BULETINUL ARHIVELOR MILITARE ROMÂNE A n u l X X I V, n r.

2 ( 9 2 ) / 2 0 2 1

http://amnr.defense.ro
 studii/documente

STRUCTURI MILITARE ALE ARMATEI ROMÂNIEI

CARE AU PURTAT ŞI POARTĂ DENUMIREA ONORIFICĂ
DE „TUDOR VLADIMIRESCU”
Colonel Dr. Gabriel-George PĂTRAŞCU1

Î
n contextul aniversării în anul 2021, a Aviaţiei din București alături de care funcţiona și Școala
bicentenarului revoluţiei condusă de Tudor Tehnică a Aeronauticii. La 2 aprilie 1945, cele două
Vladimirescu, cu sprijinul colegilor din Depozitul instituţii au fost desfiinţate, în baza condiţiilor impuse
Central de Arhivă, Centrul Intermediar de Arhivă al de Comisia Aliată de Control2.
Statului Major al Forţelor Terestre, Depozitul Intermediar
de Arhivă al Statului Major al Forţelor Aeriene și Muzeul
Naţional al Marinei Române, prezentăm, succint, istoricul Regimentul 18 Dorobanţi „Tudor Vladimirescu”
structurilor militare din Armata României care au purtat
A fost înfiinţat, cu denumirea de Regimentul 18
și poartă denumirea onorifică de „Tudor Vladimirescu”.
Dorobanţi, în baza Înaltului Decret. nr. 1163 din
5 aprilie 1880, având reședinţa la Târgu Jiu și cuprindea
din punct de vedere al recrutării și dislocării, teritoriul
Cazarma „Tudor Vladimirescu” judeţului Gorj. Prin Înaltul Decret nr. 2329 din 11 iulie
1891 titulatura a fost modificată în Regimentul Gorj
Școala Tehnică a Aeronauticii de la Mediaș, nr. 18 titulatură ce s-a completat, la 13 mai 1929, prin
continuatoarea Școlii pentru Tehnici de Aviaţie/Școlii Înaltul Decret nr. 1414, cu supranumele de „Tudor
de Meseriași Militari ai Aeronautici a fost înfiinţată la Vladimirescu”. Titulatura regimentului a fost, din
Pipera prin Decretul nr. 4167 la 8 octombrie 1920. În nou, modificată la 23 mai 1932, prin Înaltul Decret
domeniul tehnic a funcţionat și Școala Pregătitoare de nr. 1778, devenind Regimentul 18 de Dorobanţi „Tudor
Ofiţeri Mecanici. Vladimirescu”.
A fost mutată de În luna mai 1943,
la Pipera – București în baza Instrucţiunilor
în toamna anului Speciale ale Marelui
1921 într-o cazarmă Stat Major nr. 935004
de husari din Mediaș din 5 aprilie 1943, acest
redenumită ulterior, regiment s-a contopit
c a z a r m a „ Tu d o r cu Regimentul 4
Vladimirescu”. La 1 Grăniceresc sub denu-
septembrie 1927 s-a mirea de Grupul 18
mutat în noua cazarmă Vânători Munte, ca
„Aurel Vlaicu” în unitate cu c aracter
apropierea căreia a fost operativ-denumire ce
amenajat un aerodrom. avea să o poarte până
În data de 26 iunie la 6 octombrie 1944;
1931 a fost înscris în în baza Ordinului
această școală Marele Marelui Stat Major
Voevod de Alba Iulia, Cazarma „Tudor Vladimirescu”, Şcoala Tehnică a Aeronauticii de la Mediaş nr. 11257 se va modifica
(Sursa Internet)
Mihai. El nu a urmat în aceea de Regimentul
efectiv cursurile școlii, 18 Infanterie. De notat
ci a fost pregătit și instruit la Castelul Peleș. este faptul că în perioada 5 aprilie 1943-6 octombrie
În baza Ordinului Marelui Stat Major nr. 72048 din 1944, cât a fiinţat Grupul 18 Vânători Munte (ca unitate
26 iunie 1944, începând cu data de 26 ianuarie 1945 s-au operativă), Partea Sedentară a regimentului a continuat
desfiinţat mai multe instituţii de învăţământ, iar sarcinile să funcţioneze cu numirea de Regimentul 18 Dorobanţi
acestora au fost preluate de Centrul de Instrucţie al Munte P.S.

document 2021 2 (92) 1

studii/documente

În baza Ordinului „ Ta t a i a” / „ Tu d o r ” a
Marelui Stat Major intrat în compunerea
n r. 7 6 2 0 0 / 1 9 4 4 , Divizionului de
comunicat de Divizia Artilerie de Coastă. La
18 Infanterie cu nr. începutul anului 1941,
8729 din 6 noiembrie această baterie a fost
1944, regimentul a fost pusă în subordinea
dislocat în garnizoana Comandamentului
Alba Iulia, preluând Ar tiler iei Apărăr ii
cazarma și patrimoniul Coastei, iar din luna
Regimentului 91 mai 1941 a intrat
Infanterie desfiinţat la în compunerea
acea dată, garnizoană Regimentului de
unde a avut reședinţa Artilerie Marină.
până la 7 august 1945, Misiuni: lovirea
când, în baza Ordinului Regimentul 18 Dorobanţi „Tudor Vladimirescu” (Fototeca Arhivelor Militare Române) navelor de luptă care
Marelui Stat Major nr. se apropiau de ţărm
56500/1945, aceasta a fost schimbată în garnizoana și a celor care acţionau în sprijinul debarcării; lovirea
Oradea. În anul 1951, în baza Ordinului Marelui Stat navelor de transport inamice; respingerea aviaţiei
Major nr. 00319531 din 27 noiembrie 1951, Regimentul inamice care se apropia de port și de orașul Constanţa.
18 Infanterie a fost desfiinţat prin schimbarea denumirii Pentru respingerea incursiunilor navelor inamice,
acestuia în Regimentul 173 Infanterie, ocazie cu care noul Bateria „Tataia”/„Tudor” coopera cu artileria Diviziei 9
regiment a fost dislocat în localitatea Săcălaz, Timișoara3. Infanterie. Deschiderea focului se executa când ţintele
navale se aflau la bătaia maximă a tunurilor. Împotriva
ţintelor aeriene, focul trebuia deschis când acestea zburau
sub 612 m. Armament: patru tunuri navale „Armstrong”,
Bateria de Artilerie de Coastă „Tudor” calibru 152,4 mm model 1899, și două tunuri navale și
Prima baterie de coastă de pe litoralul românesc al antiaeriene „Armstrong”, calibru 76,2 mm model 1914,
Mării Negre a fost înfiinţată în anul 1926, în punctul foste pe distrugătoarele „Mărășești” și „Mărăști” până
Tataia (în spatele Universităţii „Ovidius”, de pe în anul 1926. În anul 1941, un tun de 152,4 mm a fost
Bulevardul Mamaia din Constanţa), pe platformele mutat la bateria de la Capul Comorova. Materialul de
betonate construite de germani în Primul Război artilerie era vechi, dar în stare de funcţionare.
Mondial. Iniţial s-a numit bateria „Tataia”, iar din anul Lucrări de modernizare a Bateriei „Tataia/Tudor”:
1942, „Tudor”. cazarma bateriei a trecut printr-un amplu program
De la înfiinţare Bateria „Tataia”/„Tudor” s-a de modernizare: „la 4 noiembrie 1933 se termină
subordonat Apărării Fixe Maritime. După desfiinţarea zidirea cazărmii la Tataia/Tudor (...) la 1 aprilie
Apărării Fixe Maritime, în luna mai 1940, Bateria 1934 se termină instalarea reţelei telefonice dintre
Comandamentul AFM și Bat. „Tataia”/„Tudor”, care
s-a efectuat sub supravegherea Lt. Chiriac Gh. C-dantul
Bateriei „Tataia”/„Tudor” (...) la 26 Mai 1934 începe
construirea unei remize pentru adăpostirea tunurilor
de 77 mm Simson”. În aceeași perioadă s-au betonat
amplasamentele tunurilor, s-au amenajat drumurile
interioare, s-a introdus iluminatul electric, s-a consolidat
malul din faţa bateriei, s-au amenajat locașurile de
tragere pentru două mitraliere a.a., s-a ridicat un
catarg pentru pavilion. În anul 1935, bateria s-a dotat
cu o centrală de tir și una de transmisiuni. În anul
1942, bateriilor și secţiilor de artilerie de coastă li s-au
Bateria de Artilerie de Coastă „Tudor” acordat următoarele denominaţii: Bateria de 152 mm
(Fototeca Arhivelor Militare Române) Armstrong, fostă „Tataia”/„Tudor”4.

