privinta careia nu
este admisa calea de atac a recursului sau cand recursul este declarat de o persoana care nu are
calitatea de a declara recurs sau care, desi are dreptul de a declara recurs, nu o face in limita
prevazuta de lege. De exemplu, se declara recurs impotriva unei hotarari definitive, sau a fost
declarat recurs de catre partea vatamata intr-o cauza in care actiunea penala se pune in miscare din
oficiu ori a fost declarat recurs numai de partea civila in latura penala. Cand se intituleaza calea de
atac declarata apel desi legea prevede numai recurs se va lua in considerare declaratia ca recurs.
In literatura de specialitate s-a subliniat ca recursul este inadmisibil daca apelul a fost respins ca
tardiv, deoarece verificarea daca apelul a fost declarat in termen este atributul exclusiv al instantei de
recurs, astfel incat nimic nu impiedica instanta de recurs sa aprecieze sa retina ca apelul a fost gresit
respins ca tardiv fiind exercitat in termen, ceea ce face ca recursul sa fie admisibil*2). Instanta
suprema a decis insa ca prin neexercitarea in termen a apelului, sentinta intra in puterea lucrului
judecat si in consecinta impotriva ei nu mai, poale fi folosita calea ordinara de atac a recursului*3).
In practica judiciara s-a decis*4):
- este inadmisibil recursul partii vatamate intr-o cauza in care actiunea penala a fost pusa in miscare
din oficiu
- este inadmisibil recursul introdus impotriva unei sentinte susceptibile de apel, cu privire la care nu s-
a folosit calea de atac a apelului*5)
- aceeasi solutie se impune cu privire la recursul declarat de fiul inculpatei, acesta din urma nefiind
mentionat printre persoanele care pot declara recurs in art. 362 alin. ultim C. pr. pen.*6)
- este inadmisibil si recursul declarat impotriva unor incheieri prin care au fost respinse cereri in
legatura cu luarea, revocarea, inlocuirea sau incetarea unei "masuri preventive sau suspendarea
judecatii*7).
- fata de prevederile art. 385*1 alin. 4 C pr. pen. potrivit careia nu pot fi atacate cu recurs sentintele
in privinta carora partile nu au folosit calea apelului, ori cand apelul a fost retras, este inadmisibil
recursul declarat de inculpat contra sentintei impotriva careia si-a retras apelul, iar apelul declarat de
procuror a fost respins ca nefondat*8).
c) Recursul este nefondat si, deci, va fi respins cand criticile formulate de recurenti nu sunt intemeiate
si nici nu se constata existenta unor motive de casare care trebuie invocate din oficiu, stabilindu-se ca
hotararea pronuntata in cauza este legala si temeinica*9).
---------------
*1) a se vedea Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, decizia nr. 2285/20.09.1995, in „Dreptul`" nr. 6/1996, pag. 115 -116, Idem, in Curtea Suprema
de Justitie, Buletinul Jurisprudentei, Culegere de decizii pe anul 1995, Editura Proema. Baia Mare, 1996, pag. 243-245.
*2) a se vedea, H. Diaconescu, Cu privire la admisibilitatea recursului in situatia in cate apelul a fost declarat tardiv, in Dreptul nr. nr. 8/1995, pag. 62 -64.
*3) Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, decizia nr. 496/31.03.1994, in Dreptul nr. 12/1994, pag. 81.
*5) Curtea de Apel Suceava, decizia penala nr. 60/13.02.1995, cit. de V. Timofte, in Unele probleme privind inadmisibilitalea recursului penal in practica
sectiei penale a Curtii de Apel Suceava, in Dreptul nr. 8/1996 pag. 118, Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, d ecizia nr. 1246/7.09.1994 in Dreptul
nr. 7/1995, pag. 92 -93, Curtea Suprema de Justitie, decizia nr. 1357/27.09.1994 in Dreptul nr. 8/1995, pag. 97, Curtea Suprema de Justitie, sectia
penala, decizia nr. 1292/ 14.09.1994 in Dreptul nr. 8/1995, pag. 97, Curtea Suprema de Justitie, sectia I penala, decizia nr. 67/1995, in Culegere de
practica judiciara penala pe anul 1995, Bucuresti, 1996, pag. 148.
*6) Curtea de Apel Suceava, decizia penala nr. 267/5.10.1994, cit. de V. Timofte in Unele probleme privind inadmisibilitalea recursului penal in practica
sectiei penale a Curtii de Apel Suceava, in Dreptul nr. 8/1996, pag. 117.
*7) Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, decizia nf. 2065/19.07.1995, in Dreptul nr. 8/1996, pag. 143, Curtea de Apel Ti misoara, decizia penala nr.
239/17.11.1996, in Dreptul, nr. 1/1997, pag. 128.
*8) Curtea Suprema de Justitie, decizia nr. 91/1995, in Curtea Suprema de Justitie, Buletinul Jurisprudentei. Culegere de decizii pe anul 1995, Editura
Proema, Baia Mare, 1996, pag. 242-243.
*9) A. S. Tulbure, Procedura penala romana, Editura Constant, Sibiu, 2005, pag 418.
Admiterea recursului
Casarea hotararii atacate
Potrivit art. 385*5 si 385*7, admitand recursul, instanta caseaza hotararea atacata.
Casarea poate fi totala sau partiala.
Casarea totala este limitata doar de efectul devolutiv si de efectul extensiv al recursului. Desi legea nu
prevede expres, consideram ca se va tine seama in mod obligatoriu si de efectul neagravarii situatiei
in propriul recurs*1).
In caz de casare totala, hotararea se anuleaza in intregime, dar in limitele aratate mai sus.
Casarea partiala are un caracter limitat, fiind supuse anularii doar anumite aspecte ale hotararii
instantei de fond, celelalte fiind mentinute.
Limitarea casarii partiale se face la urmatoarele aspecte:
- numai cu privire la anumite fapte sau persoane,
- numai in ce priveste latura penala sau civila.
Casarea are caracter partial cand cauza de nulitate se refera numai la unele dispozitii ale hotararii
atacate. In asemenea cazuri dispozitiile hotararii care nu au facut obiectul casarii isi conserva intreaga
autoritate. De exemplu, in practica s-a decis ca daca printr-o decizie de casare s-a stabilit ca inculpatul
sub aspectul despagubirilor raspunde pentru o parte a pagubei provocate, instanta de trimitere nu
poate stabili, potrivit legii civile, ca intre fapta inculpatului si rezultatele acesteia in intregime nu
exista un raport de cauzalitate*2).
Cand instanta de fond a dispus sau a mentinut arestarea inculpatului, instanta de recurs poate
mentine masura arestarii in caz de casare a hotararii*3).
Instanta de recurs, procedand la casarea unei hotarari, poate:
- sa inlocuiasca in mod direct solutia pronuntata de instanta inferioara fara o rejudeeare a fondului
cauzei [art. 385*5 pct. 2 lit. a) si b) C. proc. pen.],
- sa retina cauza pentru a fi rejudecata in fond [art. 385*5 pct. 2 lit. d) C. proc. pen.],
- sa trimita cauza spre rejudeeare la instanta a carei hotarare a fost casata [art. 385*5 pct. 2 lit. c) C
proc. pen.].
---------------
*3) I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag.264-265.
Solutii date in urma casarii
Dupa casare instanta de recurs poate acorda urmatoarele solutii:

