Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 7
EXPERIMENTUL DE TEREN
ŞI EXPERIMENTUL DE LABORATOR

1. Preferinţele metodologice ale psihologilor sociali

Experimentul de laborator este metoda principală a psihologiei sociale. El este folosit şi în
alte ştiinţe sociale (de exemplu, în sociologie, în comportamentul organizaţional, în
comportamentul consumatorului), dar nu într-o asemenea măsură ca în psihologia socială.
Psihologia socială a fost identificată cu experimentul şi, am spune, pe bună dreptate. De exemplu,
83% din articolele publicate în 1972 în JPSP au fost experimentale. Experimentul este considerat
“cea mai puternică tehnică folosită în vederea demonstraţiei relaţiilor cauzale între variabile” şi
“modalitatea preferată în ştiinţă de a observa natura”.
Totuşi, experimentul de laborator a fost criticat, în special în perioada crizei din
psihologia socială (1965-1975). În deceniul al 7-lea au existat voci care au pledat pentru
întoarcerea la tradiţia lewiniană - studiul grupurilor naturale. Şi astăzi există psihologi sociali care
propun experimentul de teren sau, în general, cercetarea de teren, în locul experimentului de
laborator. Deşi există şi în alte ştiinţe sociale (psihologia organizaţională, management,
administrarea personalului, marketing), această dispută a luat cele mai mari proporţii în
psihologia socială.

2. Experimentul de laborator
Experimentul de laborator este înainte de toate un experiment care se desfăşoară în
laborator. Trebuie reţinut că experimentul este o strategie de cercetare, iar laboratorul un loc de
cercetare. Experimentele de psihologie socială se pot desfăşura în laborator, dar şi în alte locuri:
în organizţii, în baruri, în dormitoare, în parcuri, etc.
Experimentul presupune manipularea condiţiilor şi controlul surselor de variaţie.
Manipularea se referă la capacitatea experimentatorului de a cauza evenimente în cadrul
experimentului. Manipularea experimentală se realizează fie prin instrucţiuni (communicate
subiecţilor în scris sau oral), fie prin provocarea unor evenimente (făcând ca subiecţilor să li se
întâmple ceva). Pentru ca experimentatorul să poată interpreta cu precizie efectul manipulării
Ştefan Boncu – Psihologie socială
Cursul 7
sale, el trebuie să exercite control asupra surselor parazite de variaţie – adică, asupra oricăror
aspecte ale contextului experimental sau ale populaţiei ce pot influenţa variabila dependentă.
O sursă importantă de variaţie necontrolată poate fi repartizarea subiecţilor pe condiţii.
Experimentul de laborator prezintă marele avantaj de a anihila diferenţele introduse de subiecţi.
În general, diferenţele preexistente între grupuri sunt controlate prin procedura randomizării –
repartizarea subiecţilor pe condiţii în aşa fel încât toţi au aceleaşi şanse de a fi repartizaţi în
oricare din grupurile experimentale. Această procedură, deşi se pratică şi în cercetarea de teren,
este mult mai facil de realizat în laborator.
Pot fi distinse două tipuri de experimente de laborator:
1. Experimentul de impact. Experimentatorul creează condiţii ce afectează subiectul, iar
efectele sunt măsurate. Experimentul lui Aronson şi Mills (1959) asupra disonanţei cognitive, cu
studentele iniţiate sever ori non-sever, poate fi citat ca exemplu. Experimentul de impact este
tipic pentru cercetarea de psihologie socială în laborator. El are următoarele caracteristici:
a. se folosesc studenţi drept subiecţi; ei se oferă voluntari pentru o oră sau două de
cercetare psihologică;
b. se folosec două sau trei variabile independente;
c. se folosesc două sau trei variabile dependente, măsurate o dată sau de două ori în cursul
experimentului.
2. Experimentul-judecată. Într-un astfel de experiment, subiectului i se cere să
recunoască, să-şi amintească, să clarifice sau să evalueze materiale-stimul prezentate de către
experimentator. Subiectul joacă, aşadar, rolul unui observator, căruia îi sunt măsurate judecăţile.
De exemplu, în unele experimente asupra deciziei în juriile din procesele americane, subiecţii
citesc despre un caz, su urmăresc un film ce prezintă cazul şi li se cere apoi să aprecieze vinovăţia
sau nevinovăţia inculpatului sau asprimea sentinţei pronunţate de judecător. De asemenea,
experimentul-judecată se foloseşte pe scară largă în cogniţia socială.
Deşi experimentele de psihologie socială diferă mult prin conţinutul şi procedurile lor, se
pot distinge patru stadii prezente în toate experimentele de laborator:
1. pregătirea laboratorului şi a experimentului. Întocmirea planului de experiment,
pregătirea scenariului de acoperire, etc.
2. introducerea variabilelor independente;
3. măsurarea variabilelor dependente;
Ştefan Boncu – Psihologie socială
Cursul 7
4. procedurile post-experimentale (debriefingul, etc.)