2 2 (92) 2021 document


Divizia de Voluntari „Tudor Vladimirescu –
Debreţin”
La 2 octombrie 1943, în urma propagandei insistente
făcute de activiștii comuniști aflaţi în U.R.S.S., guvernul
sovietic a aprobat înfiinţarea pe teritoriul Uniunii
Sovietice, cu prizonieri români a Diviziei 1 de Voluntari
„Tudor Vladimirescu”. Această acţiune se înscria pe
linia stabilită de oficialităţile de la Moscova de a crea
unităţi de voluntari organizate după modelul armatei
sovietice, imprimându-li-se un caracter naţional,
patriotic, care ascundea substratul ideologic. Acestea
urmau să reprezinte, după război, nucleul noilor armate
„democratice” din ţările rezervate zonei sovietice de
influenţă din estul Europei. După acest model a fost
creată Armata 1 poloneză la începutul anului 1943 și,
în vara aceluiași an, Legiunea de Voluntari cehi.
Divizia 1 de Voluntari „Tudor Vladimirescu” a
fost formată din prizonieri români aflaţi în lagărele
de prizonieri sovietici, capturaţi mai ales în timpul
bătăliei de la Stalingrad. Majoritatea celor care au
acceptat să se înroleze au fost obligaţi să aleagă între
posibilitatea de a se întoarce acasă, în ţară, chiar și în
rândurile unei armate străine, sau varianta unei morţi
lente și chinuitoare în lagărele de muncă din Siberia5.
Puţini ofiţeri români au putut fi convinși să se înroleze
în această mare unitate, astfel că necesarul de cadre de
comandă a fost completat cu câteva sute de teteriști
[tânăr cu termenul redus – n.n.], gradaţi, și subofiţeri,
care au fost pregătiţi în școlile de ofiţeri de infanterie,
artilerie și geniu sovietice, până la 1 februarie 1944. Cei
care terminaseră anterior în România școlile de ofiţeri
de rezervă au fost avansaţi ofiţeri. Jumătate din cadrele
diviziei proveneau din soldaţi, sergenţi și subofiţeri
avansaţi. În afară de aceștia, în organica diviziei au fost
introduși ofiţeri sovietici și activiști comuniști români,
aflaţi în exil în U.R.S.S., folosiţi ca ofiţeri politici (un
număr de 500), care au imprimat un puternic caracter
ideologic acestei divizii.
Divizia „Tudor Vladimirescu” avea structura unei
divizii de pușcași din Armata Roșie, fiind organizată
pe 3 regimente (1-3), numite „de panduri”. Regimentul
era alcătuit din 3 batalioane, a 3 companii (cu câte
3 plutoane de pușcași, 1 pluton de mitraliere și de
aruncătoare calibrul 50 mm) și o companie de mitraliere
cu 3 plutoane, 1 companie de mitraliere și aruncătoare
calibrul 82 mm cu 3 plutoane. La nivel de regiment mai
existau și o companie independentă de puști antitanc (cu
36 de puști), o baterie de aruncătoare calibrul 120 mm
document 2021 2 (92)
studii/documente
(6 piese), o baterie de
obuziere calibrul 76,2
mm (6 piese), o baterie
antitanc calibrul 45
mm (6 piese). În cadrul
diviziei era cuprins și un
regiment de artilerie cu
3 divizioane: 1 divizion
cu 12 tunuri calibrul
76,2 mm, 1 divizion
cu 12 obuziere calibrul
76,2 mm și 1 divizion cu
12 obuziere calibrul 122 Insigna Diviziei de Voluntari
mm. În plus, la nivel de „Tudor Vladimirescu” (Sursa Internet)
divizie mai era atașat un
batalion antitanc, un batalion de pioneri, o companie
recunoaștere și una de transmisiuni. Armamentul și
echipamentul erau de model sovietic, însemnele de grad
fiind, însă românești.
Divizia de Voluntari „Tudor Vladimirescu” a fost
adusă pe frontul din Moldova, în rezerva Frontului 2
Ucrainean, la mijlocul lunii august 1944, însă, din fericire,
prin producerea evenimentelor de la 23 august 1944, nu
a mai apucat să lupte împotriva trupelor române6.
În data de 19 octombrie 1944, în urma luptelor
încununate de succes pentru eliberarea orașului Debreţin,
Divizia 1 Voluntari români „Tudor Vladimirescu” a fost
citată prin Ordin de Zi de STAVKA și i s-a acordat
denumirea de Divizia 1 Voluntari români „Tudor
Vladimirescu – Debreţin”. La 23 aprilie 1945, divizia
a primit vizita ministrului de Război din guvernul
României. Scopul vizitei a fost de a anunţa că a fost
obţinută aprobarea Comandamentului sovietic „de a
vă reda ţării și de a vă readuce în cel mai scurt timp în
ţară”. La 2 mai 1945 divizia a primit a primit Ordinul nr.
7855 al Frontului 2 Ucrainean pentru înapoierea în ţară.
În baza Decretului Prezidiului Sovietului Suprem al
U.R.S.S. dat prin Ordinul nr. 5852/28445 din 26 aprilie
1945, pentru executarea exemplară a misiunilor date de
comandamente în luptele cu cotropitorii germani pentru
eroismul și curajul ofiţerilor și trupei Divizia 1 Infanterie
română de Voluntari „Tudor Vladimirescu – Debreţin”
a fost decorată cu Ordinul „Steagul Roșu”7.
Pe data de 15 august 1945, în baza Decretului-Lege
nr. 666/1945, a Ordinului nr. 20903 din 14 august 1945
al ministrului de Război și a Ordinului nr. 57.288 din 16
august 1945 al Marelui Stat Major, Divizia 1 Infanterie
Voluntari români „Tudor Vladimirescu – Debreţin” a
fost integrată în Armata Română cu întreg efectivul,
armamentul, muniţiile și mijloacele de transport aflată
asupra ei, păstrându-și denumirea avută la acea dată8.
3
studii/documente
Conform Instrucţiunilor Speciale nr. 4375 din 19
august 1947, Divizia 1 Infanterie „Tudor Vladimirescu
– Debreţin” s-a transformat în Divizia Blindată „Tudor
Vladimirescu – Debreţin”. În baza Ordinului M.Ap.N.
nr. 45622 din 28 aprilie 1949, s-a înfiinţat, la data de 1
mai 1949, Comandamentul Corpului de Tancuri „Tudor
Vladimirescu – Debreţin”, cu garnizoana la București
prin transformarea Comandamentului Diviziei Blindate
„Tudor Vladimirescu – Debreţin”, care avea în subordine:
Divizia Moto Mecanizată „Horia Cloșca și Crișan” și
unităţile Diviziei Tancuri „Tudor Vladimirescu –
Debreţin”. Corpul de Tancuri a devenit, la 1 octombrie
1950, Corpul 5 Tancuri „Tudor Vladimirescu –
Debreţin”, iar în conformitate cu Ordinul nr. 65/1951
a intrat în subordinea Armatei 1 cu postul de comandă
la Arad. La 1 decembrie 1951, Corpul 5 Tancuri
„Tudor Vladimirescu – Debreţin” a luat denumirea de
Corpul 47 Tancuri „Tudor Vladimirescu – Debreţin”.
Potrivit Ordinului M.F.A. nr. C.L. 0010100, la data de
1 noiembrie 1954, prin desfiinţarea Corpului 47 Tancuri
a luat fiinţă Divizia 37 Mecanizată de Panduri „Tudor
Vladimirescu – Debreţin” având garnizoana în București.
Începând cu data de 22 februarie 1959, Divizia 37
Mecanizată „Tudor Vladimirescu – Debreţin” s-a
reorganizat, luând denumirea de Divizia 1 Mecanizată
„Tudor Vladimirescu – Debreţin. În baza Ordinului
General nr. 3/1994 al M.Ap.N., la data de 1 martie 1994,
Divizia 1 Mecanizată „Tudor Vladimirescu – Debreţin”
s-a desfiinţat9.
Brigada 9 Tancuri „Tudor Vladimirescu”
Brigada 9 Tancuri „Tudor Vladimirescu” a început
să funcţioneze de la 1 februarie 1949, prin schimbarea
numerotării Brigăzii 3 Tancuri, conform Ordinului
Marelui Stat Major, Secţia I nr. 45052 din 18 ianuarie
1949 și Ordinului de Zi nr. 121 din 29 ianuarie 1949 al
Diviziei de Tancuri „Tudor Vladimirescu”. Din studiul
documentelor ce se regăsesc în cadrul fondului de arhivă
creat de Brigada 9 Tancuri, Divizia de Tancuri „Tudor
Vladimirescu” nu a fost identificat ordinul de atribuire
a denumirii onorifice, înscrisul de pe ștampila unităţii
„Comandantul Brigăzii 9 Tancuri «Tudor Vladimirescu
– Debreţin»”, confirmând denumirea.
Pe parcursul celor doi ani de funcţionare, conform
notei istorice, nu au avut loc transformări în organizarea
acestei unităţi, în afara faptului că s-a mărit sau
micșorat numărul persoanelor încadrate la diferite
compartimente. Prin Ordinul Marelui Stat Major
4 2 (92)
Tancuri din Brigada 9 Tancuri „Tudor Vladimirescu” (Sursa Internet)
nr. 585276 din 3 octombrie 1950, începând cu 1
octombrie 1950, Brigada 9 Tancuri și-a schimbat
denumirea în Brigada 9 Tancuri „Horia”10.
Batalionul 1 Transmisiuni „Tudor Vladimirescu”
Batalionul 1 Transmisiuni „Tudor Vladimirescu” a
fost înfiinţat la 1 iulie 1949 conform Ordinului M.St.M.
nr. 46002 din 17 iunie 1949, fiind în subordinea
Corpului de Tancuri 1. Nu a fost identificat ordinul
prin care Batalionul 1 Transmisiuni a primit denumirea
onorifică „Tudor Vladimirescu”, dar din studiul
documentelor create de diferite compartimente și din
Registrul Ordine de Zi pe anul 1949, s-a constatat
că a funcţionat cu această denumire. Ordinul de Zi
semnat de comandantul batalionului, era cu denumirea
„Batalionul 1 Transmisiuni «Tudor Vladimirescu»”.
Pe data de 20 octombrie 1950, conform Ordinului
M.St.M. nr. 123263/1950, în cadrul Batalionului
1 Transmisiuni a luat fiinţă Școala Divizionară de
Transmisiuni, cu garnizoana la București, având ca
efective 3 ofiţeri, 2 sergenţi reangajaţi, 5 sergenţi în
termen, 7 ostași și 40 de elevi. Pe aceeași dată, a luat fiinţă
și o școală de instrucţie/regimentară având în încadrarea
sa: 6 ofiţeri, 5 sergenţi reangajaţi și 48 trupă. Doi ani mai
târziu, conform Ordinului M.St.M. nr. 00157382 din
2 februarie 1952, Batalionul 1 Transmisiuni își schimbă
denumirea în Batalionul 437 Transmisiuni11.
Comisariatul Militar „Tudor Vladimirescu”/Raion
De-a lungul timpului, harta Bucureștiului s-a
modificat de mai multe ori, nu numai ca dimensiuni, ci și ca
organizare teritorial-administrativă. În anul 1950, vechile
sectoare colorate ale Bucureștiului au fost reorganizate,
2021 document

