Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Model Subiect
Model Subiect
Model Subiect
1. Indică sensul secvenţei să-mi iau lumea-n cap din textul dat. 6 puncte
2. Menţionează momentul redactării acestei scrisori. 6 puncte
3. Precizează motivul tristeţii autorului lui Eminescu. 6 puncte
4. Explică atitudinea lui Eminescu, având în vedere afirmaţia: Să intervin în mod pozitiv, ştiu
bine că nu-ţi pot face decât rău, de aceea toate pasurile trebuiesc făcute cu oarecare calcul.
6 puncte
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, semnificaţia secvenţei: Te îmbrăţişez de mii de mii de ori,
scumpul şi dulcele meu înger, şi rămân al tău pentru totdeauna/ Emin . 6 puncte
B. Redactează un text de 150-300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă iubirea este sau nu
afectată de amărăciunile şi nevoile vieţii, raportându-te atât la informaţii din fragmentul dat,
cât şi la experienţa personală sau culturală. (20 de puncte)
Pentru conţinutul eseului, vei primi 18 puncte (câte 6 puncte pentru fiecare cerinţă/reper).
Pentru redactarea eseului, vei primi 12 puncte (existenţa părţilor componente - introducere,
curpins, încheiere - 1 punct; logica înlănţuirii ideilor - 1 punct; abilităţi de analiză şi de
argumentare - 3 puncte; utilizarea limbii literare - 2 puncte; ortografia - 2 puncte; punctuaţia -
2 puncte; aşezarea în pagină, lizibiliate - 1 punct).
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400
de cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.
REZOLVARE
SUBIECTUL I (50 de puncte) - A. (30 de puncte)
1. Indicarea sensului secvenței date (Expresia dată s-a folosit pentru a marca disperarea lui
Eminescu, dorinţa lui de a pleca spre nicăieri, dorinţă generată de problemele presante ale
vieţii.)
2. Menţionarea momentului redactării scrisorii (Scrisoarea este datată: 1 fevruarie 1880.)
3. Precizarea motivului tristeţii lui Eminescu (Neputinţa de a-şi ajuta iubita în planul concret-
material al vieţii este sursă de întristare pentru Eminescu.)
4. Explicarea atitudinii lui Eminescu (Enunţul dat pune în evidenţă atitudinea implicată şi în
acelaşi timp, raţională, lucidă a lui Eminescu.)
5. Prezentarea semnificaţiei secvenţei (Secvenţa indicată reprezintă formula de încheiere şi
semnătura, convenţii ale acestui tip de text. De aici reies adoraţia şi fidelitatea îndrăgostitului
faţă de iubită. Femeia este preţuită până la divinaţie, iar îndrăgostitul pare să garanteze că
sentimentul îşi va păstra intensitatea de-a lungul timpului. În viziunea romanticului, iubita
merită sacrificiul suprem.)
B. (20 de puncte)
Fragmentul extras din scrisoarea lui Eminescu adresată Veronicăi Micle conturează
profilul îndrăgostitului care se simte vinovat pentru toate neîmplinirile fiinţei iubite. Consider
că imputările care i se aduc celuilalt pot constitui, în funcţie de frecvenţa şi de consistenţa lor,
o formă de conduită verbală violentă care afectează în timp relaţia de iubire.
În primul rând, o poveste de dragoste poate fi măcinată de griji, de distanţă, dar şi de
vulnerabilităţile unuia dintre îndrăgostiţi. În cazul scrisorii citate, iubirea bărbatului este
afectată de nemulţumirile celei pentru care este gata oricând să se jertfească „Mie-mi vine să
iau lumea-n cap. Să intervin în mod pozitiv, ştiu bine că nu-ţi pot face decât rău, de aceea
toate pasurile trebuiesc făcute cu oarecare calcul”. Din context, desprindem faptul că, într-o
scrisoare anterioară, Veronica Micle îi adresează o serie de reproşuri, care aduc cu sine
sentimente de vină şi neputinţă, de îngrijorare şi de spăşire.
În al doilea rând, reproşurile nu îl afectează doar pe cel căruia îi sunt adresate, ci şi pe
cel care le formulează. Pe termen lung, reproşurile determină frustrări şi procese de conştiinţă
dureroase pentru ambii îndrăgostiţi, pentru că, indiferent de sursa lor, provoacă profunde
nemulţumiri, chiar răni care nu se vindecă. O dată rostite, cuvintele nu mai pot fi retrase,
funcţionând ca nişte arme care acţionează neîntrerupt.
În concluzie, a acţiona fără a cunoaşte toate aspectele care au determinat o decizie sau
un comportament, aducând reproşuri, reprezintă o gravă eroare ce poate încheia trist povestea
de iubire.