a) Mentine hotararea primei instante
Aceasta solutie se dispune atunci cand apelul a fost gresit admis. Apelul este gresit admis daca a fost
introdus tardiv, a fost inadmisibil sau nefondat, potrivit legii*1).
Reamintim in acest sens ca:
- legea prevede pentru declararea apelului, un interval de timp care nu poate fi depasit. Exercitarea
apelului dupa expirarea termenului de apel, daca nu are loc o repunere in termen sau un apel peste
termen, duce la respingerea apelului ca tardiv.
- apelul este inadmisibil cand nu este incuviintat de lege. Aceste situatii se refera fie la imprejurarea
ca legea nu prevede exercitarea caii de atac (hotarare de declinare de competenta, decizia de
stramutare sau hotararea de regulator de competenta, exista autoritate de lucru judecat hotararea
fiind definitiva etc.) ori nu indrituieste o persoana sa exercite calea de atac (fie ca se refera la situatiile
cand persoana nu are calitate procesuala sau a declarat apel cu privire la unele aspecte cure ii
depaseau pozitia procesuala)*2).
Se va casa hotararea pronuntata de catre instanta de apel, fiind mentinuta hotararea primei instante.
Instanta de apel trebuia sa pronunte respingerea apelului astfel exercitat si nu admiterea lui. Instanta
de recurs va solutiona fondul cauzei prin mentinerea sentintei penale a primei instante, o noua
rejudeeare in fond a cauzei de catre instanta de recurs nefiind necesara.
b) achita pe inculpat sau dispune incetarea procesului penal in cazurile prevazute in art. 11 pct. 2 C.
proc. pen.
Achitarea inculpatului de catre instanta de recurs are loc cand se constata existenta unei situatii din
cele prevazute in art. 10 lit. a-e, iar incetarea procesului penal are loc in celelalte cazuri (art. 10 lit. f-j).
Achitarea poate surveni in urma condamnarii inculpatului sau incetarii procesului penal de catre
instantele de fond, ori in urma achitarii pentru alte temeiuri decat cele juste.
Incetarea procesului penal se poate dispune daca, anterior, instanta de fond l-a condamnat ori l-a
achitat pe inculpat sau daca a incetat procesul penal pentru alte temeiuri decat cele corecte*3).
Cand recursul este singura cale de atac ordinara si al doilea grad de jurisdictie achitarea se poate
pronunta si pentru inexistenta faptei, nevinovatia inculpatului, lipsa pericolului social al faptei
savarsite [art. 10 lit. a), b*1), c) C. proc. pen.], iar incetarea procesului penal si pentru inlocuirea
raspunderii penale [art. 10 lit. i) C. proc. pen.] *4).
Daca se pronunta achitarea pentru lipsa pericolului social al faptei sau incetarea procesului penal
pentru inlocuirea raspunderii penale, instanta de recurs va aplica una dintre sanctiunile
administrative prevazute de art. 91 C. pen.
c) Caseaza hotararea dispunand rejudecarea cauzei de catre instanta a carei hotarare a fost casata
sau de catre instanta competenta
Limitele rejudecarii inscrise in art. 385 pentru recurs sunt in principiu reglementate asemanator cu
limitele rejudecarii cauzelor in apel, astfel cum se dispune in art. 385 c. pr. pen. Instanta de
rejudecare trebuie sa se conformeze hotararii instantei de recurs, in masura in care situatia de fapt
ramane cea avuta in vedere la solutionarea recursului, daca in cauza nu se administreaza probe noi,
instanta care rejudeca nu poate da alta apreciere aceluiasi material probator existent in dosar si
stabili alta situatie de fapt. In consecinta, conformarea la depozitiile si evaluarile date prin decizia de
casare sunt obligatorii pentru orice judecata subsecventa*5).
Se impune adoptarea acestei solutii atunci cand:
- exista vreunul din cazurile de nulitate absoluta prevazute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., respectiv
cand s-au incalcat dispozitiile relative la competenta dupa materie si calitatea persoanei, la sesizarea
instantei si la compunerea acesteia, la publicitatea sedintei de judecata, la participarea procurorului,
prezenta inculpatului si asistarea acestuia de catre aparator, cand aceasta este obligatorie conform
legii, si la efectuarea anchetei sociale in cauzele cu infractori minori,
- exista nulitate relativa prevazuta expres de lege: cand judecata a avut loc in lipsa unei parti ne legal
citate sau care, legal citata a fost in imposibilitate de a se prezenta si de a instiinta instanta despre
uceasta imposibilitate (daca judecata in lipsa a avut loc la prima instanta aceasta trebuie invocati in
apel, altfel se acopera) sau cand partii i s-a respins in .mod nejusti ficat o cerere de amanari si din
aceasta cauza nu a putut sa-si faca apararea (presupune prezentarea unei asemenea cereri, cererea a
fost gresit respinsa, desi temeiul amanarii cauzei exista, iar in consecinta partea nu a putut, a-si faca
apararea),
- prin hotarare nu a fost rezolvat fondul cauzei. In aceasta situatie instanta de fond sau de apel fie a
omis solutionarea actiunii penale si civile, fie le-a lasat nesolutionate.
Daca hotararea a fost casata pe motiv de necompetenta, rejudecarea cauzei se va face de catre
instanta competenta.
Aceasta solutie se adopta atunci cand au fost incalcate dispozitiile relative la competenta dupa
materie sau dupa calitatea persoanei. Reamintim in acest sens ca sub aspectul ei obiectiv,
competenta materiala este indrituirea/ indatorirea unei instante de a judeca si de a solutiona cauzele
penale care i-au fost repartizate prin lege. Sub aspect subiectiv, competenta materiala este
indrituirea/indatorirea unei instante de a judeca si solutiona in concret o anumita cauza penala din
cele repartizate de lege.
Competenta personala este criteriul legal potrivit caruia unele organe judiciare solutioneaza anumite
cauze penale in raport cu anumite calitati pe care le au faptuitorii. Desi principiul egalitatii in fata legii
si a autoritatilor judiciare exprima cerinta judecarii infractorilor de catre aceeasi instante de judecata,
indiferent de situatia personala, majoritatea legislatiilor moderne reglementeaza competenta si in
raport de anumite calitati ale persoanei celui in cauza*6)
Spre exemplu, infractiunile de dezertare sau insubordonare in competenta instantelor militare si nu a
celor civile. Si totusi, chiar si aceasta competenta este circumstantiata, ca in urmatoarele exemple
desprinse din practica:
- elevii liceelor militare nu au calitatea de militari neindeplinind serviciul militar in fortele armate si de
aceea nu intra in competenta instantelor militare dupa calitatea persoanei*7)
- cand militarul care a comis o infractiune care nu avea nici o legatura cu atributiunile de serviciu
(omor prin imprudenta intr-un accident de circulatie) a fost trecut in rezerva pana la sesizarea
instantei, competenta revine judecatoriei si nu instantei militare*8)
- este irelevant ca in momentul judecatii inculpatul nu mai are calitatea de militar, din moment ce
fapta a fost savarsita in cadrul exercitarii sarcinilor de serviciu, fostul militar va fi judecat in asemenea
cazuri tot de instanta militara9.
Respectarea competentei materiale este necesara pentru ca numai astfel se realizeaza, in cadrul
sistemului de organe, activitatea procesuala la nivel corespunzator. Intru cat ierarhizarea organelor
este strict stabilita de lege, abatere de la dispozitiile care reglementeaza competenta materiala nu
este ingaduita. De aceea unii au dat acestei competente denumirea de competenta absoluta*10).
Deci, daca instanta de recurs constata necompetenta primei instante sau a instantei de apel, va
proceda la casarea hotararii si efectuarea unei noi judecati de catre instanta care are competenta
materiala, potrivit legii. Daca dosarul ar fi trimis instantei care a judecat cauza desi era necompetenta
sub aspect material, s-ar repeta greseala care a condus la casarea hotararii si rejudecarea cauzei*11).
Daca recursul este indreptat impotriva hotararii primei instante, dar si impotriva hotararii pronuntate
in apel, in situatia admiterii recursului cu trimitere spre rejudecare, cauza se trimite la prima instanta,
daca ambele hotarari au fost casate. Daca numai hotararea data in apel a fost casata cauza se trimite
la instanta de apel pentru rejudecare. Rezulta ca se va trimite cauza spre rejudecare acelei instante a
carei hotarare a fost casata.
Cand Inalta Curte de Casatie si Justitie este instanta de recurs, si aceasta, admitand recursul, caseaza
hotararea atacata pe motivul ca este necesara administrarea de probe, dispune rejudecarea de catre
instanta a carei hotarare a fost casata sau cand interesele justitiei o cer, de catre o alta instanta egala
in grad cu cea care a pronuntat hotararea casata*12).
d) dispune rejudecarea de catre instanta de recurs
Aceasta solutie se dispune in toate celelalte cazuri decat cele care atrag rejudecarea, de catre
instanta a carei hotarare a fost casata sau de catre instanta competenta, potrivit legii.
In acest caz, instanta de recurs, casand hotararea si retinand cauza spre rejudecare, se pronunta si
asupra probelor ce urmeaza a fi administrate, fixand termen pentru rejudecare*13) (art. 385*6).
Rejudecarea cauzei de catre instanta de recurs are loc, deci, in alta sedinta decat aceea in care s-a
judecat recursul.
Separarea recursului de rejudecare se explica prin faptul ca fiecare reprezinta stadii procesuale
distincte. Chiar daca instanta care judeca aceste stadii este aceeasi, ea are functional atributii
diferite*14).
Deliberand asupra recursului, instanta procedeaza, cand este cazul, la fel ca in situatia apelului, la
aplicare dispozitiilor referitoare la*15):
- reluarea dezbaterilor,
- repararea pagubei,
- masurile asiguratorii,
- cheltuielile judiciare,
- orice alte probleme de care depinde solutionarea corecta a recursului.
---------------
*7) Trib. Suprem sect. milit., dec. nr. 97/1976, Revista Romana de Drept nr. 7/1977, pag. 71.
*8) Trib. Suprem, sect. milit., dec. nr. 30/1983, Revista Romana de Drept nr. 6/1984, pag. 66.
*9) Trib. Suprem, sect. milit., dec. nr. 76/1981, Revista Romana de Drept nr. 10/1982, pag. 64-65.
6. CAILE EXTRAORDINARE DE ATAC
Scurta privire generala

