MANUAL Kupdf - Net - Toxicologie Generala Corectata Format Final

Felicia Loghin
TOXICOLOGIE GENERALĂ
Editura Medicală Universitară

„Iuliu Haţieganu”
Cluj-Napoca 2002
CUPRINS
INTRODUCERE ÎN TOXICOLOGIE 1
Definiţie şi scop 1
Istoricul toxicologiei 4
SUBSTANŢE TOXICE ŞI TIPURI DE INTOXICAŢII 8

Substanţe toxice: definiţie, clasificare 8
Intoxicaţii: definiţie, clasificare 9
1. Clasificarea conform criteriului clinico-evolutiv 9
2. Clasificarea conform criteriului social-juridic 11
NOŢIUNI DE TOXICOCINETICĂ 19
Mecanisme de transport prin membranele biologice 19
Absorbţia substanţelor toxice 28
1. Absorbţia digestivă 28
2. Absorbţia pe cale respiratorie 33
3. Absorbţia cutanată 36
4. Absorbţia parenterală 38
Distribuţia substanţelor toxice 38
Stocarea substanţelor toxice 41
Eliminarea substanţelor toxice 43
1. Excreţia renală 43
2. Excreţia prin fecale 45
3. Eliminarea pulmonară 46
4. Alte căi de eliminare 47
Metabolizarea substanţelor toxice 47
Reacţii din faza I 51
1. Reacţii de oxidare 51
A. Sistemul enzimatic al monooxigenazelor
dependente de citocromul P450 51
B. Flavinmonooxigenaza 61
C. Oxidările nemicrozomale 62
2. Reacţii de reducere 64
A. Reduceri microzomale 65
B. Reduceri nemicrozomale 66
3. Reacţii de hidroliză 67
Reacţii din faza II 68
1. Glucuronoconjugarea 68
2. Sulfoconjugarea 69
3. Conjugarea cu aminoacizi 70
4. Acetilarea 71
5. Conjugarea cu glutation 72
6. Metilarea 72
Rezultatul biotransformării xenobioticelor 74
1. Inducţia enzimatică 74
2. Inhibiţia enzimatică 75
3. Bioactivarea 76
RELAŢII DOZĂ-EFECT ÎN TOXICOLOGIE 88

Riscul şi evaluarea riscului 92
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ TOXICITATEA 97

Factori chimici care influenţează toxicitatea 97
Factori biologici care influenţează toxicitatea 103
Factori de mediu care influenţează toxicitatea 117
MECANISME DE ACŢIUNE TOXICĂ 124

Afectarea structurii celulare 128
Moartea celulară 128
A) Acţiunea caustică 130
B) Formarea de reactivi intermediari 130
Tulburări ale funcţiei celulare induse de substanţele toxice 139
Disfuncţii ale exprimării genice 140
Disfuncţii ale activităţii celulare în desfăşurare 141
Afectarea homeostaziei celulare 141
Genotoxicitatea 143
Teste de mutageneză 147
Carcinogeneza chimică 150
Patogeneza cancerului 151
Carcinogene chimice 156
Teratogeneza 161
Imunotoxicitatea 165
Imunosupresia 167
Stimularea răspunsului imun 168
Autoimunitatea 173
PROCESE PATOLOGICE DE ORIGINE TOXICĂ 177
Patologia toxică a sistemului nervos 177
Neuronopatii 183
Axonopatii 186
Mielinopatii 189
Tulburări ale transmiterii impulsului nervos 190
Miopatii 191
Vasculopatii toxice 191
Patologia toxică a funcţiei pulmonare 191
Efecte sistemice 192
Efecte pulmonare 194
Efecte asupra căilor respiratorii superioare 197
Efecte pulmonare după expunere pe o altă cale 197
Patologia toxică a ficatului 198
Leziuni citotoxice acute 200
Leziuni colestatice 201
Hepatopatii cronice 202
Patologia toxică a rinichiului 203
Insuficienţa renală acută 205
Insuficienţa renală cronică 205
Sindromul nefrotic 206
Patologia toxică a sângelui şi a măduvei hematoformatoare 207
Afectarea hematopoezei 207
Afectarea sângelui periferic 209
Patologia toxică a pielii 210
BIBLIOGRAFIE 213
INTRODUCERE ÎN TOXICOLOGIE
DEFINIŢIE ŞI SCOP
Toxicologia poate fi definită ca ştiinţa care studiază efectele dăunătoare ale

substanţelor chimice asupra organismelor, precum şi interacţiunile acestora cu
organismele vii. Într-un sens mai larg, ea a fost definită ca ştiinţa care se ocupă cu
identificarea, izolarea şi determinarea cantitativă a substanţelor toxice, cu acţiunea
lor asupra organismului, precum şi cu mijloacele folosite pentru combaterea
efectelor toxice (Gonzales, 1954).
Etimologia cuvântului toxic provine din greaca antică, în care toxon însemna
arc, săgeată sau otrava cu care era tratat vârful săgeţilor. După Pliniu, termenul
toxicus derivă de la taxus, o specie de conifere ale cărei fructe se foloseau la
otrăvirea săgeţilor. Cuvântul otravă provine de la verbul slav otraviti, care
înseamnă a mâhni, a tulbura seninătatea sufletească. Sfera noţiunii de otravă este
mai restrânsă decât a aceleia de toxic şi se referă la substanţele folosite în scop
criminal.
Toxicologia este o ştiinţă pluridisciplinară, care necesită cunoştinţe de
farmacologie, biochimie, chimie, fiziologie, patologie şi deşi a fost adesea
considerată drept o componentă a acestora, ea este o disciplină ştiinţifică de sine
stătătoare. Toxicologia este o ştiinţă experimentală, cu un caracter aplicativ
pronunţat. Rolul său în serviciul societăţii constă în primul rând în protejarea
oamenilor şi a altor organisme împotriva efectelor dăunătoare ale substanţelor
toxice, dar şi în dezvoltarea unor compuşi din clasa medicamentelor anticanceroase
sau a pesticidelor care să prezinte o toxicitate mai selectivă şi deci o mai mare
securitate în utilizare.
Scopurile toxicologiei moderne sunt multiple, iar clasificările diferiţilor
autori sunt mai mult sau mai puţin detaliate. Astfel, Loomis şi Hayes (1996)
definesc trei domenii principale de interes: toxicologia mediului, toxicologia
economică şi toxicologia medicală (Fig.1.1). Prima se ocupă cu reziduurile,
poluarea şi igiena industrială, a doua cu dezvoltarea de noi substanţe chimice
utilizabile ca medicamente, pesticide şi aditivi alimentari, iar ultima cu diagnosticul
şi tratamentul intoxicaţiilor şi cu aspectele medico-legale ale acestora. Hodgson şi
Levi (1997) propun o clasificare mai detaliată, care evidenţiază foarte clar
domeniile de interes ale toxicologiei şi importanţa acesteia în societatea modernă.
Cele cinci grupe principale studiază:
2 • TOXICOLOGIE GENERALA
FARMACOLOGIE PATOLOGIE
CHIMIE INGINERIE
BIOLOGIE SANATATE PUBLICA
FIZIOLOGIE IMUNOLOGIE
TOXICOLOGIA
MEDIULUI ECONOMICA MEDICALA

POLUARE SUBSTANTE INDUSTRIALE DIAGNOSTIC
ATMOSFERICA ALIMENTE SI ADITIVI ALIMENTARI TERAPIE
A SOLULUI MEDICAMENTE SI COSMETICE MEDICO-LEGALA
MARINA CERCETARE FUNDAMENTALA BOLI PROFESIONALE
Fig. 1.1. Domeniile de interes ale toxicologiei şi disciplinele conexe

(Loomis şi Hayes, 1996)
A. Mecanismele de acţiune toxică

1. Toxicologia biochimică – se ocupă cu evenimentele ce au loc la nivel
biochimic şi molecular, incluzând enzimele de metabolizare a
xenobioticelor, generarea intermediarilor reactivi, interacţiunea cu
macromoleculele, aspecte de biologie moleculară
2. Toxicologia comportamentală – studiază efectele substanţelor toxice
asupra comportamentului uman şi animal
3. Toxicologia nutriţională – studiază efectele dietei asupra toxicităţii
4. Carcinogeneza – se ocupă cu evenimentele chimice şi biochimice care
conduc la apariţia cancerului
5. Teratogeneza – studiază evenimentele chimice şi biochimice care conduc
la efecte dăunătoare asupra procesului de dezvoltare
6. Mutageneza – se ocupă cu efectele toxice asupra materialului genetic
7. Toxicitatea la nivelul organelor – studiază efectele substanţelor toxice
asupra funcţionalităţii organelor
INTRODUCERE ÎN TOXICOLOGIE • 3
B. Măsurarea substanţelor toxice şi a toxicităţii

1. Toxicologia analitică – este o ramură a chimiei analitice care se ocupă cu
identificarea şi determinarea cantitativă a substanţelor toxice şi a
metaboliţilor acestora în produse biologice şi în probe de mediu
2. Evaluarea toxicologică – implică utilizarea organismelor vii pentru
estimarea efectelor toxice
3. Patologia toxicologică – este o ramură a patologiei care se ocupă cu
efectele substanţelor toxice manifestate prin modificări ale morfologiei
subcelulare, celulare, tisulare sau la nivel de organ
4. Studii structură-activitate – studiază relaţiile între proprietăţile fizico-
chimice ale substanţelor toxice şi toxicitatea acestora şi în special
utilizarea acestor relaţii pentru prevederea toxicităţii.
C. Toxicologie aplicată
1. Toxicologia clinică – se ocupă cu diagnosticul şi tratamentul intoxicaţiilor
la om
2. Toxicologia veterinară – studiază diagnosticul şi tratamentul intoxicaţiilor
la animale, în special la cele de companie şi la cele care reprezintă surse
de produse alimentare
3. Toxicologia medico-legală – urmăreşte diagnosticarea intoxicaţiilor
letale, inclusiv prin detectarea otrăvurilor în probele biologice provenite
de la intoxicaţi
4. Ecotoxicologia – studiază contaminarea mediului înconjurător cu
poluanţi, comportarea poluanţilor în biosferă şi efectele nocive ale
acestora asupra ecosistemelor.
5. Toxicologia industrială – reprezintă un domeniu specific al toxicologiei
mediului, care se ocupă de mediul de muncă.
D. Toxicologia unor clase de substanţe chimice cu anumite utilizări: include

aspectele toxicologice ale dezvoltării de noi substanţe cu utilizări comerciale
specifice:
1. Substanţe chimice utilizate în agricultură – insecticide, ierbicide,
fungicide, rodenticide. Se urmăreşte dezvoltarea de substanţe cu toxicitate
selectivă, adică maximă faţă de organismele ţintă şi minimă faţă de
celelalte organisme din mediu sau faţă de om.
2. Medicamente – evaluarea toxicităţii şi a efectelor adverse
3. Droguri
4. Aditivi alimentari
5. Substanţe chimice industriale
6. Substanţe naturale: fitotoxine, micotoxine, minerale
7. Produşi de combustie
E. Toxicologie reglementară – se preocupă de formularea unor acte legislative care

au drept scop reducerea efectelor toxice ale substanţelor asupra sănătăţii omului sau
asupra mediului
1. Aspectele legale – se referă la formularea de legi şi regulamente şi la
aplicarea acestora
2. Evaluarea riscului – constă în definirea riscurilor, a riscurilor potenţiale şi
în stabilirea raportului beneficiu / risc, servind la adoptarea măsurilor
legislative.
ISTORICUL TOXICOLOGIEI
Toxicologia este o ştiinţă experimentală, ale cărei începuturi se pierd în

negura timpurilor, dezvoltarea sa fiind strâns legată de drama otrăvirilor, care a
marcat evoluţia societăţii umane de la începuturile ei până în epoca modernă. Omul
primitiv, aflându-se în contact direct cu natura, a început să cunoască elementele
din regnul mineral, vegetal şi animal, diferenţiind produsele toxice de cele
folositoare pentru alimentaţie. El cunoştea efectele toxice ale veninului de şarpe,
plantelor otrăvitoare cum ar fi cucuta sau aconitul, precum şi ale unor substanţe
minerale ca arsenul, plumbul, mercurul, stibiul, cuprul. Unele din acestea erau
folosite în scopuri criminale sau de suicid.
Papirusul egiptean Ebers (aproximativ 1500 Î.C.) poate fi considerat drept
cea mai veche farmacopee care a supravieţuit şi conţine informaţii despre
numeroase otrăvuri, printre care cucuta, aconitul, opiul, plumbul, cuprul, stibiul,
glicozidele cianogenetice. Aceste otrăvuri erau considerate a avea proprietăţi
mistice şi utilizarea lor era înconjurată de superstiţii. Se considera de exemplu că
ingestia acestor substanţe era letală pentru cei vinovaţi şi fără efecte pentru cei
inocenţi. Astfel, în Egiptul antic soţiile infidele erau supuse „pedepsei piersicilor”,
care presupunea administrarea sâmburilor zdrobiţi de piersici ce conţin amigdalină,
substanţă care eliberează în organism cianură. Sumerienii, în jurul anilor 4500 Î.C.,
se închinau la zeiţa Gula, care era considerată drept stăpâna farmecelor, vrăjilor şi a
otrăvurilor. Folosirea săgeţilor otrăvite este cunoscută din cele mai vechi timpuri.
Vânătorii preistorici Masai din Kenia, care au trăit acum 18.000 de ani, foloseau
săgeţi otrăvite, probabil cu extracte din specii de Strophanthus. Referire la săgeţile
otrăvite se face şi în textul indian Rig Veda (sec.XII Î.C.), în Odiseea lui Homer
(850 Î.C.) şi în Cartea lui Iov.
Primele încercări de identificare şi clasificare a otrăvurilor, precum şi de
introducere a unor antidoturi, au fost semnalate în Grecia şi Roma antică.
Theophrastus (370-286 Î.C.), un student al lui Aristotel, a inclus numeroase
referinţe la plantele otrăvitoare în lucrarea sa De Historia Plantarum. Dioscorides
(40-80 D.C.), un medic grec care a trăit la curtea împăratului Nero, a făcut prima
încercare de a clasifica otrăvurile în funcţie de originea lor: animale, vegetale şi
minerale, clasificare care s-a păstrat timp de 15 secole. Nicander din Colophon
(204-135 Î.C.), un medic şi poet grec, este considerat a fi unul din primii toxicologi
şi a experimentat toxinele animale pe criminalii condamnaţi. În poemul său
„Theriaca” a descris simptomele şi tratamentul otrăvirilor cu toxine animale, iar în
poemul „Alexipharmaca” vorbeşte despre antidoturi.
Otrăvirile intenţionate au fost foarte frecvente în antichitate, atât în execuţii
cât şi pentru eliminarea oponenţilor politici. Poate cel mai cunoscut caz de utilizare
a otrăvii ca modalitate de execuţie este cel al filozofului grec Socrates (470-399
Î.C.), care a fost executat prin administrarea unui extract de cucută (Conium
maculatum). Una din cele mai infame otrăvitoare din toate timpurile a fost Locusta,
care a fost angajată de Agrippina, mama lui Nero, pentru a-i asigura acestuia
accesul la tron.
Recunoaşterea, clasificarea şi utilizarea otrăvurilor în Grecia antică şi în
Roma antică au fost însoţite de o căutare neobosită a unui antidot universal. În acest
sens, un loc aparte în istoria toxicologiei îl ocupă legenda regelui Mithridates al VI-
lea al Pontului, ale cărui numeroase experienţe de toxicitate acută pe criminali l-au
făcut să pretindă că a descoperit un antidot pentru fiecare reptilă veninoasă sau
substanţă otrăvitoare. Teama sa de a nu fi otrăvit era atât de mare, încât ingera
regulat un amestec de 36 de ingrediente pentru a se proteja împotriva unui asasinat.
Datorită efectului acestui amestec de antidoturi, încercarea de a se sinucide cu
otravă cu ocazia capturării sale iminente de către inamici a eşuat şi a fost nevoit să
apeleze la sabia unui servitor. Un alt antidot folosit în Roma antică a fost
Theriacum, preparat de medicul lui Nero, Andromachus. Acesta a adăugat la
antidotul regelui Mithridate, Mithridatum, ingrediente cum ar fi carnea de vipere,
ceapa de mare şi cantităţi mari de opiu, iar alte ingrediente au fost îndepărtate.
Numărul total de componente era de 75 şi se presupunea că acest antidot ar fi fost
eficient în contracararea tuturor otrăvurilor şi a muşcăturilor de animale veninoase.
Între căderea Romei şi secolul al XII-lea D.C., subiectul otrăvurilor este rar
întâlnit în documente. Prima evaluare critică a antidoturilor se regăseşte în lucrarea
medicului şi filozofului evreu Maimonides (Moses ben Maimon, 1135-1204)
intitulată „Tratat despre otrăvuri şi antidoturile lor” (1198), care marchează
intrarea într-un nou stadiu al dezvoltării toxicologiei. Maimonides, ca şi
Hippocrates înaintea sa, a scris despre biodisponibilitate, menţionând că laptele,
untul şi smântâna pot să scadă absorbţia intestinală. El a respins unele din
tratamentele populare ale timpului, dar a continuat să susţină utilizarea theriacului
şi a mithridatului în tratamentul muşcăturilor de şarpe.
Începând din secolul al XV-lea, otrăvirea criminală a fost practicată din ce în
ce mai des în Italia, care devine leagănul crimei prin otrăvire. O figură infamă a
acestui timp este otrăvitoarea Toffana, care prepara cosmetice pe bază de arsen
(Agua Toffana). Ea a fost succedată de o imitatoare cu geniu organizatoric,

Hieronyma Spara, care şi-a dirijat activităţile spre obiective maritale şi financiare
specifice. Printre familiile care au fost implicate în cazuri de otrăvire, cea mai
faimoasă este familia Borgia, care folosea o otravă numită „la cantarella”, un
amestec de arsen şi fosfor. Activitatea lui Alexandru VI, a fiului său Cesare şi a
Lucreţiei Borgia a contribuit la creşterea considerabilă a proprietăţilor statului
papal.
Catherina de Medici a exportat cunoştinţele sale în domeniul otrăvirilor din
Italia în Franţa. Sub faţada îngrijirii celor săraci şi bolnavi, ea a testat diferite
amestecuri toxice sub aspectul simptomatologiei, momentului de instalare a
acesteia şi locului de acţiune. O urmaşă notorie a acesteia a fost marchiza de
Brinvilliers, iar momentul culminant al acestei practici în Franţa este reprezentat de
Catherine Deshayes, supranumită „La Voisine”, care îşi oferea serviciile contra
unor sume de bani şi care a fost condamnată pentru foarte multe cazuri de otrăviri,
printre victimele sale numărându-se peste 2000 de copii.
Bazele ştiinţifice ale toxicologiei au fost puse în epoca iluministă de către
medicul şi alchimistul elveţian Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von
Hohenheim-Paracelsus (1493-1541). Afirmaţia sa: „Toate substanţele sunt
otrăvuri; nu există nici una care să nu fie otravă. Doza potrivită diferenţiază o
otravă de un remediu” rămâne şi astăzi principiul de bază al toxicologiei,
contribuind la dezvoltarea conceptelor de „relaţie doză-efect” şi de „indice
terapeutic”. De asemenea, în cartea sa Bergsucht (1533-1534), Paracelsus descrie
manifestările clinice ale intoxicaţiilor cronice cu arsen şi mercur, precum şi „boala
minerilor”. Preocupările în domeniul toxicologiei ocupaţionale au fost continuate
de Bernardino Ramazzini care a publicat în 1700 lucrarea „Discurs cu privire la
bolile muncitorilor”. Revoluţia industrială a condus la apariţia mai multor boli
profesionale. Astfel Sir Percival Pott a recunoscut în 1775 rolul funinginei în
apariţia cancerului scrotului la coşari.
Părintele toxicologiei poate fi considerat medicul şi chimistul spaniol Mateo
José Buenaventura Orfila (1787-1853), care a fost profesor de medicină legală la
Universitatea din Paris. El a descris Toxicologia drept o disciplină ştiinţifică
diferită de medicina clinică şi de farmacologie şi a militat pentru utilizarea analizei
chimice şi a materialului de autopsie ca dovezi în intoxicaţiile criminale. În 1814
publică „Tratatul de toxicologie” în care pune bazele toxicologiei experimentale şi
medico-legale. Alte nume importante în dezvoltarea toxicologiei experimentale
sunt François Magendie (1783-1855) care a studiat mecanismul de acţiune toxică al
emetinei, stricninei şi cianurii. Elevul său, Claude Bernard (1813-1878), a avut
contribuţii importante la descifrarea acţiunii toxice a monoxidului de carbon şi a
curarei. Tratatul lui Bernard, „O introducere în studiul medicinei experimentale”,
face parte din literatura clasică în dezvoltarea toxicologiei.
În domeniul toxicologiei analitice, s-a urmărit elaborarea unor metode pentru

distrugerea materiei organice şi pentru izolarea şi identificarea substanţelor toxice
din produsele biologice. Astfel, numele chimistului englez James Marsh este legat
de elaborarea unei tehnici pentru decelarea arsenului (1836), iar cel al chimistului
german Stas de izolarea nicotinei din probe biologice (1851). Fresenius în 1845 şi
von Babo în 1847, dezvoltă o metodă de screening pentru toxicii necunoscuţi,
Selmi şi Armand Gauthier descoperă ptomainele, iar Ogier glicozizii cadaverici. O
contribuţie importantă a fost adusă de Chelle în problema otrăvurilor cianhidrice,
prin descoperirea acidului cianhidric disimulat.
Dezvoltarea toxicologiei în secolul XX este tot mai rapidă şi interesează tot
mai multe domenii. Progresele din chimia analitică înregistrate după 1945 au făcut
posibilă evoluţia fără precedent a toxicologiei analitice. Episodul talidomidei a
determinat înăsprirea legislaţiei în domeniul evaluării toxicologice a
medicamentelor, iar publicarea cărţii lui Rachel Carson, „Silent Spring” (1962), a
evidenţiat efectele utilizării pesticidelor asupra mediului, contribuind la apariţia
ecotoxicologiei. A crescut preocuparea pentru descifrarea mecanismelor prin care
se produc efectele toxice şi pentru stabilirea relaţiilor care există între proprietăţile
fizico-chimice şi toxicitate. S-a dezvoltat toxicologia clinică şi au apărut noi
antidoturi care acţionează prin mecanisme specifice. A crescut preocuparea pentru
prevenirea intoxicaţiilor, atât a celor profesionale cât şi a celor medicamentoase,
prin apariţia „Centrelor pentru prevenirea intoxicaţiilor”.
În ţara noastră, încă înainte de înfiinţarea învăţământului farmaceutic, au
existat farmacişti care au desfăşurat activităţi în domeniul toxicologiei. Primul
toxicolog poate fi considerat farmacistul şi medicul Constantin Hepites, care a avut
din 1833 un laborator de analize chimico-legale la Brăila şi care a devenit ulterior
profesor la Şcoala Naţională de Farmacie din Bucureşti. După 1890, toxicologia
românească a fost reprezentată de medicul şi farmacistul Mina Minovici, care a
publicat lucrări în domeniul ptomainelor, iar fratele său, Ştefan Minovici, a publicat
în 1912 un manual de toxicologie. Alţi farmacişti care au contribuit la dezvoltarea
toxicologiei româneşti au fost: Bacovescu, Vintilescu, Deleanu, Al. Ionescu-Matiu,
N. Ioanid, V. Galea, M. Cotrău.
SUBSTANŢE TOXICE ŞI TIPURI DE INTOXICAŢII
SUBSTANŢE TOXICE: DEFINIŢIE, CLASIFICARE
Substanţa toxică reprezintă obiectul de studiul al toxicologiei şi poate fi

definită drept orice compus chimic capabil să producă alterări structurale şi
funcţionale la diferite niveluri de organizare a materiei vii, alterări care se exprimă
pe plan clinic printr-o stare patologică, care poate să fie reversibilă sau nu. Această
definiţie se referă la compuşii chimici exogeni, care pătrund în organism din mediul
exterior şi care poartă denumirea de xenobiotice. În principiu, conceptele de
substanţă toxică şi de otravă sunt sinonime, dar în realitate primul are un caracter
general, în timp ce al doilea este utilizat atunci când folosirea compusului este
intenţionată, în special în scop criminal.
Cea mai veche clasificare a substanţelor toxice datează din vremea lui
Dioscorides, care le clasifica după originea lor în substanţe vegetale, animale sau
minerale. În zilele noastre, se disting trei grupe de substanţe toxice în funcţie de
origine:
Ø Compuşi organici de sinteză:
o Poluanţi din aer, apă, alimente: CO, oxizi de azot, oxizi de sulf,
hidrocarburi, particule, deşeuri industriale, pesticide, fertilizanţi
o Aditivi alimentari: conservanţi, antioxidanţi, coloranţi
o Substanţe chimice din mediul de muncă: metale grele, fluoruri,
monoxid de carbon, hidrocarburi, alcooli, esteri, compuşi
organometalici, nitro- şi aminoderivaţi
o Droguri: deprimante ale SNC, stimulante, halucinogene, etc
o Medicamente
o Pesticide
o Solvenţi: hidrocarburi alifatice, hidrocarburi halogenate, alcooli
alifatici, glicoli, hidrocarburi aromatice
o Hidrocarburi aromatice policiclice
o Cosmetice
Ø Toxine naturale:
o Micotoxine: aflatoxine, tricocetene, etc
o Toxine microbiene: toxina botulinică, toxina tetanică, etc
o Toxine din plante (fitotoxine): alcaloizi, glicozide, etc
o Toxine animale: veninuri de şerpi, veninuri din insecte
SUBSTANŢE TOXICE ŞI TIPURI DE INTOXICAŢII • 9
Ø Substanţe anorganice: metale
Alte criterii de clasificare ţin cont de organul ţintă asupra căruia acţionează
substanţa, de mecanismul de acţiune, sau de toxicitatea compuşilor. Astfel, în
Uniunea Europeană, substanţele toxice sunt clasificate în 4 clase de toxicitate, pe
baza valorii dozei medii letale (DL50) determinate la şobolani (Tabel II.1.):
Tabel II.1.: Clasele de toxicitate în Uniunea Europeană
Intervalul DL50 (mg / kg) Clasa de toxicitate

DL50 ≤ 25 Foarte toxice
25 < DL50 ≤ 200 Toxice
200 < DL50 ≤ 2000 Dăunătoare
2000 < DL50 Neclasificate
INTOXICAŢII: DEFINIŢIE, CLASIFICARE
Intoxicaţia este răspunsul organismului la pătrunderea unei substanţe toxice.

Ea reprezintă o stare patologică, reversibilă sau nu, care se traduce printr-o
modificare a structurilor celulare sau a metabolismului celular.
Intoxicaţiile se pot clasifica după două criterii principale:
Ø criteriul clinico-evolutiv
⇒ - intoxicaţii acute
- intoxicaţii cronice
Ø criteriul social-juridic
⇒ - intoxicaţii voluntare = intenţionate
- intoxicaţii involuntare = accidentale
1. Clasificarea conform criteriului clinico-evolutiv
1.1. Intoxicaţiile acute apar în urma pătrunderii în organism a substanţei

toxice în doză relativ mare, o singură dată sau de mai multe ori într-un interval de
24 de ore. Simptomatologia apare în general brusc, este bine conturată şi evoluează
rapid. Există însă şi substanţe toxice cum ar fi fosforul, taliul sau paraquatul, în
cazul cărora simptomatologia nu se instalează decât după câteva zile sau săptămâni
de la absorbţie. Evoluţia poate conduce la decesul intoxicatului sau la recuperarea
10 • TOXICOLOGIE GENERALĂ
totală sau parţială a acestuia. În ultimul caz pot să rămână sechele sau leziuni
persistente.
Dependent de doza absorbită şi de modul de evoluţie, intoxicaţiile acute pot
fi subclasificate la rândul lor în:
Ø intoxicaţii supraacute
Ø intoxicaţii acute propriu-zise
Ø intoxicaţii subacute
Intoxicaţiile supraacute survin în urma absorbţiei unor doze mai mari decât
dozele letale, simptomatologia fiind aproape instantanee şi apărând la câteva
minute sau ore de la expunere. De cele mai multe ori aceste intoxicaţii sunt letale.
Intoxicaţiile subacute survin în urma absorbţiei unor doze mici de substanţă
toxică, simptomatologia este moderată, apare după o perioadă de latenţă, iar uneori
este subclinică, fără manifestări evidente, chiar dacă se produc perturbări la nivele
biologice distincte.
Intoxicaţiile acute sunt în ţările dezvoltate una din principalele cauze de
spitalizare a persoanelor sub 30 de ani. Se constată că frecvenţa acestor intoxicaţii
este de peste 50% la sexul feminin, că grupa de vârstă cea mai afectată este cea sub
13-14 ani, că peste 80% din intoxicaţii se produc la domiciliu şi peste 70% sunt
accidentale. Clasele de substanţe implicate în producerea intoxicaţiilor pot să difere
de la o ţară la alta, în funcţie de gradul de industrializare sau caracteristicile
culturale. Astfel, în ţările dezvoltate sunt mai frecvente intoxicaţiile cu
medicamente (analgezice, antidepresive, sedative-hipnotice, stimulante şi droguri,
medicamente cardiovasculare), în timp ce în ţările în curs de dezvoltare se întâlnesc
mai ales intoxicaţii cu produse agricole (pesticide, ciuperci otrăvitoare) sau produse
industriale (alcool metilic, produse petroliere) şi menajere (sodă caustică,
detergenţi, decapanţi, solvenţi, etc.).
1.2. Intoxicaţiile cronice se produc în urma absorbţiei repetate de doze mici

de substanţă toxică. Acţiunea toxică se datorează fie acumulării substanţei în
organism, la nivelul diferitelor organe sau ţesuturi, fie sumării efectelor lezionale în
decursul timpului, cu apariţia unor stări patologice. Modificările care apar sunt
adesea latente (subclinice), dar pot să devină manifeste în cazul scăderii condiţiei
fiziologice generale sau a mobilizării substanţei toxice din depozite, când se
produce o intoxicaţie acută prin creşterea nivelelor sanguine ale toxicului. Cauzele
cele mai frecvente ale intoxicaţiilor cronice sunt utilizarea necorespunzătoare a
medicamentelor, produselor industriale şi pesticidelor, contaminarea mediului şi
toxicomaniile.
2. Clasificarea conform criteriului social-juridic
2.1. Intoxicaţii voluntare

Din această categorie fac parte: crimele, sinuciderile, toxicomaniile, dopingul
şi utilizarea afrodisiacelor.
2.1.1. Crimele prin otrăvire, care în trecut au făcut numeroase victime, au scăzut ca
incidenţă o dată cu dezvoltarea unei metodologii eficiente pentru punerea în
evidenţă a substanţei toxice implicate. Unele cazuri celebre de otrăvire au
contribuit decisiv la progresul toxicologiei analitice (dozarea arsenului, extracţia
substanţelor toxice organice, etc).
În general, substanţele folosite în scop criminal sunt substanţe cu un potenţial
toxic ridicat şi cu proprietăţi fizice care să le confere persistenţă şi care să nu
permită decelarea lor de către victimă (fără miros sau gust caracteristic). Printre
acestea se numără:
- derivaţii de arsen
- sărurile de mercur
- acizii corozivi
- stricnina
- stupefiantele
- acidul cianhidric şi cianurile
- barbituricii şi alte psihotrope
- insecticidele organofosforice (în special paration)
- fosforul, produsele raticide pe bază de fosfor, fosfura de zinc
- aconitina
- elementele radioactive, etc.
Un loc aparte între intoxicaţiile criminale îl ocupă intoxicaţiile colective ca
urmare a folosirii substanţelor toxice de luptă, care fac parte din categoria
substanţelor iritante, caustice şi vezicante pe piele şi mucoase (Iperita folosită în
primul război mondial), a substanţelor neurotoxice (Somanul, Sarinul), sau a
biotoxinelor.
2.1.2. Sinuciderile reprezintă autointoxicaţii acute, de cele mai multe ori cu sfârşit
letal. Sinuciderile au fost frecvente în toate timpurile, dar în ultimul secol
statisticile indică o creştere a procentului de otrăviri faţă de alte metode de
sinucidere. Ele sunt mai frecvente la femei, deşi cazurile letale sunt mai întâlnite la
bărbaţi. Grupul de vârstă cel mai afectat este cel între 17 şi 20 de ani. Sinucigaşii
caută de obicei substanţe toxice care produc o moarte uşoară (barbiturici,
tranchilizante, morfină), iar în lipsa acestora se folosesc substanţe mai uşor
accesibile (sodă caustică, acizi, pesticide). Principalele substanţe utilizate în scop
suicidar sunt:
- medicamente psihotrope (hipnotice, anxiolitice, neuroleptice,

antidepresive), asociate sau nu cu alcool
- gaz de eşapament (monoxid de carbon)
- aspirină
- digitalice
- pesticide (insecticide, raticide)
- cianuri
- stricnină
- hipoclorit
- solvenţi, etc.
2.1.3. Toxicomaniile sunt intoxicaţii voluntare de tip cronic, determinate de

consumarea repetată a unui drog. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii:
„Toxicomania reprezintă o stare psihică, uneori şi fizică, care rezultă din
interacţiunea unui organism şi a unui medicament şi care se caracterizează prin
modificări de comportament şi alte reacţii, care conţin întotdeauna nevoia de a lua
substanţa în mod continuu sau periodic, pentru a resimţi efectele sale psihice şi
uneori pentru a evita suferinţele privaţiunii”.
Etimologia cuvântului toxicomanie provine din limba greacă, de la toxicon
(otravă) şi manie (nebunie). Denumirea toxicomaniei se formează de la numele
drogului plus sufixul „manie” (ex. cocainomanie, heroinomanie), sau de la numele
drogului plus sufixul „ism” (ex. alcoolism, tabagism).
Clasificarea toxicomaniilor se poate face:
a) după gravitatea lor:
• toxicomanii majore (cu heroină, cocaină, LSD)
• toxicomanii minore (cafeism, teism)
• toxicomanii de graniţă (tabagism)
b) după numărul drogurilor administrate
• monotoxicomanii, când se consumă un singur drog
• politoxicomanii, când se consumă mai multe droguri
În ultima perioadă se constată o creştere marcată a numărului
politoxicomaniilor, drogaţii asociind 2, 3 şi chiar 7 droguri. De asemenea, este
foarte frecventă asocierea dintre droguri şi alcool.
Utilizatorii de droguri sunt în marea lor majoritate tineri, aproximativ 90%
între 16 şi 30 de ani, segmentul de vârstă cel mai afectat fiind cel între 21 şi 25 de
ani. În funcţie de vârstă, se foloseşte cu predilecţie un anumit drog. Astfel, solvenţii
sunt în general utilizaţi de subiecţi foarte tineri, între 8 şi 18 ani, la 14 ani se
încearcă tutunul, la 16 ani consumul de alcool, iar la 18 ani consumul de canabis,
cocaină, heroină şi halucinogene. Aproximativ 75% din utilizatori sunt băieţi.
Toxicomaniile au, în general, patru caracteristici:
1) Dependenţa psihică, care constă în modificări de comportament şi o stare

mentală particulară însoţită de necesitatea psihică imperioasă de a-şi
administra substanţa periodic sau continuu, pentru a obţine o stare de bine
sau pentru a înlătura disconfortul psihic. Este caracteristica principală, care
se întâlneşte în toate cazurile de toxicomanie.
2) Dependenţa fizică este o stare patologică ce constă în necesitatea organică de
a folosi drogul, în vederea evitării tulburărilor ce apar la întreruperea
administrării.
3) Toleranţa reprezintă administrarea unor doze crescute de drog pentru a
obţine efectul dorit. Toxicomanii ajung astfel să tolereze doze care produc la
persoanele normale efecte foarte grave, sau chiar moarte. Toleranţa nu este o
caracteristică obligatorie a unei toxicomanii, ea fiind mai pronunţată la unele
droguri (ex. morfină, cocaină), şi absentă la altele (ex. halucinogene).
4) Sindromul de abstinenţă apare la întreruperea administrării substanţei, sau
uneori la reducerea importantă a dozelor. El se caracterizează prin tulburări
psihice şi organice care se manifestă prin simptome opuse celor produse de
drogul în cauză.
2.1.4. Dopingul constă în administrarea de substanţe în scopul creşterii

randamentului fizic, intelectual sau sportiv; aceste substanţe pot sau nu să producă
dependenţă. Printre principalele clase de compuşi utilizaţi se numără hormonii şi
euforizantele, care pot induce în timp tulburări endocrine şi neuropsihice
importante.
2.1.5. Utilizarea de afrodisiace a fost întâlnită pe parcursul întregii istorii a

umanităţii, dar nu s-au obţinut produse într-adevăr eficiente şi care să nu posede
efecte adverse. Afrodisiacele fac în general parte din clasa euforizantelor şi a
vasodilatatoarelor.
2.2 Intoxicaţii accidentale

În acest grup se încadrează intoxicaţiile prin contaminarea mediului,
intoxicaţiile profesionale, intoxicaţiile medicamentoase, intoxicaţiile alimentare,
intoxicaţiile casnice şi intoxicaţiile cu toxine animale sau vegetale.
2.2.1. Intoxicaţiile prin contaminarea mediului (aer, apă, alimente) pot avea
caracteristicile unor epidemii atunci când în mediu sunt deversate cantităţi masive
de substanţe toxice. Exemple de substanţe care pot produce intoxicaţii prin
contaminarea mediului sunt:
Ø Oxizii de sulf şi de azot – ajung în atmosferă în urma proceselor de
combustie şi sunt foarte iritanţi pentru piele şi mucoase
Ø Tetraetilul de plumb – folosit ca antidetonant în benzina pentru

motoarele cu combustie internă
Ø Particule de fluoruri – provenite din prelucrarea criolitei în vederea
obţinerii aluminiului; pot fi responsabile de producerea maladiei numită
fluoroză
Ø Hidrocarburile aromatice policiclice – rezultate în urma combustiei
materiei organice; au un potenţial cancerigen deosebit
Ø Pesticidele – utilizate în agricultură şi gospodării pot să determine
intoxicaţii prin contaminarea mediului
Substanţele cel mai frecvent implicate în cazurile de contaminare a mediului sunt,
în ordine alfabetică, următoarele: cadmiul, dioxidul de carbon, mercurul, oxizii de
azot şi oxidanţii fotochimici, oxizii de sulf, plumbul.
2.2.2. Intoxicaţiile profesionale sunt intoxicaţii care survin la locul de muncă, în

special în industrie şi în agricultură. Uneori ele se pot produce ca urmare a unor
accidente de muncă şi au caracter acut, dar de cele mai multe ori sunt intoxicaţii
cronice, insidioase, care rezultă în urma absorbţiei repetate a substanţelor în timpul
exercitării profesiei.
Substanţele cu care se produce intoxicaţia poartă denumirea de noxe
industriale şi pot fi materii prime, intermediari sau produse finite. Principalele
grupe sunt: oxidul de carbon, plumbul, arsenul, mercurul, manganul, siliciul,
solvenţii, aminele aromatice, pesticidele. Pătrunderea lor în organism se face în
special prin inhalare, pe cale cutanată sau eventual prin ingestie.
Îmbolnăvirile produse poartă denumirea de boli profesionale, iar
nomenclatura lor derivă de la substanţa incriminată (ex. saturnism, hidrargirism).
Simptomatologia apare insidios, fără forme caracteristice, iar în momentul în care
se instalează boala leziunile sunt bine constituite, astfel încât tratamentul este dificil
şi nu poate evita apariţia sechelelor.
Prevenirea acestor boli profesionale se bazează pe aplicarea unor măsuri de
igienă şi de siguranţă specifice, pe supravegherea medicală a muncitorilor, pe
folosirea de echipamente şi materiale de protecţie adecvate şi pe respectarea
„concentraţiilor maxime admisibile” în mediul de muncă.
2.2.3. Intoxicaţiile medicamentoase sunt intoxicaţiile care necesită cel mai

frecvent îngrijire medicală de specialitate. Ele pot fi:
Ø Intoxicaţii voluntare în scop suicidar, care se întâlnesc aproape exclusiv
la adult sau la adolescent
Ø Intoxicaţii accidentale
o La copii sau la bolnavi psihici
o Prin erori produse la diferite nivele: medic,
farmacist, pacient
Erori ale medicului:

- prescrierea unor doze de medicament care depăşesc dozele maxime
terapeutice
- prescrierea concomitentă a unor formulări care conţin un principiu activ
comun sau substanţe cu acţiune sinergică
- prescrierea unor medicamente fără a ţine cont de posibilele interacţiuni
medicamentoase sau de starea patologică a pacientului care poate
modifica farmacocinetica compusului
Erori ale farmacistului:
- nedescifrarea corectă a prescripţiei
- nesemnalarea dozelor maxime depăşite
- confuzia de substanţe
- eliberarea de preparate neomogene
- absenţa consilierii pacientului cu privire la modul de administrare
Erori ale pacientului:
- supradozarea voluntară
- automedicaţia
- polipragmazia
- confuzia medicamentului
- confuzia căii de administrare
Aceste intoxicaţii pot fi acute sau cronice. În cazul expunerii cronice,
absorbţia repetată poate conduce la fenomene de toleranţă sau ineficacitate, sau la
acumularea medicamentului. De aceea, cunoaşterea farmacocineticii compusului
are o importanţă deosebită în evitarea acestor intoxicaţii.
De asemenea, medicamentele pot induce efecte adverse, uneori grave, iar
pentru acelaşi compus sensibilitatea poate varia considerabil de la un individ la
altul. Astfel, unii pacienţi pot dezvolta reacţii alergice de gravitate variabilă. Mai
trebuie luate în considerare riscurile care apar la subiecţii cu deficienţe de eliminare
datorate unor afecţiuni renale sau riscurile posibile la asocierea dintre unele
medicamente şi alimente. Importanţa efectelor adverse a determinat dezvoltarea
activităţii de farmacovigilenţă, care conform OMS reprezintă: „orice activitate care
are drept scop obţinerea de indicaţii sistematice cu privire la legăturile probabile de
cauzalitate între medicamente şi reacţiile adverse observate într-o populaţie”.
2.2.4. Intoxicaţiile alimentare pot avea diferite cauze: intoleranţă la anumite

alimente, consumarea de alimente care conţin în mod natural substanţe toxice,
consumarea de alimente contaminate cu substanţe toxice, consumarea de alimente
contaminate microbian.
1) Intoleranţa la alimente se datorează unei sensibilităţi particulare, de

natură alergică, care se observă la anumiţi indivizi atunci când consumă unele
alimente cum ar fi crustaceele, unii peşti, căpşuni, etc., care sunt inofensive pentru
majoritatea populaţiei. Alergenii sunt reprezentaţi de proteinele alimentare. După
primul contact cu organismul, alergenii alimentari determină producerea unor mici
cantităţi de imunoglobuline (IgE), care la majoritatea indivizilor este suprimată prin
expunerea repetată a mucoasei digestive. Există însă persoane la care producerea de
IgE continuă, consecinţa fiind apariţia alergiilor alimentare. Acestea afectează în
principal persoanele cu risc genetic crescut, care pot dezvolta şi alte boli genetice.
Cantitatea de IgE produsă, deci intensitatea reacţiei alergice, depinde de vârsta la
care a avut loc primul contact cu antigenul, de doză, de integritatea mucoasei
digestive şi de alţi factori care încă nu au fost identificaţi.
2) Consumarea de alimente care conţin în mod natural substanţe toxice

cum ar fi:
- ciuperci toxice (Amanita phaloides, Amanita muscaria, etc.)
- plante ingerate prin confuzie care conţin alcaloizi toxici (Atropa
belladona) sau glicozizi cianogenetici (sâmburi de migdale, piersici,
zarzăre)
- peşti care în perioade de criză secretă substanţe pentru combaterea
prădătorilor
- moluşte care acumulează toxine prin ingerarea de plancton toxic
3) Consumarea de alimente contaminate cu substanţe toxice

Substanţele pot ajunge în alimente prin:
a) cedarea din ambalaje
- din conservele vechi necorespunzător cositorite, care pot ceda plumb
- din vasele de ceramică artizanală care sunt glazurate cu coloranţi pe bază
de plumb, pe care îl pot ceda în alimentele acide
- cedarea de plastifianţi sau stabilizanţi din materiale plastice: ex. compuşii
organostanici folosiţi ca stabilizanţi pentru materialele din PVC şi care
pot fi cedaţi în uleiuri, având proprietăţi hepatotoxice şi neurotoxice;
triortocresil fosfatul care a fost folosit ca plastifiant pentru hârtia de
ambalaj pentru unt şi care are proprietăţi neurotoxice.
b) folosirea de aditivi alimentari, fie neautorizaţi, fie în cantităţi care depăşesc
dozele zilnice admisibile
- azotaţii, care sunt folosiţi în mezeluri pentru a le păstra culoarea, se pot
reduce în anumite condiţii la azotiţi, care în prezenţa aminelor secundare
pot forma nitrozamine cancerigene
- unii aditivi alimentari sunt alergeni: metabisulfitul de sodiu folosit ca
antioxidant poate declanşa crize de astm la unele persoane;
- glutamatul de sodiu, care este folosit ca potenţator de gust, este bănuit a fi

responsabil de „sindromul restaurantului chinezesc”, caracterizat prin
arsuri şi furnicături pe faţă, gât şi partea superioară a corpului.
c) remanenţa unor compuşi pe produsele alimentare
- pesticide: insecticidele organoclorurate, care sunt stabile, puţin
biodegradabile şi cumulative de-a lungul lanţurilor alimentare, au fost în
mare parte interzise în marea majoritate a ţărilor; insecticidele
organofosforice sunt puţin stabile, suferă o hidroliză rapidă în sol şi pe
vegetale, riscul de contaminare a produselor vegetale fiind redus;
fungicidele organometalice sunt liposolubile, stabile şi se pot fixa la
nivelul SNC, având o toxicitate considerabilă.
- substanţe cu care sunt tratate animalele din crescătorii: antibioticele sau
estrogenii.
Antibioticele sunt folosite pentru a preveni infecţiile sau pentru a creşte calitatea
proteinelor animale. Persistenţa lor în alimente poate fi asociată cu unele riscuri:
- perturbarea florei intestinale umane; datorită cantităţilor reduse în care se
găsesc în alimente, acest risc este redus
- declanşarea unor reacţii alergice
- inducerea rezistenţei la antibiotice; riscul este redus, datorită
concentraţiilor mici în care se găsesc în carne
Estrogenii sunt administraţi, în special la bovine, pentru a creşte cantitatea de
proteină animală formată. Se pare că metabolismul lor nu este identic cu cel al
hormonilor endogeni, putând exista riscuri de natură diferită, motiv pentru care în
Europa a fost interzisă utilizarea lor.
d) contaminarea cu poluanţi industriali şi radioactivi care se pot acumula în
alimentele destinate hranei omului sau animalelor.
f) contaminarea alimentelor cu mucegaiuri care produc substanţe toxice numite
micotoxine: aflatoxina B1, un hepatocarcinogen foarte puternic, ochratoxinele care
sunt nefrotoxice, patulina care este neurotoxică şi care se poate regăsi în unele
sucuri de mere.
4) Intoxicaţiile de origine microbiană se datorează consumării de alimente

care devin patogene în urma contaminării cu bacterii sau cu toxine bacteriene:
a) Intoxicaţiile microbiene survin în urma consumării de alimente contaminate cu
toxine bacteriene produse anterior ingerării (ex. toxina botulinică)
b) Toxinfecţiile bacteriene se produc în urma consumării de alimente contaminate
cu bacterii care se dezvoltă în organismul consumatorului excretând toxine (ex.
Escherichia coli, Staphiloccocus, Salmonella).
2.2.5. Intoxicaţiile casnice sunt în general intoxicaţii acute sau supraacute, care
adesea evoluează spre un sfârşit letal sau care în cazul în care sunt tratate pot lăsa
sechele grave.
În aceste intoxicaţii sunt implicaţi cel mai frecvent copiii şi persoanele în
vârstă. Se produc în general din neatenţie, neştiinţă sau imprudenţă. Substanţele
incriminate sunt:
- substanţele caustice: sodă caustică, acizi tari, unii putând intra în
compoziţia unor produse decapante sau detartrante
- produse folosite pentru dezinfecţie
- coloranţi pentru pielărie sau ţesături
- spume izolante sau adezivi pe bază de uree-formol, care pot elibera
formaldehidă
- pesticide, în special insecticide organofosforice (paration) sau raticide
(fosfura de zinc)
- medicamente, în special la copii, care confundă drajeurile cu bomboanele
- alcool metilic confundat cu alcool etilic
2.2.6. Intoxicaţii cu toxine animale sau vegetale

Numeroase plante, insecte, peşti şi reptile conţin toxine (acizi organici,
enzime, peptide) care inoculate la mamifere produc durere locală şi o multitudine
de efecte sistemice de tip anafilactic, hemolitic, paralizant, cardiotoxic, etc.
NOŢIUNI DE TOXICOCINETICĂ
Pentru ca un compus chimic să îşi poată exercita efectul toxic, el trebuie să

vină în contact cu sistemul biologic asupra căruia acţionează. Efectul poate să fie
local, la nivelul căii de pătrundere, sau sistemic, după absorbţia în organism. După
pătrunderea în organism, xenobioticele urmează mai multe faze până la producerea
efectului toxic. Acestea sunt: faza de expunere, faza toxicocinetică şi faza
toxicodinamică (Fig. 3.1.). Natura şi intensitatea efectelor substanţei toxice vor
depinde deci de concentraţia acesteia la nivelul organelor-ţintă, care la rândul său
este determinată de:
- doza administrată
- absorbţie, distribuţie, capacitatea de fixare, excreţia din organism
Cu studiul comportării medicamentelor în organism, adică al absorbţiei,
distribuţiei, metabolizării şi excreţiei, se ocupă farmacocinetica, care utilizează
modele şi ecuaţii matematice pentru a descrie şi apoi a prevedea acest
comportament. Toxicocinetica studiază absorbţia, distribuţia, metabolizarea şi
excreţia xenobioticelor în condiţii în care se poate produce toxicitate sau în caz de
expunere excesivă.
MECANISME DE TRANSPORT PRIN MEMBRANELE BIOLOGICE
Organismul este alcătuit din o sumă de organe, ţesuturi, celule şi organite

subcelulare, fiecare din acestea fiind protejate de învelişuri specializate sau
membrane protectoare. Pentru ca o moleculă de substanţă toxică să fie absorbită,
distribuită şi în final excretată din organism după ce şi-a exercitat efectul, ea trebuie
să traverseze aceste membrane protectoare (Fig.3.2.). Procesul toxicocinetic
implică deci o serie de etape de translocare, care cresc posibilitatea expunerii
substanţei exogene la o serie de molecule endogene voluminoase, cum ar fi
proteinele, ce pot lega eficient aceste substanţe, modificându-le funcţia şi
îndepărtându-le din organism. Xenobioticul poate veni în contact cu diferite părţi
ale organismului, putând fi excretat prin rinichi, tractul respirator sau glandele
salivare. De asemenea, molecula exogenă poate fi biotransformată de sistemele
enzimatice prezente în diferitele organe. Ea poate fi depozitată în organe de
depozitare (Fig.3.3.)
Eliberarea substantei Substanta toxica

Absorbtie Entitati toxice Interactiunea intre Efect
toxice din forma de disponibila pentru Distributie disponibile entitatile toxice si toxic
administrare Metabolizare
Formarea substantei absorbtie Excretie receptori
toxice in tubul digestiv
1 - Faza de expunere 2 - Faza toxicocinetica 3 -Faza toxicodinamica
Fig. 3.1. Parcursul unei substanţe toxice în organism
MEDIUL EXTERN
LICHID EXTRACELULAR
MEMBRANA Mucoasa
Respiratorie
Pielea
LICHID INTERSTITIAL
MEMBRANA- CAPILARA
PLASMA
MEMBRANA- CAPILARA
LICHID INTERSTITIAL
MEMBRANA CELULARA
LICHID INTRACELULAR
MEMBRANA SUBCELULARA
LICHID DIN INTERIORUL ORGANITELOR CELULARE
Fig.3.2. Transportul xenobioticelor prin barierele membranare

NOŢIUNI DE TOXICOCINETICĂ • 21
Diferitele tipuri de membrane au o structură similară. Conform teoriei

clasice, membranele sunt alcătuite dintr-un strat bimolecular de fosfolipide, cu
grupări polare de fosfatidilcolină sau fosfatidiletanolamină, care predomină pe
suprafaţa internă şi pe cea externă a membranei, şi cu lanţuri de acizi graşi, mai
mult sau mai puţin perpendiculari, care umplu spaţiul intern. În acest strat dublu
sunt inserate proteine, care pot forma pori hidrofili (Fig. 3.4). Acizii graşi din
membrană nu au o structură cristalină rigidă, fiind cvasi-fluizi la temperaturi
fiziologice. Caracterul fluid al membranelor este determinat în mare parte de
structura şi de proporţia acizilor graşi nesaturaţi. Cu cât membranele au un conţinut
mai mare de acizi graşi nesaturaţi, cu atât ele sunt mai fluide şi sunt mai uşor
străbătute de compuşii chimici.
Una din cele mai importante caracteristici ale membranei celulare este
permeabilitatea selectivă. Astfel, ea poate fi traversată de anumite substanţe în
funcţie de anumite proprietăţi fizico-chimice cum ar fi: mărimea şi forma
moleculei, liposolubilitatea, polaritatea, similitudinea structurală cu molecule
endogene.
EXPUNEREA LA XENOBIOTIC
ABSORBTIE
FORMA LIBERA FORMA LEGATA
DISTRIBUTIE
LOCURI DE DEPOZITARE
LOCURI DE
BIOTRANSFORMARE
EXCRETIE
XENOBIOTICUL SI
METABOLITII SAI
Fig.3.3. Căile pe care le poate urma un xenobiotic în organism

Fig.3.4. Structura tridimensională a membranei celulare. Proteinele (a) sunt inserate în

stratul bimolecular de fosfolipide (b)
(Timbrell J.A., 1991)
Principalele mecanisme prin care xenobioticele pot traversa membranele

biologice sunt: difuzia pasivă, filtrarea prin porii membranei, transportul specializat
şi endocitoza.
1. Difuzia pasivă reprezintă probabil cel mai important mecanism de transport al

xenobioticelor. Constă în trecerea moleculei, fără consum de energie, dintr-un
compartiment cu concentraţie mare spre un compartiment cu concentraţie mică,
deci în sensul gradientului de concentraţie. Nu prezintă specificitate de substrat şi
se bazează pe difuzia substanţei prin stratul lipidic bimolecular.
Pentru ca molecula să fie transportată prin difuzie pasivă, trebuie să fie
îndeplinite anumite condiţii:
- existenţa unui gradient de concentraţie
- liposolubilitatea xenobioticului
- compusul nu trebuie să fie ionizat
Compuşii ionizaţi nu vor difuza uşor prin membrană deoarece pe de o parte ei au o
solubilitate redusă în lipide, aceasta fiind esenţială pentru transport, iar pe de altă
parte pot determina interacţiuni ionice între xenobiotice, lipidele şi proteinele din
membrană.
Aceste condiţii au fost încorporate în teoria pH-partiţiei, conform căreia

doar compuşii lipofili neionizaţi vor fi absorbiţi prin difuzie pasivă în situaţia
existenţei unui gradient de concentraţie. Multe substanţe chimice de interes
toxicologic sunt acizi sau baze slabe, care în soluţie sunt ionizate. Forma ionizată
are o liposolubilitate redusă, deci nu va trece uşor prin stratul lipidic al membranei.
Forma neionizată are un anumit grad de liposolubilitate, fiind astfel difuzibilă.
Viteza de difuzie prin membrană este definită de Legea lui Fick:
Viteza de transport = [KS(C2 – C1)] / g
Unde: K este coeficientul de difuzie, S este suprafaţa membranei, C2 este

concentraţia compusului la suprafaţa externă a membranei, C1 este concentraţia la
suprafaţa internă a membranei, iar g reprezintă grosimea membranei.
Coeficientul de difuzie prin membrană K depinde de proprietăţile fizico-
chimice ale compusului, cum ar fi liposolubilitatea, mărimea şi forma moleculei.
Parametrul care apreciază liposolubilitatea compuşilor este coeficientul de partiţie
lipide / apă, care este cu atât mai mare cu cât compusul este mai lipofil.
Pe de altă parte, raportul molar între moleculele ionizate şi cele neionizate
ale unui acid sau ale unei baze organice în soluţie depinde de constanta de ionizare,
care furnizează o măsură a tăriei acestora. pH-ul la care un acid sau o bază organică
slabă este ionizat 50% poartă numele de pKa sau respectiv pKb. Gradul de ionizare
al unui compus depinde de pKa-ul său şi de pH-ul soluţiei. Relaţia între pKa şi pH
este descrisă de ecuaţiile Henderson-Hasselbach:
Pentru acizi: pKa – pH = log ([forma neionizată] / [forma ionizată])
Pentru baze: pKa – pH = log ([forma ionizată] / [forma neionizată])
În concluzie, difuzia acizilor slabi prin membrană va fi favorizată de existenţa unui

mediu acid, iar cea a bazelor slabe de un mediu bazic (Fig.3.5.).
pH scazut pH ridicat
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
.......... ACIZI
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
..........
BAZE ..........
..........
..........
..........
Fig. 3.5. Transportul acizilor şi bazelor slabe în funcţie de pH
2. Filtrarea se bazează pe difuzia substanţei dizolvate în apă prin porii membranei,