prin Ordinul
M . S t . M . n r.
00123275
d i n 2 3
octombrie 1950
dispunându-se
înfiinţarea,
începând cu
20 noiembrie
1950, a de a pune la
comisariatelor
militare de
regiune, oraș
și raion. Astfel
Comisariatul Militar „Tudor Vladimirescu”/
Raion. Sectorul III Negru (Sursa Internet) a luat fiinţă
Comisariatul
Militar Raion „Tudor Vladimirescu” (fost Comisariat
Militar Sector Negru), al șaptelea Comisariat de Raion
din cele 8 câte avea Bucureștiul (Comisariat Militar
Raion I - Lenin, Comisariat Militar Raion II - I.V.
Stalin, Comisariat Militar Raion III - Gheorghiu
Dej, Comisariat Militar Raion IV - 1 Mai, Comisariat
Militar Raion V - 23 August, Comisariat Militar
Raion VI - Griviţa Roșie, Comisariat Militar Raion
VII - Tudor Vladimirescu, Comisariat Militar Raion
VIII - N. Bălcescu).
Comisariatele militare de oraș și raion erau de
3 categorii, toate cele 8 comisariate militare raion
fiind de categoria 1. În cadrul Comisariatului Militar
Raion „Tudor Vladimirescu” se desfășurau activităţi
conform specificului structurii: luarea în evidenţă
a cadrelor, a tinerilor ce urmau a fi încorporaţi,
amânaţi de la încorporare, soluţionarea unor lucrări în
conformitate cu ordinele primite. Prin Legea nr. 2 din
16 februarie 1968 privind organizarea administrativă
a teritoriului Republicii Socialiste România, raioanele
s-au transformat în sectoare12.
Liceul Militar „Tudor Vladimirescu”
Cu Adresa nr. 124 din 3 mai 1978, șeful Secţiei pentru
Probleme Militare și Justiţie a C.C. al P.C.R. s-a adresat
șefului statului, prezentând spre aprobare propunerile
ministrului Apărării Naţionale de înfiinţare a două licee
militare, cu o capacitate de 900 elevi fiecare, astfel: un
liceu militar în municipiul Craiova, denumit „Tudor
Vladimirescu”, care urma să funcţioneze începând cu
anul școlar 1978/1979 și un liceu militar în municipiul
Baia Mare, denumit „Avram Iancu”, care urma
document 2021 2 (92)
studii/documente
să funcţioneze
începând cu
anul școlar
1980/1981.
Consiliul
Popular al
Judeţului
Dolj avea
responsabilitatea
dispoziţie cu
acel an un local Insigna Liceului Militar „Tudor Vladimirescu”
(Colecţia comandor Marius Croitoru)
cu o capacitate
de școlarizare pentru 900 de elevi și trebuia să
asigure cadrele didactice necesare. Pentru amenajarea
construcţiilor existente și a spaţiilor specifice acelui
liceu, Ministerul Apărării Naţionale asigura fondurile
necesare de aproximativ 1,5 milioane lei. Consiliul
Popular al municipiului Baia Mare punea la dispoziţia
Ministerului Apărării Naţionale fondurile necesare
construirii unui liceu militar, din prevederile planului
de investiţii al municipiului pentru construirea unui
liceu de specialitate.
Liceele militare existente („Ștefan cel Mare” –
Câmpulung Moldovenesc, „Dimitrie Cantemir” –
Elevii din anul I ai Liceului Militar „Tudor Vladimirescu” (Sursa Internet)
Breaza și „Mihai Viteazul” – Alba Iulia – n.n), împreună
cu cele două care se propuneau pentru a fi înfiinţate,
urmau să asigure aproximativ 65% din necesarul de
elevi ai școlilor militare de ofiţeri activi. Diferenţa de
35% se asigura, în continuare prin selecţionări dintre
absolvenţii liceelor civile. Necesarul de cadre militare
pentru cele două licee ce se propuneau pentru a fi
înfiinţate urma să fie asigurat din efectivele aprobate de
Consiliul Apărării R.S. România pentru perioada 1876-
1980. Ministerul Educaţiei și Învăţământului nu a avut
5
studii/documente