3. Cercetarea de teren
Multe din criticile adresate experimentului de laborator s-au referit mai curând la faptul că
se desfăşoară în laborator decât la metoda experimentală. De aceea, metodele non-experimentale
de teren (interviul, chestionarul, observaţia), ca şi experimentul de teren, au fost propuse ca
alternative la experimentul de laborator. În orice caz, tendinţa de a folosi terenul în locul
laboratorului a crescut în acest deceniu în comparaţie cu deceniul precedent.
Caracteristicile cercetării de teren
1. În teren, variabilele independente pot avea o intensitate mai mare decât în laborator;
2. În teren se poate profita de existenţa unor variable care nu pot fi transpuse în laborator
(din motive etice, etc.). De pildă, stressul pe care-l provoacă muncitorilor ameninţarea
concedierii.
3. Experimentele de laborator sunt realizate într-o perioadă scurtă şi de aceea frecvenţa şi
durata variabilelor sunt limitate. Aceste limitări există mai puţin în teren.
4. În studiile de teren se păstraeză intacte constrângerile timpului natural, se respectă
structura temporală a evenimentelor.
5. De asemenea, în studiile de teren se studiază unităţile naturale de comportament,
patternurile regulate de comportament ce apar în medii specifice (unităţi eco-comportamentale).
În general, în studiile de teren, subiecţii fac ceea ce ar fi făcut şi dacă cercetarea n-ar fi avut loc.
În experimentul de laborator se renunţă la toate acestea de dragul controlului experimental.