în sensul gradientului de concentraţie. Fluxul apei prin aceşti pori este determinat
de forţele hidrostatice şi / sau osmotice.
Procesul este limitat de mărimea porilor membranei. Astfel, porii majorităţii
celulelor sunt în jur de 4 nm, permiţând trecerea doar a compuşilor hidrofili, cu
masă moleculară de 100-200 daltoni, în timp ce porii membranei glomerulare sunt
relativ mari, în jur de 70 nm, permiţând trecerea moleculelor cu masă mai mică
decât a albuminei (60 000 daltoni). Deoarece multe substanţe toxice au molecule
relativ mari, acest mecanism este mai important în eliminarea xenobioticelor, mai
ales pe cale renală.
3. Transportul specializat
Există numeroşi compuşi al căror transport prin membrane nu poate fi
explicat doar prin difuzie pasivă sau filtrare, deoarece ei sunt fie prea mari pentru a
trece prin pori fie sunt prea puţin liposolubili pentru a difuza prin stratul lipidic
bimolecular. Totuşi, ei sunt adesea transportaţi rapid prin membrane, chiar
împotriva gradientului de concentraţie. Acest fenomen se explică prin existenţa
unor sisteme specializate de transportori. Aceste sisteme sunt responsabile de
transportul prin membrana celulară a unor substanţe nutritive cum ar fi glucidele,
aminoacizii, acizii nucleici, dar şi a unor compuşi exogeni. Transportorul este de
obicei o proteină, care leagă substanţa toxică, o trece de o parte pe cealaltă a
membranei şi apoi o eliberează, reluându-şi poziţia iniţială şi devenind disponibil
pentru un nou ciclu de transport (Fig. 3.6.). Aceste mecanisme sunt importante
atunci când xenobioticul prezintă similitudini structurale sau chimice cu compuşi
endogeni care utilizează mecanismele de transport specializat în cursul proceselor
fiziologice normale. Se cunosc mai multe tipuri de transport specializat:
3.1. Transportul activ, care prezintă următoarele caracteristici:

- a) compusul se deplasează împotriva gradientului electrochimic sau de
concentraţie
- b) se realizează cu consum de energie metabolică
- c) poate fi inhibat de substanţele toxice care interferează în metabolismul
celular
- d) sistemul de transport este saturat la concentraţii mari de substrat
- e) sistemul de transport este selectiv pentru anumite caracteristici structurale
ale moleculei transportate, deci poate să apară competiţia între diferiţi
compuşi pentru legarea de transportor
Sistemele de transport sunt cuplate cu enzime ce produc energie (ex. ATP-
aze) şi deoarece pot fi saturate, procesul se desfăşoară conform unei cinetici de tip
Michaelis-Menton.
Prin acest mecanism poate fi transportat medicamentul anticanceros 5-
fluorouracil de către sistemul de transport al pirimidinelor, plumbul poate fi
absorbit în intestin prin sistemul de transport al calciului, iar ierbicidul paraquat
este preluat în plămâni prin sistemul de transport al poliaminelor.
Transportul activ este foarte important mai ales pentru eliminarea
xenobioticelor din organism. Sistemul nervos central are două sisteme de transport
la nivelul plexurilor coroide, care elimină compuşii din lichidul cefalorahidian, un
sistem pentru acizi şi unul pentru bazele organice, rinichiul are două sisteme de
transport, iar ficatul cel puţin patru.
3.2. Difuzia facilitată are similitudini cu transportul activ:

- a) necesită o moleculă proteică transportoare (enzime numite permeaze)
- b) procesul poate fi saturat sau inhibat competitiv
dar în acelaşi timp este diferită, deoarece:
- c) transportul se realizează în sensul gradientului electrochimic sau de
concentraţie
- d) procesul nu necesită energie metabolică şi nu este inhibat de substanţele
care interferează în metabolismul celular
3.3. Transportul prin intermediul transportorilor ABC

Transportorii ABC fac parte din superfamilia proteinelor ABC (ATP Binding
Casette) care reprezintă un grup ubicuitar şi evolutiv de proteine cu diferite funcţii,
majoritatea legate de transportul prin membranele biologice, în special din celulă
spre exteriorul acesteia. Ele sunt alcătuite dintr-un domeniu transmembranar format
de obicei din şase helixuri transmembranare şi dintr-un domeniu de legare a
nucleotidelor. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai acestei clase sunt P-glicoproteina
şi proteina MRP (multidrug resistance-associated protein) (Fig 3.7).
Membrana
Transportor
Energie
Substanta
toxica
Fig.3.6. Reprezentarea schematică a transportului activ
Trăsătura cea mai particulară a acestei categorii de transportori este

reprezentată de gama foarte largă de substraturi ce pot fi transportate, corelaţia cu
structura moleculelor fiind dificil de realizat. Cercetări recente au identificat în
molecula substraturilor P-glicoproteinei cel puţin două grupări acceptoare de
legături de hidrogen cu o poziţionare spaţială precisă, dar această cerinţă nu pare a
fi foarte restrictivă. Compuşii transportaţi nu pot fi foarte hidrofili sau foarte
hidrofobi, iar în ceea ce priveşte mărimea moleculei există limite inferioare şi
superioare, fiind excluse moleculele foarte mici sau foarte mari. S-a demonstrat că
P-glicoproteina este implicată în transportul morfinei din creier înapoi în sânge prin
bariera hemato-encefalică şi că poate fi indusă de administrarea cronică a acestei
substanţe, ceea ce poate explica parţial mecanismul de instalare a toleranţei la
morfină. Proteina MRP poate şi ea transporta substraturi cu structuri foarte variate,
dar în special hidrofile, iar interesul său toxicologic deosebit constă în faptul că
poate transporta din celulă nu numai molecule amfotere, dar şi metaboliţi conjugaţi
cu glutation sau acid glucuronic, participând astfel la aşa numita fază a III a de
detoxifiere. Proteina MRP este implicată şi în instalarea rezistenţei la terapia
anticanceroasă, prin excluderea din celula ţintă a moleculelor de medicament.
Fig. 3.7. Modelele structurale ale P-glicoproteinei (A) şi Proteinei MRP (B)
4. Endocitoza
Acest proces constă în invaginarea membranei celulare pentru a îngloba
particule solide (fagocitoza) sau particule lichide (pinocitoza). Se formează o
veziculă care poate fuziona cu un lizozom primar, transformându-se în lizozom
secundar în care enzimele pot digera macromolecula. Uneori, o porţiune a
membranei plasmatice care prezintă receptori specifici leagă macromolecula şi apoi
se invaginează. Procesul necesită energie metabolică şi poate fi indus de prezenţa
anumitor molecule, cum ar fi ionii din mediul înconjurător.
Acest sistem de transport este important la nivelul alveolelor pulmonare,
unde particulele insolubile de dioxid de uraniu sau azbest pot fi absorbite prin
fagocitoză, sau la nivelul intestinului, pentru absorbţia moleculelor mari. Este de
asemenea important pentru eliminarea din sânge a unor substanţe prin intermediul
sistemului reticulo-endotelial din splină şi ficat.
Din punct de vedere toxicologic, cele mai importante mecanisme de transport

prin membrane sunt difuzia pasivă şi transportul activ.
ABSORBŢIA SUBSTANŢELOR TOXICE
Absorbţia reprezintă procesul prin care xenobioticele pătrund în organism,

respectiv trec din mediul extern în lichidele biologice (sânge, limfă, lichid
cefalorahidian). O substanţă toxică poate pătrunde în organism pe diferite căi, care
pot fi clasificate în:
- a) căi naturale:
o digestivă
o respiratorie
o cutanată
o prin mucoase sau seroase
- b) căi artificiale (parenterale)
o intraperitoneală (i.p.)
o intravenoasă (i.v.)
o subcutană (s.c.)
o intramusculară (i.m.)
Căile principale de absorbţie pentru substanţele toxice sunt calea digestivă,
calea respiratorie şi calea cutanată. Căile parenterale se folosesc de obicei
pentru administrarea substanţelor medicamentoase şi sunt utilizate în
experimentele toxicologice.
Calea de pătrundere poate să influenţeze:
- efectul toxic final al unui compus; astfel, pH-ul acid stomacal poate
determina hidroliza unor substanţe, iar bacteriile intestinale pot modifica
natura unor compuşi prin metabolizare, afectând astfel efectul toxic indus
- distribuţia ulterioară a substanţelor; astfel, absorbţia cutanată este lentă şi va
conduce la o distribuţie iniţială în circulaţia periferică, în timp ce absorbţia
pulmonară este rapidă, organele majore fiind expuse foarte repede.
- metabolismul prin primul pasaj hepatic; substanţele care sunt absorbite din
tractul digestiv trec întâi prin ficat înainte de a ajunge în inimă şi a fi
distribuite în întreg organismul, suferind o primă metabolizare sub acţiunea
enzimelor hepatice.
Substanţele administrate pe alte căi, inclusiv cele absorbite prin mucoasa
nazală, bucală sau din rect, nu suferă acest prim pasaj şi ating concentraţii
mai mari în organism.
1. Absorbţia digestivă
Este o cale de pătrundere majoră pentru substanţele toxice, fie prin

intermediul alimentelor contaminate, fie ca medicamente sau substanţe otrăvitoare
ingerate accidental sau intenţionat. Majoritatea crimelor şi sinuciderilor se produc

ca urmare a pătrunderii agentului toxic pe cale orală.
Tractul gastrointestinal poate fi privit ca un tub care străbate organismul.
Deşi el se găseşte în organism, conţinutul său poate fi considerat ca fiind în afara
organismului. De aceea, substanţele toxice din tractul gastrointestinal nu produc
afectare sistemică decât după absorbţie, cu excepţia compuşilor iritanţi sau caustici.
Absorbţia se poate face de-a lungul întregului tub digestiv, în mod
diferenţiat, dependent de:
- structura mucoasei digestive
- pH-ul de la nivelul segmentului digestiv respectiv
Absorbţia se face prin difuzie pasivă, transport activ, endocitoză sau
transport paracelular, adică prin joncţiunile intercelulare. Celulele mucoasei
intestinale conţin şi P-glicoproteina, care a fost implicată în secreţia intestinală a
unor medicamente ca: ciclosporina, digoxinul, unele fluorochinolone, ranitidina,
citostatice, beta blocante. Moleculele absorbite sunt transferate în celulele
endoteliale, spre capilare şi ficat, sau înapoi spre lumenul intestinal (secreţie).
1.1. Absorbţia la nivelul cavităţii bucale este o cale minoră de absorbţie a

substanţelor toxice deoarece timpul de contact cu mucoasa bucală este
foarte scurt. Pot fi absorbite substanţe cum ar fi: alcoolii, aldehidele,
cetonele, cianurile, nitroglicerina, hormonii estrogeni, nicotina, cocaina.
1.2. Absorbţia la nivelul esofagului este foarte redusă, datorită timpului scurt
de contact, dar substanţele toxice caustice pot leza grav mucoasa
esofagiană.
1.3. Absorbţia la nivelul stomacului depinde de:

- Coeficientul de partiţie al substanţei: substanţele liposolubile sunt mai uşor
absorbite prin difuzie pasivă, care reprezintă procesul de absorbţie cel mai
important din punct de vedere cantitativ, dar în acelaşi timp, un anumit grad
de hidrosolubilitate, care favorizează dizolvarea în conţinutul apos al
stomacului şi deci un contact intim cu mucoasa, creşte gradul de absorbţie;
cel mai bine se vor absorbi substanţele cu un coeficient de absorbţie apropiat
de 1.
- Prezenţa formei neionizate, absorbabile prin difuzie pasivă. Absorbţia va fi
deci determinată de pH-ul mediului şi de pKa-ul substanţei toxice. Deoarece
pH-ul secreţiei gastrice este acid, cuprins între 1,2 şi 3,5, în funcţie de starea
de plenitudine a stomacului (1,2-1,8 a jeun şi 3-3,5 după masă), la acest nivel
se vor absorbi acizii slabi (pKa > 2,5), care se găsesc în forma neionizată.
Bazele slabe care sunt ionizate sau parţial ionizate (pKa < 2,5) sunt
neabsorbabile sau greu absorbabile. Aceste diferenţe sunt amplificate de
faptul că la pH-ul sângelui circulant de 7,4 acizii slabi se găsesc sub formă
ionizată şi vor fi preluaţi de fluxul sanguin, în timp ce bazele slabe sunt
neionizate şi vor avea tendinţa de a difuza înapoi în stomac.
1.4. Absorbţia la nivelul intestinului subţire interesează majoritatea

compuşilor care pătrund pe cale orală.
- Bazele slabe, care la pH-ul mai alcalin (pH 6) al sucului intestinal se găsesc
sub formă neionizată, vor fi rapid absorbite, deşi pH-ul 7,4 al plasmei nu
favorizează îndepărtarea lor, fiind posibilă reîntoarcerea în intestin.
- Acizii slabi, care se găsesc sub formă ionizată, vor fi totuşi absorbiţi datorită:
o Suprafeţei mari a intestinului subţire şi timpului lung de sejur în
acest segment al tractului digestiv
o Ionizării moleculei la pH-ul 7,4 al sângelui, care favorizează
îndepărtarea de la locul absorbţiei şi menţinerea gradientului de
concentraţie de-a lungul membranei intestinale (Fig.3.8.).
o Existenţei unui microstrat acid în vecinătatea mucoasei intestinale,
cu grosime de 20 µm şi al cărui pH este cu 0,5 unităţi mai mic
decât cel din lumenul intestinal; aciditatea acestui microstrat este
mai pronunţată în duoden faţă de porţiunea distală a intestinului
subţire.
Plasma
pH 7,4 +
NH3
NH2
Stomac
- pH 2
COO COOH
+ NH2
NH3
Intestin
pH 8-9
COOH
-
Plasma COO
pH 7,4
-
COOH COO
NH2
+
NH3
Fig. 3.8. Absorbţia moleculelor ionizate la nivelul stomacului şi intestinului

Absorbţia substanţelor toxice din intestin este favorizată de (Fig.3.9):

Ø Grosimea redusă a mucoasei intestinale unistratificate
Ø Suprafaţa considerabilă de contact oferită de prezenţa vilozităţilor şi a
microvilozităţilor
Ø Vascularizaţia bogată la acest nivel
Ø Timpul lung de contact dintre mucoasă şi substanţă
Ø pH-ul apropiat de cel fiziologic
Ø Conţinutul de substanţe emulgatoare. Aceste substanţe emulgatoare sunt
reprezentate de sărurile biliare, săruri de sodiu şi potasiu ale acizilor
biliari conjugaţi cu glicină şi taurină. Ele au un rol important în absorbţie,
îmbunătăţind viteza de dizolvare şi solubilitatea în apă a substanţelor
insolubile.
Alţi factori care influenţează absorbţia sunt: mărimea particulelor, prezenţa unor
solvenţi şi emulgatori, prezenţa microorganismelor, legarea de componente ale
conţinutului gastric, viteza de golire a stomacului, temperatura conţinutului
stomacal, motilitatea intestinală, efectul alimentelor, secreţia gastrointestinală.
Fig. 3.9. Tractul intestinal la om (a: ficatul; b: stomacul; c: duodenul; d: ileonul; e: colonul; f:
secţiune longitudinală prin ileon; g: vilozitate; k: detaliu al unei vilozităţi; o: detaliu al celulelor
epiteliale cu microvilozităţi
(Timbrell J.A, 1991)
Un aspect important al absorbţiei gastrointestinale este reprezentat de

circuitul enterohepatic. După secreţia prin bilă a metaboliţilor conjugaţi
hidrosolubili, aceştia pot fi hidrolizaţi în intestin de microflora intestinală sau de
alte condiţii locale, eliberând compusul într-o formă mai puţin polară, care poate fi
reabsorbită şi ajunge din nou în ficat prin vena portă (Fig.3.10). Acest proces se
poate repeta de mai multe ori şi creşte timpul de înjumătăţire biologică, făcând
posibilă apariţia unor efecte adverse la nivel hepatic.
Un alt ciclu este circuitul buco-enteric, în care substanţele toxice absorbite
în intestin sunt transportate de sânge ajungând la nivelul glandelor salivare, fiind
apoi excretate în cavitatea bucală. Un exemplu de substanţă toxică ce poate intra în
acest circuit este mercurul.
Fig. 3.10. Diagrama circulaţiei enterohepatice

(Niesink R.J.M., et al, 1996)
1.5. Absorbţia la nivelul intestinului gros

Capacitatea de absorbţie a intestinului gros este mult mai redusă faţă de cea a
intestinului subţire, iar această cale de pătrundere este mai puţin importantă
pentru substanţele toxice. Absorbţia în acest caz depinde de :
- a) locul de administrare, absorbţia fiind mai rapidă şi mai eficientă atunci
când substanţa este aplicată în apropierea anusului, zonă irigată de venele
hemoroidale inferioare, care evită pasajul hepatic;
- b) vârstă, procesul descrescând treptat o dată cu înaintarea în vârstă.
În concluzie, absorbţia gastrointestinală se realizează preponderent la nivelul

intestinului subţire, fapt corelat pozitiv cu suprafaţa disponibilă pentru absorbţie a
acestui segment digestiv (Tabel III.1).
Tabel III.1. Mărimea suprafeţei de absorbţie pentru diferitele segmente ale tractului
digestiv
Cavitatea bucală 0,02

Stomac 0,1-0,2
Intestinul subţire 100
Intestinul gros 0,5-1,0
Rect 0,04-0,07
2. Absorbţia pe cale respiratorie
Este o cale de absorbţie importantă pentru pătrunderea substanţelor toxice

care se găsesc în aerul din mediul industrial sau comunal sub formă de gaze, vapori
ai lichidelor volatile sau particule fine, lichide sau solide. Sistemul respirator este
prevăzut cu unele mecanisme de protecţie împotriva substanţelor toxice, în special
a celor sub formă de particule. Totuşi, el este vulnerabil din mai multe motive:
- Schimbul de gaze la nivelul alveolelor capilare se produce la o distanţă foarte
mică (1-2 µm) de sistemul circulator, ceea ce permite nu numai schimbul de
oxigen şi dioxid de carbon, ci şi schimbul de substanţe toxice gazoase.
- Pereţii alveolari sunt umectaţi de un film apos subţire, care facilitează
absorbţia iniţială a substanţelor toxice din aerul alveolar. Totuşi, în unele
cazuri, componenta fosfolipidică de la suprafaţa stratului monomolecular
interacţioneză cu compuşii cu liposolubilitate mare şi le întârzie absorbţia.
- Suprafaţa alveolelor pulmonare este foarte mare (între 50 şi 100 de m2), de
aproximativ 50 de ori mai mare decât suprafaţa pielii (Fig. 3.11.).
Fig. 3.11. Structura sistemului respirator (a: traheea; b: bronhiolă; c: sac alveolar cu
vascularizaţia aferentă; d: aranjarea vaselor de sânge în jurul alveolelor; e: aranjarea celulelor şi a
spaţiilor de aer în alveole; f: structura celulară a alveolei; g: celulă endotelială a vasului capilar; h:
eritrocite; i: celulă epitelială a sacului alveolar.
Procesul respiraţiei implică trecerea aerului prin mai multe segmente

intercorelate care includ: nasul, gura, faringele, traheea, bronhiile şi apoi căile
respiratorii inferioare şi alveolele pulmonare. Cantitatea de aer reţinută în plămân
este cunoscută drept volumul rezidual. Viteza de pătrundere a substanţelor toxice
sub formă de vapori este controlată de viteza de ventilaţie alveolară, compusul fiind
prezent în alveole de manieră temporară, de aproximativ 20 de ori / minut.
În cazul inhalării gazelor, moleculele acestora difuzează din spaţiul alveolar
în sânge, în care se dizolvă. Cu excepţia unor gaze cu afinitate specială pentru
anumite structuri ale organismului (ex. legarea monoxidului de carbon de
hemoglobină), captarea unui gaz de un ţesut se realizează de obicei printr-un simplu
proces fizic de dizolvare. Dizolvarea moleculelor de gaz în sânge are loc până la
stabilirea unui echilibru între moleculele de gaz din sânge şi cele din spaţiul
alveolar, echilibru la care raportul concentraţiilor în cele două faze este constant şi
poartă denumirea de coeficient de partiţie sânge-gaz, fiind caracteristic pentru
fiecare substanţă. Viteza de absorbţia a gazelor la nivel pulmonar va depinde deci
de valoarea acestui coeficient:
- pentru gazele cu solubilitate redusă, viteza de absorbţie depinde în principal

de fluxul sanguin în plămâni
- pentru gazele cu solubilitate mare, viteza de absorbţie depinde în principal de
ventilaţie (frecvenţa respiratorie).
În cazul particulelor solide, absorbţia depinde în principal de mărimea acestora

(Fig. 3.12).
Nas
Gura
Faringe
5 - 30µm
Trahee
Bronhii
Bronhiole
1 - 5µm
Alveole
1 µm
Fig. 3.12. Segmentele la nivelul cărora se produce absorbţia în tractul respirator
Particulele cu dimensiuni mai mari de 5 µm sunt de obicei depozitate în

regiunea naso-faringelui. Particulele între 2 şi 5 µm sunt depozitate în principal în
zona traheobronşică, de unde sunt eliminate prin mişcarea retrogradă a stratului de
mucus din porţiunea ciliată a tractului respirator. Tusea şi strănutul favorizează
deplasarea mucusului şi a particulelor spre cavitatea bucală, de unde particulele pot
fi eventual înghiţite şi absorbite în tractul gastrointestinal. Particulele de 1 µm sau
mai mici pătrund în sacii alveolari. Ele pot fi absorbite în circulaţia generală sau pot
fi fagocitate de macrofagele alveolare şi ajung în limfă, unde substanţele toxice pot
fi depozitate perioade lungi de timp. Îndepărtarea particulelor din plămâni se
realizează în mare măsură prin dizolvare şi transport vascular. Unele particule pot
însă rămâne în alveole un timp nedefinit. Aceasta are loc atunci când celulele
alveolare proliferează în loc să se descuameze şi înglobează particule de praf, care
în asociere cu dezvoltarea unei reţele de fibre de reticulină conduc la formarea unei
plăci sau a unui nodul. De exemplu, fibrele de azbest sunt fagocitate, rămân în
plămân şi pot cauza fibroză şi chiar tumori pulmonare.
3. Absorbţia cutanată
Pielea este un ţesut multistratificat complex, care constituie o barieră

fiziologică relativ eficientă împotriva pătrunderii xenobioticelor. Ea este relativ
impermeabilă faţă de majoritatea ionilor şi faţă de soluţiile apoase, dar este
permeabilă pentru multe substanţe toxice în stare de agregare solidă, lichidă sau
gazoasă.
Pielea este alcătuită din trei straturi: epidermă, derm şi hipoderm, în acesta
din urmă găsindu-se aparatul pilosebaceu şi glandele sudoripare (Fig.3.13).
Fig. 3.13. Structura pielii la mamifere

Absorbţia substanţelor toxice se poate face prin:

Ø foliculii piloşi, sau celulele glandelor sebacee şi sudoripare; este o cale
minoră, deoarece suprafaţa lor raportat la suprafaţa totală a pielii este doar
de 0,1-1%.
Ø Difuzie prin celulele epidermei care constituie porţiunea majoritară a
suprafeţei pielii.
Epiderma este un ţesut de grosime diferită (între 0,1 şi 0,8 mm), alcătuit din
mai multe straturi. Stratul extern, care reprezintă bariera principală în calea
pătrunderii substanţelor exogene, este stratul cornos, care este constituit din 8-16
straturi de celule aplatizate, cheratinizate. Aceste celule moarte, cheratinizate, sunt
foarte hidrofile, proprietate care menţine pielea moale şi suplă. Pielea este acoperită
de un ulei natural, sebumul, care conferă epidermei capacitatea de a împiedica
pătrunderea apei. Stratul cornos uman prezintă diferenţe fizico-chimice şi
structurale de la o regiune a organismului la alta, care influenţează gradul de
absorbţie; de exemplu, substanţele toxice se absorb uşor prin scrot, cap, gât, axilă,
mai puţin prin peretele abdominal şi foarte greu în regiunea plantară sau palmară.
• Prima etapă a absorbţiei prin piele este difuzia xenobioticelor prin epidermă,
care este o etapă limitantă de viteză datorită prezenţei stratului cornos:
- substanţele polare difuzează prin suprafaţa externă a filamentelor proteice ale
stratului cornos hidratat
- moleculele nepolare se dizolvă şi difuzează prin matricea lipidică dintre
filamentele proteice, viteza de difuzie fiind direct proporţională cu
liposolubilitatea şi invers proporţională cu masa moleculară; totuşi,
substanţele foarte hidrofile sau foarte lipofile nu pot străbate stratul cornos.
• A doua etapă a absorbţiei constă în difuzia substanţei toxice prin derm, care
reprezintă un mediu de difuzie poros, neselectiv şi apos. Din derm, compuşii
sunt preluaţi în circulaţia sistemică prin numeroasele capilare venoase şi
limfatice care îl irigă.
Absorbţia cutanată poate fi influenţată de:
- proprietăţile fizico-chimice ale substanţei, în special gradul de ionizare,
mărimea moleculei, solubilitatea în apă şi lipide
- pH-ul pielii
- temperatura ambiantă
- masajul local
- aplicarea de surfactanţi şi săpunuri
- solventul în care este condiţionată substanţa
Prin tegumente vor pătrunde:
- substanţe gazoase şi volatile: H2S, CO, CO2, HCN
- compuşi organici lipofili: hidrocarburi alifatice şi aromatice, alcooli, solvenţi
cloruraţi, nitro- şi aminoderivaţi aromatici, fenoli, insecticide
organofosforice, alcaloizi lichizi (nicotina)
- unele substanţe minerale (Hg, Pb, Bi, ioduri alcaline), direct sau după reacţie
cu acizii graşi din sebum.
4. Absorbţia pe cale parenterală
Această cale de administrare se întâlneşte de obicei în intoxicaţiile acute

medicamentoase, în tentativele de sinucidere şi în cazurile de supradozare la
toxicomani.
Viteza de absorbţie depinde de modul de administrare, fiind cea mai mare în
cazul administrării intravenoase, când substanţa toxică este introdusă direct în
circulaţia sanguină, eliminându-se procesul de absorbţie.
Calea intraperitoneală este utilizată în experimentele toxicologice, atunci
când se urmăreşte asigurarea unei biodisponibilităţi cât mai apropiată de 100% a
unei substanţe insolubile. Absorbţia xenobioticelor este rapidă, datorită
vascularizaţiei bogate şi a suprafeţei mari a cavităţii peritoneale. Compuşii sunt
absorbiţi iniţial în circulaţia portală şi deci vor trece prin ficat înainte de a ajunge la
organe.
Căile subcutanată şi intramusculară se caracterizează prin viteze de
absorbţie mai reduse, dar xenobioticul ajunge direct în circulaţia generală. Viteza
de absorbţie poate fi influenţată de modificarea circulaţiei sanguine în zona
respectivă, de exemplu prin asocierea unui vasoconstrictor cum ar fi adrenalina,
care reduce viteza de resorbţie şi prelungeşte acţiunea substanţei toxice.
DISTRIBUŢIA SUBSTANŢELOR TOXICE
Distribuţia este procesul de transfer al substanţei chimice din circulaţia

generală în ţesuturile organismului. Procesul poate fi caracterizat atât sub aspectul
vitezei cât şi al extinderii, parametrii farmacocinetici corespunzători fiind constanta
vitezei de distribuţie (α, k12, k21) şi volumul aparent de distribuţie (Vd).
Distribuţia are loc de obicei rapid. Viteza de distribuţie este determinată într-
o primă fază de circulaţia sanguină şi de viteza de difuzie din capilare în celulele
unui anumit organ sau ţesut. Distribuţia finală depinde în mare măsură de afinitatea
xenobioticului pentru diferite ţesuturi. Pătrunderea substanţei toxice în celule se
face prin difuzie pasivă sau transport activ. Moleculele mici hidrosolubile şi ionii
difuzează prin porii membranei celulare, în timp ce moleculele liposolubile
difuzează prin membrană. Moleculele foarte polare şi ionii de dimensiuni medii sau
mari nu pot pătrunde decât prin mecanisme specializate de transport.
Lichidele organismului sunt divizate în trei compartimente distincte: apa
plasmatică, apa interstiţială şi apa intracelulară. Apa extracelulară este constituită
din apa plasmatică şi apa interstiţială. La om, plasma reprezintă aproximativ 4%

din greutatea corporală, dar 53% din volumul sanguin total, lichidul interstiţial
constituie 13% din greutatea corporală, iar lichidul intracelular 41%. Concentraţia
substanţei toxice în sânge după expunere depinde de volumul aparent de distribuţie.
Astfel, dacă substanţa este distribuită doar în plasmă, în compartimentul vascular va
fi atinsă o concentraţie mare. Dacă însă aceeaşi cantitate de xenobiotic este
distribuită în apa interstiţială şi intracelulară, concentraţia în compartimentul
vascular va fi mult mai mică. Distribuţia substanţelor toxice este însă complexă şi
nu poate fi apreciată doar prin distribuţia în unul din compartimentele apoase ale
organismului. Legarea de şi/sau dizolvarea în depozite de stocare cum ar fi ţesutul
adipos, ficatul sau oasele, sunt factori importanţi în determinarea distribuţiei unui
xenobiotic.
Substanţele toxice sunt transportate în organism de către sânge fie dizolvate
în apa plasmatică, fie legate de un transportor. Acest transportor poate fi
reprezentat de:
- proteinele plasmatice, în special albuminele, care leagă ioni şi molecule în
general mici
- lipoproteinele, care leagă moleculele liposolubile, probabil prin dizolvare în
componenta lipidică
- eritrocitele, care pot fixa unii compuşi cum ar fi plumbul
- leucocitele, care pot fagocita particulele insolubile
Distribuţia xenobioticelor în organism depinde de:
Ø legarea de proteinele plasmatice
Ø afinitatea pentru proteinele tisulare
Ø debitul sanguin în organ
Ø existenţa unor „bariere” de protecţie
1. Legarea de proteinele plasmatice se face în principal de albumină şi
eventual de alfa-1-glicoproteina acidă sau de globulină. Această legare face
ca substanţa toxică să nu fie disponibilă imediat pentru a fi transferată în
spaţiul extravascular, deci proteinele plasmatice exercită atât un rol de
transport cât şi de stocare. Legăturile formate sunt însă reversibile (legături
ionice, de hidrogen, forţe van der Waals, interacţiuni hidrofobe) şi substanţa
toxică poate fi eliberată pentru a traversa peretele vascular. Disocierea se
poate produce atunci când afinitatea xenobioticului pentru o altă moleculă
sau component celular este mai mare decât cea pentru proteinele plasmatice,
sau când scade concentraţia compusului nelegat. Astfel, de câte ori
concentraţia dintr-un compartiment, sânge sau ţesut, scade, are loc o
redistribuţie.
Între diferitele substanţe se poate produce o competiţie pentru legarea de proteinele
plasmatice, fapt care este la originea a numeroase interacţiuni medicamentoase,
unele cu potenţial toxic considerabil (de exemplu interacţiunea sulfamidelor
antibacteriene cu sulfamidele antidiabetice, care poate provoca apariţia comei

hipoglicemice).
2. Afinitatea pentru proteinele tisulare conduce la fixarea preferenţială a

substanţelor toxice în anumite organe.
3. Debitul sanguin în organ reprezintă unul din principalii factori care

determină distribuţia diferitelor xenobiotice în organe. Astfel, organele
puternic vascularizate (ficat, rinichi) pot concentra substanţele toxice
preferenţial faţă de alte organe. Creierul, care reprezintă doar 2% din
greutatea corporală, primeşte 16% din fluxul cardiac şi poate deci reţine
cantităţi mai mari de xenobiotice.
4. „Barierele” organismului
Bariera hemato-encefalică protejează sistemul nervos central de fluctuaţiile
compoziţiei sângelui, realizând o separare aproape completă a acestuia de
restul organismului. Bariera hemato-encefalică (BHE) este localizată la
nivelul peretelui capilar, unde celulele endoteliale sunt strâns unite, lăsând
între ele un spaţiu extrem de redus, care nu permite trecerea substanţelor
toxice legate de proteinele sanguine spre creier. Se estimează că suprafaţa
capilarelor cerebrale este de aproape 20 m2 pentru o greutate medie a
creierului uman de 1300 g. Comparativ cu celulele endoteliale ale altor
capilare, capilarele cerebrale au un număr redus de vacuole şi un procent
crescut al fracţiunii mitocondriale, ceea ce face ca principalul sediu anatomic
şi funcţional al BHE să fie endoteliul cerebral. Datorită existenţei barierei
hemato-encefalice, schimbul direct între compartimentul vascular şi
parenchimul cerebral este semnificativ redus. Pot pătrunde gazele şi
moleculele lipofile de dimensiuni mici, dar pentru majoritatea celorlalte
substanţe transportul se face prin intermediul unor transportori sau a
veziculelor. Sunt patru motive pentru care substanţele toxice nu pot pătrunde
uşor în creier:
- celulele endoteliului capilar din SNC sunt strâns lipite, lăsând foarte puţini
pori între ele, astfel încât împiedică trecerea moleculelor hidrosolubile de
dimensiuni mici până la medii
- conţin un transportor dependent de ATP, proteina MDR, care transportă
unele substanţe înapoi în sânge
- capilarele din SNC sunt înconjurate în mare măsură de astrocite, care trebuie
să fie traversate de compuşii liposolubili
- concentraţia în proteine a lichidului interstiţial din SNC este mai scăzută
comparativ cu alte lichide biologice, ceea ce limitează deplasarea compuşilor
insolubili în apă prin transport paracelular.
Pătrunderea substanţelor toxice în creier este deci condiţionată de

liposolubilitatea acestora şi de prezenţa formei neionizate. Unele xenobiotice
pătrund în creier printr-un proces ce implică transportori. De exemplu,
metilmercurul se combină cu cisteina, formând o structură asemănătoare cu
metionina, care este acceptată de transportorul aminoacizilor din celulele
endoteliului capilar.
Bariera placentară este un organ intermediar între făt şi peretele uterului,
prin care se realizează transferul de gaze, substanţe nutritive şi produşi de
degradare între sângele mamei şi al copilului. Ea este alcătuită din mai multe
straturi de celule, care variază de la o specie la alta.
Placenta are şi un oarecare rol de protejare a fătului faţă de pătrunderea
substanţelor toxice datorită capacităţii sale de a biotransforma unele
xenobiotice, dar poate fi străbătută prin difuzie pasivă de substanţele
liposolubile. Concentraţia compusului atinge de obicei 75-100% din
concentraţia în sângele matern în 5 minute de la administrare, de aceea
protecţia oferită fătului de această barieră este redusă.
STOCAREA SUBSTANŢELOR TOXICE
Sângele distribuie substanţele toxice în toate ţesuturile organismului care, în

funcţie de afinitatea lor, pot reţine cantităţi mai mari sau mai mici de substanţă.
Această reţinere poate fi de două tipuri:
- a) în ţesuturi care reprezintă locul de acţiune al substanţei toxice, caz în care
se foloseşte termenul de localizare. Un astfel de exemplu este monoxidul de
carbon, care are afinitate foarte mare pentru hemoglobină, sau paraquatul,
care se acumulează în plămân.
- b) în alte ţesuturi decât cele la nivelul cărora îşi manifestă acţiunea toxică,
când se preferă termenul de stocare sau cel de acumulare. De exemplu,
plumbul este stocat în oase, dar îşi manifestă acţiunea la nivelul ţesuturilor
moi, insecticidele organoclorurate se acumulează în ţesutul adipos, dar
acţionează toxic la nivelul sistemului nervos central.
Substanţa toxică din organele de stocare este în echilibru cu fracţiunea liberă
din plasmă. Deci, pe măsură ce compusul este biotransformat sau excretat din
organism, o altă fracţiune este eliberată din depozite, fapt care poate creşte foarte
mult timpul de înjumătăţire biologică.
Locurile majore de stocare a substanţelor toxice în organism
1. Proteinele plasmatice pot fixa atât constituenţi fiziologici normali, cât şi

xenobiotice. Majoritatea acestora se leagă de albumine. Transferina, o beta1
globulină, este implicată în transportul fierului în organism, iar ceruloplasmina în

transportul cuprului. Alfa- şi beta-lipoproteinele leagă compuşi liposolubili cum ar
fi vitaminele, colesterolul, hormonii steroizi, dar şi xenobiotice. Substanţele cu
caracter bazic se pot lega de alfa1-glicoproteina acidă. Legarea de proteinele
plasmatice este reversibilă, dar unii compuşi se pot lega atât de puternic încât după
o singură doză rămân în organism mai mulţi ani. De exemplu, medicamentul
Teridax (acidul 2,4,6-triiodo-3-hidroxifenil propionic) are din acest motiv un timp
de înjumătăţire de 2,5 ani.
2. Proteinele tisulare din ficat şi rinichi

Ficatul şi rinichiul au o mare capacitate de a lega diferite substanţe chimice şi
concentrează probabil mai multe xenobiotice decât toate celelalte organe împreună.
Deşi mecanismele prin care ficatul şi rinichiul reţin substanţele toxice din sânge nu
au fost pe deplin elucidate, se pare că în majoritatea cazurilor sunt implicate
transportul activ şi legarea de unii componenţi tisulari.
Ø Astfel, a fost identificată în citoplasma hepatocitelor o proteină,
ligandina, care are o mare afinitate pentru acizii organici, şi care leagă şi
azocoloranţii carcinogeni şi corticosteroizii.
Ø Metalotioneina, o proteină cu sulf cu masă moleculară mică din ficat şi
rinichi, are o mare afinitate pentru metale cum ar fi cadmiul şi zincul.
3. Ţesutul adipos este un loc important de stocare pentru compuşii cu

liposolubilitate mare cum ar fi: insecticidele organoclorurate, nitroderivaţii
aromatici, solvenţii organici. Se pare că reţinerea se face prin simplă dizolvare a
substanţei toxice în grăsimile neutre. Această stocare determină scăderea
concentraţiei xenobioticului la locul de acţiune, deci este de aşteptat ca astfel de
compuşi să aibă o toxicitate mai redusă la persoanele obeze decât la cele normale.
Concentraţia plasmatică poate creşte însă mult ca urmare a mobilizării rapide a
lipidelor după o perioadă de post, existând posibilitatea apariţiei de intoxicaţii
acute.
4. Ţesutul osos reprezintă locul major de stocare pentru unele substanţe

toxice cum ar fi fluorul, plumbul, stronţiul. Fixarea are loc în urma unei reacţii
rapide de schimb între substanţa toxică din lichidul interstiţial şi cristalele de
hidroxiapatită din os. Datorită similitudinii ca dimensiune şi sarcină, ionul fluorură
poate înlocui ionul hidroxil, în timp ce ionul de calciu poate fi înlocuit de ionii de
plumb sau stronţiu.
Stocarea substanţelor toxice în os poate sau nu să aibă consecinţe nedorite.
De exemplu, plumbul nu este toxic pentru os, în timp ce fluorul produce fluoroză
scheletică, iar stronţiul radioactiv osteosarcom.
Xenobioticele stocate în os pot fi eliberate prin:
- schimb ionic la nivelul suprafeţei cristalelor de hidroxiapatită

- dizolvarea cristalelor prin mecanisme osteoclastice
Unii compuşi mai pot fi stocaţi în fanere (arsen, seleniu), piele (aur, argint), sau
în celulele sistemului reticulo-endotelial care pot fagocita particulele.
ELIMINAREA SUBSTANŢELOR TOXICE
După absorbţie în organism, distribuţie şi biotransformare, substanţele toxice

sunt eliminate, fie ca atare, fie sub formă de metaboliţi. Eliminarea include toate
procesele care conduc la scăderea concentraţiei xenobioticului în organism. Aceasta
se poate realiza prin metabolizare, sau prin excreţie. Excreţia la rândul ei se poate
face pe cale renală, prin fecale, pe cale pulmonară sau prin secreţii ale
organismului: sudoare, salivă, lacrimi sau lapte. Eliminarea începe imediat după
pătrunderea xenobioticului în organism, dar poate să nu reprezinte procesul major
până în momentul în care absorbţia şi distribuţia sunt diminuate.
Factorii care influenţează eliminarea sunt:
- integritatea funcţională a principalelor sisteme de organe (cardiovascular,
renal, hepatic)
- vârsta
- sexul
- competiţia pentru procesul de eliminare sau inhibarea acestuia de către alte
xenobiotice
- saturarea proceselor enzimatice
- factorii genetici
- proprietăţile fizico-chimice ale substanţei
1. Excreţia renală
Rinichii reprezintă principalele organe excretoare. Pe această cale se elimină

majoritatea produşilor rezultaţi din căile metabolice normale, dar şi xenobioticele
polare şi metaboliţii hidrofili ai xenobioticelor lipofile. Unitatea funcţională a
rinichiului este nefronul (Fig. 3.14.), la nivelul acestuia având loc procesele
fiziologice ce sunt utilizate atât pentru excreţia substanţelor endogene, cât şi a celor
exogene, şi anume: filtrarea glomerulară, secreţia tubulară şi reabsorbţia tubulară.
Fig. 3.14. Structura nefronului

(McKimm W., 2000)
1.1. Filtrarea glomerulară reprezintă mecanismul principal de eliminare.

La adult, prin artera renală trece aproximativ 25% din volumul minut
cardiac (1,2-1,3 l/minut), deci în medie 1800 l de sânge pe zi. Sângele
suferă un proces de filtrare cu o viteză de 130 ml/minut (190 l/zi), care
constituie urina primară. Deoarece capilarele glomerulilor au pori mari
(70 nm), majoritatea substanţelor toxice pot fi filtrate la acest nivel, cu
excepţia moleculelor de dimensiune mare, cu masa moleculară mai
mare de 60000 daltoni, sau a celor legate de proteinele plasmatice.
1.2. Reabsorbţia tubulară este cel de-al doilea proces major care are loc în
rinichi. Filtratul glomerular conţine apă şi substanţe care sunt necesare
organismului: aminoacizi, glucoză, săruri, care trebuie recuperate din
filtrat în timpul procesului de eliminare. Acest proces are loc în special
la nivelul porţiunii proximale a tubilor renali, prin mecanisme de
difuzie pasivă sau transport activ. Apa şi majoritatea ionilor sunt
reabsorbiţi în tubul distal şi tubul colector. Reabsorbţia xenobioticelor
are loc o dată cu absorbţia moleculelor endogene şi se face de obicei
prin difuzie pasivă. Substanţele liposolubile sunt reabsorbite eficient,
în timp ce compuşii polari şi ionii sunt excretaţi în urină. De aceea,
pentru substanţele toxice cu caracter slab acid sau slab bazic

eliminarea renală poate fi favorizată prin modificarea pH-ului urinar;
astfel, alcalinizarea urinei conduce la ionizarea acizilor slabi, ceea ce
împiedică reabsorbţia tubulară, crescând eliminarea.
1.3. Secreţia tubulară a substanţelor toxice se poate face prin difuzie
pasivă sau printr-un mecanism activ. Difuzia pasivă are o semnificaţie
minoră deoarece filtrarea glomerulară, fiind mult mai rapidă, va
contribui la crearea unui gradient de concentraţie care este favorabil
reabsorbţiei tubulare. Secreţia activă se realizează cu ajutorul a două
sisteme de transport, unul pentru acizi (anioni) şi altul pentru baze
(cationi). Aceste sisteme au specificitate redusă, astfel încât un număr
mare de compuşi pot fi transportaţi activ în tubii renali. Sistemul
anionic poate transporta acizi organici (acid acetilsalicilic, peniciline),
acizi sulfonici şi metaboliţi acizi (sulfoconjugaţi, glucuronoconjugaţi,
conjugaţi cu glicina). Sistemul cationic poate transporta baze organice
(morfină, histamină) şi compuşi cuaternari de amoniu. Deoarece
specificitatea sistemelor de transport este redusă, diferite xenobiotice
pot intra în competiţie pentru transportor. De asemenea, afinitatea
sistemelor de transport activ pentru diverşi compuşi fiind mai mare
decât afinitatea proteinelor plasmatice, legarea de proteine nu
reprezintă un factor limitant al excreţiei.
Gradul de eliminare a unei substanţe toxice poate fi apreciat prin clearance-
ul renal, care reprezintă cantitatea de sânge sau plasmă epurată total de
xenobiotic în unitatea de timp:
Cl = [Cu x V] / Cp
Unde Cu este concentraţia substanţei în urină
Cp este concentraţia substanţei în plasmă
V este debitul urinar (ml / min).
2. Excreţia prin fecale
Este un proces care nu este la fel de bine cunoscut ca şi excreţia pe cale

renală. Sursele care contribuie la excreţia substanţelor toxice prin fecale sunt:
2.1. Substanţele neabsorbite în tractul gastrointestinal: macromolecule şi
compuşi complet ionizaţi cu masă moleculară mare, cum ar fi polimerii sau bazele
cuaternare de amoniu
2.2. Excreţia biliară: reprezintă probabil sursa cea mai importantă a
xenobioticelor eliminate prin fecale şi a doua cale de eliminare după cea renală.
Ficatul are o poziţie foarte avantajoasă pentru îndepărtarea substanţelor toxice
ajunse în sânge după absorbţia din tractul gastrointestinal, deoarece acest sânge va
trece prin ficat înainte de a ajunge în circulaţia generală. Astfel, ficatul poate reţine
aceşti compuşi, împiedicând distribuţia lor în alte segmente ale organismului. În
plus, ficatul este sediul major al biotransformării xenobioticelor, iar metaboliţii
formaţi pot fi excretaţi direct în bilă.
Compuşii exogeni excretaţi prin bilă pot fi împărţiţi în trei clase în funcţie de
raportul între concentraţiile lor în bilă şi în plasmă:
- Substanţele din clasa A (raportul în jur de 1) – sodiul, potasiul, glucoza,
mercurul, taliul, cesiul, cobaltul
- Substanţele din clasa B (raportul mai mare de 1, de obicei între 10 şi 1000) –
acizii biliari, bilirubina, plumbul, arsenul, manganul şi multe alte xenobiotice
- Substanţele din clasa C (raportul este subunitar) – inulina, albumina, zincul,
fierul, aurul, cromul
Substanţele toxice care se excretă prin bilă sunt :
- compuşii puternic polari, anioni sau cationi
- metaboliţii conjugaţi care nu pot fi reabsorbiţi în sânge
- compuşii cu masa moleculară mai mare de 300, cum ar fi hidrocarburile
aromatice polinucleare, coloranţii azoici
După ce au ajuns în intestin împreună cu bila, xenobioticele sau metaboliţii acestora
excretaţi pe această cale pot fi eliminaţi prin fecale sau, dependent de proprietăţile
lor, pot fi reabsorbiţi, intrând în ciclul enterohepatic. Metaboliţii conjugaţi pot fi de
asemenea hidrolizaţi şi reabsorbiţi.
2.3. Secreţia intestinală este un proces relativ lent, care se realizează în
general prin difuzia pasivă a substanţei din sânge în lumenul intestinal. Este
întâlnită la compuşi cu metabolizare redusă sau care au clearance renal sau biliar
scăzut. În intestinul gros a fost demonstrată existenţa unui proces de secreţie activă
a acizilor şi a bazelor organice.
3. Eliminarea pulmonară
Pe cale pulmonară se elimină substanţele care se găsesc în stare gazoasă la

temperatura corpului, precum şi lichidele volatile. Cantitatea de lichid eliminată
prin plămâni este proporţională cu tensiunea de vapori a acestuia. Astfel, lichidele
foarte volatile, cum ar fi eterul etilic, se elimină aproape exclusiv pe această cale.
Eliminarea se face prin difuzie simplă prin membranele alveolelor
pulmonare.
4. Alte căi de eliminare
4.1. Transpiraţie şi salivă: au o importanţă minoră, iar excreţia depinde de

difuzia formei neionizate, liposolubile, a xenobioticului. Substanţele toxice
excretate prin salivă sunt de obicei înghiţite şi sunt din nou disponibile pentru
absorbţia gastrointestinală (ciclul salivar). Prin salivă se mai pot excreta şi unele
metale care pot forma cu hidrogenul sulfurat provenit din procesele de putrefacţie a
resturilor alimentare sulfuri ce se depun la nivelul gingiilor sub formă de lizereu,
constituind un indiciu al expunerii (ex. lizereul lui Burton din intoxicaţia cu
plumb).
4.2. Lapte. Secreţia xenobioticelor în lapte este deosebit de importantă,

deoarece substanţa toxică poate să treacă de la mamă la sugar, sau de la vaci la
populaţie, existând riscul de producere a intoxicaţiilor.
Substanţele sunt excretate prin lapte prin difuzie simplă. Deoarece laptele
este mai acid decât plasma (pH ≈ 6,5), compuşii bazici se pot concentra în lapte. De
asemenea, laptele având un conţinut în lipide de 3-4% , xenobioticele liposolubile
difuzează împreună cu lipidele din plasmă în glanda mamară şi sunt excretate în
lapte în timpul lactaţiei.
Printre substanţele care ating concentraţii mai mari în lapte decât în plasmă
se numără: tiouracilul, streptomicina, litiul, iodul, mercurul, izoniazida, etanolul,
difenilhidantoina, cloramfenicolul.
METABOLIZAREA SUBSTANŢELOR TOXICE
Majoritatea xenobioticelor care pătrund în organism sunt liposolubile,

proprietate care le permite să străbată membranele biologice, deci să fie absorbite şi
distribuite. Această proprietate reprezintă însă un obstacol în calea eliminării lor,
deoarece compuşii lipofili pot fi uşor reabsorbiţi. De aceea, eliminarea substanţelor
toxice depinde în mare măsură de transformarea lor în molecule hidrosolubile, care
pot fi excretate prin urină sau prin fecale. O excepţie de la această regulă o
constituie eliminarea pulmonară a substanţelor volatile, în cazul cărora
transformarea în compuşi hidrosolubili nevolatili scade viteza de eliminare.
Totalitatea modificărilor pe care un xenobiotic le suferă în organism poartă
denumirea de biotransformare sau metabolizare.
Consecinţele biotransformării pot fi:

Ø Creşterea eliminării compusului prin formarea unor metaboliţi care în
general sunt mai hidrosolubili, ceea ce are drept urmare scăderea timpului
de înjumătăţire biologică şi menţinerea la minim a potenţialului toxic.
Există însă şi excepţii, în unele cazuri metabolizarea conducând la

scăderea hidrosolubilităţii şi deci la reducerea excreţiei. De exemplu,
acetilarea scade solubilitatea în urină a unor sulfamide, făcând posibilă
cristalizarea metaboliţilor la nivelul tubilor renali şi apariţia necrozei
tubulare.
Ø Modificarea activităţii biologice a substanţei în sensul reducerii sau a
creşterii toxicităţii. Astfel:
Detoxifierea reprezintă procesul prin care în urma biotransformării se
obţin metaboliţi mai puţin toxici decât compusul părinte, şi deci mai uşor
excretabili
Bioactivarea este procesul prin care în urma biotransformării se obţin
metaboliţi mai toxici decât compusul părinte.
Tipul de biotransformare suferit de un xenobiotic depinde de:

Ø Structura şi proprietăţile fizico-chimice ale compusului: grupările
funcţionale, stereochimia, coeficientul de partiţie
Ø Enzimele care se găsesc la nivelul ţesutului expus
Enzimele implicate în metabolizarea xenobioticelor:

Ø Pot fi localizate în ficat sau în alte ţesuturi: piele, plămân, mucoasa
nazală, ochi, tractul gastrointestinal, rinichi, pancreas, splină, inimă,
creier, testicole, placentă, plasmă, eritrocite, limfocite, trombocite
Ø Pot fi localizate într-un anumit tip de celulă sau într-un anumit organ
Ø Spre deosebire de enzimele implicate în metabolismul intermediar, în
general nu sunt specifice şi deci nu sunt întotdeauna foarte eficiente
Ø Enzimele implicate în mod normal în metabolismul intermediar pot
cataliza biotransformarea unui xenobiotic dacă structura acestuia este
corespunzătoare
Ø Un xenobiotic poate suferi mai multe tipuri de biotransformări
Ø Au o localizare subcelulară particulară: în primul rând în reticulul
endoplasmatic (microzomi), sau în citosol, iar cantităţi mai mici în
mitocondrii, nuclei, lizozomi, peroxizomi
Locul biotransformărilor:
Ø Ficatul este organul implicat cel mai frecvent în biotransformarea
xenobioticelor datorită: poziţiei sale, irigării sanguine bogate şi funcţiei
sale metabolice, ceea ce implică un conţinut ridicat de enzime de
metabolizare. Majoritatea substanţelor toxice pătrund în organism pe
calea tractului gastrointestinal, de unde ajung prin intermediul venei porte
direct în ficat. Pentru acest motiv, ficatul este expus la concentraţii mai
mari decât majoritatea ţesuturilor.
Ø Creierul. Cercetările din ultimii ani au demonstrat prezenţa în creier a

unor enzime de metabolizare cum ar fi enzimele citocromului P450,
UDP-glucuronoziltransferazele şi glutation-S-transferazele. Aceste
enzime sunt localizate atât la nivelul barierei hemato-encefalice, în
celulele endoteliale, cât şi în diferite structuri cerebrale. În creierul uman,
concentraţiile cele mai ridicate de citocrom P450 au fost regăsite în
măduva cerebrală şi în cerebel, iar cele mai reduse în striat şi hipocamp.
De asemenea, citocromul P450 este prezent în neuroni, care reprezintă
locul de acţiune al multor substanţe psihoactive. Cel mai cunoscut
exemplu cu relevanţă toxicologică de biotransformare la nivelul barierei
hemato-encefalice, este cel al 1-metil-4-fenil-1,2,5,6-tetrahidropiridinei
(MPTP), care sub acţiunea monoaminoxidazei B mitocondriale formează
ionul dihidropiridiniu (MPP+), responsabil de inducerea unui sindrom de
tip Parkinson.
Ø Intestinul. La nivelul mucoasei intestinale se găsesc izoenzime ale
citocromului P450, glucuronoziltransferaze, sulfotransferaze şi glutation-
S-transferaze ce pot fi responsabile de un metabolism presitemic al
primului pasaj, care la rândul său poate influenţa biodisponibilitatea orală
a xenobioticelor sau bioactivarea mutagenilor şi carcinogenilor. Aceste
enzime, alături de enzimele bacteriene ale microflorei intestinale, pot
metaboliza poluanţi din mediu relativ stabili şi xenobiotice provenite din
alimente la molecule cu acţiune mutagenă sau cancerigenă.
Ø Plămânul conţine de asemenea sisteme enzimatice de metabolizare a
xenobioticelor, dar în proporţie mai mică faţă de ficat. El poate juca un rol
semnificativ în eliminarea metabolică sau în bioactivarea xenobioticelor
cu masă moleculară mică ce sunt inhalate.
Ø Nasul. Metabolismul la nivelul mucoasei nazale are implicaţii
toxicologice importante, deoarece izoenzimele citocromului P450 de la
acest nivel, care au o activitate catalitică mai mare decât în orice alt ţesut,
pot converti unele xenobiotice din atmosferă în metaboliţi reactivi,
crescând riscul de apariţie a cancerelor nazo-faringiene sau pulmonare (de
exemplu, formarea nitrozaminelor în fumul de ţigare).
Clasificarea reacţiilor de biotransformare a xenobioticelor (Tabel III.2):

Ø Reacţii din faza I - includ reacţii de oxidare, reducere şi hidroliză şi
introduc în molecula xenobioticului noi grupări funcţionale (-OH, -NH2,
-NH, –COOH), sau modifică grupări existente, care pregătesc intrarea
metaboliţilor obţinuţi în faza II de metabolizare. De obicei se produce o
creştere moderată a hidrofiliei moleculei.
Ø Reacţii din faza II – sunt cunoscute sub denumirea de reacţii de
conjugare şi presupun biosinteza unui compus conjugat între substanţa
toxică (dacă posedă grupări polare), sau un metabolit polar rezultat din
faza I, şi un metabolit endogen. Metaboliţii formaţi sunt mai hidrosolubili
şi mai uşor excretabili.
Majoritatea xenobioticelor suferă consecutiv atât reacţii din faza I cât şi reacţii din
faza II. Cele care sunt puţin metabolizabile sau cele hidrosolubile foarte polare sunt
excretate în mare măsură nemodificate.
Tabel III.2. Căile generale de metabolizare a xenobioticelor şi localizarea lor

subcelulară
REACŢIE ENZIMĂ LOCALIZARE

FAZA I
Oxidare Alcool dehidrogenază Citosol
Aldehid dehidrogenază Mitocondrie, citosol
Aldehid oxidază Citosol
Xantinoxidază Citosol
Monoaminoxidază Mitocondrie
Diaminoxidază Citosol
Prostaglandin H sintetază Microzomi
Flavinmonooxigenaze Microzomi
Citocromul P450 Microzomi
Reducere Azo- şi nitroreducerea Microfloră, microzomi,
citosol
Reducerea carbonililor Citosol
Reducerea disulfurilor Citosol
Reducerea sulfoxizilor Citosol
Reducerea chinonelor Citosol, microzomi
Dehalogenarea reducătoare Microzomi
Hidroliză Carboxiesteraze Microzomi, citosol
Peptidaze Sânge, lizozomi
Epoxid hidroxilaza Microzomi, citosol
FAZA II
Glucuronoconjugare Microzomi
Sulfoconjugare Citosol
Conjugare cu glutation Citosol, microzomi
Conjugare cu aminoacizi Mitocondrie, microzomi
Acilare Mitocondrie, citosol
Metilare Citosol
REACŢII DIN FAZA I
1. Reacţii de oxidare
Reacţiile de oxidare sunt probabil reacţiile cele mai întâlnite în
biotransformarea xenobioticelor. Aceste reacţii sunt catalizate de diferite enzime
sau sisteme enzimatice:
A) Sistemul enzimatic al monooxigenazelor dependente de citocromul P450

(CYP450), care mai poartă şi denumirea de Oxidaze cu Funcţii Mixte
Microzomale (OFMM), este cel mai important. Denumirea provine de la
capacitatea acestui sistem de a încorpora unul din atomii unei molecule de oxigen
în substrat (RH), formând un metabolit oxigenat (ROH) şi de a reduce celălalt atom
de oxigen la apă, conform ecuaţiei:
CYP450
RH + O2 ROH + H2O
2H+, 2e-
OFMM este localizat în membrana reticulului endoplasmatic neted (Fig. 3.15.).

