Sunteți pe pagina 1din 36

NOTE DE CURS – DISCIPLINA DREPTUL FAMILIEI

TITULAR CURS : ASIST. UNIV. DR. MĂDĂLINA BOTINĂ

CURS I

NOŢIUNEA, OBIECTUL ŞI PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI


FAMILIEI

Familia uneşte într-o structură socială persoane determinate, în cadrul căreia oamenii
sunt legaţi între ei prin căsătorie şi rudenie.

Definiţia dreptului familiei :

Dreptul familiei este o ramură a sistemului de drept ce cuprinde normele juridice care
reglementează relaţiile ce se nasc şi se stabilesc între membrii de familie şi între aceştia şi
alte persoane.

Dreptul familiei este ramura de drept care cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie
şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul
ocrotirii şi întăririi familiei.

Obiectul dreptului familiei. Obiectul de reglementare al normelor dreptului familiei îl


formează raporturile de familie.

În mod obişnuit familia dă naştere următoarelor raporturi:

a) de căsătorie ce constituie baza familiei;


Impun reglementarea unor aspecte cu privire la căsătorie, cum ar fi:
- încheierea căsătoriei;
- raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi;
- încetarea, constatarea nulităţii sau anularea ori desfacerea căsătoriei.

b) de rudenie;
Modul de stabilire a filiaţiei: faţă de mamă şi faţă de tată;
Raporturile personale dintre părinţi şi copii, obligaţia reciprocă de întreţinere, protecţia şi
promovarea drepturilor copilului ş.a..
În al doilea rând, în cadrul acestora sunt incluse raporturile dintre rude în linie dreaptă
şi, respectiv, raporturile dintre rude în linie colaterală.

c) de rudenie adoptativă;

1
Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între
adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.

d) asimilate (cele dintre alte persoane ce mai fac parte din familie).
Referitor la această „asimilare" aparţin dreptului familiei:
- unele raporturi rezultând din luarea unei măsuri de protecţie specială a copilului
lipsit de ocrotirea părinţilor săi;
- unele raporturi dintre un soţ şi copii celuilalt soţ;
- unele raporturi dintre moştenitorii unei persoane care a fost obligată la
întreţinerea unui minor sau care i-a prestat întreţinere fără a avea obligaţia legală şi
minorul îndreptăţit la întreţinere;
- unele relaţii dintre foştii soţi.

Sub aspect juridic familia desemnează: grupul de persoane între care există drepturi şi
obligaţii care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopţie), precum şi din alte raporturi
asimilate relaţiilor de familie. Privită astfel, familia este o realitate juridică prin reglementarea
ei de către normele legale.

Dezvoltarea dreptului familiei în România:

Dreptul familiei, în sistemul nostru de drept, nu a apărut dintr-o dată, prin punerea în
aplicare a Codului familiei. Acest cod a fost precedat de o serie de acte normative, care, în
succesiunea lor, au marcat desprinderea dreptului familiei din dreptul civil.

Codul familiei român a intrat în vigoare în anul 1954. Statuează la articolul 1 ocrotirea de
către stat a familiei, la dezvoltarea şi consolidarea acesteia prin măsuri economice şi sociale.

Familia desemnează fie pe soţi, fie pe aceştia şi copii lor, fie pe toţi cei care se găsesc
în relaţii de familie care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi relaţiile asimilate, sub
anumite aspecte, cu cele de familie.

Reglementări privind instituţia familiei şi protecţia copiilor sunt reglementate şi de


Constituţia României în articolele 48 şi 49. Astfel, se prevede la articolul 48 (1): „Familia se
întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi
îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor".
Alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte următoarele: "Copii din afara căsătoriei sunt
egali în faţa legii cu cei din căsătorie".
Art. 49 alin. (1) din Constituţie, republicată: "Copii şi tinerii se bucură de un regim
special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor”.
Potrivit art. 29 alin. (6) din Constituţie, republicată: "Părinţii sau tutorii au

2
dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le
revine".

Subiectele raporturilor reglementate de dreptul familiei au calitatea de :


 soţi;
 părinte şi copil;
 adoptat şi adoptator;
 rudă;
 afin (rudă prin alianţă).

Dreptul familiei, ca ramură autonomă de drept, are la bază următoarele principii


fundamentale:

1. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei, a intereselor mamei şi copilului.

Potrivit art.1 (1) din Codul familiei:


- Statul ocroteşte căsătoria şi familia şi sprijină, prin măsuri economice şi sociale,
dezvoltarea şi consolidarea familiei.
- egalitatea dintre soţi ;
- dispoziţiile Codului familiei privitoare la drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii
lor minori
Potrivit art. 48 alin. (2) din Constituţie, republicată:
Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege.
Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă.
Conform art. 1 alin. 2 din Codul familiei, ocrotirea intereselor mamei şi copilului se
realizează în cadrul măsurilor dispuse prin acest act normativ:
- stabilirea filiaţiei faţă de mama sau faţă de tată;
- obligaţia de întreţinere;
- măsurile de ocrotire a copiilor minori;
- adopţia;

2. Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi.

Codul familiei prevede, în art. 1 alin. (3), că familia are la bază căsătoria liber
consimţită între soţi.

Stricto sensu, acest principiu cu valoare constituţională înseamnă că voinţa concordantă a


viitorilor soţi este singurul factor subiectiv relevant (şi indispensabil) la încheierea căsătoriei.
Când fiecare dintre viitorii soţi este major, acordul sau opoziţia părinţilor sau a altor persoane,
deşi cu posibile rezonanţe morale, nu are conotaţii juridice.
Lărgind cadrul, caracterul liber consimţit al căsătoriei înseamnă că nu există nici
privilegii şi nici discriminări de natură socială, rasială, etnică, religioasă etc. în exerciţiul

3
dreptului fundamental 7 al oricărei persoane de a se căsători şi de a-şi întemeia o familie –
proclamat prin Declaraţia universală a drepturilor omului [art. 16 alin. (1)].

3. Principiul egalităţii în drepturi a soţilor.

Constituţia prevede prin art. 48 (1) că familia se întemeiază pe egalitatea soţilor.


Alte exemple:
Art. 25 C. fam. “bărbatul şi femeia au drepturi egale şi obligaţii egale în căsătorie”
Art. 26 C. fam. “soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria”
Art. 97 (1) C. fam. “ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori”
Egalitatea femeii cu bărbatul în diferite domenii de activitate este prevăzută şi în unele acte
internaţionale:
1) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
2) Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale;
3) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

4. Principiul sprijinului moral şi material între membrii familiei.


Art. 2 din Codul familiei: „Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi
afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi
material.”
În tot ceea ce priveşte căsătoria şi asupra tuturor măsurilor privitoare la persoana şi
bunurile copiilor, soţii hotărăsc de comun acord.
Exercitării drepturilor şi îndatoririlor părinteşti în interesul copilului:
Art. 48 (1) din Constituţie: familia se întemeiază, printre altele, pe
dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.
Codul familiei, în art. 101, reglementează obligaţia părinţilor de a creşte copilul,
îngrijindu-se de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea
profesională a acestuia.
Potrivit art.1 (4) şi art.97 (2) din Codul familiei, drepturile părinteşti se exercită numai în
interesul copiilor.
Egalitatea în drepturi a copiilor:
Art. 48 alin. (3) din Constituţie: Copiii din afara căsătoriei sunt egali în
faţa legii cu cei din căsătorie.
Art. 63 din Codul familiei prevede: Copilul din afara căsătoriei a cărui
filiaţie a fost stabilită prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească are faţă de părinte şi
rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie.
Tot astfel, art. 97 alin. (1) Codul familiei: Ambii părinţi au aceleaşi
drepturi şi îndatoriri faţă de copii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie,
din afara căsătoriei ori adoptaţi.

4
Potrivit art. 49 alin. (1) din Constituţie: Copii şi tinerii se bucură de un
regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor.

5. Principiul monogamiei.

Codul familiei dispune în art.5: “Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau
femeia care este căsătorită.”

Sancţiuni:
- nulitatea absolută a celei de a doua căsătorii;
- art. 303 din Codul penal, infracţiunea de bigamie.

5
CURS II

CONDIŢIILE DE VALABILITATE ALE ACTULUI JURIDIC AL CĂSĂTORIEI

 DEFINIŢIA CĂSĂTORIEI:

Uniune liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată cu respectarea dispoziţiilor


legale, în scopul întemeierii unei familii. Termenul “uniune” sugerează dubla accepţie a
“căsătoriei”, de act juridic şi de statut juridic.

CARACTERELE JURIDICE ALE ACTULUI JURIDIC AL CĂSĂTORIEI

 Caracterul laic (civil) al căsătoriei, încheierea şi înregistrarea căsătoriei sunt de


competenţa exclusivă a autorităţii de stat. - Art 3 şi art. 18 C. fam.
 Caracterul solemn, valabilitatea actului juridic al căsătoriei este condiţionată şi de
respectarea unor condiţii de formă. – Art. 16 C. fam.
 Caracterul bilateral, căsătoria luând naştere prin concursul a două voinţe concordante.

CERINŢE LEGALE DE FOND LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI:


1. CONSIMŢĂMÂNTUL LA CĂSĂTORIE
Existenţa consimţământului la căsătorie al viitorilor soţi este cerinţa fundamentală,
indispensabilă a actului juridic al căsătoriei; nu şi suficientă, pentru că acesta mai trebuie să fie
liber, adică netulburat în manifestarea sa, precum şi actual.
- Existenţa consimţământului = răspunsul afirmativ la întrebările ofiţerului de stare civilă
adresate fiecărui soţ.
În cazul căsătoriei dintre un cetăţean român şi un străin sau între cetăţeni străini, dacă unul
sau ambii soţi nu cunosc limba română, precum şi atunci când unul sau ambii viitori soţi sunt
surdomuţi, se va lua act de consimţământul lor prin intermediul unui interpret autorizat,
încheindu-se în acest sens un proces-verbal (art. 32 din Legea nr. 119/1996).
Caracterul liber, neviciat al consimţământului. Viciile de consimţământ sunt eroarea, dolul şi
violenţa.

2. VÂRSTA MATRIMONIALĂ
Este de 18 ani împliniţi pentru bărbat şi 16 ani împliniţi pentru femeie.
Nefiind stabilită şi o vârstă maximă până la care o persoană se poate căsători, este valabilă
inclusiv căsătoria realizată in extremis (la limita extremă, în ultimul moment), cu toate că scopul
căsătoriei – întemeierea unei familii – nu mai poate fi asigurat. Diferenţa de vârstă dintre viitorii
soţi nu este relevantă sub aspectul valabilităţii căsă-toriei, dar o diferenţă nefirească poate
constitui indiciul (nu şi dovada incontestabilă) a fictivităţii, a caracterului „simulat” al căsătoriei,
încheiată în alt scop decât acela al întemeierii unei familii.
Femeia minoră se poate căsători, dacă a obţinut dispensă de vârstă, adică încuviinţarea
prealabilă anume prevăzută de lege, acordată de preşedintele consiliului judeţean sau, după caz,
de primarul general al capitalei, dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:

6
- minora a împlinit vârsta de 15 ani;
- există motive temeinice pentru încheierea căsătoriei înainte de atingerea vârstei de 16 ani;
- există avizul medial favorabil.

3. COMUNICAREA RECIPROCĂ DE CĂTRE VIITORII SOŢI A STĂRII


SĂNĂTĂŢII LOR
Ascunderea maladiei de către unul dintre soţi poate constitui motiv de desfiinţare a
căsătoriei, dacă sunt întrunite următoarele motive cumulative:
- existenţa bolii a fost cunoscută de soţ anterior încheierii căsătoriei;
- omisiunea deliberată de a-l informa pe celălalt soţ, anterior căsătoriei;
- boala prezintă o anumită gravitate.

