ABORDAREA INTEGRATĂ A CONȚINUTURILOR LA DISCIPLINELE ȘTIINȚE ALE NATURII,

ISTORIE ȘI GEOGRAFIE

Motto: ,, Toate fazele educaţiei converg spre acelaşi ideal de om: omul ca zidar sau ca agricultor are
aceeaşi valoare ca omul în calitate de medic sau de înalt funcţionar şi fiecare om trebuie să-şi aibă locul în
grupul său şi în societatea oamenilor. Nici o fază a educaţiei nu este ultima, fiecare îşi are raţiunea sa de a
fi, dar ca etapă spre o realizare mai profundă a omului care se educă şi nu ca ţintă finală.”

La nivel curricular, integrarea înseamnă stabilirea de relaţii clare între cunoştinţele, capacităţile,
competenţele, atitudinile şi valorile care aparţin unor discipline şcolare distincte.
Dimensiunile abordării integrate:
 integrarea orizontală – reuneşte într-un ansamblu coerent două sau mai multe obiecte de studiu,
aparţinând unor arii curriculare diferite;
 integrarea verticală – reuneşte două sau mai multe obiecte de studiu din aceeaşi arie curriculară.
În cadrul disciplinei Ştiinţe ale naturii, procesul de cunoaştere ştiinţifică presupune:
 observarea;
 clasificarea/gruparea, aplicarea unor metode specifice;
 efectuarea unor analize cantitative şi calitative;
 generalizarea, extinderea proprietăţilor observate asupra unei categorii mai largi;
 gândirea şi regândirea întregului ansamblu.
În predarea ştiinţelor este important să se ţină seama de următoarele aspecte:
 învăţarea nu este neapărat un rezultat al unui proces de predare;
 ceea ce elevul învaţă depinde de ideile lui preexistente;
 de obicei, evoluţia învăţării se face de la concret la abstract;
 o învăţare eficientă este aceea care implică o acţiune practică, conexiune şi verificare;
 speranţele şi perspectiva afectează performanţele învăţării;
 activitatea de învăţare depăşeşte timpul petrecut în şcoală.
Pentru a realiza în clasă o învăţare eficientă la ştiinţe, învăţătorul ar trebui:
 să se bazeze pe speranţa elevului de a avea succes;
 să recurgă la activitatea în grupuri;
 să se sprijine pe curiozitatea şi creativitatea elevilor, pe promovarea discuţiilor şi a întrebărilor;
 să angajeze elevii în activităţi practice;
 să frâneze utilizarea memorării excesive;
 să dea o perspectivă istorică;
 să creeze ocazii de exersare a unei exprimări clare şi corecte;
 să folosească, pe cât posibil, exemplele din natură.
 Învăţarea devine un proiect personal al elevului, îndrumat, orientat, animat de către învăţător;devine
interesantă, stimulativă, semnificativă. La baza activităţii stă acţiunea practică, cu finalitate reală. Elevii
participă pe tot parcursul activităţilor desfăşurate. Accentul cade pe activitatea de grup şi nu pe cea cu întreaga
clasă. Obiective ale mai multor discipline planificate în cursul săptămânii sunt atinse în cadrul unor scenarii/
activităţi zilnice care includ fragmente din disciplinele respective sub un singur generic. Unităţile de învăţare ale
disciplinelor se topesc în cadrul conturat de temele activităţilor integrate.
Istoria are – prin domeniul de cunoaştere pe care îl reprezintă – o strânsă legătură cu zona socială şi cu
zona acţiunii publice. La urma urmelor, istoria a avut multă vreme ca punct focal evenimentul public, căci
evenimentele vizibile au fost (şi încă sunt) cele demne de a fi reţinute. Fără a intra în detalii, trebuie să
reamintim că istoria "discretă" este o preocupare relativ recentă (ultima sută de ani), dar ea a schimbat nu numai
domeniul de investigaţie, ci şi felul în care istoria este predată în şcoală. Preocuparea pentru relaţia dintre
evoluţia unei societăţi – aşa cum este ea prezentă în izvoare – şi problemele curente este adesea implicită şi
numai arareori este clar formulată (să ne aducem aminte atât de Bălcescu cu formula sa « istoria este cea dintâi
carte a unei naţii », cât şi de avertismentul dat de personajul Caţavencu din piesa „O scrisoare pierdută”
adepţilor săi că istoria poate să ne distragă atenţia).