Sistemul OFMM este alcătuit din cel puţin două componente proteice:
Ø o proteină heminică numită CitocromP450 (CYP450), care are funcţia de a
lega substratul şi oxigenul
Ø o flavoproteină denumită NADPH-CYP450 reductaza, ce conţine atât
flavinmononucleotid (FMN) cât şi flavindinucleotid (FAD), şi care serveşte
drept transportor de electroni de la NADPH la CYP450
Ø şi o fosfolipidă, fosfatidilcolina, care facilitează transferul de electroni de la
NADPH-CYP450 reductază la CYP450
Dintre cele trei componente, CYP450 este cea mai importantă datorită rolului
său vital în activarea oxigenului şi în legarea substratului. Datorită gamei foarte
variate de xenobiotice pe care trebuie să le metabolizeze organismul, citocromul
P450 se prezintă sub numeroase izoforme sau izoenzime. Până la ora actuală au fost
identificate 750 de izoforme, dintre care la om se întâlnesc 36, numărul total fiind
estimat la mai mult de 50. Aceste izoforme sunt clasificate în familii, care au o
similitudine a aminoacizilor constitutivi de peste 40% (notate printr-o cifră arabă) şi
subfamilii, cu o similitudine de peste 55% (notate cu o literă); ultima cifră arabă din
denumire reprezintă genul individual. Familiile CYP1, CYP2 şi CYP3 din
microzomii hepatici sunt asociate cu metabolismul oxidativ al majorităţii
xenobioticelor şi s-a estimat că numărul total al substraturilor exogene ale CYP450
poate depăşi 200000.
Fig.3.15. Localizarea sistemului oxidazelor cu funcţii mixte microzomale

Izoenzimele au specificitate de substrat diferită. De exemplu, izoformele CYP1A

au afinitate pentru substraturile poliaromatice planare cum ar fi benzpirenul, în timp
ce CYP2E preferă compuşii cu masă moleculară mică, cum ar fi etanolul sau
acetona. Izoformele CYP450 hepatic implicate în metabolizarea medicamentelor
sunt prezentate în Fig.3.16., şi se observă că mai mult de 1/3 din substanţe sunt
metabolizate de o singură izoenzimă, CYP3A4, ceea ce explică frecvenţa ridicată a
interacţiunilor medicamentoase care se produc prin mecanisme enzimatice.
2E 1
2D6 4%
21% 3A4/5
36%
2C18/19
1A1
8%
2C8/9 3%
2B6
17% 3% 1A2
8%
Fig. 3.16. Procentul izoenzimelor CYP450 implicate în metabolizarea

principalelor medicamente utilizate în terapie
Reacţii catalizate de citocromul P450:

1.1.1. Hidroxilarea alifatică
Grupările metil sunt oxidate la grupări hidroximetil, iar acestea din urmă,
prin oxidare nemicrozomială, pot fi oxidate în unele cazuri la acizi carboxilici (ex.
tolbutamidul). Când în moleculă sunt prezente mai multe grupări metil similare, de
obicei este oxidată una singură; în cazul grupărilor metil aromatice, cele mai
susceptibile sunt cele din poziţia para.
Catenele alchil laterale sunt adesea hidroxilate la nivelul carbonului terminal
sau al penultimului atom de carbon (ex. pentobarbitalul), în timp ce gruparea
izopropil poate fi hidroxilată la carbonul terţiar şi la oricare din grupările metil
echivalente (Ex. ibuprofenul, Fig.3.17.). Hidroxilarea catenelor alchil grefate pe
ciclurile aromatice nu urmează regulile generale, datorită influenţei nucleului
aromatic.
1.1.2. Hidroxilarea aromatică

Reacţia de oxidare depinde de izoenzima CYP450 care catalizează oxidarea
şi de potenţialul de oxidare al compusului aromatic. Se obţin de obicei produşi
fenolici, iar poziţia în care are loc hidroxilarea depinde de tipul substituenţilor de pe
nucleu, conform teoriei substituţiei aromatice electrofile. Pentru compuşii
monosubstituiţi ai benzenului predomină hidroxilarea în poziţia para, dar se
formează în oarecare măsură şi izomerul orto. Atunci când sunt prezente mai multe
nuclee fenil, de obicei este hidroxilat unul singur (ex. fenitoinul) (Fig.3.18.).
SO2NHCONHC4H9 SO2NHCONHC4H9
CH3 HOCH2
Tolbutamid
O CH3 O CH3
CH3 CH3
HN HN
CH3 CH3
OH
O N O O N O
H H
Pentobarbital
OH
CH3 CH3
CH3
CH3 COOH
CH3
COOH
CH3
Ibuprofen CH3 CH3

HO
COOH
Fig.3.17. Exemple de oxidări alifatice
Hidroxilarea aromatică are loc de obicei prin formarea unui intermediar

epoxidic care este foarte reactiv şi instabil şi poate suferi rearanjări intramoleculare.
OH Benzen
OH
OH
OH
OH Pirocatehina
Hidrochinona
Fenol OH
(principalul metabolit)
OH OH
OH OH
Rezorcina 1,2,4-trihidroxibenzen
OH
H H
N N
O O
N N
O H O H
Fenitoin
Fig.3.18. Exemple de hidroxilări aromatice
1.1.3. Reacţii de epoxidare

Reacţiile de epoxidare sunt extrem de importante şi pot implica atât compuşi
aromatici cât şi compuşi alifatici şi aliciclici.
Epoxidarea substanţelor aromatice este o etapă intermediară în hidroxilarea

aromatică şi conduce la formarea de intermediari foarte reactivi, care au fost
implicaţi în producerea carcinogenezei chimice şi a necrozei celulare sau tisulare.
Aceşti epoxizi pot suferi o rearanjare neenzimatică cu formare de fenoli, sau pot
forma dihidrodioli sub acţiunea enzimei epoxid hidrolază (Fig. 3.19).
OH
O
1- Naftol
OH
OH
Naftalina Naftalin epoxid
Naftalin
1,2-dihidrodiol
O
HO
OH
Benzpiren
7,8 diol-9,10 epoxizi
HO
O
OH
O
Benzpiren Benzpiren Benzpiren
7,8 epoxid 7,8 dihidrodiol
HO
OH
Fig. 3.19. Exemple de epoxidare aromatică

Prin epoxidarea alifatică se formează epoxizi stabili şi persistenţi în organism

(ex. dieldrinul, metabolitul stabil al insecticidului aldrin, care este principalul
reziduu regăsit la animalele expuse) sau pot fi bioactivate unele substanţe toxice
(ex. aflatoxina B1 , unul din cei mai puternici hepatocarcinogeni cunoscuţi)
(Fig.3.20.).
Cl Cl
Cl Cl
CCl2 CH2 CCl2 CH2 O
Cl Cl
Cl Cl
Aldrin Dieldrin
O O
O O OCH3 O
Aflatoxina B1 Epoxidul
aflatoxinei B1
Fig.3.20. Exemple de epoxidare alifatică
1.1.4. Reacţii de dealchilare: O-, N- şi S-dealchilare

Un exemplu de O-dealchilare este demetilarea codeinei cu formarea morfinei
care, deşi nu reprezintă metabolitul principal, este responsabilă de inducerea
farmacodependenţei la administrarea cronică a codeinei.
N-dealchilarea se întâlneşte frecvent în metabolizarea medicamentelor,
insecticidelor sau a altor xenobiotice. Prin N-dealchilarea unor antidepresive cum ar
fi amitriptilina sau fluoxetina se obţin metaboliţi care îşi păstrează activitatea
farmacologică, respectiv nortriptilina şi norfluoxetina, iar prin dealchilarea cocainei
se obţine norcocaina, care se pare că este responsabilă de efectele hepatotoxice ale
cocainei. Nicotina, prin N-dealchilare formează nornicotina.
S-dealchilarea se întâlneşte la tioeteri, cum ar fi metilmercaptanul sau 6-

metiltiopurina.
N CH3 N CH3
H3CO O OH HO O OH
Codeina Morfina
N N
CH3 H
N N
Nicotina Nornicotina
H3C
S SH
H H
N N
N N
N N N
N
6-Metilmercaptopurina 6-Mercaptopurina
Fig.3.21. Exemple de reacţii de dealchilare
1.1.5. Reacţii de deaminare oxidativă

Deaminarea oxidativă poate avea loc în cazul aminelor alfa-substituite, cum
este amfetamina. Mecanismul oxidativ urmează o cale similară cu cea a N-
dealchilării, rezultând în final un metabolit carbonilic (Fig. 3.22.). Disubstituirea
carbonului din poziţia alfa inhibă deaminarea (ex. fenterminul). Unele amine
secundare şi terţiare şi aminele substituite cu grupări voluminoase pot suferi
deaminare direct, fără N-dealchilare, cum este cazul fenfluraminei.
CH3 CH3
+ NH3
NH2 O
Amfetamina Fenilacetona
Fig.3.22. Exemplu de reacţie de deaminare oxidativă
1.1.6. Reacţii de N-oxidare

Reacţiile de oxidare a azotului pot conduce la formarea de hidroxilamine,
oxime sau N-oxizi. Hidroxilaminele se formează din anilină sau din derivaţii săi
substituiţi (Fig.3.23.). N-oxizii se formează din amine terţiare şi amide.
H OH
NCOCH3 NCOCH 3
2-Acetilaminofluorenul N-Hidroxi-
acetilaminofluorenul
Fig.3.23. Exemplu de N-oxidare
1.1.7. Reacţii de S-oxidare

Tioeterii sunt oxidaţi la sulfoxizi, care la rândul lor sunt oxidaţi la sulfone.
Această reacţie se observă la insecticide din diferite clase (carbamice,
organofosforice, hidrocarburi clorurate), precum şi la medicamente din grupul
fenotiazinelor (Fig.3.24). Şi flavinmonooxigenazele pot cataliza astfel de reacţii.
S S
N R1 N R1
R R
Fenotiazine
Fig.3.24. Exemplu de reacţie de S-oxidare
1.1.8. Reacţii de P-oxidare

Oxidarea fosforului conduce la transformarea fosfinelor trisubstituite în
fosfin oxizi (Fig.3.25.). Această reacţie poate fi catalizată şi de
flavinmonooxigenaze.
C6H5 C6H5
H3C P H3C P
C6H5 C6H5
O
Difenilmetilfosfina Oxidul difenilmetilfosfinei
Fig.3.25. Exemplu de P-oxidare
1.1.9. Reacţii de desulfurare oxidativă

Derivaţii de acid tiofosforic şi ditiofosforic folosiţi ca insecticide pot suferi o
reacţie de oxidare prin care gruparea P=S este transformată într-o grupare P=O,
ceea ce conduce la creşterea activităţii inhibitoare a colinesterazei (Fig.3.26.).
H2C2O S H2C2O O
P P
H2C2O O NO2 H2C2O O NO2
Paration Paraoxon
Fig.3.26. Exemplu de desulfurare oxidativă
1.1.10. Reacţii de dehalogenare oxidativă

Metabolizarea anestezicelor fluorurate prin dehidrohalogenare oxidativă
conduce la formarea de metaboliţi cu hepato- şi nefrotoxicitate considerabilă.
Astfel, halotanul poate genera o clorură a acidului trifluoroacetic, care este foarte
reactivă şi se poate lega covalent de proteinele tisulare, transformându-le în
proteine acilate cu proprietăţi antigenice (Fig.3.27.).
O O
Proteina
CF3CHBrCl CF3CBrClOH CF3C Cl CF3C NH Proteina
Halotan Trifluoroacetat-proteina
Fig.3.27. Dehalogenarea oxidativă a halotanului
B) Flavinmonooxigenaza (FMO) este o enzimă dependentă de NADPH şi O2, cu

un mecanism de acţiune diferit de cel al CYP450 monooxigenazei, activarea
oxigenului având loc înainte de legarea substratului. Specificitatea de substrat a
FMO este mai largă decât a OFMM, ea putând metaboliza amine terţiare şi
secundare şi diferiţi compuşi cu sulf cum ar fi sulfuri, tioeteri, tioli şi tiocarbamaţi
(Fig.3.28.). Ea nu catalizează însă reacţiile de dealchilare a heteroatomilor.
N N
O
CH3 CH3
N N
Nicotina Nicotin-1'-N-oxidul
O
S S
CNH2 CNH2
Tiobenzamida Tiobenzamid S-oxidul
Fig. 3.28. Exemple de oxidări catalizate de FMO
C) Oxidările nemicrozomiale sunt catalizate de enzime localizate în mitocondrii

sau în citoplasmă.
1.3.1. Oxidări catalizate de alcool-dehidrogenaze

Alcool-dehidrogenazele (ADH) catalizează conversia alcoolilor la aldehide şi
cetone:
RCH2 OH + NAD+ RCHO + NADH + H+
Reacţia este reversibilă, compuşii carbonilici fiind reduşi la alcooli.

Enzima se găseşte în fracţiunea solubilă a omogenatelor tisulare din ficat,
rinichi şi plămân şi este probabil cea mai importantă enzimă implicată în
metabolizarea alcoolilor exogeni. Deoarece aldehidele formate prin oxidarea
alcoolilor primari sunt toxice şi greu excretabile, această reacţie poate fi considerată
una de bioactivare.
1.3.2. Reacţii catalizate de aldehid-dehidrogenaze

Aldehid-dehidrogenazele sunt enzime care catalizează oxidarea unui număr
mare de aldehide endogene şi exogene, în urma reacţiei formându-se acizii
corespunzători, care pot fi apoi conjugaţi:
RCHO + NAD+ RCOOH + NADH + H+
În genomul uman au fost identificate 16 gene şi două pseudogene care

codifică aldehid-dehidrogenaze şi se recunoaşte existenţa unui polimorfism al
acestor enzime.
Deoarece aldehidele sunt compuşi electrofili foarte reactivi ce pot
interacţiona cu grupările tiol şi amino inducând efecte citotoxice, genotoxice,
mutagene sau carcinogene, oxidarea lor de către aldehid-dehidrogenaze (ALDH)
este considerată o reacţie de detoxifiere.
Aldehid-dehidrogenazele pot să conducă însă şi la formarea de metaboliţi
activi, cum se petrece în timpul metabolizării tricloretilenei. Iniţial, hidrocarbura
clorurată este biotransformată sub acţiunea CYP450 la tricloretanol şi apoi la
cloralhidrat şi acid tricloracetic, reacţii catalizate de alcool- şi respectiv aldehid-
dehidrogenaze. Acidul tricloracetic, dar nu şi metaboliţii anteriori, a fost identificat
a fi responsabil de producerea de efecte carcinogene şi teratogene.
1.3.3. Reacţii catalizate de aminoxidaze

Se cunosc două tipuri de aminoxidaze, care catalizează deaminarea oxidativă
a aminelor, atât endogene cât şi exogene.
a) Monoaminoxidazele (MAO) sunt flavoproteine care se găsesc în
mitocondriile celulelor din diferite ţesuturi: ficat, creier, rinichi, intestin, eritrocite.
Substraturile sunt monoamine, amine secundare şi terţiare, în care amina trebuie să
fie legată de o grupare metilen nesubstituită. Se cunosc două tipuri de MAO: MAO-
A şi MAO-B, care au preferinţe diferite pentru substraturi. MAO-A se găseşte în
principal în terminaţiile nervoase adrenergice periferice şi are afinitate pentru
catecolamine, în timp ce MAO-B este întâlnită în special în trombocite şi are
selectivitate pentru β-feniletilaminele nefenolice lipofile. Substraturi comune sunt
dopamina, tiramina şi alte feniletilamine monofenolice.
Un exemplu de implicare a monoaminoxidazelor în bioactivarea unor
substanţe este acela al 1-metil-4-fenil-1,2,5,6-tetrahidropiridinei (MPTP), un
contaminant obţinut în procesul de sinteză a meperidinei, care este biotransformat
de MAO-B. Metabolitul său MPP+ (ionul 1-metil-4-fenilpiridiniu) se acumulează în
neuronii dopaminergici, producând neurotoxicitate similară cu cea din boala
Parkinson (Fig.3.29).
N CH3 N CH3
MPTP MPP+
Fig.3.29. Bioactivarea MPTP sub acţiunea MAO-B
b) Diaminoxidazele oxidează aminele la aldehide, dar preferă diaminele

alifatice cu lanţuri de 4 sau 5 atomi de carbon. Cele cu mai mult de 9 atomi de
carbon sunt oxidate de monoaminoxidaze, iar aminele secundare şi terţiare nu sunt
metabolizate (Fig.3.30.):
H2N(CH2)5 NH2 + O2 + H2O H2N(CH2)4CHO + NH3 + H2O2

Cadaverina
Fig.3.30. Exemplu de reacţie catalizată de diaminoxidaze
1.3.4. Reacţii catalizate de xantin-oxidază şi xantin-dehidrogenază

Xantin-oxidaza şi xantin-dehidrogenaza sunt forme diferite ale aceleiaşi
enzime şi sunt interconvertibile, întâlnindu-se adesea sub denumirea de xantin-
oxidoreductază (XOR). Aceste enzime joacă un rol important în metabolizarea unor
citostatice purinice, dar şi în formarea de specii reactive de oxigen în timpul
biotransformării alcoolului etilic, radicalii hidroxil rezultaţi fiind implicaţi în
inducerea cancerului de sân (Fig.3.31.).
2. Reacţii de reducere
Unele grupări funcţionale cum ar fi grupările nitro, diazo, carbonil, disulfură,
sulfoxid, alchene, sunt susceptibile să sufere reacţii de reducere. În funcţie de
localizarea subcelulară a enzimelor implicate, aceste reacţii pot fi clasificate în:
E ta n o l + NAD +
A DH
A c e ta ld eh id a + NADH + H
X O R OX
+
A c e ta t N AD
XO RR
O2
.-
O2 F er itin a
+ F e + ++
H 2O 2
F e ++ O2
.
OH
M o d ific a r i A D N s i c a r c in o g e n e z a
Fig.3.31. Biotransformarea alcoolului etilic catalizată de xantin-oxidoreductază
A) Reduceri microzomale
2.1.1. Reducerea nitroderivaţilor la amine primare este catalizată de

nitroreductaze, probabil cu formarea de intermediari cum ar fi nitrozaminele şi
hidroxilaminele (Fig. 3.32.):
NO2 NO NHOH NH2
Nitrobenzen Nitrozobenzen Fenil-hidroxilamina Anilina
Fig.3.32. Exemple de reacţii de reducere a nitroderivaţilor
2.1.2 Reducerea azoderivaţilor de către azoreductaze este dependentă de NADPH

şi implică probabil participarea citocromului P450 (Fig.3.33.):
H2N
H2N N N SO2NH2
Prontosil NH2 NH2
NH2
SO2NH2 NH2
Sulfanilamida
Fig.3.33. Exemplu de reducere a azoderivaţilor
B) Reduceri nemicrozomiale
2.2.1. Reducerea aldehidelor şi cetonelor printr-o reacţie inversă a alcool-

dehidrogenazelor şi aldehid-dehidrogenazelor.
2.2.2. Reducerea disulfurilor la componenţii tiolici prin reacţii care se desfăşoară

adesea în trei etape, ultima fiind catalizată de glutation reductază, şi necesită
glutationul (GSH) drept cofactor:
RSSR + GSH RSSG + RSH

RSSG + GSH GSSG + RSH
GSSG + NADPH + H+
+
2GSH + NADP+
Un exemplu de astfel de reacţie este reducerea disulfiramului (Antabus),

folosit în tratamentul alcoolismului, la acid dimetil-ditiocarbamic.
2.2.3. Reducerea chinonelor prezintă un interes toxicologic deosebit deoarece

această reacţie desfăşurată în mai multe etape poate conduce la obţinerea de
semichinone şi hidrochinone, care la rândul lor pot fi autooxidate de oxigenul
molecular, iniţiindu-se formarea de specii reactive de oxigen.
3. Reacţii de hidroliză
În general, esterii şi amidele sunt hidrolizate de enzime care se găsesc în
sânge, microzomii hepatici, rinichi şi alte ţesuturi. Esterii şi anumite amide sunt
hidrolizaţi rapid de un grup de enzime numite carboxilesteraze. Din acest grup fac
parte: colinesteraza, arilcarboxiesterazele, carboxilesterazele din microzomii
hepatici şi alte enzime neclasificate.
În cele mai multe cazuri, hidroliza grupărilor ester sau amidă din molecula
substanţelor toxice conduce la bioinactivarea acestora, deoarece metaboliţii
rezultaţi sunt mai hidrofili, iar în unele cazuri pot forma glucuronoconjugaţi. Un
exemplu este inactivarea miorelaxantului succinilcolină sub acţiunea
pseudocolinesterazei plasmatice (Fig. 3.34.):
N(CH 3)3 COOH

O
+ 2 HO
O N(CH 3)3
N(CH3)3 COOH
Succinilcolina
Fig.3.34. Exemplu de reacţie de hidroliză catalizată de colinesterază

REACŢII DIN FAZA II
Reacţiile de conjugare reprezintă probabil cele mai importante reacţii de

biotransformare a xenobioticelor, deoarece conduc la creşterea hidrosolubilităţii şi
deci la creşterea posibilităţii de eliminare prin urină sau prin bilă. În mod
tradiţional, s-a considerat că principalele reacţii de conjugare determină dispariţia
activităţii farmacologice, deoarece metaboliţii polari formaţi, pe lângă eliminarea
lor crescută, au o difuziune redusă în celule şi o afinitate scăzută pentru receptori.
Această opinie a fost infirmată de descoperirea faptului că morfin-6-glucuronida
are o acţiune analgezică mai puternică decât a morfinei, iar unii compuşi pot forma
reactivi intermediari, care au fost implicaţi în inducerea cancerelor, a reacţiilor
alergice sau a leziunilor tisulare.
Unele substanţe pot urma mai multe căi secvenţiale de conjugare (Fig.3.35.),
iar enzimele care catalizează aceste reacţii pot prezenta stereospecificitate pentru un
anumit enantiomer.
acetilare
H2N
glucuronoconjugare
glucuronoconjugare
COOH
conjugare cu glicina
glucuronoconjugare
sulfoconjugare OH
Fig.3.35. Căile secvenţiale de conjugare pentru acidul p-aminosalicilic
1. Glucuronoconjugarea
Glucuronoconjugarea este calea majoră de conjugare a xenobioticelor şi este
responsabilă de formarea majorităţii metaboliţilor conjugaţi eliminaţi prin urină şi
prin bilă.
Reacţia are loc prin condensarea directă între substanţa toxică, sau un
metabolit al acesteia rezultat din faza I, cu acidul uridin difosfat glucuronic
(UDPGA) (Fig.3.36.) şi este catalizată de enzimele UDP-glucuronozil transferaze,
care sunt localizate în reticulul endoplasmatic din ficat şi din alte ţesuturi ca rinichi,
intestin, piele, creier, splină şi mucoasa nazală.
Glucuronidarea are loc în general la nivelul unui heteroatom nucleofil bogat
în electroni: oxigen, azot sau sulf. Compuşii care pot fi metabolizaţi prin
glucuronoconjugare sunt deci:
Ø alcooli alifatici şi fenoli (formează O-glucuronide eteri)

Ø acizi carboxilici (formează O-glucuronide esteri)
Ø amine aromatice şi alifatice secundare (formează N-glucuronide)
Ø grupări tiol libere (formează S-glucuronide)
Ø Anumite xenobiotice cum ar fi fenilbutazona sau sulfinpirazona au în
moleculă atomi de carbon suficient de nucleofili pentru a forma C-
glucuronide.
2NAD
Glucozo-1-fosfat + UTP UTP-glucoza UDP-glucuronat
UDPG-dehidrogenaza (UDPGA)
HO
COO CH3
UGT O N
O
OH H O
N C CH3 HO
H
O OH
Paracetamol
Fig.3.36. Exemplu de glucuronoconjugare catalizată de UDP-glucuronozil transferaze

(UGT)
2. Sulfoconjugarea
Sulfoconjugarea creşte solubilitatea în apă şi deci excreţia xenobioticelor,
deoarece grupările sulfonice au un pKa de 1-2. Sulfoconjugaţii vor fi deci aproape
total ionizaţi în condiţii fiziologice şi vor avea un volum de distribuţie mai mic
decât cel al compuşilor neconjugaţi.
Reacţia este catalizată de sulfotransferaze. Acestea pot fi localizate în citosol
sau în membrana aparatului Golgi a majorităţii celulelor. Doar sulfotransferazele
citosolice, care se găsesc în principal în ficat, mucoasa gastrointestinală şi rinichi,
sunt implicate în sulfoconjugarea xenobioticelor.
Procesul de sulfoconjugare necesită activarea prealabilă a ionilor sulfat, cu
formarea de 3’-fosfo-adenozin-5’-fosfosulfat (PAPS), reacţie care decurge cu
consum de ATP şi de energie (Fig.3.37).
Xenobioticele care pot suferi reacţii de sulfoconjugare sunt:
Ø alcoolii
Ø aminele aromatice
Ø fenolii
Ø hidroxilaminele aromatice
2- 1. ATP-sulfurilaza
SO4 + ATP 3-Fosfoadenozin-5'-fosfosulfat + ADP + PPi
2. APS-fosfokinaza
(PAPS)
NH2 OH
N
N
O
N N
O3SO P O O
HN CH3
OH
H2O3PO OH O
PAPS Paracetamol
OSO2O
Sulfotransferaza
PAP
HN CH3
Fig.3.37. Căile de sulfoconjugare
3. Conjugarea cu aminoacizi
Conjugarea cu aminoacizi este o cale metabolică importantă a xenobioticelor
acizi carboxilici, care formează cu glicina sau cu glutamina conjugaţi ionici solubili
în apă ce pot fi excretaţi uşor în urină şi în bilă.
Substanţele ce pot suferi această reacţie sunt:
Ø acizii carboxilici aromatici
Ø acizii carboxilici aril-alifatici
Ø acizii carboxilici heterociclici
Reacţia presupune formarea unei legături amidice sau peptidice între
xenobiotic şi gruparea amino a unui aminoacid. Xenobioticul este iniţial activat
prin formarea unui tioester cu coenzima A (Fig.3.38.). Conjugaţii rezultaţi sunt de
obicei mai puţin toxici decât precursorul acid.
acil sintetaza
R-COOH + ATP + CoA R-CO-S-CoA + AMP
transacetilaza
R-CO-S-CoA + R'-NH2 R-CO-NH-R' + CoASH
COOH O
N COOH
acil sintetaza
NH2CH2COOH H
Glicina
Acid benzoic Acid hipuric
Fig.3.38. Căile de conjugare cu aminoacizi
4. Acetilarea
Aminele exogene sunt acetilate de către N-acetil transferaze, donorul de
grupări acetil fiind coenzima A. Enzimele se găsesc în citosolul celulelor din ficat,
mucoasa gastrică şi limfocite iar la om, la care au fost identificate două acetil
transferaze distincte, există un polimorfism genetic.
Xenobioticele metabolizate pe această cale sunt:
Ø amine aromatice primare
Ø hidrazine
Ø hidrazide
Ø sulfonamide
Ø unele amine alifatice primare
Reacţia de acetilare presupune iniţial acetilarea enzimei, urmată de adiţia
substratului şi apoi de transferul grupării acetil la substrat.
Produsul conjugat poate să fie mai puţin hidrosolubil decât compusul părinte,
ceea ce determină o creştere a toxicităţii (ex. acetilarea izoniazidei, Fig.3.39.):
CONHNH2 CO-NH-NH-COCH3
N N
Izoniazida Acetil-izoniazida
Fig.3.39. Exemplu de reacţie de acetilare

5. Conjugarea cu glutation
Conjugarea cu glutation (GSH, γ-glutamilcisteinil glicina) mai poartă
denumirea de conjugare mercapturică, deoarece metaboliţii excretaţi în final prin
urină sau bilă sunt derivaţi de N-acetilcisteină. Reacţia presupune iniţial adiţia
glutationului la molecula de xenobiotic, care este catalizată de glutation-S-
transferaze, enzime solubile ce se găsesc în citosolul hepatocitelor, dar care au fost
detectate şi în microzomi. Conjugaţii suferă ulterior o scindare enzimatică şi o
acetilare, rezultând derivaţi de N-acetilcisteină sau acizi mercapturici (Fig.3.40.). În
compartimentul extracelular, glutationul poate reacţiona cu compuşii reactivi
electrofili şi în absenţa enzimelor dependente de GSH.
Glutationul are un rol protector major în organism datorită proprietăţilor sale
oxido-reducătoare şi inactivează diferite tipuri de compuşi reactivi care conţin
grupări electrofile şi prezintă o mare reactivitate faţă de proteinele tisulare sau
acizii nucleici. Pentru acest motiv, această reacţie de conjugare a fost considerată o
cale de detoxifiere, dar recent s-a dovedit că poate fi implicată şi în bioactivarea
unor substanţe.
Compuşii care se pot biotransforma prin conjugare mercapturică sunt:
Ø epoxizi
Ø derivaţi aromatici halogenaţi
Ø nitroderivaţi aromatici
Ø halogenuri de alchil
Ø compuşi alifatici nesaturaţi
6. Metilarea
Grupările hidroxil, amino şi tiol ale compuşilor endogeni, dar şi ale
xenobioticelor, pot fi metilate de mai multe metiltransferaze. Aceste enzime se
găsesc în mod normal în citosol, deşi au fost descrise şi O-metiltransferaze şi S-
metiltransferaze microzomiale. Donorul de grupări metil este în general S-adenozil
metionina (SAM), formată din metionină şi ATP (Fig.3.41.).
La fel ca şi acetilarea, reacţia de metilare are mai degrabă efect de reducere a
hidrosolubilităţii decât de creştere a acesteia.
Unele metale, cum ar fi mercurul, plumbul, staniul, taliul, sau nemetale ca
arsenul, seleniul, telurul, pot de asemenea să fie metilate sub acţiunea
microorganismelor, fapt care este deosebit de important în toxicologia mediului,
deoarece compuşii metilaţi sunt absorbiţi din tractul gastrointestinal şi pot străbate
barierele hemato-encefalică şi placentară mult mai uşor decât formele anorganice.
O S G
Glutation OH
(GSH)
pierdere
Naftalina rest
glutamil
pierdere
rest
glicinil
S CH2 CHCOOH S CH2 CH COOH
NHCOCH3 NH2
OH OH
Acid premercapturic Conjugat cu cisteina

H+
S CH2 CHCOOH
NHCOCH3
H2O
Acid mercapturic
Fig.3.40. Exemplu de conjugare mercapturică
N S-Adenozil N
S-Adenozil
metionina homocisteina
H (SAM) CH3
N N
Fig.3.41. Exemplu de reacţie catalizată de metiltransferaze

REZULTATUL BIOTRANSFORMĂRII XENOBIOTICELOR
1. Inducţia enzimatică
Multe medicamente, poluanţi din mediu sau alte xenobiotice, stimulează
propriul metabolism sau pe cel al altor compuşi administraţi concomitent,
modificându-le efectele toxice. Fenomenul se produce printr-o creştere aparentă a
activităţii enzimelor de metabolizare şi poartă denumirea de inducţie enzimatică,
fiind util în interpretarea rezultatelor studiilor de toxicitate cronică, a mutagenezei
sau carcinogenezei, sau în explicarea unor interacţiuni medicamentoase. Deoarece
pot fi induse şi propriile enzime de metabolizare, acest proces poate explica
instalarea toleranţei după administrarea cronică a unor substanţe, cum ar fi de
exemplu derivaţii barbiturici. Cele mai importante enzime ce pot fi induse sunt
izoenzimele citocromului P450, dar fenomenul a fost observat şi în cazul UDP-
glucuronozil transferazelor, glutation transferazelor sau al unor reductaze.
Se cunosc două tipuri de inducţie enzimatică:
Ø Inducţia mediată de derivaţii barbiturici, care se pare că induc transcripţia
ARN-ului mesager specific al CYP450, ceea ce determină creşterea sintezei
enzimelor de metabolizare la nivelul reticulului endoplasmatic neted din ficat
sau alte ţesuturi extrahepatice.
Ø Inducţia mediată de hidrocarburile aromatice policiclice (HAP), care se pare
că are loc prin legarea inductorului de o proteină specifică din citosol, care
funcţionează ca o moleculă receptor. Complexul inductor-receptor determină
formarea în nucleu a unui ARN mesager specific, iar citocromul nou-
sintetizat este încorporat în reticulul endoplasmatic.
Printre inductorii citocromului P450 se numără, în afară de derivaţii
barbiturici şi de hidrocarburile aromatice policiclice:
- fumul de ţigare
- etanolul
- compuşi din alimente (indoli, flavone, safrol, eucaliptol, xantine,
peroxizi organici)
- medicamente (carbamazepină, clotrimazol, eritromicină,
glucocorticoizi, griseofulvină, izoniazidă, omeprazol, fenitoin,
primidon, rifampicin, etc.)
- insecticide organoclorurate (DDT), bifenili policloruraţi
Evoluţia în timp a fenomenului de inducţie enzimatică variază în funcţie de
agentul inductor şi de izoenzimele implicate. Astfel, după tratamentul cu
fenobarbital efectul inductor maxim se observă după 48-72 ore, după HAP în 24 de
ore, iar în cazul inductorilor mai puţin eficienţi sunt necesare 6-10 zile pentru a se
atinge nivelul maxim de inducţie.
UDP-glucuronozil transferazele pot fi induse de 3-metilcolantren, fumul de
ţigare sau barbiturici.
2. Inhibiţia enzimatică
Inhibiţia enzimelor de metabolizare a xenobioticelor poate avea consecinţe
majore asupra toxicităţii, iar interacţiunile medicamentoase care se explică prin
acest mecanism au importanţă clinică mai mare decât cele produse prin inducţie
enzimatică. Impactul inhibiţiei asupra substanţelor toxice din mediu este mai redus,
dar poate avea relevanţă în situaţia expunerii la locul de muncă.
Inhibiţia se poate produce în majoritatea cazurilor după administrarea unei
singure doze de inhibitor.
Au semnificaţie toxicologică inhibiţia citocromului P450, inhibiţia
esterazelor de către insecticidele organofosforice, sau a monoaminoxidazelor de
către antidepresivele IMAO.
În funcţie de mecanismul prin care se produce, inhibiţia citocromului P450
este de trei tipuri:
Ø Inhibiţie reversibilă- rezultă în urma interacţiunii reversibile a xenobioticului
cu ionul Fe3+ din gruparea heminică a citocromului P450 sau cu situsurile
lipofile ale apoproteinei. Interacţiunea are loc înainte de etapa de oxidare a
ciclului catalitic, iar efectele dispar rapid după oprirea administrării
inhibitorului. Dintre substanţele care interacţionează reversibil cu CYP450
fac parte: fluorochinolonele, cimetidina, unele antifungice, chinidina.
Ø Inhibiţie prin complexarea CYP450. Unele alchilamine, care nu prezintă ca
atare activitate inhibitorie, pot fi oxidate de CYP450 la nitrozoalcani, care
pot forma complecşi stabili cu forma redusă (feroasă) a unor izoenzime. Ca
urmare, enzima nu mai este disponibilă pentru activitatea catalitică şi este
necesară sinteza de novo a acesteia. Efectul inhibitor este de lungă durată şi
poate fi responsabil de numeroase interacţiuni medicamentoase. Substanţe
care pot induce acest tip de inhibiţie sunt: antibioticele din clasa macrolidelor
(troleandomicina, eritromicina, claritromicina, care sunt inhibitori selectivi ai
CYP3A4), unele antiparkinsoniene (orfenadrin). Compuşii metilendioxifenil,
de exemplu insecticidul piperonil butoxid, pot genera metaboliţi intermediari
care formează complecşi stabili atât cu forma ferică cât şi cu cea feroasă a
CYP450.
Ø Inhibiţie prin formarea de substraturi suicidare. Anumite substanţe care nu
sunt inhibitori ai CYP450 conţin grupări funcţionale ce pot fi oxidate de
sistemul enzimatic la metaboliţi care se leagă ireversibil de enzimă.
Alchenele şi alchinele pot inactiva CYP450 prin generarea de intermediari
radicalici care alchilează structura hemului. Medicamente care acţionează
prin acest mecanism sunt: estrogenii 17 α-acetilenici, cloramfenicolul care
prin declorurare oxidativă generează un fragment acil, ciclofosfamida care
poate forma acroleină şi spironolactona, prin metabolitul său 7-tio.
- Şi compuşii care lezează membrana reticulului endoplasmatic în care este
localizat citocromul P450 pot acţiona ca inhibitori enzimatici.
• Un tip particular de inhibiţie este inhibiţia competitvă, care apare atunci când
se administrează concomitent doi compuşi metabolizaţi de aceeaşi enzimă.
Gradul de inhibare a metabolizării depinde de afinitatea fiecărui compus
pentru enzimă. Un exemplu cu semnificaţie toxicologică este tratamentul
intoxicaţiilor cu etilenglicol sau metanol, substanţe care îşi datorează
toxicitatea metaboliţilor formaţi, prin administrarea de alcool etilic, care are
o afinitate mai mare pentru alcool dehidrogenază, împiedicând bioactivarea
alcoolilor toxici.
3. Bioactivarea
Metabolizarea xenobioticelor poate conduce la obţinerea unor metaboliţi mai
puţin toxici, mai hidrofili şi deci mai uşor excretabili (detoxifiere), dar şi a unor
metaboliţi cu o toxicitate mai mare decât a compusului părinte (Fig.3.42.).
Biotransformarea xenobioticelor relativ inerte, cu formarea de metaboliţi
intermediari reactivi, poartă denumirea de bioactivare şi reprezintă adesea
evenimentul iniţial care declanşează un efect toxic.
Xenobiotic Metabolit lipsit de toxicitate Eliminare
Metabolit reactiv
Legare de moleculele celulare

(enzime, receptori, membrane, ADN)
Toxicitate Reparare celulara

(Lezare tisulara, cancer, (repararea ADN,
modificari fiziologice) sinteza proteica etc.)
Fig.3.42. Relaţia între metabolismul, bioactivarea, detoxifierea şi toxicitatea unui xenobiotic
Natura şi stabilitatea metaboliţilor reactivi

Metaboliţii reactivi sunt epoxizi, chinone, radicali liberi, specii reactive de
oxigen, conjugaţi instabili. Datorită marii lor reactivităţi, aceşti metaboliţi sunt
adesea consideraţi a avea o durată de viaţă scurtă. Însă, datorită transportului lor de
la un ţesut la altul, durata de viaţă poate creşte. Ei pot fi clasificaţi în:
Ø Metaboliţi cu durată de viaţă foarte scurtă: sunt metaboliţi care se leagă în
principal de enzima care îi generează, cum este cazul substraturilor suicidare,
sau de proteinele adiacente.
Ø Metaboliţi cu durată de viaţă scurtă: sunt metaboliţi care rămân în celulă sau
se deplasează doar în celulele învecinate. Leziunile celulare sunt localizate şi
se produc la locul de bioactivare. Un exemplu ar fi necroza hepatică centro-
lobulară indusă de tetraclorura de carbon în urma bioactivării sale la radical
triclormetil.
Ø Metaboliţi cu durată lungă de viaţă: sunt metaboliţi care pot fi transportaţi şi
în alte celule şi ţesuturi decât cele unde sunt produşi; ei pot fi transportaţi nu
numai ca atare, ci şi sub formă de conjugaţi, din care intermediarul reactiv
este eliberat în ţesutul ţintă în condiţii specifice. De exemplu, aminele
aromatice cancerigene sunt metabolizate în ficat la derivaţi N-hidroxilaţi
care, după glucuronoconjugare, sunt transportaţi în vezica urinară unde sunt
eliberaţi metaboliţii N-hidroxi la un pH acid al urinei.
Soarta în organism a metaboliţilor reactivi

Aceasta depinde de natura speciilor reactive şi de fiziologia organismului şi
poate fi:
Ø Legarea de macromoleculele celulare : proteine, polipeptide, ARN, ADN.
Această legare covalentă este considerată a fi evenimentul iniţial în procese
toxice cum ar fi: mutageneza, carcinogeneza, necroza celulară.
Ø Peroxidarea lipidelor poate conduce la distrugerea membranelor şi la
iniţierea necrozei celulare.
Ø Captarea şi inactivarea: în general se realizează prin conjugarea cu
glutationul.
Reacţii prin care are loc bioactivarea
1. Reacţii de oxidare
1.1. Reacţia de epoxidare
Monooxigenazele microzomiale pot converti numeroşi compuşi aromatici în
epoxizi. Datorită caracterului electrofil, aceştia pot reacţiona cu grupările nucleofile
ale macromoleculelor biologice, cum ar fi proteinele şi acizii nucleici, inducând
necroză sau cancere.
Un exemplu interesant de bioactivare pe această cale este biotransformarea
brombenzenului (Fig.3.43). Epoxidul brombenzenului se poate lega covalent de
macromolecule producând leziuni tisulare, dar metabolizarea pe celelalte căi poate

preveni acest efect. Calea cea mai importantă de metabolizare o constituie
conjugarea cu glutationul, ea servind drept un mecanism de protecţie; doar după ce
nivelele hepatice ale glutationului redus sunt mult diminuate, epoxidul se va lega
semnificativ de macromolecule, producând necroză hepatică. Depleţia de glutation
poate să apară în prezenţa unor doze mari de brombenzen sau după inducţia
enzimelor microzomale.
Alţi compuşi care pot forma epoxizi în cursul biotransformării sunt:
aflatoxina B1 , benzenul, benzpirenul, bifenilii policloruraţi, tricloretilena, clorura de
vinil, furosemidul. Formarea acestor metaboliţi are loc în principal la nivel hepatic.
Br Br
microzomi ne-enzimatic legare covalenta de

H macromolecule
NADPH + O2
O
brombenzen H
epoxidul
brombenzenului
rearanjare GSH hidrolaza
transferaza
ne-enzimatica
Br Br Br
OH OH
H H
GS H HO H
OH
p-bromfenol 3,4-dihidro-3-hidroxi- 3,4-dihidro-

-4S-glutationil-brombenzen 3,4-dihidroxi-
brombenzen
Fig.3.43. Biotransformarea brombenzenului
1.2. Reacţii de N-oxidare

Aminele terţiare sunt transformate în N-oxizi, care sunt în general mai puţin
toxici, în timp ce aminele primare şi secundare sunt metabolizate la hidroxilamine.
Acestea, prin eliminare sau prin esterificare urmată de eliminare, pot forma ioni de
nitreniu foarte reactivi. Aceşti ioni, găsindu-se în echilibru cu formele mezomere

carbocationice, au o mare afinitate pentru macromoleculele nucleofile, cum ar fi
acizii nucleici. Metaboliţii N-hidroxilaţi pot fi la rândul lor conjugaţi. Conjugaţii cu
acid glucuronic sunt uşor excretabili, în timp ce sulfoconjugaţii pot fi instabili,
având efecte mutagene, cancerigene sau puternic toxice. Acest mecanism este
responsabil de hepatocarcinogenitatea acetilaminofluorenului (Fig.3.44.).
H OH
N CH3 N CH3
O2
O O
CYP450
NADPH
acetilaminofluoren PAPS
sulfotransferaza
SO3H
O
N CH3
HSO4
N CH3 N CH3
O O
ion 1-carbeniu ion nitreniu
N CH 3
ion 3-carbeniu
INTERACTIUNE CU MACROMOLECULELE CELULARE (ADN)
GENOTOXICITATE
Fig.3.44. N-oxidarea acetilaminofluorenului

1.3. Reacţii de oxidare nemicrozomială sub acţiunea alcool-dehidrogenazei şi a

aldehid dehidrogenazei
Aceste reacţii sunt responsabile de acţiunea toxică a unor alcooli ca alcoolul
metilic, sau glicoli ca etilenglicolul. Aceste substanţe îşi datorează acţiunea toxică
în principal metaboliţilor lor reactivi, aldehide sau acizi, şi doar în mică măsură
compusului părinte.
2. Formarea radicalilor liberi şi a speciilor active de oxigen

Speciile reactive de oxigen se pot forma în timpul ciclurilor redox ale unor
xenobiotice cum ar fi chinonele sau nitroderivaţii aromatici. Radicalii liberi rezultă
în urma acceptării sau pierderii unui electron, sau în urma clivajului homolitic al
unei duble legături. Aceste entităţi foarte reactive pot ataca componente celulare,
inducând diferite fenomene toxice, iar aspectele legate de toxicologia lor vor fi
tratate într-un capitol separat.
3. Reacţii de reducere
3.1. Reducerea nitroderivaţilor are loc în mai multe etape, formându-se iniţial
anionul radical nitro, apoi nitrozo derivatul, radicalul nitroxil, hidroxilamina şi în
final amina primară (Fig.3.45.). Fiecare din aceşti intermediari poate avea acţiune
toxică. Hidroxilaminele sunt responsabile de inducerea methemoglobinemiei, în
timp ce mutagenitatea şi carcinogenitatea se datorează interacţiunii anionului
radical nitro, nitrozoderivaţilor sau hidroxilaminelor esterificate cu
macromoleculele celulare. În timpul metabolizării se pot forma şi specii reactive de
oxigen.
4. Reacţii de conjugare
Deşi multă vreme s-a crezut că reacţiile din faza II, cu excepţia reacţiilor de
metilare, sunt exclusiv reacţii de detoxifiere, în ultima perioadă s-a demonstrat că şi
în urma conjugării pot rezulta intermediari reactivi, capabili să inducă toxicitate.
4.1. Glucuronoconjugarea
În general, glucuronidele au reactivitate biologică şi chimică mai redusă
decât a compuşilor părinte, fiind eliminate rapid din organism. Există însă şi
excepţii, un exemplu notabil fiind cel al morfinei, care este glucuronoconjugată în
intestin şi în ficat formând morfin-3-O-glucuronida şi morfin-6-O-glucuronida.
Metabolitul principal este 3-O-glucuronida, care are o concentraţie sanguină de 20
de ori mai mare decât a morfinei şi care din punct de vedere farmacologic este un
antagonist opiaceu şi are proprietăţi excitante. 6-O-Glucuronida, cu o concentraţie
sanguină de 2 ori mai mare decât a morfinei, are o activitate analgezică de 650 de
ori mai mare decât a acesteia. Astfel, efectele analgezice ale morfinei sunt
rezultatul interacţiunii complexe a medicamentului şi a celor doi metaboliţi asupra
receptorului opiaceu. De asemenea, se pare că morfin-6-glucuronida este capabilă
să pătrundă în creier, în ciuda hidrofiliei sale, prin plierea moleculei şi folosirea

unui sistem activ de transport al anionilor.
e
O O
Ar N Ar N Ar N O
nitroderivat O anion radical O nitrozoderivat
aromatic nitro
e , H
O O O O
H
OH
HO OH Ar N O
radical nitroxil
LEZAREA COMPONENTELOR
CELULARE e , H
(proteine, acizi nucleici)
H
Ar N
OH
arilhidroxilamina
2e , 2H
H2O
Ar NH2
amina aromatica
Fig.3.45. Bioactivarea nitroderivaţilor aromatici
Glucuronoconjugarea este de asemenea capabilă să promoveze lezarea

celulară prin facilitarea formării unor intermediari reactivi electrofili şi transportul
lor la ţesuturile ţintă. Astfel, aminele aromatice pot fi N-hidroxilate şi transformate
în ficat în N-glucuronide care sunt excretate în urină. La nivelul vezicii urinare,
datorită pH-ului acid, pot fi hidrolizate, eliberând N-hidroxilaminele care la rândul
lor se pot transforma în compuşi electrofili capabili să reacţioneze cu
macromoleculele tisulare inducând tumori locale (Fig.3.46.).
ficat
H
NH2 N
OH
UDPGA
glucuronida
N
OH
urina
glucuronida
N
OH
H+ acid glucuronic
H
N
OH
intermediar reactiv electrofil
Fig.3.46. Bioactivarea aminelor aromatice
O altă clasă de glucuronide reactive sunt acil glucuronidele, formate prin

esterificarea acizilor carboxilici cu acidul glucuronic. Acestea au semnificaţie
toxicologică importantă datorită numărului mare de medicamente care conţin
grupări carboxilice şi a rolului major pe care îl are glucuronidarea în eliminarea lor.
Astfel de medicamente fac parte din clasa antiinflamatoarelor nesteroidiene, a
hipolipemiantelor (clofibrat), sau a anticonvulsivantelor (acid valproic), iar
utilizarea lor clinică a fost asociată cu diferite manifestări cum ar fi

hepatotoxicitatea, nefropatia sau reacţiile alergice. Se pare că aceste efecte toxice
sunt mediate de acil glucuronide, care pot suferi reacţii de migrare a grupării acil în
timpul cărora are loc atacul macromoleculelor celulare nucleofile.
Glucuronoconjugaţii estrogenilor sunt consideraţi a fi responsabili de
colestaza intrahepatică care poate fi asociată cu utilizarea contraceptivelor orale,
printr-un mecanism care nu a fost complet elucidat.
4.2. Sulfoconjugarea
Sulfoconjugarea poate conduce la formarea de reactivi intermediari capabili
să genereze metaboliţi electrofili. Substanţe care pot fi bioactivate pe această cale
sunt alcoolii benzilici (Fig.3.47.), hidroxilaminele aromatice (ex. hidroxilamina
acetilaminofluorenului, Fig.3.44.), acizii hidroxamici aromatici, nitroalcanii, unii
compuşi aromatici policiclici. Sulfoconjugaţii rezultaţi sunt instabili şi reactivi. Ei
pot pierde gruparea sulfat fie prin hidroliză spontană, fie prin acţiunea sulfatazelor,
formând în final ioni nitreniu sau carboniu, capabili să reacţioneze cu proteinele şi
cu acizii nucleici şi să conducă la necroză sau cancere. De asemenea, se crede că
unele aziridine, analogi azotaţi ai epoxizilor care sunt mutageni foarte puternici, s-
ar putea forma pe cale metabolică din aminoalcooli, prin intermediul
sulfotransferazelor.
R2
N N R2
-
OSO3
+ SO42-
R1 R1 ion nitreniu
H2 - H2
C OSO3 C
2-
+ SO4
R3 R3 ion carboniu
Fig.3.47. Bioactivarea acizilor hidroxamici şi a alcoolilor benzilici

4.3. Conjugarea cu glutationul

Deşi această reacţie de conjugare este considerată mai degrabă o modalitate
eficientă de inactivare a intermediarilor reactivi, ea poate totuşi conduce la
toxicitate prin mai multe căi:
- formarea de conjugaţi ce pot pune în libertate ioni de sulfoniu extrem de
reactivi. Acest mecanism explică mutagenitatea şi carcinogenitatea
dibrometanului, folosit ca insecticid, fungicid şi aditiv în combustibilii
lichizi, precum şi a altor compuşi dihalogenaţi vicinali (Fig.3.48.)
X X
H S [Glutation]
X S
[Glutation]
INTERACTIUNE CU
MACROMOLECULE S
NUCLEOFILE
[Glutation]
Ion sulfoniu
Fig.3.48. Bioactivarea la ion sulfoniu
- formarea unui conjugat cu cisteina care este activat de β-liază, obţinându-se

intermediari reactivi ca: tioli, tiocetene, tiolactone, halogenuri de tionoacil,
dependent de structura conjugatului (Fig.3.49.). Un exemplu este activarea
hexaclorobutadienei, care se metabolizează la un tiol reactiv.
Gly
R S Cys -
R S C C COO
γ Glu
+
NH3
conjugat cu glutationul
β−liaza N-acetilare
-
R SH R S C C COO
HN C CH3
Fig.3.49. Bioactivarea dependentă de β-liază
- conjugarea chinonelor şi chinoniminelor, care a fost implicată în

nefrotoxicitatea unor compuşi aromatici cum ar fi brombenzenul şi p-
aminofenolul. În cazul brombenzenului, nefrotoxicitatea se datorează
conjugaţilor cu glutation ai bromhidrochinonei formată în faza I de
metabolizare. Restul glutation este responsabil de alegerea rinichiului ca
organ ţintă, deoarece conjugatul se elimină renal, iar la acest nivel
hidrochinona este oxidată la o chinonă reactivă, care se poate lega covalent
direct de macromoleculele celulare sau poate produce specii reactive de
oxigen prin intermediul unui ciclu redox.
- conjugarea reversibilă, care permite eliberarea speciilor reactive ce au fost
iniţial detoxifiate. Conjugaţii cu glutationul servesc în acest caz pentru
transportul la ţintă sau pentru ţintirea unor anumite organe. Clasele de
compuşi la care conjugarea cu glutationul este reversibilă sunt izocianaţii,
izotiocianaţii şi alfa-beta cetonele sau aldehidele nesaturate.
4.4. Acetilarea
Reacţia de acetilare a fost implicată în carcinogenitatea unor amine
aromatice, care după acetilare pot fi oxidate la aril-N-hidroxiamide, care formează
în final ioni de aril nitreniu (Fig.3.50.):
Ar COCH3
Ar NH2 Ar NH COCH3 N
OH
aril-N-hidroxiamide
Ar O CH3
N C
Ar NH
H O
ion arilnitreniu
aril-acetoxi-amide
Fig.3.50. Bioactivarea aminelor aromatice acetilate
În cazul tuberculostaticului izoniazidă, acetilarea urmată de hidroliză şi de

oxidare microzomială conduce la formarea de radicali liberi acetil şi de
carbocationi, care sunt responsabili de hepatotoxicitatea medicamentului
(Fig.3.51.):
5. Bioactivarea în tubul digestiv

- În mediul acid stomacal, nitriţii şi anumite amine pot forma nitrozamine, care
sunt carcinogene puternice.
- Nitraţii, în anumite condiţii, se pot transforma în nitriţi şi pot produce
methemoglobinemie.
- Ciclamatul este convertit de bacteriile intestinale în ciclohexilamină, care
produce atrofie testiculară.
O
H H
O O O OH
N N
NH2 N C
H H
acetil CoA
N
H2N
Polimorfism
acetilator
N N O N
izoniazida N-acetil izoniazida acetilhidrazina acid
izonicotinic
H O H
N N
N N
O O H O
acetil nitrozamina diacetilhidrazina
EXCRETIE
HO N URINARA
N
O DETOXIFIERE
acetil diazohidroxid
N
N
O
O radical acetil
N2
Proteina Nu
Proteina Nu
O O
PROTEINA ACETILATA
cation acil
INTOXICATIE
Fig.3.51. Bioactivarea izoniazidei

RELAŢII DOZĂ-EFECT ÎN TOXICOLOGIE
Relaţia între doza unui compus şi toxicitatea sa este un concept fundamental