obiecţii la propunerile În data de

Ministerului Apărării 15 septembrie 1978,
Naţionale13. a avut loc deschiderea
C o n f o r m anului de învăţământ,
Dispoziţiei Marelui deschidere la care a
Stat Major nr. CL participat locţiitorul
00548 din 14 iulie comandantului
1978 începând cu Comandamentului
data de 1 iulie 1978 Infanteriei și Tancurilor.
a intrat în vigoare La data de 28 mai 1984,
statul de organizare la Liceului Militar „Tudor
pace și război pentru Vladimirescu” i s-a
înfiinţarea Liceului înmânat Drapelul de
M i l i t a r „ Tu d o r luptă de către adjunctul
1988. Elevi ai Liceului Militar „Tudor Vladimirescu” în costume de zbor
Vladimirescu”. În baza (Colecţia comandor Marius Croitoru)
ministrului Apărării
Protocolului încheiat Naţionale.
între Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul În fondul de arhivă al Liceului Militar „Tudor
Construcţiilor și Ministerul Agriculturii din iulie Vladimirescu” a fost identificat „Actul de predare-
1978, Liceul Militar „Tudor Vladimirescu” a început primire a liceului de la Comandamentului Infanteriei
să funcţioneze în localul Liceului Industrial nr. 7 din și Tancurilor la Comandamentul Aviaţiei Militare”.
Calea Brestei din municipiul Craiova. Potrivit acestui document, în baza acordului ministrului
În Ordinul de Zi pe Unitate nr. 1 din 1 august 1978 Apărării Naţionale, în rezoluţie pe Raportul nr. S.Av.
al Liceului Militar „Tudor Vladimirescu” se menţiona 3403 din 7 noiembrie 1984, la data de 27 martie 1985, a
că, pe data de 1 august 1978, au fost detașaţi în unitate avut loc trecerea Liceului Militar „Tudor Vladimirescu”
constituind nucleul de înfiinţare, următorii ofiţeri, Craiova din subordinea Comandamentului Infanteriei
maiștri militari și subofiţeri: „colonel Știrbei Mihalache și Tancurilor în subordinea Comandamentului
Dumitru – locţiitor al comandantului, maior – Pătru Aviaţiei Militare. Predarea-primirea s-a făcut în
Ion Gheorghe – secretar al comitetului de partid, prezenţa reprezentanţilor Ministerului Educaţiei și
căpitan Mitroi Ion Oprea, locotenent-major Negoescu Învăţământului, Departamentului Aviaţiei Civile și al
Spirache Costică, locotenent - major Purcaru Ion unor direcţii centrale din Ministerul Apărării Naţionale.
Marin, locotenent Ștefan Ion Ghenea” (bază Ordinul Începând cu 14 mai 1993, conform Hotărârii Biroului
nr. LT.26 din 25 iulie 1978). În data de 2 august 1978, Executiv al Liceului Militar „Tudor Vladimirescu”
au fost predate din partea Comandamentului Infanteriei s-a sărbătorit „Ziua liceului” cu ocazia împlinirii a
și Tancurilor o ștampilă cu denumirea în clar a liceului 112 ani de la înfiinţarea prin Înaltul Decret nr. 1850 din
militar, o ștampilă cu indicativul U.M. 02478 și o 18 iulie 1881 a „Școlii Fiilor de Militari” din Craiova, a
ștampilă pentru organul financiar. 70 de ani de la alegerea sicriului cu osemintele „Eroului
Liceul militar a luat fiinţă cu un batalion de Necunoscut” de elevul-furier Amical Săndulescu, fost
elevi a 3 companii, cu un efectiv de 574 de elevi. elev al Liceului Militar „D.A. Sturza”. Ca obiective
Compania I-a, clasa a IX-a cu un număr de 229 generale ale liceului putem enumera, conform Ordinului
elevi, care au susţinut examen de admitere la Liceul de Zi pe Unitate nr. 1 din 3 ianuarie 1998 „asigurarea
Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza. Compania însușirii temeinice de către elevi a unor cunoștinţe
a fost organizată pe 6 plutoane. Compania a II-a, știinţifice, de cultură umanistă, sociale, tehnice și militare
clasa a X-a, cu un număr de 242 elevi, organizaţi de specialitate, necesare continuării studiilor în celelalte
pe 7 plutoane; din care 4 plutoane transferate de la forme de învăţământ militar”14.
Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” și 2 plutoane de La 16 martie 1998, ministrul Apărării Naţionale
la Liceul Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung a semnat Ordinul nr. M-19 privind desfiinţarea
Moldovenesc. Compania a III-a, clasa a XI-a, cu Liceelor Militare „Tudor Vladimirescu” – Craiova
un număr de 103 de elevi, organizaţi pe 3 plutoane, și „Alexandru Ioan Cuza” – Constanţa. În cuprinsul
din care un pluton transferat de la Liceul Militar ordinului se prevedeau următoarele: „Liceul Militar
„Dimitrie Cantemir” și 2 plutoane de la Liceul Militar «Tudor Vladimirescu» – Craiova și Liceul Militar
„Ștefan cel Mare”. «Alexandru Ioan Cuza» – Constanţa se desfiinţează la

6 2 (92) 2021 document


data de 01.09.1998”. Personalul militar și civil urma să
fie mutat, transferat sau disponibilizat de către Statul
Major al Aviaţiei și Apărării Antiaeriene și Statul Major
al Marinei Militare. Elevii erau transferaţi în liceele
militare subordonate Ministerului Apărării Naţionale
sau licee civile, potrivit opţiunilor scrise ale acestora și
ale părinţilor (întreţinătorilor legali) și posibilităţile de
școlarizare ale instituţiilor liceale menţionate15.
Batalionul 265 Poliţie
Militară
„Tudor Vladimirescu”
Batalionul 265 Poliţie
Militară a fost înfiinţat la
data de 15 aprilie 1990 în
baza Ordinului șefului
Marelui Stat Major nr.
B.3/0907 din 12 aprilie
1990 și a aprobăr ii
Ecusonul Batalionului 265 Poliţie
ministrului Apărării Militară „Tudor Vladimirescu”
Naţionale pe Raportul (Sursa Internet)
șefului Marelui Stat
Major nr. B.3/0847 din 5 aprilie 1990. La înfiinţare,
batalionul a fost subordonat Garnizoanei București.
Începând cu anul 2006, Batalionul 265 Poliţie Militară
își desfășoară activităţile sub comanda Statului Major al
Forţelor Terestre. La 1 iunie 2016, batalionului i-a fost
atribuită denumirea onorifică de Batalionul 265 Poliţie
Militară „Tudor Vladimirescu”.
În decursul celor trei decenii de existenţă, Batalionul
265 Poliţie Militară „Tudor Vladimirescu” a participat
cu subunităţi de nivel pluton/companie și cu personal
de stat-major la toate misiunile externe de anvergură
în care a fost angrenată Armata României: UNAVEM
Angola (1995-1999), UNOSOM Somalia (1993-1995),
UNIKOM Kuweit (1991-1992, 1997-1999), AFMP
Albania (1997), KFOR Kosovo (2001-2003), Bosnia
Herzegovina (IFOR, SFOR, EUFOR din 1997), ISAF
Afganistan (2001-2014) și IRAQI FREEDOM –
ANTICA BABILONIA Irak (2003-2008).
Ca însemn de apreciere a modului de îndeplinire
a misiunilor, curajul și dăruirea de care au dat dovadă
poliţiștii militari dislocaţi în teatrele de operaţii externe,
îndeosebi în cel din Irak, în data de 8 martie 2004, prin
Decretul nr. 106/2004, Drapelul de luptă al Batalionului
265 Poliţie Militară a fost decorat de către președintele
României cu Ordinul Naţional „Virtutea Militară”, în
grad de cavaler, cu însemne pentru militari. De asemenea,
document 2021 2 (92)
studii/documente
rezultatele
excepţionale
obţinute
de militarii
batalionului
au fost
recunoscute și
prin decorarea
Drapelului
de luptă cu
Emblema
de Onoare
a Armatei
României și
Emblema
de Onoare a
Militar din compunerea Batalionului 265 Poliţie
Statului Major Militară „Tudor Vladimirescu” (Sursa Internet)
a l Fo r ţ e l o r
Terestre, la 15 mai 2010.
În prezent, batalionul asigură planificarea, selecţia,
pregătirea și instrucţia unui detașament de Poliţie
militară care participă la operaţia „RESOLUTE
SUPPORT” în cadrul Detașamentului „International
Military Police” ce acţionează în teatrul de operaţii
din Afganistan, dar și sprijinirea procesului de
operaţionalizare a comandamentului batalionului
și companiei sprijin în vederea afilierii acestora la
Comandamentul Multinaţional de Divizie Sud-Est16.
Brigada 1 Mecanizată „Tudor Vladimirescu –
Debreţin”
În baza Ordinului General O.G. nr. 3/1994
al M.Ap.N., la data de 1 martie 1994, Divizia 1
Mecanizată „Tudor Vladimirescu – Debreţin” s-a
desfiinţat și s-a înfiinţat Brigada 1 Mecanizată. La
1 iunie 1995, comandantul Armatei 1 a înmânat
Drapelul de luptă Brigăzii 1 Mecanizate. Totodată,
brigada a primit, prin Decret Prezidenţial denumirea
de „Tudor Vladimirescu – Debreţin”, denumire preluată
de la fosta Divizie 1 Mecanizată „Tudor Vladimirescu
– Debreţin” ale cărei tradiţii de luptă le-a continuat.
Conform Ordinului ministrului Apărării Naţionale
nr. M.S. 10 din 28 ianuarie 2000 și M.S. 33 din 30 martie
2000, începând cu data de 1 august 2000, comandamentul
Brigăzii 1 Mecanizate „Tudor Vladimirescu – Debreţin”
sa desfiinţat. O parte din unităţile subordonate au fost
preluate de Brigada 1 Mecanizată Teritorială, înfiinţată
la aceeași dată prin transformarea Corpului 1 Armată17.
7
studii/documente