4. Distincţia dintre experimentul de teren şi experimentul de laborator

Deşi experimentul de teren este invocat de multe ori ca alternativă la experimentul de
laborator, în practica actuală de cercetare ele sunt destul de greu de distins. Pentru a ilustra
ambiguitatea acestei distincţii, vom invoca mai multe variante ale unui experiment tipic asupra
intervenţiei trecătorului situate pe un continuum:
Ştefan Boncu – Psihologie socială
Cursul 7
1. Un tânăr se plimbă pe o stradă din New York. La un moment dat, o femeie frumoasă,
ce vine din sens opus, scapă un teanc de hârtii, împiedicându-se uşor. Un psiholog social, postat
într-o maşină, urmăreşte dacă tânărul o ajută pe femeie, cât timp rămâne de vorbă cu ea, etc.
2. Aceeaşi scenă se petrece pe o alee, în campusul universitar.
3. Aceeaşi scenă se petrece după ce tânărul a intrat într-o clădire a universităţii, unde ştie
că va participa la un experiment.
4. Aceeaşi scenă, dar de data aceasta se petrece în timp ce tânărul aşteaptă în antecamera
laboratorului începerea experimentului pentru care credea că a venit.
5. Aceeaşi scenă, dar după ce tânărul a participat la un experiment psihologic asupra
percepţiei.
6. În sfârşit, tânărul se află în laboratorul de psihologie socială al universităţii şi
experimentatorul îi cere să-şi imagineze că se plimbă pe o stradă în New York şi că întâlneşte o
femeie, etc. Tânărului nostru i se cere să indice cum se va comporta.
Primele două exemple pot fi considerate experimente de teren, iar ultimul un experiment
de laborator (în genul joc de rol). Cât priveşte experimentele 3-5, asocierea lor în diferite grade
cu mediul de laborator face ca statutul lor să fie neclar. Mulţi psihologi sociali afirmă, în
consecinţă, că distincţia dintre experimentul de teren şi experimentul de laborator este ambiguă şi
inutilă.
Totuşi, se consideră că cele două metode sunt diferite din trei puncte de vedere:
1. Conştiinţa subiecţilor că are loc un experiment – în experimentul de laborator subiecţii
sunt mai conştienţi de aceasta decât în experimentul de teren.
2. Posibilitatea repartizării la întâmplare – în laborator repartizarea randomizată a
subiecţilor este mai facilă.
3. Manipularea variabilelor independente în laborator este mai precisă. În teren
experimentatorul are mai puţin control asupra variabilelor parazite.
În general, se enumeră următoarele deficienţe ale experimentului de teren:
1. dificultatea de a repartiza subicţii pe condiţii;
2. refuzul posibil al subiecţilor de a participa în condiţiile ce presupun tratament
experimental;
3. eterogenitatea în implementarea tratamentului experimental;
Ştefan Boncu – Psihologie socială
Cursul 7
4. contaminarea tratamentelor rezultată din comunicare şi comparaţii sociale între
subiecţi;
5. problemele etice ale măsurării fără ştirea subiecţilor.