în toxicologie, care a fost enunţat pentru prima dată de Paracelsus. Această relaţie
implică cuantificarea efectului toxic şi stabilirea unei legături de cauzalitate cu
expunerea la xenobiotic.
Toxicitatea reprezintă capacitatea unei substanţe de a produce efecte toxice.
Ea este o calitate intrinsecă a moleculei, dar în acelaşi timp are o valoare relativă,
deoarece intensitatea efectelor produse depinde de doză, de individ şi de
circumstanţele în care s-a produs intoxicaţia.
Efectul toxic este rezultatul dăunător sau advers al acţiunii substanţei toxice
asupra organismului, consecutiv alterării mecanismelor biochimice sau a
echilibrelor fiziologice.
Toxicitatea depinde deci de expunerea la compusul toxic, iar aceasta este la
rândul ei determinată de doză şi de durata expunerii. Dacă se ţine cont de aceste
aspecte, toxicitatea poate fi definită (Rozman & Doull, 2000) ca fiind „acumularea
de leziuni pe perioade scurte sau lungi de timp, care fac organismul incapabil să
funcţioneze în limitele de adaptare”. Doza este cantitatea de substanţă care pătrunsă
în organism într-un anumit interval de timp (în general 24 de ore), produce un
anumit efect. Ea poate face ca efectul substanţei să varieze în limite foarte largi.
Astfel, dacă ne referim la medicamente, se disting trei tipuri de doze: doze
terapeutice, doze toxice şi doze letale. În ceea ce priveşte noţiunea de timp, pentru
toxicologie este important faptul că evoluţia în timp a unei substanţe toxice în
organism (toxicocinetica) este adesea foarte diferită de evoluţia în timp a toxicităţii
(toxicodinamica). De aceea, relaţiile farmacocinetică-farmacodinamică, care
descriu la acelaşi individ relaţia cantitativă între efectul indus de compus şi
concentraţia corespunzătoare în timp a acestuia, sunt foarte importante pentru
evaluarea diagnosticului şi a prognosticului intoxicaţiilor.
Efectul poate fi apreciat prin intensitatea sa, adică prin răspuns.
Răspunsurile la substanţele toxice pot fi de două tipuri:
Ø Răspunsuri gradate, care pot fi măsurate pe o scală continuă, de la un răspuns
minim la un răspuns maxim; pot fi o modificare farmacologică, biochimică
sau patologică care prezintă o variaţie procentuală sau proporţională
Ø Răspunsuri cuantale, sau răspunsuri de tip „totul sau nimic”, când
intensitatea efectului este măsurată prin numărul indivizilor care răspund
dintr-un grup de indivizi care au fost expuşi în mod egal. Exemple de astfel
de răspunsuri sunt moartea sau inducerea tumorilor.
RELAŢII DOZĂ-EFECT ÎN TOXICOLOGIE • 89
Indiferent de tipul de răspuns care se foloseşte pentru aprecierea toxicităţii,

relaţia doză-răspuns se bazează pe următoarele ipoteze:
- a) răspunsul toxic depinde de concentraţia compusului la locul de
acţiune
- b) concentraţia la locul de acţiune este determinată de doză
- c) răspunsul este în raport de cauzalitate cu compusul administrat
Reprezentarea grafică a procentului de răspuns în funcţie de doza la care a
fost expus organismul poartă denumirea de curba doză-răspuns, iar forma ei
depinde de tipul de efect toxic măsurat şi de mecanismul prin care acesta se
produce. De exemplu, ionul cianură se leagă foarte puternic de citocromul a3,
întrerupând funcţionarea lanţului transportor de electroni din mitocondrii şi stopând
astfel respiraţia celulară. Deoarece această funcţie este vitală pentru viaţa celulei,
curba doză-răspuns va fi foarte abruptă. Un alt aspect important al relaţiei doză
răspuns este conceptul de prag, respectiv o doză sub care probabilitatea de răspuns
este egală cu zero. De exemplu, în unele cazuri este necesară ocuparea unui anumit
număr de receptori pentru ca răspunsul să devină evident. Un prag poate să apară şi
atunci când receptorul este complet ocupat sau saturat. De exemplu, o enzimă
implicată în biotransformarea unei substanţe toxice poate fi saturată, permiţând
astfel compusului să urmeze o altă cale de metabolizare, care este responsabilă de
apariţia toxicităţii. Un astfel de caz este cel al paracetamolului, care la doze
terapeutice are o hepatotoxicitate foarte redusă; chiar dacă se formează metabolitul
toxic N-acetil-p-benzochinonimina, acesta este rapid detoxifiat prin conjugare cu
glutationul. La doze mari însă, glutationul intracelular este consumat, metabolitul
toxic se acumulează în celulă şi produce toxicitate hepatică fatală.
În principiu, curba doză-răspuns este derivată din curba Gaussiană care
descrie o distribuţie normală în sistemele biologice (Fig.4.1.). Această curbă în
formă de clopot este rezultatul variaţiei biologice, ceea ce înseamnă că la dozele
mici şi la dozele mari răspund puţine animale, majoritatea răspunzând în jurul dozei
medii. O distribuţie Gaussiană perfectă permite obţinerea unei curbe doză-răspuns
de forma unei sigmoide simetrice (Fig.4.2.). Cu cât se utilizează mai multe animale,
cu atât curba este mai apropiată de o sigmoidă adevărată. Porţiunea curbei între
procentul de răspuns de 16% şi cel de 84% este cea mai apropiată de liniaritate şi
permite determinarea unor parametrii cum ar fi doza medie letală (DL50 ), sau doza
medie eficientă (DE50). Liniaritatea curbei poate fi îmbunătăţită prin reprezentarea
logaritmului dozei, care este o metodă empirică. Uneori, curba poate fi liniarizată şi
prin alte metode, cum ar fi metoda probit, care converteşte procentul de letalitate în
unităţi probit. Procentul de letalitate de 50% corespunde probitului 5, doza care
corespunde procentului de letalitate de 84% reprezintă + 1 DS (deviaţia standard)
de la DL50, iar cea care corespunde letalităţii de 16% reprezintă –1 DS.
25
20
Frecventa letalitatii (%)

15
10
0 20 40 60 80 100
Doza (mg/kg)
scara logaritmica
Fig.4.1. Relaţia doză răspuns exprimată ca frecvenţa distribuţiei
100
% Letalitate sau % Raspuns
80
60
40
20
10 15 20 25 30 35 40
Doza (mg/kg)
scara logaritmica
Fig.4.2. Curba doză-răspuns
Răspunsul toxic cel mai uşor de măsurat este letalitatea, care reprezintă un
răspuns de tip cuantal. De aceea, pentru aprecierea toxicităţii acute a substanţelor se
foloseşte doza medie letală (DL50), a cărei determinare este de obicei primul
experiment care se realizează pentru substanţele chimice noi. DL50 este doza de
compus care produce moartea a 50% din animalele expuse. Ea este o valoare
virtuală, obţinută prin calcul statistic, nu o constantă biologică. Numeroşi factori
pot influenţa toxicitatea, afectând astfel estimarea DL50 . Astfel de factori pot fi:
rasa animalului, vârsta şi greutatea, natura hranei, condiţiile de vivariu, oprirea

alimentelor înainte de efectuarea testului, metoda de administrare, volumul şi
natura mediului de condiţionare, durata observării animalelor. Datorită acestor
variabile, pentru multe scopuri este suficientă doar determinarea ordinului de
mărime a DL50 (ex. între 5 şi 50 mg/kg, între 50 şi 500 mg/kg, etc.), nu şi a valorii
absolute. Doza medie letală este exprimată în mg/kg greutate corporală,
precizându-se specia pe care s-a făcut determinarea, calea de administrare şi timpul
de urmărire a animalelor. Metodele de testare sunt foarte bine standardizate de
reglementările internaţionale pentru a evita diferenţele între laboratoare şi pentru a
reduce la minim erorile.
Pentru substanţele toxice din aer sau din apă se determină concentraţia
letală medie (CL50), care reprezintă concentraţia ce produce moartea a 50% din
animalele expuse, precizându-se în mod obligatoriu şi timpul de expunere.
Rezultatele obţinute în experimentele pe animale sunt apoi extrapolate la om
ţinându-se cont de anumiţi factori de securitate.
Pentru o evaluare mai exactă a toxicităţii, Luckey şi Venugopal au introdus
conceptul de potenţial de toxicitate:
pT = - log T
unde T este doza molară de substanţă, exprimată în moli/kg. Acest parametru ţine
cont de numărul de molecule, respectiv numărul de atomi implicaţi în procesele
fiziopatologice şi se poate aplica oricărui tip de efect. Conceptul poate contribui la
explicarea şi cuantificarea mecanismelor de toxicitate şi a toxicităţii proprii a
substanţei, deoarece ia în calcul numărul de atomi sau molecule prezenţi la locul de
acţiune. Se face astfel o apreciere mai precisă a toxicităţii, dar conceptul este mai
ales teoretic, deoarece în practică se foloseşte în continuare aproape exclusiv DL50
pentru aprecierea toxicităţii în scopuri reglementare.
Relaţia doză-răspuns permite şi compararea între diferite răspunsuri, între
diferite substanţe sau între diferite specii animale. Astfel, pe baza valorii DL50,
substanţele toxice pot fi împărţite în diferite clase de toxicitate:
Extrem de toxice DL50 ≤ 1 mg/kg
Foarte toxice 1mg/kg ≤ DL50 ≤ 50 mg/kg
Moderat toxice 50mg/kg ≤ DL50 ≤ 500 mg/kg
Slab toxice 500mg/kg ≤ DL50 ≤ 5000 mg/kg
Practic netoxice 5000mg/kg ≤ DL50 ≤ 15000 mg/kg
Lipsite de toxicitate DL50 ≥ 15000 mg/kg
RISCUL ŞI EVALUAREA RISCULUI
Riscul de producere a unei intoxicaţii prin substanţe chimice nu depinde

numai de toxicitatea intrinsecă a moleculei, ci şi de numeroşi alţi factori, dintre care
cel mai important este gradul de expunere. În măsura în care expunerea omului la
aceste molecule nu poate fi evitată, este indispensabilă evaluarea toxicologică, ce
urmăreşte determinarea gradului de expunere care este asociat cu absenţa riscului.
Riscul este definit ca frecvenţa presupusă cu care apar efecte nedorite ca
urmare a expunerii la o substanţă toxică. El poate fi exprimat ca un risc absolut,
corelat direct cu substanţa toxică, sau ca un risc relativ, care reprezintă raportul
dintre riscul observat la o populaţie expusă la toxic şi cel observat la o populaţie
neexpusă.
Anumite efecte toxice pot fi observate doar de la o doză-prag, sub care nu
există răspuns detectabil. Acest nivel la care nu se observă efect (NOEL= No
Observed Effect Level) se poate aplica atât la un răspuns cuantal, cum ar fi
moartea sau o leziune patologică, cât şi la un răspuns ca inhibiţia unei enzime sau
legarea de un receptor. Existenţa acestui prag poate fi explicată prin saturarea unei
enzime sau a unui sistem de reparare fiziologică. Nivelul cel mai ridicat de doză
care nu produce nici o creştere semnificativă a răspunsului advers este NOAEL
(No Observed Adverse Effect Level). Acest nivel de doză nu trebuie considerat a fi
complet lipsit de risc şi valoarea sa depinde de numărul nivelelor de doze testate, de
numărul animalelor incluse în test şi de incidenţa de fond a răspunsurilor adverse la
lotul martor neexpus. O altă doză folosită este LOAEL, nivelul de doză cel mai
redus la care se observă efecte adverse (Lowest Observed Adverse Effect Level).
Conceptul de doză-prag este un concept important în toxicologie, deoarece
permite extrapolarea dozelor toxice obţinute în experimentele pe animale şi
evaluarea ulterioară a riscului la om. Astfel, NOAEL se utilizează pentru stabilirea
limitelor de expunere, cum ar fi dozele de referinţă (DRf) şi dozele zilnice
admisibile (DZA).
Dozele de referinţă (DRf) sau concentraţiile de referinţă (CRf) estimează
expunerea zilnică la o substanţă care este presupusă a fi lipsită de efecte adverse
asupra sănătăţii populaţiei umane.
Doza zilnică admisibilă (DZA) este doza de substanţă care poate fi ingerată
de un individ zilnic, pe parcursul întregii sale vieţi, fără a produce, pe baza
cunoştinţelor actuale, efecte nedorite. Termenul a fost introdus de Comitetul de
Experţi FAO/OMS pentru aditivii alimentari în 1962. Iniţial a fost utilizat pentru
evaluarea aditivilor alimentari şi a reziduurilor de pesticide din alimente, iar
ulterior folosirea sa a fost extinsă la substanţele chimice din alimente şi la apă.
DZA se exprimă în mg compus per kg greutate corporală per zi şi poate fi
calculată plecând de la valorile NOAEL prin divizarea acestora cu anumiţi factori
de securitate. Valorile NOAEL se determină într-un studiu corespunzător de
toxicitate la animal (ex. un studiu de administrare repetată timp de 90 de zile) în

care se obţin dozele zilnice în alimente la care nu se observă efecte adverse
(NOAEDD = No Observed Adverse Effect Daily Dose).
[consumul zilnic de alimente x NOAEDD (mg/kg aliment)]

NOAEL = greutatea corporală a animalului (kg)
DZA = [NOAEL] / [factor de securitate (FS)]
Factorii de securitate permit extrapolarea rezultatelor de la animal la om şi ţin cont

de variaţia între specii, de numărul de animale din experiment, de mecanismul de
acţiune, de toxicocinetică şi de relevanţa răspunsului la animal pentru riscul la om.
Valoarea factorului de securitate variază între 10 şi 2500, dependent de natura
substanţei şi de datele disponibile cu privire la toxicitate; ea este în general de 100.
Pentru substanţele carcinogene genotoxice se calculează pa baza unor modele
matematice.
Pentru alimente se mai calculează şi Nivelul Permis (NP) care poate fi
obţinut din DZA:
[DZA x greutatea corporală a omului (kg)]

NP (mg/kg) = Consumul alimentar zilnic x FS adiţionali
Pentru evaluarea la om a toxicităţii aditivilor alimentari sau a poluanţilor, se

recomandă ca 90% din DZA să fie atribuită alimentelor, 10% aerului (20 m3/ zi) şi
1% apei de băut.
Pentru mediul înconjurător se calculează Doza Zilnică Medie pe Durata Vieţii

(LADD = Lifetime Average Daily Dose), care se poate aplica atât la om cât şi la
celelalte specii din mediu:
Concentraţia toxicului x frecvenţa x fracţia x durata expunerii

în mediu contactului contactului
LADD = (greutatea corporală) x (durata vieţii)
Pentru mediul de muncă se calculează concentraţii ce poartă denumirea de valori

prag limită. Se disting trei tipuri de praguri:
- valori-prag - medie ponderală în timp, care sunt concentraţiile medii
la care un muncitor poate fi expus timp de 8 ore zilnic sau 40 de ore pe
săptămână, fără a se constata efecte adverse
- valori plafon, care sunt concentraţiile ce nu pot fi depăşite în nici un

moment pe parcursul zilei de muncă. Se stabilesc în special pentru
substanţele ale căror efecte principale se datorează cumulării în urma
expunerii repetate la concentraţii curente (ex. metale grele, solvenţi
organici).
- Valori – prag – limită pentru perioade scurte de timp (15 minute),
care nu trebuie să depăşească media ponderală zilnică şi care nu pot fi
atinse de mai mult de 4 ori pe zi sau la un interval mai mic de o oră.
O altă valoare des întrebuinţată în mediul de muncă, dar şi în cel comunal,

este Concentraţia Maximă Admisibilă (CMA), care reprezintă concentraţia de
substanţă la care muncitorii pot fi expuşi continuu, timp de 8 ore zilnic, ani în şir
sau chiar întreaga viaţă, fără a produce, cu excepţia cazurilor de hipersensibilizare,
nici un simptom de boală sau condiţie fizică proastă. CMA se stabilesc pentru aer,
apă, sol, atât în mediul industrial cât şi în cel comunal. CMA din mediul comunal
au valori mai mici decât cele din mediul industrial, deoarece în acest mediu se
trăieşte timp de 24 de ore pe zi şi de asemenea trăiesc şi copii şi persoane cu
diferite afecţiuni, care au o sensibilitate mai mare la acţiunea substanţelor toxice.
Pentru aer, CMA se exprimă în mg/m3 aer, mg/l aer sau p.p.m.
Pentru mediul înconjurător şi pentru mediul de muncă, riscul pe care îl

prezintă o substanţă mai poate fi caracterizat şi cu ajutorul unor Indici Biologici de
Expunere sau Biomarkeri, care sunt parametri ce permit evidenţierea absorbţiei
sau a acumulării xenobioticului în organism. Aceştia pot servi ca şi criterii de
apreciere a gradului de afectare şi pot fi:
- a) parametri chimici: concentraţia substanţei toxice sau a metaboliţilor
săi în lichidele biologice sau în ţesuturile organismului
- b) parametri biochimici ce pot fi modificaţi de expunerea la substanţa
toxică: ioni, glucoză, activitate enzimatică
- c) parametri funcţionali: modificări ale funcţiilor fiziologice –
capacitate respiratorie, reflexe, diureză
- d) parametri histologici: leziuni tisulare
Pentru medicamente, aprecierea riscului, respectiv a securităţii utilizării lor se face

cu ajutorul următorilor parametri:
1. Indicele terapeutic = factor relativ de securitate care este raportul
dintre doza medie letală şi doza medie eficientă (DE50):
IT = DL50 / DE50
El dă indicaţii asupra securităţii utilizării medicamentului şi anume cu cât este mai

mare, cu atât securitatea relativă este mai mare. Când IT este mai mic decât 1,
substanţa nu poate fi utilizată ca medicament, când IT este 1, utilizarea este
periculoasă, iar când IT este mai mare de 1, ea poate fi utilizată ca medicament.
Dacă IT este sub 10, riscul terapeutic este însă pronunţat (ex. glicozizii
cardiotonici).
2. Marja de securitate = factorul de securitate cert este un parametru care
apreciază mai exact securitatea medicamentului deoarece ţine cont de forma şi
panta curbei doză-răspuns (fig.4.3.):
Marja de securitate = DL1 / DE99
Fig. 4.3. Curbele doză-răspuns pentru efectul farmacologic şi pentru efectul letal
3. Limita de securitate standard (Lss):
Lss = [(DL1 – DE99) / DE99] x 100
Limita de securitate standard apreciază de câte ori trebuie mărită doza eficientă
pentru a se ajunge la o doză toxică.
4. Coeficientul de securitate:
CS = DL50 / CMA
Coeficientul de securitate indică timpul cât poate acţiona substanţa toxică fără a
produce efecte nocive. El se referă la toate substanţele, nu numai la medicamente,
iar valorile depind de tipul de substanţă şi de mecanismul prin care acţionează,
precum şi de frecvenţa expunerii:
- pentru medicamente: între 10 şi 100
- pentru aditivi alimentari: între 100 şi 1000
- pentru contaminanţi metale grele: între 1000 şi 15000
- pentru contaminanţi organici: între 15000 şi 20000
- pentru substanţe cancerigene şi mutagene: > 50.000
Toxicitatea cronică a substanţelor poate fi cuantificată în mod asemănător cu

toxicitatea acută, utilizând conceptele de doză medie toxică (DT50) sau de doză
medie letală (DL50 ). Acestea se determină măsurând răspunsul toxic pe o perioadă
de timp, de obicei de 90 de zile, după care se reprezintă grafic procentul
răspunsului în funcţie de doza exprimată în mg/kg/zi, obţinându-se curba doză-
răspuns.
Compararea măsurătorilor de toxicitate cronică cu cele de toxicitate acută
poate evidenţia acumularea compusului în organism, permiţând o aproximare
destul de grosieră a timpului său de înjumătăţire. Acumularea în organism poate fi
exprimată cantitativ prin factorul de cronicitate, care este raportul dintre DL50
după o doză şi DL50 după 90 de doze (exprimată în mg/kg/zi). Dacă valoarea
factorului de cronicitate este de 90, compusul este absolut cumulativ, dacă este mai
mare de 2, substanţa este relativ cumulativă, iar dacă este mai mică de 2, este
relativ necumulativă.
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ TOXICITATEA
Dacă toxicitatea este o proprietate intrinsecă a unei substanţe toxice, natura

şi intensitatea manifestărilor care apar la nivelul organismului expus sunt
condiţionate de o serie de factori care trebuie luaţi în considerare atunci când se
face extrapolarea rezultatelor testelor de toxicitate de la animal la om, sau când se
interpretează rezultatele testării clinice a medicamentelor. Aceşti factori pot fi
clasificaţi în:
- factori chimici, dependenţi de substanţa toxică
- factori biologici, dependenţi de organismul expus
- factori de mediu, determinaţi de condiţiile în care a avut loc expunerea
I. FACTORI CHIMICI CARE INFLUENŢEAZĂ TOXICITATEA
1. Doza
Unul din factorii majori care influenţează potenţialul toxic al substanţelor
chimice este doza. Între cantitatea de substanţă administrată şi efectul observat
există o corelaţie, pentru marea majoritate a compuşilor constatându-se o
proporţionalitate între doză şi efect între anumite limite. Relaţia este reprezentată
grafic printr-o sigmoidă. Pentru substanţele cumulative, această proporţionalitate
este valabilă numai până la o anumită valoare a dozei, peste aceasta creşterea
efectului fiind mult mai mare. Relaţia se reprezintă grafic printr-o hiperbolă.
2. Structura chimică
Un efect biologic este rezultatul ultim al interacţiunii dintre o substanţă şi o
moleculă ţintă din organism, motiv pentru care efectele toxice ale unui compus pot
fi corelate cu anumite caracteristici structurale ale acestuia. De asemenea, structura
moleculei este responsabilă de proprietăţile fizico-chimice ale acesteia, dintre care
unele sunt determinante pentru transportul moleculei în organism, pentru
metabolizarea acesteia sau pentru interacţiunea cu ţinta moleculară, cum ar fi:
lipofilia, mărimea, pKa-ul, ionizarea, chiralitatea. Atunci când se sintetizează o
nouă substanţă chimică, indiferent de domeniul viitor de utilizare a acesteia, este
important să se cunoască potenţialul ei toxic asupra sănătăţii omului, dar şi asupra
mediului înconjurător. Datorită numărului mare de compuşi noi, dar şi a costurilor
foarte ridicate ale testelor toxicologice, a devenit necesară studierea relaţiilor care
există între structură şi activitatea biologică şi au fost elaborate diferite tehnici
cunoscute sub denumirea de Relaţii Cantitative Structură-Activitate (QSAR =

Quantitative Structure-Activity Relationships). Aceste tehnici permit prevederea
activităţii biologice a unei substanţe, plecând de la structura acesteia, chiar înaintea
sintetizării ei. Ele au fost iniţial elaborate pentru prevederea efectelor
farmacologice, dar utilizarea lor s-a extins tot mai mult în domeniul toxicologiei, în
special în toxicologia mediului. La ora actuală există programe informatice de
screening computerizat, în special pentru clasele de compuşi al căror mecanism de
acţiune poate fi corelat cu anumite caracteristici structurale, cum este cazul
substanţelor mutagene şi carcinogene.
Se pot stabili astfel relaţii între structura chimică şi tipul de efect observat pe
de o parte, şi între proprietăţile fizico-chimice şi intensitatea efectelor toxice pe de
altă parte.
Relaţii între structura chimică şi tipul de efect

Efectul toxic al unei substanţe se bazează pe interacţiunea dintre aceasta, sau
unul din metaboliţii săi, şi o moleculă din organism care reprezintă ţinta
moleculară. De exemplu, pentru compuşii cu caracter electrofil ţinta moleculară
este o moleculă care conţine grupări nucleofile: -NH2, -NH-, -O-, de care se pot
lega covalent. Deoarece principalele molecule de interes biologic care conţin astfel
de grupări nucleofile sunt ADN-ul şi proteinele, efectul ultim al unui compus
electrofil poate fi mutagenitatea, necroza sau inhibiţia enzimatică.
Totuşi, datorită complexităţii sistemelor biologice, numărul substanţelor
toxice al căror mecanism de acţiune la nivel molecular este cunoscut este foarte
redus, ceea ce face dificilă stabilirea unor relaţii structură-toxicitate.
Relaţii între proprietăţile fizico-chimice ale substanţelor şi intensitatea efectelor

toxice
Diferiţi compuşi chimici pot induce efecte de acelaşi tip, dar care diferă sub
aspectul intensităţii lor. Această comportare diferită poate fi explicată prin faptul că
activitatea biologică este influenţată de două tipuri de procese:
- a) Procese toxicocinetice: transport, legare de proteinele plasmatice,
metabolizare, care influenţează la rândul lor concentraţia finală a
substanţei în forma sa activă la nivelul ţintei moleculare
- b) Procese toxicodinamice, care implică interacţiunea compusului cu ţinta
moleculară.
Diferenţele de comportament toxicocinetic, precum şi diferenţele de afinitate
pentru ţinta moleculară se bazează pe diferenţe de proprietăţi fizico-chimice. Prin
urmare, activitatea biologică va depinde de:
Ø probabilitatea (Pr1) ca molecula să-şi atingă ţinta (transport)
Ø probabilitatea (Pr2) ca molecula să interacţioneze cu ţinta moleculară
(legare)
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ TOXICITATEA • 99
Probabilitatea totală (Pr) ca molecula să interacţioneze cu ţinta va fi deci egală cu

produsul Pr1 x Pr2. Concentraţia ţintei moleculare (Cţ) care interacţionează cu
substanţa toxică va fi deci proporţională (constanta de proporţionalitate „a”) cu cele
două probabilităţi Pr1 şi Pr2 şi cu concentraţia de compus (C) la care este expus
organismul:
Cţ = a x Pr1 x Pr2 x C (ecuaţia 1)
unde C este concentraţia care produce un anumit efect (ex. letalitate).

Deoarece o anumită intensitate a efectului este dependentă de Cţ, ecuaţia (1) poate
fi reformulată astfel:
log 1/C = log Pr1 + log Pr2 + constantă (ecuaţia 2)
aceasta reprezentând ecuaţia fundamentală pentru QSAR.

Transportul unui compus chimic spre locul său de acţiune se realizează în
principal prin difuzie pasivă. Constanta de difuzie depinde de anumite proprietăţi
ale moleculei cum ar fi: hidrofobia, polaritatea, gradul de ionizare, forma şi
mărimea moleculei. Parametrul care reflectă cel mai fidel hidrofobia unei substanţe
este coeficientul de partiţie lipide-apă, sau coeficientul de partiţie octanol-apă
(Kow), care permite aprecierea transportului prin membrane.
Legarea substanţei toxice de ţinta sa moleculară se poate face prin legături
hidrofobe, legături electrostatice şi forţe van der Waals. Impedimentele sterice au
şi ele un rol în interacţiunea cu ţinta moleculară, iar compusul se poate lega şi
covalent, cum este cazul reacţiei dintre agenţii electrofili şi grupările nucleofile.
Proprietăţile fizico-chimice importante pentru QSAR pot fi deci clasificate
în:
- proprietăţi hidrofobe
- proprietăţi electronice
- proprietăţi sterice
Anumite studii QSAR încorporează şi indici structurali sau topologici cum ar fi
conectivitatea moleculară, care reflectă caracterul mai mult sau mai puţin ramificat
al moleculei. Alţi parametri care pot fi utilizaţi sunt: punctul de topire, punctul de
fierbere, numărul de atomi de carbon, constanta vitezei de reacţie pentru anumiţi
compuşi (ex. compuşii alchilanţi).
Tehnici QSAR
1. Metoda Hansch se bazează pe ecuaţia (2):
log 1/C = log Pr1 + log Pr2 + constantă

100• TOXICOLOGIE GENERALĂ
Probabilitatea Pr1 (de transport) fiind dependentă de hidrofobia moleculei, poate fi

exprimată prin coeficientul de partiţie lipide-apă (Kow):
log 1/C = log Kow + log Pr2 + constantă (ecuaţia 3)
Probabilitatea Pr2 (de legare) este proporţională cu constanta de echilibru (K)

pentru interacţiunea cu ţinta moleculară:
log Pr2 = log K + constantă (ecuaţia 4)
Ecuaţia (2) se poate deci rescrie sub forma:
log 1/C = a x log Kow + log K + constantă (ecuaţia 5)
Pentru a realiza estimări QSAR este necesară determinarea Kow şi a K.

Hansch a observat că acelaşi substituent induce aceeaşi modificare a Kow într-o
serie de derivaţi analogi. Astfel, el a elaborat în 1964 o tehnică de calcul a valorii
Kow pentru compuşii înrudiţi structural, utilizând o constantă de substituent π,
care poate fi calculată pentru un substituent „X” cu formula:
π (X) = log Kow(C6H5X) - log Kow(C6 H6)
Această constantă de substituent este aditivă şi aproximativ aceeaşi pentru

numeroşi compuşi înrudiţi structural.
Pentru interacţiunile electrostatice şi legătura de hidrogen este importantă
sarcina atomilor. Substituenţii influenţează distribuţia sarcinilor într-o moleculă
prin intermediul inducţiei şi mezomeriei. Pentru a descrie efectele substituenţilor
asupra distribuţiei sarcinilor, Hammett a introdus o constantă de substituent σ, a
cărei determinare se bazează pe echilibrul de ionizare a acidului benzoic:
C6 H5COOH C6 H5 COO - + H +
Substituenţii de pe nucleul fenil influenţează sarcina negativă a anionului şi în

consecinţă afinitatea acestui anion pentru protoni. Constanta lui Hammett σ se
calculează pentru un substituent „X” cu ajutorul formulei:
σ (X) = pKa (C6H4XCOOH) - pKa (C6 H5COOH)
Valoarea constantei lui Hammett este pozitivă când substituentul este mai
electroatrăgător decât hidrogenul şi negativă când substituentul are caracter
electroatrăgător mai slab decât hidrogenul. Valoarea constantelor σ depinde şi de

poziţia substituentului pe nucleul fenil (o, m, sau p).
Pentru a descrie impedimentul steric, Taft a introdus constanta lui Taft Es,
care poate fi corelată cu constanta de viteză (K) pentru hidroliza acetatului de metil:
CH3 COOCH3 + H2 O CH3COOH + CH3OH
Ea se poate calcula pentru un substituent „X” cu formula:
Es (X) = log K(XCH2 COOCH3) - log K(CH3 COOCH3)
Cu cât substituentul este mai voluminos, cu atât valoarea Es este mai mică.
Parametrii π, σ şi Es pot fi utilizaţi pentru estimarea valorilor Kow şi K din
ecuaţia (5). Valoarea log K poate fi înlocuită cu:
log K = b σ + c Es
obţinându-se Ecuaţia lui Hansch:
log 1/C = a log Kow + b σ + c Es + d (ecuaţia 6)
Când această ecuaţie este aplicată pentru o serie de analogi structurali, Kow poate
fi înlocuit cu π.
Dacă se cunosc valorile experimentale ale log 1/C pentru un număr limitat de
compuşi, ecuaţia lui Hansch poate fi rezolvată introducând constantele de
substituent Kow, σ şi Es corespunzătoare. Dintr-un sistem de ecuaţii cu mai multe
necunoscute se calculează valoarea constantelor a, b, c şi d, iar ulterior, ţinând cont
de structura substanţelor, se pot determina concentraţiile care pot induce un anumit
efect. Tehnica poate fi deci utilizată pentru prevederea activităţii biologice a unor
compuşi care încă nu au fost sintetizaţi. Pot fi evaluate răspunsuri biologice cum ar
fi: DL50, concentraţia care produce inhibiţia cu 50% a activităţii unei enzime (ex.
acetilcolinesteraza), etc.
2. Tehnica Free-Wilson
Această tehnică se bazează în întregime pe structura compusului. Ea se
aplică doar la substanţele care sunt analogi structurali şi porneşte de la ipoteza că
efectul unui substituent asupra activităţii biologice este aditiv şi independent de
prezenţa altor substituenţi. Răspunsul biologic (RB) este descris de următoarea
ecuaţie:
RB = Σ(Aij Sij) + K
Unde: Aij este contribuţia la răspunsul biologic al unui substituent „i” aflat în
poziţia „j” a unei molecule
Sij indică dacă un substituent „i” este prezent în poziţia „j” (S = 1) sau
nu (S = 0)
3. Tehnicile de recunoaştere a unui model

Aceste tehnici sunt utilizate pentru a stabili relaţii între structura unei
substanţe şi prezenţa sau absenţa unui anumit efect, fără a lua în considerare
aspectele cantitative. Studiază deci relaţiile structură-activitate.
Fiecare moleculă este caracterizată printr-un număr de descriptori
moleculari, care pot fi parametri ce indică prezenţa anumitor fragmente, sau
eventual unele proprietăţi fizico-chimice. Descriptorul molecular care determină
prezenţa sau absenţa unui anumit efect este pus în evidenţă prin analiză statistică.
Factori chirali
Importanţa factorilor chirali pentru toxicitatea substanţelor a fost recunoscută
doar relativ recent, dar cercetările în acest domeniu sunt tot mai numeroase.
Prezenţa în moleculă a unui centru de asimetrie, care este responsabil de formarea
de izomeri, poate influenţa cinetica unui compus şi în consecinţă şi toxicitatea sa.
De asemenea, în urma metabolizării se poate obţine un izomer specific pornind de
la o moleculă care nu este asimetrică.
Toate etapele toxicocinetice pot fi influenţate de chiralitate.
Absorbţia este afectată doar atunci când ea se realizează printr-un transport activ.
De exemplu, L-DOPA este mai uşor absorbită din tractul gastrointestinal decât
izomerul D.
Excreţia renală este influenţată ca urmare a secreţiei active a moleculei, iar
excreţia biliară poate de asemenea prezenta stereoselectivitate.
Metabolizarea este însă procesul care este cel mai semnificativ afectat de prezenţa
centrilor chirali. Astfel, pot să apară următoarele efecte:
- a) stereoselectivitatea de substrat, care se referă la efectul unui centru
chiral preexistent în moleculă
- b) stereoselectivitatea de produs, când se obţine un metabolit care
prezintă centri chirali
- c) inversarea configuraţiei
- d) pierderea asimetriei ca rezultat al metabolizării.
Atunci când se administrează amestecuri racemice, cum este cazul majorităţii
medicamentelor, metabolismul selectiv semnifică faptul că fie se formează doi sau
mai mulţi metaboliţi izomeri diferiţi, fie că doar unul din izomeri este metabolizat.
Un exemplu notabil este cel al talidomidei, în cazul căreia doar acidul

glutaramic format din enantiomerul S(-) este embriotoxic, nu şi cel format din
enantiomerul R(+).
Alţi factori dependenţi de substanţă care pot influenţa toxicitatea sunt:

- concentraţia: acizii corosivi sunt mult mai toxici în soluţie concentrată decât
sub formă diluată
- solubilitatea şi ionizarea: intervin în etapa de absorbţie
- volatilitatea: condiţionează pătrunderea pe cale respiratorie şi influenţează
absorbţia.
II. FACTORI BIOLOGICI CARE INFLUENŢEAZĂ TOXICITATEA
1. Specia
Toxicitatea unei substanţe poate să difere mult de la o specie la alta,
animalele superioare fiind în general mai sensibile decât cele inferioare. Noţiunea
de toxicitate selectivă a fost exploatată pentru obţinerea unor antibiotice sau a unor
pesticide mai toxice pentru bacterii şi pentru dăunători decât pentru om şi pentru
alte mamifere. În clasa mamiferelor, efectele toxice sunt destul de asemănătoare, pe
acest fapt bazându-se extrapolarea la om a rezultatelor unor studii de toxicitate
efectuate pe alte specii ca: şobolan, şoarece, iepure, câine sau maimuţă. Nu există
însă nici un model animal „perfect”; pentru unele substanţe comportarea la om este
similară cu cea la şobolan, pentru altele cu cea la câine. De aceea, din ce în ce mai
des se urmăreşte efectuarea de studii de metabolizare a noilor medicamente pe
culturi celulare umane, în dorinţa de a se obţine cât mai curând în dezvoltarea unui
nou compus profilul metabolic la om. Sunt cunoscute numeroase cazuri în care
metabolizarea s-a dovedit a fi diferită la subiecţii umani faţă de animalele de
experienţă. Astfel, pentru medicamentul utilizat în tratamentul SIDA, zidovudina
(AZT), studiile in vivo pe animale au sugerat că substanţa nu era metabolizată, pe
când în studiile pe om s-a observat că este glucuronidată în proporţie de 70-80%.
Această constare a avut impact asupra frecvenţei de administrare în clinică,
respectiv o dată la 4 ore şi nu de 2 ori pe zi cum se preconizase iniţial pe baza
studiilor pe animale. Interacţiunile medicamentoase sunt de asemenea dificil de
detectat la animal datorită profilurilor metabolice diferite ale medicamentelor de la
o specie la alta.
În general, diferenţele de toxicitate între specii sunt determinate de diferenţe
de cinetică sau de metabolizare a compusului, a căror înţelegere este esenţială
pentru evaluarea corectă a siguranţei şi a riscului.
1. Diferenţe de absorbţie, distribuţie şi excreţie

1.1. Absorbţia compuşilor exogeni este dependentă de condiţiile fiziologice
şi fizice de la locul de absorbţie.
Absorbţia prin piele prezintă variaţii considerabile de la o specie la alta. În general,
pielea este mai puţin permeabilă pentru substanţele chimice la om comparativ cu
iepurii, şoarecii sau şobolanii.
Absorbţia digestivă depinde de pH-ul tractului gastrointestinal, care variază în
limite destul de largi de la o specie la alta. De exemplu, rodenticidul clorură de
pirviniu are aceeaşi toxicitate acută la şoareci şi la şobolani după administrare
intraperitoneală, în timp ce după administrare orală este mult mai toxic la şoareci
(DL50 15 mg/kg) faţă de şobolani (1550 mg/kg).
Absorbţia pe cale respiratorie poate fi influenţată de diferenţele de fiziologie
pulmonară. De exemplu, la animalele mici, cu frecvenţă pulmonară mai mare decât
a omului, cum ar fi şoarecii, vrăbiile sau canarii, toxicitatea compuşilor cu
solubilitate mare în sânge, la care absorbţia este limitată de ventilaţie, va fi mai
mare după expunere la aceeaşi doză.
1.2. Distribuţia compuşilor exogeni variază de la o specie la alta ca urmare a
diferenţelor în ceea ce priveşte distribuţia lipidelor în organism, viteza de
metabolizare şi excreţie, prezenţa unor sisteme de captare specifice la nivelul unor
organe. De exemplu, porcul suportă doze mari de arsen, stibiu sau compuşi
organocloruraţi datorită depozitării acestora în ţesutul adipos, care este bine
dezvoltat.
Concentraţia proteinelor plasmatice în funcţie de specie este o altă variabilă
care, prin influenţarea gradului de legare a substanţei toxice şi deci a concentraţiei
compusului liber în plasmă, poate modifica toxicitatea.
1.3. Excreţia
Excreţia renală diferă de la o specie la alta în ceea ce priveşte volumul şi viteza de
producere a urinei, precum şi pH-ul acesteia. Pentru compuşii care nu sunt excretaţi
printr-un proces activ, diferenţele sub aspectul legării de proteine pot conduce
indirect la diferenţe de excreţie urinară.
Excreţia biliară este condiţionată mai ales de greutatea moleculară a substanţei,
deoarece pragul greutăţii moleculare de la care o substanţă poate fi excretată prin
bilă diferă mult de la o specie la alta.
2. Diferenţe de metabolizare
Efectul biologic al unei substanţe depinde de concentraţia formei sale active
şi de timpul cât aceasta se menţine în organism. La rândul lor, acestea sunt
determinate de vitezele de biotransformare şi excreţie, de natura şi proporţia legării
de macromoleculele tisulare. Cel mai frecvent, diferenţele de metabolizare între
specii sunt diferenţe cantitative, deci sub aspectul vitezei de metabolizare, şi mai
rar diferenţe calitative, sub aspectul unor căi diferite de biotransformare. În general,
animalele mici, şoarecii de exemplu, metabolizează compuşii exogeni cu o viteză
mai mare decât animalele mari, cum ar fi omul. Astfel, la om fenilbutazona are un
timp de înjumătăţire de aproximativ 3 zile, în timp ce la maimuţă, şobolan, câine,
cobai, iepure, acesta variază între 3 şi 6 ore. Diferenţele de metabolizare pot fi
observate atât la reacţii din faza I, cât şi la reacţii din faza II.
Reacţii din faza I
Reacţiile de oxidare. Diferenţele cele mai frecvent observate se referă la
viteza cu care are loc oxidarea şi mai puţin la calea de metabolizare urmată.
Hidroxilarea aromatică a anilinei este supusă unei astfel de variabilităţi. La
anilină, atât poziţia orto cât şi cea para sunt susceptibile să sufere un atac oxidativ,
cu formarea aminofenolilor corespunzători. La carnivore, cum ar fi pisica sau
câinele, se formează în principal metabolitul orto, în timp ce la ierbivore, ca
iepurele sau cobaiul, se obţine în principal metabolitul para. Omnivorele sunt
intermediare, la acestea formându-se ambii metaboliţi, cu o preferinţă totuşi pentru
metabolitul para. Deoarece p-aminofenolul este mai puţin toxic, speciile care vor
metaboliza anilina în principal la acest metabolit vor avea o susceptibilitate mai
redusă la acţiunea toxică a acestei substanţe.
Un alt exemplu de diferenţe cantitative se referă la etilenglicol, care este
metabolizat în final la acid oxalic. Toxicitatea compusului se datorează parţial
acidului oxalic rezultat din calea oxidativă şi este proporţională cu procentul în care
are loc formarea acestui metabolit. Pisica este cea mai sensibilă la acţiunea toxică a
etilenglicolului, deoarece formează oxalat în proporţia cea mai mare, iar toxicitatea
scade la şobolan şi la iepure, la acesta din urmă procentul fiind cel mai mic.
N-hidroxilarea paracetamolului prezintă de asemenea diferenţe cantitative
de metabolizare de la o specie la alta, fapt responsabil de variaţia hepatotoxicităţii.
Astfel, şobolanul este mai rezistent la toxicitate deoarece metabolizează mai puţin
paracetamol pe calea de bioactivare, în timp ce hamsterul este foarte susceptibil. În
schimb, şobolanul poate N-hidroxila acetilaminofluorenul, etapă necesară în
manifestarea acţiunii carcinogene a compusului. La maimuţă are loc hidroxilare
aromatică în loc de N-hidroxilare şi efectul carcinogen nu se manifestă.
Reacţii de hidroliză. Există numeroase esteraze şi amidaze responsabile de
hidroliza esterilor şi a amidelor, şi care sunt întâlnite la majoritatea speciilor.
Activitatea lor poate însă varia considerabil de la o specie la alta, ceea ce conduce
la diferenţe de toxicitate. Un exemplu este insecticidul malation, care este rapid
hidrolizat la mamifere, formându-se un acid dicarboxilic ce se poate conjuga şi
elimina prin urină. La insecte, la care carboxiesteraza este absentă, calea principală
de metabolizare este cea oxidativă, formându-se malaoxonul, un inhibitor puternic
al acetilcolinesterazei (Fig.5.1.). Această diferenţă de metabolizare explică
selectivitatea remarcabilă a acestui insecticid.
CH3O S CHCOOC2H5 CH3O S CHCOOH

Mamifere
P CH2COOC2H5 P CH2COOH
CH3O S CH3O S
malation malation diacid
Insecte
CH3O S CHCOOC2H5
conjugare si
P CH2COOC2H5 excretie
CH3O O
malaoxon
Fig.5.1. Metabolismul malationului
Reacţii din faza II

Unele reacţii din faza II prezintă diferenţe între specii care au fost bine
caracterizate. Rezultatele unor studii sugerează existenţa unei relaţii între poziţia
evolutivă a speciei şi mecanismele de conjugare (Tabel V.1.). La om şi la
majoritatea mamiferelor, principalul mecanism este conjugarea cu acid glucuronic,
glicină, glutamină, sulfoconjugarea, conjugarea cu glutation, acetilarea, metilarea şi
sinteza de tiocianat. La unele specii de păsări şi reptile, conjugarea cu ornitină
înlocuieşte conjugarea cu glicină; la plante, bacterii şi insecte, conjugarea cu
glucoză în loc de acid glucuronic determină formarea de glucozide. Unele reacţii de
conjugare se realizează cu anumiţi compuşi doar la un număr redus de specii. Este
vorba de conjugarea cu fosfat, taurină, N-acetil-glucozamină, riboză, gliciltaurină,
serină, arginină, acid formic, succinat. Anumite specii de păianjeni folosesc pentru
conjugarea acizilor aromatici acidul glutamic şi arginina. În ceea ce priveşte
conjugarea acizilor organici, carnivorele preferă conjugarea cu acid glucuronic, în
timp ce ierbivorele pe cea cu aminoacizi, iar omnivorele le utilizează pe ambele.
Deficienţele în reacţiile din faza II pot fi cauza unor diferenţe notabile în
ceea ce priveşte cinetica unui xenobiotic. Cauza acestor variaţii poate fi absenţa
enzimelor sau a cofactorilor, sau prezenţa lor în cantităţi reduse.
Glucuronoconjugarea este unul din mecanismele de detoxifiere cele mai întâlnite la
mamifere. Pisica însă, la fel ca şi speciile înrudite, are un sistem de
glucuronoconjugare deficitar. Deşi pisica nu formează glucuronide ale: o-
aminofenolului, fenolului, p-nitrofenolului, 1- sau 2-naftolului şi morfinei, sau le
formează în cantitate foarte mică, ea poate glucuronoconjuga cu uşurinţă
fenolftaleina, bilirubina, tiroxinul şi anumiţi steroizi. Ţinând cont de polimorfismul

care se întâlneşte la nivelul glucuronozil transferazelor, este posibil ca aceste
deficienţe să se datoreze mai degrabă absenţei glucuronozil-transferazelor
corespunzătoare decât a acidului uridin difosfat glucuronic.
În ceea ce priveşte acetilarea, şobolanii au o capacitate de N-acetilare foarte
mare, în timp ce la câine aceasta este absentă. Omul este din acest punct de vedere
o specie intermediară, dar polimorfismul acetil-transferazelor este foarte frecvent.
Tabel V.1. Reacţii de conjugare uzuale sau neobişnuite la diferite specii
Gruparea cu care se Uzuală Neobişnuită

produce conjugarea
Glucidică Acid glucuronic (animale) N-acetilglucozamină
Glucoză (insecte, plante) (iepure)
Riboză (şobolani, şoareci)
Aminoacizi Glicină Glutamină (insecte, om)
Glutation Ornitină (păsări)
Metionină Arginină (căpuşe,
păianjeni)
Gliciltaurină (pisici)
Glicilglicină (pisici)
Serină (iepuri)
Acetil Gruparea acetil din acetil-
CoA
Formil Formilare (câini,
şobolani)
Sulfat Grupări sulfat din PAPS
Fosfat Formarea de fosfat
monoesteri (câini, insecte)
Se poate deci concluziona că majoritatea diferenţelor între specii sunt de

natură cantitativă şi se datorează variaţiilor în ceea ce priveşte concentraţia sau
parametrii cinetici ai enzimelor, disponibilitatea cofactorilor, prezenţa enzimelor
care catalizează reacţia inversă sau a inhibitorilor, concentraţia substratului în ţesut.
Aceste diferenţe cantitative se pot datora însă şi faptului că la specii diferite pot fi
preferate căi metabolice diferite, ceea ce determină diferenţe de acţiune
farmacologică sau toxică.
În general, omul este capabil să realizeze toate transformările metabolice

întâlnite şi la alte mamifere şi nu prezintă diferenţe particulare cu privire la
prezenţa sau absenţa unei anumite căi metabolice.
3. Diferenţe fiziologice
Şi unii factori fiziologici pot influenţa acţiunea toxică. De exemplu, şobolanii
sunt sensibili la acţiunea unor rodenticide cum ar fi alcaloizii din Scilla maritima
deoarece, spre deosebire de alte mamifere, nu au capacitatea de a vomita şi astfel
nu pot elimina substanţa toxică, care este absorbită şi îşi produce efectul toxic
cardiac.
2. Rasa
Diferite rase ale aceleiaşi specii animale pot prezenta variaţii ale
metabolizării substanţelor toxice şi deci ale toxicităţii lor.
În cazul raselor umane, diferenţele se datorează în principal variaţiilor sub
aspectul metabolizării, care sunt determinate de polimorfismul unor enzime
implicate în biotransformarea xenobioticelor, dar şi unor diferenţe sub aspectul
practicilor culturale. Sursa majoră de diferenţe culturale este probabil dieta, dar pot
fi importanţi şi alţi factori, cum ar fi consumul de alcool, fumatul, mediul urban sau
utilizarea medicamentelor.
Există de asemenea şi diferenţe farmacologice mediate de receptori. S-au
constatat astfel diferenţe între subiecţii africani şi cei de origine europeană în ceea
ce priveşte răspunsul la agoniştii β-adrenoceptorului. La rasa neagră, răspunsul la
terapia antihipertensivă este mai pronunţat. De asemenea, chinezii au un răspuns
farmacodinamic la propranolol de două ori mai mare decât caucazienii.
3. Sexul
Metabolizarea xenobioticelor poate varia în funcţie de sexul organismului.
Diferenţele legate de sex devin aparente la pubertate şi se menţin pe parcursul vieţii
adulte. Dependenţa de sex a biotransformării este o formă de control genetic, dar
care se manifestă prin intermediul influenţelor hormonale. Din punct de vedere
biochimic, diferenţele de biotransformare a xenobioticelor între cele două sexe se
datorează unei combinaţii de factori, printre care se numără diferenţele în
concentraţia şi activitatea enzimelor, precum şi modificările mediului lipidic în care
se găsesc aceste enzime. Astfel, s-a constatat că mai multe izoenzime ale
citocromului P450 sunt dependente de sex. Se pare că glanda pituitară eliberează la
femele, sub controlul hipotalamusului, un aşa-numit „factor feminizant”, care este
responsabil de o comportare specifică a ficatului la mamifere. La masculi, funcţia
hipotalamusului este inhibată de hormoni şi glanda pituitară nu eliberează factorul
feminizant.
Efectul sexului asupra biotransformării xenobioticelor este adesea foarte

pronunţat la animalele de experienţă, însă pare a avea o semnificaţie foarte redusă
la om. Astfel, s-a constatat că şobolanii masculi adulţi metabolizează unii compuşi
exogeni mult mai repede decât femelele. Un exemplu este susceptibilitatea diferită
la leziunile hepatice induse de cloroform la şobolanii masculi şi şobolanii femele,
acestea din urmă fiind mai sensibile. Se consideră că aceste diferenţe s-ar datora
efectului testosteronului asupra activităţii enzimelor microzomiale hepatice. De
aceea, tratamentul femelelor cu testosteron scade DL50, în timp ce administrarea de
estradiol la masculi creşte DL50 a cloroformului. În ceea ce priveşte nefrotoxicitatea
cloroformului la şoareci, s-a observat că şoarecii masculi sunt mai susceptibili.
Această diferenţă poate fi anulată prin castrare şi poate fi restabilită prin
administrare de androgeni la masculi. Explicaţia poate consta în faptul că
testosteronul creşte metabolizarea mediată de enzimele microzomiale a
cloroformului la metaboliţi toxici.
Şi alte dezechilibre hormonale, în afara celor sexuale, pot modifica răspunsul
animalelor la unele substanţe toxice. Este cazul hipertiroidismului,
hiperinsulinemiei, stimulării axului hipofizo-corticosuprarenalian.
Starea de gestaţie poate influenţa şi ea răspunsul la xenobiotice, activitatea
multor enzime cum ar fi catecol-O-metiltransferaza şi monoaminoxidaza scăzând în
această perioadă. Şobolanul femelă gestant este mai sensibil la acţiunea
cancerigenă a etilnitrozureei, tumorile apărând cu o frecvenţă mai mare şi având o
evoluţie mai rapidă.
4. Vârsta
În general, diferenţele de toxicitate sunt observate la extremele de vârstă:
nou-născuţi sau bătrâni, şi se datorează unor diferenţe de cinetică sau de
metabolizare.
Diferenţe de cinetică
La nou-născuţi, absorbţia pe cale orală este mult alterată, deoarece
evacuarea gastrică este lentă, iar absorbţia intestinală este crescută, datorită unei
permeabilităţi mai mari a mucoasei. Acest aspect este responsabil de alergiile
alimentare, care sunt frecvente la copii şi care se datorează absorbţiei de proteine şi
de peptide exogene. Absorbţia cutanată şi cea la nivelul conjunctivelor sunt de
asemenea crescute, ceea ce se reflectă în frecvenţa mai mare a reacţiilor cutanate.
Distribuţia la nou-născut este diferită datorită permeabilităţii vasculare mai
mari şi a procentului de apă crescut. Procentul de proteine plasmatice este redus,
modificând legarea xenobioticelor şi crescând fracţiunea liberă, care îşi poate
manifesta acţiunea farmacologică sau toxică. Astfel, lidocaina este legată doar 20%
de proteinele plasmatice faţă de 70% la adulţi. Distribuţia compuşilor în anumite
compartimente poate fi de asemenea modificată. De exemplu, morfina este de 3
până la 10 ori mai toxică la şobolanii nou-născuţi, din cauza unei permeabilităţi
crescute a barierei hemato-encefalice. În plus, ţesuturile şi organele noului-născut

sunt constituite în proporţie mai mare din apă şi lipide, procentul de proteine şi de
os fiind mai mic, iar encefalul reprezintă un procent mai mare din greutatea
corporală, ceea ce favorizează pătrunderea substanţelor în SNC.
Eliminarea renală este de asemenea mai redusă, deoarece funcţia renală este
insuficient dezvoltată. De aceea, penicilinele şi teraciclina, care sunt excretate mai
lent, pot fi mai toxice la nou-născuţi.
Incidenţa mai mare a methemoglobinemiei la copiii mici a fost explicată prin
faptul că aciditatea gastrică este mai redusă, ceea ce face ca flora bacteriană
intestinală să se poată dezvolta în regiuni superioare, favorizând reducerea
bacteriană a nitraţilor la nitriţi şi formarea methemoglobinei.
La bătrâni, absorbţia pare a nu fi semnificativ afectată, deşi se observă o
creştere a pH-ului sucului digestiv, o diminuare a motilităţii intestinale şi o atrofie a
mucoasei cu scăderea numărului de celule care participă în procesul de absorbţie.
Distribuţia este considerabil modificată fată de adulţi. Astfel, la persoanele
peste 65 de ani se observă o diminuare cu 30-40% a volumului minut cardiac, ceea
ce influenţează absorbţia substanţelor administrate intramuscular şi distribuţia celor
care au fost deja absorbite, indiferent de calea de pătrundere. Se constată de
asemenea existenţa unei cantităţi mai mici de albumine plasmatice şi de alte
proteine transportoare. Prin urmare, cantitatea de substanţă liberă, capabilă să se
lege de receptori, este mai mare cu 15-30%, fiind favorizată apariţia unor efecte
mai intense la doze mai mici de xenobiotic decât la adult. Pe de altă parte, o dată cu
înaintarea în vârstă creşte proporţia de ţesut adipos şi scad masa musculară şi apa
totală, ceea ce determină modificarea volumelor de distribuţie. Pentru compuşii
lipofili aceste volume cresc, fiind favorizată reţinerea în organism şi prelungirea
efectului, în timp ce pentru substanţele hidrofile volumele de distribuţie scad,
crescând concentraţiile plasmatice.
În ceea ce priveşte excreţia, fluidul renal se diminuează cu aproximativ 1,5%
pe an şi în acelaşi timp se deteriorează filtrarea glomerulară şi secreţia tubulară,
reducându-se treptat eliminarea pe această cale. Acest fapt poate fi agravat de
patologiile care sunt frecvente la această vârstă, cum ar fi insuficienţa cardiacă sau
afecţiunile renale, care pot creşte timpul de înjumătăţire biologică a
medicamentelor eliminate prin urină.
Diferenţe de metabolizare
Animalele cu vârste extreme au în general un metabolism redus al
compuşilor xenobiotici comparativ cu adulţii.
Nou-născuţi. La mamifere, imediat după naştere se iniţiază creşterea
activităţii multor enzime hepatice implicate în biotransformarea compuşilor
exogeni. În timpul gestaţiei, capacitatea ficatului de a desfăşura reacţii catalizate de
sistemul monooxigenazelor microzomiale este foarte redusă. Ea începe să crească
după naştere şi nu se observă diferenţe evidente între femelele şi masculii imaturi.
Şi reacţiile din faza II pot fi dependente de vârstă. Astfel, glucuronoconjugarea

multor substraturi este redusă sau absentă în ţesuturile fetale, dar creşte o dată cu
înaintarea în vârstă. La multe specii, incapacitatea mamiferelor nou-născute de a
forma glucuronoconjugaţi este asociată cu deficienţa de glucuroniltransferaze şi de
cofactor, acid uridin difosfat glucuronic. Această deficienţă, alături de alţi factori
cum ar fi excreţia lentă a conjugatului bilirubinei şi prezenţa în sânge a
pregnandiolului, un inhibitor al glucuronidării, sunt responsabili de apariţia
icterului neo-natal. S-a constatat de asemenea o deficienţă a conjugării cu glicină şi
cu glutation la şobolanii şi la cobaii nou născuţi. În schimb, sulfoconjugarea şi
acetilarea par să nu fie afectate de vârstă.
Efectul bătrâneţei asupra metabolismului xenobioticelor a fost mai puţin
studiat. Se pare totuşi că la şobolani activitatea monooxigenazelor microzomiale şi
a glucuroniltransferazelor scade, în timp ce activitatea monoaminoxidazei creşte.
Aceste modificări ale metabolismului xenobioticelor se reflectă adesea în
modificări ale toxicităţii lor. De exemplu, hepatotoxicitatea paracetamolului, care
este activat de enzimele CYP450, este mai scăzută la nou-născuţi decât la adulţi.
5. Factori genetici
Factorii genetici care pot influenţa toxicitatea au fost foarte mult studiaţi în
ultimele decenii şi se estimează că ei ar putea fi responsabili de 20 până la 40% din
diferenţele inter-individuale care se semnalează în metabolizarea şi răspunsul la
unele medicamente sau factori de mediu. Principalii factori genetici cu implicaţii
toxicologice sunt polimorfismul enzimelor de metabolizare a xenobioticelor şi
enzimopatiile.
1. Polimorfismul enzimelor de metabolizare a xenobioticelor