5. CONDIŢIA DIFERENŢEI DE SEX


Art. 4 C. fam. : bărbatul şi femeia care se pot căsători…
Este valabilă şi căsătoria încheiată de persoana al cărei sex a fost schimbat, căsătorie
ulterioară modificării menţiunii privitoare la sex în cuprinsul certificatului de naştere.

IMPEDIMENTE LA CĂSĂTORIE

1. STAREA DE PERSOANĂ CĂSĂTORITĂ

 Principiul monogamiei este promovat de legislaţia noastră. Impedimentul


rezultând din starea de persoană căsătorită se aplică inclusiv cetăţeanului străin care ar dori să se
căsătorească pe teritoriul ţării noastre, chiar dacă legea sa naţională permite poligamia sau
poliandria.

2. RUDENIA FIREASCĂ
 Interdicţia vizează rudenia în linie dreaptă, bazată pe descendenţa unei
persoane dintr-o altă persoană.

EXEMPLU: După numărul naşterilor


- Copii sunt rude de gradul I cu părinţii lor, de gradul II cu bunicii
 Şi rudenia în linie colaterală, întemeiată pe faptul că mai multe persoane au un
ascendent comun, însă numai până la gradul IV inclusiv., adică verii primari.

EXEMPLU: După numărul naşterilor, dar urcând de la persoana de referinţă


până la autorul comun, de la care se coboară apoi până la persoana faţă de care se determină
gradul de rudenie.
- Fraţii sunt rude de gradul II.

7
- Pe linie colaterală nu există gradul I de rudenie.

3. RUDENIA ADOPTIVĂ
Este oprită căsătoria între:
• adoptator sau ascendenţii lui, pe de o parte, şi adoptat ori descendenţii lui, pe
de altă parte;
 copiii adoptatorului, pe de o parte, şi adoptat şi copiii acestuia pe de altă
parte;
 adoptaţii de către aceeaşi persoană.
Cele trei situaţii de împiedicare din acest articol sunt o aplicaţie a interdicţiei
rezultând din relaţiile de rudenie firească la cercul de persoane care au devenit rude sau între care
s-au stabilit relaţii de familie prin efectul adopţiei:
 prima evocă rudenia în linie dreaptă,
 iar celelalte două rudenia în linie colaterală.

4. TUTELA
Este interzisă căsătoria între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa.

 Interdicţia priveşte numai tutorele şi femeia minoră aflată sub tutelă, fiindcă
numai femeia se poate căsătorii în timpul minorităţii.

5. ALIENAŢIA SAU DEBILITATEA MINTALĂ

Alienaţia sau debilitatea mintală anulează discernământul. În lipsa


discernământului nu se poate vorbi de consimţământ.

 Alienaţia mintală se instalează în cursul vieţii persoanei (este dobândită).


 Debilitatea mintală este dată de afecţiuni psihice existente în momentul naşterii (este
nativă).

6. LIPSA VREMELNICĂ A DISCERNĂMÂNTULUI


Constituie piedică legală temporară la încheierea căsătoriei, adică este activă
numai în intervalul de timp în care persoana nu are discernământul faptelor sale .

8
CONDIŢIILE DE FORMĂ ALE ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI

A) Formalităţi premergătoare încheierii căsătoriei;


 Completarea declaraţiei de căsătorie;
 Cuprinde: datele de identificare, manifestarea voinţei lor de a se căsători împreună,
menţiunea că nu există nici o piedică legală la căsotorie, menţiunea că au luat
cunoştinţă de starea sănătăţii lor.
 Depunerea actelor anexă declaraţiei de căsătorie;

B) Formalităţi încheierii propriu-zise a căsătoriei.


Atribuţiile ofiţerului de stare civilă în legătură cu declaraţia de căsătorie:
 Afişarea declaraţiei de căsătorie;
 Căsătoria se poate închiea numai după expirarea termenului de 10 zile socotit de la
data declaraţiei de căsătorie.
 Opoziţia la căsătorie este manifestarea de voinţă a unei persoane prin care aduce la
cunoştinţa ofiţerului de stare civilă existenţa unor împrejurări de fapt sau de drept
interesând valabilitatea căsătoriei ce urmează a se închiea.

Ordinea efectuării operaţiunilor de către ofiţerul de stare civilă:

Solemnitatea încheierii căsătoriei

 Căsătoria se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă;


 În prezenţa personală şi concomitentă a viitorilor soţi, însoţiţi de doi martori;
 Se identifică soţii şi se constată că nu există opoziţii, respectiv, impedimente la
încheierea căsătoriei şi se verifică prezenţă celor doi martori;
 Se constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond la încheierea căsătorie şi se ia
consimţământul viitorilor soţi;
 Se declară căsătoria încheiată;
 Se întocmeşte actul de căsătorie în registrul de stare civilă, act ce se semnează de
ofiţerul de stare civilă, soţi şi cei doi martori;
 Se face menţiunea pe cartea de identitate al soţului care şi-a schimbat numele;
 Se eliberează soţilor certificatul de căsătorie.

9
CURS III

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND NULITATEA ACTULUI JURIDIC AL


CĂSĂTORIEI
 DEFINIŢIE:
Nulitatea actului juridic al căsătoriei este sancţiunea civilă care intervine
ca urmare a nerespectării unora din cerinţele de valabilitate stabilite de lege, constatarea
sau pronunţarea sa înlăturând, de regulă, efectele acelei căsătorii.
 C. fam. indică în mod expres aceste cazuri de nulitate în art. 19 şi 21.
 În cazul desfiinţării căsătoriei, cauzele sunt anterioare sau concomitente încheierii
actului juridic, atingând valabilitatea acestuia.
 În cazul desfacerii (la divorţ), ele sunt ulterioare naşterii valabile a căsătoriei a cărei
menţinere nu mai este dorită de soţi sau de unul dintre ei.

CAZURILE DE NULITATE A CĂSĂTORIEI

1. CAZURI DE NULITATE ABSOLUTĂ


Sunt 11 astfel de cazuri:

1.1. Impubertatea legală (art. 19 şi art. 4 c. fam.)


Este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată de bărbatul care nu a
împlinit 18 ani şi de femeia care nu a împlinit 16 ani sau care, având vârsta de 15 ani
împliniţi, nu a solicitat şi a obţinut dispensă de vârstă.
 Sancţiunea nu se va pronunţa dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii în desfiinţarea
căsătoriei survine una din următoarele împrejurări:
 Soţul care nu avea vârsta legală pentru căsătorie, a împlinit-o;
 Soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată;
- Potrivit practici judiciare , faptul că la data încheierii căsătoriei nu a existat o dispensă
de vârstă pentru femeia care a împlinit vârsta de 15 ani, dacă dispensa s-a obţinut totuşi
ulterior încheierii căsătoriei.

2. Starea de persoană căsătorită (Art. 19 şi art. 5 C. fam)


Nulitatea absolută a căsătoriei încheiată în dispreţul principiului monogamiei implică
două cerinţe cumulative:
 Există o căsătorie anterioară a cel puţin unuia dintre soţi, căsătorie valabilă din punct de
vedere juridic în raport cu momentul încheierii celei subsecvente.
 Cea din urmă căsătorie s-a încheiat potrivit legii.

10
3. Relaţiile de rudenie în grad interzis de lege (Art. 19 şi art. 5 C. fam)
 Căsătoria încheiată între rude de sânge sau între rude civile (adoptive) –
în linie dreaptă, indiferent de grad, în linie colaterală, până la gradul al patrulea inclusiv – este
nulă absolut.
 Poate fi încuviinţată căsătoria între verii primari, dar în lipsa autorizării
prealabile căsătoria este nulă.

1.4. Adopţia (Art. 19 şi art. 7 C. fam)


 Este sancţionată cu nulitatea absolută căsătoria încheiată între adoptator şi
ascendenţii săi, pe de o parte, şi persoana adoptată şi descendenţii acestuia pe de altă parte.
 Între copiii celui care adoptă, pe de o parte, şi cel adoptat sau copiii acestuia,
pe de altă parte.

1.5. Starea de alienaţie sau debilitate mintal, precum şi lipsa vremelnică a


discernământului (Art. 19 şi art. 9 C. fam)
Căsătoria este lovită de nulitate absolută fără a distinge după cum persoana
se află sau nu sub interdicţie judecătorească, chiar dacă încheierea căsătoriei a avut loc într-un
moment de luciditate pasageră.
Debutul vreuneia din aceste afecţiuni ulterior căsătoriei nu justifică
desfiinţarea acesteia, dar poate susţine cererea în desfacerea căsătoriei formulată de oricare dintre
soţi pe motiv de boală gravă a unuia dintre ei.

Nulitatea absolută a căsătoriei pentru lipsa vremelnică a facultăţilor mintale este


condiţionată de absenţa discernământului în momentul încheierii căsătoriei, ceea ce echivalează
cu inexistenţa consimţământului.

1.6. Lipsa materială a consimţământului la căsătorie (Art. 19 şi art. 16 C. fam)


• Atunci când persoana a refuzat să consimtă la căsătorie, şi cu toate acestea ofiţerul
de stare civilă a declarat căsătoria;
• Ori căsătoria s-a celebrat în lipsa unuia dintre soţi;
• Şi mai puţin probabil în basenţa ambilor soţi.
• Atunci când persoana a refuzat să consimtă la căsătorie, şi cu toate acestea ofiţerul
de stare civilă a declarat căsătoria;
• Ori căsătoria s-a celebrat în lipsa unuia dintre soţi;
• Şi mai puţin probabil în basenţa ambilor soţi.

11
1.7. Lipsa măsurii de publicitate a publicaţiei declaraţiei de căsătorie (Art. 19 şi art.
13 indice 1 C. fam)
 Obligaţia de a asigura afişarea în extras a declaraţiei de căsătorie a viitorilor soţi revine
ofiţerului de stare civilă, iar nu viitorilor soţi.
 Caracterul incomplet al datelor afişate precum şi durata sub 10 zile a publicaţiei atrag
aceeaşi sancţiune a nulităţii absolute a căsătoriei. Cu siguranţă, dacă textul va fi păstrat în
actuala redactare, practica judiciară va atenua consecinţele sale mult prea drastice.

1.8. Nerespectarea cerinţelor de formă privitoare la solemnitate şi publicitatea


actului juridic al căsătoriei (Art. 19 şi art. 16 C. fam)
Este declarată nulă căsătoria:
 căsătoria oficiată de o altă persoană decât ofiţerul de stare civilă;
 căsătoria încheiată fără participarea unuia sau ambilor soţi;
 în lipsa martorilor, sau a unuia dintre aceştia;
 căsătoria a cărui încheiere nu a fost constatată de către ofiţerul de stare civilă.

1.9. Necompetenţa materială a delegatului de stare civilă


 O căsătorie oficiată de o persoană lipsită de calitate este deci lovită de nulitate absolută.
 În aplicarea principiului error comunis facit ius, dacă atribuţiile specifice ofiţerului de
stare civilă au fost exercitate în mod public, astfel încât s-a creat o stare de eroare
comună şi invincibilă, căsătoria nu va fi desfiinţată.

1.10. Lipsa diferenţierii sexuale


Această cauză nu este prevăzută în mod expres, dar este recunoscută ca atare
atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară.
 Căsătoria încheiată între persoane de acelaşi sex este nulă.

1.11. Fictivitatea căsătoriei


Căsătoria este fictivă dacă:
- Consimţământul exprimat la încheierea actului juridic nu reflectă voinţa reală a persoanei
- Scopul urmărit de unul sau de viitori soţi este acela de a obţine unele efecte secundare ale
căsătoriei.

