Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
MANUAL Kupdf - Net - Toxicologie Generala Corectata Format Final
MANUAL Kupdf - Net - Toxicologie Generala Corectata Format Final
MANUAL Kupdf - Net - Toxicologie Generala Corectata Format Final
TOXICOLOGIE GENERALĂ
INTRODUCERE ÎN TOXICOLOGIE 1
Definiţie şi scop 1
Istoricul toxicologiei 4
NOŢIUNI DE TOXICOCINETICĂ 19
Mecanisme de transport prin membranele biologice 19
Absorbţia substanţelor toxice 28
1. Absorbţia digestivă 28
2. Absorbţia pe cale respiratorie 33
3. Absorbţia cutanată 36
4. Absorbţia parenterală 38
Distribuţia substanţelor toxice 38
Stocarea substanţelor toxice 41
Eliminarea substanţelor toxice 43
1. Excreţia renală 43
2. Excreţia prin fecale 45
3. Eliminarea pulmonară 46
4. Alte căi de eliminare 47
Metabolizarea substanţelor toxice 47
Reacţii din faza I 51
1. Reacţii de oxidare 51
A. Sistemul enzimatic al monooxigenazelor
dependente de citocromul P450 51
B. Flavinmonooxigenaza 61
C. Oxidările nemicrozomale 62
2. Reacţii de reducere 64
A. Reduceri microzomale 65
B. Reduceri nemicrozomale 66
3. Reacţii de hidroliză 67
Reacţii din faza II 68
1. Glucuronoconjugarea 68
2. Sulfoconjugarea 69
3. Conjugarea cu aminoacizi 70
4. Acetilarea 71
5. Conjugarea cu glutation 72
6. Metilarea 72
Rezultatul biotransformării xenobioticelor 74
1. Inducţia enzimatică 74
2. Inhibiţia enzimatică 75
3. Bioactivarea 76
BIBLIOGRAFIE 213
INTRODUCERE ÎN TOXICOLOGIE
DEFINIŢIE ŞI SCOP
FARMACOLOGIE PATOLOGIE
CHIMIE INGINERIE
FIZIOLOGIE IMUNOLOGIE
TOXICOLOGIA
C. Toxicologie aplicată
1. Toxicologia clinică – se ocupă cu diagnosticul şi tratamentul intoxicaţiilor
la om
2. Toxicologia veterinară – studiază diagnosticul şi tratamentul intoxicaţiilor
la animale, în special la cele de companie şi la cele care reprezintă surse
de produse alimentare
3. Toxicologia medico-legală – urmăreşte diagnosticarea intoxicaţiilor
letale, inclusiv prin detectarea otrăvurilor în probele biologice provenite
de la intoxicaţi
4. Ecotoxicologia – studiază contaminarea mediului înconjurător cu
poluanţi, comportarea poluanţilor în biosferă şi efectele nocive ale
acestora asupra ecosistemelor.
5. Toxicologia industrială – reprezintă un domeniu specific al toxicologiei
mediului, care se ocupă de mediul de muncă.
ISTORICUL TOXICOLOGIEI
(40-80 D.C.), un medic grec care a trăit la curtea împăratului Nero, a făcut prima
încercare de a clasifica otrăvurile în funcţie de originea lor: animale, vegetale şi
minerale, clasificare care s-a păstrat timp de 15 secole. Nicander din Colophon
(204-135 Î.C.), un medic şi poet grec, este considerat a fi unul din primii toxicologi
şi a experimentat toxinele animale pe criminalii condamnaţi. În poemul său
„Theriaca” a descris simptomele şi tratamentul otrăvirilor cu toxine animale, iar în
poemul „Alexipharmaca” vorbeşte despre antidoturi.
Otrăvirile intenţionate au fost foarte frecvente în antichitate, atât în execuţii
cât şi pentru eliminarea oponenţilor politici. Poate cel mai cunoscut caz de utilizare
a otrăvii ca modalitate de execuţie este cel al filozofului grec Socrates (470-399
Î.C.), care a fost executat prin administrarea unui extract de cucută (Conium
maculatum). Una din cele mai infame otrăvitoare din toate timpurile a fost Locusta,
care a fost angajată de Agrippina, mama lui Nero, pentru a-i asigura acestuia
accesul la tron.
Recunoaşterea, clasificarea şi utilizarea otrăvurilor în Grecia antică şi în
Roma antică au fost însoţite de o căutare neobosită a unui antidot universal. În acest
sens, un loc aparte în istoria toxicologiei îl ocupă legenda regelui Mithridates al VI-
lea al Pontului, ale cărui numeroase experienţe de toxicitate acută pe criminali l-au
făcut să pretindă că a descoperit un antidot pentru fiecare reptilă veninoasă sau
substanţă otrăvitoare. Teama sa de a nu fi otrăvit era atât de mare, încât ingera
regulat un amestec de 36 de ingrediente pentru a se proteja împotriva unui asasinat.
Datorită efectului acestui amestec de antidoturi, încercarea de a se sinucide cu
otravă cu ocazia capturării sale iminente de către inamici a eşuat şi a fost nevoit să
apeleze la sabia unui servitor. Un alt antidot folosit în Roma antică a fost
Theriacum, preparat de medicul lui Nero, Andromachus. Acesta a adăugat la
antidotul regelui Mithridate, Mithridatum, ingrediente cum ar fi carnea de vipere,
ceapa de mare şi cantităţi mari de opiu, iar alte ingrediente au fost îndepărtate.
Numărul total de componente era de 75 şi se presupunea că acest antidot ar fi fost
eficient în contracararea tuturor otrăvurilor şi a muşcăturilor de animale veninoase.
Între căderea Romei şi secolul al XII-lea D.C., subiectul otrăvurilor este rar
întâlnit în documente. Prima evaluare critică a antidoturilor se regăseşte în lucrarea
medicului şi filozofului evreu Maimonides (Moses ben Maimon, 1135-1204)
intitulată „Tratat despre otrăvuri şi antidoturile lor” (1198), care marchează
intrarea într-un nou stadiu al dezvoltării toxicologiei. Maimonides, ca şi
Hippocrates înaintea sa, a scris despre biodisponibilitate, menţionând că laptele,
untul şi smântâna pot să scadă absorbţia intestinală. El a respins unele din
tratamentele populare ale timpului, dar a continuat să susţină utilizarea theriacului
şi a mithridatului în tratamentul muşcăturilor de şarpe.
Începând din secolul al XV-lea, otrăvirea criminală a fost practicată din ce în
ce mai des în Italia, care devine leagănul crimei prin otrăvire. O figură infamă a
acestui timp este otrăvitoarea Toffana, care prepara cosmetice pe bază de arsen
6 • TOXICOLOGIE GENERALA
Alte criterii de clasificare ţin cont de organul ţintă asupra căruia acţionează
substanţa, de mecanismul de acţiune, sau de toxicitatea compuşilor. Astfel, în
Uniunea Europeană, substanţele toxice sunt clasificate în 4 clase de toxicitate, pe
baza valorii dozei medii letale (DL50) determinate la şobolani (Tabel II.1.):
totală sau parţială a acestuia. În ultimul caz pot să rămână sechele sau leziuni
persistente.
Dependent de doza absorbită şi de modul de evoluţie, intoxicaţiile acute pot
fi subclasificate la rândul lor în:
Ø intoxicaţii supraacute
Ø intoxicaţii acute propriu-zise
Ø intoxicaţii subacute
Intoxicaţiile supraacute survin în urma absorbţiei unor doze mai mari decât
dozele letale, simptomatologia fiind aproape instantanee şi apărând la câteva
minute sau ore de la expunere. De cele mai multe ori aceste intoxicaţii sunt letale.
Intoxicaţiile subacute survin în urma absorbţiei unor doze mici de substanţă
toxică, simptomatologia este moderată, apare după o perioadă de latenţă, iar uneori
este subclinică, fără manifestări evidente, chiar dacă se produc perturbări la nivele
biologice distincte.
Intoxicaţiile acute sunt în ţările dezvoltate una din principalele cauze de
spitalizare a persoanelor sub 30 de ani. Se constată că frecvenţa acestor intoxicaţii
este de peste 50% la sexul feminin, că grupa de vârstă cea mai afectată este cea sub
13-14 ani, că peste 80% din intoxicaţii se produc la domiciliu şi peste 70% sunt
accidentale. Clasele de substanţe implicate în producerea intoxicaţiilor pot să difere
de la o ţară la alta, în funcţie de gradul de industrializare sau caracteristicile
culturale. Astfel, în ţările dezvoltate sunt mai frecvente intoxicaţiile cu
medicamente (analgezice, antidepresive, sedative-hipnotice, stimulante şi droguri,
medicamente cardiovasculare), în timp ce în ţările în curs de dezvoltare se întâlnesc
mai ales intoxicaţii cu produse agricole (pesticide, ciuperci otrăvitoare) sau produse
industriale (alcool metilic, produse petroliere) şi menajere (sodă caustică,
detergenţi, decapanţi, solvenţi, etc.).
2.1.1. Crimele prin otrăvire, care în trecut au făcut numeroase victime, au scăzut ca
incidenţă o dată cu dezvoltarea unei metodologii eficiente pentru punerea în
evidenţă a substanţei toxice implicate. Unele cazuri celebre de otrăvire au
contribuit decisiv la progresul toxicologiei analitice (dozarea arsenului, extracţia
substanţelor toxice organice, etc).
În general, substanţele folosite în scop criminal sunt substanţe cu un potenţial
toxic ridicat şi cu proprietăţi fizice care să le confere persistenţă şi care să nu
permită decelarea lor de către victimă (fără miros sau gust caracteristic). Printre
acestea se numără:
- derivaţii de arsen
- sărurile de mercur
- acizii corozivi
- stricnina
- stupefiantele
- acidul cianhidric şi cianurile
- barbituricii şi alte psihotrope
- insecticidele organofosforice (în special paration)
- fosforul, produsele raticide pe bază de fosfor, fosfura de zinc
- aconitina
- elementele radioactive, etc.
Un loc aparte între intoxicaţiile criminale îl ocupă intoxicaţiile colective ca
urmare a folosirii substanţelor toxice de luptă, care fac parte din categoria
substanţelor iritante, caustice şi vezicante pe piele şi mucoase (Iperita folosită în
primul război mondial), a substanţelor neurotoxice (Somanul, Sarinul), sau a
biotoxinelor.
2.1.2. Sinuciderile reprezintă autointoxicaţii acute, de cele mai multe ori cu sfârşit
letal. Sinuciderile au fost frecvente în toate timpurile, dar în ultimul secol
statisticile indică o creştere a procentului de otrăviri faţă de alte metode de
sinucidere. Ele sunt mai frecvente la femei, deşi cazurile letale sunt mai întâlnite la
bărbaţi. Grupul de vârstă cel mai afectat este cel între 17 şi 20 de ani. Sinucigaşii
caută de obicei substanţe toxice care produc o moarte uşoară (barbiturici,
tranchilizante, morfină), iar în lipsa acestora se folosesc substanţe mai uşor
accesibile (sodă caustică, acizi, pesticide). Principalele substanţe utilizate în scop
suicidar sunt:
12 • TOXICOLOGIE GENERALĂ
2.2.1. Intoxicaţiile prin contaminarea mediului (aer, apă, alimente) pot avea
caracteristicile unor epidemii atunci când în mediu sunt deversate cantităţi masive
de substanţe toxice. Exemple de substanţe care pot produce intoxicaţii prin
contaminarea mediului sunt:
Ø Oxizii de sulf şi de azot – ajung în atmosferă în urma proceselor de
combustie şi sunt foarte iritanţi pentru piele şi mucoase
14 • TOXICOLOGIE GENERALĂ
2.2.5. Intoxicaţiile casnice sunt în general intoxicaţii acute sau supraacute, care
adesea evoluează spre un sfârşit letal sau care în cazul în care sunt tratate pot lăsa
sechele grave.
În aceste intoxicaţii sunt implicaţi cel mai frecvent copiii şi persoanele în
vârstă. Se produc în general din neatenţie, neştiinţă sau imprudenţă. Substanţele
incriminate sunt:
- substanţele caustice: sodă caustică, acizi tari, unii putând intra în
compoziţia unor produse decapante sau detartrante
- produse folosite pentru dezinfecţie
- coloranţi pentru pielărie sau ţesături
- spume izolante sau adezivi pe bază de uree-formol, care pot elibera
formaldehidă
- pesticide, în special insecticide organofosforice (paration) sau raticide
(fosfura de zinc)
- medicamente, în special la copii, care confundă drajeurile cu bomboanele
- alcool metilic confundat cu alcool etilic
MEDIUL EXTERN
LICHID EXTRACELULAR
MEMBRANA Mucoasa
Respiratorie
Pielea
LICHID INTERSTITIAL
MEMBRANA- CAPILARA
PLASMA
MEMBRANA- CAPILARA
LICHID INTERSTITIAL
MEMBRANA CELULARA
LICHID INTRACELULAR
MEMBRANA SUBCELULARA
EXPUNEREA LA XENOBIOTIC
ABSORBTIE
DISTRIBUTIE
LOCURI DE DEPOZITARE
LOCURI DE
BIOTRANSFORMARE
EXCRETIE
XENOBIOTICUL SI
METABOLITII SAI
pH scazut pH ridicat
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
.......... ACIZI
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
BAZE ..........
..........
..........
..........
Membrana
Transportor
Energie
Substanta
toxica
Fig. 3.7. Modelele structurale ale P-glicoproteinei (A) şi Proteinei MRP (B)
4. Endocitoza
Acest proces constă în invaginarea membranei celulare pentru a îngloba
particule solide (fagocitoza) sau particule lichide (pinocitoza). Se formează o
veziculă care poate fuziona cu un lizozom primar, transformându-se în lizozom
secundar în care enzimele pot digera macromolecula. Uneori, o porţiune a
membranei plasmatice care prezintă receptori specifici leagă macromolecula şi apoi
se invaginează. Procesul necesită energie metabolică şi poate fi indus de prezenţa
anumitor molecule, cum ar fi ionii din mediul înconjurător.
Acest sistem de transport este important la nivelul alveolelor pulmonare,
unde particulele insolubile de dioxid de uraniu sau azbest pot fi absorbite prin
fagocitoză, sau la nivelul intestinului, pentru absorbţia moleculelor mari. Este de
asemenea important pentru eliminarea din sânge a unor substanţe prin intermediul
sistemului reticulo-endotelial din splină şi ficat.
1. Absorbţia digestivă
1.2. Absorbţia la nivelul esofagului este foarte redusă, datorită timpului scurt
de contact, dar substanţele toxice caustice pot leza grav mucoasa
esofagiană.
faptul că la pH-ul sângelui circulant de 7,4 acizii slabi se găsesc sub formă
ionizată şi vor fi preluaţi de fluxul sanguin, în timp ce bazele slabe sunt
neionizate şi vor avea tendinţa de a difuza înapoi în stomac.
Plasma
pH 7,4 +
NH3
NH2
Stomac
- pH 2
COO COOH
+ NH2
NH3
Intestin
pH 8-9
COOH
-
Plasma COO
pH 7,4
-
COOH COO
NH2
+
NH3
Fig. 3.9. Tractul intestinal la om (a: ficatul; b: stomacul; c: duodenul; d: ileonul; e: colonul; f:
secţiune longitudinală prin ileon; g: vilozitate; k: detaliu al unei vilozităţi; o: detaliu al celulelor
epiteliale cu microvilozităţi
(Timbrell J.A, 1991)
32 • TOXICOLOGIE GENERALĂ
Tabel III.1. Mărimea suprafeţei de absorbţie pentru diferitele segmente ale tractului
digestiv
Fig. 3.11. Structura sistemului respirator (a: traheea; b: bronhiolă; c: sac alveolar cu
vascularizaţia aferentă; d: aranjarea vaselor de sânge în jurul alveolelor; e: aranjarea celulelor şi a
spaţiilor de aer în alveole; f: structura celulară a alveolei; g: celulă endotelială a vasului capilar; h:
eritrocite; i: celulă epitelială a sacului alveolar.
(Timbrell J.A., 1991)
Nas
Gura
Faringe
5 - 30µm
Trahee
Bronhii
Bronhiole
1 - 5µm
Alveole
1 µm
plăci sau a unui nodul. De exemplu, fibrele de azbest sunt fagocitate, rămân în
plămân şi pot cauza fibroză şi chiar tumori pulmonare.
3. Absorbţia cutanată
- unele substanţe minerale (Hg, Pb, Bi, ioduri alcaline), direct sau după reacţie
cu acizii graşi din sebum.