Polimorfismul poate fi definit ca „apariţia în aceeaşi populaţie a două sau
mai multe alele diferite situate pe acelaşi locus al unei gene, fiecare din ele cu o
frecvenţă apreciabilă”. Polimorfismul genetic conduce deci la apariţia unor forme
diferite ale unei gene şi ale produsului codificat de acestea, dintre care varianta cea
mai puţin întâlnită trebuie să aibă o frecvenţă în populaţia respectivă de cel puţin
1%. Se estimează că aproximativ 30% din genele umane prezintă polimorfisme.
Variaţia structurii proteinelor influenţează răspunsul la substanţele toxice prin cel
puţin trei mecanisme:
- afectarea fenomenelor toxicocinetice de absorbţie, distribuţie, metabolizare
sau excreţie
- afectarea receptorilor şi a secvenţei de reacţii biochimice care decurg din
legarea xenobioticului de aceştia
- afectarea mecanismelor de apărare, în special a susceptibilităţii de declanşare
a unui fenomen carcinogen
Unele din enzimele implicate în metabolizarea xenobioticelor prezintă un astfel de

polimorfism genetic, ceea ce face ca în populaţie să existe subgrupuri (fenotipuri)
care diferă considerabil în ceea ce priveşte activitatea enzimatică. Polimorfismul
enzimelor de metabolizare a xenobioticelor poate avea implicaţii toxicologice în
următoarele cazuri:
Ø Când toxicitatea se datorează compusului părinte şi biotransformarea la un
metabolit inactiv, uşor excretabil, este dependentă de un sistem enzimatic
polimorf. În acest caz, indivizii cu un deficit enzimatic vor fi mai susceptibili
să dezvolte o intoxicaţie. Dacă organismul este expus concomitent la altă
substanţă care inhibă enzima în cauză, indivizii cu un fenotip normal vor
suferi mai uşor o intoxicaţie.
Ø Când calea metabolică pe care o catalizează enzima polimorfă este calea
principală de detoxifiere-eliminare, iar inhibarea sau saturarea acesteia
deviază metabolismul pe o cale ce conduce la formarea unui compus reactiv;
indivizii cu un deficit enzimatic vor fi mai susceptibili să dezvolte o
intoxicaţie
Ø Când toxicitatea este mediată de un metabolit reactiv, care se obţine pe o cale
metabolică în care intervine enzima polimorfă; indivizii normali vor fi mai
susceptibili să dezvolte toxicitate, în timp ce aceia cu enzima deficitară vor fi
protejaţi.
Sunt cunoscute şi caracterizate polimorfisme ale enzimelor din ambele faze de
metabolizare.
1. Polimorfismul enzimelor citocromului P450

Izoenzimele citocromului P450 cu importanţă toxicologică sunt CYP1A1,
CYP1A2, CYP1B1, CYP2B6, CYP2A6, CYP2E1 şi CYP3A4/5. Există studii care au
evidenţiat existenţa unui polimorfism genetic (Tabel V.2.), dar nu în toate cazurile
semnificaţia funcţională a fost suficient documentată.
Tabel V.1. Exemple de izoenzime ale citocromului P450 polimorfe şi

substraturile lor
Enzimă Exemple de substraturi

CYP1B1 Hidrocarburi aromatice
polinucleare metilate
CYP2A6 Cumarină
CYP2C9 s-warfarină, tolbutamid,
AINS
CYP2C19 Omeprazol, proguanil
CYP2D6 Neuroleptice, antidepresive
CYP2E1 Etanol, nitrozamine
Un exemplu de citocrom al cărui polimorfism a fost bine studiat este

CYP2D6, care este considerat a fi al doilea ca importanţă între izoformele umane
implicate în metabolismul medicamentelor. Printre principalele substraturi se
numără majoritatea antidepresivelor şi neurolepticelor, multe antiaritmice şi beta-
blocante lipofile, opioide şi inhibitori ai recaptării serotoninei. Enzima nu este
aparent inductibilă şi absenţa ei face ca subiectul să fie incapabil să metabolizeze
substraturile. Consecinţa este atingerea unor niveluri plasmatice crescute după doze
obişnuite, cu posibilitatea apariţiei efectelor adverse. Aproximativ 7% din
caucazieni sunt metabolizatori lenţi, în timp ce la asiatici frecvenţa este în jur de
1%. Chinezii au o capacitate redusă de metabolizare a substraturilor CYP2D6, deşi
ei nu au fost clasificaţi drept metabolizatori lenţi. Pentru acest motiv, dozele de
haloperidol sau alte substraturi ale acestei izoenzime prescrise în China sunt mai
reduse. În populaţia umană există însă şi metabolizatori ultrarapizi, care au gene
CYP2D6 duplicate, multiplicate sau amplificate, la care dozele de neuroleptice
necesare sunt chiar de 3 ori mai mari decât cele uzuale. Cea mai mare frecvenţă a
acestui tip de polimorfism se întâlneşte în Etiopia (29%) şi în Arabia Saudită
(20%), pe când în Spania ea este de 7%. O altă consecinţă a acestui fenomen, pe
lângă necesitatea creşterii dozelor terapeutice, este posibilitatea formării unor
concentraţii crescute din metabolitul primar. În cazul codeinei, al cărei metabolit
primar este morfina, există riscul instalării farmacodependenţei în urma
tratamentului cu antitusiv.
2. Polimorfismul alcool dehidrogenazei şi aldehid dehidrogenazei

Polimorfismul acestor enzime are importanţă toxicologică în special prin
implicarea lor în metabolizarea alcoolului etilic. Polimorfismul alcool
dehidrogenazei implică izoenzima ADH2. Forma atipică a enzimei are capacitatea
de a metaboliza mult mai rapid etanolul, iar incidenţa ei în populaţia umană este de
90% la chinezi şi japonezi, faţă de 5% la caucazieini. Asiaticii vor metaboliza deci
alcoolul mai repede decât europenii.
În ceea ce priveşte aldehid dehidrogenaza, forma activă a enzimei lipseşte la
aproximativ 50% din japonezi şi chinezi, ceea ce explică incidenţa mai mare la
aceştia a înroşirii feţei, palpitaţiilor şi tahicardiei după consumul de alcool.
Deficienţa de aldehid dehidrogenază nu a fost observată la caucazieni şi la rasa
neagră.
3. Polimorfismul colinesterazei plasmatice

Acest polimorfism a fost descoperit în urma unor accidente terapeutice la
folosirea în anestezie a relaxantului muscular succinilcolina. Enzima atipică are o
activitate hidrolitică scăzută, ceea ce conduce la creşterea considerabilă a timpului
de înjumătăţire al medicamentului şi în consecinţă la apnee prelungită care poate fi
fatală.
4. Polimorfismul paraoxonazei
Paraoxonaza este o arilesterază serică care hidrolizează paraoxonul,
metabolitul activ al parationului, la para nitrofenol şi dietilfosfat, compuşi inactivi.
Forma polimorfă are o activitate hidrolitică scăzută, care corespunde la a treia sau a
şasea parte din activitatea catalitică normală. La persoanele cu enzimă atipică,
riscul de producere a intoxicaţiilor cu paration este mult mai mare, fapt important
în special în cazul expunerii profesionale.
5. Polimorfismul epoxid hidrolazei

Epoxid hidrolazele (EH) reprezintă o familie de enzime care hidratează
epoxizii simpli la dioli vicinali şi epoxizii arenelor la trans-dihidrodioli. La
mamifere au fost caracterizate cinci clase de epoxid hidrolaze, din care cea mai
importantă din punct de vedere toxicologic este forma microzomială, care prezintă
o largă specificitate de substrat. Enzima are rolul de a inactiva printre altele
epoxizii hidrocarburilor polinucleare cancerigene, prevenind iniţierea procesului
cancerigen. Forma polimorfă are o activitate hidrolitică scăzută, iar cercetările
recente au evidenţiat o corelaţie între genotipul EH şi frecvenţa carcinomului
hepatocelular, a cancerului ovarian sau a unor afecţiuni pulmonare.
6. Polimorfismul acetiltransferazelor
Polimorfismul acestor enzime a fost mult studiat şi a condus la împărţirea
populaţiei umane în două fenotipuri: fenotipul acetilator lent şi fenotipul acetilator
rapid. Fenotipul acetilator lent, care se întâlneşte în proporţie diferită în populaţia
umană dependent de originea rasială (Tabel V.3.), se află la originea a numeroase
reacţii adverse la medicamente (Tabel V.4.).
Tabel V.3. Distribuţia fenotipului acetilator în diferite grupuri etnice
Grupul etnic Acetilatori rapizi Medicament

(%)
Eschimoşi 95-100 Izoniazidă
Japonezi 88 Izoniazidă
Latino-americani 70 Izoniazidă
Americani rasa neagră 52 Izoniazidă
Americani rasa albă 48 Izoniazidă
Africani 43 Sulfametazină
Indieni 39 Izoniazidă
Britanici 38 Sulfametazină
Egipteni 18 Izoniazidă
Fenotipul acetilator este un factor important în toxicitatea izoniazidei. Astfel,

la acetilatorii lenţi are loc o inactivare mai lentă a medicamentului, care se poate
astfel acumula producând o neuropatie periferică.
De asemenea, la acetilatorii lenţi s-a observat o incidenţă crescută a
cancerului în cazul expunerii la amine aromatice şi heterociclice, datorită
capacităţii reduse de detoxifiere.
Tabel V.4. Efecte adverse corelate cu fenotipul acetilator
Xenobiotic Efectul advers Incidenţa

Izoniazida Neuropatie periferică Mai mare la acetilatorii lenţi
Izoniazida Lezare hepatică Mai mare la acetilatorii lenţi
Procainamida Lupus eritematos Mai mare la acetilatorii lenţi
Hidralazina
Fenelzin Greată, ameţeală Mai mare la acetilatorii lenţi
Amine aromatice Cancerul vezicii urinare Mai mare la acetilatorii lenţi
7. Polimorfismul altor enzime din faza II

Şi alte enzime din faza II pot prezenta un polimorfism care permite
explicarea unor diferenţe de toxicitate. Astfel, diferenţele de conjugare cu
glutationul a metabolitului activ al paracetamolului, N-acetil-p-bezochinonimina, ar
putea explica parţial diferenţele de susceptibilitate la efectele hepatotoxice ale
acestui medicament. S-au semnalat de asemenea şi polimorfisme ale
sulfotransferazelor sau ale glucuronoziltransferazelor, dar implicaţiile toxicologice
ale acestora nu sunt complet elucidate.
2. Enzimopatiile – determină o modificare a răspunsului la substanţa toxică. Un

exemplu este Deficienţa de glucozo-6-fosfat dehidrogenază, care este o maladie
genetică, gena responsabilă fiind localizată pe cromozomul X. Ea este asociată cu
susceptibilitatea apariţiei crizelor hemolitice la persoanele afectate cărora li se
administrează substanţe oxidante (medicamente, nitroderivaţi sau aminoderivaţi
aromatici): primachin, sulfanilamidă, acetanilidă, fenilhidrazină. Frecvenţa
enzimopatiei este mai mare la indivizii de rasă albă din regiunea mediteraneană şi
la cei din rasa neagră. Deoarece rolul enzimei în eritrocit este de a menţine un nivel
de NADPH care să asigure cantitatea de glutation redus necesară protejării
hemoglobinei de acţiunea agenţilor oxidanţi, deficitul său fragilizează hematiile şi
favorizează hemoliza.
6. Starea patologică
Existenţa unor leziuni sau a unor deficienţe organice poate afecta
considerabil cinetica şi metabolismul compuşilor exogeni, influenţând toxicitatea
acestora. În plus, expunerea cronică la o substanţă toxică poate induce leziuni
patologice care pot modifica cinetica acesteia la o expunere ulterioară.
1. Afecţiunile digestive şi sindromul de malabsorbţie pot afecta absorbţia

xenobioticelor din tractul gastrointestinal.
2. Afecţiunile hepatice
Deoarece ficatul este sediul major al biotransformării xenobioticelor,
afecţiunile hepatice au efectul cel mai semnificativ asupra toxicităţii. Leziunile
hepatice pot influenţa cinetica substanţelor exogene prin următoarele mecanisme:
- modificarea activităţii enzimatice de la acest nivel
- modificarea fluxului sanguin
- modificarea concentraţiilor de albumină plasmatică şi deci a legării
substanţei
a) Modificarea activităţii enzimatice poate să apară în cazul unor afecţiuni de tipul
hepatitelor şi cirozei, care reduc reacţiile de metabolizare din faza II, cum ar fi
acetilarea, glucuronoconjugarea şi sulfoconjugarea, precum şi nivelul de citocrom
P450. Consecinţa este creşterea nivelelor sanguine ale xenobioticelor. Icterul
obstructiv poate scădea metabolismul xenobioticelor ca o consecinţă a acumulării
de săruri biliare, care acţionează ca inhibitori ai unor enzime. Deoarece ficatul este
sediul sintezei colinesterazelor, leziunile hepatice au drept consecinţă reducerea
metabolizării substraturilor acestei enzime: aspirină, procaină, succinilcolină.
b) Modificarea fluxului sanguin care se întâlneşte în afecţiunile colestatice poate
afecta clearance-ul unor medicamente
c) Modificarea concentraţiilor de albumină plasmatică poate să apară în cazul
unor afecţiuni hepatice cronice, deoarece ficatul reprezintă sediul sintezei acestor
compuşi. Pentru xenobioticele puternic legate de proteinele plasmatice, consecinţa
este creşterea semnificativă a concentraţiilor plasmatice ale formei libere, cu
posibilitatea apariţiei de fenomene toxice, în special la medicamentele cu indice
terapeutic mic. De exemplu, anestezia cu tiopental poate fi prelungită la persoanele
cu afecţiuni hepatice cronice, care au un nivel redus de albumine plasmatice.
3. Afecţiunile renale pot modifica efectele toxice ale xenobioticelor prin:

- mecanism direct, ca urmare a alterării funcţiilor de excreţie şi de
metabolizare ale rinichiului
- mecanism indirect, consecutiv efectului insuficienţei renale asupra

metabolismului hepatic. Astfel, la animalele cu insuficienţă renală s-a
constatat o scădere a conţinutului de citocrom P450 din ficat.
S-a observat că timpii de înjumătăţire ai tolbutamidului, tiopentalului,
hexobarbitalului şi cloramfenicolului sunt prelungiţi la pacienţii cu afectare renală.
4. Afecţiunile cardiovasculare severe influenţează circulaţia hepatică şi

renală, perturbând funcţiile de metabolizare şi de excreţie ale acestor organe, fapt
care se reflectă în modificarea toxicităţii unor substanţe.
5. Afecţiunile osoase cresc toxicitatea unor substanţe care se acumulează la
acest nivel, cum ar fi plumbul.
6. Afecţiunile căilor respiratorii, cum ar fi astmul, cresc sensibilitatea la
acţiunea unor poluanţi atmosferici ca dioxidul de sulf.
7. Deshidratarea creşte sensibilitatea la acţiunea toxică a compuşilor
hidrosolubili (staniu, plumb), dar nu influenţează toxicitatea acută a substanţelor
liposolubile.
8. Bolile infecţioase pot afecta metabolismul, în special ca urmare a creşterii
nivelelor de interferon endogen, care modifică activitatea unor enzime de
metabolizare.
7. Alţi factori dependenţi de organism care influenţează toxicitatea substanţelor

sunt: bioritmul şi efortul fizic.
III. FACTORI DE MEDIU CARE INFLUENŢEAZĂ TOXICITATEA
1. Substanţe din mediu

Omul este expus, concomitent sau secvenţial, la un mare număr de substanţe
din mediu, care pot pătrunde în organism pe căi diferite. Poate cele mai cunoscute
exemple de amestecuri chimice sunt cele din fumul de ţigară sau din apa, aerul şi
solul din zonele de depozitare a deşeurilor. Amestecurile de substanţe chimice sunt
ubicuitare în aerul pe care îl respirăm, în alimentele pe care le consumăm şi în apa
pe care o bem. Printre amestecurile de substanţe chimice din mediu cele mai
importante din punct de vedere toxicologic se numără gazele de eşapament ale
automobilelor, produşii secundari rezultaţi în urma dezinfectării apei de băut prin
clorurare sau ozonare, dioxina şi compuşii înrudiţi care se formează prin arderea
incompletă a deşeurilor. Xenobioticele din mediu pot interacţiona între ele sau pot
modifica toxicitatea substanţelor medicamentoase.
Alte surse de substanţe exogene sunt alimentele şi medicamentele.
Componenţii alimentari pot influenţa toxicitatea medicamentelor sau a poluanţilor
din mediu, iar medicamentele pot interacţiona între ele atunci când sunt
administrate concomitent.
Cu excepţia interacţiunilor medicamentoase, pentru care există protocoale de
studiu deja validate, studiul interacţiunilor cu substanţele din mediu, sau a acestora
între ele, este dificil de realizat şi presupune dezvoltarea unor protocoale
experimentale inovatoare şi eficiente, în vederea examinării concomitente a tuturor
organelor ţintă şi a elucidării mecanismelor de acţiune. În acest sens, folosirea unor
modele farmacocinetice-farmacodinamice elaborate pe baze fiziologice s-a dovedit
a fi deosebit de utilă.
Consecinţele interacţiunilor dintre substanţe

Toxicitatea unui compus poate fi modificată prin expunerea prealabilă,
simultană sau consecutivă la o altă substanţă, efectele putându-se adiţiona,
amplifica sau anula. În Fig.5.2. sunt prezentate situaţiile posibile în cazul
interacţiunii dintre două substanţe. Reprezentarea este cunoscută sub denumirea de
izobologramă.
DA
doza A ( )
DE50A
antagonism
1 absenta interactiunii
Ef. partial aditiv
Ef. aditiv
potentare
DB
1 doza B ( )
DE50B
Fig.5.2. Izobolele corespunzătoare pentru mai multe situaţii posibile de interacţiune între
două substanţe
1. Efectul aditiv presupune că răspunsul toxic rezultat în urma administrării

a două substanţe este suma răspunsurilor individuale. În această situaţie
practic nu are loc o interacţiune.
2. Sinergismul presupune că răspunsul toxic al celor două substanţe,
administrate concomitent sau secvenţial, este mai mare decât suma
răspunsurilor individuale, iar pentru unul din compuşi toxicitatea sa
intrinsecă este nulă sau foarte redusă. Un exemplu îl constituie folosirea
sinergiştilor insecticidelor, cum ar fi piperonil butoxidul (sesamex), care
cresc toxicitatea insecticidelor la insecte prin inhibarea citocromului P450
al acestora, împiedicând astfel detoxifierea. Acest compus are de fapt o
acţiune bifazică, el fiind atât inhibitor cât şi inductor al CYP450, dar
efectul inhibitor se manifestă mult mai rapid decât cel inductor, ceea ce
face posibilă utilizarea sa.
3. Potenţarea conduce şi ea la creşterea răspunsului toxic peste suma
răspunsurilor individuale, dar în acest caz ambii compuşi au o toxicitate
apreciabilă atunci când sunt administraţi separat. Un exemplu este cel al
interacţiunii dintre malation, insecticid organofosforic cu toxicitate redusă
la mamifere datorită hidrolizei rapide, cu un alt insecticid organofosforic,
EPN. Asocierea determină creşterea semnificativă a toxicităţii
malationului, deoarece EPN inhibă carboxiesteraza responsabilă de
inactivarea prin hidroliză.
4. Antagonismul are loc atunci când una din substanţe scade efectul toxic al
celeilalte. Acest fenomen este exploatat în tratamentul intoxicaţiilor prin
folosirea de antidoturi.
5. Inducţia şi inhibiţia enzimatică pot conduce la modificarea
metabolismului uneia din substanţe, cu consecinţe asupra toxicităţii
acesteia.
Nivelele la care se produc interacţiunile dintre substanţe

Interacţiunile dintre substanţe pot avea loc la diferite nivele, care includ
absorbţia, distribuţia, metabolizarea, excreţia, locul acţiunii toxice sau mecanismele
de reparare. Exemple de astfel de interacţiuni sunt prezentate în Tabelul V.4..
Interacţiuni medicamentoase
Aceste interacţiuni au drept consecinţă fie apariţia de reacţii adverse, unele
foarte grave, la doze terapeutice ale medicamentelor administrate, fie reducerea
răspunsului farmacologic şi ineficienţa tratamentului.
Interacţiunile medicamentoase se pot produce prin mecanism chimic,
farmacocinetic sau farmacodinamic şi pot fi influenţate de vârstă şi de factori
genetici. Cele mai numeroase sunt interacţiunile farmacocinetice şi pot avea loc la
nivelul absorbţiei din tractul gastrointestinal, la nivelul legării de proteinele
plasmatice, la nivelul excreţiei şi la nivelul metabolizării. Interacţiunile la nivelul

metabolizării se explică prin inducţie sau prin inhibiţie enzimatică şi conduc adesea
la reacţii foarte serioase. Interacţiunile la nivelul receptorilor sunt în general
interacţiuni antagoniste şi sunt exploatate pentru obţinerea de antidoturi care
acţionează prin mecanism competitiv.
Tabel V.4. Bazele chimice şi biologice ale interacţiunilor dintre substanţele

toxice
Bazele Sinergism sau potenţare Antagonism
interacţiunii
Chimică Formarea nitrozaminelor din nitriţi şi Dimetihidrazina reacţionează in
amine vivo cu piridoxal fosfatul,
formând o hidrazonă şi inducând o
depleţie a depozitelor tisulare ale
acestui cofactor enzimatic
Absorbţia Neurotoxicitatea insecticidului Zincul din alimente inhibă parţial
organofosforic EPN este crescută de toxicitatea plumbului şi prin
hidrocarburile alifatice cu 6 atomi de scăderea procentului de plumb
carbon şi datorită creşterii absorbţiei absorbit din alimente
prin piele
Distribuţia După tratamentul cu derivaţi de Seleniul protejează împotriva
ditiocarbamat, tiuram cresc nivelele toxicităţii cadmiului prin scăderea
cerebrale de plumb concentraţiilor de cadmiu din ficat
şi rinichi şi prin redistribuirea
cadmiului din testicule, de pe
proteinele de legare cu masă
moleculară mică pe cele cu masă
moleculară mare.
Excreţia Scăderea excreţiei renale de penicilină Arsenul antagonizează parţial
la asocierea cu probenecid efectele seleniului, prin creşterea
excreţiei biliare a acestuia.
Metabolizarea Compuşii organofosforici profenfos, Seleniul inhibă leziunile hepatice
sulprofos, potenţează toxicitatea şi incidenţa tumorilor hepatice
malationului prin inhibarea esterazei induse de 2-acetilaminofluoren
care îl detoxifică. prin deplasarea metabolismului pe
o cale de detoxifiere.
Interacţiunea la Blocarea receptorilor acetilcolinei
nivelul receptorilor de către atropină în intoxicaţiile cu
insecticide organofosforice
Interacţiunea la alt Interacţiunea histaminei şi a
nivel decât cel al nordrenalinei, cu efecte asupra
receptorilor vasodilataţiei şi a presiunii
(antagonism sanguine
funcţional)
Interacţiune cu Inducţia reparării ADN-ului după
ADN-ul expunere la agenţi alchilanţi
Interacţiuni cu compuşi din dietă

Regimul alimentar, prin conţinutul său în diferiţi compuşi nutritivi sau nu,
poate modifica toxicitatea substanţelor. Mecanismele prin care componenţii din
dietă pot modula toxicitatea xenobioticelor sunt:
- efectele asupra absorbţiei
- efectele asupra metabolismului
- inactivarea metaboliţilor reactivi
- inducţia reparării ADN
- inhibarea proliferării celulelor canceroase prin modularea comunicării
intracelulare, a expresiei oncogenelor şi a reglării hormonale
- toxicitatea selectivă
- inducerea diferenţierii
- imunomodulare
1. Proteinele
În general, o dietă săracă în proteine scade activitatea OFMM în ficatul de
şobolan, efectele fiind dependente de sex şi de substrat. De exemplu, N-demetilarea
aminopirinei şi hidroxilarea hexobarbitalului sunt scăzute în principal la masculi,
în timp ce hidroxilarea anilinei este redusă la ambele sexe. De asemenea, s-a
observat o scădere a activităţii azoreductazelor, consecinţa fiind creşterea gravităţii
efectelor carcinogene ale dimetilaminoazobenzenului. Stricnina, care este
detoxifiată de OFMM, este mai toxică la animalele cu o dietă săracă în proteine, în
timp ce tetraclorura de carbon, care este bioactivată de aceleaşi enzime, este mai
puţin toxică. Şi reacţiile din faza II pot fi afectate. Astfel, glucuronidarea
cloramfenicolului este redusă la cobaii cu deficit de proteine.
2. Lipidele
O dietă deficitară în acizi graşi nesaturaţi conduce în general la o reducere a
activităţii citocromului P450 la şobolan. Lipidele par a fi necesare pentru ca efectul
inductorilor enzimatici, cum ar fi fenobarbitalul, să fie complet exprimat. Totuşi, la
animalele cu o dietă bogată în lipide s-a observat o incidenţă crescută a cancerelor
de sân şi de colon, care pare a fi corelată în special cu evenimentele din faza de
promovare.
3. Glucidele
O dietă bogată în glucide are la şobolan un efect asemănător cu cel al unui
aport proteic scăzut, scăzând activitatea unor enzime ale citocromului P450.
Deoarece şobolanii tind să echilibreze aportul caloric total, această constatare ar
putea reflecta mai degrabă un aport scăzut de proteine.
4. Vitaminele
Deficienţele vitaminice conduc de obicei la o reducere a activităţii OFMM,
deşi există şi unele excepţii. Deficienţa de riboflavină determină o creştere a
hidroxilării anilinei, cu toate că în acelaşi timp produce o scădere a hidroxilării
benzpirenului. Deficienţa de vitamină C scade activitatea atât a enzimelor din faza I

cât şi a glucuronoziltransferazelor. Deficienţele de vitamine A şi E scad activitatea
OFMM, în timp deficienţa de tiamină produce o creştere a acestei activităţi.
5. Mineralele
Modificarea aportului de minerale prin dietă poate afecta activitatea OFMM.
Astfel, un exces de cobalt, cadmiu, mangan şi plumb în dietă poate produce o
creştere a nivelurilor hepatice de glutation şi o scădere a conţinutului în citocrom
P450. Un aport scăzut de calciu şi fier în dietă favorizează absorbţia cadmiului şi a
plumbului. Seleniul are un rol important în procesele de detoxifiere, deoarece intră
în compoziţia unor enzime cum ar fi glutation peroxidaza, cu rol în inactivarea
peroxidului de hidrogen şi a peroxizilor organici.
6. Factori ne-nutritivi din dietă
Unii compuşi din alimente cum ar fi cafeina, etanolul, anumite flavonoide
(tangeretin, nobiletin), pot induce enzimele citocromului P450, dintre care unele
sunt implicate în formarea de metaboliţi reactivi, mutageni.
Sulfura de dialil din usturoi, precum şi metabolitul său dialil sulfona, inhibă
ireversibil CYP2E1, acesta fiind probabil mecanismul prin care este blocat procesul
carcinogen. Fenetil izotiocianatul, un produs de degradare a unor vegetale din
familia cruciferelor, are de asemenea acţiune blocantă, iar naringeninul din
grapefruit inhibă CYP1A2.
Vanilina, aldehida cinamică şi cumarina induc unele mecanisme de reparare
a ADN, iar componentele din ceai, printre care acidul galic, protejează împotriva
mutaţiilor induse de radiaţiile UV în culturi bacteriene. Catechinele şi
galocatechinele din ceaiul verde au efecte antimutagene şi anticarcinogene prin
prevenirea inhibării comunicării intracelulare induse de unele carcinogene.
Fitoestrogenii au rol protector împotriva tumorilor dependente de hormonii sexuali,
în special împotriva tumorilor mamare şi de prostrată. Beta carotenul şi
cantaxantina au efecte anticarcinogene şi imunomodulatoare.
2. Temperatura
Variaţiile de temperatură reprezintă o formă de stres şi de aceea pot produce
modificări mediate prin interacţiuni hormonale. Temperatura poate determina:
- creşterea toxicităţii atât la temperaturi scăzute cât şi la temperaturi ridicate,
de exemplu creşterea toxicităţii cafeinei la şoareci;
- creşterea toxicităţii o dată cu creşterea temperaturii, cum este cazul D-
amfetaminei, a cărei toxicitate este mai redusă la temperaturi joase.
3. Radiaţiile ionizante
În general, radiaţiile ionizante reduc viteza de metabolizare a xenobioticelor,
atât in vivo, cât şi în preparate enzimatice.
4. Lumina
5. Umiditatea
6. Altitudinea
7. Factorii de stres (zgomotul)
MECANISME DE ACŢIUNE TOXICĂ
În ultimii 30 de ani, toxicologia a progresat rapid, transformându-se dintr-o

ştiinţă descriptivă într-o disciplină capabilă să explice efectele toxice. Această
modificare a fost iniţiată de scandalul talidomidei, iar printre moleculele care au
contribuit la înţelegerea mecanismelor toxicităţii se numără paracetamolul,
brombenzenul şi paraquatul. Explicarea mecanismelor prin care se produc efectele
toxice este deosebit de importantă deoarece:
- permite identificarea cauzei toxicităţii
- contribuie la prevenirea toxicităţii prin metode chimice sau biologice
- furnizează o bază raţională pentru extrapolarea datelor de toxicitate de la
animalele de experienţă la om şi pentru evaluarea riscurilor asociate cu
expunerea la anumite xenobiotice.
Efectele exercitate de substanţele toxice asupra organismului sunt foarte

variate şi destul de dificil de sistematizat. Ele pot fi clasificate după locul unde se
produc, după reversibilitatea sau nu a fenomenelor, după momentul în care apar.
a) Efecte locale şi efecte sistemice

Efectele locale sunt cele care se exercită imediat, la locul de contact între
substanţa toxică şi organism. Ele se pot datora acţiunii moleculelor caustice asupra
tubului digestiv, a materialelor corosive asupra pielii, sau a gazelor iritante asupra
mucoasei căilor respiratorii, şi sunt consecinţa unei distrugeri generalizate a
celulelor.
Efectele sistemice se manifestă după ce xenobioticul a fost absorbit şi
distribuit în organism. Substanţa toxică nu afectează în mod egal toate organele, ci
acţionează mai specific la nivelul unuia sau a câtorva organe care poartă denumirea
de organe ţintă. Organul ţintă este fie organul care are o sensibilitate mai mare la
acţiunea compusului toxic, fie organul în care acesta se găseşte în concentraţie mai
mare.
De exemplu, neuronii şi miocardul, la nivelul cărora au loc schimburi
transmembranare rapide şi care sunt în consecinţă dependenţi de ATP-ul rezultat în
urma oxidărilor mitocondriale, sunt deosebit de sensibili la acţiunea substanţelor
care induc hipoxie, cum este monoxidul de carbon. De asemenea, celulele cu
diviziune rapidă, cum sunt cele ale măduvei hematoformatoare sau ale mucoasei
intestinale, sunt foarte sensibile la acţiunea toxicilor mitotici ca medicamentele
citostatice.
MECANISME DE ACŢIUNE TOXICĂ • 125
O concentraţie mai mare a substanţei toxice la nivelul unui organ poate fi

determinată de particularităţile toxicocinetice ale acesteia. Deoarece prin ficat şi
prin rinichi trece cea mai mare parte a volumului sanguin, aceste organe sunt
expuse la concentraţii mari de xenobiotice.
Metilmercurul, o substanţă lipofilă, poate străbate bariera hemato-encefalică,
producând efecte la nivelul SNC, spre deosebire de compuşii anorganici ai
mercurului care acţionează toxic în principal la nivelul tractului gastrointestinal şi
al rinichilor.
În ochi şi în urechea internă se găsesc cantităţi mai mari de melanină.
Substanţele cu afinitate mare pentru melanină, cum sunt clorochinul şi kanamicina,
se pot acumula la aceste nivele, unde după expunere prelungită pot induce leziuni.
Bioactivarea conduce la formarea unor metaboliţi mai reactivi, care sunt mai
susceptibili să acţioneze asupra celulelor adiacente locului de producere. Deoarece
ficatul este locul major de biotransformare, el poate fi lezat de numeroase substanţe
toxice. De exemplu, tetraclorura de carbon produce necroză hepatică
centrolobulară, care poate fi corelată cu un conţinut mai mare de citocrom P450 în
această regiune a ficatului.
b) Efecte reversibile şi efecte ireversibile

Efectele reversibile sunt cele care dispar după întreruperea expunerii la
substanţa toxică.
Efectele ireversibile sunt efectele care persistă, sau chiar progresează, după
întreruperea expunerii. În categoria efectelor ireversibile se încadrează cancerul,
mutaţiile, distrugerea neuronilor şi ciroza hepatică.
c) Efecte imediate şi efecte tardive

Efectele imediate apar rapid, după o expunere unică la substanţa toxică, de
exemplu cele observate în intoxicaţiile acute cu substanţe caustice, cu cianuri sau
stricnină.
Efectele tardive sunt efectele care apar după o perioadă de latenţă, mai mult
sau mai puţin lungă. Exemple sunt efectele carcinogene sau efectele observate în
intoxicaţia cu paraquat.
Datorită multitudinii de substanţe toxice existente, şi căile prin care acestea

ajung să producă efecte toxice sunt diferite (Fig.6.1.). Uneori simpla prezenţă a
substanţei la anumite nivele critice din organism este suficientă pentru a produce
toxicitate, cum ar fi precipitarea unor compuşi în tubii renali cu instalarea
insuficienţei renale (calea A). Alteori, xenobioticul trebuie să interacţioneze cu un
receptor (calea B), sau după bioactivare interacţionează cu molecule endogene,
perturbând funcţia sau structura celulară (calea C). Afectarea celulară poate
declanşa mecanisme de reparare la nivel molecular, celular sau tisular (calea D), iar
atunci când aceste mecanisme sunt depăşite se instalează toxicitatea. Necroza

celulară, cancerul şi fibroza sunt fenomene toxice care urmează aceste 4 etape.
S ubstanta toxica
1
A
E xpunere
T
2
O
Interactiune cu
molecula tinta
B
X
I
C
3
Disfunctie
celulara
C I
Lezare
T
A
4
T
D
E secul
repararii E
Fig.6.1. Etapele potenţiale ale dezvoltării toxicităţii după expunerea la xenobiotice
Efectele toxice se produc deci în majoritatea cazurilor ca urmare a

interacţiunii moleculei de xenobiotic sau a unui metabolit activ cu ţinte moleculare
care pot fi: proteine, coenzime, lipide, acizi nucleici.
1. Proteinele
a) Proteinele de structură cum ar fi cele din membranele organitelor
celulare sunt frecvent lezate. Proteinele din colagen sunt însă afectate
mult mai rar.
b) Proteinele cu funcţie enzimatică sunt frecvent ţinta acţiunii substanţelor
toxice. Efectele asupra enzimelor pot fi specifice, reversibile sau nu, când
xenobioticul trebuie să îndeplinească anumite cerinţe structurale pentru a
se putea lega de centrul activ al enzimei (ex. insecticidele organofosforice
care inhibă acetilcolinesteraza), sau nespecifice, cum este cazul unor
metale ca plumbul şi mercurul ce pot inhiba foarte multe enzime,
indiferent de activitatea lor, datorită legării de grupările tiolice ale
acestora.
c) Transportori, cum ar fi hemoglobina, a cărei funcţie de transport al
oxigenului poate fi afectată prin legarea monoxidului de carbon sau prin
oxidarea la methemoglobină.
2. Coenzimele
Coenzimele sunt indispensabile pentru funcţionarea enzimelor. Unele
substanţe toxice le pot inhiba sinteza, în timp ce altele pot chelata ionul metalic al
coenzimei (ex. ditiocarbamaţii care chelatează ioni de Zn sau Cu).
3. Lipidele
Lipidele pot fi atacate de radicalii liberi care iniţiază peroxidarea acizilor
graşi din compoziţia lor, producând necroză. De asemenea, unele anestezice
liposolubile ca halotanul sau eterul se pot acumula în membrana celulară prin
dizolvare în fracţiunea lipidică a acesteia şi determină perturbări ale transportului
transmembranar de oxigen sau de glucoză.
4. Acizii nucleici
Formarea de legături covalente între acizii nucleici în curs de replicare şi
substanţa toxică sau metaboliţii activi ai acesteia poate conduce la mutaţii, cancere
sau teratogeneză. Antimetaboliţii ca aminopterina pot fi încorporaţi în molecula
acizilor nucleici şi interferează în replicarea acestora.
Aceste ţinte moleculare trebuie să fie accesibile şi să prezinte o anumită

reactivitate sau configuraţie spaţială care să le permită interacţiunea cu substanţa
toxică (Fig.6.2.). Consecinţa interacţiunii poate fi distrugerea moleculei ţintă,
modificarea funcţiei acesteia sau formarea unui antigen.
Deoarece ţintele moleculare care sunt afectate de substanţele toxice sunt
esenţiale pentru viaţa sau buna funcţionare a celulelor, aceste interacţiuni se vor
reflecta la nivel celular prin distrugerea structurii celulare sau prin modificarea
funcţiei celulare. Aceste modificări sunt strâns corelate, o leziune celulară putând
antrena un deficit funcţional, iar o alterare funcţională putând conduce la afectarea
integrităţii structurale.
TIPURI DE
REACTII
Legare necovalenta
Legare covalenta
Sustragerea H
Transfer de electroni
Reactie enzimatica
CONSECINTE
Functie anormala
TOXIC MOLECULA
FINAL TINTA
Distrugere
Formare de
antigeni
CARACTERISTICI
ALE TINTEI
Reactivitate
Accesibilitate
Functie critica
Fig.6.2. Reacţia toxicului final cu molecula ţintă
I. AFECTAREA STRUCTURII CELULARE
Acţiunea substanţelor toxice asupra structurii celulare poate conduce la:

distrugere celulară totală (moartea celulei), sau doar la lezarea membranei celulare
sau a organitelor celulare.
MOARTEA CELULARĂ
Moartea celulelor se poate produce prin două mecanisme: necroza şi
apoptoza.
1. Necroza este consecinţa acţiunii unor factori externi asupra celulei: căldură,
anoxie, substanţe toxice, şi are următoarele caracteristici morfologice şi
funcţionale:
Ø Este un proces pasiv
Ø Afectează de obicei mai multe celule individuale adiacente
Ø Membrana plasmatică este pierdută în fazele incipiente ale morţii celulare
Ø Se produce umflarea citoplasmei cu degenerarea organitelor celulare
Ø Cromatina nucleară devine mai puţin densă
Ø Conduce de obicei la inflamaţie exudativă datorită eliberării resturilor
celulare în ţesutul adiacent
Ø Are loc degenerarea celulei
2. Apoptoza este o formă de moarte celulară programată, care are rolul de a
îndepărta celulele nedorite, deci de a menţine homeostazia normală a ţesuturilor.
Apoptoza are următoarele caracteristici:
Ø Moartea celulei nu se produce sub acţiunea directă a unor factori lezionali,
dar stimulii externi pot induce în celula afectată procese metabolice care
declanşează apoptoza
Ø Este un proces activ
Ø Afectează de obicei celule izolate dintr-un ţesut sau un organ
Ø Are loc condensarea citoplasmei, structura organitelor celulare fiind puternic
afectată
Ø Se produce condensarea cromatinei nucleare
Ø Nu este însoţită de inflamaţie
Ø Se produce fragmentarea celulei, cu apariţia „corpilor apoptotici”
În moartea celulară prin apoptoză sunt implicate nişte enzime specifice
denumite caspaze, care sunt nişte proteaze intracelulare latente. Semnalul de
moarte celulară determină clivajul pro-enzimei, formându-se caspaza activă
tetramerică. Tiolii celulari, cum ar fi glutationul şi tioredoxina, favorizează
activitatea caspazei inductibile. Celulele nedorite pot fi sensibilizate la moartea
celulară de anumite substanţe nutritive oxidoreducătoare ca acidul α-lipoic. Acidul
lipoic pătrunde în celulă şi este redus la acid dihidrolipoic, un reducător puternic ce
poate regla activitatea caspazei inductibile. În anumite condiţii, speciile reactive de
oxigen (ROS) şi speciile reactive de azot (RNS), pot inhiba funcţia caspazei
inductibile, oprind executarea morţii celulare (Fig.6.3.).
Deşi multă vreme s-a crezut că apoptoza nu este implicată în procesele de
origine toxică, tot mai multe date susţin rolul stresului oxidativ în iniţierea
apoptozei, iar stresul oxidativ la rândul său poate fi indus şi de substanţe toxice.
Stresul oxidativ, aşa cum s-a văzut, poate fie promova, fie inhiba apoptoza,
dependent de nivelul la care are loc lezarea.
Fig.6.3. Reglarea redox a activităţii caspazei inductibile
Moartea celulelor se poate produce ca urmare a acţiunii caustice, sau ca

urmare a legării ireversibile a unor intermediari reactivi.
A) Acţiunea caustică
Efectul caustic constă dintr-o arsură chimică, diferită de cea termică, produsă
la locul de contact între substanţa toxică şi ţesut, care poate fi: pielea, mucoasele
externe, digestive, respiratorii, rinichiul, nervul optic, etc.
Agenţii caustici dezorganizează sau chiar distrug arhitectura celulară în urma
denaturării proteinelor şi pot fi:
- substanţe care creează un pH acid sau bazic diferit de cel fiziologic
- substanţe oxidante
- substanţe deshidratante
- soluţiile unor cationi organici sau anorganici
- anioni aromatici (acid salicilic)
- detergenţi cationici.
B) Formarea de intermediari reactivi

Intermediarii reactivi sunt : structurile electrofile, radicalii liberi şi speciile
reactive de oxigen.
1. Structurile electrofile se formează de obicei prin reacţii catalizate de
izoenzimele citocromului P450 şi pot fi epoxizi, chinone sau ioni de
nitreniu.
2. Radicalii liberi sunt molecule sau fragmente moleculare care conţin unul
sau mai mulţi electroni nepereche în orbitalul extern.
Radicalii liberi se formează prin:
§ I. Acceptarea sau pierderea unui electron
§ II. Clivajul homolitic al unei duble legături
I. a) Reducerea prin acceptarea unui electron, un mecanism prin care multe
substanţe formează radicali liberi, este catalizată de NADPH citocrom P450
reductaza microzomială.
Xenobiotice ca paraquatul (Fig.6.4.), doxorubicina, nitrofurantoina, acceptă
un electron de la reductaze pentru a forma radicali. De obicei, aceşti radicali
transferă electronul suplimentar oxigenului molecular, formând radicalul anion
superoxid (O2 .-) şi regenerând compusul părinte, care este astfel disponibil pentru a
câştiga un nou electron. Se iniţiază astfel un „ciclu redox”, în care o moleculă de
xenobiotic acceptoare de electroni poate genera mai multe molecule de O2.-.
Alternativ, radicalul xenobiotic cu un electron suplimentar poate reduce şi în
consecinţă elibera Fe3+ din feritină, producând ioni Fe2+ care sunt toxici.
citocrom P450
reductaza
H3C N . +
N CH3 O2
NADPH forma oxidata
citocrom P450
NADP reductaza + +
forma redusa H3C N N CH3 .-
O2
-
e
Paraquat
Fig.6.4. Bioactivarea paraquatului
I. b) Pierderea unui electron. Xenobioticele nucleofile: fenoli, hidrochinone,

aminofenoli, amine, hidrazine, fenotiazine, tioli, sunt susceptibile să piardă un
electron într-o reacţie catalizată de peroxidaze, formând radicali liberi. Unele din
aceste substanţe, de exemplu catecoli, hidrochinone, pot suferi o oxidare în două
etape, producându-se întâi radicali semichinone, apoi chinone. Chinonele la rândul
lor pot participa la cicluri redox, cu generarea de radical anion superoxid (Fig.6.5.).
II. Formarea de radicali liberi prin clivajul homolitic al legăturii covalente (clivaj
reducător): poate fi indus prin transferul electronului la moleculă. Acest mecanism
este implicat în conversia CCl4 la radical triclormetil printr-un transfer de electroni
de la citocromul P450 sau de la lanţul mitocondrial de transport al electronilor

(dehalogenare reducătoare) (Fig.6.6.).
Clx Clx
O
CYP450, O2 Formare directa
de aducti cu
ADN
NADPH
CYP450
O2
NADPH
OH
Clx Clx
OH
CYP450, O2
NADPH
HO
OH
Cu(II)
Clx Peroxidaze
OH
Cu(I) -
O
Clx
.
O
O2
.-
Cu(I) + H2O2 + O2
. - O
HO + HO + Cu(II)
Clx
ADN
O
ADN
Formare directa de Formare directa de

aducti cu ADN aducti cu ADN Formare directa de
(hidroxilare) aducti cu ADN
Fig.6.5. Bioactivarea bifenililor policloruraţi (PCB)

.
CCl3
P-450-Fe3+ CCl4
P-450-Fe3+.......CCl4
-
- e
Cl
.
P-450-Fe3+.......CCl3
Fig.6.6. Mecanismul posibil al dehalogenării tetraclorurii de carbon mediate de citocromul

P450
3. Speciile reactive de oxigen. Numeroase substanţe toxice, pe lângă faptul

că se pot transforma în radicali liberi în cursul metabolizării, pot participa
la ciclurile redox, generând radical anion superoxid, care la rândul său
determină formarea altor specii reactive de oxigen (ROS) implicate în
numeroase procese citotoxice. Substanţele toxice care participă la
„ciclurile redox” sunt de obicei chinone şi hidrochinone, iar ciclul redox
începe cu o etapă de reducere care implică un singur electron şi care este
catalizată de citocrom P450 reductaza NADPH dependentă. Speciile
reactive de oxigen sunt prezentate în Tabelul VI.1.
Generarea peroxidului de hidrogen are loc prin dismutaţia superoxidului. De

aceea, orice sistem biologic care generează radical anion superoxid va produce
peroxid de hidrogen. Există însă şi enzime localizate în peroxizomi care produc
peroxid de hidrogen fără a necesita radicalul anion superoxid (O2.-) ca intermediar.
Spre deosebire de O2.-, peroxidul de hidrogen este capabil să traverseze
membranele, reacţionând în celulă cu Fe2+ sau Cu+ pentru a forma radicali hidroxil
prin Reacţia Fenton (Fig.6.7.). Reacţia Fenton este catalizată de ioni ai metalelor
tranziţionale, de obicei Fe(II) sau Cu(I), Cr(V), Ni (II) sau Mn(II), şi reprezintă un
mecanism major al toxicităţii H2 O2 şi al precursorului său O2.-, precum şi al
metalelor tranziţionale, deoarece radicalul hidroxil este unul dintre cei mai puternici
şi mai reactivi oxidanţi cunoscuţi, reacţionând imediat cu orice compus biologic
disponibil.
Tabel VI.1. Specii reactive de oxigen
Specia reactivă de oxigen Modul de formare

Oxigen singlet (1O2) Excitarea O2
Radical anion superoxid (O2.-) Reducerea oxigenului prin adiţia
unui electron; cicluri redox
Radicalul perhidroxil (.O-OH) Protonarea radicalului anion
superoxid
Anionul peroxid (O22-) Reducerea radicalului anion
superoxid prin adiţia unui electron
Radicalul hidroxil (OH.) Din apă, sub acţiunea radiaţiilor
ionizante şi din peroxidul de
hidrogen, prin dezintegrare catalizată
de metale
Ozonul (O3) Din O2, prin fotoliză
Altă sursă de peroxid de hidrogen în afară de dismutaţia spontană sau cea

catalizată de superoxiddismutază (SOD) a radicalului anion superoxid, este aceea
de produs secundar, direct sau indirect, al mai multor reacţii catalizate de enzime
ca: monoaminoxidaza, xantinoxidaza, acil-coA oxidaza.
.-
O2 O2
.- SOD
O2 HOOH
2H+ Fe(II), Cu(I), Mn(II), Cr(V), Ni(II)
Fe(III), Cu(II), Mn(III), Cr(VI), Ni(III)
. -
HO OH
Fig. 6.7. Reacţia Fenton

O altă reacţie ce permite formarea radicalului hidroxil este Reacţia Haber-

Weiss (Fig.6.8.), care este probabil catalizată de ionii de fier liberi (b), sau de fierul
sechestrat în feritină, lactoferină, hemoglobină şi mioglobină.
.- - .
a) O2 + H2O2 HO + OH + 1O2
.- . -
b) O2 Fe3+ OH + HO
1
O2 Fe2+ H2O2
Fig. 6.8. Reacţia Haber-Weiss
Mecanisme de apărare împotriva speciilor reactive de oxigen

Organismul dispune de mecanisme care îi permit să se apere împotriva
agresiunii speciilor reactive de oxigen. Ele pot fi mecanisme enzimatice sau
mecanisme neenzimatice. Mecanismele enzimatice, alături de modul de generare a
acestor compuşi reactivi, sunt prezentate în Fig.6.9.
a) Mecanismele enzimatice sunt reprezentate de:
Ø Superoxiddismutaze (SOD), proteine ce conţin metale şi care
catalizează conversia radicalului anion superoxid la oxigen molecular şi
peroxid de hidrogen:
a) O2.- + SOD-Cu2+ O2 + SOD-Cu+
b) O2.- + SOD-Cu+ + 2H+ H2O2 + SOD-Cu2+
Ø Catalaza (CAT), o enzimă ce conţine hem şi care transformă

peroxidul de hidrogen în apă şi oxigen. Ea acţionează numai asupra
peroxidului de hidrogen, nu şi asupra peroxizilor organici. Se găseşte în
majoritatea ţesuturilor, în peroxizomi.
Ø Glutation peroxidaza (GPX) catalizează şi conversia peroxizilor
organici (ex. hidroperoxizii lipidici). Enzima este specifică pentru
glutation, nu pentru substraturile detoxifiate. Se găseşte în majoritatea
ţesuturilor, atât în citosol cât şi în mitocondrii.
b) Mecanismele neenzimatice constau în reacţia radicalilor cu substanţe care îi

inactivează. Astfel de substanţe sunt:
Ø Vitamina E: lipofilă, încorporată în membrane
Ø Vitamina C: hidrosolubilă, se găseşte în citosol.
RE PEROXIZOMI
GR GSSG
P450
oxidaza oxidaze H2O
GPX O2
GSH
NADPH CAT
Cu,Zn-SOD
O2 oxidaza
O2.- H2O2
H2O
NADPH NADP+
.-
O2 O2
2+ +
H+ dismutatie MPO Fe /Cu
spontana .
xantin
OH
oxidaza 1
O2 .-
O2 3+ 2+
Fe /Cu
O2
lantul mitocondrial .- Mn-SOD GPX H2O

O2 - O2 H2O2
de transport al e CAT O2
Fig. 6.9. Generarea speciilor reactive de oxigen şi principalele mecanisme enzimatice de

apărare
4. Speciile reactive de azot. O altă specie reactivă care poate induce leziuni
ale acizilor nucleici este oxidul nitric, mai ales în prezenţa superoxidului,
cu care formează specii secundare mai reactive. Speciile secundare pot
reacţiona la rândul lor cu alţi constituenţi celulari formând specii terţiare,
care pot de asemenea leza ADN-ul (Fig.6.10.).
2NO + O2 2NO2
NO2 + NO N 2 O3
Anhidrida nitroasă este mai reactivă şi mai susceptibilă să producă leziuni decât
oxidul nitric.
N2O3 + amine → nitrozamine

+ tioli → nitrozotioli
N2O3 + H2O2 → 2HNO2
NO + O2- → ONOO-
(peroxid) (peroxinitrit)
Reacţia este mai eficientă decât cea a superoxidului cu superoxid dismutaza.
Candidaţii majori la lezarea ADN-ului sunt: anhidrida nitroasă şi
peroxinitritul.
Donori de oxid nitric sunt: nitrozureele – ex. streptozocina
nitroglicerina
Oxidul nitric se mai găseşte şi în atmosferă, unde provine din gazele de eşapament
ale automobilelor sau din fumul de ţigară.
SPECII TERTIARE
SPECII
SECUNDARE NITROZAMINE
N2 O 3 ADUCTI AI
+O2 GLUCOZEI
-
OXID NITRIC ONOO NITOZOTIOLI
+O2
LEZARE ADN
Fig. 6.10. Acţiunea oxidului nitric ca mutagen primar, secundar sau terţiar
Implicaţiile toxicologice ale interacţiunii intermediarilor reactivi cu ţintele

moleculare
Acestea constau în:
Ø Legarea covalentă de ţintele moleculare
Ø Peroxidarea lipidelor
Ø Inducerea stresului oxidativ
1. Legarea covalentă de ţintele moleculare (acizi nucleici, proteine, cofactori,

lipide) poate avea drept consecinţe:
- scăderea producerii de energie
- modificarea permeabilităţii membranei
- inhibarea sintezei de macromolecule
- inhibarea unor enzime
- mutageneză, carcinogeneză
2. Peroxidarea lipidelor
Este un proces iniţiat de atacul speciilor reactive de oxigen (radical hidroxil,
oxigen singlet) asupra acizilor graşi polinesaturaţi din componenţa membranelor
biologice, care poate duce la lezarea acestora şi în final la moarte celulară.
Procesul decurge în 3 etape (Fig.6.11.):
I. sustragerea de către radicalul hidroxil sau oxigenul singlet a unui atom de
hidrogen de pe catena unui acid gras nesaturat, la nivelul întâlnirii a două
grupări alil. (iniţiere = formarea radicalului)
II. reacţia radicalului acidului gras format cu oxigenul molecular
(peroxidare)
III. oprirea reacţiei în lanţ (terminare)
3. Stresul oxidativ
Este situaţia în care producerea speciilor reactive de oxigen depăşeşte
eliminarea lor prin sistemul antioxidant natural de apărare, sau când acesta din
urmă este afectat, în organism existând o interacţiune continuă cu agenţi oxidanţi.
În această situaţie se utilizează mai mulţi echivalenţi reducători decât ar fi cazul
pentru funcţionarea normală a celulei. Echivalenţii reducători depozitaţi în celule
sunt NADPH-ul, glutationul, proteinele cu grupări tiol, vitaminele C şi E.
Cauzele principale ale stresului oxidativ sunt speciile reactive de oxigen şi
structurile chinoidice.
Există tot mai multe dovezi care vin în sprijinul ipotezei implicării stresului
oxidativ în inducerea unor boli neurodegenerative, moartea celulară producându-se
prin apoptoză indusă de speciile reactive de oxigen. Boli neurodegenerative în care
I. initierea
. .
LH + OH L + H2O
II. propagarea
. .
L + O2 LOO
LOOH LH
III. terminarea
. .
L + L
. .
L + LO2 produsi lipsiti
de activitate
. .
LO2 + LO2
LH
. = acid gras polinesaturat
L = radical lipidic
Fig.6.11. Etapele peroxidării lipidelor
există date cu privire la implicarea stresului oxidativ sunt : Boala Alzheimer, Boala
Parkinson, Boala Hungtington, scleroza laterală, diskinezia tardivă indusă de
neuroleptice, tulburările neurologice induse de substanţe toxice ca metilmercurul,
cadmiul, toluenul, solvenţii organici.
II. TULBURĂRI ALE FUNCŢIEI CELULARE INDUSE DE SUBSTANŢELE