4. CAZURI DE NULITATE RELATIVĂ


Conform art. 21 C. fam, numai viciile de consimţământ – adică eroarea, dolul şi
violenţa – constituie cauze de nulitate relativă.
 Eroarea – viciază consimţământul numai dacă poartă asupra identităţii fizice a celuilalt
soţ.
 Dolul – adică eroarea anume provocată prin manopere dolosive.
 Violenţa – fizică sau morală, poate fonda acţiunea în anularea căsătoriei.

12
CURS IV

EFECTELE ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA RELAŢIILE


PERSOANLE DINTRE SOŢI ŞI CAPACITATEA DE EXERCIŢIU
Capitolul III, Secţiunea I, Art. 25 - 28 C. fam.

Schimbarea pe cale administrativă a numelui comun, stabilit şi declarat la încheierea


căsătoriei , nu se va putea efectua decât cu consimţământul celuilalt soţ.
Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu sunt incidente numai cu privire la
femeia minoră care s-a căsătorit. Prin încheierea căsătoriei, femeia minoră dobândeşte
capacitatea deplină de exerciţiu.

EFECTELE ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA RELAŢIILE


PATRIMONIALE ÎNTRE SOŢI
Capitolul III, Secţiunea a II-a, art. 29-36 C. fam;

Regimul juridic al bunurilor soţilor

Categoriile de bunuri ale soţilor

Regimul juridic al bunurilor soţilor, adică regimul matrimonial, reuneşte normele care
guvernează raporturile dintre soţi privitoare la bunurile lor, precum şi raporturile patrimoniale ale
acestora cu terţe persoane. 1 Stricto sensu, ideea de regim matrimonial evocă setul de reguli
referitoare la raporturile patrimoniale dintre soţi, adică la constituirea patrimoniului comun,
modul de gestionare şi de lichidare a acestuia, precum şi la configurarea patrimoniului propriu al
fiecăruia, în virtutea calităţii de soţ al titularului. Lato sensu, sunt de asemenea vizate regulile ce
ţin de relaţiile pecuniare dintre soţi şi terţe persoane, fie ele complet străine de căsătorie sau
având unele legături juridice cu aceasta (cum ar fi descendenţii sau părinţii soţilor).
Aşa cum este consacrat prin dispoziţiile Codului familiei, regimul matrimonial al
comunităţii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei este legal, în sensul că s-a fixat prin norme
legale, preponderent imperative; este unic, fiind exclusă concurenţa oricărui alt regim, legal sau
convenţional; este imperativ, soţii neavând dreptul sau posibilitatea de a se sustrage de sub
incidenţa sa; este imutabil, neputând fi modificat pe durata căsătoriei. Există două categorii de
bunuri în patrimoniul soţilor: bunuri comune ambilor soţi (art. 30 C.fam.); bunuri proprii
fiecăruia dintre soţi (art. 31 C.fam.).

1. BUNURILE COMUNE ALE SOŢILOR


Drepturile şi obligaţiile soţilor cu privire la bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt
instituite conform art. 30 C. fam “bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre
soţi, sunt, la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”.

13
NOŢIUNEA DE BUNURI. DEFINIŢIE:
Comunitatea de bunuri a soţilor se înfăţişează ca o universalitate juridică = toate
drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale acestora.
 CUPRINDE:
- dreptul de proprietate comună în devălmăşie al celor doi soţi;
- alte drepturi reale: dreptul de uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie;
- drepturile de creanţă şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor.

 Prezumţia de comunitate instituită de art. 30 alin. 1 C. fam. constituie o componentă a


regimului matrimonial actual.
Tradiţionalism sau modernism din perspectiva instituirii unui regim matrimonial
alternativ este dilema relevată de autorii contemporani de dreptul familiei. Proiectul Codului
civil instituie principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale.
Interdicţia încheierii unei convenţii contrare regimului juridic al bunurilor instituit de art.
30 alin. 2 C. fam este regelementată prin instituirea sancţiunii nulităţii absolute.
Nulitatea se aplică convenţiei încheiate între viitorii soţi, cât şi convenţiei încheiate între
soţi în timpul căsătoriei. Sunt interzise atât convenţiile prin care s-ar suprima sau micşora
comunitatea de bunuri, cât şi convenţiile prin care s-ar mări această comunitate.
Sub rezerva respectării dispoziţiilor art. 30 alin. 2 C. fam. , soţii au facultatea
de a încheia acte juridice cu privire la bunurile comune
Exemplu: Contractul de donaţie încheiat între soţi în timpul căsătoriei poate
avea ca obiect numai bunurile proprii ale soţului donator.

Calificarea unui bun ca fiind comun ambilor soţi:

a) Bunul să fi fost dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei


Analiza acestei prime condiţii presupune câteva precizări referitoare la elementele sale
constitutive:
1. Noţiunea de dobândire
- Prin acte juridice oneroase ≠ bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat
sau donaţie (bunuri proprii, afară numai dacă dispunătorul nu a prevăzut că vor fi
comune)
- Prin subrogaţia reală.

2. Calitatea dobânditorului;
Singura cerinţă este aceea a statutului de soţ în raport cu momentul
Dobândirii. Dacă soţii dobândesc împreună cu o altă persoană dreptul de proprietate asupra unui
bun, dreptul lor de proprietate comună în devălmăşie va coexista cu dreptul de proprietate
comună pe cote-părţi al terţului.

14
Convieţuirea faptică, concubinajul, nu este o variantă a căsătoriei. Regimul juridic al
bunurilor dobândite în timpl concubinajului este guvernat de dreptul comun.

3. Momentul dobândirii bunului ;


Bunurile trebuie să fi fost dobândite în timpul căsătoriei (de la încheierea valabilă a
căsătoriei până la desfacerea, desfiinţarea sau încetarea căsătoriei).
EXEMPLE:
 Desfiinţarea căsătoriei – căsătoria putativă – rămânerea definitivă a hotărării de
desfiinţare a căsătoriei.
 Căsătoria încetează prin moartea fizic constatată sau prin declararea judecătorească a
morţii prezumate a unuia dintre soţi (data stabilită prin hotărâre aceea fiind cea a morţii).

b) Bunul să nu facă parte din categoria bunurilor proprii

2. BUNURILE PROPRII FIECĂRUIA DINTRE SOŢI (Art. 31 C. fam.):

A). Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei; (ca şi bunurile dobândite


ulterior desfacerii sau încetării căsătoriei).
Această categorie de bunuri nu constituie o excepţie veritabilă de la regula statornicită prin
art. 30 alin. (1) C.fam. deoarece, potrivit textului de principiu, bunurile nu devin comune decât
atunci când sunt dobândite în timpul căsătoriei, fiind de la sine înţeles că cele acumulate anterior
căsătoriei rămân proprii ale dobânditorului. Din aceleaşi raţiuni, bunurile dobândite ulterior
desfacerii sau încetării căsătoriei sunt proprii, cu toate că art. 31 C.fam. nu se referă la ele.

B). Bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, cu
excepţia că dispunătorul nu a prevăzut că vor fi comune;
Trebuie precizat că legiuitorul, referindu-se la bunurile dobândite prin moştenire, are în
vedere moştenirea legală (nu şi cea testamentară), când transmisiunea drepturilor succesorale se
realizează în temeiul legii, în considerarea legăturii de rudenie sau a calităţii de soţ supravieţuitor
în raport cu de cuius, iar nu în baza voinţei celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament.
Aceasta înseamnă că bunurile dobândite prin moştenire legală vor fi în toate cazurile proprii ale
soţului moştenitor pentru că dispunătorul, nelăsând testament (sau testamentul nu cuprinde
dispoziţii referitoare la transmisiunea patrimoniului succesoral ori nu este producător de efecte,
în totul sau în parte) nu a determinat, prin voinţa sa, o altă calificare juridică, iar în ceea ce
priveşte devoluţiunea succesorală stabilită de lege, este exclusă orice intervenţie exterioară.

 Legiuitorul are în vedere moştenirea legală, pentru că în ceea ce priveşte devoluţiunea


succesorală stabilită de lege, este exclusă orice intervenţie exterioară.
 Liberalităţile, adică legatele (universale, cu titlu universal sau cu titlu particular) şi
donaţiile vor urma dorinţa dispunătorului.

15
C). Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi;
Bunurile de uz personal = bunurile care sunt afectate uzului fizic sau intelectual,
personal, exclusiv şi efectiv al unuia dintre soţi.
Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi cuprinde acele bunuri care,
potrivit naturii şi afectaţiunii lor, servesc în mod efectiv uzului profesional al unuia dintre soţi.
Grupa bunurilor destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi cuprinde acele bunuri
care, potrivit naturii şi afectaţiunii lor, servesc în mod efectiv uzului profesional al unuia dintre
soţi, de pildă uneltele necesare practicării unei meserii, biblioteca de specialitate etc. Pentru a
deveni propriu al unuia dintre soţi, nu este suficientă destinaţia economică concordantă cu
profesia exercitată de unul din soţi, ci, de asemenea, întrebuinţarea concretă, efectivă a bunului în
acest scop, în cadrul unei îndeletniciri cu titlu profesional (în niciun caz în cadrul unei activităţi
vremelnice şi întâmplătoare).
Sub aspectul dobândirii, bunurile destinate exercitării profesiei vor fi proprii indiferent
dacă au fost achiziţionate cu mijloace comune ale acestui soţ sau cu mijloace comune, iar dacă
celălalt soţ a contribuit şi el, fie prin munca sa, fie întrebuinţând resurse din patrimoniul propriu,
acesta din urmă, neproprietar al bunului, va avea un drept de creanţă fondat pe îmbogăţirea fără
justă cauză.
Odată dobândit, caracterul propriu al bunului se păstrează chiar dacă intervin schimbări
în profesia soţului prin înlocuirea unei profesii cu alta sau prin abandonarea definitivă a
profesiei, pentru că cerinţa legală privind exercitarea profesiei de către unul dintre soţi se referă
numai la dobândirea caracterului de bun propriu, nu şi la păstrarea acestei calităţi.
Când unul dintre soţi exercită concomitent două sau mai multe profesii, bunurile destinate
exercitării fiecăreia sunt proprii, chiar dacă una din îndeletnicirile cu caracter profesional este
principală şi alta (sau altele) secundară ori una este permanentă iar alta temporară, exceptând
doar bunurile care servesc unor activităţi vremelnice.

D). Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă;


Aceste bunuri sunt proprii unuia dintre soţi, fiindcă prin ele îşi găsesc exprimare aportul de
excepţie sau calităţile intelectuale deosebite ale celui care le-a obţinut ori creat.

- manuscrisele ştiinţifice sau literare,


- schiţele şi proiectele artistice,
- proiecte de invenţii şi inovaţii
- premiul reprezintă răsplata ocazională pentru eforturi remarcabile (fără a fi un derivat din
contractul de muncă).
- recompensa obţinută este un bun propriu dacă s-a acordat în mod excepţional, pentru merite
deosebite.

Dacă veniturile sub forma premiilor sau recompenselor au caracter periodic,


fiind incluse în salariu, vor urma regimul juridic al salariului, adică vor fi considerate comune
ambilor soţi.

16
Bunurile enumerate exemplificativ în cadrul celei de-a doua grupe – manuscrisele
ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii – au ca
trăsătură comună faptul că reprezintă materializarea capacităţii creatoare artistice, literare sau
ştiinţifice a unuia dintre soţi. După cum s-a precizat, legiuitorul nu are în vedere însăşi opera de
creaţie intelectuală sau drepturile cu caracter personal nepatrimonial, nici drepturile patrimoniale
de autor, ci exclusiv obiectul material care încorporează opera de creaţie intelectuală şi asupra
căruia autorul are un drept real de proprietate, distinct de dreptul de autor. Sumele dobândite cu
titlu de remuneraţie cuvenită autorului şi încasate în timpul căsătoriei constituie, potrivit practicii
judiciare, bun comun iar nu bun propriu al soţului autor, chiar dacă opera de creaţie intelectuală a
fost realizată înainte de încheierea căsătoriei.

E) Indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei


[art. 31 lit. e) C.fam.].
 Aceste sume servesc reparării unor prejudicii intim legate de persoana soţului.
 Indemnizaţia de asigurare devine bunul propriu al soţului în persoana căruia s-a realizat
riscul asigurat, chiar dacă plata primelor de asigurare s-a făcut de către o altă persoană, şi
fără să intereseze sursa sumelor care au servit la achitarea primelor.

F) Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut
această valoare [art. 31 lit. f) C.fam.].
 S-a făcut astfel aplicarea subrogaţiei reale cu titlu universal.
 Exemplificare:
- bunul dobândit prin valorificarea unui bun sau bunuri proprii;
- preţul obţinut din vânzarea unor bunuri proprii ori creanţa preţului de vânzare-cumpărare
a acestora;
- bunul cumpărat din sumele obţinute ca preţ din vânzarea bunurilor proprii;
- bunul dobândit, precum şi eventuala sultă obţinută în temeiul unui contract de schimb
având ca obiect un bun propriu;
- Indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile datorate pentru cauze datorate unor bunuri
proprii.
 Subrogaţia reală poate produce şi efecte parţiale.
- Dacă bunul este dobândit în parte cu fonduri proprii, în parte cu fonduri comune, în
măsura corespunzătoare valorii încorporate bunul va fi propriu, iar ceea ce excede
contribuţiei din mijloace proprii intră în comunitatea de bunuri.

PRECIZĂRI PRIVIND CALIFICAREA UNOR CATEGORII DE BUNURI


1. Venitul din muncă
Controversele privitoare la calificarea venitului din muncă al fiecăruia dintre soţi au fost
generate şi alimentate de lipsa unei reglementări unitare a conţinutului noţiunii de „venit din
muncă”, dar şi de diversitatea caracteristicilor ce-i sunt atribuite prin dispoziţiile Codului familiei

17
şi ale legislaţiei extrinseci, în special legislaţia muncii. În centrul atenţiei s-a aflat, mai întâi,
salariul fiecăruia dintre soţi, apoi concluziile formulate au fost extinse la toate celelalte forme ale
câştigului din muncă, precum remuneraţia cuvenită cu titlu de drepturi de autor, onorariile
avocaţilor etc., cu excepţia veniturilor declarate proprii de însuşi legiuitor prin art. 31 C.fam.

Opinia dominantă în literatura şi practica judiciară este aceea potrivit căreia


venitul din muncă realizat de oricare dintre soţi este bunul comun al ambilor.
În concluzie, salariul, precum şi orice alte venituri obţinute din munca fiecăruia
dintre soţi pe durata căsătoriei urmează a fi considerate comune, fără a deosebi după cum
se înfăţişează sub formă de creanţe neîncasate sau de sume de bani încasate.

2. Alte sume realizate de soţi în timpul căsătoriei


 Economiile soţilor, aflate în depozit bancar, îşi păstrează natura juridică din
momentul efectuării depunerii.
Deci vor fi socotite comune, dacă provin din munca oricăruia dintre soţi, respectiv
proprii, dacă sursa lor se află în vreuna din categoriile de bunuri enumerate de art. 31 C.fam. De
regulă, sumele depuse numai pe numele unuia dintre soţi reprezintă economiile comune ale
soţilor, faptul depunerii având doar semnificaţia unui depozit – act de conservare sau de
administrare a bunurilor comune săvârşit de soţul deponent în baza mandatului tacit reciproc de
reprezentare între soţi (art. 35 C.fam.). Nu este mai puţin adevărat că faptul depunerii unei sume
de către unul dintre soţi pe numele celuilalt soţ poate semnifica o donaţie în favoarea acestuia din
urmă, realizată sub forma darului manual dacă, bineînţeles, respectiva suma constituia bunul
propriu al deponentului; concluzia este aceeaşi pentru ipoteza în care deponentul pe numele
celuilalt soţ îşi rezervă clauza de împuternicire. Sumele depuse pe numele soţului deponent, cu
clauză de împuternicire a celuilalt soţ nu exclud o donaţie în favoarea acestui din urmă soţ,
clauza de împuternicire putând fi dublată, potrivit voinţei părţilor, de un asemenea act juridic.

Cât priveşte sumele depuse de către părinţi (soţi) în timpul pe numele


copiilor lor (minori sau majori), în practică, pornindu-se de la prezumţia intenţiei de gratificare a
descendentului, se consideră că din momentul efectuării depunerii aceste sume intră în
patrimoniul descendentului cu titlu de donaţii sub forma darului manual. În consecinţă, în
eventualitatea partajului bunurilor soţilor, sumele respective nu se vor include în masa supusă
împărţelii.

3. Situaţia unor imobile dobândite în timpul căsătoriei.


 Regula de principiu instituită prin art. 30 C.fam se aplică şi în privinţa imobilelor.
 Caracterul comun al imobilului subzistă chiar dacă în cartea funciară înscrierea
dreptului de proprietate s-a făcut pe numele unuia dintre soţi.
În ceea ce priveşte actele juridice de dobândire a imobilelor nu este necesară manifestarea
expresă de voinţă a ambilor soţi, întrucât funcţionează prezumţia mandatului tacit reciproc de
reprezentare între soţi prevăzut de art. 35 alin. (1) C.fam., considerându-se că soţul participă la

18
încheierea actului juridic în dublă calitate, în nume propriu, precum şi ca reprezentant al soţului
său; pentru înstrăinarea şi grevarea imobilelor comune, legea pretinde consimţământul expres al
ambilor soţi [art. 35 alin. (2) teza finală C. fam.].

În cazul construcţiilor edificate de soţi pe terenul proprietatea unuia dintre ei. În


acest caz intră în conflict două prezumţii legale relative: pe de o parte cea consacrată de art. 482
C.civ., potrivit căreia proprietarul terenului devine, prin accesiune, proprietarul construcţiei
ridicate asupra fondului (cu condiţia ca între proprietarul terenului şi constructor să nu existe o
convenţie sau o altă situaţie legală din care să rezulte un drept de superficie în favoarea
constructorului), iar pe de altă parte prezumţia de comunitate stabilită prin art. 30 alin. (1) C.fam.
Care dintre aceste prezumţii are întâietate? Regula este că, indiferent care dintre soţi e titularul
dreptului de proprietate asupra terenului, dacă edificarea construcţiei a avut loc în timpul
căsătoriei, aceasta va deveni obiect al dreptului de proprietate devălmaşă al soţilor; asupra
terenului, soţul neproprietar al fondului dobândeşte un drept de superficie, în baza art. 30 C.fam.
În concret însă regula enunţată se va aplica cu unele nuanţări:

- construcţia edificată de ambii soţi, împreună, cu mijloace comune, pe terenul


proprietatea unuia dintre ei, va fi bun comun, soţul neproprietar asupra terenului dobândind un
drept de superficie;

- dacă unul dintre soţi construieşte, cu mijloace comune, pe terenul proprietatea celuilalt
soţ, având acordul acestuia, construcţia devine bun comun în devălmăşie (deci, proprietarul
terenului nu devine, prin accesiune, proprietarul exclusiv al construcţiei); proprietarul terenului
îşi păstrează dreptul exclusiv asupra terenului, dar dreptul său de proprietate va fi grevat de
dreptul de folosinţă al celuilalt soţ. Soluţia este aceeaşi în cazul construcţiilor alăturate,
învecinate sau suprapuse unei construcţii vechi, aparţinând numai unuia dintre soţi; noua sau
noile construcţii devin proprietatea devălmaşă a ambilor soţi, iar construcţia veche, la fel ca şi
terenul, rămân în continuare în proprietatea soţului titular ab initio al dreptului de proprietate,
însă dreptul său de proprietate asupra terenului va fi grevat de dreptul de folosinţă al celuilalt soţ.
Cu toate înnoirile legislative din ultimii ani – avem în vedere Legea fondului funciar nr. 18/1991
cu modificările ulterioare, Legea privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri
pentru realizarea locuinţelor nr. 50/1991, de asemenea modificată şi completată – concluzia îşi
păstrează actualitatea, aşadar, soţul constructor dobândeşte un drept de proprietate devălmaşă
asupra construcţiilor ridicate, alăturate, învecinate sau suprapuse;

- soţul care ridică o construcţie pe terenul proprietatea celuilalt soţ, fără consimţământul
sau chiar împotriva voinţei acestuia, întrebuinţând mijloace comune ambilor soţi, va fi considerat
constructor de rea-credinţă, iar drepturile ce i se cuvin potrivit art. 494 C.civ., vor intra în
comunitatea de bunuri. Care sunt aceste drepturi? Urmând indicaţiile art. 494 C.civ., proprietarul
terenului poate opta pentru una din următoarele două variante: fie invocă accesiunea, devenind
astfel proprietarul construcţiei, cu obligaţia de a plăti soţului constructor de rea-credinţă valoarea
materialelor şi preţul muncii – plata se va face din patrimoniul propriu al soţului proprietar –, fie

19
solicită constructorului să procedeze la desfiinţarea construcţiei, 33 pe cheltuiala acestuia, având
dreptul de a pretinde daune-interese pentru prejudiciile suferite, în condiţiile răspunderii civile
delictuale – de astă dată chestiunea unor drepturi care s-ar cuveni constructorului de rea-credinţă,
drepturi ce ar urma să intre în comunitatea de bunuri, nu se mai pune;

- dacă unul dintre soţi ridică o construcţie, cu mijloace proprii, pe terenul proprietatea
celuilalt soţ, cu consimţământul acestuia, construcţia va fi bun propriu al soţului constructor, care
devine titular al unui drept de superficie ce va greva dreptul de proprietate asupra terenului, drept
aflat în patrimoniul celuilalt soţ;

- în ipoteza în care soţul constructor, prin întrebuinţarea de mijloace proprii, construieşte


pe terenul celuilalt soţ fără consimţământul acestuia sau construieşte împo-triva voinţei
proprietarului fondului, el va fi considerat constructor de rea-credinţă, nu devine superficiar şi va
beneficia numai de drepturile izvorâte din art. 494 C.civ;

- în fine, dacă o construcţie a fost ridicată de către unul dintre soţi cu mijloace proprii, pe
terenul proprietatea ambilor soţi, construcţia va fi, după caz, bun propriu al soţului constructor –
dacă a existat şi consimţământul celuilalt soţ codevălmaş asupra terenului – sau bun comun –
dacă edificarea construcţiei s-a realizat fără consimţământul sau împotriva voinţei celuilalt soţ,
soţul constructor de rea-credinţă dobândind însă drepturile ce-i sunt recunoscute prin art. 494
C.civ.

În cazul construcţiilor edificate de soţi pe terenul proprietatea unei terţe persoane.


Ne interesează, în primul rând, stabilirea naturii drepturilor ce revin constructorilor în intervalul
de timp cuprins între edificarea construcţiei şi data invocării accesiunii de către proprietarul
terenului; din acest moment, al invocării accesiunii, problema se simplifică, întrucât proprietarul
terenului devine indiscutabil şi proprietarul construcţiei, iar constructorul dobândeşte un drept de
creanţă împotriva proprietarului obligat să-l despăgubească potrivit distincţiilor din art. 494
C.civ. Şi, iată că tocmai sub acest aspect, al naturii drepturilor constructorului până în momentul
valorificării dreptului proprietarului terenului de a invoca accesiunea, nici doctrina, nici
jurisprudenţa, nu oferă o soluţie categorică, unanim acceptată. Dincolo de interesul teoretic,
există raţiuni practice dintre cele mai serioase care reclamă determinarea statului juridic al
construcţiei înainte ca proprietarul fondului să-şi valorifice drepturile, îndeosebi în acele situaţii
în care soţii constructori ajung la partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei,
când va trebui să ştim dacă în masa supusă împărţelii vom include un drept de proprietate al
soţilor constructori sau un drept de creanţă al acestora împotriva celui care este proprietarului
terenului şi al construcţiei.