Brigada 1 Mecanizată
Teritorială „Tudor
Vladimirescu – Debreţin”

În baza Ordinului
ministrului Apărării
Naţionale nr. M.S. 10 din
28 ianuarie 2000 și M.S.
33 din 30 martie 2000, a
Dispoziţiei Șefului Statului
Major General nr. S/S.M.G
35 din 29 martie 2000
și a precizărilor șefului
Statului Major al Trupelor
de Uscat nr. S/B 413 din
10 aprilie 2000, începând
cu data de 1 aprilie 2000, Colegiul Naţional Militar „Tudor Vladimirescu” (Sursa Internet)
Comandamentul Corpului Comandamentul brigăzii a fost împuternicit să solicite,
1 Armată „General Nicolae Macici” s-a transformat în în baza aceleiași aprobări, efectuarea modificărilor la
Comandamentul de Brigadă (Brigada 1 Mecanizată Drapelul de luptă primit de la Corpul 1 Armată cu
Teritorială București), cu termen de finalizare la 15 noua denumire în clar înscrisă pe acvilă și pe inel –
iulie 2000 și preluarea tradiţiilor de luptă ale Brigăzii 1 Brigada 1 Mecanizată Teritorială.
Mecanizate „Tudor Vladimirescu – Debreţin București”, Brigada 1 Mecanizată Teritorială a fost dislocată
care s-a desfiinţat cu data de 1 august 2000. în garnizoana București în cazarma care a aparţinut
La încheierea acestui proces, în baza aprobării Comandamentului Corpului 1 Armată „General Nicolae
șefului Statului Major General pe Raportul H. Macici”. Începând cu data de 1 august 2000, a intrat
804 din 12 martie 2001, s-a preluat Drapelul de în vigoare statul de organizare al Comandamentului
luptă al Corpului 1 Armată de către Brigada 1 Brigăzii 1 Mecanizată Teritorială. Pentru executarea
Mecanizată Teritorială, iar cel al Brigăzii 1 Mecanizată ordinelor ministrului Apărării Naţionale, în perioada
„Tudor Vladimirescu – Debreţin” a fost predat la 29-31 august 2000 s-a executat predarea unităţilor,
Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”. subunităţilor și formaţiunilor Brigăzii
1 Mecanizate „Tudor Vladimirescu –
Debreţin” către Brigada 1 Mecanizată
Teritorială „Tudor Vladimirescu –
Debreţin”18. În data de 6 septembrie
2000, a avut loc ceremonialul, care
a marcat transformarea Corpului 1
Armată „General Nicolae Macici”
în comandamentul Brigăzii
1 Mecanizată Teritorială. La
31 mai 2005, Brigada 1 Mecanizată
Teritorială s-a desfiinţat. În data de 4
mai 2005, Drapelul de luptă al Brigăzii
1 Mecanizată Teritorială a fost predat
la Muzeul Militar Naţional „Regele
Ferdinand I”19.

Drapelul de luptă al Colegiului Naţional Militar „Tudor Vladimirescu” (Sursa Internet)

8 2 (92) 2021 document

 studii/documente

Colegiul Naţional Militar „Tudor Vladimirescu”
După o perioadă de așteptare de 18 ani, în
conformitate cu Ordinul ministrului Apărării Naţionale
nr. M.S. 53 din 21 aprilie 2016, act ce certifică
reînfiinţarea prestigioasei instituţii de învăţământ din
Craiova, începând cu data de 15 aprilie 2016, Batalionul
Instrucţie Comunicaţii și Informatică ,,Fraţii Buzești”
s-a transformat în Colegiul Naţional Militar ,,Tudor
Vladimirescu” – subordonat Comandamentului
Comunicaţiilor și Informaticii din Statul Major
General.
Șeful Statului Major General a aprobat ca, începând cu
data de 21 iunie 2016, Colegiul Naţional Militar „Tudor
Vladimirescu” să preia tradiţiile istorice ale Școlii Fiilor
de Militari înfiinţată în baza Înaltului Decret nr. 1858 din
18 iulie 1881 („relativ la înfiinţarea unei școli de fii
de militari cu reședinţa la Craiova, de la 1 septembrie
1881”)20.

„Tudor Vladimirescu”, the honorific Name for the Romanian Army Military Structures -

Colonel Gabriel-George Pătrașcu, Ph.D.

Abstract: In the context of the anniversary in 2021 of the bicentennial of the revolution led
by Tudor Vladimirescu, with the support of colleagues from The Central Archive Repository,
the Intermediate Archive Centre of the General Staff of Land Forces, the Intermediate Archive
Repository of the General Staff of Air Forces and the Romanian Naval Military Museum, the article
succinctly presented the historic of the military structures in the Romanian Army which had the
honorific name „Tudor Vladimirescu”.
Keywords: division, brigade, battery, battalion, school, high school, regiment, signals.

NOTE

1
Arhivele Militare Naţionale Române.
2
*** Aeronautica Militară Română. 100 de ani, Bucureşti,
Curtea Veche Publishing, 2013, p. 157.
3
*** Ghidul Arhivelor Militare Române, Bucureşti, Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010, p. 270.
4
Muzeul Naţional al Marinei Române. În urma cercetării
arhivistice efectuată de către specialiştii muzeului nu au fost
identificate date, care să confirme cu certitudine că denumirea de
„Tudor” atribuită Bateriei de Coastă ar avea legătură cu Tudor
Vladimirescu. La fel, nu au fost identificate date care să susţină
contrariul.
5
Cornel I. Scafeş, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I. Scafeş, Cornel
Andonie, Ioan Dănilă, Romeo Avram, Armata Română 1941-
1945, Bucureşti, Editura R.A.I., 1996, p. 210.
6
Ibidem, pp. 211-212.
7
Centrul Intermediar de Arhivă al Statului Major al Forţelor
Terestre, Scurt istoric Brigada 1 Mecanizată „Tudor Vladimirescu”.
8
Depozitul Central de Arhivă, Documentar cu privire la istoricul
Diviziei 1 Infanterie Voluntari „Tudor Vladimirescu”, f. 1.
9
Centrul Intermediar de Arhivă al Statului Major al Forţelor
Terestre, Scurt istoric Brigada 1 Mecanizată „Tudor Vladimirescu
– Debreţin”.
10
Depozitul Central de Arhivă.
11
Ibidem.
12
Ibidem.
13
Arhiva Consiliului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., dosar
f.n., f. 8.
14
Depozitul Intermediar de Arhivă al Statului Major al Forţelor
Aeriene, dosar nr.1/1985, ff. 79-98.
15
Arhivele Militare Naţionale Române (în continuare
A.M.N.R.).
16
Ibidem.
17
Centrul Intermediar de Arhivă al Statului Major al Forţelor
Terestre, Scurt istoric Brigada 1 Mecanizată „Tudor Vladimirescu
– Debreţin”.
18
În urma cercetării arhivistice efectuată de către specialiştii
Centrului Intermediar de Arhivă al Statului Major al Forţelor
Terestre nu au fost identificate înscrisuri privind data acordării
denumiri onorifice de „Tudor Vladimirescu –Debreţin” Brigăzii 1
Mecanizate Teritoriale. Acest aspect reieşind din Registrul Istoric
al Brigăzii 1 Mecanizate Teritoriale unde se stipulează faptul
că „preia tradiţiile de luptă, o parte din unităţile şi subunităţile
subordonate Brigăzii 1 Mecanizate «Tudor Vladimirescu –
Debreţin», la desfiinţarea acesteia”.
19
Centrul Intermediar de Arhivă al Statului Major al Forţelor
Terestre, Scurt istoric Brigada 1 Mecanizată Teritorială „Tudor
Vladimirescu – Debreţin”.
20
A.M.N.R.