TOXICE
Tulburările induse de substanţele toxice la acest nivel depind de rolul

moleculei ţintă în funcţionarea celulei. Astfel, dacă molecula ţintă este implicată în
reglarea funcţiei celulare, afectarea ei poate conduce la disfuncţii ale exprimării
genice sau la disfuncţii ale activităţii celulare în desfăşurare. Dacă molecula ţintă
este implicată în homeostazia celulară, afectarea ei poate compromite
supravieţuirea celulei.
1. Disfuncţii ale exprimării genice
Acestea se pot produce la nivelul:

- elementelor responsabile de transcripţie
- componentelor căii de transducţie a semnalelor
- sintezei, depozitării sau eliberării moleculelor de semnalizare: hormoni,
citokine, factori de creştere, neuromeditori, oxid nitric.
Disfuncţii la nivelul transducţiei semnalelor

Celulele individuale dintr-un organism multicelular trebuie să comunice între
ele pentru a coordona funcţia diferitelor ţesuturi şi sisteme de organe. Comunicarea
intercelulară constă în secreţia de către o celulă a unei molecule care se leagă apoi
de receptorii unei a doua celule, inducând o modificare a activităţii biologice a
acesteia. Mecanismul prin care legarea unei molecule de receptorul său din celula
ţintă induce o modificare a activităţii biologice a acesteia din urmă poartă
denumirea de transducţie a semnalelor.
Moleculele de semnalizare, hormonii sau neuromediatorii, nu pătrund în
celulele cărora le este adresat mesajul pe care îl transportă. Mesajele sunt
comunicate prin membrana plasmatică prin intermediul unor proteine receptoare
integrate membranei, care pot fi receptori cuplaţi cu proteine G, receptori cuplaţi cu
canale ionice sau receptori cuplaţi cu enzime cum sunt tirozin kinazele. Legarea
moleculei de semnalizare de receptor va determina eliberarea în citosolul celulei a
unor molecule numite mesageri secundari, care transferă la rândul lor semnalele
unor enzime sau altor proteine din celulă, cum ar fi protein kinazele. Principalii
mesageri secundari din celule sunt inozitol trifosfatul (IP3 ), 3’,5’-adenozin
monofosfatul ciclic (cAMP) şi guanin monofosfatul ciclic (cGMP).
Perturbarea transducţiei semnalelor indusă de substanţele toxice este probabil
responsabilă de modificarea exprimării genice după expunerea celulelor la stres
oxidativ, la metale grele şi la compuşi ce formează aducţi prin legături covalente.
De exemplu, s-a dovedit că mecanismul de producere a neurotoxicităţii plumbului
poate fi explicat prin interferarea în transducţia semnalelor. Plumbul poate mima
acţiunea calciului sau îi poate perturba homeostazia, calciul fiind un cofactor în
multe procese celulare implicate în transducţia semnalelor. Astfel, plumbul poate
activa protein kinaza C (PKC) şi o poate transloca din citosol în membrane, fiind
chiar mai activ decât calciul. Datorită activării susţinute a enzimei, se poate
produce un fenomen de reglare negativă, care în final determină scăderea activităţii
PKC. Această scădere a activităţii a fost corelată cu deficitul de memorie şi cu
scăderea capacităţii de învăţare care sunt observate la persoanele expuse cronic la
plumb.
2. Disfuncţii ale activităţii celulare în desfăşurare
Celulele cele mai afectate sunt celulele excitabile, cum ar fi neuronii şi

celulele musculare din muşchii scheletici, cardiac şi netezi. Funcţiile acestor celule,
ca eliberarea neuromediatorilor şi contracţia musculară, sunt controlate de
transmiţători şi de modulatori care sunt sintetizaţi şi eliberaţi de celulele adiacente.
Substanţele toxice pot perturba funcţia acestor celule prin alterarea:
- nivelelor de neuromediatori
- funcţiei receptorului (legare de receptori)
- procesului de transducţie a semnalelor
- procesului de întrerupere a semnalului
Prin acest mecanism de acţiune se explică toxicitatea unor medicamente,
pesticide sau toxine din bacterii, plante şi animale.
3. Afectarea homeostaziei celulare
3.1. Decuplarea fosforilării oxidative

Necesarul energetic al organismului este asigurat de oxidarea glucidelor şi
lipidelor, cuplată cu sinteza adenozin trifosfatului (ATP) prin fosforilare oxidativă.
Energia chimică este eliberată prin hidroliza ATP la ADP sau AMP. ADP este
refosforilat în mitocondrie de către enzima ATP-sintetază. Acest proces este cuplat
cu oxidarea hidrogenului la apă, necesitând oxigen (Fig.6.12.). În reducerea
oxigenului la apă intervine un sistem de transport al electronilor, care constă dintr-o
serie de reacţii redox.
Substanţele toxice care interferează în sinteza mitocondrială a ATP au fost
împărţite în patru clase:
Ø I) Substanţe care interferează în furnizarea hidrogenului către lanţul de
transport al electronilor. Un exemplu este fluoroacetatul, care se formează în
locul acetatului în intoxicaţiile cu fluoruri şi care inhibă ciclul acidului citric
şi producerea de cofactori reduşi.
Ø II) Substanţe care inhibă transferul electronilor către oxigen de-a lungul
lanţului de transport, cum este cazul cianurii.
Ø III) Substanţe care afectează eliberarea oxigenului către citocrom oxidază,
transportorul ultim al electronilor. Toate substanţele toxice care produc
hipoxie acţionează în final în acest mod.
Ø IV) Substanţe care inhibă activitatea ATP-sintetazei sau sinteza ATP-ului la
acest nivel, cum ar fi DDT-ul, pesticidele dinitrofenolice, salicilaţii.
Substraturi
Produsi
GLUCOZA ACIZI GRASI O2

Pi ADP ATP
2H2O
piruvat acizi grasi-CoA
AP
PDH βOX
acetil-CoA
CICLUL ACIDULUI
CITRIC
NAD+ NADH + H+
H+
- -
e O24 4H+
LTE
SY
Inhibitori
I II III IV
Fig.6.12. Fosforilarea oxidativă în mitocondrii

(AP = transportorul ATP, ADP, LTE = lanţul de transport al electronilor, SY = ATP sintetaza,
Pi = fosfat anorganic, βOx = β-oxidarea acizilor graşi)
3.2. Afectarea homeostaziei calciului

Ionii de calciu au un rol foarte important în funcţionarea celulelor, iar
nivelele şi localizarea lor sunt strict controlate de procese de compartimentare şi de
mecanisme de transport. Diferite substanţe toxice pot perturba aceste mecanisme,
producând efecte dăunătoare grave la nivel celular. Creşterea concentraţiilor
intracelulare ale calciului liber poate produce modificări ale citoscheletului,
umflarea şi în final perforarea membranei plasmatice, afectarea funcţiei
mitocondriale şi activarea unor enzime de degradare dependente de calciu
(proteaze, fosfolipaze, endonucleaze).
Substanţele toxice pot creşte concentraţia intracelulară a calciului fie prin
favorizarea pătrunderii în celulă (substanţe care acţionează prin intermediul unor
receptori citosolici care cresc sinteza proteinelor), fie prin impedimentarea

transportului calciului. Prin acest ultim mecanism acţionează majoritatea
compuşilor chimici care induc leziuni oxidative, cum ar fi radicalii liberi, chinonele
şi peroxizii.
GENOTOXICITATEA
Genotoxicitatea reprezintă efectul substanţelor toxice asupra materialului

genetic. Acesta este alcătuit din acizii nucleici, acidul dezoxiribonucleic (ADN) şi
acidul ribonucleic (ARN).
ADN-ul este o macromoleculă gigantică, a cărei structură permite stocarea
exactă a unei mari cantităţi de informaţii. Codul genetic este compus din patru
„litere”: două baze azotate pirimidinice (timina şi citozina) şi două baze purinice
(guanina şi adenina), care sunt aranjate în codoni, sau tripleţi, fiecare codon
constând dintr-o combinaţie de trei litere. Molecula de ADN este alcătuită din două
catene, bazele de pe o catenă fiind legate între ele printr-un schelet de fosfat
dezoxiriboză. Cele două catene sunt legate prin intermediul legăturilor de hidrogen
stabilite între baze. Adenina de pe o catenă este întotdeauna legată de timina de pe
catena soră, iar guanina de citozină.
Molecula dublu catenară de ADN are proprietatea unică de a realiza copii
identice, în prezenţa precursorilor, enzimelor corespunzătoare şi a cofactorilor.
Aceasta presupune separarea celor două catene prin ruperea legăturilor de hidrogen,
urmată de împerecherea unităţilor de dezoxiribonucleotid trifosfat sub acţiunea
ADN polimerazei, în procesul de replicaţie.
Un alt proces în care este implicat ADN-ul este transcripţia, care presupune
sinteza unei molecule de ARN mesager pornind de la ADN, sub acţiunea enzimei
ARN polimerază. ARN-ul mesager este monocatenar şi este constituit din uracil în
loc de timină, şi riboză în loc de dezoxiriboză. ARN-ul mesager are rolul de a
transmite informaţia de la ADN la maşina de sinteză a proteinelor, acţionând ca o
copie cu durată scurtă de viaţă a genelor exprimate. În continuare are loc translaţia
moleculelor de ARN mesager în polipeptide, proces care implică intervenţia ARN-
ului de transfer şi a ARN-ului ribozomal.
Mutageneza reprezintă inducerea unor leziuni ale ADN-ului, sau a altor
alterări genetice care se manifestă sub forma mutaţiilor. Mutaţiile sunt modificări
ereditare ale materialului genetic, care determină schimbări ereditare de la o celulă
la alta între celulele somatice, sau de la un organism la descendenţi, atunci când
sunt afectate celulele germinale.
Mutaţiile pot fi clasificate în:
- 1) Mutaţii genice, când se modifică prin pierdere, deleţie sau
transformare, o singură pereche de baze
- 2) Aberaţii cromozomiale, când se produc modificări majore ale

structurii cromozomilor, sau ale numărului de cromozomi.
1) Mutaţiile genice se mai numesc şi mutaţii punctuale, deoarece implică

transformarea unei singure perechi de baze. Ele sunt invizibile în
microscopia clasică şi pot fi detectate doar pe baza unor modificări
fenotipice. Se pot datora substituţiei unor perechi de baze sau adiţiei sau
deleţiei unor perechi de baze.
a) Substituţia unei perechi de baze poate fi o:

- tranziţie, atunci când o bază purinică este înlocuită cu o altă bază
purinică, sau o bază pirimidinică cu o bază pirimidinică
- transversie, când o purină este înlocuită cu o pirimidină
Mutaţiile punctiforme se pot produce prin trei mecanisme:
Ø Transformarea chimică a bazelor, de exemplu sub acţiunea acidului azotos,
care este capabil să transforme citozina în uracil sau adenina în hipoxantină
(Fig.6.13.):
NH2 O
N HN
HNO2
N O N
O
dezoxiriboza dezoxiriboza
Fig.6.13. Deaminarea citidinei la uridină
Ø Încorporarea unor analogi anormali ai bazelor. Majoritatea substanţelor

toxice care acţionează în acest mod sunt din clasa citostaticelor, care îşi
datorează eficienţa capacităţii lor de a induce mutaţii letale în celulele
canceroase cu diviziune rapidă (Fig.6.14.). Exemple de astfel de compuşi
sunt: 2-aminopurina, 6-mercaptopurina.
G-C
Bu - G
Bu - A
C-G Bu C-G G-C
A-T A - Bu Bu - A
G-C G - Bu Bu - A
C-G
A-T
A-T
Fig.6.14. Replicarea unui acid nucleic în prezenţa analogului bromouracil

(Analogul va forma perechi de baze atât cu adenina cât şi cu guanina, rezultatul fiind
o tranziţie G – C la A – T)
Ø Acţiunea agenţilor alchilanţi. Agenţii alchilanţi sunt substanţe chimice care

pot introduce o grupare alchil în molecula ADN-ului. Ei conţin ioni pozitivi
de carboniu (ex. CH3 +), care se combină cu bazele azotate bogate în electroni
din ADN. Un exemplu de reacţie de alchilare cu semnificaţie toxicologică
este acela al dimetilnitrozaminei (Fig.6.15.).
H3C H3C H3C

- HCHO
N N O N N O N N O
H3C HOH2C H
CH3N2OH
LEGARE DE ADN
Fig.6.15. Generarea unui agent de metilare din dimetilnitrozamină
Pentru alchilare sunt disponibile mai multe poziţii ale bazelor purinice şi
pirimidinice (Fig.6.16.), şi de asemenea şi grupările fosfat din ADN pot fi alchilate.
6
NH2 O
H N 7
N 7 N
1 N
N H2N N N
3 N 3
Adenina Guanina
4
NH2 O
H CH3
3 N N
3
O N O N
2 2
Citozina Timina
Fig.6.16. Poziţiile de alchilare a ADN-ului în condiţii fiziologice
b) Adiţia sau deleţia unei baze determină modificarea grilei de lectură a codului
genetic (Fig.6.17.) şi are consecinţe mai drastice deoarece, după locul mutaţiei,
fiecare triplet din ARN-ul mesager este modificat.
ACA* AAG AGU CCA UCA
ACA AGA GUC CAU CA
Fig.6.17. Modificarea grilei de lectură prin deleţia bazei A*
1) Aberaţiile cromozomiale constau în modificări majore ale cromozomilor,

care pot fi detectate în microscopia clasică, prin examinarea cromozomilor
în metafază. Substanţele care produc aberaţii cromozomiale poartă
denumirea de substanţe clastogene. Aceste mutaţii se datorează unor

rupturi, deleţii, modificări şi rearanjări ale materialului cromozomial în
cursul ciclului celular, unele din ele fiind letale pentru celulă. Sunt de două
tipuri: a) de tip cromatidă, când o singură cromatidă prezintă aberaţii, sau b)
de tip cromozom, când ambele cromatide sunt afectate. Majoritatea agenţilor
chimici clastogeni produc aberaţii de tip cromatidă.
• Aberaţiile numerice, care constau în modificarea numărului de cromozomi,
sunt consecinţa diviziunii inegale a cromozomilor şi conduc la formarea unor
celule ce au fie mai mulţi, fie mai puţini cromozomi decât normal.
Aneuploidia constă în câştigarea sau pierderea unuia sau a câtorva
cromozomi şi se întâlneşte în unele boli genetice cum ar fi sindromul Down
(mongolism), care este asociat cu trisomia cromozomului 21.
Poliploidia constă în prezenţa în celule a unui multiplu al echipamentului
cromozomial complet. Substanţe chimice care produc poliploidie sunt
colchicina, vincristinul, vinblastinul.
TESTE DE MUTAGENEZA
Pentru evaluarea potenţialului mutagen al substanţelor se folosesc teste de

mutageneză. La ora actuală sunt disponibile peste 100 de teste, atât in vivo cât şi in
vitro, care se realizează pe diferite organisme:
- teste in vitro: pe bacterii, culturi de celule de mamifere şi culturi de celule
umane
- teste in vivo: pe Drosophila, mamifere, organisme umane
Deoarece multe substanţe acţionează ca mutageni numai după bioactivare şi
transformare în metaboliţi electrofili foarte reactivi, iar multe teste de mutageneză
se efectuează in vitro, pentru mimarea metabolizării se utilizează o fracţiune a
ficatului de şobolan, S9. S9 este supernatantul obţinut după centrifugarea timp de
20 de minute la 9000g a unui omogenat de ficat de şobolan şi conţine sistemele
enzimatice implicate în metabolizarea xenobioticelor (OFMM). Deoarece enzimele
de origine microzomală sunt inductibile, se preferă utilizarea unui omogenat de
ficat care provine de la animale tratate în prealabil cu inductori enzimatici (bifenili
policloruraţi, 3-metil colantren, fenobarbital).
După tipul de efect asupra materialului genetic pe care îl evidenţiază, testele

de mutageneză se clasifică în:
A) Teste care măsoară mutaţiile genice

1) Teste microbiene in vitro
Deoarece mutaţiile de acest tip nu sunt vizibile la microscop, aceste teste se
bazează pe utilizarea de variante biologice cu un caracter specific, sau pe
producerea de mutaţii letale recesive. Mutaţiile la nivelul unui situs specific se pot
produce în 2 sensuri:
Ø În sensul direct: de la un tip sălbatec la un tip mutant; mutaţiile sunt puse în
evidenţă prin rezistenţa lor la un agent toxic, care traduce modificarea unei
enzime
Ø În sens revers: de la tipul mutant la tipul sălbatec de origine. Se utilizează
suşe „auxotrofe”, care necesită deci un factor de creştere şi care pierd
această cerinţă prin mutaţie, redevenind „prototrofe”, deci capabile să
crească pe un mediu lipsit de acest factor de creştere.
Un exemplu clasic este Testul Ames, care măsoară reversia mutantelor
histidin-dependente de Salmonella typhimurium la tipul sălbatec, histidin-
independent. Se incubează suşele mutante cu substanţa de testat într-un mediu de
cultură sărac în histidină, care nu permite deci dezvoltarea mutantelor. Dacă
substanţa produce mutaţii reverse, se formează suşe histidin-independente, care se
pot dezvolta pe mediul sărac în histidină şi pe placă se observă coloniile bacteriene.
2) Teste pe celule de mamifere
Se folosesc celule de limfom de şoarece, limfoblaşti umani, celule de plămân
sau ovar de hamster chinezesc. De exemplu, se pot folosi linii celulare de
fibroblaşti de ovar de hamster chinezesc femelă sau linii celulare de fibroblaşti de
plămân de hamster chinezesc mascul. Aceste două linii celulare au avantajul de a
avea un nivel redus de mutaţii spontane, iar cariotipul lor este bine definit. Celulele
prezintă locusul HPRT, care codifică enzima hipoxantin-guanin-fosforibozil
transferaza, ce intervine în fosforilarea guaninei. Celulele care vor prezenta o
mutaţie la nivelul locusului HPRT îşi vor pierde activitatea enzimatică, sau aceasta
va fi redusă, deci din 6-tioguanină nu se va sintetiza o nucleotidă letală, iar colonia
se va dezvolta. Testul constă în măsurarea numărului de colonii rezistente la 6-
tioguanină în prezenţa şi în absenţa agenţilor mutageni.
3) Teste microbiene in vivo
4) Teste ce utilizează insecte
Se foloseşte musca Drosophila melanogaster deoarece:
- este bine caracterizată din punct de vedere genetic
- metabolizează substanţele toxice asemănător cu mamiferele
- timpul de producere a unei generaţii este doar de 12-14 zile
5) Teste ce evidenţiază mutaţii genice la şoareci
B) Teste care detectează mutaţiile cromozomiale

1) Teste pe insecte
2) Studii citogenetice pe celule de mamifere: pot fi teste in vitro sau teste in
vivo.
Teste in vitro:
Se utilizează celule de limfom de şoarece, ovar de hamster chinezesc sau
limfocite umane.
Substanţa se testează paralel cu doi martori pozitivi cu activitate mutagenă
cunoscută, unul care acţionează direct (sulfonat de etilmetan) iar altul care
acţionează după bioactivare (dimetilnitrozamină).
După o perioadă de incubare corespunzătoare, diviziunea celulară este oprită
prin adăugare de colchicină, celulele sunt preparate şi se evaluează anomaliile care
apar la nivelul cromatidelor sau cromozomilor.
Teste in vivo: Testul micronucleilor se efectuează pe măduvă hematogenă de
şoarece şi se bazează pe evidenţierea unor formaţiuni citoplasmatice rotunde,
asemănătoare ca formă, structură şi proprietăţi tinctoriale cu nucleul, motiv pentru
care au fost denumite micronuclei. Între formarea micronucleilor şi aberaţiile
cromozomiale există o strânsă legătură, deoarece ei pot lua naştere fie din
fragmente cromozomiale acentrice, care în anafază nu se mai pot deplasa spre
nucleii în formare, fie din cromozomi întregi, care nu mai sunt incluşi în nucleii fii
datorită retardării anafazice produse prin lezionarea aparatului mitotic.
3) Testul letalităţii dominante la rozătoare
Evidenţiază efectele toxice asupra celulelor germinale ale masculilor sănătoşi
(şoareci sau şobolani). Efectele se pot manifesta sub forma unor implantaţii care nu
sunt viabile, sau sub forma pierderii pre-implantaţiilor la femelele fecundate de
masculii trataţi.
C) Teste care detectează repararea şi recombinarea ADN-ului

1) Sinteza neprogramată a ADN-ului
Indică o reparare a ADN-ului care este definită prin cantitatea de timidină
radioactivă încorporată per unitatea de greutate de ADN, în raport cu valorile
determinate la martori.
2) Schimbul între cromatidele surori
Măsoară schimbul reciproc de ADN între două cromatide surori ale unui
cromozom în timpul duplicaţiei. Celulele sunt marcate cu 5-BRDU (5-bromo-
dezoxi-uridină). După două cicluri de replicare, celulele sunt colorate şi se
analizează şi compară frecvenţa schimburilor per celulă şi per cromozom.
Celulele folosite pot fi limfom de şoarece, ovar de hamster chinezesc,
limfocite umane.
Nici unul din testele cunoscute nu prezintă fiabilitate totală, nefiind capabil
să detecteze toate tipurile de mutaţii. De aceea, se preferă utilizarea mai multor
teste din categorii diferite, care sunt grupate în baterii de teste. Testele de
mutageneză sunt împărţite în 3 niveluri:
Nivelul unu
Ø 1) un test de mutaţie genică la Salmonella/ microzomi (Ames + activare)
Ø 2) un test de mutaţie genică pe celule de mamifere
Ø 3) un test care evidenţiază rupturi cromozomiale pe celule de mamifere
(testul micronucleilor)
Dacă toate testele sunt negative, se presupune absenţa potenţialului mutagen
la mamifere.
Nivelul doi: se realizează dacă este pozitiv un singur test din nivelul 1, cu ajutorul
testului mutaţiei letale la Drosophila
Nivelul trei: pentru evaluarea aprofundată a compuşilor care ridică semne de
întrebare:
Ø Testul locusului specific (test de mutaţie genică la şoarece) pentru produşii
care posedă potenţial mutagen pe celule germinale de mamifere
Ø Testul letalităţii dominante pentru produşii cu efecte cromozomiale.
CARCINOGENEZA CHIMICĂ
Carcinogeneza este un proces în mai multe etape care se produce prin mai
multe mecanisme incomplet elucidate şi care conduce la apariţia cancerului, un tip
special de leziune a bolii denumite neoplazie.
Neoplazia, sau leziunea sa constitutivă – neoplasmul sau tumoarea,
reprezintă o creştere anormală a unui ţesut, care este ereditară şi relativ autonomă.
Prin definiţie, neoplazia nu poate să apară decât în organismele multicelulare, iar
caracterul ereditar se poate manifesta la nivelul celulelor somatice, de la o celulă la
alta, sau la nivelul celulelor germinale, de la un organism la altul.
Neoplasmele se clasifică în:
- Neoplasme benigne, care sunt clar delimitate, adesea încapsulate, bine
diferenţiate şi neinvazive. Creşterea lor este relativ scăzută, modificarea
organizării celulare este redusă şi nu formează metastaze.
- Neoplasme maligne, care sunt mai puţin bine definite şi de obicei mai puţin
încapsulate. Ele sunt relativ nediferenţiate, creşterea lor este rapidă şi sunt
invazive, formând în final metastaze. Metastaza reprezintă diseminarea sau
creşterea secundară a neoplasmului la distanţă de tumoarea primară.
Cancerele sunt neoplasme maligne.
Nomenclatura neoplasmelor depinde de caracterul benign sau malign al
neoplasmului, iar în ultimul caz de tipul de ţesut, epitelial sau mezenchimal, din
care acestea derivă. De exemplu:
- pentru neoplasmele benigne, denumirea se formează din denumirea ţesutului

de origine + sufixul „om”: fibrom, lipom, iar pentru neoplasmele de origine
glandulară + prefixul „adenom”: adenom hepatocelular, adenom pituitar.
- pentru neoplasmele maligne
o A) derivate din ţesutul mezenchimal, denumirea se formează din
denumirea ţesutului descriptor + sufixul „sarcom”:
fibrosarcom, osteosarcom
o B) derivate din ţesutul epitelial, denumirea se formează din cea
a ţesutului descriptor + „carcinom”: carcinom hepatocelular,
adenocarcinom gastric.
Carcinogeneza chimică reprezintă inducerea sau creşterea frecvenţei
leziunilor neoplazice sub acţiunea compuşilor chimici, iar carcinogenul este un
agent care induce neoplazie.
PATOGENEZA CANCERULUI
Carcinogeneza este un proces în mai multe etape, care este influenţat în mare
măsură de variabile cum ar fi vârsta, dieta, balanţa hormonală, specia animală şi
rasa. S-a constatat de asemenea că există o anumită predispoziţie genetică pentru
anumite tipuri de cancere, ceea ce sugerează faptul că neoplazia ar rezulta dintr-o
mutaţie recesivă ereditară a ADN-ului.
Procesul carcinogenic poate fi divizat în două secvenţe (Fig.6.18.) şi anume
transformarea neoplazică şi dezvoltarea neoplazică. Prima secvenţă de evenimente
a fost denumită iniţiere.
1. Iniţierea este prima etapă a unui proces carcinogen şi constă în transformarea

unei celule normale într-o celulă iniţiată prin apariţia unor defecte genetice.
Defectele genetice constau în mutaţii de tipul împerecherii defectuoase a bazelor,
deleţiilor sau translocaţiilor, şi se produc în urma acţiunii carcinogenului genotoxic,
sau iniţiator, asupra moleculei de ADN. Celula rezultată, în care carcinogenul a
indus o mutaţie, poate evolua în mai multe direcţii (Fig.6.19.):
- a) repararea ADN-ului, când legătura covalentă cu iniţiatorul este
distrusă şi populaţia celulară rămâne normală
- b) eliminarea celulelor modificate prin procesul de apoptoză
- c) legătura covalentă se păstrează, dar la nivelul unor locuri de legare
în ADN care nu sunt importante pentru iniţierea unei tumori
- d) celula iniţiată intră într-un proces de replicare şi mutaţia este
„fixată”
Secventele carcinogenezei
Transformarea neoplazica Dezvoltarea neoplazica
celula normala celula neoplazica
Initiere aducti cu ADN Promovare replicarea

modificari ale ADN efecte epigenetice expansiune clonala celulelor
replicarea celulei
celula preneoplazica neoplasm benign
Transformare activarea oncogenelor Progresie replicarea celulelor

modificare genetica inactivarea genelor modificare genetica reducerea apoptozei
supresoare de tumori heterogenitate neoangiogeneza
replicarea celulelor
reducerea apoptozei
celula neoplazica neoplasm malign
Fig.6.18. Secvenţele carcinogenezei
Deşi numărul de gene din ADN este foarte mare, doar un număr redus de
gene celulare reprezintă ţinte ale modificărilor genetice ce pot iniţia transformarea
neoplazică. Acestea sunt proto-oncogenele şi genele supresoare de tumori.
Mutaţia proto-oncogenelor. Proto-oncogenele sunt gene care codifică
proteine cu rol în stimularea progresiei celulare în cursul ciclului celular. Produşii
codificaţi sunt:
- 1) factori de creştere
- 2) receptori ai factorilor de creştere
- 3) transductori ai semnalelor intracelulare, cum ar fi proteinele G şi
protein kinazele
- 4) factori de transcripţie nucleară.
Creşteri tranzitorii ale activităţii proteinelor codificate de proto-oncogene sunt
necesare pentru reglarea creşterii în cursul embriogenezei sau a regenerării tisulare.
Gena mutantă rezultată în urma acţiunii carcinogenului poartă denumirea de
oncogenă şi codifică o proteină mutantă, care prezintă o creştere a activităţii ce
poate iniţia transformarea neoplazică a celulei.
Mutaţii ale genelor supresoare de tumori. Genele supresoare de tumori
codifică proteine care inhibă progresia celulelor în cursul diviziunii celulare. Gena
mutantă codifică o proteină inactivă, care nu mai poate suprima diviziunea celulară
şi în acest caz apare o proliferare necontrolată a celulelor. Cea mai cunoscută genă
supresoare de tumori este gena p53, care codifică o proteină cu masa moleculară de
53000 daltoni. Această proteină poate opri diviziunea celulară in faza G1 permiţând
repararea ADN-ului şi de asemenea promovează apoptoza, împiedicând acumularea
de erori genetice şi procesul care duce la transformarea neoplazică.
CA RC IN O G E N G E N O T O XIC
S
U
P
R
A lez a r ea A D N M
V O
I A
E rep a ra r e
T R
U T
I E
rep lica r ea A D N A
R
E C
A E
rep a ra r e
C L
E U
L M u ta tie L
U E
L I
E silen tio a sa
I
A ctiv a re a In a ctiv a rea p r o te in e lo r

p ro te in elo r o n c o g e n e su p re so a r e d e tu m o ri
T R A N SF O R M A R E A N E O P L A ZIC A A C E LU L E I
e xp a n s iu n e c lo n a la
TUM O ARE
Fig.6.19. Procesul carcinogenezei
Acumularea de leziuni genetice sub forma proto-oncogenelor mutante (care

codifică proteine activate) şi a genelor supresoare de tumori mutante (care codifică
proteine inactive) este principala cauză a transformării celulelor normale, cu o
proliferare controlată, în celule maligne, cu o proliferare necontrolată. Deoarece
numărul de celule din ţesut este controlat de balanţa dintre mitoză şi apoptoză,
proliferarea necontrolată rezultă din perturbarea acestei balanţe (Fig.6.20.).
SUBSTANTA TOXICA
formarea de aducti
esecul repararii
replicare
transcriptie transcriptie
reparare gresita
PROTEINA
PROTO- translatie PROTEINA
PROTO- MUTATIE translatie ONCOGENA
ONCOGENA ONCOGENA ONCOGENA
(activata de semnal) (activata permanent)
- +
- + - +
- +
PROLIFERARE PROLIFERARE APOPTOZA

APOPTOZA NECONTROLATA MITOZA
MITOZA CONTROLATA
+ -
PROTEINA
PROTEINA GENA SUPRESOARE
SUPRESOARE GENA SUPRESOARE
DE TUMORI SUPRESOARE DE TUMORI DE TUMORI
DE TUMORI MUTANTA
(activa) translatie MUTATIE translatie MUTANTA
(inactiva)
transcriptie reparare gresita transcriptie
replicare
esecul repararii
formarea de aducti
SUBSTANTA TOXICA
Fig.6.20. Cooperarea între o proto-oncogenă şi o genă supresoare de tumori înainte şi după

mutaţie
Modificările produse de iniţiator pot fi latente săptămâni sau luni şi sunt

considerate ireversibile. O celulă care a suferit o modificare ireversibilă, ce îi
permite transformarea neoplazică, poate fi imposibil de distins din punct de vedere
fenotipic de celulele parenchimului normal adiacent. Se crede că majoritatea
neoplasmelor derivă din proliferarea clonală a unei singure celule iniţiate. La un
anumit moment în expansiunea clonală precoce, celulele devin diferite din punct de
vedere fenotipic de celulele parenchimului normal înconjurător. Deşi astfel de
leziuni nu au încă suficiente caracteristici pentru a fi calificate drept neoplasme, ele

sunt considerate drept celule pre-neoplazice.
2. Promovarea este etapa procesului carcinogen în care are loc selecţia şi

expansiunea clonală a celulelor iniţiate, fiind posibilă formarea unui neoplasm.
Expansiunea clonală este consecinţa creşterii proliferării sau a reducerii morţii
celulare programate prin apoptoză. O dată cu creşterea proliferării se produc
modificări progresive ale comportamentului biologic al neoplasmului (Fig.6.21.).
Procesul are un grad crescut de reversibilitate, o celulă iniţiată trebuind să fie
expusă mai mult sau mai puţin regulat la un promotor pentru a continua să se
multiplice.
Tesut normal Celula initiata
RASPUNS REGENERATIV
Proliferare
Moarte celulara
Toxicitate
Hiperplazie Tumoare
stationara benigna
Fig.6.21. Conceptul promovării tumorale
3. Progresia este ultima fază a procesului carcinogen, în care expansiunea clonală a

celulelor iniţiate creşte probabilitatea apariţiei unor modificări genetice
suplimentare care sunt necesare pentru progresia către cancer. Această acumulare
de leziuni genetice este corelată cu modificări morfologice distincte, care
progresează de la leziuni pre-neoplazice la leziuni pre-maligne şi apoi maligne.
Ţesuturile sănătoase pot fi invadate, apărând metastaze. Ca şi iniţierea, progresia
este un proces ireversibil.
CARCINOGENE CHIMICE
După mecanismul lor de acţiune, carcinogenele se clasifică în:

Ø carcinogene genotoxice, care reacţionează cu ADN-ul formând aducţi ce pot
iniţia transformarea neoplazică
Ø carcinogene epigenetice, care nu au reactivitate chimică şi nu pot forma
aducţi cu ADN-ul, dar induc în celulele ţesutului ţintă modificări care conduc
indirect la transformarea neoplazică sau favorizează dezvoltarea tumorilor
din celulele modificate genetic.
1. Carcinogenele genotoxice posedă grupări electrofile reactive în moleculă, sau

pot fi biotransformate la metaboliţi electrofili. Au fost astfel identificate o serie de
grupări responsabile de acţiunea genotoxică, sau grupări toxofore (Fig.6.22.-6.23.),
care au permis realizarea de studii de relaţie structură–activitate şi elaborarea unor
programe informatice pentru prevederea carcinogenităţii noilor compuşi. Marea
majoritate a carcinogenelor genotoxice sunt substanţe organice de sinteză sau
substanţe naturale şi, în funcţie de necesitatea sau nu a bioactivării, sunt
subclasificate în carcinogene primare, sau cu acţiune directă, şi în pro-carcinogene.
Electrofili
H
R
R C R N R N N OH N S R
R
H H
Ion Ion Ion Ion Ion

carboniu 1 nitreniu 2 diazoniu 3 aziridiniu 4 episulfoniu 5
Fig.6.22. Structuri electrofile ce pot reacţiona cu ADN
1.1. Carcinogenele primare sunt substanţe electrofile, care se pot lega direct
de ADN sau de alte molecule. Exemple de astfel de substanţe sunt epoxizii,
cum ar fi oxidul de etilen, lactonele, clorambucilul. Datorită reactivităţii lor
deosebite, aceste molecule sunt adesea mai active in vitro decât in vivo.
Precursori
1 1 1
CH3 CH3 CH2Cl
O O 2
O P O O S O NH CH2OH
CH2 CH2 derivati

N-(hidroximetil)
halogenuri de alchil
alchil esteri ai alchil esteri ai aromatice si alifatice
acidului fosfonic acidului sulfonic
substituite
NO2
6 7 1 1
H2N
CH2 NO2 CH2 N(CH2CH2Cl)2 CH2 O C
O
Cl 2
grupari nitro grupari nitro Carbamati
aromatice alifatice CH2 N CH2
3
11 N-cloramine CH3
CH2 N
N O
N N 1
H2 C CH2
alchil N-nitrozamine
O
grupari azo aromatice
O β-propiolactone 1
O H3C CH3
1 O
12 N
N 2
O
epoxizi de arene
S
O O O 1
β-propiosultone CH2 CH CH CH2
N-oxizi grupari mono si
aromatici epoxizi ai alchenelor
dialchilamino aromatice 4
HC 1
NH C(X)4
5 2 CH3 HC
Br
Br CH2 NH N X = H, F, Cl,
CH3 Br, I
1,2-dibromalcani alchil hidrazine derivati aziridinil
aromatici si alifatici metani halogenati
Fig.6.23. Structurile unor precursori ai grupărilor electrofile

1.2. Pro-carcinogenele sunt substanţele care necesită o bioactivare pentru a

deveni carcinogene finale. Din această clasă fac parte majoritatea
carcinogenelor cunoscute: hidrocarburi aromatice polinucleare (benzpiren),
amine aromatice (benzidina), halogenuri alifatice (clorura de vinil),
nitroderivaţi aromatici (1-nitropiren), azocoloranţi (dimetilaminoazobenzen),
nitrozamine (dimetil-nitrozamina), micotoxine (aflatoxina B1), toxine din
plante (alcaloizii pirolizidinici, cycasin), medicamente (ciclofosfamid,
tamoxifen). Ele pot fi iniţiatori puri sau substanţe genotoxice complete, ce
acţionează atât ca iniţiatori cât şi ca promotori (ex. 2-acetilaminofluorenul).
1.3. Carcinogenele anorganice includ unele metale: crom, nichel, cadmiu,
cobalt, şi nemetale ca arsenul. Mecanismul lor de acţiune nu este complet
elucidat, ele având atât proprietăţi genotoxice cât şi epigenetice. Astfel, se
presupune că metalele pot induce leziuni oxidative ale ADN, fie prin
generarea de specii reactive de oxigen în reacţii de tip Fenton, fie prin
inactivarea enzimelor implicate în apărarea celulelor împotriva speciilor
reactive de oxigen. De asemenea, metalele pot acţiona prin mecanism
epigenetic deoarece împiedică repararea ADN-ului, pot inactiva transcripţia
anumitor gene, au efecte imunosupresoare sau pot inactiva proteine
supresoare de tumori, cum este proteina p53. Prin acest ultim mecanism se
poate explica parţial carcinogenitatea cadmiului care, având similitudine
chimică cu zincul, îl poate înlocui în anumite procese. Legarea zincului este
crucială pentru stabilizarea proteinei p53 în forma „sălbatecă” activă. În
prezenţa cadmiului este perturbată conformaţia proteinei, care este astfel
inactivată (Fig.6.24.).
2. Carcinogenele epigenetice fac parte în general din clasa pesticidelor sintetice, a

aditivilor alimentari şi a medicamentelor şi nu prezintă structurile moleculare care
sunt necesare pentru a forma electrofili, neavând reactivitate faţă de ADN.
Structurile lor sunt foarte diferite, ceea ce face dificilă stabilirea unor relaţii
structură-activitate, şi de obicei necesită bioactivare metabolică. Efectele unui
anumit compus sunt de obicei limitate la un organ sau la o anume specie. Ele
produc cancer prin promovarea carcinogenezei iniţiate de carcinogenele genotoxice
sau de leziunile spontane ale ADN-ului. Mecanismele prin care acţionează
(Fig.6.25.) sunt diverse şi includ:
- inhibarea comunicării intercelulare
- inhibarea polimerizării tubulinei
- inhibarea apoptozei
- inducerea proliferării celulare
În concluzie, carcinogenele epigenetice par să acţioneze prin stimularea diviziunii
celulare şi/sau blocarea apoptozei.
Supresor activ
1620
C
N
- Oxidare
- Cadmiu
- Chelatare
- Deficienta de Zn
- Reducere
- Zn
240
N C
Pierderea activitatii supresoare
Fig.6.24. Inactivarea proteinei supresoare de tumori p53 de către cadmiu
Carcinogenele epigenetice pot fi clasificate în mai multe grupe:

2.1. Promotorii sunt substanţe care potenţează efectul iniţiatorilor la
administrare simultană sau ulterioară, după luni sau chiar ani de zile de la
expunere. Ei pot favoriza producerea de tumori la nivelul:
- ficatului: clordan, DDT, pentaclorofenol, fenobarbital, bifenilii
polibromuraţi, bifenilii policloruraţi
- rinichiului: acidul nitriloacetic
- vezicii: zaharina
- stomacului: butil hidroxianisolul
2.2. Modulatorii endocrini pot fi:
- hormoni estrogeni: 17-estradiol, 4-hidroxi-estradiol
- agonişti estrogeni: 17-etinil estradiol, dietilstilbestrol
- inductori ai prolactinei
- antiandrogeni: finasterid, vinclozolin
- inhibitori ai tiroperoxidazei: sulfametazina
- inductori ai conjugării hormonilor tiroidieni: fenobarbital

- antagonişti ai receptorilor H2: lansoprazol, omeprazol, pantoprazol
CARCINOGEN EPIGENETIC
S
U
P Leziuni spontane
R
A ale ADN M
V O
I A
E reparare
T R
U T
I E
replicarea ADN A
R
E C
A E
reparare
C L
E U
L Mutatie L
U E
L I
E silentioasa
I
Activarea Inactivarea proteinelor

proteinelor oncogene supresoare de tumori
TRANSFORMAREA NEOPLAZICA A CELULEI
expansiune clonala
TUMOARE
Fig.6.25. Promovarea carcinogenezei de către carcinogenele epigenetice
2.3. Imunosupresoare: ciclosporina, analogi purinici

2.4. Citotoxine la nivelul ficatului, rinichiului, vezicii la şobolani, care
favorizează apariţia de tumori cu localizare specifică la anumite specii de
rozătoare.
2.5. Carcinogenele în stare solidă cum sunt implantele de materiale plastice,
metale, sticlă, determină de obicei tumori de origine mezenchimatoasă printr-
un mecanism de acţiune insuficient cunoscut.
2.6. Proliferatorii de peroxizomi constituie o familie de hepatocarcinogene

negenotoxice active la şoarece, care includ:
- medicamente hipolipemiante: clofibrat, ciprofibrat, benzafibrat,
gemfibrozil
- plastifianţi ca ftalatul de dietilhexil
Aceste substanţe induc în ficatul de şoarece o creştere marcată a numărului
de peroxizomi, însoţită de inducerea proliferării celulare, cu mărirea ficatului
şi suprimarea apoptozei hepatocitelor. Efectele sunt mediate prin intermediul
unui receptor, identificat în 1990, receptorul proliferator de peroxizomi alfa
(PPARα). Deşi acest receptor a fost identificat atât la om cât şi la şoarece, la
om nu se observă proliferarea peroxizomilor şi efect hepatocarcinogen după
administrarea hipolipemiantelor. Această diferenţă de reactivitate între specii
poate fi explicată prin variaţia cantitativă a receptorului şi printr-o diferenţă
de secvenţă în regiunea promotoare a genelor responsabile de efectul la
rozătoare.
TERATOGENEZA
Teratogeneza înseamnă în traducere literară producerea de organisme

monstruoase şi provine din limba greacă, de la teras sau teratos, care semnifică
monstru sau minune. În diferite culturi din antichitate, apariţia copiilor neobişnuiţi
sau diformi a fost atribuită unor cauze cum ar fi hibridizarea dintre oameni şi zei
sau dintre oameni şi demoni. Definiţia modernă a teratogenezei este „fenomenul de
apariţie a defectelor de natură structurală”, iar ştiinţa care studiază aceste defecte
este teratologia, termen introdus în 1832 de către Geoffroy St. Hilaire. Efectele
teratogene se încadrează în toxicitatea dezvoltării, care include efectele adverse
induse înainte de atingerea vârstei adulte, adică cele care se manifestă în perioada
embrionară şi fetală, dar şi după naştere. Toxicitatea reproducerii reprezintă
efectele adverse ale diferiţilor agenţi asupra progeniturii şi/sau afectarea funcţiilor
reproductive la masculi şi la femele.
Se acceptă la ora actuală că aproximativ 2-4% din nou-născuţi prezintă un
defect la naştere. Această cifră poate creşte în lunile de după naştere, când devin
evidente tulburările la nivelul organelor interne sau sistemului nervos central. Mai
puţin de 1% din aceste defecte pot fi atribuite consumului de medicamente, restul
de 99% datorându-se unor condiţii materne cum ar fi diabetul, infecţiile, abuzul de
alcool (9%), unor cauze genetice clare (20-25%), în timp ce 65% sunt de origine
necunoscută. Pentru ca o substanţă chimică să fie considerată teratogenă, ea trebuie
să crească semnificativ incidenţa anomaliilor (fie structurale, fie funcţionale) în
rândul descendenţilor, după ce a fost administrată la unul din părinţi înainte de
concepţie, femelei în timpul sarcinei, sau direct fătului în dezvoltare. Efectul advers
trebuie să se producă la doze care nu induc toxicitate severă la mamă. Compuşii

care conduc la moartea embrionului sunt consideraţi mai degrabă embriotoxici
decât teratogeni.
Teratologia şi toxicologia dezvoltării au cunoscut o evoluţie explozivă după
incidentul talidomidei. La începutul anilor 1960, în lumea întreagă s-au născut mai
mult de 10.000 de copii cu defecte grave la naştere, şi în special cu tip foarte rar de
malformaţie a membrelor. Indivizii afectaţi prezentau amelie (absenţa membrelor)
şi focomelie (reducerea lungimii oaselor membrelor), braţele fiind afectate mai
frecvent decât picioarele şi fiind atinse atât partea dreaptă cât şi cea stângă, în
măsură diferită. Alte defecte observate au fost: afecţiuni cardiace congenitale,
anomalii oculare, intestinale şi renale, malformaţii ale urechii externe. Studiile
epidemiologice efectuate au identificat în 1961 agentul etiologic, şi anume
talidomida, un sedativ-hipnotic introdus în Germania în 1956. Pentru că studiile
experimentale pe specii de rozătoare şi testarea clinică evidenţiaseră lipsa unor
efecte adverse şi un indice terapeutic mare (doza terapeutică 100-200 mg/zi, iar
doza toxică de ordinul gramelor), medicamentul a fost utilizat pe scară largă de
femeile însărcinate deoarece, în afara faptului că avea efect hipnotic, era eficient şi
în combaterea senzaţiei de greaţă matinală. Acest incident a fost posibil pentru că
talidomida are o acţiune teratogenă care este dependentă de specie, respectiv este
teratogenă la om, la primate şi la iepuri şi nu prezintă acest efect la rozătoarele care
fuseseră folosite pentru testare, şoarecii şi şobolanii. În ciuda interesului suscitat de
talidomidă, mecanismul de producere a efectelor teratogene nu a fost elucidat
complet nici până în prezent. Se presupune mai nou că în acest mecanism ar putea
fi implicaţi produşii de hidroliză ai talidomidei, respectiv acidul
ftalimidoglutaramic, care s-ar putea intercala în molecula de ADN la nivelul
situsurilor bogate în guanină. Stabilirea mecanismului de acţiune prezintă interes
datorită potenţialului interesant al substanţei în tratamentul eritemului nodular
lepros, rejecţiei grefelor, scăderii ponderale în tuberculoză, replicării virusului HIV,
cancerului.
Tipuri de dezvoltare anormală

Există patru manifestări ale dezvoltării anormale:
- moartea
- malformaţia
- retardarea creşterii
- anomalia funcţională
Defectele structurale, sau malformaţii congenitale, sunt considerate de
obicei principalul criteriu de estimare a riscului teratogen, deoarece sunt mai
evidente. Totuşi, anomaliile funcţionale pot fi la fel de incapacitante şi prezintă o
rată de mortalitate la fel de mare ca şi anomaliile morfologice. Defectele
funcţionale sunt mai greu de corelat cu un anumit agent etiologic, deoarece între
momentul expunerii şi detectarea patologiei funcţionale se pot interpune diferiţi

factori care pot masca agentul cauzator. De multe ori însă, unii teratogeni
comportamentali au putut fi identificaţi deoarece efectele comportamentale însoţesc
alte malformaţii congenitale. De exemplu, printre copiii cu retardare a creşterii, la
33-50% există riscul de apariţie a unor deficienţe de învăţare, iar la 26-61% din
copiii cu retardare mentală au fost asociate anomalii congenitale. Printre teratogenii
care induc anomalii comportamentale se numără alcoolul, metilmercurul şi
plumbul.
Perioadele critice pentru acţiunea agenţilor teratogeni

Dezvoltarea organismului uman este un ciclu care durează întreaga viaţă.
Etapele acestei dezvoltări sunt:
1) Gametogeneza care este procesul de formare a celulelor germinale-
ovulul şi sperma.
2) Fertilizarea constă din fuziunea gameţilor pentru a forma un zigot diploid
Expunerea la unele substanţe chimice cum ar fi oxidul de etilen,
etilnitrozoureea, pe o perioadă scurtă de timp (∼6 ore) imediat după
fertilizare, a condus la formarea unor fetuşi malformaţi.
3) Preimplantarea implică în principal creşterea numărului de celule printr-
o serie rapidă de diviziuni celulare, formându-se blastocitul. Se consideră
că expunerea în timpul preimplantării are efecte reduse sau nule asupra
creşterii sau poate produce moartea. Tratamentul cu unele substanţe în
această perioadă poate conduce însă la malformaţii fetale, cum este cazul
metilnitrozureei.
4) Gastrularea urmează după implantarea blastocitului în peretele uterin şi
constă în formarea celor trei straturi germinale: ectoderm, mezoderm şi
endoderm. Această perioadă este un preludiu al organogenezei şi este
susceptibilă la acţiunea teratogenilor. Malformaţiile care apar după
expunerea la unii compuşi pot fi localizate la nivelul ochiului, creierului şi
feţei.
5) Organogeneza este perioada în care se formează rudimente ale
principalelor structuri din organism şi durează aproximativ între
săptămânile a treia şi a opta de gestaţie. Este perioada de maximă
susceptibilitate la producerea de malformaţii.
6) Perioada fetală (din ziua 56 până la naştere) se caracterizează prin
diferenţierea ţesuturilor, creştere şi maturare fiziologică. Expunerea în
această perioadă determină cel mai probabil efecte asupra creşterii şi
maturării funcţionale. Rezultatele cele mai probabile sunt anomaliile la
nivelul SNC şi a organelor reproductive, incluzând deficienţe
comportamentale, motorii, mentale şi scăderea fertilităţii.
La om, perioada cea mai sensibilă la acţiunea substanţelor teratogene este

situată între săptămâna a treia şi luna a treia de gestaţie. Dependent de momentul
precis al expunerii, pot să apară malformaţii cu anumite localizări, corelate cu
stadiul de dezvoltare a organului afectat (Fig.6.26.).
Maturarea functionala
Histogeneza
Organogeneza
Sistemul nervos central
Inima
Urechea
Ochii
Membrele
Palatul
Organele genitale
saptamani
1 2 3 4 5 6 7 8 12-16 20-38
Implantare Perioada embrionara Perioada fetala

Moarte Anomalii morfologice Defecte fiziologice si
prenatala majore functionale
Fig.6.26. Secvenţa evenimentelor în dezvoltarea intrauterină la om şi perioadele sensibile

pentru defectele congenitate (regiunile haşurate)
Mecanismele de iniţiere a dezvoltării anormale sunt: mutaţiile, anomaliile

cromozomiale, interferenţa în procesul mitotic, interferenţa în funcţia acizilor
nucleici, deficienţele nutriţionale, deficienţele energetice, modificările osmolarităţii
sau modificările la nivelul membranei, inhibiţia enzimatică.
Substanţe teratogene la om
Principale substanţe teratogene la om sunt medicamentele, dar şi alte droguri
sau compuşi din mediu. Clasele recunoscute sunt:
- anticonvulsivante: hidantoine (fenitoin), primidon, dione
(trimetadona), acidul valproic, carbamazepina
- citostatice: agenţi alchilanţi (busulfan, ciclofosfamidă, clorambucil,
mecloretamină), antimetaboliţi (aminopterin, metotrexat, citarabin)
- hormoni androgeni: danazol
- antitiroidiene: propiltiouracil
- antibiotice aminoglicozidice: streptomicină
- anticoagulante cumarinice: warfarina
- acizi retinoici: izotretinoin
- inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei: captopril
- tetracicline
- alte medicamente: dietilstilbestrol, talidomidă, penicilamină, litiu
- alte substanţe: etanol, cocaină, mercurul organic
IMUNOTOXICITATEA
Imunotoxicologia este o ramură a toxicologiei care studiază efectele adverse

ce rezultă din interacţiunea sistemului imunitar cu xenobioticele.
Imunotoxicitatea este consecinţa acţiunii directe sau indirecte a unui agent
chimic sau fizic asupra sistemului imunitar.
Funcţia şi componentele sistemului imunitar

Sistemul imunitar are rolul de a proteja organismul împotriva infecţiilor, a
proteinelor străine de organism sau a celulelor neoplazice.
El este alcătuit din organele limfoide şi celulele specializate.
Organele limfoide
Ø primare: sunt măduva osoasă şi timusul şi au rolul de a favoriza
transformarea celulelor precursoare (stem) în celulele efectoare mature.
Ø secundare: sunt nodulii limfatici, splina şi ţesutul limfoid asociat mucoasei,
care formează unităţi imunoreactive ce răspund la pătrunderea antigenilor.
Celulele specializate sunt:
Ø Limfocitele T - sunt generate în timus din celule precursoare care au migrat
din măduva osoasă. Acestea reprezintă aproximativ 80% din limfocitele din
sânge şi 60% din limfocitele din ţesutul limfoid periferic şi au rolul de a
activa limfocitele B şi macrofagele şi de a recunoaşte antigenul legat de
complexul major de histocompatibilitate. O populaţie de limfocite T a fost
implicată în combaterea celulelor infectate cu virusuri, printr-un mecanism

citotoxic direct.
Ø Limfocitele B sunt generate de celulele precursoare din măduva osoasă şi
sunt capabile să sintetizeze şi să secrete anticorpi (imunoglobuline) care sunt
de mai multe tipuri: IgM, IgA, IgD, IgG şi IgE. IgM şi majoritatea
subclaselor de IgG activează complementul după legarea de antigen. Dacă
acest complex antigen-anticorp este fixat pe suprafaţa unei celule străine,
cum este un bacil gram-negativ, activarea va produce liza şi moartea celulei.
Anticorpii IgE se pot lega de receptori specifici de pe suprafaţa mastocitelor
şi a bazofilelor. Deoarece terminaţia moleculei de IgE care permite legarea
antigenului rămâne disponibilă, în momentul în care acesta se cuplează cu
anticorpul are loc eliberarea unor mediatori farmacologici cum ar fi
histamina. Rolul major al IgE nu constă în protejarea imunitară, ci în acela de
mediator al reacţiei de hipersensibilitate imediată sau anafilaxie.
Ø Celulele ucigaşe naturale (NK = natural killer) sunt limfocite granulare mari,
care nu conţin imunoglobuline şi care sunt capabile să lezeze anumite celule
ţintă. Una din funcţiile lor este apărarea împotriva infecţiilor virale şi de
asemenea pot secreta diferite limfokine, printre care interferonul.
Ø Macrofagele sunt celule mononucleare fagocitare cu origine comună. Sursa
principală este ţesutul hematopoetic din măduva osoasă. În afară de
fagocitarea particulelor şi a eritrocitelor uzate, mai au şi funcţia de prezentare
a antigenilor.
Ø Celulele dendritice sunt celule fără rol fagocitar, care se găsesc în ţesuturile
limfoide şi în ţesutul interstiţial al unor organe ne-limfoide, cum ar fi
epiteliul. Ele au printre altele rol în proliferarea limfocitelor indusă de
antigeni şi în prezentarea antigenilor limfocitelor B.
Alte componente ale sistemului imunitar sunt:
Ø Citokinele, care sunt mediatori ai sistemului imunitar şi sunt produse de
celulele sistemului imunitar, dar şi de celulele din mediul adiacent sistemului
imunitar. Ele au rol în menţinerea funcţiei imunitare normale şi în
controlarea răspunsului imun la antigeni.
Ø Complementul este alcătuit din proteine secretate în sânge şi în limfă, care
participă în reacţiile ce mediază liza celulelor străine. Procesul de liză
determină producerea de componente active biologic, care induc migrarea
limfocitelor şi un răspuns inflamator.
Efectele substanţelor toxice asupra sistemului imunitar

Substanţele imunotoxice pot produce două tipuri de efecte (Fig.6.27.):
Ø Imunosupresia, care constă în deprimarea sau inhibarea funcţiei sistemului
imunitar şi care poate conduce la o creştere a susceptibilităţii la apariţia
tumorilor sau a bolilor infecţioase.
Ø Stimularea răspunsului imun, care poate conduce la hipersensibilitate sau la

autoimunitate.
Interactiune cu imunizarea Cresterea sensibilitatii Cresterea incidentei

profilactica la infectii tumorilor
interactiune cu pierderea supravegherii

raspunsurile imune imunitare
efecte endocrine stres imunosupresie
expunere la xenobiotice
interactiune cu disfunctii imunitare

macromoleculele lezare tisulara
(direct sau dupa
bioactivare)
conjugati ai haptenelor modificari ale raspuns imun impotriva

proteinelor din proteinelor normale
organism
reactii autoimune
reactii imune activarea