Scopul studierii istoriei in clasa a IV-a este familiarizarea elevilor cu teme referitoare la trecutul mai
apropiat sau mai indepartat al localitatii natale, al Romaniei (spatiului romanesc) si al Europei, utilizand
mijloace adecvate varstei acestora.Pornind de la modelul didactic al istoriei , conceput pentru toata durata
scolaritatii, experientele de invatare propuse pentru invatamantul istoric la clasele primare reprezinta,
deopotriva, etape ale unui tip specific de antrenament intelectual si ocazii pentru valorificarea experientelor
afectiv-atitudinale.
Disciplina Istorie permite achizitionarea unui sistem integrat de cunostinte despre spatiu, timp istoric si
cultura, despre evenimente istorice si cauzalitatea acestora, notiuni si concepte specifice unui sistem, ierarhizare
de reguli, principii, termeni, clasificari.Obiectivele generale ale istoriei cuprind achizitionarea unor cunostinte
legate de trecutul istoric al comunitatilor, dezvoltarea unor capacitati intelectuale afective, motivationale si
atitudinale.
Formarea gandirii istorice este in stransa legatura cu cunoasterea istorica sau cu achizitionarea de cunostinte in
domeniul istoriei.Gandirea istorica implica realizarea a doua obiective majore: reconstituirea trecutului si
explorarea lui din punct de vedere genetic, functional si axiologic. A gandi istoric inseamna a cunoaste si a
analiza cauzele care au generat un eveniment istoric, a determina rolul pe care l-a jucat acesta in evolutia
societatii.
Formarea capacitatilor practice prin predarea- invatarea istoriei la clasele primare este un alt obiectiv
educational, prin care elevii pot : sa utilizeze o metodologie de cercetare a realitatii istorice prin documente de
epoca si sa explice fenomene istorice, fapte, notiuni, procese istorice pornindu-se de la izvoarele istorice; sa
foloseasca in mod constient sursele de informare, sa intocmeasca rezumate, compuneri, eseuri in urma studierii
unor manuale, carti, documente istorice, dupa vizita la muzee, case memoriale, excursii tematice, vizionarea
unor filme didactice; sa devina constienti de necesitatea conservarii patrimoniului istoric al omenirii si al
patrimoniului national; sa devina constienti de necesitatea unei atitudini civice pozitive in ceea ce priveste unele
evenimente si evolutii social-politice la care participa.
 Formarea capacitatilor si a trasaturilor psihice complexe  se constituie intr-un obiectiv major al
predarii-invatarii istoriei in primul ciclu de predare al elevilor in scoala.Studierea istoriei permite formarea
atitudinilor pozitive fata de trecutul istoric, fata de istoria nationala, cultivarea patriotismului si atitudinilor
pozitive fata de civilizatia si cultura altor popoare.Cunoasterea adevarului istoric despre un eveniment , epoca
istorica, societate permite formarea trasaturilor afective, increderea in capacitatile cognitive.La randul lor, toate
acestea determina curiozitatea de a invata, atractia pentru trecutul istoric, stari emotionale de simpatie,
atasament, sau dimpotriva de respingere.16 Referindu-se la valentele moral-civice ale cunoasterii istoriei
nationale, A.D. Xenopol sublinia cu indreptatire: „ Apoi istoria este singurul mijloc de desteptare in sufletul
nostru iubirea cea sfanta de tara, ea ne arata cum popoarele au fost mari cand au stiut sa sacrifice interesele
pentru binele comun; tot istoria ne invata ca moralitatea, respectul datoriei, puternica viata de familie sunt
conditiile infloririi vietii popoarelor; ea ne invata iarasi ca dreptatea este legea ei suprema si ca nici o fapta
abatuta de la norma naturala de purtare nu ramane fara a atrage pedeapsa dupa sine, pedeapsa care consista in
raul ce se produce din acea fapta insasi si se revarsa asupra poporului ce a produs-o. 17La randul sau , Nicolae
Iorga aprecia ca pentru a patrunde cu adevarat in tainele istoriei, a descoperi adevarul istoric, in istorie sunt
importante doua lucruri : „s-o intelegi ca dezvoltare si sa intelegi, sa judeci, sa iubesti sau sa condamni
sufleteste pe aceia care au jucat un rol in istorie; sa-i tratezi ca oameni vii pe care i-ai intalnit inaintea ta, ai avut
a face cu ei, i-ai laudat , i-ai osandit; sa-i auzi vorbind si sa-i vezi mergand .”