Autoritatea de lucru judecat impiedica atacarea pe cai obisnuite a hotararilor judecatoresti care au
aceasta putere. Numai o imprejurare deosebita permite supunerea lor unei examinari ulterioare si
doar printr-o procedura care are caracter exceptional.
Realizarea justitiei a demonstrat, ca in unele situatii - cu atat mai rare cu cat activitatea procesuala s-a
infaptuit mai bine - apar totusi imprejurari, care invedereaza caracterul nelegal si gresit al unor
hotarari definitive. De aici izvoraste necesitatea existentei remediului in masura sa permita supunerea
acestor cauze unei noi proceduri judiciare, spre a se indrepta eventualele greseli din activitatea
anterioara de jurisdictie. Remediul procedural consta in instituirea unor cai de atac extraordinare*1).
Acestea sunt:
- revizuirea
- contestatia in anulare
- recursul in interesul legii
Prin intermediul acestor cai procesul nu trece intr-o alta faza, ci se reia repetand un ciclu care de
regula a mai fost parcurs. Asa se explica faptul, ca dupa admiterea caii de atac extraordinare subzista
posibilitati pentru reluarea urmaririi penale, a judecatii in prima instanta, a apelului si chiar a
recursului ordinar. Fiecare cale extraordinara de atac promoveaza o etapa de judecata distincta
situata in afara ciclului ordinar, avand insa efectul readucerii cauzei in ciclul obisnuit*2).
---------------
*2) Gr. Theodoru, I. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1979, pag.302.
1. Contestatia in anulare
Notiune
Contestatia in anulare este reglementata in Codul nostru de procedura penala in art. 386-392 din
Codul de proc.. pen.
Folosirea contestatiei in anulare este prevazuta in anumite cazuri expres aratate in lege. De
asemenea, in lege sunt reglementate aspectele privind titularii acestei cai de atac, termenele de
exercitare a caii de atac si procedura de solutionare.
Prin aceasta cale extraordinara de atac se solicita instantei a carei hotarari este definitiva si data cu
incalcarea normelor de procedura sau ca urmare a pronuntarii impotriva unei persoane a doua
hotarari definitive pentru aceeasi fapta, sa revina si sa pronunte o hotarare legala. Sunt stabilite patru
cazuri de contestatie in anulare*1), pe care le vom analiza.
In activitatea sa, si instanta de recurs poate gresi uneori, fie prin nerespectarea unor dispozitii legale
dupa care se desfasoara procesul penal, fie prin nerezolvarea cauzei in deplina concordanta cu
materialele aflate la dosar. Este deci posibil ca instanta de recurs sa pronunte o hotarare nelegala si
netemeinica, dar care, fiind definitiva, nu poate fi atacata cu o cale ordinara de atac. Asemenea
hotarari judecatoresti nu pot fi lasate insa sa-si produca efectele juridice, legiuitorul punand la
dispozitia celor interesati contestatia in anulare, care este o cale extraordinara de atac. In lumina
celor aratate mai sus, contestatia in anulare apare ca un mijloc procesual prin care se pot repara erori
de neinlaturat pe alte cai, fiind o cale de anulare pentru vicii, nulitati privind actele de procedura,
motivul contestatiei nu il poate constitui o nulitate care ar privi fondul cauzei. Contestatia in anulare
este o cale de atac prin care cei ce au pierdut anumite drepturi sau prerogative din cauza unui act
procedural nul sunt repusi in aceste drepturi*2).
Contestatia in anulare este o cale de atac extraordinara avand o natura juridica mixta de anulare si
retractare*3). Caracterul de anulare rezulta din scopul urmarit prin exercitarea acestei cai de atac, si
anume, anularea hotararii. Caracterul de cale de atac de retractare rezulta din faptul ca insasi instanta
care a dat hotararea este pusa in situatia de a controla conditiile in care a dat hotararea si de a o
infirma eventual*4).
Caracterul de anulare al acestei cai de atac extraordinare deriva din imprejurarea ca prin exercitarea
ei se urmareste desfiintarea hotararii definitive constatate, ca o consecinta a indeplinirii unor acte
procedurale cu incalcarea legii. Anularea are drept efect repunerea cauzei in aceeasi etapa a judecatii
in aceasta s-a aflat inainte de ramanerea definitiva a hotararii*5), (in cele mai multe cazuri se reia
judecata in recurs).
Contestatia in anulare are drept temei numai nulitatea actelor de procedura atacate (errores in
procedento), nu si gresita solutionare a fondului cauzei (errores in judicando)*6). O data constatata
nulitatea actului procesual, hotararea atacata nu mai este verificata cu privire la alte aspecte de
legalitate sau temeinicie, neputandu-se ajunge pe aceasta cale procesuala la reformarea hotararii. In
consecinta, contestatia in anulare este o cale de retractare, care pune instanta in situatia de a verifica
ea insasi conditiile legale in care a dat hotararea si de a o infirma eventual, fara insa a putea extinde
controlul asupra temeiniciei sau legalitatii solutiei pronuntate*7).
Contestatia in anulare nu trebuie confundata cu contestatia la executare, care nu este o cale de atac,
ci un mijloc de rezolvare a incidentelor ce se pot ivi la executare*8).
Competenta de solutionare a contestatiei in anulare este data instantei care a pronuntat hotararea
definitiva, provocand un autocontrol judecatoresc, de aici caracterul de cale de atac de retractare al
contestatiei in anulare
Primele trei cazuri de contestatie in anulare se refera la error in procedendo iar ultimul caz se refera
la error in iudicando*9).
In urma constatarii de catre instanta a existentei motivelor invocate intre cazurile de anulare
prevazute de art. 386 lit. a) si b) C. proc.. pen., respectiv „cand procedura de citare a partii pentru
termenul la care s-a judecat cauza de catre instanta de recurs nu s-a indeplinit potrivit legii" si situatia
„cand partea dovedeste ca la termenul la care s-a judecat cauza de catre instanta de recurs a fost in
imposibilitate de a se prezenta si de a incunostinta instanta de aceasta impiedicare", aceasta va
dispune anularea hotararii atacate si repunerea cauzei in aceeasi etapa a judecatii in care s-a aflat
inainte de ramanerea definitiva a hotararii.
---------------
*3) V V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, V. Rosca, Explicatii teoretice ale Codului penal roman. Parte generala, vol.
I, Ed. Academiei, Bucuresti, 1970, pag. 318, Tr. Pop, Dreptul procesual penal, vol. IV, Tipografia Nationala, Cluj, 1946, pag. 543.
*6) Tr. Pop, Dreptul procesual penal, vol. IV, Tipografia Nationala, Cluj, 1946, pag. 543.
*7) D.V. Mihaescu, V. Ramureanu, Caile extraordinare de atac in procesul penal, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1970, pag. 19-20.
Cazuri legale de exercitare a contestatiei in anulare
Cazurile de exercitare a contestatiei in anulare sunt limitativ stabilite de Codul de procedura penala,
deci nu pot fi retinute de instanta si alte cazuri.
Dat fiind caracterul ei de cale extraordinara de atac, contestatia in anulare trebuie folosita numai in
cazuri cu totul deosebite, aceasta contribuind la consolidarea principiului stabilitatii hotararilor
judecatoresti definitive si irevocabile. Potrivit art. 386, impotriva hotararilor penale definitive se poate
face contestatie in anulare in urmatoarele cazuri:
1.2.1). Cand procedura de citare a partii pentru termenul la care s-a judecat de catre instanta de
recurs nu a fost indeplinita conform legii
Acest motiv de contestatie in anulare este intemeiat daca*1):
a) Procedura de citare a partii, pentru termenul la care s-a judecat cauza de catre instanta de recurs,
nu a fost indeplinita potrivit legii. Prin indeplinirea procedurii de citare se intelege efectuarea tuturor
operatiunilor prevazute de lege pentru a incunostinta, in termen, partea, despre termenul de
judecata a recursului.
Neindeplinirea procedurii legale de citare trebuie sa aiba loc in cadrul judecarii recursului. Daca viciile
de citare apar la o alta judecata, ele pot fi remediate prin intermediul, dupa caz, al apelului sau
recursului. Daca viciul de citare se produce insa intr-o etapa procedurala in care neobservarea ei a
dus la o hotarare definitiva, singurul remediu procedural ramane folosirea caii de atac extraordinare a
contestatiei in anulare. in consecinta se poate introduce o contestatie nu numai impotriva unei decizii
pronuntate in recurs, ci de asemenea impotriva deciziei date in cazul rejudecarii dupa casare*2).
Gama situatiilor incepe cu insasi omisiunea citarii si continua cu orice alte nerespectari procedurale
care au determinat absenta partilor. Pot constitui vicii ale unei corecte citari: mentiunile gresite
trecute intr-o citare cu privire la calitatea procesuala a partii (in recursul procurorului inculpatul a fost
citat din eroare ca inculpat achitat, dar chemat a raspunde in recursul partii civile)*3), indicarea
gresita a adresei inculpatului (care a determinat afisarea citatiei intr-un loc unde acesta era
necunoscut)*4), chemarea gresita a inculpatului pentru o alta data decat cea la care are loc sedinta
de judecata*5), neindicarea locului unde partea urmeaza sa se prezinte in cazul recursului care nu se
judeca la sediul instantei*6).
b) Partea nu a fost prezenta la judecarea cauzei de catre instanta de recurs. Notiunea de „parte" are
un sens mai larg decat „partile din procesul penal", prin aceasta intelegandu-se toti subiectii
procesuali care au fost implicati in recurs in calitate de recurent sau intimat (martor, expert, interpret
sau alta persoana ale carei interese legitime au fost vatamate printr-o masura sau act al instantei)*7).
Nu pot invoca aceasta cauza partile care desi nu au fost legal citate s-au prezentat, nici partea care a
fost reprezentata in recurs de avocat care a pus concluzii in numele sau*8). In asemenea caz, partea
nu are un temei efectiv de a introduce contestatie, nefiind vatamata in mod real*9).
c) Lipsa partii sa se fi produs in fata instantei de recurs, cand au avut loc dezbaterile judiciare, fie in
stadiul judecarii recursului fie la rejudecarea cauzei, dupa casare, de catre instanta de recurs*10).
Nelegala citare poate fi invocata numai de partea fata de care viciul a produs vatamarea. Corect s-a
aratat in practica judiciara ca referirea la "procedura de citare a partii" exclude posibilitatea ca
inculpatul contestatar sa invoce drept temei de contestatie nelegala citare in recurs a partii civile*11).
1.2.1). Cazul de contestatie in anulare cand partea dovedeste ca la termenul la care s-a judecat cauza
de catre instanta de recurs aceasta era in imposibilitate de a se prezenta si de a incunostinta instanta
despre aceasta impiedicare.
Cerintele art. 386 lit. b sunt cumulative, astfel ca pentru admiterea contestatiei in anulare nu este
suficient sa se faca dovada imposibilitatii de prezentare, ci contestatarul sa dovedeasca, pe langa
aceasta, si imposibilitatea dea incunostinta instanta despre impiedicarea de a se prezenta*12).
Acest caz presupune intrunirea cumulativa a trei conditii:
a) Procedura de citare a „partii" a fost indeplinita, potrivit legii, dar partea nu a fost prezenta la
termenul cand a avut loc sedinta de judecata de dezbatere a recursului sau de rejudecare a cauzei
dupa casare de catre instanta de recurs,
b) Partea a fost in imposibilitate de a se prezenta la termenul de judecata a recursului sau la
rejudecarea cauzei dupa casare.
Pentru a constitui o cauza de contestatie, lipsa nu trebuie sa fie imputabila nici partii. Daca partea nu
s-a prezentat in recurs din vina proprie, nu poate invoca vreo vatamare procedurala in judecarea sa in
lipsa si, ca atare, nu are la indemana vreun remediu procesual. Imposibilitatea de prezentare a partii
sa fie datorata unor imprejurari care, in functie de realitatea concreta raportata la fiecare caz in
parte, pot fi apreciate ca avand un caracter exceptional, de neinvins, sa nu fie prevazute in mod
normal de parte, ca aflarea inculpatului in stare de detinere, de internare intr-un spital in stare grava,
o epidemie ce a necesitat masuri de carantina, intreruperea circulatiei ca urmare a unei inzapeziri,
inundatii, incorporarea, concentrarea unei persoane. Nu constituie imposibilitati de prezentare
cazurile previzibile,
c) Partea trebuie sa dovedeasca imposibilitatea de a instiinta instanta de recurs despre impiedicarea
de a se prezenta la judecata.
Legea foloseste conjunctia „si" intre imposibilitatea de a se prezenta a partii si de a incunostinta
instanta de recurs de aceasta impiedicare. Daca nu si-a indeplinit aceasta obligatie, de a incunostinta
instanta de imposibilitatea de a se prezenta, lasand ca procesul sa fie solutionat in lipsa sa, partea
este in culpa si nu-i este ingaduit sa atace hotararea atunci cand constata ca solutia nu-i este
favorabila*13). In cazuri concrete, instanta va aprecia, de la caz la caz, daca exista toate conditiile de
admisibilitate a contestatiei.
Cazul de contestatie analizat este dublu conditionat: partea trebuie sa dovedeasca imposibilitatea
prezentarii sale, trebuie sa se faca totodata dovada imposibilitatii incunostintarii instantei despre
impiedicarea intervenita. Dovada imposibilitatii prezentarii neurmata de dovada imposibilitatii de
incunostintare a instantei despre impiedicarea prezentarii nu duce la admiterea contestatiei*14).
1.2.3. Cazul de contestatie in anulare prevazut in art.386 lit. c

Potrivit art.386 lit. c, poate fi facuta contestatia in anulare cand instanta de recurs nu s-a pronuntat
asupra unei cauze de incetare a procesului penal din cele prevazute in art. 10 alin. 1 lit. f)-i*1) , cu
privire la care existau probe in dosar.
Judecand recursul, instanta trebuie sa verifice legalitatea si temeinicia hotararii atacate, ea avand
obligatia ca, in limitele devolutiunii, sa analizeze toate aspectele care privesc buna rezolvare a cauzei.
Intre altele, instanta trebuie sa se pronunte asupra tuturor motivelor de casare a hotararii, atat in
situatia in care motivele au fost invocate de parti, cat si din oficiu.
Asadar, termenul folosit de lege „nu s-a pronuntat" trebuie inteles intr-un sens larg, adica o omisiune
a instantei de a da raspuns unor motive de casare, motive care duceau la incetarea procesului penal,
indiferent daca motivele au fost invocate sau nu de parti.
Pentru a se putea retine acest caz de contestatie, legea fixeaza cerinta ca la dosar sa fi "existat probe
cu privire la cauza de incetare a procesului penal, aceasta cerinta urmand a fi interpretata in functie
de cauza de incetare a procesului penal cu privire la care instanta trebuie sa se pronunte*15).
In legatura cu „existenta la dosar" a probelor necesare pronuntarii incetarii procesului, aceasta
depinde de motivul concret de incetare. Astfel, se «poate face contestatie cand instanta de recurs, nu
a pronuntat incetarea procesului penal desi la dosar a existat actul de deces al inculpatului.
Dimpotriva, in cazul unei amnistii nu se poate pretinde, evident, ca dosarul cauzei sa cuprinda si legea
de amnistie. Actele de clementa trebuie cunoscute de instanta si nu se poate cere partii dovada ca
organele judiciare au avut cunostinta despre ele. Ceea ce se poate pretinde cel mult, este ca partea sa
dovedeasca faptul ca i dosar existau probele din care instanta putea conchide, ca dispozitiile legii de
amnistie sunt aplicabile*16).
Deducem astfel ca si conditii ale admisibilitatii contestatiei in anulare pentru acest motiv:
a) O omisiune a instantei de recurs de a se pronunta asupra unei cauze de incetare a procesului penal
prevazute de art. 10 lit. f)-i*l) C. proc.. pen..
Deci, motivul poate fi invocat ca urmare a judecarii recursului, in ambele forme:
- ca singura cale de atac
- in situatia cand este a doua cale de atac.
Aceasta cauza poate exista in doua situatii:
- cand motivul a fost invocat in recurs sau
- in cazul in care instanta de recurs trebuia sa-l ia in considerare din oficiu. In cazul in care recursul
este a doua cale de atac, in art. 385*9 pct. 15 C. proc.. pen. este prevazuta o parte din cazurile cand
instanta trebuie sa pronunte incetarea procesului penal.
Faptul ca nepronuntarea poate fi si rezultatul neanalizarii acestor cazuri din oficiu, rezulta din
caracterul devolutiv al caii de atac a recursului, cand este singura cale de atac ordinara inscrisa in art.
371 alin. (2) combinat cu art. 385*6 alin. (3) C. proc. pen., potrivit carora instanta de recurs este
obligata ca, in afara temeiurilor invocate si cererilor formulate de recurent, sa examineze intreaga
cauza sub toate aspectele si in cazul in care recursul este a doua cale de atac ordinara, tot din efectul
devolutiv inscris in art. 385*6 alin. (2) C. proc. pen., care limiteaza acest efect la motivele de casare
inscrise in art. 385*9 C. proc. pen., si din obligatia instantei de recurs inscrisa in art. 385 alin. (3) C.
proc. pen., potrivit careia motivele prevazute de acelasi articol la alin. (1) pct. 15 se iau in considerare
din oficiu numai cand au influenta asupra hotararii in defavoarea inculpatului.
b) La dosar sa fi existat probe cu privire la acea cauza de incetare. Sigur ca aceasta conditie trebuie
interpretata in functie de cauza de incetare a procesului penal Se apreciaza ca nu ar fi eficient sa nu
se retina diferite cauze de incetare pentru ca la instanta de recurs nu s-au depus unele acte, cum este
cazul in care faptuitorul a decedat sau ca instanta nu a avut cunostinta de aparitia unei legi de
amnistie.
Daca actul a fost depus la registratura si acesta nu a ajuns la dosar datorita culpei personalului
administrativ, se considera ca proba exista la dosarul instantei de recurs si cererea este
admisibila*17).
1.2.4. Cazul de contestatie in anulare prevazut in art. 386 lit. d