(de tip I, II, III, IV) complementului
hipersensibilitate dupa leziune tisulara

expunerea repetata la
substanta toxica
Fig.6.27.Interacţiunea substanţelor imunotoxice cu sistemul imunitar
IMUNOSUPRESIA
Unele medicamente sau alte xenobiotice pot inhiba funcţia sistemului

imunitar, proprietate care a fost utilizată în clinică pentru a înlătura respingerea
grefelor sau a transplantelor de organe. Acest efect este însă considerat toxic,
deoarece creşte susceptibilitatea la infecţii, reduce eficacitatea imunizării prin

vaccinuri, favorizează dezvoltarea neoplaziei şi diseminarea cancerelor şi poate
chiar facilita apariţia bolilor autoimune.
Există probabil mai multe mecanisme prin care se produce imunosupresia,
dar este implicată cu certitudine lezarea organelor limfoide primare sau secundare,
împiedicându-se sinteza sau maturarea celulelor sistemului imunitar.
Substanţe imunosupresoare pot fi:
Ø Medicamente antineoplazice – agenţi alchilanţi, cum ar fi ciclofosfamida.
Acestea acţionează asupra ţesuturilor cu capacitate crescută de proliferare,
cum ar fi măduva osoasă şi ţesutul limfoid.
Ø Hidrocarburi: hidrocarburi aromatice policiclice, hidrocarburi aromatice
halogenate (bifenili policloruraţi, bifenili polibromuraţi, dioxina)
Ø Metale grele, compuşi organometalici: plumb, arsen, mercur, cadmiu,
compuşi organostanici
Ø Pesticide: DDT, dieldrin, carbaryl, carbofuran, clordan, maneb
Ø Substanţe ce pătrund pe cale inhalatorie: uretan, fumul de ţigară, azbestul,
iritanţii pulmonari, gazele oxidante (O3 , SO2, NO2)
Ø Solvenţi organici şi substanţe înrudite: benzen, nitrotolueni monosubstituiţi
Ø Medicamente: imunosupresoarele – corticosteroizi, azatioprin, rapamicina,
etc.; medicamentele utilizate în tratamentul SIDA – zidovudina (AZT),
zalcitabina, stavudina
Ø Droguri: canabinoide, cocaina, heroina, morfina, alcoolul
Ø Siliconii
STIMULAREA RĂSPUNSULUI IMUN
Acest tip de răspuns la un xenobiotic este adesea denumit şi reacţie alergică

sau reacţie de hipersensibilitate. Răspunsul poate să apară la nivelul unor organe
diferite şi poate să fie minor (prurit cutanat), sau fatal (şocul anafilactic).
Răspunsul imunotoxic are la bază o reactivitate specifică modificată a
organismului. Substanţa toxică trebuie să fie recunoscută de limfocitele cu
competenţă imunologică a fi străină de organism, adică antigen. Antigenii sunt în
general molecule mari, cu masă peste 1000-3000 daltoni. Şi molecule mai mici, cu
molecule sub 1000 Da, pot induce un răspuns imun, cu condiţia să se lege covalent
de proteine cu masă moleculară mare (peste 50.000 Da). Aceste xenobiotice poartă
denumirea de haptene. Aducţii cu proteinele se pot forma prin două modalităţi:
reacţia directă a xenobioticului cu proteina sau formarea iniţială a unor metaboliţi
electrofili, care pot reacţiona cu grupările nucleofile ale proteinelor (Fig.6.28.).
Aducţii haptenelor cu proteinele au două funcţii importante:
- de semnal imunogen, care stimulează proliferarea limfocitelor T
- de semnal antigenic
XENOBIOTIC HIPERSENSIBILITATE
detoxifiere bioactivare
METABOLIT LEZARE
REACTIV CELULARA/TISULARA
CONJUGAT
XENOBIOTIC-PROTEINA
ANTIGEN ACTIVARE
IMUNOGEN celula tinta IMUNA
ANTICORPI IgE
AUTOANTICORPI
LIMFOCITE-T
Fig.6.28. Implicarea haptenelor în reacţiile de hipersensibilitate
Un număr redus de substanţe, cum ar fi penicilinele, cefalosporinele şi

citostaticele, pot interacţiona direct cu grupările nucleofile ale proteinelor în
condiţii fiziologice. În cazul penicilinei, răspunsul anafilactic nu este dirijat
împotriva penicilinei ca atare, ci împotriva unor determinanţi haptenici care se
formează prin reacţia penicilinei cu proteinele (Fig. 6.29.). Determinantul antigenic
major este restul peniciloil. Deşi ciclul β-lactamic poate reacţiona direct cu
grupările lizină din proteine, penicilina poate suferi o rearanjare intramoleculară la
acid penicilenic, care nu numai că este mai reactiv decât penicilina ca atare, dar şi
mai imunogen. S-a demonstrat că legarea a mai puţin de 0,1 din doza de penicilină
administrată poate provoca un răspuns prin IgG.
Antigenul interacţionează cu sistemul imunitar în două etape (Fig.6.30.):

Ø Etapa de sensibilizare care presupune expunerea iniţială la antigen. Acesta
este recunoscut de către sistemul imunitar ca fiind străin, şi organismul va
răspunde prin producerea de anticorpi sau activarea celulelor T.
Ø Etapa de inducere a răspunsului imun care se declanşează după o nouă

expunere la xenobiotic. Există patru tipuri de răspuns imun, primele trei fiind
umorale, ce implică producerea de anticorpi, iar ultimul fiind mediat celular,
prin intermediul limfocitelor T sensibilizate specific.
S CH 3
CH 2 CON H HC
CH 3
O C N
COO H
Benzilpenicilina
S CH 3
CH 2 CON H HC
CH 3
O C HN
COO H
NH
Determinant
benzilpeniciloil lys
proteina
raspu ns IgE
Eliberarea mediatorilor
din m astocite
histam in a
leucotriene
Sim p tom e clinice
urticatie
angioedem
astm
soc
Fig.6.29. Schema reacţiei de hipersensibilitate indusă de penicilină

Tipuri de reacţii de hipersensibilitate (Fig.6.31.):

Reacţia alergică de tip I (anafilaxie, hipersensibilitate imediată). În această
reacţie sunt implicate cel mai adesea IgE. Ca urmare a legării antigenului de
anticorpii care se găsesc fixaţi pe suprafaţa mastocitelor, sunt eliberaţi
mediatori ca: histamina, serotonina, bradikinina, heparina, calicreina,
prostaglandinele, care sunt responsabili de unele efecte fiziologice cum ar fi
inflamaţia, edemul, vasodilataţia. Reacţia se poate manifesta la diferite
nivele: aparat respirator, piele, tract gastro-intestinal, sistem vascular.
EXPUNEREA INITIALA EXPUNEREA ULTERIOARA

Compusul sau metabolitul Compusul sau metabolitul
(HAPTENA) (HAPTENA)
Conjugare cu Conjugare cu
proteinele proteinele
(ANTIGEN) (ANTIGEN)
Antigenul determina
formarea de proteine REACTIA
celulare sau umorale ANTIGEN-ANTICORP
(ANTICORPI)
Raspuns celular
Fig.6.30. Mecanismul răspunsului de sensibilizare
Ø Reacţia alergică de tip II (citolitic), implică reacţia dintre anticorpii liberi

(IgG, IgA, IgM) şi antigeni legaţi de celule ca leucocitele, eritrocitele,
trombocitele. Prin legarea anticorpului, celulele sunt aglutinate. Dacă ţinta
este reprezentată de celulele sanguine, se pot produce discrazii sanguine.
Aglutinarea poate activa complementul, determinând eliberarea de kinine,
histamină, enzime lizozomale, care lezează celulele.
Ø Reacţia alergică de tip III (Arthus) implică interacţiunea dintre antigeni
liberi şi anticorpi liberi, in special IgG, formându-se un complex imun care
poate precipita în vasele sanguine. Şi în acest caz poate fi activat sistemul
complement. Depunerea complecşilor şi activarea complementului pot
conduce la tromboză, inflamaţie şi lezare vasculară. Principalele ţinte sunt:

pielea, rinichii, plămânii, sistemul circulator, articulaţiile.
Ø Reacţia alergică de tip IV (hipersensibilitate întârziată) este mediată celular.
O membrană celulară alterată este ţinta pentru o celulă T activată (limfocită
ucigaşe NK), care atacă şi distruge celula antigenică. Sunt eliberaţi mediatori
ca limfokinele, care pot produce agregarea limfocitelor, macrofagelor şi
bazofilelor. Ţinta poate fi reprezentată de orice organ sau ţesut, iar dacă
acesta este un organ vital, consecinţele pot fi severe. În astfel de reacţii pot fi
implicaţi poluanţi din mediu sau substanţe utilizate în dermatologie sau în
cosmetologie.
Fig.6.31. Mecanismele de stimulare a răspunsului imun

Substanţe care pot produce reacţii de hipersensibilitate la diferite nivele:

Ø Cardiovascular
o Miocardite: antidepresive triciclice, hidroclorotiazidă, vaccinuri
o Vasculite: barbiturici, cefalosporine, dapsona, griseofulvina,
hidantoinul, insulina, penicilina, fenilbutazona, sulfamidele,
vaccinurile, antiveninurile
Ø Hematologic
o Anemie hemolitică: cefalosporine, alfa-metildopa, procainamida,
sulfamidele
Ø Hepatic
o Halotan, acid p-aminosalicilic, alfa-metildopa, sulfamide
Ø Renal
o Nefrite interstiţiale: meticilină, peniciline, fenitoin
Ø Respirator
o Astm: aspirină, cefalosporine, penicilină, sulfamide, diizotiocianaţi,
anhidridă ftalică, formaldehidă, săruri de cobalt, săruri de nichel, săruri
de platină
Ø Piele
o Dermatite de contact: benzocaină, săruri de beriliu, clorpromazină,
săruri de crom, izoniazidă, neomicină, săruri de nichel, fenoli,
piretrine, chinidină
o Erupţii: numeroase medicamente
o Exantem multiform: penicilină, salicilaţi, fenitoin, fenilbutazonă,
sulfamide
o Erupţii medicamentoase: barbiturici, fenolftaleină, fenilbutazonă,
chinină, sulfamide, tetraciclină
o Vasculite cutanate: peniciline, fenitoin, pirazolone, sulfamide
o Purpură: fenitoin, chinină, chinidină, sulfamide
o Eritem nodular: contraceptive
o Epidermoliză: alopurinol, fenitoin, sulfamide
AUTOIMUNITATEA
Termenul de autoimunitate se referă la răspunsurile autoimune şi la bolile

autoimune.
Răspunsurile autoimune sunt răspunsuri imune dirijate împotriva
componentelor normale ale organismului, sau autoantigeni. Bolile autoimune sunt
condiţii patologice în care răspunsurile imune împotriva autoantigenilor produc
leziuni structurale şi /sau funcţionale. Leziunile structurale se observă atunci când
sunt prezente inflamaţia şi repararea ca urmare a acţiunii autoanticorpilor citotoxici,

complexelor imune sau limfocitelor T citotoxice. Afectarea funcţională se
manifestă prin stimularea (hipertrofie şi /sau hiperplazie) sau inhibarea (atrofie)
celulelor ţintă ca urmare a acţiunii autoanticorpilor asupra receptorilor celulari.
Autoanticorpii pot fi clasificaţi în autoanticorpi împotriva unor antigeni
specifici pentru un anumit organ sau celulă (ex, anticorpi anti-eritrocite, anti-
tiroidieni), şi în autoanticorpi împotriva unor antigeni ubicuitari, care nu au
specificitate de organ (ex. anticorpi anti-ADN).
Autoanticorpii pot produce leziuni prin următoarele mecanisme (Fig.6.32.):
Ø 1. Liza celulelor mediată de complement, când autoanticorpii se leagă de
antigenii lor fixaţi pe suprafaţa celulei şi activează complementul, producând
liza celulei. Trombocitele şi eritrocitele pot fi lezate prin acest mecanism.
Ø 2. Fagocitoză sau citotoxicitate – autoanticorpii favorizează fagocitoza
celulelor de către macrofage şi celulele polimorfonucleare. Celulele pot fi
distruse şi datorită citotoxicităţii celulare dependente de anticorp. Acest
mecanism este de obicei implicat în anemia hemolitică autoimună.
Ø 3. Formarea de complexe imune între autoanticorpi şi antigenii
corespunzători in situ, la nivelul organului ţintă, sau în sângele în care se
găsesc antigeni circulanţi. Complexele imune circulante sunt distribuite în
organism şi pot afecta diferite organe cum ar fi pielea, rinichii şi vasele
sanguine. În momentul în care se depun, ele activează complementul şi
celulele polimorfonucleare. Leziunile sunt induse în special de mediatorii
inflamatori generaţi în timpul acestor procese. Acest mecanism se observă în
lupusul eritematos.
Ø 4. Inhibarea sau activarea receptorilor. Autoanticorpii pot reacţiona cu
receptori endogeni, producând diferite disfuncţii. De exemplu, în forma
insulin-rezistentă a diabetului zaharat, autoanticorpii blochează acţiunea
insulinei prin legare de receptorul acesteia. Autoanticorpii legaţi de receptorii
celulari pot şi să activeze funcţia celulei, cum este cazul tireotoxicozei, când
receptorul hormonului tiroidian este stimulat.
Ø 5. Interacţiune cu peptidele sau proteinele. Autoanticorpii care se leagă de
co-factori sau enzime pot modifica activitatea fiziologică, de exemplu
absorbţia vitaminei B12 în anemia pernicioasă.
Boli autoimune
La ora actuală se cunosc cel puţin 30 de boli care pot fi definite ca autoimune
sau care au unele manifestări autoimune. Bolile autoimune afectează aproximativ
5% din populaţia ţărilor occidentale industrializate, iar în ultimii ani se constată o
creştere a frecvenţei unor maladii autoimune cum ar fi diabetul zaharat insulino-
dependent. Cauza acestor boli poate fi de natură infecţioasă, dar şi o serie de
xenobiotice au fost implicate în producerea lor. Manifestarea lor este condiţionată
de o serie de factori genetici, rasiali şi hormonali şi multe din ele se observă mai
frecvent la femei decât la bărbaţi.
Bolile autoimune sistemice sunt: lupusul eritematos sistemic, artrita
reumatoidă, polimiozita, dermatomiozita, scleroza sistemică şi vasculitele. Lupusul
eritematos este probabil una din maladiile autoimune frecvent asociate cu
expunerea la medicamente şi se întâlneşte mai ales la femeile tinere, fiind mai des
Fig.6.32. Patogeneza autoanticorpilor
observată la anumite grupuri etnice cum ar fi afro-caraibienii şi orientalii.

Manifestările clinice includ: artrită, erupţie pe obraji şi pe nas în formă de fluture,
fotosensibilitate, proteinurie, psihoză şi tulburări hematologice. În jur de 70 de
medicamente au fost asociate cu inducerea unor tulburări de tip lupus eritematos,
dar numai procainamida şi hidralazina au fost studiate mai aprofundat. Există
dovezi care susţin implicarea şi a altor substanţe cum ar fi chinidina,
carbamazepina, clorpromazina, hidrazina, izoniazida, metildopa, minociclina,
penicilamina, fenitoinul.
Alte boli autoimune şi xenobioticele care le induc sunt:
Ø Anemia hemolitică autoimună: alfa-metildopa, penicilină, penicilamină
Ø Boli tiroidiene autoimune: bifenili polibromuraţi, bifenili policloruraţi, litiu,
penicilamină, amiodaron
Ø Hepatite autoimune: alfa-metildopa, oxifenacetină, halotan

Ø Glomerulonefrite prin depunere de imunocomplexe: cadmiu, aur, mercur
Ø Miastenia gravis: penicilamină, trimetadona
Ø Pemfigus: alfa-mercaptopropionilglicina, captopril, penicilamina
Ø Polimiozită: penicilamina
Ø Sclerodermie: ulei de rapiţă contaminat cu aniline, praful de siliciu, clorura
de vinil.
PROCESE PATOLOGICE DE ORIGINE TOXICĂ
PATOLOGIA TOXICĂ A SISTEMULUI NERVOS
Structura şi funcţia sistemului nervos

Sistemul nervos este un sistem complex implicat în comunicarea
intercelulară, care este alcătuit din creier, măduva spinării şi o reţea vastă de nervi
şi de organe senzoriale, ce controlează funcţiile majore ale organismului. Mişcarea
gândirea, vederea, auzul, vorbirea, funcţia cardiacă, respiraţia şi numeroase alte
procese fiziologice, sunt controlate de această reţea complexă de procese nervoase,
neuromediatori, hormoni, receptori şi canale.
Sistemul nervos este separat anatomic în două componente: sistemul nervos
central (SNC) şi sistemul nervos periferic (SNP). Sistemul nervos central cuprinde
creierul şi măduva spinării, iar sistemul nervos periferic include nervii care vin
spre sau pleacă de la măduva spinării, organele senzoriale, glande, vasele sanguine
şi muşchi.
Tipurile de celule din sistemul nervos
Sistemul nervos este alcătuit din patru tipuri de celule: neuronii, celulele
gliale (astrocite, oligodendrocite, celule ependimale), microglia şi celulele
mezenchimale din compoziţia capilarelor sanguine.
Neuronii sunt singurele celule excitabile din sistemul nervos, funcţia lor fiind de a
transmite şi analiza informaţia. Ei sunt responsabili de primirea informaţiei
senzoriale din exteriorul organismului, de integrarea şi depozitarea acesteia şi de
controlarea activităţii muşchilor şi a glandelor. Un neuron (Fig.7.1.) este alcătuit
dintr-un corp celular (sau pericarion), care reprezintă partea cea mai mare a celulei
şi conţine nucleul, şi din axon şi dendrite. Dendritele sunt structuri ramificate, care
primesc informaţia ce vine la neuroni, iar axonul, care se găseşte la partea opusă a
celulei, este o structură neramificată, care conduce informaţia de la neuron. Un
neuron poate avea mai multe dendrite, dar doar un singur axon. Proteinele
structurale ale axonului, în special neurofilamentele şi microtubulii, sunt adesea
ţinte pentru substanţele toxice. Axonul este de obicei acoperit de un strat de
material lipidic ce poartă denumirea de teacă de mielină, care este o extensie a unui
tip special de celule gliale ce se înfăşoară în jurul axonului.
Celulele gliale
a) Astrocitele sunt celulele cele mai numeroase din creierul adult. Ele au rol
structural, dar şi numeroase alte funcţii: în metabolismul neuronal, în
menţinerea nivelurilor de cationi care să asigure polarizarea membranei,
Fig.7.1. Structura unui neuron

(McKimm W., 2000)
în sinteza unor substanţe utilizate de neuroni, precum şi în transportul

intracerebral, deoarece fac parte din bariera hemato-encefalică.
b) Oligodendrocitele din sistemul nervos central sunt corespondentele
celulelor lui Schwann din sistemul nervos periferic. Ambele tipuri de
celule formează teaca de mielină prin înfăşurarea progresivă a citoplasmei
în jurul axonului, alcătuind o structură concentrică bogată în lipide.
Conţinutul ridicat în lipide favorizează trecerea compuşilor foarte lipofili
din sânge spre sistemul nervos.
c) Microglia este reprezentată de celule mici, care în mod normal nu se
găsesc în sistemul nervos, dar al căror număr poate creşte ca răspuns la
leziuni ale ţesutului.
Celulele ependimale căptuşesc suprafaţa ventriculilor cerebrali. Ele nu
proliferează ca răspuns la acţiunea substanţelor toxice, dar pot fi lezate în anumite
condiţii care produc edem cerebral.
Bariera hemato-encefalică are rolul de a proteja faţă de pătrunderea substanţelor

toxice în sistemul nervos. Astrocitele formează cu celulele endoteliului capilar
joncţiuni inter-celulare îngroşate, care împiedică trecerea moleculelor voluminoase
PROCESE PATOLOGICE DE ORIGINE TOXICĂ • 179
sau ionizate din sânge în creier. Fătul este parţial lipsit de bariera hemato-
encefalică, aceasta nefiind complet dezvoltată decât după a doua jumătate a
primului an de viaţă.
Sinapsa. Comunicarea inter-celulară în sistemul nervos se realizează prin

intermediul sinapsei (Fig.7.2.), care este spaţiul dintre axon şi o anumită ţintă, de
exemplu un alt neuron, un muşchi sau o glandă. Mesajele sunt transmise de către
neuromediatori, cei mai cunoscuţi fiind: acetilcolina, catecolaminele, serotonina,
acidul gama aminobutiric, glutamatul, encefalinele, endorfinele, etc.
Neuromediatorii eliberaţi de axon străbat fanta sinaptică şi se leagă de receptorul
post-sinaptic din celula ţintă, ceea ce conduce la un răspuns din partea acesteia.
Numeroase substanţe toxice pot interfera în transmiterea impulsurilor la nivelul
sinapsei.
Fig.7.2. Reprezentarea unei sinapse

(Niesink, et al, 1996)
Vulnerabilitatea sistemului nervos

În ciuda existenţei barierei hemato-encefalice şi a barierei nervoase
periferice, sistemul nervos este deosebit de sensibil la acţiunea a numeroase
substanţe toxice din mai multe motive:
Ø Neuronii adulţi sunt celule care nu se divid, deci o dată pierduţi nu se pot
regenera, iar leziunile sunt de obicei permanente
Ø Bariera hemato-encefalică poate fi străbătută de substanţe toxice
liposolubile, sau acestea pot fi transportate în creier prin mecanisme de
transport activ. De asemenea, există regiuni ale sistemului nervos care sunt
lipsite de această barieră.
Ø Neuronii au un necesar energetic foarte ridicat, lipsa oxigenului sau a
glucozei putând conduce la moartea celulară selectivă.
Ø Lungimea considerabilă a axonului unor neuroni oferă o suprafaţă mare de
acţiune pentru substanţele toxice.
Ø Datorită excitabilităţii electrice foarte pronunţate, integritatea membranelor
neuronale este afectată cu uşurinţă.
Ø Deoarece funcţionarea normală a sistemului nervos necesită acţiunea unei
reţele integrate complexe, lezarea chiar şi a unei mici porţiuni din sistemul
nervos poate determina o afectare gravă.
Ø Leziunile toxice pot progresa o dată cu înaintarea în vârstă, datorită pierderii
de neuroni şi a altor modificări ce au loc treptat în a doua jumătate a vieţii.
Tipuri de efecte toxice la nivelul sistemului nervos

Neurotoxicitatea este definită ca orice modificare dăunătoare a structurii sau
a funcţiei sistemului nervos, care apare consecutiv expunerii la o substanţă chimică.
Substanţele toxice pot afecta în principal sistemul nervos central sau sistemul
nervos periferic, sau pot produce fenomene neurotoxice însoţite de alterări ale altor
organe şi sisteme.
Efectele toxice observate sunt foarte variate (Tabel VII.1.) şi se datorează
inducerii unor leziuni structurale directe sau a afectării metabolismului celulei
neuronale.
Leziuni structurale
Leziunile structurale constau în modificarea celulelor şi a structurilor
subcelulare sau în distrugerea celulelor. La nivel morfologic, substanţele toxice par
să acţioneze selectiv asupra unor componente ale sistemului nervos, cum ar fi:
corpul celular, axonul, teaca de mielină sau moleculele receptor de la nivelul
sinapselor. Datorită incapacităţii de regenerare a sistemului nervos, expunerea la
compuşi chimici poate produce o deteriorare tardivă şi progresivă. În tabelul VII.2.
sunt prezentate exemple de substanţe neurotoxice şi principalele ţinte ale acţiunii
lor.
Tabel VII.1. Exemple de efecte neurotoxice
Efecte motorii Efecte cognitive

Convulsii Tulburări de memorie
Slăbiciune Confuzie
Tremurături, tresăriri Dificultăţi de vorbire
Ataxie Dificultăţi de învăţare
Paralizie Efecte senzoriale
Reflexe anormale Tulburări vizuale
Efecte asupra dispoziţiei şi Tulburări auditive
personalităţii Afectarea senzaţiei de durere
Tulburări de somn Efecte generale
Excitabilitate Narcoză
Depresie Oboseală
Iritabilitate Pierderea apetitului
Agitaţie Stupoare
Delir, halucinaţii
Nervozitate, tensiune
Afectarea metabolismului celulei neuronale

Multe substanţe toxice pot produce lezarea celulelor prin interferenţă cu căile
metabolice celulare. Pentru a transmite impulsurile nervoase, neuronii necesită
nivele energetice ridicate, fiind deosebit de sensibili la lipsa oxigenului, şi nu sunt
capabili să susţină o producere adecvată a ATP-ului.
1. Hipoxia şi ischemia
Creierul nu dispune de un metabolism anaerob care să îi permită să
supravieţuiască în caz de hipoxie sau anoxie, situaţie în care poate să survină coma.
Anoxia totală conduce la moarte în câteva minute, datorită stopului respirator prin
moarte bulbară, urmat de stop cardiac. O parte din neuroni mor înainte de încetarea
completă a transportului de oxigen. Reanimarea cardiacă şi reoxigenarea tardivă nu
permit reîntoarcerea la viaţă a celulelor nervoase, subiectul aflându-se în stare de
moarte cerebrală. Dacă anoxia a fost doar parţială şi tratamentul s-a instituit rapid,
moartea cerebrală este parţială, supravieţuind celulele care nu au suferit de pe urma
anoxiei.
Tabel VII.2. Substanţe neurotoxice şi ţintele acţiunii lor
Toxici la nivelul Toxici la nivelul axonului

pericarionului n-Hexan
Compuşi ai mercurului Sulfură de carbon
Mangan Taxol
Aluminiu Colchicină
Glutamat Acrilamidă
Cianură Piretroizi
MPTP Toxici la nivelul
Plumb neuromediatorilor
Toxici la nivelul Nicotină
tecii de mielină Compuşi organofosforici
Hexaclorofen Insecticide carbamice
Trietilstaniu Amfetamine
Plumb Cocaină
Telur Aminoacizi excitanţi
În funcţie de mecanismul prin care se produc, hipoxiile se clasifică în:

Ø A) Hipoxia anemică. Se datorează unui deficit în transportul oxigenului de
către sânge ca urmare a:
- blocării hemoglobinei de către substanţa toxică – de exemplu prin
formarea carboxihemoglobinei, a methemoglobinei, sau a
sulfhemoglobinei
- hemolizei (ex. hidrogenul arseniat)
Ø B) Hipoxia stagnantă. Este consecinţa unor deficienţe circulatorii şi poate să
apară în cazul instalării stării de şoc.
Ø C) Hipoxia hipoxică. Se poate datora unor factori externi sau interni.
- Factori externi:
• lipsa oxigenului din aerul inspirat
• prezenţa substanţei toxice în concentraţii mari în aer =
hipoxie toxică de aport
- Factori interni = hipoxii toxice prin alterarea difuziei oxigenului la
diferite niveluri:
• blocarea centrilor bulbari de către substanţa toxică (ex.
derivaţii barbiturici, morfina)
• leziuni bronhopulmonare induse de edemul pulmonar
• paralizia musculaturii implicate în respiraţie (ex.

meprobamatul)
Ø D) Hipoxia histotoxică rezultă în urma imposibilităţii utilizării oxigenului în
procesul respiraţiei celulare, ca urmare a interferenţei substanţei toxice în
metabolismul celular prin blocarea unor enzime cheie ale respiraţiei celulare
(ex. acidul cianhidric, hidrogenul sulfurat, care blochează citocromoxidaza).
2. Hipoglicemie şi interferenţă în procesul glicolizei

În caz de hipoglicemie severă apar leziuni regionale ale creierului.
Citotoxicitatea selectivă asociată hipoglicemiei a fost explicată prin mai multe
mecanisme, printre care conţinutul crescut de glicogen al unor zone cerebrale,
sensibilitatea mai mare a unor zone la neuromediatorii excitanţi, sau diferenţe ale
necesarului energetic faţă de densitatea capilarelor în regiune, deci un aport
insuficient de glucoză şi oxigen comparativ cu cererea.
3. Afectarea homeostaziei ionilor

Unele substanţe toxice care produc activitate convulsivă crescută determină
o pătrundere a calciului în celulă, fiind depăşită capacitatea de sechestrare a ionului
în membrana plasmatică, mitocondrie sau reticulul endoplasmatic. Creşterea
concentraţiei citosolice a calciului pare a fi cauza activării fosfolipazelor şi
proteazelor, ceea ce conduce la lezarea celulei.
Tipuri de patologii induse de substanţele toxice

Nu există o clasificare standard a bolilor neurotoxice, dar cea mai frecvent
întâlnită se bazează pe ţinta celulară la nivelul căreia se produce leziunea (Fig.7.3.).
Astfel, se pot distinge mai multe tipuri de patologii:
1. NEURONOPATII
Neuronopatiile sunt patologiile asociate cu leziuni care apar la nivelul

corpului neuronal. Ele se pot explica, aşa cum s-a văzut, fie prin deficienţe
nutriţionale sau respiratorii, fie prin lezarea directă a structurilor celulare.
Anumite substanţe toxice acţionează specific asupra neuronilor, sau uneori
asupra unui grup particular de neuroni, producând lezarea sau chiar moartea lor.
Pierderea neuronului este ireversibilă şi include degenerarea tuturor extensiilor
exoplasmatice, dendritele şi axonul, precum şi a tecii de mielină. Printre substanţele
care lezează corpul neuronal se numără:
Metilmercurul. Neurotoxicitatea acestui compus organic al mercurului a
fost descoperită în mod tragic în urma unor intoxicaţii colective soldate cu
numeroşi morţi în Japonia (Golful Minamata) şi în Irak. Metilmercurul
reacţionează cu cisteina, formând un conjugat care mimează aminoacidul neutru
Fig. 7.3. Tipuri de leziuni neurotoxice
metionina şi este astfel transportat activ prin bariera hemato-encefalică.

Mecanismul de producere a toxicităţii nu a fost complet elucidat, dar se pare că se
formează radicali liberi şi este afectată profund funcţia celulară. Consecinţa este
encefalopatia difuză, unele grupe de neuroni fiind mai afectate decât altele.
Distribuţia leziunilor neuronale pare a nu fi corelată cu distribuţia metilmercurului
sau cu cea a ionului de mercur, ci mai degrabă cu o sensibilitate crescută a unor
neuroni, cum ar fi celulele granulare din cerebel.
Aluminiul poate produce o encefalopatie însoţită de degenerarea
neurofibrilelor, cu manifestări asemănătoare celor din boala Alzheimer.
Doxorubicina se intercalează în molecula de ADN, distrugând structura
dublu elicoidală, ceea ce determină inhibarea sintezei ARN şi a proteinelor
neuronale. Sensibilitatea selectivă a neuronilor faţă de alte celule poate fi corelată
cu incapacitatea acestora de a repara leziunile ADN.
MPTP (1-metil-4-fenil-1,2,5,6-tetrahidropiridina) este un contaminant al
meperidinei, sau heroina sintetică, ce produce simptome asemănătoare cu cele din
boala Parkinson. După ce trece bariera hemato-encefalică, substanţa este
metabolizată de MAO-B la nivelul astrocitelor, formând ionul de metil piridiniu
corespunzător, MPP+. Acesta din urmă pătrunde în neuronii dopaminergici din
substantia nigra prin intermediul sistemului de captare a dopaminei şi acţionează
ca o toxină mitocondrială, blocând respiraţia celulară la nivelul complexului I
(Fig.7.4.). Se produce în final lezarea sau moartea neuronilor.
Bariera hemato-
encefalica
MAO-B
N N N N
CH3 CH3 CH3 CH3
MPTP MPDP+ MPP+

Astrocite
Neuroni dopaminergici Captare

activa
NADH NADH Q10 O2

DHaza Citocromi
Mitocondrie
Fig.7.4. Activarea metabolică şi mecanismul neurotoxicităţii MPTP
Glutamatul este un neuromediator care stimulează dendritele anumitor

neuroni, producând depolarizare continuă sau repetitivă a membranelor excitabile.
Aceasta determină epuizarea resurselor de energie, ceea ce conduce la modificarea
permeabilităţii membranei celulare, cu acumularea ionului de calciu şi în final
moartea celulei. Acest mecanism este considerat a fi responsabil de aşa-numitul
„sindrom al restaurantului chinezesc” produs de glutamatul de sodiu folosit ca
potenţator de aromă, şi manifestat prin arsură şi mâncărime la nivelul feţei, gâtului
şi părţii superioare a corpului.
2. AXONOPATII
Axonopatiile sunt tulburările de origine toxică în care locul principal de

acţiune a substanţei toxice este axonul. Axonul degenerează, la fel şi teaca de
mielină, dar corpul neuronal rămâne intact. Axonopatiile pot fi clasificate în:
- a) Axonopatiile proximale, care se produc la nivelul bazei axonului şi în
prima porţiune a axonilor mielinizaţi. Această porţiune a axonului este mai
vulnerabilă, datorită capacităţii sale de a genera şi propaga potenţialele de
acţiune şi a capacităţii de a sintetiza proteine. Acest tip de axonopatii este rar
întâlnit.
- b) Axonopatiile distale sunt cel mai frecvent întâlnite. Axonopatiile distale
pot fi considerate ca o secţionare chimică a axonului, partea acestuia situată
distal faţă de leziune fiind separată biologic de corpul celular, ceea ce
conduce la degenerare. Axonii mai lungi sunt mai susceptibili să sufere astfel
de leziuni. Regenerarea poate avea loc atunci când leziunile se limitează la
nervii periferici şi poate fi completă în axonopatiile în care poate fi
identificat şi îndepărtat evenimentul iniţial. Pe plan clinic, axonopatiile
toxice sunt asociate cu slăbiciune musculară la nivelul extremităţilor şi cu
ataxie. Ele mai sunt denumite şi nevrite (polinevrite, dacă afectează mai
mulţi nervi) sau neuropatii periferice, iar în cazurile grave evoluează cu
parestezii (furnicături şi amorţeală), durere, anestezie, pierderea reflexelor,
hipotonie, pareză şi în final paralizie şi atrofie. Şi substanţele toxice care
produc carenţe vitaminice (B1, B6) pot induce polinevrite. Unele substanţe
toxice ce sunt responsabile de producerea axonopatiilor distale sunt
prezentate în Tabelul VII.3..
Tabelul VII.3. Substanţe toxice care pot induce axonopatii distale
Acrilamida Izoniazida
n-Hexanul Sulfura de carbon
p-Bromfenilacetilureea Disulfiramul
Zinc piridintiona Leptofos
Triortocresil fosfatul γ-Dicetonele
Esterii organofosforici
Acrilamida este un monomer vinilic solubil în apă care are numeroase

aplicaţii în industria chimică şi în extragerea minereurilor. Este toxică numai ca
monomer, nu şi după polimerizare. Se crede că toxicitatea se datorează inhibării
producerii de energie la nivelul axonului, modificării vitezei şi cantităţii
transportului şi a depunerii materialelor transportate din corpul celular, precum şi

afectării structurii şi funcţiei citoscheletului. Modificările la nivelul axonului se
produc numai după expunerea cronică, ceea ce sugerează faptul că nu axonul este
ţinta primară a acţiunii neurotoxice a acrilamidei.
γ-Dicetonele sunt metaboliţi ai n-hexanului şi ai n-butil cetonei, substanţe
utilizate pe scară largă în industrie, în special în producerea de încălţăminte, şi care
intră în compoziţia adezivilor. Axonopatia se instalează lent şi nu este complet
reversibilă după întreruperea expunerii. În expunerea cronică se observă apariţia la
nivelul axonilor a unor umflături determinate de agregarea neurofilamentelor,
sistemul nervos central şi cel periferic fiind afectate concomitent. Mecanismul
probabil constă în formarea, prin oxidare sub acţiunea citocromului P450, a unui
metabolit γ-dicetonic ce se poate cicliza în prezenţa unei grupări aminice, rezultând
un compus pirolic. În acest mod se produce o inhibiţie ireversibilă a terminaţiilor
aminice (lizină) ale proteinelor fibrilare din axon (Fig.7.5.).
Sulfura de carbon se utilizează ca solvent în diferite industrii şi mai ales
pentru obţinerea mătăsii artificiale. Ea produce o axonopatie care implică atât
fibrele senzitive cât şi cele motorii, mecanismul de acţiune fiind asemănător cu cel
al n-hexanului, respectiv presupune metabolizarea la ditiocarbamaţi şi formarea
unor legături covalente între neurofilamente.
Izoniazida produce în expunerea cronică degenerarea nervilor periferici prin
interferare în metabolismul vitaminei B6 . Astfel, ea reacţionează cu piridoxal
fosfatul, formând o hidrazonă (Fig. 7.6.) care este un inhibitor puternic al piridoxal
fosfat kinazei. Hidrazona are o afinitate mult mai mare pentru enzimă decât
substratul normal, piridoxalul, consecinţa fiind depleţia ţesuturilor de piridoxal
fosfat. Acest cofactor este deosebit de important în ţesutul nervos, fiind implicat în
reacţiile de decarboxilare şi transaminare, iar rezultatul este instalarea unei
polinevrite cu caracter senzitiv.
Esterii organofosforici includ o serie de insecticide şi de aditivi utilizaţi în
masele plastice şi în produsele petroliere, care inhibă acetilcolinesteraza, inducând
o creştere a activităţii colinergice. Triortocresil fosfatul produce axonopatie distală
care nu este însoţită însă de fenomene colinergice. Aceste substanţe induc o
polineuropatie tardivă, caracterizată prin degenerarea axonilor lungi, cu diametru
mare, din sistemul nervos central şi din cel periferic. Se crede că molecula ţintă
care intervine în inducerea acestei neuropatii este o proteină neuronală cu activitate
esterazică, a căreia activitate la nivel cerebral după administrare acută a fost bine
corelată cu activitatea la nivelul leucocitelor, acestea din urmă fiind considerate
biomarkeri adecvaţi ai posibilităţii de apariţie a afectării cerebrale. Unii inhibitori ai
acestei esteraze ţină a neuropatiei, cum ar fi carbamaţii şi tiocarbamaţii, care nu
produc polineuropatie tardivă, pot preveni apariţia acesteia dacă sunt administraţi
înainte de compuşii organofosforici, fenomen denumit promovarea axonopatiilor.
Mecanismul promovării pare a fi diferit de cel implicat în progresia leziunilor

iniţiale.
H3C-CH2-CH2-CH2-CH2-CH3
hexan
OFMM
O O
H3C-C-CH2-CH2-C-CH3
2,5-hexandiona
RNH2
R
N
R
N
2,5-dimetil pirol
R'SH R'NH2
R R
N N
R'S NHR'
Fig.7.5. Mecanismul de acţiune a n-hexanului asupra proteinelor neurofibrilare

O O H
C NHNH2 CHO C NHN C
HO CH2OP HO CH2OP
N H3C N N H3C N
Izoniazida Piridoxal fosfat Hidrazona
Fig.7.6. Mecanismul de acţiune neurotoxică a izoniazidei
3. MIELINOPATII
Mielina asigură izolarea electrică a proceselor neuronale, distrugerea sa

conducând la afectarea severă sau la absenţa transmisiei pulsatile. Distrugerea tecii
de mielină are loc consecutiv lezării directe a acesteia, sau în urma afectării
selective a oligodendrocitelor sau a celulelor Schwann, care sunt responsabile de
producerea mielinei în SNC şi respectiv în SNP. De asemenea, există substanţe
toxice care produc o separare a lamelelor de mielină, inducând edem intramielinic.
Compuşi care produc demielinizare sunt:
Trietilstaniul. Compuşii organostanici sunt utilizaţi ca şi stabilizatori în
polimerii de material plastic, ca şi conservanţi pentru lemn şi textile, ca fungicide,
bactericide şi insecticide. Trietilstaniul produce edem cerebral cu o vacuolizare a
materiei albe, dar care se extinde şi în sistemul nervos periferic, şi care poate fi
atribuită separării lamelelor de mielină.
Hexaclorofenul a fost adăugat în săpunuri şi în detergenţii lichizi pentru
proprietăţile sale antimicrobiene. El se absoarbe prin pielea intactă şi prin
membranele mucoase şi se cunosc cazuri de neurotoxicitate, în special la nou-
născuţi prematuri care au fost îmbăiaţi în apă cu aceste produse pentru a evita
infecţiile stafilococice. Simptomele constau în tulburări vizuale şi slăbiciune
musculară, care progresează spre paralizie şi se datorează unor leziuni identice cu
cele produse de trietilstaniu.
Plumbul produce neuropatie periferică cu demielinizare pronunţată, fiind
afectaţi în principal axonii neuronilor motori.
În cursul unor intoxicaţii care decurg cu anoxie, cum ar fi intoxicaţia cu

monoxid de carbon, degenerescenţa mielinică poate îmbrăca un aspect diferit, în
special la nivelul sistemului nervos central, decurgând cu un edem ce disociază
învelişul mielinic şi produce vacuolizare. Fenomenul poartă denumirea de
degenerescenţă spongioasă. Această anomalie poate preceda simptome retard ca
sindromul post-interval, care apare la 7-21 de zile după intoxicaţia acută cu
monoxid de carbon.
4. TULBURĂRI ALE TRANSMITERII IMPULSULUI NERVOS
Substanţele toxice pot afecta transmiterea impulsului nervos prin acţiune:

Ø A) la nivelul sinapselor ca urmare a
o Modificării nivelurilor de neuromediatori
o Interacţiunii cu receptorii
o Interferenţei cu nucleotidele ciclice
Ø B) la nivelul axonului prin
o Alterarea tecii de mielină
o Dereglarea balanţei ionice şi energetice.
Unii compuşi, datorită similitudinii structurale cu neuromediatorii endogeni,
pot mima procesele de neurotransmisie din sistemul nervos simpatic, fiind denumiţi
compuşi simpatomimetici. Substanţe care pot afecta transmiterea impulsului nervos
sunt prezentate în Tabelul VII.4.
Tabel VII.4. Medicamente şi toxine care produc neuropatii de transmisie
Medicamente şi toxine ce Medicamente şi toxine ce

acţionează pre-sinaptic acţionează atât pre- cât şi post-
ACTH, corticosteroizi sinaptic
Azatioprin Antibiotice
Toxina botulinică Aminoglicozide
Veninul de Crotalidae Clindamicin
Magneziul Polimixine
Verapamilul Antagonişti beta-adrenergici
Medicamente şi toxine ce Clorochin
acţionează post-sinaptic Litiu
d-Penicilamina Fenitoin
Blocanţii neuromusculari Procainamidă
Nicotina Chinidină
Insecticidele organofosforice şi
carbamice
Fenotiazinele
5. MIOPATII
În urma unei leziuni nervoase este afectată şi musculatura inervată de nervii

respectivi. Ca urmare a acţiunii substanţei toxice, muşchiul fie nu mai primeşte
stimuli şi se atrofiază, fie primeşte un stimul exagerat, este hiperpolarizat şi
menţinut contractat.
6. VASCULOPATII TOXICE
Uneori, o dată cu afectarea ţesutului nervos se produce şi o alterare

secundară a endoteliului vaselor sanguine care îl irigă. Astfel, compuşii arsenului,
aluminiului, cadmiului, mercurului, plumbului, taliului, staniului, se pot lega de
grupările tiolice ale celulelor endoteliale, crescând permeabilitatea peretelui
vascular. Consecinţa este ieşirea în spaţiul extracelular a sângelui, cu producerea
hemoragiei, sau a plasmei, cu apariţia edemului, ceea ce conduce la encefalopatie
şi moartea neuronilor. Edem cerebral mai pot produce şi substanţe ca etanolul,
monoxidul de carbon şi acidul cianhidric.
PATOLOGIA TOXICĂ A FUNCŢIEI PULMONARE
Principala funcţie a plămânilor este schimbul de gaze, adică furnizarea de

oxigen ţesuturilor şi îndepărtarea dioxidului de carbon. Deoarece suprafaţa
plămânului este foarte mare, iar volumul de aer care este implicat în acest schimb
este semnificativ (în medie 10.000-20.000 l/zi pentru un adult), acest organ
reprezintă principala interfaţă dintre organism şi mediu, permiţând pătrunderea
oricărei substanţe toxice prezente în aer sub formă de gaze, vapori sau particule
solide sau lichide de diferite dimensiuni (Tabel VII.5.).
La nivelul sistemului respirator există o serie de mecanisme de apărare, cum
ar fi aparatul muco-ciliar şi sistemul macrofagelor alveolare, dar acestea sunt
frecvent insuficiente, permiţând producerea diferitelor tipuri de leziuni. Localizarea
leziunii şi tipul acesteia este rezultatul interacţiunilor complexe între agentul toxic
şi gazdă.
- În ceea ce priveşte substanţa toxică, sunt importante caracteristicile fizico-
chimice ale acesteia, doza şi tipul de expunere, acut sau cronic.
- Sub aspectul particularităţilor anatomice şi funcţionale ale plămânului, sunt
importante mai multe aspecte:
Ø Sistemul respirator este alcătuit dintr-o gamă largă de populaţii
celulare cu compoziţie diferită şi cu răspuns diferit la factorii de
stres din mediu. În plus, se pare că toate populaţiile celulare
răspund la stres atunci când o singură subpopulaţie este afectată.

Astfel, nu numai compartimentele celulare care se află în
contact direct cu agentul lezional sau cu un alergen vor
reacţiona, ci vor avea loc modificări semnificative şi în alte
compartimente.
Ø Volumul sanguin circulant trece prin plămân între o dată şi de
cinci ori pe minut, organul fiind astfel expus şi la substanţele
toxice din circulaţia sistemică.
Ø Plămânul prezintă o capacitate semnificativă de metabolizare a
xenobioticelor, putând juca un rol în bioactivarea sau
detoxifierea acestora.
Răspunsul la substanţa toxică poate fi modulat de diferiţi factori:
- Vârsta. Nou-născuţii sunt mult mai susceptibili la substanţele toxice care
sunt bioactivate la nivelul plămânului, probabil corelat cu diferenţierea
populaţiei celulelor ţintă şi cu inducerea sistemelor enzimatice
corespunzătoare. În acelaşi timp, se pare că se manifestă o deficienţă a
enzimelor de detoxifiere, a căror evoluţie urmează un tipar diferit.
- Sexul pare a reprezenta un factor de diferenţiere în unele boli pulmonare
umane, cum ar fi cancerul pulmonar şi reacţiile de hipersensibilitate. Se
cunoaşte că bolile autoimune afectează femeile într-o proporţie mai mare
decât bărbaţii.
- Tipul de expunere. Expunerea la aceeaşi substanţă în mod repetat modifică
răspunsul acut la leziune şi rezultatul final al proceselor de reparare. Astfel, o
expunere repetată care are loc în timpul procesului de reparare declanşat de
lezarea acută iniţială reduce susceptibilitatea populaţiilor celulelor ţintă la
leziuni ulterioare. În schimb, dacă expunerea repetată a avut loc după
încheierea procesului de reparare, efectul este contrar, adică de creştere a
susceptibilităţii. Această constatare este adevărată atât pentru expunerea la
gazele oxidante, cât şi la hidrocarburile bioactivate.
Substanţele toxice pătrunse pe cale pulmonară pot induce efecte locale sau,
după absorbţie şi distribuţie, efecte sistemice. De asemenea, căile respiratorii pot fi
afectate şi atunci când substanţa a pătruns în organism pe o altă cale.
A. Efecte sistemice
Numeroase substanţe prezente în aerul inspirat pot fi absorbite şi transportate
de sângele circulant în diferite regiuni ale organismului, unde îşi exercită efectele,
cum este cazul anestezicelor generale.
Tabel VII.5. Substanţe toxice pulmonare din mediu şi leziunile asociate
Substanţa toxică Sursa Leziunea

Praf de aluminiu Materiale ceramice, vopsele, Fibroză
artificii
Amoniac Prepararea fertilizanţilor, Iritaţie
explozibililor, amoniacului
Arsen Prepararea pesticidelor, sticlei, Cancer pulmonar,
pigmenţilor, aliajelor bronşite
Azbest Minerit, construcţii, construcţii Azbestoză, cancer
navale pulmonar
Beriliu Extracţia minereului, materiale Fibroză, cancer
ceramice, aliaje pulmonar
Oxid de cadmiu Sudură, topire, produse electronice, Emfizem
aliaje, pigmenţi
Clor Obţinerea hârtiei, maselor plastice, Iritaţie
a compuşilor cloruraţi
Crom Prepararea compuşilor cromului, Cancer pulmonar
pigmenţi pentru culori
Praf de cărbune Minerit Fibroză
Acid fluorhidric Prepararea unor substanţe chimice, Iritaţie, edem
materiale plastice, filme fotografice,
solvenţi
Oxizi de fier Sudură, prepararea oţelului, minerit, Fibroză
topitorii
Nichel Extracţia nichelului şi topire, Cancerul nasului,
galvanizare cancer pulmonar,
edem
Oxizi de azot Sudură, producerea explozibililor Emfizem
Ozon Sudură, albire, dezodorizare Emfizem
Fosgen Prepararea pesticidelor, materialelor Edem
plastice
Siliciu Minerit, cariere Fibroză (silicoză)
Dioxid de sulf Albire, refrigerare, fumigaţii, Iritaţie
arderea cărbunilor
Talc Industria cauciucului, cosmeticelor Fibroză
Tetracloretilen Curăţare la rece, degresarea Edem
metalelor
B. Efecte pulmonare
1. IRITAŢIA
Iritaţia este probabil efectul cel mai frecvent sesizat al unor compuşi cum ar
fi amoniacul sau clorul. Această iritaţie, în special dacă este gravă sau persistentă,
determină constricţia căilor respiratorii, sau conduce la edem pulmonar şi
complicaţii bacteriene. Alţi agenţi iritanţi care produc frecvent edem pulmonar sunt
oxizii de azot, ozonul şi fosgenul.
2. EDEMUL PULMONAR
Edemul pulmonar este o leziune de tip acut, care poate să apară ca urmare a
modificării hemodinamicii la nivelul vascularizaţiei pulmonare (în insuficienţă
cardiacă =edem pulmonar cardiogen, sau în lezarea acută a sistemului nervos =
edem pulmonar neurogen), sau ca urmare a creşterii permeabilităţii endoteliale,
datorită efectului lezional al unor substanţe toxice (Fig.7.7.). Lichidul sero-
albuminos din capilare trece în spaţiul interstiţial, producând edem interstiţial, sau
în spaţiul alveolar producând edem alveolar. Se reduce volumul de aer din plămân
şi este profund perturbat schimbul de gaze, instalându-se insuficienţa respiratorie.
Prin amestecarea acestui lichid sero-albuminos cu aerul se formează o spumă
persistentă. Cel mai adesea, edemul pulmonar atrage după sine complicaţii de
natură infecţioasă, care contribuie la prognosticul negativ al intoxicaţiei.
Şi substanţele aflate în atmosferă sub formă de particule, cum ar fi unii
compuşi ai beriliului, borului şi nichelului, pot induce apariţia edemului pulmonar.
3. ATELECTAZIA
Deschiderea alveolelor pulmonare ce permite schimbul de oxigen necesită o

structură biochimică particulară, care să evite adeziunea peretelui alveolar. Aceasta
este surfactantul, un film bogat în lipide, care reduce tensiunea superficială la o
valoare apropiată de zero. El se comportă ca un echivalent acelular al membranei şi
este alcătuit din proteine fixate pe lipide.
În cursul anumitor procese toxice, cum ar fi anoxia, hiperoxia, inhalarea de
dioxid de carbon, surfactantul poate să dispară, producându-se o lipire a celulelor
care poartă denumirea de atelectazie, sau se poate desprinde de pe suprafaţa
celulară sub presiunea edemului, în acest ultim caz leziunile având un anumit grad
de reversibilitate.
Capilara Interstitiu Alveola
o
o Surfactant
Arterial o
o
o o o
o
o o Edem
o alveolar
o o Trecerea lichidului si o
o
o o proteinelor prin spatiul
o o interendotelial o
o o
o o o o Trecerea prin jonctiunile
o o
o o o intercelulare dintre celulele
o o o Edem epiteliale
o o interstitial
o o o
o o o o
o o o o o
o
o o o
Venos o Lichid si proteine o
o o
o o
o o
o o o
Fig.7.7. Edemul pulmonar
4. PNEUMOPATIILE INTERSTIŢIALE
Pneumopatiile interstiţiale constau în intoxicaţiile acute din invadarea

ţesutului interstiţial de către celulele cu funcţie imunitară, ca răspuns la o stare
inflamatorie sau iritativă. În intoxicaţiile cronice are loc o lezare predominantă a
ţesutului interstiţial interalveolar.
5. PLEUROPATIILE TOXICE
Pleuropatiile constau dintr-o îngroşare a pleurei, cazul cel mai spectaculos

observându-se după inhalarea prelungită de fibre de silicat, când are loc nu numai
afectarea pleurei ci şi formarea de colagen şi degenerescenţă canceroasă.
6. FIBROZA PULMONARĂ
Fibroza constă într-o creştere a cantităţii de colagen din parenchimul

pulmonar, însoţită de modificarea acestuia şi transformarea în ţesut fibrotic. Este o
boală gravă, în care sunt implicaţi cel mai frecvent siliciul, azbestul şi beriliul după
expunere inhalatorie, şi paraquatul şi bleomicina după expunere sistemică.
Silicoza, care este produsă de inhalarea dioxidului de siliciu, este iniţiată de
captarea particulelor de către macrofage şi încorporarea lor în lizozomi. Consecutiv
ruperii membranei lizozomale, în citoplasma macrofagelor sunt eliberate enzimele
lizozomale, iar celula este digerată de propriile enzime. După liza celulei,
particulele de siliciu sunt eliberate şi pot fi fagocitate de alte macrofage, reluându-
se ciclul. Se pare că macrofagele lezate ar elibera unele substanţe care stimulează
formarea colagenului în plămân.
Atât silicoza cât şi azbestoza sunt considerate a reprezenta condiţii pre-
maligne.
Alte substanţe fibrogene sunt: praful de cărbune, caolinul, talcul, aluminiul,
carbura de titan.
7. EMFIZEMUL PULMONAR
Emfizemul constă din apariţia unor spaţii de aer ca urmare a dilatării

alveolelor sau a dispariţiei pereţilor despărţitori. Suprafaţa de schimb al gazelor
este distrusă, plămânul este dilatat şi nu mai poate realiza în mod eficient schimbul
de gaze datorită pierderii ţesutului şi a capacităţii de a reţine aerul.
Deşi cauza majoră a emfizemului pulmonar este fumul de ţigară, şi alte
substanţe pot avea acest efect: aluminiul, oxidul de cadmiu, oxizii de azot, ozonul.
8. RĂSPUNSURI ALERGICE
Acest tip de răspuns este în general indus de spori de mucegaiuri,

contaminanţi bacterieni, scame de bumbac, detergenţi ce conţin enzime derivate din
Bacillus subtilis. Şi unele pulberi organice pot declanşa reacţii alergice de tip I,
determinând apariţia rinitei, bronhospasmului, vasodilataţiei.
9. CANCERE PULMONARE
Cancerele pulmonare spontane sunt o boală destul de rară, atât la om cât şi la

animale. În urmă cu mai bine de un secol, cancerul pulmonar reprezenta doar 0,5%
din cancerele detectate la autopsie. La începutul secolului XX, s-a constatat o
creştere dramatică a incidenţei acestei forme de cancer, mai ales după cel de-al
doilea război mondial, iniţial la bărbaţi şi mai apoi şi la femei. La ora actuală,
cancerul pulmonar este prima cauză de deces datorită neoplaziei maligne la bărbaţi,
iar la femei începe să ia locul cancerului de sân.
Studiile epidemiologice au arătat că principalul factor de risc este inhalarea

fumului de ţigară. Alte substanţe capabile să inducă apariţia cancerului pulmonar
sunt azbestul, arsenul, cromaţii, nichelul, uraniul.
Se pare că un rol important în iniţierea procesului carcinogen, atât de către
particule, cât şi de alte substanţe, îl are răspunsul inflamator al plămânului, care
conduce la stres oxidativ în celulele expuse. Speciile reactive de oxigen sunt
esenţiale pentru activarea proto-oncogenelor de către fibrele carcinogene. De
asemenea, carcinogenii pot fi activaţi la nivel pulmonar de atacul speciilor reactive
de oxigen sau al celulelor care produc aceste specii, cum sunt celulele activate de
inflamaţie, macrofagele şi leucocitele polimorfonucleare.
C. Efecte asupra căilor respiratorii superioare

Unele substanţe, prin iritarea nervului vag, produc constricţie şi îngreunează
pătrunderea aerului.
Toxicii iritanţi pot induce edem laringian sau laringospasm, care au drept
consecinţă asfixia.
Afectarea mucusului şi a cililor vibratili de către unii compuşi toxici poate
determina apariţia unor procese obstructive la nivelul bronşiilor şi bronşiolelor.
Astfel, iritantele induc o hipersecreţie de mucus care face dificilă pătrunderea
aerului, în timp ce dioxidul de sulf fluidifică mucusul. Oxizii de azot, de sulf,
formaldehida, vaporii de cadmiu, crom, nichel, fumul de ţigară, acţionează toxic
asupra celulelor ciliate, producând iniţial o paralizie a vibraţiei şi apoi dispariţia
cililor, ceea ce antrenează moartea celulelor.
D. Efecte pulmonare consecutiv expunerii pe o altă cale

Există din ce în ce mai multe date care confirmă faptul că unele medicamente
pot induce lezare pulmonară care este responsabilă de tulburări funcţionale sau
chiar de decese. Reacţiile pulmonare produse de medicamente pot fi: bronhospasm,
edem, hemoragie, fosfolipidoză, fibroză sau efecte asupra sistemului vascular ce
irigă plămânii. Mecanismele prin care se produc aceste reacţii sunt diferite:
1. Generarea de specii reactive de oxigen