5. Validitatea externă a experimentului de laborator

Experimentului de laborator i s-a reproşat adesea lipsa validităţii externe. Aceasta se
referă la gradul în care efectele demonstrate într-un studiu pot fi generalizate la alte populaţii,
medii sociale, precum şi la alte variable de tratament şi alte variabile de măsurat. Contoverse
aprinse s-au purtat în jurul a două aspecte ale v.e.: artificialitatea mediului de laborator şi
reprezentativitatea populaţiilor folosite.
Artificialitatea. Reproşurile ce privesc artificialitatea experimentului de laborator se
referă la incapacitatea experimentatorului de a crea condiţii de laborator care să imite perfect
condiţiile din realitate. Un critic acerb al experimentului de laborator afirma că diferenţele imense
dintre situaţiile studiate în laborator şi situaţiile sociale din afara laboratorului fac imposibil
transferul descoperirilor de laborator în situaţii din viaţa reală.
Pincipalele obiecţii ale acestor critici s-au referit la:
1. Artificialitatea condiţiilor de tratament (artificialitatea variabilelor independente, mai
ales atunci când se manipulează niveluri extreme).
2. Situaţiile reale sunt cu mult mai complexe decât situaţiile din laborator;
3. Mediul de laborator nu este natural, ca atare experimentele nu pot conduce decât la
concluzii greşite.
Astfel de obiecţii au la bază ideea că mediul de laborator trebuie să fie o oglindă fidelă a
mediului social real pentru ca rezultatele din laborator să poată fi extrapolate.
Mulţi psihoplogi sociali experimentalişti preocupaţi de chestiunile epistemologice se
apără susţinând că atunci când este vorba de cercetarea teoretică, de testarea teoriilor,
artificialitatea este o calitate a experimentului de laborator, şi nu un defect. Cu cât un mediu este
mai artificial, în sensul că el conţine toţi factorii care interesează cercetătorul şi numai pe aceştia,
cu atât mai precis va fi testată ipoteza. De aceea, a arăta că mediul de laborator este nenatural nu
are relevanţă.
Ştefan Boncu – Psihologie socială
Cursul 7
Un cunoscut psiholog social, Arie Kruglanski, a susţinut întotdeauna că scopul cercetării
nu este de a crea şi de a măsura efectele din lumea externă în laborator, ci de crea în laborator o
situaţie ce captează esenţa variabilelor teoretice.
Un alt apărător al experimentului de laborator, John Carlsmith, a propus dintincţia între
realismul experimental (efectele tratamentului asupra subiecţilor) şi realismul mundan (gradul în
care procedurile experimentale se aseamănă cu elementele din lumea reală). Pentru a testa o
teorie, este important ca experimentul să operaţionalizeze variabilele ce prezintă interes teoretic
(deci, să aibă realism experimental), indiferent dacă aceste variabile dublează sau nu
caracteristicile unor medii non-experimentale (indiferent, deci, dacă studiul are realism mundan).
Această cale de argumentare nu contestă faptul că este importnt ca între laborator şi
lumea reală să existe asemănări, dar susţine că nu este necesar să existe o similaritate cu privire la
toate dimensiunile. Din acest punct de vedere, s-a arătat, de exemplu, că este de ajuns ca în
laborator să se reproducă cinci trăsături ale mediului organizaţional pentru a se capta esenţa
feomenelor organizaţionale şi pentru a extrapola în mod legitim concluziile experimentelor: 1.
mărimea grupului de muncă; 2. durata contactelor interpersonale; 3. ambiguitatea feed-back-ului
în privinţa performanţei; 4. valorizarea de către individ a performanţei; 5. gradul de
interdependenţă în sarcină. Este necesar să introducem numai câteva variabile cheie pentru a
creşte corespondenţa dintre mediul organizaţional şi laboratorul în care acesta este studiat.
Reprezentativitatea. Foarte adesea, experimentului de laborator i se reproşează folosirea
aproape exclusivă a studenţilor din anul I de psihologie ca subiecţi. S-a spus că psihologia
socială este, de fapt, psihologia socială a studenţilor din anul I de psihologie.
Numeroşi critici şi-au exprimat convingerea că validitatea externă ar creşte dacă
experimentatorii ar folosi subiecţi din populaţia la care urmează să se generalizeze efectele.
Aceeaşi critici au pledat, de aceea, pentru experimentul de teren. Totuşi, s-a demonstrat că şi
experimentele de teren se bazează, în marea lor majoritate, pe eşantioane biasate - de exemplu în
domeniul comportamentului organizaţional, s-au folosit ca participanţi în experimentele de teren
mai ales bărbaţi cu studii universitare, de formţie tehnică sau economică.
De fapt, problema fundamentală în această privinţă este aceea a eşantionului
reprezentativ: asigură acesta posiilitatea generalizării? S-a arătat, în mai multe studii, că orice
populaţie este atipică, nu numai studenţii de la psihologie. Faptul că există diferenţe între
grupurile de subiecţi cu privire la un fenomen, înseamnă că efectul demonstrat este valid pentru
Ştefan Boncu – Psihologie socială
Cursul 7
populaţia respectivă, chiar dacă se demonstrează numai o interacţiune între fenomenul în cauză şi
caracteristicile populaţiei folosite.
Unii psihologi sociali au susţinut că designurile experimentale ar trebui să cuprindă toţi
factorii care ţin de diferitele populaţii. Numai aşa s-ar putea asigura validitatea externă. Dar acest
lucru este, fireşte, imposibil.
Credem că merită reţinută poziţia lui Calder (1971), care argumentează că factorii ce ţin
de background trebuie luaţi în calcul numai când este vorba de intervenţii practice. Ei nu trebuie
incluşi în experimentele efectuate pentru a testa teorii – în acestea sunt prezente numai variabilele
care prezintă interes teoretic.
În concluzie, studiile de orientare teoretică trebuie să se îngrijească mai mult de
validitatea internă (deci de acurateţea operaţionalizărilor) decât de cea externă. Validitatea
externă nu este neapărat necesară pentru testarea unei teorii şi poate fi sacrificată în profitul
validităţii interne.