4. „Barierele” organismului
Bariera hemato-encefalică protejează sistemul nervos central de fluctuaţiile
compoziţiei sângelui, realizând o separare aproape completă a acestuia de
restul organismului. Bariera hemato-encefalică (BHE) este localizată la
nivelul peretelui capilar, unde celulele endoteliale sunt strâns unite, lăsând
între ele un spaţiu extrem de redus, care nu permite trecerea substanţelor
toxice legate de proteinele sanguine spre creier. Se estimează că suprafaţa
capilarelor cerebrale este de aproape 20 m2 pentru o greutate medie a
creierului uman de 1300 g. Comparativ cu celulele endoteliale ale altor
capilare, capilarele cerebrale au un număr redus de vacuole şi un procent
crescut al fracţiunii mitocondriale, ceea ce face ca principalul sediu anatomic
şi funcţional al BHE să fie endoteliul cerebral. Datorită existenţei barierei
hemato-encefalice, schimbul direct între compartimentul vascular şi
parenchimul cerebral este semnificativ redus. Pot pătrunde gazele şi
moleculele lipofile de dimensiuni mici, dar pentru majoritatea celorlalte
substanţe transportul se face prin intermediul unor transportori sau a
veziculelor. Sunt patru motive pentru care substanţele toxice nu pot pătrunde
uşor în creier:
- celulele endoteliului capilar din SNC sunt strâns lipite, lăsând foarte puţini
pori între ele, astfel încât împiedică trecerea moleculelor hidrosolubile de
dimensiuni mici până la medii
- conţin un transportor dependent de ATP, proteina MDR, care transportă
unele substanţe înapoi în sânge
- capilarele din SNC sunt înconjurate în mare măsură de astrocite, care trebuie
să fie traversate de compuşii liposolubili
- concentraţia în proteine a lichidului interstiţial din SNC este mai scăzută
comparativ cu alte lichide biologice, ceea ce limitează deplasarea compuşilor
insolubili în apă prin transport paracelular.
NOŢIUNI DE TOXICOCINETICĂ • 41
Unii compuşi mai pot fi stocaţi în fanere (arsen, seleniu), piele (aur, argint), sau
în celulele sistemului reticulo-endotelial care pot fagocita particulele.
1. Excreţia renală
Cl = [Cu x V] / Cp
Unde Cu este concentraţia substanţei în urină
Cp este concentraţia substanţei în plasmă
V este debitul urinar (ml / min).
ajunse în sânge după absorbţia din tractul gastrointestinal, deoarece acest sânge va
trece prin ficat înainte de a ajunge în circulaţia generală. Astfel, ficatul poate reţine
aceşti compuşi, împiedicând distribuţia lor în alte segmente ale organismului. În
plus, ficatul este sediul major al biotransformării xenobioticelor, iar metaboliţii
formaţi pot fi excretaţi direct în bilă.
Compuşii exogeni excretaţi prin bilă pot fi împărţiţi în trei clase în funcţie de
raportul între concentraţiile lor în bilă şi în plasmă:
- Substanţele din clasa A (raportul în jur de 1) – sodiul, potasiul, glucoza,
mercurul, taliul, cesiul, cobaltul
- Substanţele din clasa B (raportul mai mare de 1, de obicei între 10 şi 1000) –
acizii biliari, bilirubina, plumbul, arsenul, manganul şi multe alte xenobiotice
- Substanţele din clasa C (raportul este subunitar) – inulina, albumina, zincul,
fierul, aurul, cromul
Substanţele toxice care se excretă prin bilă sunt :
- compuşii puternic polari, anioni sau cationi
- metaboliţii conjugaţi care nu pot fi reabsorbiţi în sânge
- compuşii cu masa moleculară mai mare de 300, cum ar fi hidrocarburile
aromatice polinucleare, coloranţii azoici
După ce au ajuns în intestin împreună cu bila, xenobioticele sau metaboliţii acestora
excretaţi pe această cale pot fi eliminaţi prin fecale sau, dependent de proprietăţile
lor, pot fi reabsorbiţi, intrând în ciclul enterohepatic. Metaboliţii conjugaţi pot fi de
asemenea hidrolizaţi şi reabsorbiţi.
2.3. Secreţia intestinală este un proces relativ lent, care se realizează în
general prin difuzia pasivă a substanţei din sânge în lumenul intestinal. Este
întâlnită la compuşi cu metabolizare redusă sau care au clearance renal sau biliar
scăzut. În intestinul gros a fost demonstrată existenţa unui proces de secreţie activă
a acizilor şi a bazelor organice.
3. Eliminarea pulmonară
Locul biotransformărilor:
Ø Ficatul este organul implicat cel mai frecvent în biotransformarea
xenobioticelor datorită: poziţiei sale, irigării sanguine bogate şi funcţiei
sale metabolice, ceea ce implică un conţinut ridicat de enzime de
metabolizare. Majoritatea substanţelor toxice pătrund în organism pe
calea tractului gastrointestinal, de unde ajung prin intermediul venei porte
direct în ficat. Pentru acest motiv, ficatul este expus la concentraţii mai
mari decât majoritatea ţesuturilor.
NOŢIUNI DE TOXICOCINETICĂ • 49
toxică (dacă posedă grupări polare), sau un metabolit polar rezultat din
faza I, şi un metabolit endogen. Metaboliţii formaţi sunt mai hidrosolubili
şi mai uşor excretabili.
Majoritatea xenobioticelor suferă consecutiv atât reacţii din faza I cât şi reacţii din
faza II. Cele care sunt puţin metabolizabile sau cele hidrosolubile foarte polare sunt
excretate în mare măsură nemodificate.
1. Reacţii de oxidare
Reacţiile de oxidare sunt probabil reacţiile cele mai întâlnite în
biotransformarea xenobioticelor. Aceste reacţii sunt catalizate de diferite enzime
sau sisteme enzimatice:
CYP450
RH + O2 ROH + H2O
2H+, 2e-
2E 1
2D6 4%
21% 3A4/5
36%
2C18/19
1A1
8%
2C8/9 3%
2B6
17% 3% 1A2
8%
SO2NHCONHC4H9 SO2NHCONHC4H9
CH3 HOCH2
Tolbutamid
O CH3 O CH3
CH3 CH3
HN HN
CH3 CH3
OH
O N O O N O
H H
Pentobarbital
OH
CH3 CH3
CH3
CH3 COOH
CH3
COOH
CH3
COOH
OH Benzen
OH
OH
OH
OH Pirocatehina
Hidrochinona
Fenol OH
(principalul metabolit)
OH OH
OH OH
Rezorcina 1,2,4-trihidroxibenzen
OH
H H
N N
O O
N N
O H O H
Fenitoin
OH
O
1- Naftol
OH
OH
Naftalin
1,2-dihidrodiol
O
HO
OH
Benzpiren
7,8 diol-9,10 epoxizi
HO
O
OH
O
Benzpiren Benzpiren Benzpiren
7,8 epoxid 7,8 dihidrodiol
HO
OH
Cl Cl
Cl Cl
Cl Cl
Cl Cl
Aldrin Dieldrin
O O
O O OCH3 O
Aflatoxina B1 Epoxidul
aflatoxinei B1
N CH3 N CH3
H3CO O OH HO O OH
Codeina Morfina
N N
CH3 H
N N
Nicotina Nornicotina
H3C
S SH
H H
N N
N N
N N N
N
6-Metilmercaptopurina 6-Mercaptopurina
carbonului din poziţia alfa inhibă deaminarea (ex. fenterminul). Unele amine
secundare şi terţiare şi aminele substituite cu grupări voluminoase pot suferi
deaminare direct, fără N-dealchilare, cum este cazul fenfluraminei.
CH3 CH3
+ NH3
NH2 O
Amfetamina Fenilacetona
H OH
NCOCH3 NCOCH 3
2-Acetilaminofluorenul N-Hidroxi-
acetilaminofluorenul
S S
N R1 N R1
R R
Fenotiazine
C6H5 C6H5
H3C P H3C P
C6H5 C6H5
O
H2C2O S H2C2O O
P P
H2C2O O NO2 H2C2O O NO2
Paration Paraoxon
O O
Proteina
CF3CHBrCl CF3CBrClOH CF3C Cl CF3C NH Proteina
Halotan Trifluoroacetat-proteina
N N
O
CH3 CH3
N N
Nicotina Nicotin-1'-N-oxidul
O
S S
CNH2 CNH2
N CH3 N CH3
MPTP MPP+
2. Reacţii de reducere
Unele grupări funcţionale cum ar fi grupările nitro, diazo, carbonil, disulfură,
sulfoxid, alchene, sunt susceptibile să sufere reacţii de reducere. În funcţie de
localizarea subcelulară a enzimelor implicate, aceste reacţii pot fi clasificate în:
NOŢIUNI DE TOXICOCINETICĂ • 65
E ta n o l + NAD +
A DH
A c e ta ld eh id a + NADH + H
X O R OX
+
A c e ta t N AD
XO RR
O2
.-
O2 F er itin a
+ F e + ++
H 2O 2
F e ++ O2
.
OH
M o d ific a r i A D N s i c a r c in o g e n e z a
A) Reduceri microzomale
H2N
H2N N N SO2NH2
NH2
SO2NH2 NH2
Sulfanilamida
B) Reduceri nemicrozomiale
3. Reacţii de hidroliză
În general, esterii şi amidele sunt hidrolizate de enzime care se găsesc în
sânge, microzomii hepatici, rinichi şi alte ţesuturi. Esterii şi anumite amide sunt
hidrolizaţi rapid de un grup de enzime numite carboxilesteraze. Din acest grup fac
parte: colinesteraza, arilcarboxiesterazele, carboxilesterazele din microzomii
hepatici şi alte enzime neclasificate.
În cele mai multe cazuri, hidroliza grupărilor ester sau amidă din molecula
substanţelor toxice conduce la bioinactivarea acestora, deoarece metaboliţii
rezultaţi sunt mai hidrofili, iar în unele cazuri pot forma glucuronoconjugaţi. Un
exemplu este inactivarea miorelaxantului succinilcolină sub acţiunea
pseudocolinesterazei plasmatice (Fig. 3.34.):
Succinilcolina
acetilare
H2N
glucuronoconjugare
glucuronoconjugare
COOH
conjugare cu glicina
glucuronoconjugare
sulfoconjugare OH
1. Glucuronoconjugarea
Glucuronoconjugarea este calea majoră de conjugare a xenobioticelor şi este
responsabilă de formarea majorităţii metaboliţilor conjugaţi eliminaţi prin urină şi
prin bilă.
Reacţia are loc prin condensarea directă între substanţa toxică, sau un
metabolit al acesteia rezultat din faza I, cu acidul uridin difosfat glucuronic
(UDPGA) (Fig.3.36.) şi este catalizată de enzimele UDP-glucuronozil transferaze,
care sunt localizate în reticulul endoplasmatic din ficat şi din alte ţesuturi ca rinichi,
intestin, piele, creier, splină şi mucoasa nazală.
Glucuronidarea are loc în general la nivelul unui heteroatom nucleofil bogat
în electroni: oxigen, azot sau sulf. Compuşii care pot fi metabolizaţi prin
glucuronoconjugare sunt deci:
NOŢIUNI DE TOXICOCINETICĂ • 69
2NAD
Glucozo-1-fosfat + UTP UTP-glucoza UDP-glucuronat
UDPG-dehidrogenaza (UDPGA)
HO
COO CH3
UGT O N
O
OH H O
N C CH3 HO
H
O OH
Paracetamol
2. Sulfoconjugarea
Sulfoconjugarea creşte solubilitatea în apă şi deci excreţia xenobioticelor,
deoarece grupările sulfonice au un pKa de 1-2. Sulfoconjugaţii vor fi deci aproape
total ionizaţi în condiţii fiziologice şi vor avea un volum de distribuţie mai mic
decât cel al compuşilor neconjugaţi.
Reacţia este catalizată de sulfotransferaze. Acestea pot fi localizate în citosol
sau în membrana aparatului Golgi a majorităţii celulelor. Doar sulfotransferazele
citosolice, care se găsesc în principal în ficat, mucoasa gastrointestinală şi rinichi,
sunt implicate în sulfoconjugarea xenobioticelor.
Procesul de sulfoconjugare necesită activarea prealabilă a ionilor sulfat, cu
formarea de 3’-fosfo-adenozin-5’-fosfosulfat (PAPS), reacţie care decurge cu
consum de ATP şi de energie (Fig.3.37).
Xenobioticele care pot suferi reacţii de sulfoconjugare sunt:
Ø alcoolii
Ø aminele aromatice
Ø fenolii
Ø hidroxilaminele aromatice
70 • TOXICOLOGIE GENERALĂ
2- 1. ATP-sulfurilaza
SO4 + ATP 3-Fosfoadenozin-5'-fosfosulfat + ADP + PPi
2. APS-fosfokinaza
(PAPS)
NH2 OH
N
N
O
N N
O3SO P O O
HN CH3
OH
H2O3PO OH O
PAPS Paracetamol
OSO2O
Sulfotransferaza
PAP
HN CH3
3. Conjugarea cu aminoacizi
Conjugarea cu aminoacizi este o cale metabolică importantă a xenobioticelor
acizi carboxilici, care formează cu glicina sau cu glutamina conjugaţi ionici solubili
în apă ce pot fi excretaţi uşor în urină şi în bilă.
Substanţele ce pot suferi această reacţie sunt:
Ø acizii carboxilici aromatici
Ø acizii carboxilici aril-alifatici
Ø acizii carboxilici heterociclici
Reacţia presupune formarea unei legături amidice sau peptidice între
xenobiotic şi gruparea amino a unui aminoacid. Xenobioticul este iniţial activat
prin formarea unui tioester cu coenzima A (Fig.3.38.). Conjugaţii rezultaţi sunt de
obicei mai puţin toxici decât precursorul acid.
NOŢIUNI DE TOXICOCINETICĂ • 71
acil sintetaza
R-COOH + ATP + CoA R-CO-S-CoA + AMP
transacetilaza
R-CO-S-CoA + R'-NH2 R-CO-NH-R' + CoASH
COOH O
N COOH
acil sintetaza
NH2CH2COOH H
Glicina
Acid benzoic Acid hipuric
4. Acetilarea
Aminele exogene sunt acetilate de către N-acetil transferaze, donorul de
grupări acetil fiind coenzima A. Enzimele se găsesc în citosolul celulelor din ficat,
mucoasa gastrică şi limfocite iar la om, la care au fost identificate două acetil
transferaze distincte, există un polimorfism genetic.
Xenobioticele metabolizate pe această cale sunt:
Ø amine aromatice primare
Ø hidrazine
Ø hidrazide
Ø sulfonamide
Ø unele amine alifatice primare
Reacţia de acetilare presupune iniţial acetilarea enzimei, urmată de adiţia
substratului şi apoi de transferul grupării acetil la substrat.
Produsul conjugat poate să fie mai puţin hidrosolubil decât compusul părinte,
ceea ce determină o creştere a toxicităţii (ex. acetilarea izoniazidei, Fig.3.39.):
CONHNH2 CO-NH-NH-COCH3
N N
Izoniazida Acetil-izoniazida
5. Conjugarea cu glutation
Conjugarea cu glutation (GSH, γ-glutamilcisteinil glicina) mai poartă
denumirea de conjugare mercapturică, deoarece metaboliţii excretaţi în final prin
urină sau bilă sunt derivaţi de N-acetilcisteină. Reacţia presupune iniţial adiţia
glutationului la molecula de xenobiotic, care este catalizată de glutation-S-
transferaze, enzime solubile ce se găsesc în citosolul hepatocitelor, dar care au fost
detectate şi în microzomi. Conjugaţii suferă ulterior o scindare enzimatică şi o
acetilare, rezultând derivaţi de N-acetilcisteină sau acizi mercapturici (Fig.3.40.). În
compartimentul extracelular, glutationul poate reacţiona cu compuşii reactivi
electrofili şi în absenţa enzimelor dependente de GSH.
Glutationul are un rol protector major în organism datorită proprietăţilor sale
oxido-reducătoare şi inactivează diferite tipuri de compuşi reactivi care conţin
grupări electrofile şi prezintă o mare reactivitate faţă de proteinele tisulare sau
acizii nucleici. Pentru acest motiv, această reacţie de conjugare a fost considerată o
cale de detoxifiere, dar recent s-a dovedit că poate fi implicată şi în bioactivarea
unor substanţe.