Geografia şi educaţia
Elementele de până acum dau o anumită imagine asupra raportului dintre posibilităţile geografiei de a
satisface domeniile de competenţe – cheie. Este foarte posibil ca în optica voastră, aceste posibilităţi să acopere
într-un mod satisfăcător toate domeniile de competenţe – cheie.
Geografia – accepţiune minimală :
a) este un domeniu de interferenţă între natură şi societate, având ca obiect de studiu mediul geografic (ca
mediu înconjurător al omului);
b) este ştiinţa care se situează la interferenţa dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale;
c) are o metodă specifică - metoda cartografică;
d) are o structură conceptuală şi terminologică evoluată (concepte, termeni generali, termeni specifici etc.);
e) are o dimensiune pragmatică evidentă: optimizarea raporturilor dintre om şi mediu;
f) are o dimensiune educaţională precisă: formarea şi informarea profesionistă a elevilor şi a tineretului asupra
planetei noastre, regiunilor şi ţărilor.
Un element central al instruirii pe competenţe îl reprezintă formarea lor în timp. Complexitatea unei
competenţe (şi a componentelor sale interioare) presupune realizarea acesteia în timp, pornind de la activităţi de
învăţare elementare, spre cele cu un caracter mai elaborat. De aceea, în procesul de formare şi atingere a unei
anumite competenţe este foarte important să realizăm o construcţie teoretică (un design), însoţită de o strategie
care să descrie etapele şi nivelurile prin care ne propunem construirea unei competenţe (generale). În cazul
competenţei „cartografice” (adică de înţelegere şi utilizare a hărţilor în procesul de cunoaştere a realităţii
înconjurătoare), poate fi imaginat un sistem pe mai multe „niveluri” (vârste şi clase).
Nivelul I (cls. III – IV)
La acest nivel, elevii îşi lărgesc orizontul de cunoaştere prin apariţia unor discipline noi şi prin lărgirea
câmpului experienţei de viaţă. Elevii se află în stadiu operaţiilor concrete, ceea ce presupune ca orice element
destinat învăţării să aibă la bază observarea directă a acestuia. Această etapă sugerează o limitare importantă a
părţilor teoretice şi abstracte în învăţare şi o centrare pe experienţa directă.
Geografia şcolară, prin dimensiunile sale interdisciplinare, ar trebui să asigure la nivel şcolar o legătură
între ştiinţele despre natură şi ştiinţele despre societate. Elementele care argumentează această perspectivă sunt:
 perceperea realităţii înconjurătoare ca un între unitar, cu un pronunţat caracter interdisciplinar, supus
investigaţiei şi procesului educaţional;
 înţelegerea procesului de învăţare ca o activitate cu un caracter de asemenea integrat, realizată de indivizi cu o
bază aperceptivă iniţială de acelaşi fel;
 accentuarea unor legături interdisciplinare noi între disciplinele şcolare situate la acelaşi nivel (pentru acelaşi
contingent de vârstă);
 utilizarea metodei cartografice ca vector principal de transdisciplinaritate, oferit de geografie oricărei alte
ştiinţe şi discipline şcolare;
 procesul de internaţionalizare, mondializare şi globalizare presupune o realitate înconjurătoare dusă până la
limitele planetei şi situarea fiecărui individ în această realitate globală (mijlocită de ansamblul surselor de
informare);
 diversificarea metodologiei proprii şi a celei interdisciplinare, utilizată în cercetarea realităţii înconjurătoare şi
în procesul educaţional, conferă geografiei o poziţie semnificativă, de integrare a cunoştinţelor, pe suportul
presupus de realitatea înconjurătoare.
În acest context, interdisciplinaritatea poate fi promovată atât la nivelul unor conţinuturi existente în
curriculum şcolar, în programele şcolare şi în preocupările disciplinare, cât şi prin intermediul unui proces
educaţional care să utilizeze anumite elemente comune cu un caracter integrator.