Potrivit art.386 lit. d, poate fi facuta contestatia in anulare cand impotriva unei persoane s-au
pronuntat doua hotarari definitive pentru aceeasi fapta.
In practica se poate ajunge la acest caz de contestatie in anulare cand au fost incalcate dispozitiile
legale privind autoritatea de lucru judecat*18). Invocarea autoritatii lucrului judecat intr-o cauza
necesita existenta unei hotarari definitive intr-un proces anterior.
In timp ce pentru invocarea autoritatii de lucru judecat se cere o singura hotarare definitiva, pentru
existenta acestui caz de contestatie urmeaza ca ambele hotarari sa fie definitive. Daca exista o singura
hotarare definitiva, al doilea proces poate fi stins prin ordonanta de incetare a urmaririi penale data
de procuror sau prin hotararea de incetare a procesului penal pronuntata de instanta*19).
Reglementarea acestui caz de contestatie a condus la instituirea unui remediu procesual prin care
partea interesata obtine restabilirea legalitatii incalcate prin nesocotirea principiului non bis in idem.
Pentru a se retine acest caz de contestatie in anulare, este necesara existenta cumulativa a doua
conditii si anume*20):
- sa existe o hotarare penala definitiva,
- sa existe identitate de obiect si persoana, adica in cadrul celei de a doua judecati sa fi fost inculpata
aceeasi persoana care a mai fost judecata, iar obiectul cauzei sa-l constituie aceleasi fapte pentru care
inculpatul a fost judecat.
Nu poate fi retinut acest caz de contestatie in anulare in ipoteza in care impotriva contestatarului s-a
pronuntat o hotarare civila prin care acesta a fost condamnat la inchisoare contraventionala, fiindca
cele doua hotarari nu sunt, ambele, penale*21).
Pentru primele doua cazuri, procurorul nu poate face contestatie in anulare, pentru ca, nefiind citat in
cauza nu se comit nici incalcari cu privire la procedura de citare. Se reaminteste ca procurorul
participa la judecarea recursului in mod obligatoriu, fara a fi citat (art.385*11 alin. final).
Cazul de contestatie prevazut de art. 386 lit. d nu trebuie confundat cu cazul de revizuire stabilit de
art.394 lit. e, referitor la caracterul neconciliant a doua hotarari definitive. in cazul invocarii ultimului
motiv de contestatie, cele doua hotarari definitive de regula nu se conciliaza, cea de-a doua
cuprinzand o solutie diferita fata de prima hotarare. Totusi, cele doua situatii sunt diferite ca natura
juridica, intrucat in cazul revizuirii, pentru ca neconciliabilitatea sa constituie motiv de revizuire, se
cere hotararilor sa priveasca persoane diferite si acelasi fapt ori aceeasi persoana dar fapte
diferite*22), pe cand in cazul contestatiei in anulare identitatea de fapte si persoane trebuie sa
subziste spre a se putea retine autoritatea de lucru judecat*23).
Cu privire la posibilitatea partilor de a face contestatie in anulare, trebuie aratat ca este necesara o
hotarare a instantei de recurs in care partea sa fie implicata ca recurenta sau ca intimata.
In cazul in care unul dintre inculpati nu a declarat recurs, nu a fost real implicat (intimat) in recursurile
declarate de celelalte parti si nici nu s-a facut o extindere a acestor recursuri in ceea ce il priveste,
acel inculpat nu poate uza de calea extraordinara a contestatiei in anulare*24).
e) cand, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de catre instanta de recurs, inculpatul
prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385*14 alin. 1*1 ori art.
385*16 alin. 1.
Cu ocazia judecarii recursului, instanta este obligata sa procedeze la ascultarea inculpatului prezent,
potrivit dispozitiilor cuprinse in Partea speciala, titlul II, capitolul II, atunci cand acesta nu a fost
ascultat la instantele de fond si apel, precum si atunci cand aceste instante nu au pronuntat impotriva
inculpatului o hotarare de condamnare.
Instanta apreciaza necesitatea prezentei partilor, art. 183 permitand aducerea oricarei persoane la
judecata prin mandat de aducere, daca ascultarea sau prezenta ei este necesara si anterior fiind
citata aceasta nu s-a prezentat. Aducerea silita a inculpatului nu este conditionata de prealabila sa
citare, neurmata de prezentare. Daca in interesul judecatii instanta considera necesara prezenta
inculpatului, emite de la inceput un mandat de aducere, fiind insa obligata sa motiveze aceasta
masura deosebita*25).
De asemenea, cand instanta de recurs caseaza hotararea si retine cauza spre rejudecare potrivit art.
385*15 pct. 2 lit. d), se pronunta prin decizie si asupra probelor ce urmeaza a fi administrate, fixand
termen pentru rejudecare. La termenul fixat pentru rejudecare, instanta este obligata sa procedeze la
ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispozitiilor cuprinse in Partea speciala, titlul II, capitolul II,
atunci cand acesta nu a fost ascultat la instantele de fond si apel, precum si atunci cand aceste
instante nu au pronuntat impotriva inculpatului o hotarare de condamnare.
Nerespectarea acestor prevederi este motiv de contestatie in anulare.
---------------
*2) Tribunalul Suprem, sect.pen.dec.nr.3931/1972, Revista Romana de Drept, nr.6/1970, pag. 172.
*3) Trib. Reg. Iasi, dec.nr.257/1964, Justitia Noua nr.2/1965, pag.171.
*4) Trib.Reg.Suceava,dec.pen.nr.2128/1965, Justitia Noua, nr.12/1966, pag. 160.
*5) Tribunalul Suprem, sect.pen.dec.nr.820/1969 (nepublicata)
*6) Tribunalul Suprem, sect.pen.dec.nr.3931/1972, Revista Romana de Drept, nr. 9/1973, pag. 156.
*7) Tribunalul Suprem, s. pen., dec. nr. 1946/1974, Culegere de Decizii, pag. 538.
*8) C.A.B., s. I pen., dec. nr. 71/1996, Revista de Drept public, nr. 2, 1996, pag. 111.
*10) T.M.B., s. I pen., decizia nr. 584/1992, Culegere III, pag. 86
*11) Trib. Mun. Bucuresti, sect. II, dec.nr.2637/19?5, Revista Romana de Drept, nr. 3/1976, pag.64.
*12) C.A.B., S. l-a pen., d.p. nr.21/1999, in C.A.B., Culegere de practica judiciara penala - 1998, Editura Rosetti, Bucuresti, 1002, pag. 253. Trib. Bucuresti.,
Sec. pen., dec. pen. nr.605/1999, in T.B., Culegere de jurisprudenta penala - 1999, R.A. Monitorul Oficial. Bucuresti, 1999, pag. 407.
*13) C.A.B., s. a II-a pen., dec. nr. 598/1996, Revista de Drept Public, nr. 2, 1997, pag. 126.
*14) Trib. Jud.. Dolj, dec.pen.nr.1602/1969, Revista Romana de Drept, nr.7/1970, pag.184.
*15) I. Neagu , Drept procesual penal, Partea generala, Tratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, pag.278.
*18) C. Apel Ploiesti, Sec. pen., d.p. nr.468/13.08.199, in Curtea de Apel Ploiesti, Buletinul Jurisprudentei - 1996, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 96.
*21) Tribunalul Suprem, sec. pen., dec. nr. 88/1977, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 79,
Gr.Gr.Theodoru, Aspecte ale raportului dintre raspunderea penala si raspunderea contraventionala, in Revista Romana de Drept, nr.6, 1973, p.82-85,
I.Poenaru, Aspecte ale raportului dintre raspunderea penala si raspunderea contraventionala, in Revista Romana de Drept, nr.6 , 1973, pag. 82-85.
*22) Gh. Chivulescu, V. Socec, Revizuirea in dreptul procesual penal, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1961, pag. 19.
*24) C.A.B., S.a II-a p., dec. pen. nr.570/1998, in C.A.B., Culegere de practica judiciara penala - 1998, Editura All Beck, 1999, pag. 72, Tribunalul Suprem,
S.pen., dec. nr.1946/1974, in Revista Romana de Drept, nr.2, 1975, pag.69.
Judecarea contestatiei in anulare