Compuşii care se pot biotransforma prin conjugare mercapturică sunt:
Ø epoxizi
Ø derivaţi aromatici halogenaţi
Ø nitroderivaţi aromatici
Ø halogenuri de alchil
Ø compuşi alifatici nesaturaţi
6. Metilarea
Grupările hidroxil, amino şi tiol ale compuşilor endogeni, dar şi ale
xenobioticelor, pot fi metilate de mai multe metiltransferaze. Aceste enzime se
găsesc în mod normal în citosol, deşi au fost descrise şi O-metiltransferaze şi S-
metiltransferaze microzomiale. Donorul de grupări metil este în general S-adenozil
metionina (SAM), formată din metionină şi ATP (Fig.3.41.).
La fel ca şi acetilarea, reacţia de metilare are mai degrabă efect de reducere a
hidrosolubilităţii decât de creştere a acesteia.
Unele metale, cum ar fi mercurul, plumbul, staniul, taliul, sau nemetale ca
arsenul, seleniul, telurul, pot de asemenea să fie metilate sub acţiunea
microorganismelor, fapt care este deosebit de important în toxicologia mediului,
deoarece compuşii metilaţi sunt absorbiţi din tractul gastrointestinal şi pot străbate
barierele hemato-encefalică şi placentară mult mai uşor decât formele anorganice.
NOŢIUNI DE TOXICOCINETICĂ • 73
O S G
Glutation OH
(GSH)
pierdere
Naftalina rest
glutamil
pierdere
rest
glicinil
NHCOCH3 NH2
OH OH
NHCOCH3
H2O
Acid mercapturic
N S-Adenozil N
S-Adenozil
metionina homocisteina
H (SAM) CH3
N N
1. Inducţia enzimatică
Multe medicamente, poluanţi din mediu sau alte xenobiotice, stimulează
propriul metabolism sau pe cel al altor compuşi administraţi concomitent,
modificându-le efectele toxice. Fenomenul se produce printr-o creştere aparentă a
activităţii enzimelor de metabolizare şi poartă denumirea de inducţie enzimatică,
fiind util în interpretarea rezultatelor studiilor de toxicitate cronică, a mutagenezei
sau carcinogenezei, sau în explicarea unor interacţiuni medicamentoase. Deoarece
pot fi induse şi propriile enzime de metabolizare, acest proces poate explica
instalarea toleranţei după administrarea cronică a unor substanţe, cum ar fi de
exemplu derivaţii barbiturici. Cele mai importante enzime ce pot fi induse sunt
izoenzimele citocromului P450, dar fenomenul a fost observat şi în cazul UDP-
glucuronozil transferazelor, glutation transferazelor sau al unor reductaze.
Se cunosc două tipuri de inducţie enzimatică:
Ø Inducţia mediată de derivaţii barbiturici, care se pare că induc transcripţia
ARN-ului mesager specific al CYP450, ceea ce determină creşterea sintezei
enzimelor de metabolizare la nivelul reticulului endoplasmatic neted din ficat
sau alte ţesuturi extrahepatice.
Ø Inducţia mediată de hidrocarburile aromatice policiclice (HAP), care se pare
că are loc prin legarea inductorului de o proteină specifică din citosol, care
funcţionează ca o moleculă receptor. Complexul inductor-receptor determină
formarea în nucleu a unui ARN mesager specific, iar citocromul nou-
sintetizat este încorporat în reticulul endoplasmatic.
Printre inductorii citocromului P450 se numără, în afară de derivaţii
barbiturici şi de hidrocarburile aromatice policiclice:
- fumul de ţigare
- etanolul
- compuşi din alimente (indoli, flavone, safrol, eucaliptol, xantine,
peroxizi organici)
- medicamente (carbamazepină, clotrimazol, eritromicină,
glucocorticoizi, griseofulvină, izoniazidă, omeprazol, fenitoin,
primidon, rifampicin, etc.)
- insecticide organoclorurate (DDT), bifenili policloruraţi
Evoluţia în timp a fenomenului de inducţie enzimatică variază în funcţie de
agentul inductor şi de izoenzimele implicate. Astfel, după tratamentul cu
fenobarbital efectul inductor maxim se observă după 48-72 ore, după HAP în 24 de
ore, iar în cazul inductorilor mai puţin eficienţi sunt necesare 6-10 zile pentru a se
atinge nivelul maxim de inducţie.
UDP-glucuronozil transferazele pot fi induse de 3-metilcolantren, fumul de
ţigare sau barbiturici.
NOŢIUNI DE TOXICOCINETICĂ • 75
2. Inhibiţia enzimatică
Inhibiţia enzimelor de metabolizare a xenobioticelor poate avea consecinţe
majore asupra toxicităţii, iar interacţiunile medicamentoase care se explică prin
acest mecanism au importanţă clinică mai mare decât cele produse prin inducţie
enzimatică. Impactul inhibiţiei asupra substanţelor toxice din mediu este mai redus,
dar poate avea relevanţă în situaţia expunerii la locul de muncă.
Inhibiţia se poate produce în majoritatea cazurilor după administrarea unei
singure doze de inhibitor.
Au semnificaţie toxicologică inhibiţia citocromului P450, inhibiţia
esterazelor de către insecticidele organofosforice, sau a monoaminoxidazelor de
către antidepresivele IMAO.
În funcţie de mecanismul prin care se produce, inhibiţia citocromului P450
este de trei tipuri:
Ø Inhibiţie reversibilă- rezultă în urma interacţiunii reversibile a xenobioticului
cu ionul Fe3+ din gruparea heminică a citocromului P450 sau cu situsurile
lipofile ale apoproteinei. Interacţiunea are loc înainte de etapa de oxidare a
ciclului catalitic, iar efectele dispar rapid după oprirea administrării
inhibitorului. Dintre substanţele care interacţionează reversibil cu CYP450
fac parte: fluorochinolonele, cimetidina, unele antifungice, chinidina.
Ø Inhibiţie prin complexarea CYP450. Unele alchilamine, care nu prezintă ca
atare activitate inhibitorie, pot fi oxidate de CYP450 la nitrozoalcani, care
pot forma complecşi stabili cu forma redusă (feroasă) a unor izoenzime. Ca
urmare, enzima nu mai este disponibilă pentru activitatea catalitică şi este
necesară sinteza de novo a acesteia. Efectul inhibitor este de lungă durată şi
poate fi responsabil de numeroase interacţiuni medicamentoase. Substanţe
care pot induce acest tip de inhibiţie sunt: antibioticele din clasa macrolidelor
(troleandomicina, eritromicina, claritromicina, care sunt inhibitori selectivi ai
CYP3A4), unele antiparkinsoniene (orfenadrin). Compuşii metilendioxifenil,
de exemplu insecticidul piperonil butoxid, pot genera metaboliţi intermediari
care formează complecşi stabili atât cu forma ferică cât şi cu cea feroasă a
CYP450.
Ø Inhibiţie prin formarea de substraturi suicidare. Anumite substanţe care nu
sunt inhibitori ai CYP450 conţin grupări funcţionale ce pot fi oxidate de
sistemul enzimatic la metaboliţi care se leagă ireversibil de enzimă.
Alchenele şi alchinele pot inactiva CYP450 prin generarea de intermediari
radicalici care alchilează structura hemului. Medicamente care acţionează
prin acest mecanism sunt: estrogenii 17 α-acetilenici, cloramfenicolul care
prin declorurare oxidativă generează un fragment acil, ciclofosfamida care
poate forma acroleină şi spironolactona, prin metabolitul său 7-tio.
- Şi compuşii care lezează membrana reticulului endoplasmatic în care este
localizat citocromul P450 pot acţiona ca inhibitori enzimatici.
76 • TOXICOLOGIE GENERALĂ
• Un tip particular de inhibiţie este inhibiţia competitvă, care apare atunci când
se administrează concomitent doi compuşi metabolizaţi de aceeaşi enzimă.
Gradul de inhibare a metabolizării depinde de afinitatea fiecărui compus
pentru enzimă. Un exemplu cu semnificaţie toxicologică este tratamentul
intoxicaţiilor cu etilenglicol sau metanol, substanţe care îşi datorează
toxicitatea metaboliţilor formaţi, prin administrarea de alcool etilic, care are
o afinitate mai mare pentru alcool dehidrogenază, împiedicând bioactivarea
alcoolilor toxici.
3. Bioactivarea
Metabolizarea xenobioticelor poate conduce la obţinerea unor metaboliţi mai
puţin toxici, mai hidrofili şi deci mai uşor excretabili (detoxifiere), dar şi a unor
metaboliţi cu o toxicitate mai mare decât a compusului părinte (Fig.3.42.).
Biotransformarea xenobioticelor relativ inerte, cu formarea de metaboliţi
intermediari reactivi, poartă denumirea de bioactivare şi reprezintă adesea
evenimentul iniţial care declanşează un efect toxic.
Metabolit reactiv
adesea consideraţi a avea o durată de viaţă scurtă. Însă, datorită transportului lor de
la un ţesut la altul, durata de viaţă poate creşte. Ei pot fi clasificaţi în:
Ø Metaboliţi cu durată de viaţă foarte scurtă: sunt metaboliţi care se leagă în
principal de enzima care îi generează, cum este cazul substraturilor suicidare,
sau de proteinele adiacente.
Ø Metaboliţi cu durată de viaţă scurtă: sunt metaboliţi care rămân în celulă sau
se deplasează doar în celulele învecinate. Leziunile celulare sunt localizate şi
se produc la locul de bioactivare. Un exemplu ar fi necroza hepatică centro-
lobulară indusă de tetraclorura de carbon în urma bioactivării sale la radical
triclormetil.
Ø Metaboliţi cu durată lungă de viaţă: sunt metaboliţi care pot fi transportaţi şi
în alte celule şi ţesuturi decât cele unde sunt produşi; ei pot fi transportaţi nu
numai ca atare, ci şi sub formă de conjugaţi, din care intermediarul reactiv
este eliberat în ţesutul ţintă în condiţii specifice. De exemplu, aminele
aromatice cancerigene sunt metabolizate în ficat la derivaţi N-hidroxilaţi
care, după glucuronoconjugare, sunt transportaţi în vezica urinară unde sunt
eliberaţi metaboliţii N-hidroxi la un pH acid al urinei.
1. Reacţii de oxidare
1.1. Reacţia de epoxidare
Monooxigenazele microzomiale pot converti numeroşi compuşi aromatici în
epoxizi. Datorită caracterului electrofil, aceştia pot reacţiona cu grupările nucleofile
ale macromoleculelor biologice, cum ar fi proteinele şi acizii nucleici, inducând
necroză sau cancere.
Un exemplu interesant de bioactivare pe această cale este biotransformarea
brombenzenului (Fig.3.43). Epoxidul brombenzenului se poate lega covalent de
78 • TOXICOLOGIE GENERALĂ
Br Br
O
brombenzen H
epoxidul
brombenzenului
rearanjare GSH hidrolaza
transferaza
ne-enzimatica
Br Br Br
OH OH
H H
GS H HO H
OH
H OH
N CH3 N CH3
O2
O O
CYP450
NADPH
acetilaminofluoren PAPS
sulfotransferaza
SO3H
O
N CH3
HSO4
N CH3 N CH3
O O
N CH 3
ion 3-carbeniu
GENOTOXICITATE
3. Reacţii de reducere
3.1. Reducerea nitroderivaţilor are loc în mai multe etape, formându-se iniţial
anionul radical nitro, apoi nitrozo derivatul, radicalul nitroxil, hidroxilamina şi în
final amina primară (Fig.3.45.). Fiecare din aceşti intermediari poate avea acţiune
toxică. Hidroxilaminele sunt responsabile de inducerea methemoglobinemiei, în
timp ce mutagenitatea şi carcinogenitatea se datorează interacţiunii anionului
radical nitro, nitrozoderivaţilor sau hidroxilaminelor esterificate cu
macromoleculele celulare. În timpul metabolizării se pot forma şi specii reactive de
oxigen.
4. Reacţii de conjugare
Deşi multă vreme s-a crezut că reacţiile din faza II, cu excepţia reacţiilor de
metilare, sunt exclusiv reacţii de detoxifiere, în ultima perioadă s-a demonstrat că şi
în urma conjugării pot rezulta intermediari reactivi, capabili să inducă toxicitate.
4.1. Glucuronoconjugarea
În general, glucuronidele au reactivitate biologică şi chimică mai redusă
decât a compuşilor părinte, fiind eliminate rapid din organism. Există însă şi
excepţii, un exemplu notabil fiind cel al morfinei, care este glucuronoconjugată în
intestin şi în ficat formând morfin-3-O-glucuronida şi morfin-6-O-glucuronida.
Metabolitul principal este 3-O-glucuronida, care are o concentraţie sanguină de 20
de ori mai mare decât a morfinei şi care din punct de vedere farmacologic este un
antagonist opiaceu şi are proprietăţi excitante. 6-O-Glucuronida, cu o concentraţie
sanguină de 2 ori mai mare decât a morfinei, are o activitate analgezică de 650 de
ori mai mare decât a acesteia. Astfel, efectele analgezice ale morfinei sunt
rezultatul interacţiunii complexe a medicamentului şi a celor doi metaboliţi asupra
receptorului opiaceu. De asemenea, se pare că morfin-6-glucuronida este capabilă
NOŢIUNI DE TOXICOCINETICĂ • 81
e
O O
Ar N Ar N Ar N O
nitroderivat O anion radical O nitrozoderivat
aromatic nitro
e , H
O O O O
H
OH
HO OH Ar N O
radical nitroxil
LEZAREA COMPONENTELOR
CELULARE e , H
(proteine, acizi nucleici)
H
Ar N
OH
arilhidroxilamina
2e , 2H
H2O
Ar NH2
amina aromatica
ficat
H
NH2 N
OH
UDPGA
glucuronida
N
OH
urina
glucuronida
N
OH
H+ acid glucuronic
H
N
OH
4.2. Sulfoconjugarea
Sulfoconjugarea poate conduce la formarea de reactivi intermediari capabili
să genereze metaboliţi electrofili. Substanţe care pot fi bioactivate pe această cale
sunt alcoolii benzilici (Fig.3.47.), hidroxilaminele aromatice (ex. hidroxilamina
acetilaminofluorenului, Fig.3.44.), acizii hidroxamici aromatici, nitroalcanii, unii
compuşi aromatici policiclici. Sulfoconjugaţii rezultaţi sunt instabili şi reactivi. Ei
pot pierde gruparea sulfat fie prin hidroliză spontană, fie prin acţiunea sulfatazelor,
formând în final ioni nitreniu sau carboniu, capabili să reacţioneze cu proteinele şi
cu acizii nucleici şi să conducă la necroză sau cancere. De asemenea, se crede că
unele aziridine, analogi azotaţi ai epoxizilor care sunt mutageni foarte puternici, s-
ar putea forma pe cale metabolică din aminoalcooli, prin intermediul
sulfotransferazelor.
R2
N N R2
-
OSO3
+ SO42-
R1 R1 ion nitreniu
H2 - H2
C OSO3 C
2-
+ SO4
R3 R3 ion carboniu
X X
H S [Glutation]
X S
[Glutation]
INTERACTIUNE CU
MACROMOLECULE S
NUCLEOFILE
[Glutation]
Ion sulfoniu
Gly
R S Cys -
R S C C COO
γ Glu
+
NH3
conjugat cu glutationul
β−liaza N-acetilare
-
R SH R S C C COO
HN C CH3
4.4. Acetilarea
Reacţia de acetilare a fost implicată în carcinogenitatea unor amine
aromatice, care după acetilare pot fi oxidate la aril-N-hidroxiamide, care formează
în final ioni de aril nitreniu (Fig.3.50.):
86 • TOXICOLOGIE GENERALĂ
Ar COCH3
Ar NH2 Ar NH COCH3 N
OH
aril-N-hidroxiamide
Ar O CH3
N C
Ar NH
H O
ion arilnitreniu
aril-acetoxi-amide
O
H H
O O O OH
N N
NH2 N C
H H
acetil CoA
N
H2N
Polimorfism
acetilator
N N O N
izoniazida N-acetil izoniazida acetilhidrazina acid
izonicotinic
H O H
N N
N N
O O H O
acetil nitrozamina diacetilhidrazina
EXCRETIE
HO N URINARA
N
O DETOXIFIERE
acetil diazohidroxid
N
N
O
O radical acetil
N2
Proteina Nu
Proteina Nu
O O
PROTEINA ACETILATA
cation acil
INTOXICATIE
25
20
10
0 20 40 60 80 100
Doza (mg/kg)
scara logaritmica
100
% Letalitate sau % Raspuns
80
60
40
20
10 15 20 25 30 35 40
Doza (mg/kg)
scara logaritmica
Răspunsul toxic cel mai uşor de măsurat este letalitatea, care reprezintă un
răspuns de tip cuantal. De aceea, pentru aprecierea toxicităţii acute a substanţelor se
foloseşte doza medie letală (DL50), a cărei determinare este de obicei primul
experiment care se realizează pentru substanţele chimice noi. DL50 este doza de
compus care produce moartea a 50% din animalele expuse. Ea este o valoare
virtuală, obţinută prin calcul statistic, nu o constantă biologică. Numeroşi factori
pot influenţa toxicitatea, afectând astfel estimarea DL50 . Astfel de factori pot fi:
RELAŢII DOZĂ-EFECT ÎN TOXICOLOGIE • 91
pT = - log T
unde T este doza molară de substanţă, exprimată în moli/kg. Acest parametru ţine
cont de numărul de molecule, respectiv numărul de atomi implicaţi în procesele
fiziopatologice şi se poate aplica oricărui tip de efect. Conceptul poate contribui la
explicarea şi cuantificarea mecanismelor de toxicitate şi a toxicităţii proprii a
substanţei, deoarece ia în calcul numărul de atomi sau molecule prezenţi la locul de
acţiune. Se face astfel o apreciere mai precisă a toxicităţii, dar conceptul este mai
ales teoretic, deoarece în practică se foloseşte în continuare aproape exclusiv DL50
pentru aprecierea toxicităţii în scopuri reglementare.