document 2021 2 (92) 9

studii/documente
80 DE ANI
DE LA ÎNFIINŢAREA TRUPELOR DE PARAŞUTIŞTI
Raluca-Filofteia TUDOR1
A
pariţia și dezvoltarea parașutismului militar
în România s-a înscris în contextul general
al evoluţiei acestei categorii de forţe la nivel
mondial, conferind ţării noastre calitatea de a fi fost în
permanenţă conectată la modernitate.
Istoria celor opt decenii de existenţă a parașutiștilor
a fost cuprinsă într-o multitudine de lucrări, care au
surprins atât apariţia, evoluţia, cât și importanţa lor în
ansamblul forţelor armate ale unui stat2. În fondurile de
arhivă, deţinute de Arhivele Militare Române, se află
și Decretul-lege nr. 93 din iunie 1941, care reprezintă
actul de naștere al parașutismului militar în România.
ANTONESCU
MAREȘAL AL ROMÂNIEI
și
CONDUCĂTORUL STATULUI
În baza dispoziţiunilor Decretelor lege nr. 3052 din 5
septembrie și nr. 3072 din 7 septembrie 1940 și a delegaţiei
dată prin Decretele nr. 1799 din 21 iunie 1941 și nr. 1916
din 29 iunie 1941, dlui Mihai A. Antonescu vice-președinte
și președinte ad-interim al Consiliului de Miniștri;
Noi, Mihai A. Antonescu, vice-președinte și președinte
ad-interim al Consiliului de Miniștrii, în baza delegaţiei
dată prin Decretele nr. 1799 din 21 Iunie 1941 și nr. 1916
din 29 iunie 1941;
Având în vedere raportul dlui Ministru Secretar de
Stat al Apărării Naţionale și al dlui Subsecretar de Stat
al Aerului,
AM DECRETAT ȘI DECRETĂM:
DECRET-LEGE
Pentru înf iinţarea, organizarea și funcţionarea
unităţilor de infanterie aeriană în cadrul Aeronauticii
Militare.
CAPITOLUL I
I. DISPOZIŢIUNI GENERALE
Art. 1 – Infanteria aeriană cuprinde:
a) unităţi de infanterie transportată;
b) unităţi de parașutiști.
10
Art. 2 – Unităţile de infanterie aeriană vor fi organizate
în companii, batalioane și regimente, în cadrul Aeronauticii
Militare;
Numărul unităţilor, compunerea și data înfiinţării lor
se vor fixa de către Marele Stat Major – Statul Major al
Aerului.
II. RECRUTAREA
Art. 3 – Recrutarea infanteriei aeriene se face după cum
urmează:
A) Pentru unităţile de infanterie transportată,
recrutarea elementelor necesare se asigură prin:
a) ofiţeri și subofiţeri activi, precum și din trupa aflată
sub arme din armata de uscat (infanterie, cavalerie și geniu).
Armata de Uscat va pune la dispoziţie elementele de mai
sus din armele specificate, în proporţia fixată anual de către
Marele Stat Major al Aerului.
b) condiţiunile recrutării elementelor necesare
infanteriei aeriene sunt:
- ofiţerii și subofiţerii se detașează în infanteria aeriană
pentru un stagiu de 3 ani în Aeronautică, termen după care
sunt înapoiaţi armelor de origine.
- trupa sub arme necesară se varsă în unităţile de
infanterie aeriană, după executarea primului an de serviciu
militar în unităţile Armatei de Uscat.
După terminarea serviciului militar sub arme
corespunzător armei de origine, oamenii de trupă instruiţi
trec în completarea și rezerva Aeronauticii – în conformitate
cu dispoziţiunile Marelui Stat Major al Armatei.
B) Pentru unităţile de parașutiști, recrutarea elementelor
necesare se asigură prin:
a) ofiţeri și subofiţeri activi – voluntari, proveniţi din
armele Armatelor de Uscat, Aer și Marină, ce se detașează
în infanteria aeriană pentru un stagiu de 3 ani.
După terminare stagiului de 3 ani, obligatoriu de la
data obţinerii brevetului de parașutist, Subsecretariatul de
Stat al Aerului poate reţine, mai departe, în Aeronautică
elementele necesare încadrări unităţilor sau școlilor sale, ca
instructori parașutiști.
Personalul reţinut în Aeronautică peste termenul de 5
ani de la data brevetării sale ca parașutist, poate rămâne
definitiv în cadrele Aeronauticii Militare, pe baza aprobării
Subsecretariatului de Stat al Aerului, spre a încadra fie
unităţi de infanterie aeriană, fie unităţi sau formaţiuni
de aviaţie corespunzătoare aptitudinilor sau specializării
dobândite în plus de către personalul parașutist;
2 (92) 2021 document
 studii/documente

b) trupa rezerva de 30%)

aflată sub arme, a l u n i tă ţ i l o r
de pre f er inţă de infanter ie
voluntari și aeriană3.
provenită din Art. 6 –
Infanterie, M a rele Stat
Major al
Artilerie, Geniu
Armatei va
și Aeronautică, întocmi anual
ce se detașează după propunerile
în infante r ia Statului Major
aer iană după al Aerului
executarea și la epoca
primei perioade f ixată, tabele
de instrucţie de repartiţia
( 6 luni) în corpul numerică
de trupă al armei 1941. Aerodromul Popeşti-Leordeni. Prima promoţie de paraşutişti a o f i ţ e r i l o r,
(Fototeca Arhivelor Militare Române) subof iţerilor și
de origine.
oamenilor de trupă necesari încadrării unităţilor de
După obţinerea brevetului de parașutist, oamenii de
infanterie aeriană, în baza cărora corpurile de trupă vor
trupă se varsă definitiv în Aeronautica Militară pentru vărsa sau detașa elementele care corespund condiţiunilor
încadrarea unităţilor de infanterie aeriană, în care vor mai sus specificate.
termina durata serviciului militar sub arme corespunzătoare De asemenea, unităţile de origine sunt obligate a da
armei de origine pentru care au fost recrutaţi și încorporaţi. curs cererilor ofiţerilor, subofiţerilor și trupei, care doresc a
Art. 4 – Condiţiunile generale de admitere în unităţile concura la Școala de Parașutiști.
de infanterie aeriană sunt următoarele: Art. 7 – Candidaţii, care îndeplinesc condiţiunile
a) pentru infanteria transportată: generale de admitere prevăzute la art. 4, vor fi supuși la
- să fie cetăţean român și de origine română; un examen, care va consta din:
- să nu depășească vârsta de 28 de ani; a) pentru candidaţii la infanterie transportată:
- să prezinte notele șefilor ierarhici de la corpul de - o probă de tragere cu arma și pușca mitralieră Z.B.;
origine, că este perfect sănătos, că are o purtare bună și că - o probă de orientare și luptă în teren (grupa de luptă);
este bine instruit și că face parte din bunii trăgători. b) pentru candidaţii la Școala de Parașutiști:
- oamenii de trupă să aibă absolvit cursul primar; - o probă scrisă în limba română cu subiect referitor
- să fie admis la examenul medical la prezentarea în la pregătirea militară și de specialitatea armei de origine
unităţile infanteriei aeriene. a candidatului;
b) pentru unităţile de parașutiști: - o probă orală în una din limbile străine pe care le
- să fie cetăţean român și origine etnică română; posedă candidatul;
- să aibă vârsta minimă de 18 ani și maximă de - o probă de tragere cu arma și P.M.Z.B;
24 ani; - o probă de orientare și luptă în teren care să
- să vorbească una din limbile străine hotărâte anual evidenţieze gradul de pregătire a candidatului în instrucţia
de Marele Stat Major al Aerului; individuală și de specialitate ce posedă.
- să posede notele șefilor ierarhici din care să reiasă: c) materiile din care candidaţii vor fi examinaţi și
- specialitatea în care a fost instruit în arma sa de organizarea probelor de examen se stabilesc anual prin D.M.
origine și că face parte din trăgătorii cei mai buni; Art. 8 – Examenele medicale, precum și probele practice
- că are aptitudini militare, destoinicie curaj, sunt eliminatorii.
conștiinciozitate și sănătate perfectă; Art. 9 – Candidaţii admiși la examenul de intrare în
- că a dovedit o bună purtare în serviciu; infanteria aeriană și care fie că nu au obţinut brevetul
- subofiţerii și oamenii de trupă să aibă la bază cel de parașutist (Școala Parașutiști), fie că denotă lipsă de
puţin 4 clase secundare sau echivalentul lor; aptitudini (infanterie transportată) se înapoiază imediat
- să fie admis la examenul medical de intrare în Școala armei de origine – corpurilor cărora aparţin.
de Parașutiști și menţinut la examenele medicale anuale, Art. 10 – Pentru obţinerea brevetului de parașutist
pe timpul stagiului în infanteria aeriană, după terminarea candidaţii vor urma Școala de Parașutiști a cărei durată și
de 3 ani de funcţionare infanteria aeriană, rămân de drept program se fixează anual prin decizii ministeriale.
și obligatoriu repartizaţi Aeronauticii Militare, pentru Art. 11 – Sunt consideraţi ca personal al infanteriei
mobilizare, timp de 2 ani maxim și în măsura nevoilor aeriene și intră în prevederile prezentului decret-lege
completării a efectivului necesar de mobilizare (inclusiv următorii:

document 2021 2 (92) 11

studii/documente

a) în infanteria Art. 14 –
transportată întregul Pe r s o n a l u l , c a r e
personal încadrat în intră în compunerea
unităţile de infanterie unităţilor de
transportată, i n f a n t e r i e
începând de la data t ra n s p o r t a t ă , p e
prezentării sale și timpul cât nu se
până la data lăsării află în executarea
sale la vatră sau unui serviciu aerian
înapoierii în arma la bordul unei
de origine. aeronave, urmează
De asemenea, regimul prevăzut
personalul concentrat pentru personalul
pentru instrucţie și nenavigant al
numai pe timpul Aeronauticii Militare
concentrării sale. și fixat prin legile în
b) în unităţile vigoare.
de parașutiști se Paraşutişti militari pregătiţi pentru îmbarcare la bordul unui avion în vederea Art. 15 – Înscrierea
consideră ca personal executării saltului (Fototeca Arhivelor Militare Române) în anuar a ofiţerilor și
parașutist: subof iţerilor se face
- elevii de la data intrării lor în Școala de Parașutiști; astfel:
- instructorii de la data numirii lor în funcţie; a) pe timpul cât fac parte din infanteria aeriană
- parașutistul, pe toată durata funcţionării sale într-o ca personal provizoriu și în stagiu, se înscriu în anuarul
școală sau unitate de parașutiști, atât în timpul stagiului armei de origine, iar în anuarul Aeronauticii Militare,
obligatoriu, cât și în timpul concentrărilor anuale de la Capitolul „Infanterie Aeriană” vor figura la „Personal
antrenament, stabilite de Marele Stat Major – Stat Major Provizoriu”.
al Aerului prin directivele de instrucţie. b) la trecerea personalului infanteriei aeriene în
III. ÎNAINTAREA cadrele definitive ale Aeronauticii, se înscriu în anuarul
Art. 12 – Înaintarea personalului de toate categoriile Aeronauticii – la personalul navigant și nenavigant, la
aflat în infanteria aeriană se face în condiţiunile generale vechimea corespunzătoare și la finele promoţiei respective,
ale Decretului-lege asupra înaintărilor în armată, Armata personalului de Aeronautică.
de Uscat. V. SOLDE, INDEMNIZAŢII SPECIALE, PENSII,
Fac excepţie: ofiţerii, subofiţerii și sergenţii angajaţi DESPĂGUBIRI, APROBĂRI
ca instructori și rămași definitiv în cadrele active și de Art. 16 – În afară de soldele și gradaţiile corespunzătoare
rezervă ale Aeronauticii Militare, care vor urma regimul de gradelor respective și prevăzute pentru personalul armatei,
înaintări și stagiu prevăzut pentru personalul Aeronauticii personalul infanteriei aeriene va primi în plus și următoarele
și anume: indemnităţi și alocaţii speciale:
- regimul personalului navigant al Aeronauticii, a) personalul parașutist va primi o indemnitate
pentru cei ce deţin și practică brevetul de parașutist sau alt de lansare ce se va da pentru fiecare lansare și care va fi
brevet de personal navigant; egală cu ½ din indemnitatea de zbor lunară a personalului
- regimul personalului nenavigant al Aeronauticii, navigant al Aeronauticii – corespunzătoare gradelor de
pentru cei ce nu deţin sau nu practică un brevet de personal ofiţer, subofiţer și trupă.
navigant. Cuantumul total anual al indemnităţii de lansare nu va
IV. POZIŢIA OFIŢERILOR ȘI SUBOFIŢERILOR putea depăși suma cuvenită pentru 24 de lansări, ori câte
DIN INFANTERIA AERIANĂ lansări în plus s-ar efectua în decursul anului.
Art. 13 – Personalul infanteriei aeriene (of iţeri, Instructorii parașutiști hotărâţi anual prin D.M. vor
subofiţeri și trupă) pe timpul cât execută un serviciu aerian primi în plus ½ din primele ce se acordă instructorilor de
la bordul unei aeronave se bucură de același regim prevăzut zbor în Aeronautica Militară, precum și indemnităţile de
pentru personalul navigant, de grad egal din Aeronautica lansare suplimentare ce depășesc numărul de 24 de lansări
Militară și fixat prin bugete în vigoare. anuale;
a) personalul brevetat parașutist, pe timpul exercitării b) personalul infanteriei transportate va primi,
efective a brevetului, poartă denumirea de „parașutist” în pentru serviciul aerian ordonat și efectuat efectiv la bordul
adăugirea de gradul respectiv al armei sale de origine. unei aeronave, o indemnitate de zbor orară ce se va fixa
b) personalul trecut în cadrele def initive ale anual prin D.M. și care va fi egală cu indemnităţile stabilite
Aeronauticei Militare va fi asimilat gradelor corespunzătoare pentru personalul nenavigant chemat să zboare în serviciul
din Aeronautica Militară. ordonat la bordul unei aeronave;

12 2 (92) 2021 document

 studii/documente

c) pe timpul perioadelor de formare a elevilor
parașutiști, ca și pe timpul instrucţiei interioare a unităţilor
de infanterie aeriană, Subsecretariatul de Stat al Aerului va
prevedea prin D.M. sporurile necesare pentru suplimentarea
hranei.
Art. 17 – Ofiţerii, subofiţerii și sergenţii reangajaţi,
brevetaţi parașutiști, au dreptul la prima de echipare, plătită
o singură dată astfel:
a) pentru ofiţeri:
- 50% din prima de echipare prevăzută pentru gradul
de sublocotenent;
b) pentru subofiţeri:
- 35% din prima de echipare prevăzută pentru gradul
de sublocotenent;
c) pentru sergenţii angajaţi:
- echipament complet în natură.
Art. 18 – Întregul personal din unităţile de infanterie
aeriene – ofiţeri, subofiţeri și trupă, urmează același regim
de pensionare, despăgubiri pentru cazuri de invaliditate
sau moarte, pe timpul cât funcţionează în aceste unităţi,
ca și personal al Aeronauticii Militare, prescrisă de legile
în vigoare.
VI. DISPOZIŢIUNI TRANZITORII ȘI FINALE
Art. 19 – Prezentul decret-lege intră în vigoare cu
începere de la 10 iunie 1941.
Art. 20 – Personalul admis în unităţile de parașutiști
și brevetat ca parașutist, până la publicarea prezentului
decret-lege, face parte de drept din personalul parașutist,
cu gradul ce are în armata de uscat, până la terminarea
stagiului obligatoriu.
Art. 21 – În scopul completării iniţiale a cadrelor
de instructori necesari încadrării școlilor și unităţilor
de parașutiști ce se vor înf iinţa, prin derogare de la
dispoziţiunile de la art. 3 al. b personalul parașutist
prevăzut la art. 20 de mai sus pe baza cererilor sale susţinute
favorabil de șefii ierarhici și aprobate de Subsecretariatul de
Stat al Aerului, va putea fi numit „Instructor parașutist”
și va beneficia până la împlinirea stagiului de 5 ani în
Aeronautica Militară, de drepturile personalului definitiv
al Aeronauticii.
Art. 22 – Orice dispoziţiuni din legi și regulamente
contrarii prezentului decret-lege, sunt și rămân abrogate.
Dat în București.
VICE-PREȘEDINTE AL CONSILIULUI
DE MINIȘTRI
ȘI
PREȘEDINTE AD-INTERIM
MINISTRUL APĂRĂRII NAŢIONALE4
GENERAL DE CORP DE ARMATĂ ADJ5.

80 Years since the Establishment of the Paratroops

Raluca-Filofteia Tudor

Abstract: The appearance and development of military parachutism in Romania was part of
the general context of the evolution of this category of forces worldwide, giving our country the
quality of being permanently in modernity. The article presents the Decree law no. 93/1941 which
represents the birth certificate of the Romanian military parachutism.