Caracterizând drepturile constructorului, fosta instanţă supremă a pronunţat soluţii


contradictorii, apreciind uneori că ne-am afla în prezenţa unor drepturi personale şi nu reale, iar
alteori că, dimpotrivă, constructorul dobândeşte un drept de proprietate asupra construcţiei,

20
precum şi un drept de folosinţă asupra terenului, cu precizarea că dreptul de proprietate al
constructorului nu este totuşi pur şi simplu, urmând o desocotire cu proprietarul terenului.

În literatura juridică sunt consemnate trei tendinţe principale în rezolvarea acestei


chestiuni.

Într-o opinie, se consideră că până în momentul invocării accesiunii de către proprietarul


terenului, constructorul are un drept de proprietate rezolubilă atipică, dobândit în temeiul unui
fapt juridic şi nu a unui act juridic.

Alţi autori sunt de părere că, întrucât prin accesiune proprietarul terenului dobândeşte
dreptul de proprietate asupra construcţiei pe măsura încorporării materialelor în teren,
constructorul este, de la bun început, titularul unui drept de creanţă – care este certă şi lichidă,
exigibilă din momentul revendicării acelei construcţii de către proprietar, dacă constructorul a
fost de bună-credinţă –, respectiv creanţă care devine certă şi lichidă pe data când proprietarul
optează pentru preluarea construcţiei, în cazul constructorului de rea-credinţă.

În fine, într-o manieră mai categorică, se afirmă că dreptul de proprietate al proprietarului


terenului se naşte din chiar momentul încorporării materialelor în sol, în virtutea legii; dreptul de
proprietate asupra construcţiei al proprietarului terenului este pur şi simplu, în temeiul accesiunii.
Constructorul dobândeşte numai un drept de creanţă, fondat pe principiul îmbogăţirii fără justă
cauză; acest drept de creanţă este afectat, până la manifestarea de voinţă a proprietarului
terenului de a prelua construcţia, de o condiţie suspensivă. În consecinţă, dacă proprietarul
terenului va invoca accesiunea, dreptul de creanţă al constructorului se va considera născut
concomitent cu dreptul de proprietate al debitorului obligaţiei de despăgubire. În răstimpul dintre
edificarea construcţiei şi invocarea accesiunii de către proprietarul terenului, constructorul
exercită asupra construcţiei o posesie, ca simplă stare de fapt, care nu face parte din conţinutul
juridic al unui drept real; dacă însă posesia se prelungeşte în timp, poate conduce la dobândirea
dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiune.

Se cuvine precizarea că, dacă unul dintre soţii constructori iniţiază o acţiune având ca
obiect împărţirea bunurilor comune mai înainte ca proprietarul terenului să-şi fi valorificat
drepturile asupra construcţiei, participarea la judecată a acestuia din urmă se poate realiza sub
forma intervenţiei voluntare (art. 49-56 C.proc.civ.) sau a intervenţiei forţate sub forma chemării
în judecată a altor persoane (art. 57-59 C.proc.civ.), urmând să-şi exprime opţiunea pentru una
din următoarele soluţii interesând reglementarea situaţiei juridice a construcţiei:

- doreşte preluarea construcţiei invocând accesiunea; proprietarul terenului (şi al


construcţiei) va fi ţinut la despăgubiri în favoarea soţilor constructori, potrivit distincţiilor din art.
494 C.civ., iar dreptul de creanţă al soţilor va fi inclus în masa partajabilă. Stabilirea întinderii
dreptului de creanţă al soţilor, atunci când despăgubirea reprezintă preţul materialelor şi al
muncii, se va face în raport de valoarea acestor elemente din momentul pronunţării hotărârii.

21
- proprietarul terenului refuză preluarea construcţiei edificate de constructorul de rea-
credinţă; instanţa va dispune obligarea soţilor constructori de rea-credinţă la desfiinţarea
imobilului edificat, pe cheltuiala lor, precum şi la plata de daune-interese în favoarea
proprietarului terenului, în măsura prejudiciului suferit de acesta.

- când proprietarul terenului este dispus să cedeze soţilor constructori imobilul edificat în
contul creanţei acestora, soţii devin proprietari devălmaşi asupra construcţiei, iar asupra terenului
dobândesc un drept de folosinţă.

Soţii care au construit pe baza unei convenţii cu proprietarul terenului devin proprietari
asupra construcţiei – fiind înlăturată prezumţia dreptului proprietarului terenului asupra
construcţiei, posibilitate prevăzută de art. 492 C.civ. parte finală – iar asupra terenului dobândesc
un drept de folosinţă. În situaţia în care convenţia încheiată cu proprietarul terenului nu
constituie titlu legal de folosinţă a terenului, constructorii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri
raportate la valoarea de circulaţie a imobilului.

Construcţia edificată de soţi pe terenul proprietatea părinţilor unuia dintre ei este bun
comun al soţilor, care dobândesc asupra terenului un drept de folosinţă.

Situaţia juridică a construcţiilor edificate de terţi pe terenul proprietate comună a


soţilor. Se determină potrivit distincţiilor de mai sus. Aşadar, soţii proprietari asupra terenului
dobândesc, prin accesiune, dreptul de proprietate asupra construcţiei – afară de cazul în care
optează pentru demolarea acesteia (ceea ce este posibil doar în cazul relei-credinţe a
constructorului), despăgubirile obţinute în calitate de proprietari fiind bun comun al ambilor soţi
– care va intra în compunerea masei de bunuri comune; datoria corelativă dreptului de creanţă al
constructorului este comună, fiind incidente, în opinia noastră, prevederile art. 32 lit. b) C.fam.
(obligaţii contractate de soţi împreună).

Construcţii edificate pe terenuri atribuite în folosinţă sau concesionate. Anterior


adoptării Legii nr. 50/1991 privind autorizarea construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea
locuinţelor , anumite terenuri proprietate de stat au fost atribuite persoanelor fizice prin acte
administrative individuale, cu titlu de drept de folosinţă, în scopul construirii de locuinţe
proprietate personală. În măsura în care titularul dreptului de folosinţă (şi, totodată, proprietarul
construcţiei) nu a cerut şi obţinut împroprietărirea potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, se
apreciază că dreptul său real de folosinţă asupra terenului împreună cu dreptul de proprietate
asupra construcţiei se înfăţişează ca un drept de superficie, dezmembrământ al dreptului de
proprietate privată a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale. Acest drept de superficie va fi
comun al ambilor soţi sau bunul propriu al unuia dintre ei, după cum momentul dobândirii este
situat în timpul căsătoriei sau în afara acesteia. Totuşi, dacă în timpul căsătoriei unul dintre soţi a
construit pe terenul atribuit în folosinţă prin întrebuinţarea de mijloace proprii, dreptul de
superficie dobândit va fi bunul său propriu.

22
În condiţiile Legii nr. 50/1991, concesiunea terenurilor din domeniul privat al statului sau
al unităţilor administrativ-teritoriale în vederea executării de construcţii poate avea loc, de
regulă, prin licitaţie publică, în schimbul unui preţ. Concesionarea terenurilor pentru construirea
de locuinţe se face pe durata existenţei construcţiei, dreptul de concesiune fiind transmisibil
împreună şi concomitent cu dreptul de proprietate asupra construcţiei (art. 35 din Legea nr.
50/1991). Dreptul de concesiune revine ambilor soţi sau numai unuia dintre ei, după cum
locuinţa construită este bun comun sau bun propriu.

Locuinţe construite sau cumpărate prin întrebuinţarea de credite. Dreptul de


proprietate asupra locuinţei construite cu credit se transmite
beneficiarului odată cu predarea acesteia şi nu la executarea integrală a contractului de
împrumut. Aceasta înseamnă că locuinţa construită de soţi în timpul căsătoriei prin întrebuinţarea
de credite, preluată de aceştia în timpul căsătoriei, constituie în întregime proprietatea lor şi este
supusă prezumţiei de comunitate a art. 30 C.fam., indiferent de ratele achitate şi fără să
intereseze dacă împrumutul a fost acordat ambilor soţi sau numai unuia dintre aceştia. Ratele
scadente vor fi avute în vedere în eventualitatea unui partaj anterior rambursării integrale a
împrumutului.
Într-o practică mai veche, criticată de numeroşi autori, s-a considerat că în comunitatea
de bunuri a soţilor se va include numai cota corespunzătoare valorii ratelor şi dobânzilor achitate
în timpul căsătoriei, nu însuşi dreptul de proprietate asupra imobilului. Altfel spus, se recunoştea
soţilor doar un drept de creanţă, iar nu un drept real, care s-ar dobândi abia în momentul achitării
integrale a împrumutului.

În prezent, atât literatura de specialitate, cât şi practica judiciară împărtăşesc teza potrivit
căreia locuinţa construită în timpul căsătoriei devine obiect al dreptului de proprietate comună al
soţilor din momentul predării-preluării, indiferent de ratele de preţ achitate. Dacă predarea-
preluarea are loc înainte de încheierea căsătoriei, locuinţa va fi bun propriu al soţului dobânditor
[art. 31 lit. a) C.fam.], chiar dacă ratele s-au plătit în timpul căsătoriei.

Asupra locuinţelor cumpărate cu credit acordat de stat, dreptul de proprietate se


dobândeşte în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în funcţie de care
urmează a se determina caracterul de bun comun sau propriu al imobilului. Aplicând acelaşi
raţionament ca şi în cazul locuinţelor construite cu credit, dacă încheierea contractului de
vânzare-cumpărare este situată în timpul căsătoriei imobilul este comun al ambilor soţi, iar dacă
vânzarea-cumpărarea este anterioară încheierii căsătoriei bunul va fi propriu, inclusiv în situaţia
în care plata ratelor scadente în contul împrumutului acordat s-a făcut prin întrebuinţarea de
mijloace comune; se înţelege, participarea soţului neproprietar nu va fi ignorată în cazul unui
eventual partaj, acesta putând solicita stabilirea unei cote superioare de contribuţie la dobândirea
masei bunurilor comune.

Întrucât despărţirea faptică a soţilor nu înlătură prezumţia de comunitate a bunurilor


dobândite de oricare din soţi în această perioadă, locuinţa construită sau cumpărată în timpul

23
căsătoriei intră în comunitatea matrimonială, chiar şi atunci când predarea-preluarea, respectiv
încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a avut loc în timpul separaţiei de fapt; cu atât mai
mult, ratele achitate numai de către unul din-tre soţi – dată fiind despărţirea faptică a soţilor – nu
impietează asupra caracterului comun al imobilului, însă contribuţia superioară a soţului care a
achitat în fapt ratele scadente va fi avută în vedere la stabilirea cotelor cuvenite fiecăruia dintre
proprietarii codevălmaşi.

Să mai reţinem că în situaţia în care ratele pentru creditul acordat soţilor în vederea
construirii sau cumpărării locuinţei au fost achitate integral de către părinţii unuia dintre soţi,
bunul va fi propriu în întregime, afară de cazul în care intenţia neîndoielnică a părinţilor a fost
aceea de a gratifica pe ambii soţi [art. 31 lit. b) şi lit. f) C.fam.].