Poezia Leoaică tânără, iubirea face parte din volumul O viziune a sentimentelor din
1964, în care Nichita Stănescu, prin cuvântul poetic esenţial, vizualizează iubirea ca
sentiment, ca stare extatică a eului poetic, reflectând lirismul subiectiv. Este considerată o
capodoperă a liricii erotice româneşti, individualizându-se prin transparenţa imaginilor şi
proiecţia cosmică, prin originalitatea metaforelor şi simetria compoziţiei. Este considerată o
capodoperă a liricii erotice româneşti şi o artă poetică, deoarece lirismul subiectiv se
manifestă şi în această poezie, confirmând prezenţa eului liric prin mărcile lexico-gramaticale
de persoana I ale verbului „mi-am dus” şi pronumelui „mi-”, „m-”, „mă” şi „meu”.
Tema o constituie consecinţele pe care iubirea, năvălind ca un animal de pradă în
spaţiul sensibilităţii poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară şi cu
şinele totodată. Poezia Leoaică tânără, iubirea este o confesiune lirică a lui Nichita Stănescu,
o artă poetică erotică, în care eul liric este puternic marcat de intensitatea şi forţa celui mai
uman sentiment, iubirea.
Titlul este exprimat printr-o metaforă în care transparenţa imaginii sugerează extazul
poetic la apariţia neaşteptată a iubirii, văzute sub forma unui animal de pradă agresiv,
„leoaica tânără”, explicitată chiar de poet prin apoziţia „iubirea”.
Poezia este structurată chiar de către Nichita în trei secvenţe lirice, corespunzătoare
celor trei strofe inegale, prima având 6 versuri, a doua 8 versuri, iar ultima 10 versuri. Prima
strofă exprimă vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei tinere leoaice agresive,
care îi sare „în faţă” eului liric, având efecte devoratoare asupra identităţii sinelui, înfigându-
şi „colţii albi [...] în faţă” şi muşcându-l „de faţă”. Pronumele la persoana I, „mi”, „mă”,
„mi”, „m-”, potenţează confesiunea eului poetic în sensul că el era conştient de eventualitatea
ivirii sentimentului de dragoste, care-l „pândise-n încordare / mai demult”, dar nu se aştepta
ca acesta să fie atât de puternic, să aibă atâta foiţă devastatoare „mi-a sărit în faţă”, „mi i-a
înfipt în faţă”, „m-a muşcat [...] de faţă”. Ca element de recurenţă, reiterarea cuvântului „faţă”
este un laitmotiv prin care se reliefează pierderea integrităţii psihice, mutilarea evidentă a
sufletului atacat de agresivul sentiment. Strofa a doua accentuează efectul psihologic al
acestei neaşteptate întâlniri cu un sentiment nou, necunoscut - iubirea, care degajă asupra
sensibilităţii eului poetic o energie omnipotentă, extinsă asupra întregului univers: „Şi
deodată-n jurul meu, natura”. Forţa agresivă şi fascinantă a iubirii reordonează lumea după
legile ei proprii, într-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al perfecţiunii: „se făcu un
cerc de-a dura, / când mai larg când mai aproape, / ca o strângere de ape”. Eul liric se simte în
acest nou univers un adevărat „centrum mundi”, un nucleu existenţial, care poate reorganiza
totul în jurul său, după alte percepţii, cu o forţă impresionantă.
Privirea, ca şi auzul, pot fi simboluri al perspectivei sinelui, se înalţă „tocmai lângă
ciocârlii”, sugerând faptul că apariţia iubirii este o manifestare superioară a bucuriei supreme,
a fericirii, care este percepută cu toate simţurile, mai ales că se spune că ciocârlia este pasărea
care zboară cel mai sus şi are un viers cu totul aparte. Eul liric este extaziat de noul sentiment
neaşteptat, care-l copleşeşte, „Şi privirea-n sus ţâşni, / curcubeu tăiat în două”, curcubeul, ca
simbol al unei fericiri nesperate, poate semnifica un fenomen rar şi fascinant, ca şi iubirea,
sau poate fi un adevărat arc de triumf, de izbândă cerească, reflectat în sufletul prea plin al
eului poetic.
Epitetele cromatice „colţii albi”, „leoaică arămie” şi epitetele metaforice „leoaică
tânără”, „mişcările viclene” potenţează intensitatea sentimentului, forţa lui devoratoare.
Repetiţia „înc-o vreme, / şi-ncă-o vreme...” proiectează sentimentul iubirii într-un viitor
nedefinit şi incert, iar punctele de suspensie insinuează o stare de nesiguranţă temătoare a
îndrăgostitului care ştie că simţământul este viclean şi perisabil.
Perspectiva neomodernistă a discursului liric este susţinută de sugestia creată prin
metafora „leoaică”, imaginea transparentă a iubirii, sentiment puternic, agresiv, având
repercusiuni decisive asupra sensibilităţii eului liric. Ca element de recurenţă, substantivul
„faţă” este un laitmotiv ideatic al primei strofe, care profilează ambiguitatea stilistică a
poeziei, prin echivocul lexical care insinuează starea sufletească. Sensul ambiguu al
efervescenţei interioare reiese şi din ultima strofă, unde aceeaşi semantică echivocă se
concretizează prin elemente ale feţei: „sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”, semnificând
buimăceala şi bulversarea oricărui îndrăgostit, care nu mai percepe lumea la fel ca înainte.