Hotararile penale impotriva carora se poate face contestatie in anulare
In raport de cazurile de exercitare a contestatiei in anulare, in art. 389 C. proc. pen. sunt stabilite de
doua categorii de hotarari definitive ce pot fi atacate*1):
a) O prima categorie este data de primele art. 386 lit. a), b), c), e) C. proc. pen., cand pot fi atacate cu
contestatie in anulare numai hotararile penale pronuntate de instanta de recurs.
Cum judecata in recurs poate sa includa doua decizii penale, una prin care se solutioneaza recursul si
alta prin care se solutioneaza cauza la rejudecare dupa casare, sunt susceptibile de a fi atacate cu
contestatie in anulare atat decizia penala prin care a fost respins recursul sau a fost admis numai in
parte, mentinandu-se unele dispozitii ale hotararii atacate, precum si decizia prin care, dupa casare, s-
a rejudecat cauza de catre instanta de recurs si s-a pronuntat o noua decizie asupra fondului,
b) A doua categorie o constituie cazul de contestatie in anulare [art. 386 lit. d) C. proc. pen.] cand
aceasta se poate exercita impotriva ultimei hotarari ramase definitive. La fel, in acest caz, se apreciaza
ca prima hotarare intrata in puterea lucrului judecat se bucura de prezumtia de adevar judiciar.
art. 394 lit. e , referitor la caracterul neconciliant a doua hotarari definitive. In cazul invocarii ultimului
---------------
Titularii contestatiei in anulare
Potrivit art. 387 C. proc. pen., titularii contestatiei in anulare sunt de doua categorii, dupa motivele
invocate:
a) Partile din proces - inculpatul, partea vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente - pot
face contestatie in anulare pentru oricare din cele patru motive. Prin parti vom intelege si celelalte
categorii de persoane ce pot declara recurs. Se impune a fi realizata cerinta ca respectivele persoane
sa fi fost implicate in proces in calitate de recurent sau intimat,
b) Procurorul poate folosi numai in doua cazuri de contestatie in anulare [art. 386 lit. c) si d) C. proc.
pen.]. S-a limitat posibilitatea procurorului de a exercita contestatia in anulare, la ultimele doua
cazuri, pentru ca acesta trebuie sa contribuie la solutionarea legala a unei cauze si, de ci, trebuie,
cand este cazul, sa se inceteze procesul penal chiar daca este o hotarare ce a intrat in puterea lucrului
judecat nelegal.
Termenul de introducere a contestatiei in anulare
Avand in vedere motivele ce pot fi invocate in cazul contestatiei in anulare, se poate spune ca, in
principiu, pentru situatiile prevazute de art. 386 lit.a-c si e , contestatarul cunoaste cazurile de
contestatie inca de la data definitivarii hotararii. Tinand seama de aceasta situatie cu caracter
particular, legiuitorul a prevazut termene relativ scurte de introducere a cererii de contestatie. Astfel,
potrivit art.388 alin.1, contestatia in anulare pentru motivele aratate in art.386 lit.a-c) si e) poate fi
introdusa de catre partea impotriva careia se face executarea cel mai tarziu in 10 zile de la inceperea
executarii, iar de catre celelalte parti, in termen de 30 de zile de la data pronuntarii hotararii a carei
anulare se cere.
In ceea ce priveste introducerea contestatiei de catre procuror pentru cazul prevazute art. 385 lit. c)
si d) , consideram ca termenul este intotdeauna de 30 de zile de la data pronuntarii hotararii,
deoarece el nu face parte dintre persoanele impotriva carora se face executarea si, in consecinta,
niciodata nu se poate pune problema termenului de 10 zile de la inceperea executarii.
In mod practic, in cazul in care a inceput executarea hotararii, termenul de introducere a contestatiei
este valabil, deoarece legea prevede cel mai tarziu in 10 zile de la inceperea executarii, or, inceperea
executarii poate fi plasata in momente diferite in raport cu data ramanerii definitive a hotararii.
Pentru cazul de contestatie prevazut de art.386 lit. d, contestatia poate fi introdusa oricand*1).
----------------
Instanta competenta sa judece contestatia in anulare
Potrivit art. 389 C. proc. pen., competenta de solutionare este stabilita in concordanta cu natura
acestei cai extraordinare de atac, de anulare si de retractare, dupa cazurile invocate dupa cum
urmeaza:
a) Pentru cazurile prevazute la art. 386 lit. a)-c), e) , contestatia se introduce la instanta de recurs care
a pronuntat hotararea a carei anulare se cere,
b) Pentru cazul prevazut de art. 386 lit. d), contestatia in anulare se introduce la instanta la care a
ramas definitiva ultima hotarare. Deci partea nu poate sa aleaga hotararea pe care vrea sa o atace,
cea de a doua hotarare fiind aceea care a fost data in pofida interdictiei prevazute de art. 10 lit. j) C.
proc. pen., incalcand autoritatea lucrului judecat, va fi retractata de instanta care a dat-o si la care a
ramas definitiva, prima instanta, in apel sau in recurs*1).
---------------
Judecata contestatiei in anulare
La termenul fixat pentru judecarea contestatiei in anulare pot fi prezente partile care au fost citate,
precum si procurorul*1). Judecarea contestatiei in anulare nu poate avea loc decat in prezenta
inculpatului, cand acesta se afla in stare de retinere.
---------------
*1) C.A.B., S. a II-a p., dec. pen. nr.364/1997, in C.A.B., Culegere de practica judiciara penala - 1997,
Editura Holding Reporter, 1998, pag. 76.
Suspendarea hotararii atacate
Intrucat in cadrul contestatiei in anulare se ataca numai hotarari ramase definitive care sunt
executorii, se recunoaste instantei de judecata posibilitatea de a suspenda executarea hotararii
atacate in cazul in care apreciaza ca este necesar. Suspendarea nu constituie o antepronuntare
asupra cererii ci se da cand din cuprinsul cererii ar rezulta elementele necesare admiterii acesteia.
Conditiile care rezulta din textul art. 390 C. proc. pen. sunt:
a) Instanta sa fie sesizata cu o cerere de contestatie in anulare. Cererea trebuie sa cuprinda motivul
pe care se intemeiaza si care corespunde celor prevazute de lege si sa fie insotita, cand este cazul, de
actele doveditoare. Desi nici legea nu specifica expres, ca in cazul celorlalte cai de atac extraordinare,
in literatura de specialitate s-a precizat si argumentat*1) ca cererea de contestatie trebuie introdusa
in scris.
b) Instanta trebuie sa ia concluziile procurorului care pot fi scrise sau orale.
Facem insa precizarea ca din cele cinci motive de contestatie procurorul nu poate folosi decat cazurile
de la art.386 lit. c si d. Cazurile de contestatie de la literele a)-c) si e) sunt inoperante in raport de
procuror, pentru ca, pe de o parte, acesta nu este citat in cauza, pe de alta parte, participarea lui in
recurs fiind obligatorie, instanta nu trece la judecarea cauzei in absenta acestuia. Daca un recurs s-ar
judeca totusi in absenta procurorului, cazul ar constitui o incalcare a legii expres prevazuta ca motiv
de casare in anulare.
Procurorul nu poate folosi primele doua cazuri de contestatie nici in favoarea partilor. Daca
procurorul observa ca inculpatul nu a fost legal citat la recurs, nu poate introduce cerere de
contestatie invocand primul caz in folosul partii ale carei drepturi au fost nesocotite, pentru ca
motivele inscrise in art.386 lit. a si b pot fi invederate numai de cei interesati*2).
Judecand contestatia, instanta asculta partile si ia concluziile procurorului si, daca gaseste contestatii
intemeiate desfiinteaza prin decizie hotararea a carei anulare se cere. In urma admiterii contestatiei
in anulare, pe temeiul art. 386 lit. a, instanta urmeaza a desfiinta in intregime decizia instantei de
recurs, chiar in partea privitoare la inculpatul care nu a facut contestatie si al carui recurs a fost
solutionat in lipsa.
O asemenea solutie se impune fata de legatura functionala dintre calea de atac a contestatiei in
anulare si calea de atac a recursului - recurs pe care cea dintai are menirea de a-l pune in situatia de a
fi rejudecat in conditii de legalitate*3). Compunerea completului de judecata nu este mentionata in
lege, dar practica judiciara si doctrina au stabilit, pornind de la natura juridica a contestatiei, ca
retractarea hotararii atacate revine unui complet de judecata constituit in acelasi fel ca cel care a
pronuntat hotararea supusa anularii*4).
Dupa desfiintarea hotararii a carei anulare se cere prin contestatie, instanta procedeaza, fie de indata,
fie acordand un termen, dupa caz, la rejudecarea recursului sau la rejudecarea cauzei dupa casare.
In cazul contestatiei prevazute in art. 386 lit. d, lipseste etapa admiterii in principiu, proprie cazurilor
revazute la art. 386 lit. a)-c), e) . In cazul de la art. 386 lit. d) , judecarea contestatiei se face cu citarea
partilor interesate in cauza in care s-a pronuntat ultima hotarare (conform art. 392 alin. 3 C. proc.
pen.).
Judecand contestatia introdusa in baza art. 386 lit. d , instanta asculta partile si ia concluziile
procurorului si, daca gaseste contestatia intemeiata, desfiinteaza prin decizie sau, dupa caz, prin
sentinta ultima hotarare sau acea parte din hotarare cu privire la care exista autoritate de lucru
judecat.
Solutiile pot fi de respingere sau de admitere.
Respingerea contestatiei in anulare are loc atunci cand instanta constata ca motivele invocate si rit
neintemeiate si nedovedite. Pentru faptul ca cererea este inadmisibila sau tardiva, contestatia ar
trebui respinsa in cadrul procedurii admiterii in principiu. Hotararea atacata ramane valabila si este
executorie. In aceasta situatie, daca s-a dispus suspendarea executarii hotararii atacate se va reveni
asupra acesteia, dar oricum suspendarea are efecte, potrivit legii, numai pana la solutionarea
contestat ei (art. 390 C. proc. pen.).
Admiterea contestatiei in anulare are loc cand instanta constata, dupa dezbateri, ca cererea de
contestat e este intemeiata. in acest caz, instanta se va pronunta prin decizie prin care va dispune
admiterea contestatiei in anulare si desfiintarea hotararii a carei anulare a fost ceruta. Desfiintarea
poate fi totala sau partiala. Desfiintarea, in cazul cand in cauza exista o pluralitate de fapte si de
persoane se va limita la faptele si persoanele la care se refera contestatia .
In urma desfiintarii hotararii date de instanta de recurs, cauza este repusa in stadiul de dezbatere a
recursului. Rejudecarea se face reluand cauza din stadiul in care aceasta se gasea, fie al analizarii
motivelor de recurs, fie al rejudecarii cauzei, conform art. 385*15 lit. d) C. proc. pen.
Rejudecarea recursului sau a cauzei dupa casare, in urma admiterii contestatiei, conform art. 392 alin.
(1) C. proc. pen., se poate desfasura fie de indata, fie prin acordarea unui termen.
Sentinta data in contestatie este supusa apelului, iar decizia data in apel este supusa recursului (art.
392 alin. 4). Prevederile art. 392 alin. 4 isi gasesc aplicare numai in cazul contestatiei in anulare bazata
pe art.386 lit. d , si numai atunci cand instanta se pronunta asupra unei asemenea contestatii prin
sentinta*5).
Fata de modul in care legea reglementeaza atacarea cu recurs a hotararilor judecatoresti si tinand
seama de dispozitiile art. 392 alin. 4 , care prevad posibilitatea atacarii cu apel sau cu recurs a unor
hotarari date in rezolvarea contestatiei in anulare, in literatura de specialitate si in practica
judiciara*6) s-a aratat ca deciziile prin care s-a solutionat contestatia in anulare in cazurile prevazute
in art. 386 lit. a-c (la care recent se adauga si lit. e , prin modificarea conform cu Legea 356/2006) nu
sunt supuse nici apelului si nici recursului.
---------------
*1) D.V. Mihaescu, V. Ramureanu, Caile extraordinare de atac in procesul penal, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1970, pag. 65-66.