Relaţia doză-răspuns permite şi compararea între diferite răspunsuri, între
diferite substanţe sau între diferite specii animale. Astfel, pe baza valorii DL50,
substanţele toxice pot fi împărţite în diferite clase de toxicitate:
Extrem de toxice DL50 ≤ 1 mg/kg
Foarte toxice 1mg/kg ≤ DL50 ≤ 50 mg/kg
Moderat toxice 50mg/kg ≤ DL50 ≤ 500 mg/kg
Slab toxice 500mg/kg ≤ DL50 ≤ 5000 mg/kg
Practic netoxice 5000mg/kg ≤ DL50 ≤ 15000 mg/kg
Lipsite de toxicitate DL50 ≥ 15000 mg/kg
92 • TOXICOLOGIE GENERALĂ
IT = DL50 / DE50
RELAŢII DOZĂ-EFECT ÎN TOXICOLOGIE • 95
Fig. 4.3. Curbele doză-răspuns pentru efectul farmacologic şi pentru efectul letal
Limita de securitate standard apreciază de câte ori trebuie mărită doza eficientă
pentru a se ajunge la o doză toxică.
4. Coeficientul de securitate:
CS = DL50 / CMA
96 • TOXICOLOGIE GENERALĂ
Coeficientul de securitate indică timpul cât poate acţiona substanţa toxică fără a
produce efecte nocive. El se referă la toate substanţele, nu numai la medicamente,
iar valorile depind de tipul de substanţă şi de mecanismul prin care acţionează,
precum şi de frecvenţa expunerii:
- pentru medicamente: între 10 şi 100
- pentru aditivi alimentari: între 100 şi 1000
- pentru contaminanţi metale grele: între 1000 şi 15000
- pentru contaminanţi organici: între 15000 şi 20000
- pentru substanţe cancerigene şi mutagene: > 50.000
1. Doza
Unul din factorii majori care influenţează potenţialul toxic al substanţelor
chimice este doza. Între cantitatea de substanţă administrată şi efectul observat
există o corelaţie, pentru marea majoritate a compuşilor constatându-se o
proporţionalitate între doză şi efect între anumite limite. Relaţia este reprezentată
grafic printr-o sigmoidă. Pentru substanţele cumulative, această proporţionalitate
este valabilă numai până la o anumită valoare a dozei, peste aceasta creşterea
efectului fiind mult mai mare. Relaţia se reprezintă grafic printr-o hiperbolă.
2. Structura chimică
Un efect biologic este rezultatul ultim al interacţiunii dintre o substanţă şi o
moleculă ţintă din organism, motiv pentru care efectele toxice ale unui compus pot
fi corelate cu anumite caracteristici structurale ale acestuia. De asemenea, structura
moleculei este responsabilă de proprietăţile fizico-chimice ale acesteia, dintre care
unele sunt determinante pentru transportul moleculei în organism, pentru
metabolizarea acesteia sau pentru interacţiunea cu ţinta moleculară, cum ar fi:
lipofilia, mărimea, pKa-ul, ionizarea, chiralitatea. Atunci când se sintetizează o
nouă substanţă chimică, indiferent de domeniul viitor de utilizare a acesteia, este
important să se cunoască potenţialul ei toxic asupra sănătăţii omului, dar şi asupra
mediului înconjurător. Datorită numărului mare de compuşi noi, dar şi a costurilor
foarte ridicate ale testelor toxicologice, a devenit necesară studierea relaţiilor care
există între structură şi activitatea biologică şi au fost elaborate diferite tehnici
98 • TOXICOLOGIE GENERALĂ
Tehnici QSAR
C6 H5COOH C6 H5 COO - + H +
Valoarea constantei lui Hammett este pozitivă când substituentul este mai
electroatrăgător decât hidrogenul şi negativă când substituentul are caracter
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ TOXICITATEA • 101
Cu cât substituentul este mai voluminos, cu atât valoarea Es este mai mică.
Parametrii π, σ şi Es pot fi utilizaţi pentru estimarea valorilor Kow şi K din
ecuaţia (5). Valoarea log K poate fi înlocuită cu:
log K = b σ + c Es
Când această ecuaţie este aplicată pentru o serie de analogi structurali, Kow poate
fi înlocuit cu π.
Dacă se cunosc valorile experimentale ale log 1/C pentru un număr limitat de
compuşi, ecuaţia lui Hansch poate fi rezolvată introducând constantele de
substituent Kow, σ şi Es corespunzătoare. Dintr-un sistem de ecuaţii cu mai multe
necunoscute se calculează valoarea constantelor a, b, c şi d, iar ulterior, ţinând cont
de structura substanţelor, se pot determina concentraţiile care pot induce un anumit
efect. Tehnica poate fi deci utilizată pentru prevederea activităţii biologice a unor
compuşi care încă nu au fost sintetizaţi. Pot fi evaluate răspunsuri biologice cum ar
fi: DL50, concentraţia care produce inhibiţia cu 50% a activităţii unei enzime (ex.
acetilcolinesteraza), etc.
2. Tehnica Free-Wilson
Această tehnică se bazează în întregime pe structura compusului. Ea se
aplică doar la substanţele care sunt analogi structurali şi porneşte de la ipoteza că
efectul unui substituent asupra activităţii biologice este aditiv şi independent de
prezenţa altor substituenţi. Răspunsul biologic (RB) este descris de următoarea
ecuaţie:
102• TOXICOLOGIE GENERALĂ
RB = Σ(Aij Sij) + K
Unde: Aij este contribuţia la răspunsul biologic al unui substituent „i” aflat în
poziţia „j” a unei molecule
Sij indică dacă un substituent „i” este prezent în poziţia „j” (S = 1) sau
nu (S = 0)
Factori chirali
Importanţa factorilor chirali pentru toxicitatea substanţelor a fost recunoscută
doar relativ recent, dar cercetările în acest domeniu sunt tot mai numeroase.
Prezenţa în moleculă a unui centru de asimetrie, care este responsabil de formarea
de izomeri, poate influenţa cinetica unui compus şi în consecinţă şi toxicitatea sa.
De asemenea, în urma metabolizării se poate obţine un izomer specific pornind de
la o moleculă care nu este asimetrică.
Toate etapele toxicocinetice pot fi influenţate de chiralitate.
Absorbţia este afectată doar atunci când ea se realizează printr-un transport activ.
De exemplu, L-DOPA este mai uşor absorbită din tractul gastrointestinal decât
izomerul D.
Excreţia renală este influenţată ca urmare a secreţiei active a moleculei, iar
excreţia biliară poate de asemenea prezenta stereoselectivitate.
Metabolizarea este însă procesul care este cel mai semnificativ afectat de prezenţa
centrilor chirali. Astfel, pot să apară următoarele efecte:
- a) stereoselectivitatea de substrat, care se referă la efectul unui centru
chiral preexistent în moleculă
- b) stereoselectivitatea de produs, când se obţine un metabolit care
prezintă centri chirali
- c) inversarea configuraţiei
- d) pierderea asimetriei ca rezultat al metabolizării.
Atunci când se administrează amestecuri racemice, cum este cazul majorităţii
medicamentelor, metabolismul selectiv semnifică faptul că fie se formează doi sau
mai mulţi metaboliţi izomeri diferiţi, fie că doar unul din izomeri este metabolizat.
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ TOXICITATEA • 103
1. Specia
Toxicitatea unei substanţe poate să difere mult de la o specie la alta,
animalele superioare fiind în general mai sensibile decât cele inferioare. Noţiunea
de toxicitate selectivă a fost exploatată pentru obţinerea unor antibiotice sau a unor
pesticide mai toxice pentru bacterii şi pentru dăunători decât pentru om şi pentru
alte mamifere. În clasa mamiferelor, efectele toxice sunt destul de asemănătoare, pe
acest fapt bazându-se extrapolarea la om a rezultatelor unor studii de toxicitate
efectuate pe alte specii ca: şobolan, şoarece, iepure, câine sau maimuţă. Nu există
însă nici un model animal „perfect”; pentru unele substanţe comportarea la om este
similară cu cea la şobolan, pentru altele cu cea la câine. De aceea, din ce în ce mai
des se urmăreşte efectuarea de studii de metabolizare a noilor medicamente pe
culturi celulare umane, în dorinţa de a se obţine cât mai curând în dezvoltarea unui
nou compus profilul metabolic la om. Sunt cunoscute numeroase cazuri în care
metabolizarea s-a dovedit a fi diferită la subiecţii umani faţă de animalele de
experienţă. Astfel, pentru medicamentul utilizat în tratamentul SIDA, zidovudina
(AZT), studiile in vivo pe animale au sugerat că substanţa nu era metabolizată, pe
când în studiile pe om s-a observat că este glucuronidată în proporţie de 70-80%.
Această constare a avut impact asupra frecvenţei de administrare în clinică,
respectiv o dată la 4 ore şi nu de 2 ori pe zi cum se preconizase iniţial pe baza
studiilor pe animale. Interacţiunile medicamentoase sunt de asemenea dificil de
detectat la animal datorită profilurilor metabolice diferite ale medicamentelor de la
o specie la alta.
În general, diferenţele de toxicitate între specii sunt determinate de diferenţe
de cinetică sau de metabolizare a compusului, a căror înţelegere este esenţială
pentru evaluarea corectă a siguranţei şi a riscului.
104• TOXICOLOGIE GENERALĂ
mai mare decât animalele mari, cum ar fi omul. Astfel, la om fenilbutazona are un
timp de înjumătăţire de aproximativ 3 zile, în timp ce la maimuţă, şobolan, câine,
cobai, iepure, acesta variază între 3 şi 6 ore. Diferenţele de metabolizare pot fi
observate atât la reacţii din faza I, cât şi la reacţii din faza II.
Reacţii din faza I
Reacţiile de oxidare. Diferenţele cele mai frecvent observate se referă la
viteza cu care are loc oxidarea şi mai puţin la calea de metabolizare urmată.
Hidroxilarea aromatică a anilinei este supusă unei astfel de variabilităţi. La
anilină, atât poziţia orto cât şi cea para sunt susceptibile să sufere un atac oxidativ,
cu formarea aminofenolilor corespunzători. La carnivore, cum ar fi pisica sau
câinele, se formează în principal metabolitul orto, în timp ce la ierbivore, ca
iepurele sau cobaiul, se obţine în principal metabolitul para. Omnivorele sunt
intermediare, la acestea formându-se ambii metaboliţi, cu o preferinţă totuşi pentru
metabolitul para. Deoarece p-aminofenolul este mai puţin toxic, speciile care vor
metaboliza anilina în principal la acest metabolit vor avea o susceptibilitate mai
redusă la acţiunea toxică a acestei substanţe.
Un alt exemplu de diferenţe cantitative se referă la etilenglicol, care este
metabolizat în final la acid oxalic. Toxicitatea compusului se datorează parţial
acidului oxalic rezultat din calea oxidativă şi este proporţională cu procentul în care
are loc formarea acestui metabolit. Pisica este cea mai sensibilă la acţiunea toxică a
etilenglicolului, deoarece formează oxalat în proporţia cea mai mare, iar toxicitatea
scade la şobolan şi la iepure, la acesta din urmă procentul fiind cel mai mic.
N-hidroxilarea paracetamolului prezintă de asemenea diferenţe cantitative
de metabolizare de la o specie la alta, fapt responsabil de variaţia hepatotoxicităţii.
Astfel, şobolanul este mai rezistent la toxicitate deoarece metabolizează mai puţin
paracetamol pe calea de bioactivare, în timp ce hamsterul este foarte susceptibil. În
schimb, şobolanul poate N-hidroxila acetilaminofluorenul, etapă necesară în
manifestarea acţiunii carcinogene a compusului. La maimuţă are loc hidroxilare
aromatică în loc de N-hidroxilare şi efectul carcinogen nu se manifestă.
Reacţii de hidroliză. Există numeroase esteraze şi amidaze responsabile de
hidroliza esterilor şi a amidelor, şi care sunt întâlnite la majoritatea speciilor.
Activitatea lor poate însă varia considerabil de la o specie la alta, ceea ce conduce
la diferenţe de toxicitate. Un exemplu este insecticidul malation, care este rapid
hidrolizat la mamifere, formându-se un acid dicarboxilic ce se poate conjuga şi
elimina prin urină. La insecte, la care carboxiesteraza este absentă, calea principală
de metabolizare este cea oxidativă, formându-se malaoxonul, un inhibitor puternic
al acetilcolinesterazei (Fig.5.1.). Această diferenţă de metabolizare explică
selectivitatea remarcabilă a acestui insecticid.
106• TOXICOLOGIE GENERALĂ
CH3O S CH3O S
malation malation diacid
Insecte
CH3O S CHCOOC2H5
conjugare si
P CH2COOC2H5 excretie
CH3O O
malaoxon
3. Diferenţe fiziologice
Şi unii factori fiziologici pot influenţa acţiunea toxică. De exemplu, şobolanii
sunt sensibili la acţiunea unor rodenticide cum ar fi alcaloizii din Scilla maritima
deoarece, spre deosebire de alte mamifere, nu au capacitatea de a vomita şi astfel
nu pot elimina substanţa toxică, care este absorbită şi îşi produce efectul toxic
cardiac.
2. Rasa
Diferite rase ale aceleiaşi specii animale pot prezenta variaţii ale
metabolizării substanţelor toxice şi deci ale toxicităţii lor.
În cazul raselor umane, diferenţele se datorează în principal variaţiilor sub
aspectul metabolizării, care sunt determinate de polimorfismul unor enzime
implicate în biotransformarea xenobioticelor, dar şi unor diferenţe sub aspectul
practicilor culturale. Sursa majoră de diferenţe culturale este probabil dieta, dar pot
fi importanţi şi alţi factori, cum ar fi consumul de alcool, fumatul, mediul urban sau
utilizarea medicamentelor.
Există de asemenea şi diferenţe farmacologice mediate de receptori. S-au
constatat astfel diferenţe între subiecţii africani şi cei de origine europeană în ceea
ce priveşte răspunsul la agoniştii β-adrenoceptorului. La rasa neagră, răspunsul la
terapia antihipertensivă este mai pronunţat. De asemenea, chinezii au un răspuns
farmacodinamic la propranolol de două ori mai mare decât caucazienii.
3. Sexul
Metabolizarea xenobioticelor poate varia în funcţie de sexul organismului.
Diferenţele legate de sex devin aparente la pubertate şi se menţin pe parcursul vieţii
adulte. Dependenţa de sex a biotransformării este o formă de control genetic, dar
care se manifestă prin intermediul influenţelor hormonale. Din punct de vedere
biochimic, diferenţele de biotransformare a xenobioticelor între cele două sexe se
datorează unei combinaţii de factori, printre care se numără diferenţele în
concentraţia şi activitatea enzimelor, precum şi modificările mediului lipidic în care
se găsesc aceste enzime. Astfel, s-a constatat că mai multe izoenzime ale
citocromului P450 sunt dependente de sex. Se pare că glanda pituitară eliberează la
femele, sub controlul hipotalamusului, un aşa-numit „factor feminizant”, care este
responsabil de o comportare specifică a ficatului la mamifere. La masculi, funcţia
hipotalamusului este inhibată de hormoni şi glanda pituitară nu eliberează factorul
feminizant.
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ TOXICITATEA • 109
4. Vârsta
În general, diferenţele de toxicitate sunt observate la extremele de vârstă:
nou-născuţi sau bătrâni, şi se datorează unor diferenţe de cinetică sau de
metabolizare.