Prin acest mecanism se explică toxicitatea pulmonară a unor medicamente
cum sunt nitrofurantoinul şi bleomicina şi toxicitatea ierbicidului paraquat,
substanţe care induc fibroză pulmonară. Aceste molecule suferă, în condiţii aerobe
şi în prezenţa NADPH, o reducere cu un electron, rezultând un radical liber care
reacţionează imediat cu oxigenul pentru a regenera compusul părinte şi intră astfel
într-un ciclu redox, care generează specii reactive de oxigen. În cazul bleomicinei,
toxicitatea pulmonară este mediată, cel puţin parţial, de formarea unui complex
bleomicină-fier care generează specii toxice de oxigen. Se pare că plămânul devine
ţinta toxicităţii acestor substanţe datorită concentraţiilor crescute de oxigen de la

acest nivel.
Şi alte citostatice, ca ciclofosfamida şi metotrexatul, pot produce fibroză
pulmonară.
2. Inducerea edemului pulmonar şi a insuficienţei respiratorii

Supradozarea antidepresivelor triciclice de tipul amitriptilinei poate conduce
la edem pulmonar şi sindrom de insuficienţă respiratorie. Deşi deprimarea
respiraţiei a fost întâlnită în 11% din cazurile de intoxicaţie acută cu antidepresive
triciclice, mecanismul responsabil de efectele pulmonare nu este încă elucidat, dar
se pare că aceste substanţe ar determina o creştere a permeabilităţii endoteliului.
3. Fosfolipidoza indusă de medicamente

Fosfolipidoza reprezintă o acumulare excesivă a fosfolipidelor în ţesut,
însoţită de infiltrarea macrofagelor în alveole. Medicamentele care produc acest
efect au anumite caracteristici structurale, care implică prezenţa unei porţiuni
lipofile la un capăt al moleculei şi a unei grupări aminice cationice la celălalt capăt.
Mecanismul de producere a fosfolipidozei nu este cunoscut cu certitudine, dar pare
a fi direct proporţional cu gradul de acumulare a acestor substanţe în plămân.
Datorită proprietăţilor fizico-chimice, ele se leagă probabil de fosfolipide şi le
reduc degradarea metabolică, sau au rol direct în inhibarea fosfolipazelor.
Din această clasă fac parte medicamente cu acţiune farmacologică diferită:
- anorexigene: clorfentermin, cloforex, fenfluramin
- antiaritmice: amiodaron
- antimalarice: clorochin
- neuroleptice: clorpromazin.
PATOLOGIA TOXICĂ A FICATULUI
Ficatul, cel mai mare organ din organism, este adesea ţinta acţiunii
substanţelor toxice. Vulnerabilitatea sa se datorează mai multor factori:
Ø majoritatea xenobioticelor pătrund în organism prin tractul gastrointestinal
şi, după absorbţie, sunt transportate de către vena portă în ficat, care este
astfel primul organ expus la substanţele toxice
Ø la nivelul ficatului se întâlneşte cea mai mare concentrare de enzime de
metabolizare a xenobioticelor, iar metaboliţii activi formaţi sunt mai
susceptibili să reacţioneze cu celulele adiacente locului de producere
Ficatul are însă o capacitate imensă de auto-reparare şi regenerare, de aceea
multe din leziuni se refac după încetarea expunerii la substanţa toxică. Totuşi, în
unele situaţii mecanismele de apărare sunt depăşite şi se instalează insuficienţa

hepatică, ciroza hepatică în cazul expunerii repetate, sau cancerul hepatic.
Fiziologia ficatului
Structura ficatului constă din rânduri de celule hepatice (hepatocite sau
celule parenchimatoase), care sunt străbătute de capilare specializate, numite
sinusoide. Pereţii sinusoidelor conţin celule cu capacitate de fagocitoză, celulele
Kupffer, al căror rol este de a îngloba şi distruge particulele solide, bacteriile,
celulele sanguine moarte, etc.
Principalul aport de sânge din ficat provine din vascularizaţia intestinală.
Aceste vase, împreună cu cele care vin dinspre splină şi stomac, se unesc pentru a
forma vena portă. La intrarea în ficat, vena portă se divide, irigând sinusoidele
(Fig.7.8.). Sângele perfuzează ficatul şi iese prin venele hepatice, care se unesc în
vena cavă inferioară, ajungând apoi în inimă. Artera hepatică asigură ficatului
sângele arterial oxigenat.
Acizii biliari şi multe xenobiotice trec din hepatocit în canaliculele care
transportă bila şi care se unesc formând canale ce urmează ramurile venei porte.
Aceste canale converg în canalul hepatic, prin care bila se varsă în duoden. Vezica
biliară reţine bila până în momentul când este golită în intestin.
Ficatul are trei funcţii principale: de depozitare, de metabolism şi de sinteză:
- glucoza este convertită în glicogen şi este depozitată, iar atunci când apare un
necesar energetic este convertită din nou în glucoză
- lipidele, vitaminele liposolubile şi alte substanţe nutritive sunt depozitate în
ficat
- acizii graşi sunt metabolizaţi şi transformaţi în lipide, care se conjugă cu
proteinele sintetizate în ficat, fiind eliberaţi în circulaţie sub formă de
lipoproteine
- sunt sintetizate unele proteine funcţionale, cum ar fi enzimele şi factorii de
coagulare
- este principalul sediu al metabolismului xenobioticelor.
Tipuri de leziuni hepatice

Substanţele toxice pot afecta toate funcţiile majore ale ficatului. Tipul de
răspuns depinde de substanţa toxică, de doză, de populaţia celulară afectată şi de
tipul de expunere, acută sau cronică (Tabel VII.6.). Şi în cazul ficatului există tot
mai multe date care sugerează rolul inflamaţiei în producerea hepatotoxicităţii.
Astfel, leziunea iniţială determină necroză localizată şi activează macrofagele
fixate în ţesut. Acest eveniment declanşează eliberarea de produşi inflamatori,
printre care şi factorul necrozant tumoral, care stimulează apoptoza şi proliferarea
celulară, dar şi eliberarea sau producerea de specii reactive de oxigen.
Fig.7.8. Circulaţia sanguină şi biliară în ficat

(Niesink et al., 1996)
A. Leziuni citotoxice acute
1. STEATOZA
Steatoza hepatică reprezintă acumularea în citoplasma celulelor

parenchimului hepatic a unor vezicule de lipide, ficatul ajungând să conţină mai
mult de 5% lipide. Mecanismul de producere a acestei leziuni poate fi diferit, dar în
principiu este corelat cu tulburări ale sintezei sau secreţiei lipoproteinelor. Rolul
steatozei în lezarea hepatică nu este clar înţeles. Infiltrarea lipidelor poate induce
degenerare hepatocelulară, iar acidul valproic poate produce steatoză asociată cu
letalitate.
2. DEGENERAREA PARENCHIMATOASĂ
Aceasta este cea mai blândă formă de degenerare hepatică. Hepatocitele se umflă şi
citoplasma prezintă granulaţii eozinofile, ca urmare a umflării mitocondriilor. Dacă
lezarea este mai severă, în celule este reţinută apa, uneori chiar şi proteinele
plasmatice, iar celulele hepatice se umflă considerabil. Acest tip special de
degenerare poartă denumirea de degenerare hidropică. Un exemplu de substanţă

care produce un astfel de efect este halotanul
Tabel VII.6. Exemple de substanţe hepatotoxice şi leziunile asociate
Necroză şi steatoză
Tetraclorură de carbon Dimetilnitrozamină Fosfor
Cloroform Ciclohexilamidă Beriliu
Tricloretilenă Tetraciclină Alcool etilic
Tetracloretilenă Paracetamol Galactozamină
Brombenzen Mitomicină Aflatoxină
Tioacetamidă Puromicină Alcaloizi pirolizidinici
Etionină Acid tanic Acid valproic
Colestază
Clorpromazin Imipramină Carbazonă
Promazin Diazepam Clorotiazidă
Tioridazin Metandrolon Metimazol
Mepazin Mestranol Sulfanilamidă
Amitriptilină Estradiol Faloidină
Hepatite
Iproniazidă Metoxifluoran Halotan
Izoniazidă Papaverină Zoxazolamină
Imipramină Fenilbutazonă Indometacin
6-Mercaptopurină Colchicină Metildopa
Carcinogeneză (la
animale de experienţă)
Aflatoxina B1 Dimetilbenzantracen Acetilaminofluoren
Alcaloizii pirolizidinici Dialchil nitrozamine Uretan
Cycasin Bifenili policloruraţi
Safrol Clorură de vinil
B. Leziuni colestatice
COLESTAZA este rezultatul suprimării sau întreruperii fluxului biliar, ce

poate avea cauze hepatice sau extrahepatice:
Ø Inflamarea sau blocarea canalelor biliare, care conduc la reţinerea sărurilor
biliare şi la acumularea bilirubinei, fapt ce poate produce icter
Ø Modificarea permeabilităţii membranei hepatocitelor sau a canaliculelor

biliare
Diagnosticul biochimic este uşor de realizat.
C. Hepatopatii cronice
1. HEPATITE CRONICE ACTIVE
Acestea se caracterizează printr-o inflamaţie extinsă în zona portală şi

periportală, cu infiltraţii de limfocite şi celule plasmatice, asociată adesea cu o
necroză unicelulară. Sindromul apare în general dacă, după producerea unei leziuni
hepatice, se continuă tratamentul cu aceste medicamente.
2. FOSFOLIPIDOZA
Fosfolipidoza se caracterizează prin prezenţa unor hepatocite umflate,

spumoase. Apare numai după administrare prelungită şi poate evolua la ciroză.
3. CIROZA
Ciroza este o boală progresivă care se caracterizează prin depunerea de

colagen în întreg ficatul. Arhitectura hepatică normală este transformată în noduli
hiperplastici, cu structură anormală. Acumularea de material fibros determină
modificări severe ale circulaţiei sanguine şi ale proceselor metabolice şi de
detoxifiere normale. Această situaţie poate la rândul ei antrena leziuni
suplimentare, putându-se ajunge la insuficienţă renală. Ciroza nu este reversibilă şi
are un prognostic de supravieţuire foarte redus. Rezultă de obicei în urma expunerii
cronice la substanţe chimice, printre care: etanolul, arsenul, alcaloizii pirolizidinici,
vitamina A.
4. TUMORI
Adenoamele hepatocelulare sunt tumori benigne, care au fost asociate cu

utilizarea contraceptivelor orale. Riscul este minim, dar poate creşte cu creşterea
duratei de utilizare (peste 5 ani) şi cu doza administrată.
Carcinomul hepatocelular este forma tipică de tumoare hepatică primară,
deşi mai pot fi observate şi angiosarcom, carcinom glandular sau carcinom
nediferenţiat al celulelor hepatice. Se caracterizează printr-o mare capacitate de a
produce metastaze. Substanţe care pot induce astfel de cancere, identificate în
principal la animale de experienţă, sunt prezentate în Tabelul VII.6.
PATOLOGIA TOXICĂ A RINICHIULUI
Rinichiul este un organ extrem de complex, atât din punct de vedere

anatomic cât şi fiziologic. Funcţia primară a rinichiului este excreţia produşilor de
degradare, dar el are un rol important şi în reglarea homeostaziei organismului, în
reglarea volumului lichidului extracelular şi a balanţei electrolitice. Alte funcţii se
referă la formarea hormonilor care influenţează funcţiile metabolice, cum ar fi
renina, implicată în producerea angiotensinei şi a aldosteronului, precum şi a unor
prostaglandine. Substanţele toxice renale pot afecta toate aceste funcţii.
Susceptibilitatea rinichiului la acţiunea substanţelor toxice

Aceasta poate fi atribuită, cel puţin parţial, trăsăturilor fiziologice şi
anatomice unice ale acestui organ:
Ø Deşi rinichiul constituie doar aproximativ 0,5% din masa corporală, el
primeşte între 20 şi 25% din fluxul cardiac, ceea ce face ca orice substanţă
din circulaţia sistemică să ajungă în acest organ în cantitate relativ mare.
Ø Procesele care intervin în concentrarea urinei servesc şi la concentrarea
potenţialelor substanţe toxice în lichidul tubular, astfel încât concentraţii
plasmatice netoxice pot conduce la concentraţii renale toxice.
Ø Concentrarea progresivă a substanţelor toxice în nefron poate determina
precipitarea în lumen a compuşilor relativ insolubili, producând insuficienţă
renală acută ca urmare a obstrucţiei tubulare.
Ø Existenţa unor sisteme de transport activ la nivelul celor trei segmente ale
tubului renal poate contribui la acumularea substanţelor toxice. Astfel, la
nivel renal există două sisteme de transport al anionilor: transportorul
anionilor organici 1 (OAT1), care este specific pentru rinichi, şi transportorul
anionilor organici 3 (OAT3), care se întâlneşte atât în rinichi, cât şi în ficat şi
creier, precum şi două sisteme de transport al cationilor: transportorul
cationilor organici 1 (OCT1), regăsit în rinichi şi ficat, şi transportorul
cationilor organici 2 (OCT2), specific rinichiului. OAT1 a fost implicat în
acumularea la nivel renal a unor substanţe nefrotoxice cum ar fi antibioticul
cefalosporinic cefaloridina, sau a micotoxinei ochratoxina A, în transportul
acesteia din urmă intervenind şi OAT3. Deoarece majoritatea nefrotoxinelor
sunt compuşi hidrofili care ajung în rinichi sau ca substanţe părinte, sau după
metabolizare în ficat, relaţia ficat-rinichi trebuie luată întotdeauna în
considerare în cazul nefrotoxicităţii (Fig.7.9.).
Ø Posibilitatea bioactivării compuşilor exogeni la nivel renal, datorită prezenţei
unor sisteme de metabolizare a xenobioticelor, deşi în concentraţii mai
reduse decât în ficat. Datorită instabilităţii unor metaboliţi reactivi, capabili
să se lege covalent de macromoleculele tisulare din proximitatea locului de
activare, este posibil ca formarea lor să aibă loc mai degrabă la nivel renal
decât hepatic.
Ø Deoarece rinichiul se află sub controlul sistemului nervos simpatic,
substanţele care acţionează direct asupra nervilor simpatici pot modifica
rezistenţa vasculară la nivel renal sau secreţia de renină, afectând funcţia
renală.
Şi rinichiul, ca şi ficatul de altfel, prezintă o capacitate remarcabilă de regenerare.
Fig.7.9. Relaţia hepato-renală între principalii transportori prin mecanism activ
Mecanismele fiziopatologice ale proceselor nefrotoxice

Deşi substanţele toxice pot leza oricare parte a nefronului, ele afectează de
obicei segmentul cel mai activ din punct de vedere metabolic, şi anume tubii renali.
Se întâlnesc însă şi leziuni la nivel glomerular. Leziunile se produc de obicei prin:
- 1) contact de tip caustic cu pereţii diferitelor segmente ale nefronului, care
determină alterarea permeabilităţii, consecinţa fiind ieşirea proteinelor şi a
hematiilor sau reducerea procesului de filtrare ca urmare a formării unor
zone sclerotice de ţesut cicatrial
- 2) mecanisme obstructive, ca urmare a depunerii substanţei toxice, a
metaboliţilor sau a unui imunocomplex în nefron sau în uretere;
- 3) alterarea proceselor enzimatice locale implicate în metabolizare sau în
secreţia sau reabsorbţia activă.
Principalele sindroame toxice renale (Fig. 7.10.)
1. INSUFICIENŢA RENALĂ ACUTĂ
Insuficienţa renală acută este una din cele mai frecvente manifestări ale
lezării nefrotoxice. Ea se caracterizează prin deteriorarea bruscă a funcţiei renale,
cu incapacitatea rinichiului de a menţine balanţa metabolică.
Se poate datora următorilor factori:
- 1. Insuficienţei acute pre-renale, cum ar fi pierderea sângelui sau lichidelor,
şocului sau insuficienţei cardiace congestive
- 2. Necrozei acute tubulare, care este fenomenul nefrotoxic cel mai frecvent
şi este asociată cu o necroză patologică, localizată de obicei la nivelul tubilor
proximali. Ea se poate datora lezării toxice directe, lezării ischemice
consecutive hipoperfuziei renale sau pigmenturiei (mioglobinurie datorită
rabdomiolizei sau hemoglobinurie ca urmare a hemolizei). Toxicitatea
directă este cauza a aproximativ 35% din cazurile de necroză tubulară.
Funcţia renală se deteriorează rapid, apărând azotemie. Evoluţia este în
general trifazică, cu o fază de iniţiere ca urmare a expunerii la toxic, când se
produc modificări importante ale funcţiei renale, urmată de faza de stare,
caracterizată prin deprecierea continuă a funcţiei renale, şi în final, dacă
leziunea nu a fost prea severă, de faza de recuperare, însoţită de proliferare
celulară.
- 3. Obstrucţiei tractului urinar ca urmare a cristaluriei, cum este cazul
oxalatului de calciu depus în intoxicaţia cu etilenglicol
- 4. Nefritei interstiţiale acute, care are similitudini clinice cu necroza
tubulară acută, dar care se caracterizează printr-un infiltrat celular ce separă
structurile tubulare. Majoritatea nefritelor interstiţiale acute sunt cauza
hipersensibilităţii şi pot fi însoţite de reacţii alergice sistemice, cum ar fi
febră, eritem sau eozinofilie. Cei mai mulţi pacienţi prezintă hematurie şi
leucociturie.
- 5. Vasculitelor acute, care de obicei sunt tot de natură alergică.
2. INSUFICIENŢA RENALĂ CRONICĂ
Insuficienţa renală cronică este definită ca orice boală care determină

scăderea progresivă a funcţiei renale pe o perioadă lungă de timp. Cauzele
insuficienţei renale cronice pot fi:
- 1. Nefrita interstiţială cronică. Aceasta implică distrugerea tubilor renali
într-o perioadă lungă de timp, fiind însoţită de atrofie tubulară, fibroză şi un
infiltrat celular variabil, uneori asociată cu necroza papilară. Tubii renali nu
se pot adapta la modificarea funcţiei renale şi se produc tulburări metabolice,
Arteriola aferenta Arteriola eferenta

Glomerul
Parenteral Sindrom nefrotic
Amfotericina Metale (Au, Hg)
Antihipertensive AINS
Ciclosporine Penicilamina
Diuretice
AINS
Necroza tubulara acuta
(proximala)
Vasculite (hipersensibilitate)
Tub Metale (As, Bi, Cr, Hg, U)
Amfetamine proximal Aminoglicozide
Peniciline
Glicoli
Sulfamide
Anestezice fluorurate
AINS
Substante de contrast
Pigmenti
A
N Citostatice
Nefrita interstitiala acuta S
Antibacteriene A
beta-lactamice L
rifampicina U
I Necroza tubulara acuta
vancomicina
sulfamide H (distala)
E Amfotericina
AINS N
Alopurinol L Glicoli
E
Cisplatin
Nefrita interstitiala cronica

Combinatii de analgezice Tub
distal
Metale (Pb, Cd, Be, Li, Ge)
Ciclosporine
Nitrozuree
C Obstructie
A Anticolinergice
N
A Bromcriptina
L
Ergotamina
C Fluorochinolone
O
L Metotrexat
E Sulfamide
C
T Aciclovir
O
R
Fig.7.10. Procesele nefrotoxice majore şi segmentul din nefron implicat

cum ar fi acidoza metabolică hiperclorică, depleţia de sodiu, sau hiperkalemia

în faza de debut. Fiind lezate celulele ce secretă eritropoetina, apare anemia. Se
observă proteinurie moderată.
- 2. Necroza papilară
- 3. Glomeruloscleroza cronică
3. SINDROMUL NEFROTIC
Sindromul nefrotic se caracterizează prin proteinurie masivă (mai mult de 3

g/zi la adult), hipoalbuminemie, edem şi hiperlipidemie. Mecanismul constă în
lezarea barierei glomerulare care în mod normal împiedică trecerea acestor
macromolecule din lumenul capilar în urină. Leziunile glomerulare pot progresa la
insuficienţă renală dacă procesul patologic continuă. Substanţele toxice induc acest
sindrom prin eliberarea în sânge de antigeni mascaţi sau prin dereglarea balanţei
imunitare.
PATOLOGIA TOXICĂ A SÂNGELUI ŞI A MĂDUVEI

HEMATOFORMATOARE
Substanţele toxice pot acţiona asupra sângelui prin:

Ø Afectarea măduvei osoase hematoformatoare
Ø Afectarea elementelor figurate din sângele circulant
Ø Ambele procese.
A. Afectarea hematopoezei
Datorită timpului de viaţă redus al celulelor sanguine, la nivelul măduvei
osoase are loc un proces intens de producere a celulelor, care este foarte sensibil la
acţiunea substanţelor toxice. Proliferarea celulelor în măduva osoasă poate fi
afectată de deficienţe nutriţionale, de factori imunologici, sau de efecte directe ale
substanţelor toxice. Rezultatul poate fi :
- o producţie anormală a elementelor figurate = displazie
- o producţie scăzută = hipoplazie
- inhibarea completă a producţiei = aplazie sau pancitopenie
- producţia unor celule maligne, datorită modificărilor ADN.
Uneori sunt afectate toate liniile celulare, alteori este afectată una singură.
1. INHIBAREA HEMATOPOEZEI
Inhibarea hematopoezei are drept rezultat reducerea numărului celulelor

sanguine circulante, cel mai adesea ca urmare a incapacităţii celulelor precursoare
din măduvă de a produce elemente mature.
1. 1. Anemia aplastică
Anemia aplastică este definită drept sindromul de pancitopenie (anemie,
leucopenie, trombocitopenie), determinată de hipoplazia măduvei
hematoformatoare, în care celulele hematopoetice normale sunt înlocuite de
celule adipoase. În mod normal, nici în sângele periferic, nici în măduvă nu
se regăsesc celule anormale. Substanţe care induc anemie aplastică sunt:
cloramfenicolul, fenilbutazona, sărurile de aur, benzenul. Alte substanţe care
au fost corelate cu apariţia acestei afecţiuni sunt: antitiroidienele, unele
anticonvulsivante (difenilhidantoină, trimetadonă), sulfamidele,
antimalaricele (mepacrin), antidiabeticele (clorpropamid, tolbutamid),
lindanul, toluenul.
1.2. Aplazia hematiilor se caracterizează prin anemie şi este observată
consecutiv unor infecţii virale, în special cu membri ai familiei
parvovirusurilor, dar şi după administrarea unor medicamente şi substanţe
chimice. Patogeneza bolii nu este cunoscută.
1.3. Aplazia liniei albe produce în general o reducere semnificativă a
numărului granulocitelor, însoţită de creşterea sensibilităţii la infecţii.
1.4.Absenţa megacariopoezei conduce la trombocitopenie însoţită de
tendinţă crescută de apariţie a hemoragiilor cu diferite localizări: piele,
rinichi, retină, creier.
2. BOLI MALIGNE ALE SÂNGELUI
2.1. Leucemia acută se caracterizează printr-o acumulare de celule medulare

tinere (mieloblaşti, promielocite, monoblaşti, limfoblaşti) la nivelul măduvei
hematoformatoare şi de obicei şi în sânge sau chiar în alte organe. Acestea
provin din mutaţia unei singure celule tinere. Proliferarea celulelor leucemice
în măduvă suprimă hematopoeza normală, simptomele care se observă fiind:
anemia, sensibilitatea crescută la infecţii, creşterea tendinţei de producere a
hemoragiilor. În absenţa unui tratament corespunzător, decesul poate surveni
în câteva săptămâni.
2.2. Leucemia cronică apare de obicei la o vârstă mai târzie şi pacienţii pot
supravieţui mai mult de 10 ani fără tratament. Este aproape invariabil fatală,
deoarece se transformă în leucemie acută.
2.3. Limfoamele maligne constau într-o proliferare a celulelor limfatice în

nodulii limfatici sau în ţesutul limfatic extranodal. Primele semne ale bolii
sunt inflamarea de obicei nedureroasă a nodulilor limfatici periferici şi boala
poate evolua rapid sau poate rămâne asimptomatică perioade lungi de timp.
Limfoamele maligne pot disemina în aproape toate organele, iar exemple de
astfel boli sunt: boala Hodgkin, mieloamele multiple, limfoamele non-
Hodgkin.
Substanţe care produc boli maligne ale sângelui sunt: benzenul, azbestul,
oxidul de etilen, metalele grele, stirenul, clorofenolii, clorura de vinil,
citostaticele, acestea din urmă în special la asociere cu radioterapia.
B. Afectarea sângelui periferic

Celulele cele mai afectate din sângele periferic sunt hematiile. Substanţele
toxice pot produce distrugerea rapidă a celulelor din circulaţie prin hemoliză, sau
pierderea funcţiei de transport al oxigenului prin acţiune asupra hemoglobinei.
1. HEMOLIZA constă în distrugerea rapidă a hematiilor din circulaţie şi

poate fi intravasculară sau extravasculară. Ea se poate produce datorită:
- formarii unei hemoglobine anormale
- formarii unor hematii cu structură anormală a membranei
- deficienţei enzimelor glicolitice
- legării antigenului de membrana eritrocitară urmată de fixarea
complementului şi reacţia cu anticorpii, prin intermediul complexelor imune
sau datorită producerii de autoanticorpi
- lezării fizice sau chimice a membranei hematiilor prin mecanism oxidativ.
Substanţe care pot induce anemie hemolitică prin mecanisme neimunitare
sunt: hidrogenul arseniat, sulfatul de cupru, plumbul, veninurile de şarpe sau de
păianjeni. Deficitul de glucozo-6-fosfat dehidrogenază joacă de asemenea un rol
important în producerea anemiilor hemolitice.
2. ACŢIUNE ASUPRA HEMOGLOBINEI

Aceasta se poate produce prin:
- transformarea hemoglobinei în compuşi care nu mai pot transporta oxigenul:
carboxihemoglobină (CO), cianhemoglobină (HCN), methemoglobină
(oxidanţi), sulfhemoglobină (H2 S), sau descompunerea hemoglobinei sub
acţiunea acizilor
- perturbarea sintezei hemului de către substanţe toxice cum ar fi plumbul,
care produce anemie saturnină.
PATOLOGIA TOXICĂ A PIELII
Pielea, care acoperă aproape în întregime corpul uman şi cel al animalelor,

este expusă la numeroase substanţe chimice cum sunt: produsele cosmetice,
produsele menajere, medicamentele de uz topic, poluanţii industriali. Leziunile la
nivelul pielii apar în urma expunerii cutanate la substanţa toxică, sau sunt efecte ce
apar consecutiv pătrunderii substanţei toxice pe o altă cale. Majoritatea compuşilor
acţionează numai asupra pielii, dar unii pot să afecteze şi structurile anexe: părul,
glandele sebacee, glandele sudoripare.
Principalele leziuni induse de substanţele toxice la nivelul pielii sunt:
1. IRITAŢIA PRIMARĂ
Iritaţia primară constă dintr-un răspuns inflamator al pielii, cu caracter local

şi reversibil, ce apare în urma contactului cu o substanţă chimică care are una din
următoarele caracteristici:
- produce un pH diferit de cel fiziologic
- are acţiune oxidantă
- are acţiune deshidratantă
- are acţiune degresantă
Astfel de compuşi sunt acizii şi bazele caustice, solvenţii şi detergenţii.
Iritaţia se produce la locul de contact, gravitatea fiind variabilă, de la
hiperemie, edem sau apariţia de vezicule, până la ulceraţie.
2. COROZIUNEA
Coroziunea constă din dezintegrarea sau alterarea ireversibilă a pielii în

regiunea de contact cu substanţa toxică, producându-se ulcere, necroză şi cicatrici.
Substanţele incriminate sunt aceleaşi ca şi în cazul iritaţiei primare, dar se
găsesc în concentraţii mai mari şi timpul de contact este mai lung.
3. DERMATITELE ALERGICE
Aceste leziuni se produc printr-un proces imun în care substanţa toxică

acţionează ca un antigen sau o haptenă. Consecinţa este apariţia unei reacţii la locul
de contact (eritem, eczemă), sau a unei urticarii generalizate. Dermatitele alergice
de contact sunt diagnosticate în aproximativ 25% din bolile de piele profesionale,
iar mecanismul de producere implică o reacţie imună de tip IV.
Substanţe care pot produce astfel de reacţii sunt: neomicina,
antihistaminicele, anestezicele locale (benzocaina), antisepticele (mertiolat)
aplicate local, unele vegetale, compuşi metalici (nichel, beriliu), coloranţi,

cosmetice, produse industriale.
4. URTICARIA
Urticaria este o reacţie în general locală, care apare la câteva minute sau ore
de la contactul cu pielea a anumitor substanţe chimice şi care produce hiperemie şi
placă urticariană ce dispare de obicei după 24 de ore. Ea se poate explica printr-un
mecanism imun sau nu. Când reacţia este mediată de un mecanism imunologic,
leziunea poate fi localizată sau situată şi în alte zone, şi poate fi însoţită de
simptome respiratorii sau gastrointestinale şi chiar de anafilaxie.
Substanţe care pot determina apariţia urticariei sunt: animale şi plante (unii
peşti, usturoiul, latexul de cauciuc, lichenii, henna), unele alimente (ouă, nuci,
fructe de mare), metale (clorura de cobalt, nichelul, cuprul), balsamul de Peru,
salicilatul de metil, esterii acidului nicotinic, acidul benzoic, formaldehida,
terebentina, aspirina, unele antibiotice.
5. LUPUSUL ERITEMATOS DE ORIGINE TOXICĂ
Este o boală considerată autoimună, care se manifestă sub forma unor plăci
eritematoase localizate cu predilecţie pe obraji, ce au aspectul de fluture sau de
liliac.
6. REACŢII TOXICE INDUSE DE LUMINĂ
Aceste reacţii implică expunerea la lumină şi se manifestă la nivel cutanat, în

urma pătrunderii pe o altă cale sau a aplicării topice a substanţei toxice. După
mecanismul prin care se produc, pot fi de două tipuri: fotoalergie sau fototoxicitate.
6.1. Fototoxicitatea este mai frecvent întâlnită. Substanţa toxică, în urma
absorbţiei de radiaţii UV, generează specii reactive de oxigen, care la rândul
lor declanşează o cascadă de reacţii ce implică activarea protein kinazei C şi
a tirozin kinazei, apoi a ciclooxigenazei şi în final producerea de
prostaglandine care determină apariţia unui proces inflamator la nivelul
pielii. Reacţiile cutanate care se observă sunt eritemul tardiv, urmat de
hiperpigmentare şi de descuamare.
Substanţe care acţionează în acest mod sunt: chinolonele, clorotiazida,
fenotiazinele, unele sulfamide, derivaţii acidului aminobenzoic.
6.2. Fotoalergia presupune transformarea substanţei toxice în prezenţa
luminii într-un antigen sau o haptenă. Clinic se observă uneori apariţia
imediată a urticariei, în timp ce în alte cazuri apar papule sau eczeme după o
perioadă de latenţă.
Substanţe incriminate sunt : clorpromazina, prometazina, clorpropamidul,

sulfanilamida, unele tiazide.
Se pare că expunerea concomitentă la radiaţii UV poate favoriza şi apariţia
unor cancere cutanate în cazul antibioticelor chinolonice sau a psoralenului.
7. CANCERE CUTANATE
Acestea pot fi induse de substanţe de tipul gudroanelor, derivaţilor de

creozot, arsenului, hidrocarburilor aromatice policiclice.
8. EFECTE ASUPRA STRUCTURILOR ANEXE ALE PIELII
8.1. Efectele asupra părului, constau în pierderea acestuia (alopecie) şi sunt

determinate de citostatice, arsen, hormoni androgeni, antitiroidiene,
captopril, carbamazepină, cimetidină, clorochin, hexaclorobenzen, săruri de
aur, plumb, mercur, tiocianaţi, acid valproic, unele AINS.
8.2. Efectele asupra glandelor sebacee constau în general dintr-o creştere a
capacităţii lor de a secreta sebumul, ceea ce conduce la apariţia acneei.
Substanţele cele mai frecvent implicate sunt hidrocarburile clorurate, care
produc cloroacnee după contact sau în urma expunerii sistemice.
BIBLIOGRAFIE
1. ANDERSEN H.R., NIELSEN J.B., GRANDJEAN P.: Toxicologic evidence of

developmental neurotoxicity of environmental chemicals, Toxicology, 144:121-127,
2000
2. AQUILANTE C.L., LETRENT S.P., POLLACK G.M., BROUWER K.L.R.: Increased
brain P-glycoprotein in morphine tolerant rats, Life Sciences, 66(4):47-51, 2000
3. BALLANTYNE B., MARRS T., TURNER P.: General & Applied Toxicology.
Abridged Edition, MacMillan Press, London, 1995, p.1-1005
4. BARTHE L., WOODLEY J., HOUIN G.: Gastrointestinal absorption of drugs:
methods and studies, Fundam.Clin.Pharmacol., 13:154-168, 1999
5. BAUD F.J.: Pharmacokinetic-pharmacodynamic relationships. How are they useful in
human toxicology?, Toxicology Letters, 102-103:643-648, 1998
6. BHATNAGAR V.K., TALASKA G.: Carcinogen exposure and effect biomarkers,
Toxicology letters, 108:107-116, 1999
7. BIGAZZI P.E.: Autoimmunity caused by xenobiotics, Toxicology, 119:1-21, 1997
8. BOOBIS A.R.: Interindividual variability in metabolic activation in humans in vivo,
Environmental Toxicology and Pharmacology, 2:161-163, 1996
9. BORM P.J.A., DRISCOLL K.: Particles, inflammation and respiratory tract
carcinogenesis, Toxicology Letters, 88:109-113, 1996
10. BOUNIAS M.: Traité de toxicologie générale, Springer-Verlag France, 1998, 777p.
11. BURCHELL B., SOARS M., MONAGHAN G., CASSIDY A., SMITH D., ETHELL B.:
Drug-mediated toxicity caused by genetic deficiency of UDP-glucuronosyltransferases,
Toxicology Letters, 112-113:333-340, 2000
12. CALABRESE E.J.: Toxicological consequences of multiple chemical interactions: a
primer, Toxicology, 105:121-135, 1995
13. COLLINS J.M.: Inter-species differences in drug properties, Chemico-Biological
Interactions, 134:237-242, 2001
14. COMBES R.D.: The use of structure-activity relationships and markers of cell toxicity
to detect non-genotoxic carcinogens, Toxicology in Vitro, 14:387-399, 2000
15. COSTA L.G., GUIZZETTI M., LU H., BORDI F., VITALONE A., TITA B.,
PALMERY M., VALERI P., SILVESTRINI B.: Intracellular signal transduction
pathways as targets for neurotoxicants, Toxicology, 160:19-26, 2001
16. COSTA L.G.: Biochemical and molecular neurotoxicology: relevance to biomarker
development, neurotoxicity testing and risk assessment, Toxicology Letters, 102-
103:417-421, 1998
17. COTRAU M., POPA L., STAN T., PREDA N., KINCSES-AJTAY M.: Toxicologie,
Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1991, 63 p.
18. D’ARCY P.F., MCELNAY J.C., WELLING P.G.: Mechanisms of Drug Interactions,
Springer-Verlag, Berlin, 1996, 363p.
19. D’CRUZ D.: Autoimmune diseases associated with drugs, chemicals and
environmental factors, Toxicology Letters, 112-113:421-432, 2000
20. DALY A.K., FAIRBROTHER K.S., SMART J.: Recent advances in understanding the
molecular basis of polymorphism in genes encoding cytochrome P450 enzymes,
21. EMMENDOERFFER A., HECHT M., BOEKER T., MUELLER M., HEINRICH U.:
Role of inflammation in chemical-induced lung cancer, Toxicology Letters, 112-
113:185-191, 2000
22. ENDOU H.: Recent advances in molecular mechanisms of nephrotoxicity, Toxicology
Letters, 102-103:29-33, 1998
23. EYSTER K.M.: Introduction to Signal Transduction, Biochemical Pharmacology,
55:1927-1938, 1998
24. FONNUM F., LOCK E.A.: Cerebellum as a target for toxic substances, Toxicology
Letters, 112-113:9-16, 2000
25. FOURNIER E.: Toxicologie, Ellipses, Paris, 1993, 848 p.
26. GANEY P.E., ROTH R.A.: Concurrent inflammation as a determinant of susceptibility
to toxicity from xenobiotic agents, Toxicology, 169:195-208, 2001
27. GHERSI-EGEA J.F., LEININGER-MULLER B., CECCHELLI R.,
FENSTERMACHER J.D.: Blood-brain interfaces: relevance to cerebral drug
metabolism, Toxicology Letters, 82/83:645-653, 1995
28. GILGUN-SHERKI Y., MELAMED E., OFFEN D.: Oxidative stress-induced
neurodegenerative diseases: the need for antioxidants that penetrate the blood brain
barrier, Neuropharmacology, 40:959-975, 2001
29. GLATT H., ENGELKE C.E.H., PABEL U., TEUBNER W., JONES A.L.,
COUGHTRIE M.W.H., ANDRAE U., FALANY C.N., MEINL W.: Sulfotransferases:
genetics and role in toxicology, Toxicology Letters, 112-113:341-348, 2000
30. GLATT H.: Sulfotransferases in the bioactivation of xenobiotics, Chemico-Biological
Interactions, 129:141-170, 2000
31. GLOOR S.M., WACHTEL M., BOLLINGER M.F., ISHIHARA H., LANDMANN R.,
FREI K.: Molecular and cellular permeability control at the blood-brain barrier, Brain
Research Reviews, 36:258-264, 2001
32. GOLDFRANK L.R., FLOMENBAUM N.E., LEWIN N.A., WEISMAN R.S.,
HOWLAND M.A., HOFFMAN R.S.: Goldfrank’s Toxicologic Emergencies, 6th
edition, Appleton&Lange, Stamford, 1998, p.1-513
33. GUSTAFSSON J.-A.: Receptor-mediated toxicity, Toxicology Letters, 82/83:465-470,
1995
34. HALL A.H.: Computer modeling and computational toxicology in new chemical and
pharmaceutical product development, Toxicology Letters, 102-103:623-626, 1998
35. HALLIDAY A.J., BARTLETT S.E., COLDITZ P., SMITH M.T: Brain region-specific
studies of the excitatory behavioral effects of morphin-3-glucuronide, Life Sciences,
65(2):225-236, 1999
36. HALSTENSEN T.S.: Why we are not all allergic: basic mechanisms for tolerance
development, Environmental Toxicology and Pharmacology, 4:25-31, 1997
37. HARTWIG A.: Carcinogenicity of metal compounds: possible role of DNA repair
inhibition, Toxicology letters, 102-103:235-239, 1998
38. HASCHEK W.M., ROUSSEAUX C.G.: Handbook of Toxicologic Pathology,
Academic Press, San Diego, 1991, 1047p.
39. HEIN D.W.: N-Acetyltransferase genetics and their role in predisposition to aromatic
and heterocyclic amine-induced carcinogenesis, Toxicology Letters, 112-113:349-356,
2000
BIBLIOGRAFIE • 215
40. HELLEDAY T.: Signal Transduction, Toxicology in Vitro, 12:519-522, 1998

41. HODGSON E., LEVI P.: A Textbook of Modern Toxicology, Appleton &Lange,
Stamford, 1997, 496 p.
42. HODGSON E., RYU D.-Y., ADAMS N., LEVI P.E.: Biphasic responses in synergistic
interactions, Toxicology, 105:211-216, 1995
43. INGELMAN-SUNDBERG M.: Functional consequences of polymorphism of
xenobiotic metabolizing enzymes, Toxicology Letters, 102-103:155-160, 1998
44. INGELMAN-SUNDBERG M.: Genetic variability in susceptibility and response to
toxicants, Toxicology Letters, 120:259-268, 2001
45. IONESCU C.: Biotransformarea medicamentelor, Editura Medicala Universitara “Iuliu
Hatieaganu” Cluj/Napoca, 2001, 171p.
46. JAEGER A., VALE J.A.: Intoxications aiguës, Elsevier, Paris, 1999, p.13-61
47. JAMES N.H., GILL J.H., BRINDLE R., WOODYATT N.J., MACDONALD N.,
ROLFE M., HASMALL S.C., TUGWOOD J.D., HOLDEN P.R., ROBERTS R.A.:
Peroxisome proliferator-activated receptor (PPAR) alpha-regulated growth responses
and their importance to hepatocarcinogenesis, Toxicology Letters, 102-103:91-96,
1998
48. JONES D.P., BROWN L.A.S., STERNBERG P.: Variability in glutathione-dependent
detoxication in vivo and its relevance to detoxication of chemical mixtures, Toxicology,
105:267-274, 1995
49. KARARLI T.T.: Gastrointestinal absorption of drugs, Critical Reviews in Therapeutic
Drug Carriers Systems, 6(1):39-86, 1989
50. KLAASEN C.D., AMDUR M.O., DOULL J.: Casarett and Doull’s Toxicology. The
Basic Science of Poisons 5th edition, McGraw-Hill, New York 1996, 1111 p
51. LETRENT S.P., POLLI J.W., HUMPHREYS J.E., POLLACK G.M., BROUWER K.R.,
BROUWER K.L.R.: P-Glycoprotein-mediated transport of morphine in brain capillary
endothelial cells, Biochemical Pharmacology, 58:951-957, 1999
52. LEWIS D.F.V., DICKINS M.: Factors influencing rates and clearance in P450-
mediated reactions: QSAR for substrates of the xenobiotic-metabolizing hepatic
microsomal P450s, Toxicology, 170:45-53, 2002
53. LEWIS D.F.V.: On the Recognition of Mammalian Microsomal Cytochrome P450
Substrates and Their Characteristics, Biochemical Pharmacology, 60:293-306, 2000
54. LISON D.: Importance of biotransformation pathways for interpreting biological
monitoring of exposure, Toxicology Letters, 108:91-97, 1999
55. LO E.H., SINGHAL A.B., TORCHILIN V.P., ABBOTT N.J.: Drug delivery to
damaged brain, Brain Research Reviews, 38:140-148, 2001
56. LOOMIS T.A., HAYES A.W.: Loomis’s Essentials of Toxicology, 4th edition,
Academic Press, San Diego, 1996, 263 p.
57. LOPACHIN R.M.: Redefining toxic distal axonopathies, Toxicology Letters, 112-
113:23-33, 2000
58. LOTTI M.: Mechanisms of toxicity and risk assessment, Toxicology Letters, 77:9-14,
1995
59. LU F.C: Basic Toxicology, 2nd edition, Hemisphere Publishing Corporation,
Washington, 1991, 361 p.
60. LUSTER M.I., SIMEONOVA P.P., GALLUCCI R.M., BRUCCOLERI A., BLAZKA
M.E., YUCESOY B.: Role of inflammation in chemical-induced hepatotoxicity,
Toxicology Letters, 120:317-321, 2001
61. MANSON M.M., BENFORD D.J: Factors influencing the carcinogenicity of food
chemicals, Toxicology, 134:93-108, 1999
62. MARKS F., MÜLLER-DECKER K., FÜRSTENBERGER G.: A causal relationship
between unscheduled eicosanoid signaling and tumor development: cancer
chemoprevention by inhibitors of arachidonic acid metabolism, Toxicology, 153:11-26,
2000
63. MASTERS C.J.: On the Role of the peroxisome in the Metabolism of Drugs and
Xenobiotics, Biochemical Pharmacology, 56:667-673, 1998
64. MATES J.M., SANCHES-JIMENEZ F.M.: Role of reactive oxygen species in
apoptosis: implications for cancer therapy, International Journal of Biochemistry & Cell
Biology, 32:157-170, 2000
65. MCCONKEY D.J.: Biochemical determinants of apoptosis and necrosis, Toxicology
Letters, 99:157-168, 1998
66. MCKIM W.A.: Drugs and Behavior. An introduction to behavioral pharmacology, 4th
edition, Prentice-Hall, New Jersey, 2000, p.1-115
67. MEPLAN C., RICHARD M-J, HAINAUT P: Redox signaling and transition metals in
the control of the p53 pathway, Biochemical Pharmacology, 59:25-33, 2000
68. MORETTO A.: Promoters and promotion of axonopathies, Toxicology Letters, 112-
113:17-21, 2000
69. NAKADATE M.: Toxicity prediction of chemicals based on structure-activity
relationships, Toxicology Letters, 102-103:627-629, 1998
70. NELSON B.K.: Evidence for Behavioral Teratogenicity in Humans, Journal of Applied
Toxicology, 11(1):33-37, 1991
71. NEUBERT R., MERKER H.-J., NEUBERT D.: Developmental model for thalidomide
action, Nature, 400:419-420, 1999
72. NIESINK R.J.M., VRIES D., HOLLINGER M.A.: Toxicology. Principles and
Applications, CRC Press, Boca Raton, 1996, 1284 p.
73. OMIECINSKI C.J., HASSETT C., HOSAGRAHARA V.: Epoxide hydrolase-
polymorphism and role in toxicology, Toxicology Letters, 112-113:365-370, 2000
74. OPPERMANN U.C.T., MASER E.: Molecular and structural aspects of xenobiotic
carbonyl metabolizing enzymes. Role of reductases and dehydrogenases in xenobiotic
phase I reactions, Toxicology, 144:71-81, 2000
75. PALLARDY M., KERDINE S., LEBREC H.: Testing strategies in immunotoxicology,
76. PARK B.K., KITTERINGHAM N.R., POWELL H., PIRMOHAMED M.: Advances in
molecular toxicology-towards understanding idiosyncratic drug toxicity, Toxicology,
153:39-60, 2000
77. PARK B.K., NAISBITT D.J., GORDON S.F., KITTERINGHAM N.R.,
PIRMOHAMED M.: Metabolic activation in drug allergies, Toxicology, 158:11-23,
2001
78. PLOPPER C.G., BUCKPITT A., EVANS M., VAN WINKLE L., FANUCCHI M.,
SMILEY-JEWELL S., LAKRITZ J., WEST J., LAWSON G., PAIGE R., MILLER L.,
HYDE D.: Factors modulating the epithelial response to toxicants in tracheobronchial
airways, Toxicology, 160:173-180, 2001
79. RAVINDRANATH V., BHAMRE S., BHAGWAT S.V.,
ANANDATHEERTHAVARADA H.K., SHANKAR S.K., TIRUMALAI P.S.:
Xenobiotic metabolism in brain, Toxicology Letters, 82/83:633-638, 1995
BIBLIOGRAFIE • 217
80. RAVINDRANATH V.: Metabolism of Xenobiotics in the Central Nervous System,

Biochemical Pharmacology, 56:547-551, 1998
81. RENWICK A.G.: Inter-ethnic differences in xenobiotic metabolism, Environmental
Toxicology and Pharmacology, 2:165-170, 1996
82. REPETTO M.: Toxicologia avanzada, Diaz de Santos, Madrid, 1995, p.87-116
83. REPETTO M.: Toxicologia fundamental, Segunda edición, Editorial cientifico-medica,
Barcelona 1988, 407 p
84. RITTER J.K.: Roles of glucuronidation and UDP-glucuronosyltransferases in
xenobiotic bioactivation reactions, Chemico-Biological Interactions, 129:171-193, 2000
85. ROBERTS R.A., JAMES N.H., HASMALL S.C., HOLDEN P.R., LAMBE K.,
MACDONALD N., WEST D., WOODYATT N.J., WHITCOME D.: Apoptosis and
proliferation in nongenotoxic carcinogenesis: species differences and role of PPARα,
86. ROZMAN K.K., DOULL J.: Dose and time as variables in toxicity, Toxicology,
144:169-178, 2000
87. SCHLEDE E., MISCHKE U., ROLL R., KAYSER D.: A national validation study of
the acute-toxic-class method – an alternative to the LD50 test, Arch Toxicol, 66:455-
470, 1992
88. SCHOFIELD P.N., JOYCE J., LAM W.K., GRANDJEAN V., FERGUSON-SMITH A.,
REIK W., MAHER E.R.: Genomic imprinting and cancer; new paradigms in the
genetics of neoplasia, Toxicology Letters, 120:151-160, 2001
89. SEN C.K., ROY S.: Redox control of caspases, Environmental Toxicology and
Pharmacology, 10:215-220, 2001
90. SHIMODA K.: Mechanisms of quinolone phototoxicity, Toxicology Letters, 102-
103:369-373, 1998
91. SIMMONS J.E.: Chemical mixtures: challenge for toxicology and risk assessment,
Toxicology, 105:111-119, 1995
92. SQUADRITO G.L., PRYOR W.A.: Oxidative chemistry of nitric oxide: the roles of
superoxide, peroxynitrite and carbon dioxide, Free Radical Biology & Medicine,
25(4/5):392-403, 1998
93. STEPHENS T.D., BUNDE C.J.W., FILLMORE B.J.: Mechanism of Action in
Thalidomide Teratogenesis, Biochemical Pharmacology, 59:1489-1499, 2000
94. STERN R.S.: Photocarcinogenicity of drugs, Toxicology Letters, 102-103:389-392,
1998
95. STERN R.S.: Photocarcinogenicity of drugs, Toxicology Letters, 102-103:389-392,
1998
96. STOPPER H., MÜLLER S.O.: Micronuclei as a Biological Endpoint for Genotoxicity:
A Minireview, Toxicology in Vitro, 11:661-667, 1997
97. THOMAS S., LOWE J.E., KNOWLES R.G., GREEN I.C., GREEN M.H.L.: Factors
affecting the DNA damaging activity of superoxide and nitric oxide, Mutation
Research, 402:77-84, 1998
98. TIMBRELL J.A.: Principles of Biochemical Toxicology, 2nd edition, Taylor&Francis,
London, 1991, 415 p.
99. TROSKO J.E., CHANG C-C., UPHAM B., WILSON M.: Epigenetic toxicology as
toxicant-induced changes in intracellular signaling leading to altered gap junctional
intercellular communication, Toxicology Letters, 102-103:71-78, 1998
100. VAN BLADEREN P.J.: Glutathione conjugation as a bioactivation reaction, Chemico-
Biological Interactions, 129:61-76, 2000
101. VASILIOU V., PAPPA A., PETERSEN D.R.: Role of aldehyde dehydrogenases in
endogenous and xenobiotic metabolism, Chemico-Biological Interactions, 129:1-19,
2000
102. VERDIER F., PATRIARCA C., DESCOTES J.: Autoantibodies in conventional toxicity
testing, Toxicology, 119:51-58, 1997
103. VIALA A.: Eléments de Toxicologie, Tec&Doc Lavoisier, Paris, 1998, p.1-141
104. WALKER J.R., KING M., IZZO M., KOOB G.F., PASTERNAK G.W.: Antagonism of
heroin and morphine self administration in rats by morphine-6β-glucuronide
antagonist 3-O-methyl naltrexone, European Journal of Pharmacology, 383:115-119,
1999
105. WALKER R.: Modulation of toxicity by dietary and environmental factors,
Environmental Toxicology and Pharmacology, 2:181-188, 1996
106. WEBSTER W.S., FREEMAN J.A.D.: Is this drug safe in pregnancy, Reproductive
Toxicology, 15:619-629, 2001
107. WELTZIEN H.U., MOULON C., MARTIN S., PADOVAN E., HARTMANN U.,
KOHLER J.: T cell immune responses to haptens. Structural models for allergic and
autoimmune reactions, Toxicology, 107:141-151, 1996
108. WENNING R.: Threshold values in toxicology- useful or not?, Forensic Science
International, 113:323-330, 2000
109. WERMUTH C.G.: The Practice of Medicinal Chemistry, Academic Press, London,
1996, p. 615-670
110. WILLIAMS D.A., LEMKE T.L.: Foye’s Principles of Medicinal Chemistry, Lippincott
Williams&Wilkins, 2002, p.174-233
111. WILLIAMS G.M., ARUOMA O.I.: Molecular Drug metabolism and Toxicology, OICA
International, London, 2000, 277 p.
112. WILLIAMS G.M.: Mechanism of chemical carcinogenesis and application to human
cancer risk assessment, Toxicology, 166:3-10, 2001
113. XXX: Environmental Health Criteria 212: Principles and methods for Assessing
Allergic Hypersensitization Associated with Exposure to Chemicals, World Health
Organization, Geneva, 1999
114. YANG R.S.H.: Some current approaches for studying combination toxicology in
chemical mixtures, Food and Chemical Toxicology, 34:1037-1044, 1996
115. ZIMNIAK P., PIKULA S., BANDOROWICZ-PIKULA J., AWASTHI Y.C.:
Mechanisms for xenobiotic transport in biological membranes, Toxicology Letters,
106:107-118, 1999

MANUAL Kupdf - Net - Toxicologie Generala Corectata Format Final

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MANUAL Kupdf - Net - Toxicologie Generala Corectata Format Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Felicia Loghin

Editura Medicală Universitară

SUBSTANŢE TOXICE ŞI TIPURI DE INTOXICAŢII 8

RELAŢII DOZĂ-EFECT ÎN TOXICOLOGIE 88

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ TOXICITATEA 97

MECANISME DE ACŢIUNE TOXICĂ 124

Toxicologia poate fi definită ca ştiinţa care studiază efectele dăunătoare ale

BIOLOGIE SANATATE PUBLICA

MEDIULUI ECONOMICA MEDICALA

Fig. 1.1. Domeniile de interes ale toxicologiei şi disciplinele conexe

A. Mecanismele de acţiune toxică

B. Măsurarea substanţelor toxice şi a toxicităţii

D. Toxicologia unor clase de substanţe chimice cu anumite utilizări: include

E. Toxicologie reglementară – se preocupă de formularea unor acte legislative care

Toxicologia este o ştiinţă experimentală, ale cărei începuturi se pierd în

(Agua Toffana). Ea a fost succedată de o imitatoare cu geniu organizatoric,

În domeniul toxicologiei analitice, s-a urmărit elaborarea unor metode pentru

SUBSTANŢE TOXICE: DEFINIŢIE, CLASIFICARE

Substanţa toxică reprezintă obiectul de studiul al toxicologiei şi poate fi

Ø Substanţe anorganice: metale

Tabel II.1.: Clasele de toxicitate în Uniunea Europeană

Intervalul DL50 (mg / kg) Clasa de toxicitate

INTOXICAŢII: DEFINIŢIE, CLASIFICARE

Intoxicaţia este răspunsul organismului la pătrunderea unei substanţe toxice.

1. Clasificarea conform criteriului clinico-evolutiv

1.1. Intoxicaţiile acute apar în urma pătrunderii în organism a substanţei

1.2. Intoxicaţiile cronice se produc în urma absorbţiei repetate de doze mici

2. Clasificarea conform criteriului social-juridic

2.1. Intoxicaţii voluntare

- medicamente psihotrope (hipnotice, anxiolitice, neuroleptice,

2.1.3. Toxicomaniile sunt intoxicaţii voluntare de tip cronic, determinate de

1) Dependenţa psihică, care constă în modificări de comportament şi o stare

2.1.4. Dopingul constă în administrarea de substanţe în scopul creşterii

2.1.5. Utilizarea de afrodisiace a fost întâlnită pe parcursul întregii istorii a

2.2 Intoxicaţii accidentale

Ø Tetraetilul de plumb – folosit ca antidetonant în benzina pentru

2.2.2. Intoxicaţiile profesionale sunt intoxicaţii care survin la locul de muncă, în

2.2.3. Intoxicaţiile medicamentoase sunt intoxicaţiile care necesită cel mai

Erori ale medicului:

2.2.4. Intoxicaţiile alimentare pot avea diferite cauze: intoleranţă la anumite

1) Intoleranţa la alimente se datorează unei sensibilităţi particulare, de

2) Consumarea de alimente care conţin în mod natural substanţe toxice

3) Consumarea de alimente contaminate cu substanţe toxice

- glutamatul de sodiu, care este folosit ca potenţator de gust, este bănuit a fi

4) Intoxicaţiile de origine microbiană se datorează consumării de alimente

2.2.6. Intoxicaţii cu toxine animale sau vegetale

Pentru ca un compus chimic să îşi poată exercita efectul toxic, el trebuie să

MECANISME DE TRANSPORT PRIN MEMBRANELE BIOLOGICE

Organismul este alcătuit din o sumă de organe, ţesuturi, celule şi organite

Eliberarea substantei Substanta toxica

1 - Faza de expunere 2 - Faza toxicocinetica 3 -Faza toxicodinamica

Fig. 3.1. Parcursul unei substanţe toxice în organism

LICHID DIN INTERIORUL ORGANITELOR CELULARE

Fig.3.2. Transportul xenobioticelor prin barierele membranare

Diferitele tipuri de membrane au o structură similară. Conform teoriei

FORMA LIBERA FORMA LEGATA

Fig.3.3. Căile pe care le poate urma un xenobiotic în organism

Fig.3.4. Structura tridimensională a membranei celulare. Proteinele (a) sunt inserate în

Principalele mecanisme prin care xenobioticele pot traversa membranele

1. Difuzia pasivă reprezintă probabil cel mai important mecanism de transport al

Aceste condiţii au fost încorporate în teoria pH-partiţiei, conform căreia

Viteza de transport = [KS(C2 – C1)] / g

Unde: K este coeficientul de difuzie, S este suprafaţa membranei, C2 este