*4) D.V. Mihaescu, V. Ramureanu, Caile extraordinare de atac in procesul penal, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1970, pag. 74 si urm.
*5) C.A.B., S. a II-a p., dec. pen. nr.1235/1998, in C.A.B., Culegere de practica judiciara penala -1998, Editura AII Beck, 1999, pag.95, Tribunalul Suprem,
Sec. pen., dec. nr. 1114/1974, in Revista Romana de Drept, nr. 10/1974, pag.70.
*6) C.A.B., S. I-a pen., d. pen. nr.149/1998, in C.A.B., Culegere de practica judiciara penala - 1997, Editura Holding Reporter, 1998, pag. 92, Tribunalul
Suprem, Sec. pen., dec. nr. 4074/1973, in Revista Romana de Drept, nr.5, 1975, pag. 76. Tribunalul Suprem, Sec. pen., dec. nr. 17/1977, in Revista
Romana de Drept. nr.2, 1978, pag. 56, Tribunalul Suprem, Sec. pen., dec. nr. 382/1980, in Revista Romana de Drept, nr.9, 1980, pag. 62, Tribunalul
Suprem, Sec. pen., dec. nr. 1351/1982, in Revista Romana de Drept, nr.5, 1983, pag.76.
2. Revizuirea
Notiune si caracterizare
Revizuirea este mijlocul procesual prin care sunt atacate hotararile judecatoresti definitive care contin
grave erori de fapt.
Intrucat revizuirea se foloseste impotriva unor hotarari penale definitive, ea face parte din caile
extraordinare de atac.
Organele judiciare pot fi duse in eroare de materialul probator apreciat ca o evidenta expresie a
adevarului, dar care in realitate este fructul unor fraude procesuale (marturii mincinoase, distrugeri,
ascunderi ori substituiri de probe materiale, inscrisuri false, coruptie procesuala etc.) sau rezultatul
inselator al unui concurs de impresionabile aparente si coincidente considerate mai convingatoare
decat orice probe*1).
Asa fiind, cauzele care pot determina revizuirea se refera la:
- existenta unor fapte sau imprejurari care nu au fost cunoscute de instanta la solutionarea cauzei,
daca pe baza acestora se poate dovedi netemeinicia hotararii de achitare, de incetare a procesului
penal ori de condamnare,
- elementele noi se datoreaza constatarii ca mijloacele de proba care au stat la baza hotararii
judecatoresti sunt incorecte (de ex., un martor, un expert sau interpret a savarsit infractiunea de
marturie mincinoasa in cauza a carei revizuire se cere sau, un inscris care a servit ca temei al hotararii
a carei revizuire se cere a fost declarat fals),
- situatia in care un magistrat care a efectuat urmarirea sau a participat la judecata ori persoana care
a efectuat urmarirea penala a savarsit o infractiune in legatura cu cauza a carei revizuire se cere si
care pune la indoiala corectitudinea solutiei,
- situatia in care s-au adoptat doua hotarari judecatoresti, date in cauze diferite, care stabilesc fapte
ce se contrazic.
Intrucat imprejurarile in discutie se rasfrang asupra intregii desfasurari a procesului, incluzand faza de
urmarire penala si de judecata este necesar ca desfasurarea acestei cai de atac sa parcurga neaparat,
in mare, aceleasi activitati procesuale pe care le-a parcurs procesul penal. Din acest motiv, calea de
atac a revizuirii are o parte care se desfasoara in fata procurorului, fiind asemanatoare cu procedura
de redeschidere a urmaririi penale, insa solutiile nu mai sunt cele de la terminarea urmaririi penale,
deoarece se verifica o hotarare ramasa definitiva, procurorul fiind obligat sa inainteze intregul
material, continand si concluziile sale, instantei competente care va revizui hotararea atacata*2).
Calea de atac extraordinara a revizuirii cunoaste o mare varietate de sisteme, diferentierile de-a
lungul vremii si de la o tara la alta fiind dintre cele mai diferite. Avand in vedere multiple posibilitati
de normare este indicat sa se cunoasca modul in care reglementarea actuala a cristalizat unele din
caracteristicile mai importante ale revizuirii*3):
a) in sistemul roman actual revizuirea este nediferentiata intelegand prin aceasta ca ea se poate folosi
in orice cauza, indiferent de gravitatea faptei penale la care se refera hotararea definitiva. Sistemul
diferentiat limiteaza de regula utilizarea revizuirii numai pentru fapte avand o anumita gravitate .
b) Revizuirea este nelimitata permitand introducerea caii de atac in favoarea cat si in defavoarea unei
parti. Sistemele limitate admit revizuirea numai in favoarea condamnatului, sacrificand in numele
unui umanism gresit inteles adevaratele interese ale societatii. Acest sistem, tipic mai ales pentru
reglementari mai vechi si regasit atat in legislatia romana cat si in cea straina , a fost criticat pe buna
dreptate aratandu-se ca adevarul trebuie sa triumfe in toate cazurile si nu numai cand este favorabil
inculpatului.
c) Legislatia romana consacra sistemul revizuirii totale si partiale, care este mai elastic, sensibil
deosebit de aplicarea sistemului de revizuire totala, in care cererea se admite numai cand vinovatul a
fost condamnat sau vinovatul a fost achitat, atunci cand solutia atacata urmeaza a se inlocui cu alta
diametral opusa.
d) Reglementarea noastra actuala admite de multa vreme in materie de revizuire sistemul
competentei unitare. Potrivit acestuia, atat judecarea in principiu a cererii de revizuire (judicium
rescindens) cat si rejudecarea cauzei in fond (judicium rescinssorium) se desfasoara in fata aceleiasi
instante, ceea ce constituie un serios element de simplificare procesuala.
e) Sistemul romanesc de revizuire se caracterizeaza printr-o procedura mijlocita, constand in
efectuarea inaintea judecarii a unor acte de cercetare, realizate de catre procuror sau de catre
organele de cercetare prin delegatie.
art.394 lit. e, referitor la caracterul neconciliant a doua hotarari definitive. In cazul invocarii ultimului
---------------
*3) Conform N. Volonciu, Tratat de Procedura penala. Partea speciala, Ed. Paidea, 1996, pag. 338-339.
Hotararile supuse revizuirii
Potrivit art.393 hotararile penale definitive pot fi supuse revizuirii atat cu privire la latura penala, cat si
cu privire la latura civila*1).
De asemenea, legea prevede ca, in situatia in care o hotarare priveste mai multe infractiuni sau mai
multe persoane, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre faptuitori.
Sub aspectul provenientei lor, legea precizeaza ca sunt supuse revizuirii numai hotararile
judecatoresti. In consecinta, este inadmisibila, bunaoara, revizuirea unei ordonante de incetare a
urmaririi penale, impotriva masurilor si actelor de urmarire penala exista calea plangerii prevazuta de
art. 275 , plangere de care se poate folosi orice persoana careia i s-a adus o vatamare a intereselor
sale legitime*2).
Desi legea nu precizeaza, in literatura juridica si in practica judiciara*3) s-a aratat, pe buna dreptate,
ca nu pot fi supuse revizuirii decat hotararile judecatoresti definitive pronuntate de instantele
romane.
Sunt supuse revizuirii numai hotararile judecatoresti care contin o rezolvare a fondului cauzei,
deoarece prin revizuire se urmareste inlaturarea erorilor de fapt pe care le contin hotararile
judecatoresti, or, asemenea erori pot fi intalnite numai in hotararile care rezolva fondul cauzei
penale. Sunt hotarari prin care se rezolva fondul cauzei acelea prin care instanta se pronunta asupra
raportului juridic de drept substantial si asupra raportului juridic procesual penal principal*4).
Revizuirea poate avea loc atat cu privire la latura penala cat si cu privire la latura civila. Daca
inculpatul a cerut revizuirea sub ambele aspecte ale cauzei - penal si civil - chiar daca procurorul,
inaintand cererea instantei, a apreciat ca revizuirea este necesara numai sub aspect civil, instanta
trebuie sa solutioneze cererea de revizuire cu privire la ambele laturi ale procesului*5).
---------------
*1) Revizuire cu privire la latura civila - C.Furtuna, Gh.Brenciu, Actiunea civila si procesul penal, Craiova, 1995.
*2) T.j. Bacau, d.p. nr.1174 din 1970, in Revista Romana de Drept, nr.7, 1971, pag.160.
*3) C.A.Cluj, Sec. pen., d.p. nr.469/7.07.1998, in CA.Cluj, Culegere de practica judiciara - 1998, Editura Lumina Lex, 2000, pag.332, Tribunalul Suprem,
Sec. pen., dec. nr. 57/1971, in Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag.386.
*5) Tribunalul Suprem, s. pen.. compl. milit., dec. nr. 133/1973, Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1969-1975, pag. 384.
Cazurile de revizuire
Intrucat prin revizuire se incearca inlaturarea erorilor judiciare din hotararile judecatoresti intrate in
puterea lucrului judecat, o preocupare a legiuitorul a fost, in stabilirea cauzelor de revizuire, pastrarea
unui echilibru intre doua cerinte:
- de a se ocroti puterea lucrului judecat si
- necesitatea inlaturarii erorii judiciare.
S-au ales acele cauze care ajuta la inlaturarea erorii judiciare si care nu duc la tergiversarea
nejustificata a procesului penal prin eventualul abuz al partilor.
Deoarece eroarea judiciara poate aparea atat in favoarea cat si in defavoarea inculpatului, in ambele
cazuri fiind violat principiul aflarii adevarului s-a ajuns, in actuala reglementare, la consacrarea unitara
a tuturor cauzelor de revizuire, atat in cazul revizuirii cerute in favoarea inculpatului cat si atunci cand
este ceruta in defavoarea sa*1).
Datorita faptului ca revizuirea este o cale extraordinara de atac, legiuitorul a limitat situatiile in care
se poate declansa acest remediu procesual. Potrivit art. 394, revizuirea poate fi ceruta cand:
a) s-au descoperit fapte sau imprejurari ce nu au fost cunoscute de instanta la solutionarea cauzei,
Cel mai reprezentativ caz de revizuire, sub aspectul noutatii elementelor care conduc la inlaturarea
erorilor judiciare existente intr-o hotarare definitiva, il constituie descoperirea de fapte sau
imprejurari ce nu au fost cunoscute de instanta la solutionarea cauzei.
Din analiza dispozitiilor art. 394 rezulta ca revizuirea intemeiata pe descoperirea de fapte sau
imprejurari noi este dublu conditionata, in sensul ca:
- trebuie sa fie vorba de descoperirea unor fapte sau imprejurari ce nu au fost cunoscute de instanta
la solutionarea cauzei,
- faptele sau imprejurarile noi sa poata dovedi netemeinicia hotararii de achitare, de incetare a
procesului penal sau de condamnare.
Cu privire la prima conditie a acestui caz de revizuire, in literatura de specialitate s-a aratat, pe buna
dreptate, ca expresia „fapte sau imprejurari" semnifica probele propriu-zise adica elementele de fapt
cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit in calea de atac a revizuiri*2). In acest sens
constituie „fapte sau imprejurari" orice intamplare, situatie, stare care, in mod autonom sau in
coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotararii de achitare, incetare a
procesului penal sau condamnare.
Pentru a exista cazul de revizuire care se analizeaza este necesar ca sa fie noi faptele sau imprejurarile
invocate sau faptele probatorii si mijloacele de proba prin care acestea pot fi administrate in cauza.
Pot fi considerate ca „noi" si mijloacele de proba care nu au putut fi cunoscute de instanta la data
solutionarii cauzei, desi aceasta cunostea faptele probatorii. Nu pot fi insa considerate „probe noi" in
sensul cerut de lege mijloacele de proba propuse in completarea dovezilor administrate (bunaoara,
propunerea unor martori noi, care ar cunoaste un fapt discutat in fata instantei de fond*3).
Practica judiciara a stabilit ca este inadmisibila cererea de revizuire sprijinita pe aparitia unor
imprejurari noi de natura a inlatura constatarea starii de recidiva*4), ori a stabilirii starii de
provocare*5). Trebuie respins si motivul prin care se pretinde ca revizuentul a avut la data savarsirii
infractiunii discernamant diminuat, pentru ca imprejurarea nu duce la alta situatie de fapt de natura a
determina achitarea, ci ar putea avea consecinte doar asupra cuantumului pedepsei*6).
b) un martor, un expert sau un interpret a savarsit infractiunea de marturie mincinoasa in cauza a