Îmbunătăţiri şi reparaţii aduse unor construcţii în timpul căsătoriei. Lucrările de


îmbunătăţiri şi reparaţii, efectuate de soţi sau numai de unul dintre ei, dar prin întrebuinţarea de
mijloace comune, la construcţia proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi, în principiu, nu sunt de
natură să atenteze la calitatea de bun propriu a acestuia. Cu toate reparaţiile şi îmbunătăţirile
aduse, bunul nu poate fi considerat ca fiind dobândit în timpul căsătoriei pentru a atrage
aplicabilitatea prezumţiei de comunitate din art. 30 C.fam. Sporul de valoare înregistrat de imobil
va constitui însă bunul comun al soţilor. Plusul valoric adus construcţiei va intra în comunitate şi
atunci când imobilul este proprietatea indiviză a unuia dintre soţi împreună cu alte persoane.
Esenţial este ca bunul să fi înregistrat o creştere valorică, fiindcă lucrările de reparaţii şi
recondiţionări impuse de uzura normală a bunului, determinată de folosinţa în comun a acestuia
în timpul căsătoriei sunt inerente şi obişnuite, dar ele nu atrag un spor de valoare, ca atare costul
lor nu reprezintă un bun comun.

Când însă în urma lucrărilor de îmbunătăţiri de mare amploare bunul propriu al unuia
dintre soţi s-a transformat în asemenea măsură încât, practic, a devenit un bun nou, cu totul
deosebit de cel iniţial, bunul în întregul său va trebui considerat ca fiind dobândit în timpul
căsătoriei, aşadar comun al ambilor soţi. Fiind vorba de o stare de fapt, urmează ca instanţa să
stabilească în concret, pe baza probelor administrate în cauză, dacă într-adevăr investiţiile făcute
de soţi la imobilul proprietate exclusivă a unuia dintre ei au schimbat natura juridică a bunului,
transformându-l într-unul nou, comun al ambilor soţi.

Dacă la renovarea imobilului bun propriu al unuia dintre soţi celălalt soţ a contribuit cu
mijloace proprii – provenite, de exemplu, din demolarea unei construcţii moştenite – este necesar
să se examineze dacă părţile, printr-o convenţie expresă sau tacită, n-au înţeles să schimbe
caracterul de bun propriu al materialelor întrebuinţate în bunuri comune, având în vedere
destinaţia ce l-i s-a dat – anume de a fi încorporate într-o construcţie menită să le servească drept
locuinţă comună; în cazul în care o astfel de convenţie a existat, soţul proprietar al materialelor
dobândeşte asupra construcţiei un drept real de proprietate, concretizat într-o cotă
corespunzătoare aportului său în materiale (şi, eventual, în muncă), iar nu un simplu drept de
creanţă reprezentând contravaloarea acestora.

24
Edificarea unei construcţii noi cu materiale rezultate din demolarea imobilului
proprietatea unuia dintre soţi nu schimbă statutul juridic al bunului propriu, fiind pe deplin
aplicabile dispoziţiile art. 31 lit. f) C.fam., potrivit cărora valoarea care reprezintă sau înlocuieşte
un bun propriu ori bunul în care a trecut această valoare rămâne bun propriu, ca efect al
subrogaţiei reale.

Situaţia unor terenuri. În conformitate cu dispoziţiile Legii fondului funciar nr.


18/1991, precum şi cu cele cuprinse în Titlul X privind circulaţia juridică a terenurilor din Legea
nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, terenurile proprietate privată,
indiferent de destinaţia şi titularul lor, se află în circuitul civil general, prin urmare, terenurile
proprietate privată pot fi înstrăinate şi, evident, dobândite, prin oricare din modurile stabilite de
legislaţia civilă; de asemenea, în condiţiile prevăzute de Codul civil, dreptul de proprietate
privată asupra terenurilor poate fi dezmembrat, prin constituirea de drepturi reale principale
derivate – uzufruct, uz, servitute, superficie – sau grevat de drepturi reale accesorii – ipotecă,
drept de retenţie, privilegii speciale imobiliare.

Datorită unor particularităţi ale regimului juridic al circulaţiei terenurilor, relevante sub
aspectul determinării naturii de bun comun sau bun propriu, vom face distincţie între următoarele
categorii de imobile:

- terenuri aflate în proprietate particulară la data intrării în vigoare a Legii fondului


funciar; până la adoptarea Legii nr. 18/1991, terenurile de orice fel, indiferent de locul situării lor
şi de categoria de folosinţă, erau scoase din circuitul civil, dobândirea dreptului de proprietate
funciară fiind permisă numai pe cale de moştenire legală. Terenul astfel dobândit de către unul
dintre soţi devenea bun propriu, potrivit art. 31 lit. b) C.fam.

În mod excepţional, potrivit art. 44 din Legea nr. 59/1974 (modificat prin Decretul nr.
112/1984), producătorii agricoli particulari din zonele necooperativizate, puteau transmite
copiilor lor, prin acte între vii, o parte din terenurile agricole aflate în proprietate, în condiţiile
asumării de către dobânditor a unor obligaţii privind asigurarea exploatării agricole a terenului.
Dacă cel care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în baza acestor dispoziţii legale
avea, în momentul transferului dreptului de proprietate, calitatea de soţ, la stabilirea caracterului
comun sau propriu al bunului urmează a se verifica dacă transmisiunea s-a făcut printr-un act
juridic oneros – imobilul este comun, dacă au fost întrebuinţate sume sau bunuri comune [art. 30
alin. (1) C.fam.] – sau printr-un act juridic cu titlu gratuit – în principiu, bunul este propriu, dacă
nu rezultă intenţia neîndoielnică a dispunătorului de a gratifica pe ambii soţi [31 lit. b) C.fam.].

Terenurile dobândite de soţi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 îşi păstrează
calitatea de bun comun sau propriu, potrivit distincţiilor de mai sus.

- terenurile dobândite în temeiul Legii nr. 18/1991 prin reconstituirea dreptului de


proprietate vor fi comune ambilor soţi sau proprii unuia dintre soţi, după cum în momentul
cooperativizării sau a trecerii terenului în proprietatea statului imobilul era comun sau propriu.

25
Ne referim, bineînţeles, la ipoteza în care reîmproprietărirea are loc faţă de foştii sau fostul
proprietar, fiindcă terenurile redobândite de moştenitorii titularului, în principiu, devin bunuri
proprii ale soţului moştenitor, potrivit art. 31 lit. b) C.fam.

- terenurile dobândite în proprietate prin împroprietărire, în condiţiile Legii nr. 18/1991,


vor fi comune ambilor soţi, dacă atribuirea are loc în timpul căsătoriei. Precizăm că, potrivit art.
32 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, terenurile asupra cărora s-a constituit dreptul de proprietate
sunt parţial şi temporar scoase din circuitul civil, sub sancţiunea nulităţii absolute neputând fi
înstrăinate, prin acte între vii, timp de 10 ani, termen socotit de la începutul anului calendaristic
următor aceluia în care s-a făcut înscrierea dreptului de proprietate; interdicţia priveşte, de
asemenea, constituirea de dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Transmisiunea dreptului
de proprietate asupra acestor terenuri este posibilă prin acte mortis causa precum şi prin
moştenire legală.

Dreptul de folosinţă asupra locuinţei. Poate fi dobândit potrivit Legii locuinţei nr.
114/1996 sau potrivit dreptului comun, art. 1410-1453 C.civ. – în cazul locuinţelor proprietate
particulară situate în mediul rural, precum şi a celor din mediul urban care la data de 1 ianuarie
1990 nu au format obiectul unui contract de închiriere.

Substanţa patrimonială a acestui drept este neîndoielnică. În ceea ce priveşte dreptul de


folosinţă asupra locuinţei dobândit în condiţiile Codului civil, caracterul de bun propriu sau de
bun comun se determină în funcţie de momentul încheierii contractului de locaţiune; cât priveşte
contractele de închiriere încheiate în condiţii derogatorii de la dreptul comun, drepturile conferite
prin acestea nu pot fi incluse nici în masa bunurilor comune, dar nici în masa bunurilor proprii.

Sub imperiul vechilor reglementări – Legea nr. 5/1973, ale cărei prevederi au fost în mare
parte abrogate prin Legea locuinţei nr. 114/1996 – dreptul de folosinţă asupra locuinţei aparţinea
tuturor membrilor familiei, chiar dacă contractul de închiriere fusese încheiat anterior căsătoriei,
în consecinţă, dreptul în discuţie se afla într-o stare de indiviziune sui generis, ai cărei subiecţi
sunt toţi membrii familiei, fără a fi stabilită vreo cotă-parte cuvenită fiecăruia, chiar dacă
împărţirea în fapt a locuinţei ar fi posibilă.

Concluzia îşi păstrează actualitatea. Noua lege a locuinţei stabileşte că dobândesc un


drept locativ atât titularul contractului de închiriere, cât şi persoanele care locuiesc sau vor locui
împreună cu acesta [art. 21 lit. k) din Legea nr. 114/1996]. Locuinţa se atribuie în considerarea
tuturor membrilor care compun familia, titularul contractului de închiriere – locatarul principal –
încheind contractul în numele întregii familii. Fiecare membru al familie are un drept locativ
propriu privind folosinţa locuinţei, drept care nu derivă din drepturile locatarului principal, ci din
contractul de închiriere. Fac parte din familie, în sensul legislaţiei locative, soţii şi copiii – minori
şi majori, legea nefăcând nicio distincţie – precum şi părinţii soţilor care locuiesc şi gospodăresc
împreună (art. 17). În practică s-a admis că soţul care s-a mutat în locuinţa celuilalt soţ, copiii
născuţi în locuinţă ulterior încheierii contractului, adoptatul minor care s-a mutat în locuinţa

26
adoptatorului, au calitatea de membrii de familie, pot deci invoca beneficiul contractului de
închiriere.

Părăsirea definitivă a domiciliului de către titularul contractului de închiriere sau decesul


acestuia, precum şi faptul că titularul de contract, fără a fi detaşat, nu a mai folosit locuinţa mai
mult de 2 ani fără întrerupere, nu sting contractul de închiriere, care va continua în beneficiul
soţului, al soţiei sau al descendenţilor ori a părinţilor soţilor care a locuit împreună cu titularul, al
altor persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul cel puţin un an – şi care au fost înscrise
în contractul de închiriere (art. 27 din Legea nr. 114/1996).

Se cuvine precizarea că membrii de familie nu dobândesc drepturi locative proprii în


cazul închirierii suprafeţelor locative cu destinaţie specială, când folosinţa locuinţei este
accesoriu contractului de muncă – cum sunt locuinţele de serviciu, de intervenţie, de protocol
sau camerele de serviciu. În toate aceste cazuri, membrii familiei au, din punct de vedere locativ,
drepturi derivate, accesorii dreptului titularului de contract.

Fructele şi productele. Se admite unanim că fructele şi veniturile bunurilor comune ale


soţilor aparţin comunităţii; în schimb, calificarea juridică a fructelor şi veniturilor bunurilor
proprii ale unuia dintre soţi a suscitat unele discuţii în literatura de specialitate.

Unii autori, pornind de la constatarea că fructele sunt accesorii bunului frugifer, afirmă că
ele se cuvin proprietarului în temeiul accesiunii (art. 483 C.civ.). Culegerea fructelor este un
drept izvorât din dreptul de proprietate care, pentru a fi complet, trebuie să cuprindă şi pe acela al
dobândirii fructelor, cu amendamentul că fructele vor fi totuşi comune, dacă sunt rezultatul
muncii comune a soţilor.

Într-o altă teză, fructele şi veniturile bunurilor proprii sunt considerate comune; pe de o
parte, aceste bunuri nu sunt cuprinse în enumerarea limitativă din art. 31 C.fam., iar pe de altă
parte, art. 30 alin. (1) C.fam., nu leagă calitatea de bun comun de modul de dobândire a acestuia,
printre modurile de dobândire a dreptului de proprietate aflându-se şi accesiunea.