Diferenţe de cinetică
La nou-născuţi, absorbţia pe cale orală este mult alterată, deoarece
evacuarea gastrică este lentă, iar absorbţia intestinală este crescută, datorită unei
permeabilităţi mai mari a mucoasei. Acest aspect este responsabil de alergiile
alimentare, care sunt frecvente la copii şi care se datorează absorbţiei de proteine şi
de peptide exogene. Absorbţia cutanată şi cea la nivelul conjunctivelor sunt de
asemenea crescute, ceea ce se reflectă în frecvenţa mai mare a reacţiilor cutanate.
Distribuţia la nou-născut este diferită datorită permeabilităţii vasculare mai
mari şi a procentului de apă crescut. Procentul de proteine plasmatice este redus,
modificând legarea xenobioticelor şi crescând fracţiunea liberă, care îşi poate
manifesta acţiunea farmacologică sau toxică. Astfel, lidocaina este legată doar 20%
de proteinele plasmatice faţă de 70% la adulţi. Distribuţia compuşilor în anumite
compartimente poate fi de asemenea modificată. De exemplu, morfina este de 3
până la 10 ori mai toxică la şobolanii nou-născuţi, din cauza unei permeabilităţi
110• TOXICOLOGIE GENERALĂ
5. Factori genetici
Factorii genetici care pot influenţa toxicitatea au fost foarte mult studiaţi în
ultimele decenii şi se estimează că ei ar putea fi responsabili de 20 până la 40% din
diferenţele inter-individuale care se semnalează în metabolizarea şi răspunsul la
unele medicamente sau factori de mediu. Principalii factori genetici cu implicaţii
toxicologice sunt polimorfismul enzimelor de metabolizare a xenobioticelor şi
enzimopatiile.
4. Polimorfismul paraoxonazei
Paraoxonaza este o arilesterază serică care hidrolizează paraoxonul,
metabolitul activ al parationului, la para nitrofenol şi dietilfosfat, compuşi inactivi.
Forma polimorfă are o activitate hidrolitică scăzută, care corespunde la a treia sau a
şasea parte din activitatea catalitică normală. La persoanele cu enzimă atipică,
riscul de producere a intoxicaţiilor cu paration este mult mai mare, fapt important
în special în cazul expunerii profesionale.
6. Polimorfismul acetiltransferazelor
Polimorfismul acestor enzime a fost mult studiat şi a condus la împărţirea
populaţiei umane în două fenotipuri: fenotipul acetilator lent şi fenotipul acetilator
rapid. Fenotipul acetilator lent, care se întâlneşte în proporţie diferită în populaţia
umană dependent de originea rasială (Tabel V.3.), se află la originea a numeroase
reacţii adverse la medicamente (Tabel V.4.).
6. Starea patologică
Existenţa unor leziuni sau a unor deficienţe organice poate afecta
considerabil cinetica şi metabolismul compuşilor exogeni, influenţând toxicitatea
acestora. În plus, expunerea cronică la o substanţă toxică poate induce leziuni
patologice care pot modifica cinetica acesteia la o expunere ulterioară.
2. Afecţiunile hepatice
Deoarece ficatul este sediul major al biotransformării xenobioticelor,
afecţiunile hepatice au efectul cel mai semnificativ asupra toxicităţii. Leziunile
hepatice pot influenţa cinetica substanţelor exogene prin următoarele mecanisme:
- modificarea activităţii enzimatice de la acest nivel
- modificarea fluxului sanguin
- modificarea concentraţiilor de albumină plasmatică şi deci a legării
substanţei
a) Modificarea activităţii enzimatice poate să apară în cazul unor afecţiuni de tipul
hepatitelor şi cirozei, care reduc reacţiile de metabolizare din faza II, cum ar fi
acetilarea, glucuronoconjugarea şi sulfoconjugarea, precum şi nivelul de citocrom
P450. Consecinţa este creşterea nivelelor sanguine ale xenobioticelor. Icterul
obstructiv poate scădea metabolismul xenobioticelor ca o consecinţă a acumulării
de săruri biliare, care acţionează ca inhibitori ai unor enzime. Deoarece ficatul este
sediul sintezei colinesterazelor, leziunile hepatice au drept consecinţă reducerea
metabolizării substraturilor acestei enzime: aspirină, procaină, succinilcolină.
b) Modificarea fluxului sanguin care se întâlneşte în afecţiunile colestatice poate
afecta clearance-ul unor medicamente
c) Modificarea concentraţiilor de albumină plasmatică poate să apară în cazul
unor afecţiuni hepatice cronice, deoarece ficatul reprezintă sediul sintezei acestor
compuşi. Pentru xenobioticele puternic legate de proteinele plasmatice, consecinţa
este creşterea semnificativă a concentraţiilor plasmatice ale formei libere, cu
posibilitatea apariţiei de fenomene toxice, în special la medicamentele cu indice
terapeutic mic. De exemplu, anestezia cu tiopental poate fi prelungită la persoanele
cu afecţiuni hepatice cronice, care au un nivel redus de albumine plasmatice.
din mediu, iar medicamentele pot interacţiona între ele atunci când sunt
administrate concomitent.
Cu excepţia interacţiunilor medicamentoase, pentru care există protocoale de
studiu deja validate, studiul interacţiunilor cu substanţele din mediu, sau a acestora
între ele, este dificil de realizat şi presupune dezvoltarea unor protocoale
experimentale inovatoare şi eficiente, în vederea examinării concomitente a tuturor
organelor ţintă şi a elucidării mecanismelor de acţiune. În acest sens, folosirea unor
modele farmacocinetice-farmacodinamice elaborate pe baze fiziologice s-a dovedit
a fi deosebit de utilă.
DA
doza A ( )
DE50A
antagonism
1 absenta interactiunii
Ef. aditiv
potentare
DB
1 doza B ( )
DE50B
Fig.5.2. Izobolele corespunzătoare pentru mai multe situaţii posibile de interacţiune între
două substanţe
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ TOXICITATEA • 119
Interacţiuni medicamentoase
Aceste interacţiuni au drept consecinţă fie apariţia de reacţii adverse, unele
foarte grave, la doze terapeutice ale medicamentelor administrate, fie reducerea
răspunsului farmacologic şi ineficienţa tratamentului.
Interacţiunile medicamentoase se pot produce prin mecanism chimic,
farmacocinetic sau farmacodinamic şi pot fi influenţate de vârstă şi de factori
genetici. Cele mai numeroase sunt interacţiunile farmacocinetice şi pot avea loc la
nivelul absorbţiei din tractul gastrointestinal, la nivelul legării de proteinele
120• TOXICOLOGIE GENERALĂ
1. Proteinele
În general, o dietă săracă în proteine scade activitatea OFMM în ficatul de
şobolan, efectele fiind dependente de sex şi de substrat. De exemplu, N-demetilarea
aminopirinei şi hidroxilarea hexobarbitalului sunt scăzute în principal la masculi,
în timp ce hidroxilarea anilinei este redusă la ambele sexe. De asemenea, s-a
observat o scădere a activităţii azoreductazelor, consecinţa fiind creşterea gravităţii
efectelor carcinogene ale dimetilaminoazobenzenului. Stricnina, care este
detoxifiată de OFMM, este mai toxică la animalele cu o dietă săracă în proteine, în
timp ce tetraclorura de carbon, care este bioactivată de aceleaşi enzime, este mai
puţin toxică. Şi reacţiile din faza II pot fi afectate. Astfel, glucuronidarea
cloramfenicolului este redusă la cobaii cu deficit de proteine.
2. Lipidele
O dietă deficitară în acizi graşi nesaturaţi conduce în general la o reducere a
activităţii citocromului P450 la şobolan. Lipidele par a fi necesare pentru ca efectul
inductorilor enzimatici, cum ar fi fenobarbitalul, să fie complet exprimat. Totuşi, la
animalele cu o dietă bogată în lipide s-a observat o incidenţă crescută a cancerelor
de sân şi de colon, care pare a fi corelată în special cu evenimentele din faza de
promovare.
3. Glucidele
O dietă bogată în glucide are la şobolan un efect asemănător cu cel al unui
aport proteic scăzut, scăzând activitatea unor enzime ale citocromului P450.
Deoarece şobolanii tind să echilibreze aportul caloric total, această constatare ar
putea reflecta mai degrabă un aport scăzut de proteine.
4. Vitaminele
Deficienţele vitaminice conduc de obicei la o reducere a activităţii OFMM,
deşi există şi unele excepţii. Deficienţa de riboflavină determină o creştere a
hidroxilării anilinei, cu toate că în acelaşi timp produce o scădere a hidroxilării
122• TOXICOLOGIE GENERALĂ
2. Temperatura
Variaţiile de temperatură reprezintă o formă de stres şi de aceea pot produce
modificări mediate prin interacţiuni hormonale. Temperatura poate determina:
- creşterea toxicităţii atât la temperaturi scăzute cât şi la temperaturi ridicate,
de exemplu creşterea toxicităţii cafeinei la şoareci;
- creşterea toxicităţii o dată cu creşterea temperaturii, cum este cazul D-
amfetaminei, a cărei toxicitate este mai redusă la temperaturi joase.
3. Radiaţiile ionizante
În general, radiaţiile ionizante reduc viteza de metabolizare a xenobioticelor,
atât in vivo, cât şi în preparate enzimatice.
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ TOXICITATEA • 123
4. Lumina
5. Umiditatea
6. Altitudinea
7. Factorii de stres (zgomotul)
MECANISME DE ACŢIUNE TOXICĂ
S ubstanta toxica
1
A
E xpunere
T
2
O
Interactiune cu
molecula tinta
B
X
I
C
3
Disfunctie
celulara
C I
Lezare
T
A
4
T
D
E secul
repararii E
1. Proteinele
a) Proteinele de structură cum ar fi cele din membranele organitelor
celulare sunt frecvent lezate. Proteinele din colagen sunt însă afectate
mult mai rar.
b) Proteinele cu funcţie enzimatică sunt frecvent ţinta acţiunii substanţelor
toxice. Efectele asupra enzimelor pot fi specifice, reversibile sau nu, când
xenobioticul trebuie să îndeplinească anumite cerinţe structurale pentru a
se putea lega de centrul activ al enzimei (ex. insecticidele organofosforice
care inhibă acetilcolinesteraza), sau nespecifice, cum este cazul unor
metale ca plumbul şi mercurul ce pot inhiba foarte multe enzime,
indiferent de activitatea lor, datorită legării de grupările tiolice ale
acestora.
c) Transportori, cum ar fi hemoglobina, a cărei funcţie de transport al
oxigenului poate fi afectată prin legarea monoxidului de carbon sau prin
oxidarea la methemoglobină.
2. Coenzimele
Coenzimele sunt indispensabile pentru funcţionarea enzimelor. Unele
substanţe toxice le pot inhiba sinteza, în timp ce altele pot chelata ionul metalic al
coenzimei (ex. ditiocarbamaţii care chelatează ioni de Zn sau Cu).
3. Lipidele
Lipidele pot fi atacate de radicalii liberi care iniţiază peroxidarea acizilor
graşi din compoziţia lor, producând necroză. De asemenea, unele anestezice
liposolubile ca halotanul sau eterul se pot acumula în membrana celulară prin
dizolvare în fracţiunea lipidică a acesteia şi determină perturbări ale transportului
transmembranar de oxigen sau de glucoză.
4. Acizii nucleici
Formarea de legături covalente între acizii nucleici în curs de replicare şi
substanţa toxică sau metaboliţii activi ai acesteia poate conduce la mutaţii, cancere
sau teratogeneză. Antimetaboliţii ca aminopterina pot fi încorporaţi în molecula
acizilor nucleici şi interferează în replicarea acestora.
TIPURI DE
REACTII
Legare necovalenta
Legare covalenta
Sustragerea H
Transfer de electroni
Reactie enzimatica
CONSECINTE
Functie anormala
TOXIC MOLECULA
FINAL TINTA
Distrugere
Formare de
antigeni
CARACTERISTICI
ALE TINTEI
Reactivitate
Accesibilitate
Functie critica
MOARTEA CELULARĂ
Moartea celulelor se poate produce prin două mecanisme: necroza şi
apoptoza.
MECANISME DE ACŢIUNE TOXICĂ • 129
1. Necroza este consecinţa acţiunii unor factori externi asupra celulei: căldură,
anoxie, substanţe toxice, şi are următoarele caracteristici morfologice şi
funcţionale:
Ø Este un proces pasiv
Ø Afectează de obicei mai multe celule individuale adiacente
Ø Membrana plasmatică este pierdută în fazele incipiente ale morţii celulare
Ø Se produce umflarea citoplasmei cu degenerarea organitelor celulare
Ø Cromatina nucleară devine mai puţin densă
Ø Conduce de obicei la inflamaţie exudativă datorită eliberării resturilor
celulare în ţesutul adiacent
Ø Are loc degenerarea celulei
2. Apoptoza este o formă de moarte celulară programată, care are rolul de a
îndepărta celulele nedorite, deci de a menţine homeostazia normală a ţesuturilor.
Apoptoza are următoarele caracteristici:
Ø Moartea celulei nu se produce sub acţiunea directă a unor factori lezionali,
dar stimulii externi pot induce în celula afectată procese metabolice care
declanşează apoptoza
Ø Este un proces activ
Ø Afectează de obicei celule izolate dintr-un ţesut sau un organ
Ø Are loc condensarea citoplasmei, structura organitelor celulare fiind puternic
afectată
Ø Se produce condensarea cromatinei nucleare
Ø Nu este însoţită de inflamaţie
Ø Se produce fragmentarea celulei, cu apariţia „corpilor apoptotici”
În moartea celulară prin apoptoză sunt implicate nişte enzime specifice
denumite caspaze, care sunt nişte proteaze intracelulare latente. Semnalul de
moarte celulară determină clivajul pro-enzimei, formându-se caspaza activă
tetramerică. Tiolii celulari, cum ar fi glutationul şi tioredoxina, favorizează
activitatea caspazei inductibile. Celulele nedorite pot fi sensibilizate la moartea
celulară de anumite substanţe nutritive oxidoreducătoare ca acidul α-lipoic. Acidul
lipoic pătrunde în celulă şi este redus la acid dihidrolipoic, un reducător puternic ce
poate regla activitatea caspazei inductibile. În anumite condiţii, speciile reactive de
oxigen (ROS) şi speciile reactive de azot (RNS), pot inhiba funcţia caspazei
inductibile, oprind executarea morţii celulare (Fig.6.3.).
Deşi multă vreme s-a crezut că apoptoza nu este implicată în procesele de
origine toxică, tot mai multe date susţin rolul stresului oxidativ în iniţierea
apoptozei, iar stresul oxidativ la rândul său poate fi indus şi de substanţe toxice.
Stresul oxidativ, aşa cum s-a văzut, poate fie promova, fie inhiba apoptoza,
dependent de nivelul la care are loc lezarea.
130 • TOXICOLOGIE GENERALĂ
A) Acţiunea caustică
Efectul caustic constă dintr-o arsură chimică, diferită de cea termică, produsă
la locul de contact între substanţa toxică şi ţesut, care poate fi: pielea, mucoasele
externe, digestive, respiratorii, rinichiul, nervul optic, etc.
Agenţii caustici dezorganizează sau chiar distrug arhitectura celulară în urma
denaturării proteinelor şi pot fi:
- substanţe care creează un pH acid sau bazic diferit de cel fiziologic
- substanţe oxidante
- substanţe deshidratante
- soluţiile unor cationi organici sau anorganici
- anioni aromatici (acid salicilic)
- detergenţi cationici.
2. Radicalii liberi sunt molecule sau fragmente moleculare care conţin unul
sau mai mulţi electroni nepereche în orbitalul extern.
Radicalii liberi se formează prin:
§ I. Acceptarea sau pierderea unui electron
§ II. Clivajul homolitic al unei duble legături
I. a) Reducerea prin acceptarea unui electron, un mecanism prin care multe
substanţe formează radicali liberi, este catalizată de NADPH citocrom P450
reductaza microzomială.
Xenobiotice ca paraquatul (Fig.6.4.), doxorubicina, nitrofurantoina, acceptă
un electron de la reductaze pentru a forma radicali. De obicei, aceşti radicali
transferă electronul suplimentar oxigenului molecular, formând radicalul anion
superoxid (O2 .-) şi regenerând compusul părinte, care este astfel disponibil pentru a
câştiga un nou electron. Se iniţiază astfel un „ciclu redox”, în care o moleculă de
xenobiotic acceptoare de electroni poate genera mai multe molecule de O2.-.