carei revizuire se cere,
Declaratia mincinoasa a martorului nu trebuie sa constituie obligatoriu o infractiune, determinata
fiind constatarea pe cale judiciara a denaturarii adevarului. Daca martorului, care a facut declaratii
mincinoase cu privire la aspecte esentiale ale cauzei, i s-a aplicat art.18*1 C. pen., fapta neprezentand
gradul de pericol social al unei infractiuni, imprejurarea poate fi folosita ca motiv de revizuire*7).
Cand dovada marturiei mincinoase nu se face prin hotarare judecatoreasca sau ordonanta
procurorului, cererea de revizuire nu se poate intemeia exclusiv pe retractarea declaratiei de catre
martorul respectiv. Caracterul mincinos al declaratiei urmeaza sa rezulte si din alte elemente
probatorii*8).
c) un inscris care a servit ca temei al hotararii a carei revizuire se cere a fost declarat fals,
Cazul este foarte apropiat de cel precedent bazandu-se tot pe faptul ca proba care a determinat
solutionarea eronata a cauzei a fost denaturata. in afara declaratiilor mincinoase ale unor martori pot
duce la erori judiciare si inscrisurile false, de aceea, regimul juridic al acestui caz de revizuire este
conceput in aceleasi conditii.
d) un membru al completului de judecata, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare
penala a comis o infractiune in legatura cu cauza a carei revizuire se cere.
Cand cererea de revizuire este intemeiata pe art.394 lit. d , instanta are obligatia sa verifice daca
infractiunea savarsita de organul judiciar a determinat nelegalitatea sau netemeinicia hotararii
atacate. In speta, instanta trebuie sa ceara spre verificare dosarul prin care fostul lucrator din cadrul
organului de cercetare fusese condamnat pentru exercitarea de violente cu ocazia ascultarii unui
martor, pentru a putea conchide daca in felul acesta martorul a dat declaratii nereale, de natura a
influenta solutia pronuntata in cauza a carei revizuire se cere*9).
e) cand doua sau mai multe hotarari judecatoresti definitive nu se pot concilia.
Hotararile inconciliabile supuse revizuirii trebuie sa prezinte urmatoarele caracteristici*10):
a) sa fie definitive, imprejurarea ca pentru infractiunea in legatura cu care a fost condamnat
recurentul se desfasoara un nou proces, impotriva unei alte persoane, presupusa ca a comis singura
fapta respectiva, nu da dreptul la ducerea cererii de revizuire, decat daca dupa solutionarea definitiva
a ultimei cauze se vor ivi doua hotarari neconciliante*11),
b) sa aiba caracter penal*12), problema inconciliabilitatii nu se pune intre o hotarare judecatoreasca
penala si una civila, contrarietatea dintre acestea putand fi rezolvata pe alte cai*13), (recurs in
anulare, folosirea primului caz de revizuire, autoritatea lucrului judecat).
c) sa contina o rezolvare a fondului, nu se poate retine caracterul neconciliant dintre o hotarare de
declinare de competenta si una care rezolva fondul cauzei
d) sa nu fie atacate concomitent prin alte cai de atac extraordinare, aceasta situatie deschizand
eventualitatea inlaturarii neconciabilitatii dintre hotarari, face inaplicabila folosirea temeiului
respectiv
e) inconciabilitatea sa rezulte din dispozitivul hotararilor judecatoresti*14) si sa se refere la situatii de
fapt, nu de drept*15).
---------------
*2) C.A.B., S. a II-a p., d.p.nr.1102/1998, in C.A.B., Culegere de practica judiciara penala-1998, Editura All Beck, 1999, pag.265, D.V. Mihaescu, V.
Ramureanu, Caile extraordinare de atac in procesul penal, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1970, pag. 168.
*3) C.A.B., S. a II-a p., d.p. nr.32/A/1997, in C.A.B., Culegere de practica judiciara penala - 1997, Editura Holding Reporter, 1998, pag.336, Trib. Bucuresti,
Sec. pen., d.p. nr.120/ 30.06.1997, in T.B., Culegere de practica judiciara penala - 1997, Editura All Beck, 1999, pag.366, Tribunalul Suprem, Sec. pen.,
dec. nr. 1943/1976, in Revista Romana de Drept, nr.12/1984, pag.77.
*4) Trib. Jud. Brasov, dec.pen. nr. 806/1969, Revista Romana de Drept, nr. 2/1970, pag. 168.
*5) Tribunalul Suprem, sect.pen.dec. nr. 2663/1971, Revista Romana de Drept, nr. 6/1972, pag. 170.
*6) Trib. Jud. Timis, dec.pen. nr. 55/1980, Revista Romana de Drept, nr. 10/1980, pag. 71.
*7) Tribunalul Suprem, sect.pen.dec. nr. 339/1982,Revista Romana de Drept, nr. 4/1983, pag. 76.
*9) Tribunalul Suprem, sect. pen., dec.nr. 1136/1975, Repertoriu alfabetic de practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980, pag. 361.
*11) Trib.Reg.Galati, incheierea din 17 oct.1959, Legalitatea populara nr. 6/1960, pag. 83.
*12) Tribunalul Suprem, sect.mil., dec. nr. .86/1975, Revista Romana de Drept nr. 7/1976, pag. 61.
*13) In doctrina si practica s-a dezbatut mult problema si din punct de vedere opus, cel al procedurii civile (vezi, Octavian Gidei, Consideratii asupra
revizuirii unor hotarari definitive potrivnice, Revista Romana de Drept, nr. 9/1980, pag. 19-22), pentru cazurile cand latura civila este rezolvata separat
printr-o hotarare civila ulterioara, neconcilianta cu hotararea penala.
*14) Trib. Pop. Corabia, incheierea din 10 aprilie 1959 (dosar 28/1956), Justitia Noua nr. 6/1958, pag. 1090.
*15) Tr. Pop, Dreptul procesual penal, vol. IV, Tipografia Nationala, Cluj, 1946, pag. 517.
Persoanele care pot cere revizuirea
In art. 396 C. proc. pen. sunt stabilite persoanele care pot cere revizuirea. Acestea sunt:
- Partile, in limitele calitatii lor procesuale. Legea, in acest caz, se refera numai la cele patru parti:
inculpat, partea vatamata, partea civila si partea responsabila civilmente, excluzand ceilalti
participanti din procesul penal (ca in cazul cailor de atac ordinare).
- Procurorul, ca organ de stat care are sarcina exercitarii cailor de atac impotriva hotararilor nelegale
si netemeinice, nu este tinut in limite procesuale si poate sa initieze procedura revizuirii, din oficiu,
atat in latura penala cat si in cea civila.
- Sotul si rudele apropiate ale inculpatului. S-a creat posibilitatea ca persoanele prezumate ca avand o
anumita afectiune sa poata cere revizuirea, avand pozitia de substituiti procesuali, in favoarea
condamnatului aflat in viata sau chiar dupa moartea acestuia.
- Organele de conducere ale unitatilor la care se refera art. 145 C. pen. Daca aceste organe au
cunostinta de vreo fapta sau imprejurare care ar motiva revizuirea sunt obligate sa sesizeze pe
procuror. Cauza la care se refera aceasta obligatie trebuie sa aiba legatura cu activitatea unitatii.
Aceasta dispozitie, in cazul respectarii, face inaplicabile dispozitiile art. 263 si 265 C. pen. ce
incrimineaza „omisiunea sesizarii organelor judiciare" despre savarsirea unei infractiuni in legatura cu
serviciul si „omisiunea de a incunostinta organele judiciare" asupra unor imprejurari care, daca ar fi
cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovatiei unei persoane condamnate pe nedrept.
Cererea de revizuire
Fiind o manifestare de vointa a unei persoane care are dreptul sa declanseze revizuirea, cererea de
revizuire este un act procesual.
Cererea se face in scris, cu aratarea cazului de revizuire pe care se intemeiaza si a mijloacelor de
proba pentru dovedirea acestuia.
Potrivit art. 397 alin. 1, cererea de revizuire se adreseaza procurorului de la Parchetul pe langa
judecatoria, tribunalul, Curtea de Apel sau Inalta Curte de Casatie si Justitie care a judecat cauza in
prima instanta. Avand in vedere ca, in actuala organizare a instantelor, judecata in prima instanta
poate avea loc la oricare nivel, cererea de revizuire poate fi adresata chiar Parchetului aflat in varful
piramidei in cazul in care judecata in prima instanta are loc la Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Pentru ca cererea de revizuire sa poata furniza date complete privind posibilitatea admiterii cazului
de revizuire, ea trebuie sa contina si mijloacele de proba care dovedesc cazul de revizuire invocat. In
ipoteza in care cererea de revizuire nu contine datele mentionate mai sus, procurorul cheama
persoana care a facut cererea in vederea completarii sau precizarii acesteia*1).
---------------
Etapele procedurii de revizuire
In reglementare data de Codul de procedura penala din 1968, revizuirea se desfasoara in trei etape:
- etapa procedurii prealabile (art. 399, 401-402 ),
- etapa judecarii in principiu (art. 402-404 )
- etapa judecarii in fond (art. 405-406 ).
Aceste etape sunt reglementate pentru a se putea realiza o verificare completa a existentei cazurilor
de revizuire.
Competenta in materie de revizuire este instanta care a judecat cauza in prima instanta (art.401 C .pr.
pen.). Dispozitia este in concordanta cu natura juridica a revizuirii, care fiind o cale de retractare a
hotararii urmeaza a fi solutionata de aceeasi instanta ce a judecat anterior cauza. in caz de
inconciliabilitate a hotararilor competenta se determina potrivit dispozitiilor art.35 c.pr.pen., fiind
aplicabile regulile de preferinta sau prioritate admise de lege in caz de conexitate si indivizibilitate.
Cand potrivit criteriilor din art. 30 pot fi competente mai multe organe, in practica s-a decis ca
cererea de revizuire se va judeca de catre instanta care se afla la locul savarsirii infractiunii*1).
In stabilirea competentei la revizuire nu au insemnatate solutiile pronuntate de instante eventual
diferite*2), dupa cum nu este determinant nici organul in fata caruia a ramas hotararea definitiva*3).
Competenta revizuirii revine instantei care a judecat in fond, chiar daca este vizata indreptarea
exclusiva a hotararii instantei de recurs*4).
In actuala reglementare s-a inlaturat dispozitia potrivit careia procurorul putea sa puna capat
revizuirii in cazul in care aprecia ca cererea este netemeinica, stabilindu-se ca, in toate cazurile,
procurorul trebuie sa sesizeze instanta de judecata. Dispozitia este fireasca deoarece asupra unei cai
de atac trebuie in final sa se pronunte instanta de judecata care poate da hotarari ce intra in puterea
lucrului judecat. Dupa admiterea in principiu, rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de
procedura privind judecata in prima instanta (art. 405 C. proc. pen.), pronuntandu-se o hotarare care
poate fi supusa cailor de atac ordinare, daca se refera la hotarari ce pot fi atacate cu apel sau recurs
(art. 407 C. proc. pen.)*5).
Investirea instantei facandu-se prin concluziile procurorului judecarea cererii de revizuire nu poate
depasi cazurile de revizuire la care acestea se refera. Luarea in considerare din oficiu sau la cererea
partii interesante a unor imprejurari ce nu au fost sesizate procurorului si care nu au facut obiect de
cercetare nu este posibil, pentru ca in felul acesta s-ar depasi limitele reglementarii noastre care nu
admite in materie de revizuire sistemul procedurii nemijlocite. In conformitate cu o asemenea
conceptie, in practica s-a decis ca trimiterea dosarului la procuror spre a se face cercetari cu privire la
alte cazuri de revizuire, pe care partea interesata le releva direct instantei, nu este admisibila*6).
---------------
*1) Trib.Suprem, sect. pen.dec nr. 1505/1977, Revista Romana de Drept nr. 1/1978, pag. 69, Tribunalul Suprem, sect.pen.dec. nr. 2648/1975, Revista
Romana de Drept nr. 9/1976, pag. 67.
*2) Tribunalul Suprem, sect.pen.dec. nr. 1655/1976, Revista Romana de Drept nr. 3/1977, pag. 62.
*3) Tribunalul Suprem, sect.pen.dec. nr. 1745/1979, Revista Romana de Drept nr.4/1980, pag. 65.
*4) Tribunalul Suprem, sect.pen.dec 305/1979, Revista Romana de Drept, nr. 10/1979, pag. 69.
*6) Trib Jud.Dolj, dec.pen.nr. 330/1971, Revista Romana de Drept, nr. 8/1971, pag. 146-147.
Termenul de introducere a cererii de revizuire
In privinta termenului in care poate fi ceruta revizuirea, legea contine doua reglementari distincte,
dupa cum cererea de revizuire este in favoarea condamnatului sau in defavoarea condamnatului, a
celui achitat sau a celui fata de care s-a incetat procesul penal.
Potrivit art. 398 alin. 1, cererea de revizuire in favoarea condamnatului se poate face oricand, chiar
dupa executarea pedepsei sau dupa moartea condamnatului.
Potrivit art.398 alin.1, cererea de revizuire in defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui
fata de care s-a incetat procesul penal se poate face in termen de un an care curge:
a) in cazul prevazut in art. 394 lit. a) , precum si in cazurile prevazute la lit. b), c) si d) cand nu sunt
constatate prin hotarare definitiva, de la data cand faptele sau imprejurarile au fost cunoscute de
persoana care face cererea,
b) in cazurile prevazute in art. 394 lit. b), c) si d) , daca sunt constatate prin hotarare definitiva, de la
data cand hotararea a fost cunoscuta de persoana care face cererea.
Solutiile la admiterea in principiu