Practica judiciară este favorabilă acestei din urmă opinii. Aşa cum se arată în
considerentele unor decizii de speţă, fructele au o individualitate proprie şi nu micşorează
substanţa bunului care le-a produs – ceea ce explică de ce nu se poate recurge la principiul
subrogaţiei reale pentru a considera fructele şi veniturile, bunuri proprii ale soţu-lui, ca revenind
în exclusivitate acestuia; culese în timpul căsătoriei, fructele şi veniturile bunurilor proprii sunt
comune. De pildă, dobânzile aferente sumelor proprii aflate în depozit bancar produse în timpul
căsătoriei, vor fi comune. De asemenea sunt fructe civile dividendele (beneficiile) obţinute dintr-
o activitate comercială.

Productele, spre deosebire de fructe – care „se produc şi reproduc din lucru fără a absorbi
nici propria lor substanţă, nici forţa producătoare a bunului” – reprezintă valoarea de înlocuire a
bunului, ca atare vor fi considerate bunuri comune sau bunuri proprii în funcţie de apartenenţa la

27
unul sau altul din patrimonii a bunului din care rezultă. În acest sens, s-a decis că autoturismul
dobândit în baza libretului C.E.C. câştigător prin tragere la sorţi devine bun propriu când suma
depusă pe acel libret era bunul propriu al soţului, întrucât „foloasele economice care consumă
însăşi substanţa bunului reprezintă producte, astfel că, de vreme ce bunul aparţine unui soţ,
productele îi aparţin tot lui, altminteri dreptul exclusiv al soţului asupra bunului propriu ar fi golit
de conţinut”.

Soluţia este asemănătoare în cazul câştigurilor realizate în timpul căsătoriei la diferite


jocuri de noroc, apreciindu-se că provenienţa sumelor care au servit la achi-ziţionarea biletului
câştigător este determinantă în calificarea câştigului; din punct de vedere juridic asemenea
câştiguri sunt producte, ele consumând însăşi substanţa bunului.

Într-o altă viziune, în realizarea câştigurilor determinantă este hotărârea de a juca, precum
şi şansa, iar nu provenienţa sumelor jucate, astfel că bunurile ori sumele obţinute în acest fel sunt
considerate proprii ale soţului care le-a câştigat, cu excepţia câştigurilor pe librete C.E.C. de o
valoare mai mare, a căror provenienţă se poate determina fără dificultate.

Nu sunt considerate contracte de joc (şi nici donaţii) premiile, cadourile, recompensele
oferite în scopuri publicitare sau pentru amuzamentul publicului, acestea înscriindu-se în
categoria actului juridic unilateral, ca promisiune publică de recompensă. Suntem de părere că
asemenea bunuri dobândite în timpul căsătoriei pot fi socotite premii sau recompense în sensul
art. 31 lit. d) C.fam., aşadar, proprii ale unuia dintre soţi.

28
CURS V

Drepturile soţilor asupra bunurilor comune şi proprii

Art. 35 C.fam., printr-o aplicaţie a principiului deplinei egalităţi în drepturi între bărbat
şi femeie, dispune că „soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot
astfel de ele [alin. (1)]; oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi este socotit că are şi
consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu
poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are
consimţământul expres al celuilalt soţ” [alin. (2)].

Aşadar, soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de
ele. Din punct de vedere juridic, exercitarea „împreună” a acestor drepturi ar sugera că în
vederea perfectării oricărui act juridic având ca obiect bunuri din comunitate este necesară
manifestarea de voinţă a ambilor soţi; fără îndoială, o asemenea interpretare ar îngreuna
considerabil săvârşirea de operaţiuni juridice şi ar provoca nesiguranţă în raporturile juridice cu
terţii care, pentru a se pune la adăpost, s-ar găsi nevoiţi fie să se asigure că nu contractează cu o
persoană căsătorită, fie că aceasta, căsătorită fiind, nu implică decât propriul patrimoniu sau,
dacă actul juridic preconi-zat priveşte bunuri comunitare, să pretindă participarea nemijlocită a
ambilor soţi sau dovada împuternicirii date de soţul „absent”. Preîntâmpinând neajunsurile de
acest fel, prin alin. (2) al art. 35 C.fam. s-a instituit o regulă simplă, prin care fiecare dintre soţi
este împuternicit să încheie singur acte de folosinţă, de administrare sau de dispoziţie (mobiliară)
asupra bunurilor comune, adică acte care se vor răsfrânge asupra comunităţii matrimoniale,
presupunându-se că în privinţa actului juridic concret, soţul a acţionat atât în nume propriu, cât şi
ca reprezentant al celuilalt soţ, cotitular. Legiuitorul prezumă existenţa unui mandat tacit reciproc
între soţi, prezumţie în temeiul căreia, atunci când un soţ exercită oricare din drepturile ce-i sunt
conferite de lege asupra bunurilor comune, se presupune că el acţionează având şi acordul
celuilalt soţ sau, într-o altă exprimare, soţii sunt prezumaţi de lege că şi-au dat reciproc mandat
de reprezentare.

Prin instituirea mandatului prezumat între soţi, terţul contractant este scutit de dovada
acordului dintre soţi cu privire la săvârşirea actului juridic respectiv, aşa cum este necesar, de
exemplu, în cazul actului încheiat de un coproprietar care ar acţiona şi în numele celorlalţi
coproprietari.

Obiect al dreptului de reprezentare reciprocă între soţi:


1. Actele de administrare
Întrucât legislaţia civilă nu defineşte actul de administrare, întinderea dreptului de
administrare a fost stabilită în literatura de specialitate, dar şi în practica judiciară, pe temeiul
unor criterii neunitare.

29
Sunt considerate acte propriu-zise de administrare cele care prin natura lor urmăresc
valorificarea bunurilor fără a se ajunge la înstrăinarea lor, astfel încât acestea să fie întreţinute în
bună stare şi, totodată, să producă efectele, veniturile, productele pe care sunt susceptibile să le
procure, în opoziţie cu maniera în care ar putea fi definite actele de dispoziţie, având ca finalitate
transmisiunea cu titlu definitiv a unor bunuri sau constituirea asupra acestora de drepturi reale în
favoarea terţelor persoane. Sunt de asemenea acte de administrare, de astă dată în sens larg,
acelea care tind la exploatarea normală a patrimoniului, precum şi la întrebuinţarea veniturilor,
cum ar fi perceperea şi întrebuinţarea fructelor şi veniturilor, asigurarea unor bunuri, efectuarea
reparaţiilor de întreţinere etc. Enunţul are în vedere scopul şi rezultatul actului juridic în raport cu
patrimoniul în întregul său, natura juridică a actului în sine fiind mai puţin relevantă. Aşa se
explică de ce un act de dispoziţie a unui bun sau a unor bunuri, privit din perspectiva
patrimoniului din care face parte, poate avea semnificaţia unui act de administrare.

Delimitarea actelor de administrare de actele de dispoziţie, urmând criteriile de mai sus,


nu este în toate cazurile lipsită de dificultăţi. Bunăoară, contractul de închiriere, la prima vedere
perfect integrabil în categoria actelor de administrare, este socotit act de dispoziţie, cu toate
consecinţele regimului juridic aplicabil, dacă, având ca obiect un imobil (subliniem, discuţiile
poartă asupra locaţiunii imobilelor), s-a încheiat pe o durată excesivă.

De unde începe „durata excesivă”? Problema duratei termenului de închiriere a


imobilului, care va decide natura juridică a actului, este controversată, unii autori susţinând că,
pentru a fi act de administrare, închirierea trebuie să se fi făcut pentru o durată mai mică de 3 ani
, alţi autori fiind de părere că acest termen poate fi de până la 5 ani, dincolo de care actul nu va
mai fi unul de administrare, ci de dispoziţie.

Pe de altă parte, înstrăinarea bunurilor mobile supuse stricăciunii sau pieirii, precum şi a
celor devenite nefolositoare, se încadrează în limitele actelor de administrare.

În contextul drepturilor soţilor asupra bunurilor comune, vom avea în vedere sensul larg
al noţiunii actului de administrare, cuprinzând atât cele de administrare propriu-zise (prin natura
lor), şi care se referă la un bun izolat, cât şi actele de administrare prin scopul urmărit din
perspectiva patrimoniului în întregul său. Din prima categorie fac parte, exemplificativ,
contractul de închiriere (inclusiv privitor la imobilul comun, dacă nu are o durată excesivă),
acţiunea în evacuarea chiriaşului ori a unei persoane care locuieşte fără titlu în imobilul comun al
soţilor, contractul privind executarea unor lucrări de reparaţii la un bun comun, iar din categoria
actelor de administrare prin scopul lor, amintim vânzarea fructelor naturale, acţiunea posesorie,
calea de atac declarată numai de unul dintre soţi în cadrul procesului având ca obiect un bun
comun.

30
2. Actele de folosinţă
Dreptul soţilor de a folosi împreună bunurile comune semnifică, pe de o parte,
recunoaşterea facultăţii uzului (usus), a întrebuinţării în natură, iar pe de altă parte îndreptăţirea
de a le culege şi percepe fructele şi veniturile. Legiuitorul a preferat accepţiunea largă noţiunii de
„acte de folosinţă”, care include atributele posesiei şi însuşirii fructelor, inerente dreptului de
proprietate şi altor drepturi reale principale aflate în patrimoniul comun al soţilor.

Potrivit practicii judiciare, în timpul căsătoriei este inadmisibilă împărţirea folosinţei


bunurilor comune, fiindcă măsura ar echivala cu înlăturarea – pe cale convenţională sau
judecătorească – a dispoziţiilor art. 35 C.fam. privitoare la drepturile soţilor asupra bunurilor
comune.

Aşa fiind, care sunt posibilităţile de intervenţie judecătorească în rezolvarea


neînţelegerilor dintre soţi privind modul de folosinţă a bunurilor comune? În primul rând, soţul
interesat poate solicita instanţei încuviinţarea sechestrului judiciar cu privire la bunul ce
constituie obiectul dezacordului „pentru a face să înceteze grabnic abuzul” săvârşit de către soţul
pârât; o asemenea măsură se justifică şi ca garanţie a faptului că acel bun nu va mai fi folosit
până la ridicarea sechestrului. Apoi, se apreciază că, în principiu, este admisibilă cererea soţului
de a participa la dobândirea fructelor bunului comun, ori de câte ori unul dintre soţi, prin purtarea
sa abuzivă, lipseşte pe celălalt de aceste fructe. În fine, în cazul soţilor despărţiţi în fapt, dacă
unul dintre ei îşi asigură folosinţa exclusivă a bunuri comune, cu nesocotirea intereselor legitime
ale celuilalt, instanţa va putea dispune măsura extremă a împărţirii, în timpul căsătoriei, a
bunurilor comune dobândite.

În vederea exploatării cât mai eficiente a masei comunitare şi pentru a preîntâmpina


pierderea sau pieirea bunurilor ce o compun, soţii sunt adesea nevoiţi să recurgă la acte de natură
materială sau juridică, menite să asigure conservarea acestora. Cel mai adesea, actele de
conservare sunt măsuri elementare de prudenţă, de exemplu, întreruperea unei prescripţii,
efectuarea de reparaţii necesare şi urgente etc. Codul familiei nu face nicio referire la categoria
actelor de conservare; în tăcerea legii s-a apreciat, cu temei în opinia noastră, că „în ceea ce
priveşte actele de conservare şi de realizare a drepturilor, ele pot fi făcute de oricare dintre soţi,
chiar dacă celălalt se opune, deoarece acestea profită masei de bunuri comune ale soţilor” .