Alternativ, radicalul xenobiotic cu un electron suplimentar poate reduce şi în
consecinţă elibera Fe3+ din feritină, producând ioni Fe2+ care sunt toxici.
citocrom P450
reductaza
H3C N . +
N CH3 O2
NADPH forma oxidata
citocrom P450
NADP reductaza + +
forma redusa H3C N N CH3 .-
O2
-
e
Paraquat
II. Formarea de radicali liberi prin clivajul homolitic al legăturii covalente (clivaj
reducător): poate fi indus prin transferul electronului la moleculă. Acest mecanism
este implicat în conversia CCl4 la radical triclormetil printr-un transfer de electroni
132 • TOXICOLOGIE GENERALĂ
Clx Clx
O
CYP450, O2 Formare directa
de aducti cu
ADN
NADPH
CYP450
O2
NADPH
OH
Clx Clx
OH
CYP450, O2
NADPH
HO
OH
Cu(II)
Clx Peroxidaze
OH
Cu(I) -
O
Clx
.
O
O2
.-
Cu(I) + H2O2 + O2
. - O
HO + HO + Cu(II)
Clx
ADN
O
ADN
.
CCl3
P-450-Fe3+ CCl4
P-450-Fe3+.......CCl4
-
- e
Cl
.
P-450-Fe3+.......CCl3
.-
O2 O2
.- SOD
O2 HOOH
. -
HO OH
.- - .
a) O2 + H2O2 HO + OH + 1O2
.- . -
b) O2 Fe3+ OH + HO
1
O2 Fe2+ H2O2
RE PEROXIZOMI
GR GSSG
P450
oxidaza oxidaze H2O
GPX O2
GSH
NADPH CAT
Cu,Zn-SOD
O2 oxidaza
O2.- H2O2
H2O
NADPH NADP+
.-
O2 O2
2+ +
H+ dismutatie MPO Fe /Cu
spontana .
xantin
OH
oxidaza 1
O2 .-
O2 3+ 2+
Fe /Cu
O2
4. Speciile reactive de azot. O altă specie reactivă care poate induce leziuni
ale acizilor nucleici este oxidul nitric, mai ales în prezenţa superoxidului,
cu care formează specii secundare mai reactive. Speciile secundare pot
reacţiona la rândul lor cu alţi constituenţi celulari formând specii terţiare,
care pot de asemenea leza ADN-ul (Fig.6.10.).
2NO + O2 2NO2
MECANISME DE ACŢIUNE TOXICĂ • 137
NO2 + NO N 2 O3
Anhidrida nitroasă este mai reactivă şi mai susceptibilă să producă leziuni decât
oxidul nitric.
SPECII TERTIARE
SPECII
SECUNDARE NITROZAMINE
N2 O 3 ADUCTI AI
+O2 GLUCOZEI
-
OXID NITRIC ONOO NITOZOTIOLI
+O2
LEZARE ADN
Fig. 6.10. Acţiunea oxidului nitric ca mutagen primar, secundar sau terţiar
138 • TOXICOLOGIE GENERALĂ
2. Peroxidarea lipidelor
Este un proces iniţiat de atacul speciilor reactive de oxigen (radical hidroxil,
oxigen singlet) asupra acizilor graşi polinesaturaţi din componenţa membranelor
biologice, care poate duce la lezarea acestora şi în final la moarte celulară.
Procesul decurge în 3 etape (Fig.6.11.):
I. sustragerea de către radicalul hidroxil sau oxigenul singlet a unui atom de
hidrogen de pe catena unui acid gras nesaturat, la nivelul întâlnirii a două
grupări alil. (iniţiere = formarea radicalului)
II. reacţia radicalului acidului gras format cu oxigenul molecular
(peroxidare)
III. oprirea reacţiei în lanţ (terminare)
3. Stresul oxidativ
Este situaţia în care producerea speciilor reactive de oxigen depăşeşte
eliminarea lor prin sistemul antioxidant natural de apărare, sau când acesta din
urmă este afectat, în organism existând o interacţiune continuă cu agenţi oxidanţi.
În această situaţie se utilizează mai mulţi echivalenţi reducători decât ar fi cazul
pentru funcţionarea normală a celulei. Echivalenţii reducători depozitaţi în celule
sunt NADPH-ul, glutationul, proteinele cu grupări tiol, vitaminele C şi E.
Cauzele principale ale stresului oxidativ sunt speciile reactive de oxigen şi
structurile chinoidice.
Există tot mai multe dovezi care vin în sprijinul ipotezei implicării stresului
oxidativ în inducerea unor boli neurodegenerative, moartea celulară producându-se
prin apoptoză indusă de speciile reactive de oxigen. Boli neurodegenerative în care
MECANISME DE ACŢIUNE TOXICĂ • 139
I. initierea
. .
LH + OH L + H2O
II. propagarea
. .
L + O2 LOO
LOOH LH
III. terminarea
. .
L + L
. .
L + LO2 produsi lipsiti
de activitate
. .
LO2 + LO2
LH
. = acid gras polinesaturat
L = radical lipidic
există date cu privire la implicarea stresului oxidativ sunt : Boala Alzheimer, Boala
Parkinson, Boala Hungtington, scleroza laterală, diskinezia tardivă indusă de
neuroleptice, tulburările neurologice induse de substanţe toxice ca metilmercurul,
cadmiul, toluenul, solvenţii organici.
Substraturi
Produsi
2H2O
piruvat acizi grasi-CoA
AP
PDH βOX
acetil-CoA
CICLUL ACIDULUI
CITRIC
NAD+ NADH + H+
H+
- -
e O24 4H+
LTE
SY
Inhibitori
I II III IV
GENOTOXICITATEA
NH2 O
N HN
HNO2
N O N
O
dezoxiriboza dezoxiriboza
G-C
Bu - G
Bu - A
C-G Bu C-G G-C
A-T A - Bu Bu - A
G-C G - Bu Bu - A
C-G
A-T
A-T
CH3N2OH
LEGARE DE ADN
Pentru alchilare sunt disponibile mai multe poziţii ale bazelor purinice şi
pirimidinice (Fig.6.16.), şi de asemenea şi grupările fosfat din ADN pot fi alchilate.
146 • TOXICOLOGIE GENERALĂ
6
NH2 O
H N 7
N 7 N
1 N
N H2N N N
3 N 3
Adenina Guanina
4
NH2 O
H CH3
3 N N
3
O N O N
2 2
Citozina Timina
b) Adiţia sau deleţia unei baze determină modificarea grilei de lectură a codului
genetic (Fig.6.17.) şi are consecinţe mai drastice deoarece, după locul mutaţiei,
fiecare triplet din ARN-ul mesager este modificat.
TESTE DE MUTAGENEZA
producerea de mutaţii letale recesive. Mutaţiile la nivelul unui situs specific se pot
produce în 2 sensuri:
Ø În sensul direct: de la un tip sălbatec la un tip mutant; mutaţiile sunt puse în
evidenţă prin rezistenţa lor la un agent toxic, care traduce modificarea unei
enzime
Ø În sens revers: de la tipul mutant la tipul sălbatec de origine. Se utilizează
suşe „auxotrofe”, care necesită deci un factor de creştere şi care pierd
această cerinţă prin mutaţie, redevenind „prototrofe”, deci capabile să
crească pe un mediu lipsit de acest factor de creştere.
Un exemplu clasic este Testul Ames, care măsoară reversia mutantelor
histidin-dependente de Salmonella typhimurium la tipul sălbatec, histidin-
independent. Se incubează suşele mutante cu substanţa de testat într-un mediu de
cultură sărac în histidină, care nu permite deci dezvoltarea mutantelor. Dacă
substanţa produce mutaţii reverse, se formează suşe histidin-independente, care se
pot dezvolta pe mediul sărac în histidină şi pe placă se observă coloniile bacteriene.
2) Teste pe celule de mamifere
Se folosesc celule de limfom de şoarece, limfoblaşti umani, celule de plămân
sau ovar de hamster chinezesc. De exemplu, se pot folosi linii celulare de
fibroblaşti de ovar de hamster chinezesc femelă sau linii celulare de fibroblaşti de
plămân de hamster chinezesc mascul. Aceste două linii celulare au avantajul de a
avea un nivel redus de mutaţii spontane, iar cariotipul lor este bine definit. Celulele
prezintă locusul HPRT, care codifică enzima hipoxantin-guanin-fosforibozil
transferaza, ce intervine în fosforilarea guaninei. Celulele care vor prezenta o
mutaţie la nivelul locusului HPRT îşi vor pierde activitatea enzimatică, sau aceasta
va fi redusă, deci din 6-tioguanină nu se va sintetiza o nucleotidă letală, iar colonia
se va dezvolta. Testul constă în măsurarea numărului de colonii rezistente la 6-
tioguanină în prezenţa şi în absenţa agenţilor mutageni.
3) Teste microbiene in vivo
4) Teste ce utilizează insecte
Se foloseşte musca Drosophila melanogaster deoarece:
- este bine caracterizată din punct de vedere genetic
- metabolizează substanţele toxice asemănător cu mamiferele
- timpul de producere a unei generaţii este doar de 12-14 zile
5) Teste ce evidenţiază mutaţii genice la şoareci
Teste in vitro:
Se utilizează celule de limfom de şoarece, ovar de hamster chinezesc sau
limfocite umane.
Substanţa se testează paralel cu doi martori pozitivi cu activitate mutagenă
cunoscută, unul care acţionează direct (sulfonat de etilmetan) iar altul care
acţionează după bioactivare (dimetilnitrozamină).
După o perioadă de incubare corespunzătoare, diviziunea celulară este oprită
prin adăugare de colchicină, celulele sunt preparate şi se evaluează anomaliile care
apar la nivelul cromatidelor sau cromozomilor.
Teste in vivo: Testul micronucleilor se efectuează pe măduvă hematogenă de
şoarece şi se bazează pe evidenţierea unor formaţiuni citoplasmatice rotunde,
asemănătoare ca formă, structură şi proprietăţi tinctoriale cu nucleul, motiv pentru
care au fost denumite micronuclei. Între formarea micronucleilor şi aberaţiile
cromozomiale există o strânsă legătură, deoarece ei pot lua naştere fie din
fragmente cromozomiale acentrice, care în anafază nu se mai pot deplasa spre
nucleii în formare, fie din cromozomi întregi, care nu mai sunt incluşi în nucleii fii
datorită retardării anafazice produse prin lezionarea aparatului mitotic.
3) Testul letalităţii dominante la rozătoare
Evidenţiază efectele toxice asupra celulelor germinale ale masculilor sănătoşi
(şoareci sau şobolani). Efectele se pot manifesta sub forma unor implantaţii care nu
sunt viabile, sau sub forma pierderii pre-implantaţiilor la femelele fecundate de
masculii trataţi.
Nici unul din testele cunoscute nu prezintă fiabilitate totală, nefiind capabil
să detecteze toate tipurile de mutaţii. De aceea, se preferă utilizarea mai multor
teste din categorii diferite, care sunt grupate în baterii de teste. Testele de
mutageneză sunt împărţite în 3 niveluri:
150 • TOXICOLOGIE GENERALĂ
Nivelul unu
Ø 1) un test de mutaţie genică la Salmonella/ microzomi (Ames + activare)
Ø 2) un test de mutaţie genică pe celule de mamifere
Ø 3) un test care evidenţiază rupturi cromozomiale pe celule de mamifere
(testul micronucleilor)
Dacă toate testele sunt negative, se presupune absenţa potenţialului mutagen
la mamifere.
Nivelul doi: se realizează dacă este pozitiv un singur test din nivelul 1, cu ajutorul
testului mutaţiei letale la Drosophila
Nivelul trei: pentru evaluarea aprofundată a compuşilor care ridică semne de
întrebare:
Ø Testul locusului specific (test de mutaţie genică la şoarece) pentru produşii
care posedă potenţial mutagen pe celule germinale de mamifere
Ø Testul letalităţii dominante pentru produşii cu efecte cromozomiale.
CARCINOGENEZA CHIMICĂ
Carcinogeneza este un proces în mai multe etape care se produce prin mai
multe mecanisme incomplet elucidate şi care conduce la apariţia cancerului, un tip
special de leziune a bolii denumite neoplazie.
Neoplazia, sau leziunea sa constitutivă – neoplasmul sau tumoarea,
reprezintă o creştere anormală a unui ţesut, care este ereditară şi relativ autonomă.
Prin definiţie, neoplazia nu poate să apară decât în organismele multicelulare, iar
caracterul ereditar se poate manifesta la nivelul celulelor somatice, de la o celulă la
alta, sau la nivelul celulelor germinale, de la un organism la altul.
Neoplasmele se clasifică în:
- Neoplasme benigne, care sunt clar delimitate, adesea încapsulate, bine
diferenţiate şi neinvazive. Creşterea lor este relativ scăzută, modificarea
organizării celulare este redusă şi nu formează metastaze.
- Neoplasme maligne, care sunt mai puţin bine definite şi de obicei mai puţin
încapsulate. Ele sunt relativ nediferenţiate, creşterea lor este rapidă şi sunt
invazive, formând în final metastaze. Metastaza reprezintă diseminarea sau
creşterea secundară a neoplasmului la distanţă de tumoarea primară.
Cancerele sunt neoplasme maligne.
Nomenclatura neoplasmelor depinde de caracterul benign sau malign al
neoplasmului, iar în ultimul caz de tipul de ţesut, epitelial sau mezenchimal, din
care acestea derivă. De exemplu:
MECANISME DE ACŢIUNE TOXICĂ • 151
PATOGENEZA CANCERULUI
Carcinogeneza este un proces în mai multe etape, care este influenţat în mare
măsură de variabile cum ar fi vârsta, dieta, balanţa hormonală, specia animală şi
rasa. S-a constatat de asemenea că există o anumită predispoziţie genetică pentru
anumite tipuri de cancere, ceea ce sugerează faptul că neoplazia ar rezulta dintr-o
mutaţie recesivă ereditară a ADN-ului.
Procesul carcinogenic poate fi divizat în două secvenţe (Fig.6.18.) şi anume
transformarea neoplazică şi dezvoltarea neoplazică. Prima secvenţă de evenimente
a fost denumită iniţiere.
Secventele carcinogenezei
Deşi numărul de gene din ADN este foarte mare, doar un număr redus de
gene celulare reprezintă ţinte ale modificărilor genetice ce pot iniţia transformarea
neoplazică. Acestea sunt proto-oncogenele şi genele supresoare de tumori.
Mutaţia proto-oncogenelor. Proto-oncogenele sunt gene care codifică
proteine cu rol în stimularea progresiei celulare în cursul ciclului celular. Produşii
codificaţi sunt:
- 1) factori de creştere
- 2) receptori ai factorilor de creştere
- 3) transductori ai semnalelor intracelulare, cum ar fi proteinele G şi
protein kinazele
- 4) factori de transcripţie nucleară.
Creşteri tranzitorii ale activităţii proteinelor codificate de proto-oncogene sunt
necesare pentru reglarea creşterii în cursul embriogenezei sau a regenerării tisulare.
Gena mutantă rezultată în urma acţiunii carcinogenului poartă denumirea de
oncogenă şi codifică o proteină mutantă, care prezintă o creştere a activităţii ce
poate iniţia transformarea neoplazică a celulei.
Mutaţii ale genelor supresoare de tumori. Genele supresoare de tumori
codifică proteine care inhibă progresia celulelor în cursul diviziunii celulare. Gena
MECANISME DE ACŢIUNE TOXICĂ • 153
mutantă codifică o proteină inactivă, care nu mai poate suprima diviziunea celulară
şi în acest caz apare o proliferare necontrolată a celulelor. Cea mai cunoscută genă
supresoare de tumori este gena p53, care codifică o proteină cu masa moleculară de
53000 daltoni. Această proteină poate opri diviziunea celulară in faza G1 permiţând
repararea ADN-ului şi de asemenea promovează apoptoza, împiedicând acumularea
de erori genetice şi procesul care duce la transformarea neoplazică.
CA RC IN O G E N G E N O T O XIC
S
U
P
R
A lez a r ea A D N M
V O
I A
E rep a ra r e
T R
U T
I E
rep lica r ea A D N A
R
E C
A E
rep a ra r e
C L
E U
L M u ta tie L
U E
L I
E silen tio a sa
I
T R A N SF O R M A R E A N E O P L A ZIC A A C E LU L E I
e xp a n s iu n e c lo n a la
TUM O ARE
numărul de celule din ţesut este controlat de balanţa dintre mitoză şi apoptoză,
proliferarea necontrolată rezultă din perturbarea acestei balanţe (Fig.6.20.).