Enumerare
Dupa examinarea cauzei instanta poate sa dea doua solutii:

- admiterea in principiu, daca constata ca cererea de revizuire indeplineste conditiile prevazute de
lege pentru rejudecarea cauzei. Conditiile nu se vor referi la fondul cauzei ci la realizarea conditiilor
formale (intrinseci si extrinseci) si la elementul de noutate care ar putea duce la constatarea
netemeiniciei si a nelegalitatii, in limitele prevazute de lege, a hotararii atacate prin cererea de
revizuire. Instanta se va afla in aceeasi situatie cand va constata ca hotararile sunt inconciliabile. In
acest caz va dispune, prin incheiere motivata, admiterea in principiu si va proceda la rejudecarea in
fond a cauzei. Incheierea de admitere in principiu poate fi atacata numai o data cu fondul.
- respingerea cererii de revizuire, daca constata ca aceasta nu indeplineste conditiile legale, chiar
dupa administrarea de probe noi. Respingerea se dispune prin sentinta, care poate fi atacata in caile
de atac. In acest caz nu poate fi aplicabila decat regula ce se degaja din principiul general statuat in
art. 361 alin. 1 , dupa care sentintele pot fi atacate cu apel, daca legea nu prevede altfel. Tacerea art.
407 c.pr.pen. nu poate fi retinuta decat ca o simpla inadvertenta de text*1), orice alta interpretare
fiind absurda*2).
In caz de respingere, cererea de revizuire neafectand hotararea atacata, aceasta se mentine. Daca in
cursul procedurii s-a dispus suspendarea executarii hotararii atacate, ea inceteaza ope legis, prin
respingerea cererii de revizuire, chiar daca nu se mentioneaza expres in hotararea de respingere*3).
---------------
*1) Gr. Theodoru, Hotararile penale supuse recursului, Revista Romana de Drept nr. 7/1969, pag. 14.
Ed. Academiei, Bucuresti, 1970, vol. II, pag. 277.
Rejudecarea dupa admiterea in principiu
Avand in vedere functionalitatea pe care o are etapa judecarii in principiu, aceasta se infatiseaza ca o
judecata de ordin procesual, in care se verifica temeinicia cererii de revizuire pentru a se hotari daca
urmeaza sa aiba loc o rejudecare a fondului cauzei.
In cazul in care are loc admiterea in principiu a cererii de revizuire urmeaza rejudecarea fondului
cauzei a carei revizuire se cere.
Rejudecarea cauzei dupa admiterea in principiu a cererii de revizuire se face potrivit regulilor de
procedura privind judecata in prima instanta. Trebuie, insa, subliniat faptul ca unele dispozitii care au
incidenta obligatorie la judecata in prima instanta nu se aplica intocmai dupa admiterea in
principiu*1).
Efectul extensiv este propriu si caii de atac a revizuirii, dispozitiile art. 373 aplicandu-se in aceasta
materie. Ca urmare, daca cererea de revizuire s-a admis, instanta este obligata sa examineze
consecintele acesteia si cu privire la partile care nu au facut cerere sau la care cererea nu se refera si
sa extinda efectele revizuirii la ele, fara insa sa le creeze o situatie mai grea.
In cazul admiterii revizuirii, eroarea judiciara trebuie reparata sub toate aspectele posibile, pentru a
pune pe cel care a suportat-o in situatia anterioara. Se impune deci anularea retroactiva a hotararii
revizuite si a efectelor sale. Efectul retroactiv este una din caracteristicile care deosebeste revizuirea
de reabilitare*2).
Avand in vedere ca partile din proces pot cere revizuire numai in limitele calitatii lor procesuale
(art.396 alin.1 lit. a ), admiterea revizuirii se va face numai intre aceste limite, astfel, cererea facuta de
partea vatamata nu poate afecta latura civila a hotararii, cererea facuta de partea civila nu poate
afecta latura penala a hotararii. In dispozitiile art. 406 alin.2 se arata ca la solutionarea revizuirii sunt
aplicabile normele legale privind efectul extensiv al apelului*3).
---------------
Revizuirea laturii civile
In art. 408 C. proc. pen. se prevede ca regulile cuprinse in procedura revizuirii se aplica in mod
corespunzator si in ce priveste revizuirea hotararii penale cu privire la latura civila.
In cazul in care cererea s-a referit la latura penala, admitandu-se, daca are consecinte si in latura
civila, este firesc sa se reflecte si in solutionarea acesteia. In cazul in care se dispune achitarea
inculpatului pentru ca fapta nu exista sau nu a comis-o el, trebuie eliberat, cu plata despagubirilor
cuvenite
Cererea introdusa de partea vatamata, fara partea civila, nu va afecta latura civila. Cererile introduse
de partea civila si partea responsabila civilmente nu vor afecta decat latura civila a hotararii a carei
revizuire se cere*1).
---------------
3. Recursul in interesul legii
Recursul in interesul legii este o cale de atac extraordinara, in interesul exclusiv al realizarii legalitatii,
pe care o poate exercita procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si
Justitie, direct, sau ministrul justitiei, prin intermediul procurorului general al Parchetului de pe larga
Inalta Curte de Casatie si Justitie, cand constata ca instantele au interpretat si aplicat diferit legile
penale si de procedura penala, recurs ce se judeca de Inalta Curte de Casatie si Justitie, care se
pronunta asupra chestiunilor de drept care au primit o solutionare diferita, asigurand interpretarea si
aplicarea un tara a legilor in discutie, pe intreg teritoriul tarii.
Potrivit art. 414*2 C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie
si Justitie, direct, sau ministrul justitiei, prin intermediul procurorului general al Parchetului de pe
langa Inalta Curte de Casatie si Justitie are dreptul , sa ceara inaltei Curti de Casatie si Justitie sa se
pronunte asupra chestiunilor de drept care au primit o solutionare diferita din partea instantelor
judecatoresti. In realizarea acestei sarcini, de a asigura interpretarea si aplicarea unitara a legilor
penale si de procedura penala, atat Parchetul de pe langa inalta Curte de Casatie si Justitie, cat si
ministerul justitiei, organizeaza studii ale practicii.
Constatand practici neunitare ale instantelor de recurs, centralizandu-se la Parchetul de pe langa
inalta Curte de Casatie si Justitie, procurorul general va declara recurs in interesul legii solicitand
Inaltei Curti de Casatie si Justitie sa pronunte interpretarea corecta. Ca atare, instanta suprema nu se
va pronunta decat asupra chestiunilor de drept. . Principala caracteristica a recursului in interesul legii
se bazeaza pe faptul ca in caz de admitere casarea hotararii definitive este pur teoretica, fiind
pronuntata fara sa urmeze o alta rejudecare si care nu are alt scop decat de a da satisfactie
principiilor de drept si de a indica instantelor respective jurisprudenta instantei supreme.
Recursul se judeca de Sectiile Unite, la care trebuie sa ia parte cel putin 2/3 din judecatorii in
functie*1).
Deciziile prin care se solutioneaza sesizarile se pronunta de catre Sectiile Unite ale Inaltei Curti de
Casatie si Justitie, sunt obligatorii si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, precum si pe pagina
de Internet a instantei supreme, ele sunt aduse la cunostinta instantelor de catre Ministerul
Justitiei*2).
Deci, aceste decizii desi nu sunt izvor de drept, sunt obligatorii pentru interpretarea unor dispozitii ale
legii penale si de procedura penala, pentru a asigura aplicarea unitara pe intreg teritoriul tarii. In baza
acestora instanta suprema va casa hotararile neconforme indrumarilor date in recurs ordinar sau in
anulare.
Solutiile pronuntate in materie sunt numai in interesul legii, nu au efect asupra hotararilor
judecatoresti examinate si nici cu privire la situatia partilor din acele procese*3).
Solutiile se pronunta numai in interesul legii, motiv pentru care nu au efect asupra hotararilor
judecatoresti examinate si nici cu privire la situatia partilor in proces. In baza acestor decizii, daca este
in termen, procurorul general va putea declara recurs in anulare impotriva hotararilor gresite.
---------------
*2) Potrivit completarilor Codului de Procedura Penala, introduse prin art. 197 din Legea nr. 281/2003
3. Recursul in anulare
Recursul in anulare a fost o cale extraordinara de atac, pe care o putea exercita procurorul
general al parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, din oficiu, sau la cererea ministrului
justitiei, cu o devolutie privind erorile de drept, in principal, dar si unele de fapt, foarte grave.
Recursurile in anulare se judecau numai de Curtea Suprema de Justitie, ce putea la acea ora,
potrivit reglementarii, reforma si anula hotararea atacata, dispunand rejudecarea de catre
instanta a carei hotarare este casata.
Prezentarea de mai sus are doar valoare istorica deoarece prin art. 1 din Legea nr. 576/2004
pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala, articolele 409 - 414 privind
recursul in anulare s-au abrogat*1).
---------------

Drept Procesual Penal. Partea Speciala.

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Procesual Penal. Partea Speciala.

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept procesual penal

ii. Partea speciala

Sesizarea organelor de urmarire penala

Competenta organelor de urmarire penala

Actele incheiate de organele de urmarire penala

Sesizarea din oficiu

Sesizarea in cazuri speciale

Scopul si limitele actelor premergatoare

Actele premergatoare au o importanta deosebita deoarece cuprind o activitate, uneori, de o

Organele care pot efectua acte premergatoare

Continutul actelor premergatoare

Inceperea urmaririi penale

Inceperea urmaririi penale este un moment procesual cu semnificatii deosebite. Pe de o parte,

Efectuarea urmaririi penale

Procedura prezentarii materialului de urmarire penala

Prezentarea materialului de urmarire penala este o institutie care marcheaza, pe de o parte, ca

Prezentarea materialului de urmarire penala de catre procuror

Terminarea urmaririi penale (art. 242-248)

Consideratii privind terminarea urmaririi penale

Terminarea urmaririi penale fara punerea in miscare a actiunii penale

Inaintarea dosarului privind pe invinuit

Terminarea urmaririi penale cu actiunea penala pusa in miscare

Inaintarea dosarului de urmarire penala privind pe inculpat

Referatul de terminare a urmaririi penale

Verificarea lucrarilor urmaririi penale

Rezolvarea cauzelor de catre procuror

La terminarea urmaririi penale, procurorul, primind lucrarile de urmarire penala si constatand ca nu

Incetarea urmaririi penale (art.242-248)

Scoaterea de sub urmarire penala (art. 249-249*1)

Clasarea cauzelor penale (art. 11 pct. 1 lit. a)

Restituirea cauzei in vederea completarii sau refacerii urmaririi penale

Procedura sesizari instantei de judecata prin rechizitoriu

Alte solutii: restituirea si trimiterea cauzei

RELUAREA URMARIRII PENALE

Cazurile de reluare a urmaririi penale

Reluarea urmaririi penale dupa suspendare

Caracterele juridice ale plangerii prealabile

Plangerea prealabila prezinta urmatoarele caractere:

Titularii plangerii prealabile

Organele carora li se adreseaza plangerea

Continutul plangerii prealabile

3. JUDECATA IN PRIMA INSTANTA

I. GENERALITATI DESPRE JUDECATA

Obiectul fazei de judecata

Publicitatea sedintei de judecata

Nemijlocirea ca regula a judecatii

Contradictorialitatea sedintei de judecata

Oralitatea ca regula a fazei de judecata

Locul unde se desfasoara judecata

3. Procedura premergatoare judecatii

Fixarea termenului de judecata

Mentinerea arestarii inculpatului la primirea dosarului

Citarea partilor si a celorlalti subiecti procesuali implicati in judecata

Cadrul general de desfasurare a sedintei de judecata

Judecata se desfasoara in sedinta publica, oral, nemijlocit si contradictoriu sub conducerea

- Asigurarea ordinii si solemnitatii sedintei de judecata

- Deschiderea sedintei de judecata

- Rezolvarea chestiunilor incidente

4. Felurile hotararilor judecatoresti

1. Scopul judecatii in prima instanta

In privinta judecarii cauzelor penale functioneaza principiul potrivit caruia instanta nu se

4. Structura judecatii in prima instanta

In momentul sesizarii instantei si momentul de inceput al sedintei de judecata se impune o etapa

Desfasurarea sedintei de judecata