3. Actele de dispoziţie privitoare la bunurile comune


În sens larg, cuprind atât actele de dispoziţie juridică (înstrăinarea sau grevarea unui bun,
renunţarea la un drept patrimonial etc.), cât şi cele de dispoziţie materială prin care se decide
însăşi existenţa materială a bunului (de exemplu, distrugerea sau consumarea acestuia).

Din interpretarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) C.fam. rezultă că dreptul de reprezentare
este recunoscut soţilor în privinţa actelor de dispoziţie, însă numai dacă au ca obiect bunuri
mobile comune, indiferent de valoarea lor. Intenţia a fost aceea de a pune la adăpost achiziţiile

31
imobiliare comune, mai reprezentative patrimonial în comparaţie cu bunurile mobile – în
aprecierea legiuitorului – prin instituirea regulii cogestiunii în privinţa oricărui act de dispoziţie
imobiliară. Cu totul adevărat că, în condiţiile economice de azi, raţiunile mandatului prezumat
exclusiv în privinţa actelor de dispoziţie mobiliară, bazate pe tradiţionala distincţie dintre
bunurile mobile şi imobile – primele beneficiind de ocrotire mai „relaxată” comparativ cu
secundele din cauza diferenţei de consistenţă valorică – sunt discutabile. Necesitatea extinderii
cerinţei consimţământului expres al ambilor soţi asupra actelor de dispoziţie privitoare la unele
categorii de bunuri mobile comune, pecuniar substanţiale, a fost semnalată de numeroşi autori.

Actul juridic prin care un bun este adus ca aport în natură la capitalul social al unei
societăţi este unul de dispoziţie. În context prezintă interes situaţia în care doar unul dintre soţi
participă la constituirea sau majorarea capitalului social cu bunuri comunitare. Se poate el
prevala de mandatul prezumat sau este nevoit să obţină consimţământul expres al soţului său? De
vreme ce suntem în prezenţa unui act de dispoziţie, răspunsul diferă după cum bunul aportat este
mobil sau imobil: în cazul celor dintâi prezumţia mandatului tacit este operantă, iar aportul cu
bunuri imobile comune presupune consimţământul expres al ambilor.

Actele de dispoziţie cu titlu gratuit, deşi nu sunt exceptate in terminis de la prezumţia


mandatului tacit reciproc, fac necesar consimţământul ambilor soţi; ţinând seama de finalitatea
juridică a mandatului prezumat, dreptul de reprezentare nu poate fi exercitat decât în interesul
comunităţii, nicidecum în prejudiciul ei, aşadar, se întinde numai asupra actelor de dispoziţie
juridică cu titlu oneros. Precizăm că cerinţa consimţământului expres al ambilor soţi poate fi
reţinută numai pentru ipoteza actelor juridice gratuite inter vivos, adică a celor încheiate şi
producătoare de efecte juridice în timpul vieţii părţilor, deoarece actele juridice mortis causa
având caracter personal, nu pot fi încheiate prin mandatar.

Prin excepţie, oricare dintre soţi poate face singur acte de dispoziţie sub forma darului
manual sau acte de binefacere, valoric rezonabile, pentru că acestea nu vor lăsa urmări notabile
asupra patrimoniului comun. Cât priveşte actele dezinteresate, prin care se procură altei persoane
un folos material fără a se micşora patrimoniul comun (precum împrumutul fără dobândă,
împrumutul de folosinţă 39 ) şi care, alături de liberalităţi, fac parte din categoria actelor juridice
cu titlu gratuit, se apreciază că vor putea fi încheiate în temeiul mandatului de reprezentare.

Este posibilă săvârşirea infracţiunii de furt ori de abuz de încredere în raporturile dintre
soţi, în privinţa bunurilor comune, în condiţiile în care legea prezumă mandatul tacit de
reprezentare pentru actele de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra acestora? Punând capăt
unei jurisprudenţe neunitare, fosta instanţă supremă a statuat, cu valoare de îndrumare, că „fapta
unuia din soţi de a lua din posesia sau detenţia legitimă a celuilalt soţ, fără consimţământul
acestuia, unul sau mai multe bunuri comune, cu scopul neîndoielnic stabilit, al însuşirii lor pe
nedrept, constituie infracţiune de furt” , iar fapta unuia din soţi „de a-şi însuşi sau de a dispune pe
nedrept de unul sau mai multe bunuri comune, aflate în detenţia sa exclusivă, săvârşită cu
intenţie, constituie infracţiunea de abuz de încredere” . Potrivit doctrinei, aplicarea sancţiunii

32
penale nu înlătură posibilitatea anulării eventualului act de dispoziţie încheiat de soţul făptuitor
dacă, bineînţeles, se va face dovada relei-credinţe a terţului dobânditor; pe de altă parte,
condamnarea unuia din soţi pentru infracţiunea de furt sau de abuz de încredere îndreptăţeşte pe
celălalt soţ să ceară partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei, în condiţiile art. 36 alin. (2)
C.fam. 43.

Limitele mandatului tacit reciproc:


1. Actele de înstrăinare;
2. Actele de grevare a terenurilor şi construcţiilor comune;
Articolul 35 alin. (2) C.fam., instituind prezumţia mandatului tacit reciproc de
reprezentare între soţi, stabileşte prin teza finală a textului o importantă derogare de la regula de
principiu: „niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie
care face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ”.

 Sancţiunea este nulitatea relativă totală a actului juridic încheiat.

Regimul juridic al datoriilor soţilor este reglementat de art. 33 şi art. 34 C. fam

Creditorii comuni pot urmări numai bunurile comune.


Sunt datorii comune ale ambilor soţi cele aflate în legătură cu
gestionarea bunurilor comune sau care servesc intereselor comunităţii, acestea urmând a fi
acoperite pe seama patrimoniului comun.
 Obligaţiile izvorâte din acte juridice privind bunuri ale unuia dintre soţi vor fi datorii
personale ale acestuia, iar creditorul personal se va îndestula din bunurile proprii ale
debitorului său (art. 33-34 C. fam.)
 Creditorii personali ai unuia dintre soţi pot urmări numai bunurile proprii ale soţului
debitor;
 În subsidiar, creditorii personali ai unuia dintre soţi pot solicita împărţirea bunurilor
comune, însă numai în măsura satisfacerii creanţei sale. Bunurile atribuite prin împărţire
fiecărui soţ devin proprii.

DATORII COMUNE ALE SOŢILOR:


 Art. 32 lit. a)-d) C. fam.
a) Cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile comune.
Toate obligaţiile asumate de soţi sau impuse de lege în vederea întreţinerii şi
punerii în valoare a bunurilor;
Pentru plata impozitelor, a taxelor şi a primelor de asigurare.
b) Obligaţiile contractate de către soţi împreună .
Vor fi considerate comune acele obligaţii pentru asumarea cărora art. 35
alin. (2) teza finală C. fam. pretinde consimţământul expres al ambilor soţi, adică obligaţiile care
ăşi au izvorul în acte juridice de dispoziţie privind bunuri imobile comune.

33
c) Obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor
obişnuite ale căsniciei.
Cheltuielile legate de:
- Procurarea alimentelor
- Plata chiriei
- Achiziţionarea mobilierului şi a ustensilelor casnice
- Procurarea medicamentelor necesare unui membru al familiei şi obiectelor de uz
personal.
d) Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea de către unul
dintre soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale
soţilor.
Condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii soţilor cu bunurile comune:
- să existe un prejudiciu patrimonial, rezultat al faptei ilicite comise de unul din soţi.
- faptul însuşirii să fi fost săvârşit de către unul din soţi.
- masa bunurilor comune să fi înregistrat un spor prin achiziţionarea de noi bunuri.
- între faptul însuşirii săvârşit de unul din soţi şi sporul de valoare a bunurilor comune să
existe legătură cauzală.

ÎMPĂRŢIREA BUNURILOR COMUNE ÎN TIMPUL CĂSĂTORIEI

Art. 36 alin. (2) C. fam. permite, în mod excepţional, partajul în timpul


căsătoriei, exclusiv pe cale judiciară, partaj care poate viza fie întreaga masă a bunurilor,
fie numai o parte.

A) Împărţirea bunurilor comune la cererea creditorului personal al unuia dintre


soţi, formulată pe cale principală
Creditorul rămas neîndestulat după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor poate
obţine acoperirea restului de creanţă cerând partajarea bunurilor comune.
Acest procedeu va asigura infuzia de bunuri în patrimoniul propriu al debitorului, ceea ce
face posibilă continuarea urmăririi, până la acoperirea integrală a datoriei.

B) Împărţirea bunurilor comune la cererea unuia dintre soţi, formulată pe cale


principală
Partajul bunurilor comune în timpul căăstoriei are întotdeauna caracter
judiciar.
Partajul are caracter ireversibil, în sensul că bunurile atribuite fiecăruia din soţi devin
bunuri proprii ale acestuia.

BIBLIOGRAFIE

34
1. Emese Florian, Dreptul familiei, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008 site
www.legalis.ro
2. Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VIII-a revăzută
şi completată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006
3. Genoveva Aioanei, Emil Poenaru, Căsătoria şi divorţul, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2008
4. Alexandru Bacaci, Raporturile patrimoniale în dreptul familiei, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007
5. Emese Florian, Protecţia drepturilor copilului, Ediţia a II-a, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007
6. Elena Roşu, Dreptul familiei. Practică judiciară. Hotărâri C.E.D.O., Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007.
7. Teodor Bodoasca, Legislatia adoptiilor. Comentarii si explicatii, Editura All Beck,
Bucuresti, 2006
8. Ion Imbrescu, Tratat de dreptul familiei. Familia. Protectia copilului. Elemente de stare
civila (curs de teorie si practica), Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2006
9. Gabriel Mihai, Dreptul Familiei şi acte de stare civilă, Curs Universitar, Editura Ex
Ponto, Constanta, 2006
10. Nicoleta Diaconu, Legea aplicabila căsătoriei şi divorţului cu element străin, Editura
Lumina Lex, 2006
11. Adrian Pricopi, Bianca Pricopi, Rudenia în dreptul român, Editura Lumina Lex, 2006
12. Alexandru Bacaci, Codruta Hageanu, Viorica Dumitrache, Dreptul familiei, Editura
All Beck, Bucuresti, 2005
13. Teodor Bodoasca, Dreptul Familiei, Editura All Beck, Bucuresti, 2005
14. Adriana Corhan, Dreptul Familiei, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2005
15. Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Adopţia. Protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005
16. Dan Lupaşcu, Dreptul Familiei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005
17. Marcel Ioan Rusu, Protecţia juridică a minorului, Editura Rosetti, 2005
18. Milena Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Editura All Beck, Bucuresti,
2005
19. Florin Ciutacu, Codul Familiei Român adnotat, Editura Themis, 2004
20. Paul Vasilescu, Regimuri matrimoniale. Parte Generală, Editura Wolterskluwer, 2003
21. Marcel Rusu, Procedura divorţului în dreptul român, Editura Wolterskluwer, 2003
22. Marieta Avram, Flavius Baias, Legislaţia familiei, Editura All Beck, 2001
23. Maria Banciu, Dreptul Familiei. Teorie şi practică, Editura Argonaut, Cluj-
Napoca,1998
24. Adriana Corhan, Dreptul Familiei. Curs de teorie şi practică, Editura Avgvsta,
Timisoara, 2000
25. Maria Harbada, Dreptul familiei şi starea civilă. Teorie şi practică judiciară, Editura
Fundaţiei Academice “Gh. Zane”, Iaşi, 2001
26. Gabriela Lupsan, Dreptul Familiei, Editura Junimea, Iaşi, 2001
27. Ion Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, Bucuresti, 2002
28. Corneliu Turianu, Dreptul Familiei – practică judiciară comentată şi adnotată, Editura
Pinguin Book, Bucuresti, 2004
29. Ştefan Cocoş, Dreptul Familiei (2 vol.), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001

35
36