SUBSTANTA TOXICA
formarea de aducti
esecul repararii
replicare
transcriptie transcriptie
reparare gresita
PROTEINA
PROTO- translatie PROTEINA
PROTO- MUTATIE translatie ONCOGENA
ONCOGENA ONCOGENA ONCOGENA
(activata de semnal) (activata permanent)
- +
- + - +
- +
+ -
PROTEINA
PROTEINA GENA SUPRESOARE
SUPRESOARE GENA SUPRESOARE
DE TUMORI SUPRESOARE DE TUMORI DE TUMORI
DE TUMORI MUTANTA
(activa) translatie MUTATIE translatie MUTANTA
(inactiva)
transcriptie reparare gresita transcriptie
replicare
esecul repararii
formarea de aducti
SUBSTANTA TOXICA
RASPUNS REGENERATIV
Proliferare
Moarte celulara
Toxicitate
Hiperplazie Tumoare
stationara benigna
CARCINOGENE CHIMICE
Electrofili
H
R
R C R N R N N OH N S R
R
H H
1.1. Carcinogenele primare sunt substanţe electrofile, care se pot lega direct
de ADN sau de alte molecule. Exemple de astfel de substanţe sunt epoxizii,
cum ar fi oxidul de etilen, lactonele, clorambucilul. Datorită reactivităţii lor
deosebite, aceste molecule sunt adesea mai active in vitro decât in vivo.
MECANISME DE ACŢIUNE TOXICĂ • 157
Precursori
1 1 1
CH3 CH3 CH2Cl
O O 2
O P O O S O NH CH2OH
Supresor activ
1620
C
N
- Oxidare
- Cadmiu
- Chelatare
- Deficienta de Zn
- Reducere
- Zn
240
N C
CARCINOGEN EPIGENETIC
S
U
P Leziuni spontane
R
A ale ADN M
V O
I A
E reparare
T R
U T
I E
replicarea ADN A
R
E C
A E
reparare
C L
E U
L Mutatie L
U E
L I
E silentioasa
I
expansiune clonala
TUMOARE
TERATOGENEZA
Maturarea functionala
Histogeneza
Organogeneza
Inima
Urechea
Ochii
Membrele
Palatul
Organele genitale
saptamani
1 2 3 4 5 6 7 8 12-16 20-38
Substanţe teratogene la om
Principale substanţe teratogene la om sunt medicamentele, dar şi alte droguri
sau compuşi din mediu. Clasele recunoscute sunt:
- anticonvulsivante: hidantoine (fenitoin), primidon, dione
(trimetadona), acidul valproic, carbamazepina
- citostatice: agenţi alchilanţi (busulfan, ciclofosfamidă, clorambucil,
mecloretamină), antimetaboliţi (aminopterin, metotrexat, citarabin)
- hormoni androgeni: danazol
- antitiroidiene: propiltiouracil
- antibiotice aminoglicozidice: streptomicină
- anticoagulante cumarinice: warfarina
- acizi retinoici: izotretinoin
- inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei: captopril
- tetracicline
- alte medicamente: dietilstilbestrol, talidomidă, penicilamină, litiu
- alte substanţe: etanol, cocaină, mercurul organic
IMUNOTOXICITATEA
expunere la xenobiotice
reactii autoimune
IMUNOSUPRESIA
- de semnal antigenic
XENOBIOTIC HIPERSENSIBILITATE
detoxifiere bioactivare
METABOLIT LEZARE
REACTIV CELULARA/TISULARA
CONJUGAT
XENOBIOTIC-PROTEINA
ANTIGEN ACTIVARE
IMUNOGEN celula tinta IMUNA
ANTICORPI IgE
AUTOANTICORPI
LIMFOCITE-T
S CH 3
CH 2 CON H HC
CH 3
O C N
COO H
Benzilpenicilina
S CH 3
CH 2 CON H HC
CH 3
O C HN
COO H
NH
Determinant
benzilpeniciloil lys
proteina
raspu ns IgE
Eliberarea mediatorilor
din m astocite
histam in a
leucotriene
Sim p tom e clinice
urticatie
angioedem
astm
soc
Conjugare cu Conjugare cu
proteinele proteinele
(ANTIGEN) (ANTIGEN)
Antigenul determina
formarea de proteine REACTIA
celulare sau umorale ANTIGEN-ANTICORP
(ANTICORPI)
Raspuns celular
AUTOIMUNITATEA
Boli autoimune
La ora actuală se cunosc cel puţin 30 de boli care pot fi definite ca autoimune
sau care au unele manifestări autoimune. Bolile autoimune afectează aproximativ
5% din populaţia ţărilor occidentale industrializate, iar în ultimii ani se constată o
creştere a frecvenţei unor maladii autoimune cum ar fi diabetul zaharat insulino-
dependent. Cauza acestor boli poate fi de natură infecţioasă, dar şi o serie de
xenobiotice au fost implicate în producerea lor. Manifestarea lor este condiţionată
MECANISME DE ACŢIUNE TOXICĂ • 175
de o serie de factori genetici, rasiali şi hormonali şi multe din ele se observă mai
frecvent la femei decât la bărbaţi.
Bolile autoimune sistemice sunt: lupusul eritematos sistemic, artrita
reumatoidă, polimiozita, dermatomiozita, scleroza sistemică şi vasculitele. Lupusul
eritematos este probabil una din maladiile autoimune frecvent asociate cu
expunerea la medicamente şi se întâlneşte mai ales la femeile tinere, fiind mai des
sau ionizate din sânge în creier. Fătul este parţial lipsit de bariera hemato-
encefalică, aceasta nefiind complet dezvoltată decât după a doua jumătate a
primului an de viaţă.
Ø Neuronii adulţi sunt celule care nu se divid, deci o dată pierduţi nu se pot
regenera, iar leziunile sunt de obicei permanente
Ø Bariera hemato-encefalică poate fi străbătută de substanţe toxice
liposolubile, sau acestea pot fi transportate în creier prin mecanisme de
transport activ. De asemenea, există regiuni ale sistemului nervos care sunt
lipsite de această barieră.
Ø Neuronii au un necesar energetic foarte ridicat, lipsa oxigenului sau a
glucozei putând conduce la moartea celulară selectivă.
Ø Lungimea considerabilă a axonului unor neuroni oferă o suprafaţă mare de
acţiune pentru substanţele toxice.
Ø Datorită excitabilităţii electrice foarte pronunţate, integritatea membranelor
neuronale este afectată cu uşurinţă.
Ø Deoarece funcţionarea normală a sistemului nervos necesită acţiunea unei
reţele integrate complexe, lezarea chiar şi a unei mici porţiuni din sistemul
nervos poate determina o afectare gravă.
Ø Leziunile toxice pot progresa o dată cu înaintarea în vârstă, datorită pierderii
de neuroni şi a altor modificări ce au loc treptat în a doua jumătate a vieţii.
Leziuni structurale
Leziunile structurale constau în modificarea celulelor şi a structurilor
subcelulare sau în distrugerea celulelor. La nivel morfologic, substanţele toxice par
să acţioneze selectiv asupra unor componente ale sistemului nervos, cum ar fi:
corpul celular, axonul, teaca de mielină sau moleculele receptor de la nivelul
sinapselor. Datorită incapacităţii de regenerare a sistemului nervos, expunerea la
compuşi chimici poate produce o deteriorare tardivă şi progresivă. În tabelul VII.2.
sunt prezentate exemple de substanţe neurotoxice şi principalele ţinte ale acţiunii
lor.
PROCESE PATOLOGICE DE ORIGINE TOXICĂ • 181
1. Hipoxia şi ischemia
Creierul nu dispune de un metabolism anaerob care să îi permită să
supravieţuiască în caz de hipoxie sau anoxie, situaţie în care poate să survină coma.
Anoxia totală conduce la moarte în câteva minute, datorită stopului respirator prin
moarte bulbară, urmat de stop cardiac. O parte din neuroni mor înainte de încetarea
completă a transportului de oxigen. Reanimarea cardiacă şi reoxigenarea tardivă nu
permit reîntoarcerea la viaţă a celulelor nervoase, subiectul aflându-se în stare de
moarte cerebrală. Dacă anoxia a fost doar parţială şi tratamentul s-a instituit rapid,
moartea cerebrală este parţială, supravieţuind celulele care nu au suferit de pe urma
anoxiei.
182 • TOXICOLOGIE GENERALĂ
1. NEURONOPATII
Bariera hemato-
encefalica
MAO-B
N N N N
Mitocondrie
2. AXONOPATII
Acrilamida Izoniazida
n-Hexanul Sulfura de carbon
p-Bromfenilacetilureea Disulfiramul
Zinc piridintiona Leptofos
Triortocresil fosfatul γ-Dicetonele
Esterii organofosforici
H3C-CH2-CH2-CH2-CH2-CH3
hexan
OFMM
O O
H3C-C-CH2-CH2-C-CH3
2,5-hexandiona
RNH2
R
N
R
N
2,5-dimetil pirol
R'SH R'NH2
R R
N N
R'S NHR'
O O H
HO CH2OP HO CH2OP
N H3C N N H3C N
3. MIELINOPATII
5. MIOPATII
6. VASCULOPATII TOXICE
Substanţele toxice pătrunse pe cale pulmonară pot induce efecte locale sau,
după absorbţie şi distribuţie, efecte sistemice. De asemenea, căile respiratorii pot fi
afectate şi atunci când substanţa a pătruns în organism pe o altă cale.
A. Efecte sistemice
Numeroase substanţe prezente în aerul inspirat pot fi absorbite şi transportate
de sângele circulant în diferite regiuni ale organismului, unde îşi exercită efectele,
cum este cazul anestezicelor generale.
PROCESE PATOLOGICE DE ORIGINE TOXICĂ • 193
B. Efecte pulmonare
1. IRITAŢIA
Iritaţia este probabil efectul cel mai frecvent sesizat al unor compuşi cum ar
fi amoniacul sau clorul. Această iritaţie, în special dacă este gravă sau persistentă,
determină constricţia căilor respiratorii, sau conduce la edem pulmonar şi
complicaţii bacteriene. Alţi agenţi iritanţi care produc frecvent edem pulmonar sunt
oxizii de azot, ozonul şi fosgenul.
2. EDEMUL PULMONAR
Edemul pulmonar este o leziune de tip acut, care poate să apară ca urmare a
modificării hemodinamicii la nivelul vascularizaţiei pulmonare (în insuficienţă
cardiacă =edem pulmonar cardiogen, sau în lezarea acută a sistemului nervos =
edem pulmonar neurogen), sau ca urmare a creşterii permeabilităţii endoteliale,
datorită efectului lezional al unor substanţe toxice (Fig.7.7.). Lichidul sero-
albuminos din capilare trece în spaţiul interstiţial, producând edem interstiţial, sau
în spaţiul alveolar producând edem alveolar. Se reduce volumul de aer din plămân
şi este profund perturbat schimbul de gaze, instalându-se insuficienţa respiratorie.
Prin amestecarea acestui lichid sero-albuminos cu aerul se formează o spumă
persistentă. Cel mai adesea, edemul pulmonar atrage după sine complicaţii de
natură infecţioasă, care contribuie la prognosticul negativ al intoxicaţiei.
Şi substanţele aflate în atmosferă sub formă de particule, cum ar fi unii
compuşi ai beriliului, borului şi nichelului, pot induce apariţia edemului pulmonar.
3. ATELECTAZIA
o
o Surfactant
Arterial o
o
o o o
o
o o Edem
o alveolar
o o Trecerea lichidului si o
o
o o proteinelor prin spatiul
o o interendotelial o
o o
o o o o Trecerea prin jonctiunile
o o
o o o intercelulare dintre celulele
o o o Edem epiteliale
o o interstitial
o o o
o o o o
o o o o o
o
o o o
Venos o Lichid si proteine o
o o
o o
o o
o o o
4. PNEUMOPATIILE INTERSTIŢIALE
5. PLEUROPATIILE TOXICE
6. FIBROZA PULMONARĂ
boală gravă, în care sunt implicaţi cel mai frecvent siliciul, azbestul şi beriliul după
expunere inhalatorie, şi paraquatul şi bleomicina după expunere sistemică.
Silicoza, care este produsă de inhalarea dioxidului de siliciu, este iniţiată de
captarea particulelor de către macrofage şi încorporarea lor în lizozomi. Consecutiv
ruperii membranei lizozomale, în citoplasma macrofagelor sunt eliberate enzimele
lizozomale, iar celula este digerată de propriile enzime. După liza celulei,
particulele de siliciu sunt eliberate şi pot fi fagocitate de alte macrofage, reluându-
se ciclul. Se pare că macrofagele lezate ar elibera unele substanţe care stimulează
formarea colagenului în plămân.
Atât silicoza cât şi azbestoza sunt considerate a reprezenta condiţii pre-
maligne.
Alte substanţe fibrogene sunt: praful de cărbune, caolinul, talcul, aluminiul,
carbura de titan.
7. EMFIZEMUL PULMONAR
8. RĂSPUNSURI ALERGICE
9. CANCERE PULMONARE
Ficatul, cel mai mare organ din organism, este adesea ţinta acţiunii
substanţelor toxice. Vulnerabilitatea sa se datorează mai multor factori:
Ø majoritatea xenobioticelor pătrund în organism prin tractul gastrointestinal
şi, după absorbţie, sunt transportate de către vena portă în ficat, care este
astfel primul organ expus la substanţele toxice
Ø la nivelul ficatului se întâlneşte cea mai mare concentrare de enzime de
metabolizare a xenobioticelor, iar metaboliţii activi formaţi sunt mai
susceptibili să reacţioneze cu celulele adiacente locului de producere
Ficatul are însă o capacitate imensă de auto-reparare şi regenerare, de aceea
multe din leziuni se refac după încetarea expunerii la substanţa toxică. Totuşi, în
PROCESE PATOLOGICE DE ORIGINE TOXICĂ • 199
Fiziologia ficatului
Structura ficatului constă din rânduri de celule hepatice (hepatocite sau
celule parenchimatoase), care sunt străbătute de capilare specializate, numite
sinusoide. Pereţii sinusoidelor conţin celule cu capacitate de fagocitoză, celulele
Kupffer, al căror rol este de a îngloba şi distruge particulele solide, bacteriile,
celulele sanguine moarte, etc.
Principalul aport de sânge din ficat provine din vascularizaţia intestinală.
Aceste vase, împreună cu cele care vin dinspre splină şi stomac, se unesc pentru a
forma vena portă. La intrarea în ficat, vena portă se divide, irigând sinusoidele
(Fig.7.8.). Sângele perfuzează ficatul şi iese prin venele hepatice, care se unesc în
vena cavă inferioară, ajungând apoi în inimă. Artera hepatică asigură ficatului
sângele arterial oxigenat.
Acizii biliari şi multe xenobiotice trec din hepatocit în canaliculele care
transportă bila şi care se unesc formând canale ce urmează ramurile venei porte.
Aceste canale converg în canalul hepatic, prin care bila se varsă în duoden. Vezica
biliară reţine bila până în momentul când este golită în intestin.
Ficatul are trei funcţii principale: de depozitare, de metabolism şi de sinteză:
- glucoza este convertită în glicogen şi este depozitată, iar atunci când apare un
necesar energetic este convertită din nou în glucoză
- lipidele, vitaminele liposolubile şi alte substanţe nutritive sunt depozitate în
ficat
- acizii graşi sunt metabolizaţi şi transformaţi în lipide, care se conjugă cu
proteinele sintetizate în ficat, fiind eliberaţi în circulaţie sub formă de
lipoproteine
- sunt sintetizate unele proteine funcţionale, cum ar fi enzimele şi factorii de
coagulare
- este principalul sediu al metabolismului xenobioticelor.
1. STEATOZA
2. DEGENERAREA PARENCHIMATOASĂ
Aceasta este cea mai blândă formă de degenerare hepatică. Hepatocitele se umflă şi
citoplasma prezintă granulaţii eozinofile, ca urmare a umflării mitocondriilor. Dacă
lezarea este mai severă, în celule este reţinută apa, uneori chiar şi proteinele
plasmatice, iar celulele hepatice se umflă considerabil. Acest tip special de
PROCESE PATOLOGICE DE ORIGINE TOXICĂ • 201
Necroză şi steatoză
Tetraclorură de carbon Dimetilnitrozamină Fosfor
Cloroform Ciclohexilamidă Beriliu
Tricloretilenă Tetraciclină Alcool etilic
Tetracloretilenă Paracetamol Galactozamină
Brombenzen Mitomicină Aflatoxină
Tioacetamidă Puromicină Alcaloizi pirolizidinici
Etionină Acid tanic Acid valproic
Colestază
Clorpromazin Imipramină Carbazonă
Promazin Diazepam Clorotiazidă
Tioridazin Metandrolon Metimazol
Mepazin Mestranol Sulfanilamidă
Amitriptilină Estradiol Faloidină
Hepatite
Iproniazidă Metoxifluoran Halotan
Izoniazidă Papaverină Zoxazolamină
Imipramină Fenilbutazonă Indometacin
6-Mercaptopurină Colchicină Metildopa
Carcinogeneză (la
animale de experienţă)
Aflatoxina B1 Dimetilbenzantracen Acetilaminofluoren
Alcaloizii pirolizidinici Dialchil nitrozamine Uretan
Cycasin Bifenili policloruraţi
Safrol Clorură de vinil
B. Leziuni colestatice
C. Hepatopatii cronice
2. FOSFOLIPIDOZA
3. CIROZA
4. TUMORI
activare, este posibil ca formarea lor să aibă loc mai degrabă la nivel renal
decât hepatic.
Ø Deoarece rinichiul se află sub controlul sistemului nervos simpatic,
substanţele care acţionează direct asupra nervilor simpatici pot modifica
rezistenţa vasculară la nivel renal sau secreţia de renină, afectând funcţia
renală.
Şi rinichiul, ca şi ficatul de altfel, prezintă o capacitate remarcabilă de regenerare.
Insuficienţa renală acută este una din cele mai frecvente manifestări ale
lezării nefrotoxice. Ea se caracterizează prin deteriorarea bruscă a funcţiei renale,
cu incapacitatea rinichiului de a menţine balanţa metabolică.
Se poate datora următorilor factori:
- 1. Insuficienţei acute pre-renale, cum ar fi pierderea sângelui sau lichidelor,
şocului sau insuficienţei cardiace congestive
- 2. Necrozei acute tubulare, care este fenomenul nefrotoxic cel mai frecvent
şi este asociată cu o necroză patologică, localizată de obicei la nivelul tubilor
proximali. Ea se poate datora lezării toxice directe, lezării ischemice
consecutive hipoperfuziei renale sau pigmenturiei (mioglobinurie datorită
rabdomiolizei sau hemoglobinurie ca urmare a hemolizei). Toxicitatea
directă este cauza a aproximativ 35% din cazurile de necroză tubulară.
Funcţia renală se deteriorează rapid, apărând azotemie. Evoluţia este în
general trifazică, cu o fază de iniţiere ca urmare a expunerii la toxic, când se
produc modificări importante ale funcţiei renale, urmată de faza de stare,
caracterizată prin deprecierea continuă a funcţiei renale, şi în final, dacă
leziunea nu a fost prea severă, de faza de recuperare, însoţită de proliferare
celulară.
- 3. Obstrucţiei tractului urinar ca urmare a cristaluriei, cum este cazul
oxalatului de calciu depus în intoxicaţia cu etilenglicol
- 4. Nefritei interstiţiale acute, care are similitudini clinice cu necroza
tubulară acută, dar care se caracterizează printr-un infiltrat celular ce separă
structurile tubulare. Majoritatea nefritelor interstiţiale acute sunt cauza
hipersensibilităţii şi pot fi însoţite de reacţii alergice sistemice, cum ar fi
febră, eritem sau eozinofilie. Cei mai mulţi pacienţi prezintă hematurie şi
leucociturie.
- 5. Vasculitelor acute, care de obicei sunt tot de natură alergică.
3. SINDROMUL NEFROTIC
A. Afectarea hematopoezei
Datorită timpului de viaţă redus al celulelor sanguine, la nivelul măduvei
osoase are loc un proces intens de producere a celulelor, care este foarte sensibil la
acţiunea substanţelor toxice. Proliferarea celulelor în măduva osoasă poate fi
afectată de deficienţe nutriţionale, de factori imunologici, sau de efecte directe ale
substanţelor toxice. Rezultatul poate fi :
- o producţie anormală a elementelor figurate = displazie
- o producţie scăzută = hipoplazie
- inhibarea completă a producţiei = aplazie sau pancitopenie
- producţia unor celule maligne, datorită modificărilor ADN.
Uneori sunt afectate toate liniile celulare, alteori este afectată una singură.
208 • TOXICOLOGIE GENERALĂ
1. INHIBAREA HEMATOPOEZEI
1. 1. Anemia aplastică
Anemia aplastică este definită drept sindromul de pancitopenie (anemie,
leucopenie, trombocitopenie), determinată de hipoplazia măduvei
hematoformatoare, în care celulele hematopoetice normale sunt înlocuite de
celule adipoase. În mod normal, nici în sângele periferic, nici în măduvă nu
se regăsesc celule anormale. Substanţe care induc anemie aplastică sunt:
cloramfenicolul, fenilbutazona, sărurile de aur, benzenul. Alte substanţe care
au fost corelate cu apariţia acestei afecţiuni sunt: antitiroidienele, unele
anticonvulsivante (difenilhidantoină, trimetadonă), sulfamidele,
antimalaricele (mepacrin), antidiabeticele (clorpropamid, tolbutamid),
lindanul, toluenul.
1.2. Aplazia hematiilor se caracterizează prin anemie şi este observată
consecutiv unor infecţii virale, în special cu membri ai familiei
parvovirusurilor, dar şi după administrarea unor medicamente şi substanţe
chimice. Patogeneza bolii nu este cunoscută.
1.3. Aplazia liniei albe produce în general o reducere semnificativă a
numărului granulocitelor, însoţită de creşterea sensibilităţii la infecţii.
1.4.Absenţa megacariopoezei conduce la trombocitopenie însoţită de
tendinţă crescută de apariţie a hemoragiilor cu diferite localizări: piele,
rinichi, retină, creier.
1. IRITAŢIA PRIMARĂ
2. COROZIUNEA
3. DERMATITELE ALERGICE
4. URTICARIA
Urticaria este o reacţie în general locală, care apare la câteva minute sau ore
de la contactul cu pielea a anumitor substanţe chimice şi care produce hiperemie şi
placă urticariană ce dispare de obicei după 24 de ore. Ea se poate explica printr-un
mecanism imun sau nu. Când reacţia este mediată de un mecanism imunologic,
leziunea poate fi localizată sau situată şi în alte zone, şi poate fi însoţită de
simptome respiratorii sau gastrointestinale şi chiar de anafilaxie.
Substanţe care pot determina apariţia urticariei sunt: animale şi plante (unii
peşti, usturoiul, latexul de cauciuc, lichenii, henna), unele alimente (ouă, nuci,
fructe de mare), metale (clorura de cobalt, nichelul, cuprul), balsamul de Peru,
salicilatul de metil, esterii acidului nicotinic, acidul benzoic, formaldehida,
terebentina, aspirina, unele antibiotice.
Este o boală considerată autoimună, care se manifestă sub forma unor plăci
eritematoase localizate cu predilecţie pe obraji, ce au aspectul de fluture sau de
liliac.
7. CANCERE CUTANATE
20. DALY A.K., FAIRBROTHER K.S., SMART J.: Recent advances in understanding the
molecular basis of polymorphism in genes encoding cytochrome P450 enzymes,
Toxicology Letters, 102-103:143-147, 1998
21. EMMENDOERFFER A., HECHT M., BOEKER T., MUELLER M., HEINRICH U.:
Role of inflammation in chemical-induced lung cancer, Toxicology Letters, 112-
113:185-191, 2000
22. ENDOU H.: Recent advances in molecular mechanisms of nephrotoxicity, Toxicology
Letters, 102-103:29-33, 1998
23. EYSTER K.M.: Introduction to Signal Transduction, Biochemical Pharmacology,
55:1927-1938, 1998
24. FONNUM F., LOCK E.A.: Cerebellum as a target for toxic substances, Toxicology
Letters, 112-113:9-16, 2000
25. FOURNIER E.: Toxicologie, Ellipses, Paris, 1993, 848 p.
26. GANEY P.E., ROTH R.A.: Concurrent inflammation as a determinant of susceptibility
to toxicity from xenobiotic agents, Toxicology, 169:195-208, 2001
27. GHERSI-EGEA J.F., LEININGER-MULLER B., CECCHELLI R.,
FENSTERMACHER J.D.: Blood-brain interfaces: relevance to cerebral drug
metabolism, Toxicology Letters, 82/83:645-653, 1995
28. GILGUN-SHERKI Y., MELAMED E., OFFEN D.: Oxidative stress-induced
neurodegenerative diseases: the need for antioxidants that penetrate the blood brain
barrier, Neuropharmacology, 40:959-975, 2001
29. GLATT H., ENGELKE C.E.H., PABEL U., TEUBNER W., JONES A.L.,
COUGHTRIE M.W.H., ANDRAE U., FALANY C.N., MEINL W.: Sulfotransferases:
genetics and role in toxicology, Toxicology Letters, 112-113:341-348, 2000
30. GLATT H.: Sulfotransferases in the bioactivation of xenobiotics, Chemico-Biological
Interactions, 129:141-170, 2000
31. GLOOR S.M., WACHTEL M., BOLLINGER M.F., ISHIHARA H., LANDMANN R.,
FREI K.: Molecular and cellular permeability control at the blood-brain barrier, Brain
Research Reviews, 36:258-264, 2001
32. GOLDFRANK L.R., FLOMENBAUM N.E., LEWIN N.A., WEISMAN R.S.,
HOWLAND M.A., HOFFMAN R.S.: Goldfrank’s Toxicologic Emergencies, 6th
edition, Appleton&Lange, Stamford, 1998, p.1-513
33. GUSTAFSSON J.-A.: Receptor-mediated toxicity, Toxicology Letters, 82/83:465-470,
1995
34. HALL A.H.: Computer modeling and computational toxicology in new chemical and
pharmaceutical product development, Toxicology Letters, 102-103:623-626, 1998
35. HALLIDAY A.J., BARTLETT S.E., COLDITZ P., SMITH M.T: Brain region-specific
studies of the excitatory behavioral effects of morphin-3-glucuronide, Life Sciences,
65(2):225-236, 1999
36. HALSTENSEN T.S.: Why we are not all allergic: basic mechanisms for tolerance
development, Environmental Toxicology and Pharmacology, 4:25-31, 1997
37. HARTWIG A.: Carcinogenicity of metal compounds: possible role of DNA repair
inhibition, Toxicology letters, 102-103:235-239, 1998
38. HASCHEK W.M., ROUSSEAUX C.G.: Handbook of Toxicologic Pathology,
Academic Press, San Diego, 1991, 1047p.
39. HEIN D.W.: N-Acetyltransferase genetics and their role in predisposition to aromatic
and heterocyclic amine-induced carcinogenesis, Toxicology Letters, 112-113:349-356,
2000
BIBLIOGRAFIE • 215
61. MANSON M.M., BENFORD D.J: Factors influencing the carcinogenicity of food
chemicals, Toxicology, 134:93-108, 1999
62. MARKS F., MÜLLER-DECKER K., FÜRSTENBERGER G.: A causal relationship
between unscheduled eicosanoid signaling and tumor development: cancer
chemoprevention by inhibitors of arachidonic acid metabolism, Toxicology, 153:11-26,
2000
63. MASTERS C.J.: On the Role of the peroxisome in the Metabolism of Drugs and
Xenobiotics, Biochemical Pharmacology, 56:667-673, 1998
64. MATES J.M., SANCHES-JIMENEZ F.M.: Role of reactive oxygen species in
apoptosis: implications for cancer therapy, International Journal of Biochemistry & Cell
Biology, 32:157-170, 2000
65. MCCONKEY D.J.: Biochemical determinants of apoptosis and necrosis, Toxicology
Letters, 99:157-168, 1998
66. MCKIM W.A.: Drugs and Behavior. An introduction to behavioral pharmacology, 4th
edition, Prentice-Hall, New Jersey, 2000, p.1-115
67. MEPLAN C., RICHARD M-J, HAINAUT P: Redox signaling and transition metals in
the control of the p53 pathway, Biochemical Pharmacology, 59:25-33, 2000
68. MORETTO A.: Promoters and promotion of axonopathies, Toxicology Letters, 112-
113:17-21, 2000
69. NAKADATE M.: Toxicity prediction of chemicals based on structure-activity
relationships, Toxicology Letters, 102-103:627-629, 1998
70. NELSON B.K.: Evidence for Behavioral Teratogenicity in Humans, Journal of Applied
Toxicology, 11(1):33-37, 1991
71. NEUBERT R., MERKER H.-J., NEUBERT D.: Developmental model for thalidomide
action, Nature, 400:419-420, 1999
72. NIESINK R.J.M., VRIES D., HOLLINGER M.A.: Toxicology. Principles and
Applications, CRC Press, Boca Raton, 1996, 1284 p.
73. OMIECINSKI C.J., HASSETT C., HOSAGRAHARA V.: Epoxide hydrolase-
polymorphism and role in toxicology, Toxicology Letters, 112-113:365-370, 2000
74. OPPERMANN U.C.T., MASER E.: Molecular and structural aspects of xenobiotic
carbonyl metabolizing enzymes. Role of reductases and dehydrogenases in xenobiotic
phase I reactions, Toxicology, 144:71-81, 2000
75. PALLARDY M., KERDINE S., LEBREC H.: Testing strategies in immunotoxicology,
Toxicology Letters, 102-103:257-260, 1998
76. PARK B.K., KITTERINGHAM N.R., POWELL H., PIRMOHAMED M.: Advances in
molecular toxicology-towards understanding idiosyncratic drug toxicity, Toxicology,
153:39-60, 2000
77. PARK B.K., NAISBITT D.J., GORDON S.F., KITTERINGHAM N.R.,
PIRMOHAMED M.: Metabolic activation in drug allergies, Toxicology, 158:11-23,
2001
78. PLOPPER C.G., BUCKPITT A., EVANS M., VAN WINKLE L., FANUCCHI M.,
SMILEY-JEWELL S., LAKRITZ J., WEST J., LAWSON G., PAIGE R., MILLER L.,
HYDE D.: Factors modulating the epithelial response to toxicants in tracheobronchial
airways, Toxicology, 160:173-180, 2001
79. RAVINDRANATH V., BHAMRE S., BHAGWAT S.V.,
ANANDATHEERTHAVARADA H.K., SHANKAR S.K., TIRUMALAI P.S.:
Xenobiotic metabolism in brain, Toxicology Letters, 82/83:633-638, 1995
BIBLIOGRAFIE • 217
101. VASILIOU V., PAPPA A., PETERSEN D.R.: Role of aldehyde dehydrogenases in
endogenous and xenobiotic metabolism, Chemico-Biological Interactions, 129:1-19,
2000
102. VERDIER F., PATRIARCA C., DESCOTES J.: Autoantibodies in conventional toxicity
testing, Toxicology, 119:51-58, 1997
103. VIALA A.: Eléments de Toxicologie, Tec&Doc Lavoisier, Paris, 1998, p.1-141
104. WALKER J.R., KING M., IZZO M., KOOB G.F., PASTERNAK G.W.: Antagonism of
heroin and morphine self administration in rats by morphine-6β-glucuronide
antagonist 3-O-methyl naltrexone, European Journal of Pharmacology, 383:115-119,
1999
105. WALKER R.: Modulation of toxicity by dietary and environmental factors,
Environmental Toxicology and Pharmacology, 2:181-188, 1996
106. WEBSTER W.S., FREEMAN J.A.D.: Is this drug safe in pregnancy, Reproductive
Toxicology, 15:619-629, 2001
107. WELTZIEN H.U., MOULON C., MARTIN S., PADOVAN E., HARTMANN U.,
KOHLER J.: T cell immune responses to haptens. Structural models for allergic and
autoimmune reactions, Toxicology, 107:141-151, 1996
108. WENNING R.: Threshold values in toxicology- useful or not?, Forensic Science
International, 113:323-330, 2000
109. WERMUTH C.G.: The Practice of Medicinal Chemistry, Academic Press, London,
1996, p. 615-670
110. WILLIAMS D.A., LEMKE T.L.: Foye’s Principles of Medicinal Chemistry, Lippincott
Williams&Wilkins, 2002, p.174-233
111. WILLIAMS G.M., ARUOMA O.I.: Molecular Drug metabolism and Toxicology, OICA
International, London, 2000, 277 p.
112. WILLIAMS G.M.: Mechanism of chemical carcinogenesis and application to human
cancer risk assessment, Toxicology, 166:3-10, 2001
113. XXX: Environmental Health Criteria 212: Principles and methods for Assessing
Allergic Hypersensitization Associated with Exposure to Chemicals, World Health
Organization, Geneva, 1999
114. YANG R.S.H.: Some current approaches for studying combination toxicology in
chemical mixtures, Food and Chemical Toxicology, 34:1037-1044, 1996
115. ZIMNIAK P., PIKULA S., BANDOROWICZ-PIKULA J., AWASTHI Y.C.:
Mechanisms for xenobiotic transport in biological membranes, Toxicology Letters,
106:107-118, 1999