Keywords: military parachutism, 1941, paratroops, aeronautics, General Staff.

NOTE

1
Arhivele Militare Naţionale Române.
2
Vezi pe larg Mircea Tănase, Paraşutismul militar în România - Tradiţie şi actualitate - (1941-2008), Bucureşti, Centrul Tehnic-Editorial al
Armatei, 2008.
3
Art. 5 - lipsă numerotare în textul original al documentului de arhivă - n.n.
4
Iosif Iacobici - n.n.
5
Arhivele Militare Române, Fond Statul Major al Aerului, dosar nr. crt. 50, ff. 43-50.

document 2021 2 (92) 13

studii/documente
DEPOZITUL CENTRAL DE ARHIVĂ – UN SECOL DE ISTORIE (V)
Colonel inginer Marius-Marian OLTEANU1
Adela-Cosmina LĂZĂRESCU2
Mariana-Daniela MANALOIU3
O
rdinul Circular nr. 68 din 26 ianuarie 1935 a
fost elaborat în același spirit de reglementare
a activităţii de punere la dispoziţie și
consultare a documentelor de arhivă, prin care, potrivit
„Regulamentului de organizare și funcţionare al Arhivei
Ministerului Apărării Naţionale”, „cercetarea în arhivă
se făcea în baza aprobării date de Secretariatul General, în
conformitate cu Regulamentul arhivei”4.
Astfel direcţiile și serviciile puteau solicita Arhivei
să-i fie puse la dispoziţie dosare fără nicio altă aprobare.
Arhiva era datoare să identifice date simple, care priveau
existenţa unui act în dosar, înregistrarea lui, numărul
de ieșire, exceptând conţinutul acestuia, iar pentru
informaţii de complexitate, fiecare unitate creatoare de
arhivă trebuia să-și trimită delegat, care studia, în baza
împuternicirii. Delegaţia era arhivată obligatoriu la
dosar. Eliberarea dosarelor din arhivă se făcea pe bază
de chitanţă, iar solicitările direcţiilor și serviciilor se
consemnau în dosar, arătând modalitatea de rezolvare,
respectiv prin delegat sau arhivar5.
Începând cu data de 30 martie 1935, la Arhiva
Generală a Ministerului Apărării Naţionale [M.Ap.N.]
este numit un nou șef, în persoana funcţionarului Ioan
Negrescu, ce deţinuse până atunci funcţia de șef de
secţie.
Conform Procesului verbal, încheiat la data de
30 martie 1935, între administrator căpitan Ioan Tache
- șeful Depozitului Central de Imprimate, impiegatul
Ștefan Micșunescu - arhivarul M.Ap.N., în calitate de
predători și șeful de secţie - Ioan Negrescu, în calitate
de primitor, predarea-primirea consta în:
Magazia B nr. 34 cu prelungire avea depozitată
arhiva următoarelor direcţii și servicii din Ministerul
Apărării Naţionale:
- Inspectoratului Geniului pe anii 1917-1927 și
registrele pe anii 1925-1927;
- Comandamentului Trupelor de Comunicaţii pe
anii 1919-1923;
- Armatei I-a pe anii 1917-1918;
- Comandamentului Pionierilor pe anii 1920-1921;
- Batalionului Pionieri Cetate pe anii 1916-1920,
depozitată pe raft; la data predării nu avea întocmit
registru opis;
14
- Direcţiei Geniului pe anii 1915-1929, așezată pe
raft, cu fișe, neopisată și fără registru opis;
- Inspectoratului Aviaţiei pe anii 1915-1929,
depozitată la raft și cu fișe complete, rămânând a se mai
constitui registrul opis;
- Direcţiei Marinei și Inspectoratului Marinei pe
anii 1905-1925, o parte de arhivă depozitată pe raft
cu fișe și opise, iar altă parte, constituită din dosare și
registre, urma să fie depozitată și să i se întocmească
registrul opis;
- Direcţiei Domeniilor Militare pe anii 1908-
1928, avea registrele depozitate pe raft, rămânând a se
constitui registrul opis și să depoziteze dosarele găsite
la alte direcţii;
- Intendenţei Stabilimentelor Centrale pe anii
1905-1930, avea arhiva depozitată pe raft, fără fișe pe
anii 1929-1930, fără opise și registru opis.
În această magazie se găseau șapte rafturi duble și
cinci simple.
În Magazia B nr. 35 cu prelungire era depozitată
arhiva (dosare și registre) Marelui Stat Major [M.St.M.],
cu toate secţiile pe anii 1914-1924, a unităţilor
desfiinţate pe anii 1916-1919 și arhiva atașatului militar
român la Paris pe anii 1907-1925.
Arhiva era depozitată pe cele două rafturi simple și
trei duble, cu fișe și opise, dar fără registru opis.
În prelungire se afla depozitată arhiva (constituită
din dosare și registre) Serviciului Pensii - grade
inferioare și Serviciului Justiţiei cu acte de căsătorie ale
ofiţerilor pe anii 1900-1935.
Arhiva (constituită din dosare și registre)
Inspectoratului General al Armatei „General
Samsonovici” cu toate unităţile ce-i aparţineau/
desfiinţate pe anii 1925-1930, aranjate și completate
cu fișe și opise la raft, rămânând a se mai constitui doar
registrul opis.
Pavilionul avea două rafturi simple și un raft și
jumătate dublu.
Erau menţionate în procesul verbal de predare-
primire 16 compartimente de rafturi în care se aflau
dosare și registre rupte și amestecate cu ocazia mutării
arhivei de la Fortul Mogoșoaia la Obor, de la diferite
direcţii și servicii.
2 (92) 2021 document

Magazia B nr. 36 cu prelungire avea în depozitare, pe
trei rafturi simple și două duble, arhiva Inspectoratului
Tehnic al Intendenţei pe anii 1914-1930, cu fișe și opise
la raft, fără registrul opis și a Direcţiei Intendenţei cu
următoarele secţii:
- Secţia 1 Subzistenţe, dosare și registre pe anii
1912-1930;
- Secţia 2 Echipament, dosare și registre pe anii
1912-1930;
- Secţia III Administrativă, dosare și registre pe
anii 1900-1930.
Dosarele erau aranjate, cu fișe și opise la raft, fără
registrul opis general.
În prelungire se afla depozitată pe două rafturi
simple și trei duble arhiva:
- Inspectoratului General Sanitar pe anii 1914-1929;
- Inspectoratului Tehnic Sanitar pe anii 1912-1925;
- Direcţiei 6 Sanitară pe anii 1915-1925;
- Direcţiei Veterinară pe anii 1915-1920;
- Secţiei Farmaceutică pe anii 1915-1920;
- Biroului Pensii pe anii 1917-1923;
- Secţiei Lichidări Acte de Deces pe anii 1920-1923;
- Serviciului Sanitar pe anii 1916-1919;
- Direcţiei Sănătăţii Publice Evacuări și Transporturi
pe anii 1916-1917;
- Materiale Sanitare pe anii 1916-1917, care avea
registru opis complet. Aproximativ 40-50 de dosare erau
constituite din foi volante.
În Magazia B nr. 37 cu prelungire se afla depozitată
arhiva (dosare și registre) următoarelor direcţii și servicii:
- Inspectoratului General al Cavaleriei și Direcţiei
Cavalerie pe anii 1914-1921 inclusiv;
- Comandamentului Școlii de Cavalerie pe anii
1919-1928, inclusiv;
- Diviziei 3 Cavalerie pe anii 1913-1928, inclusiv;
- Diviziei 6 Cavalerie pe anii 1921-1928, inclusiv;
- Diviziei 8 Cavalerie pe anii 1926-1928, inclusiv;
- Inspectoratului Tehnic al Infanteriei pe anii 1924-
1930, inclusiv;
- Direcţiei Infanteriei pe anii 1907-1930;
- Inspectoratului Muzicilor Militare, (numai dosare)
pe anii 1917-1930, inclusiv.
Toată arhiva era complet aranjată cu fișe, opise la
raft și registru opis.
Arhiva Inspectoratului 3 „General Amza” pe anii
1923-1929 inclusiv, era depozitată pe raft având lipsă
opisul și registrul opis.
Institutul Geografic Militar cu arhiva creată pe anii
1908-1929 inclusiv, avea fișe, și urmau să fie constituite
opise și registru opis. Arhiva era depozitată pe două
rafturi duble și două simple.
document 2021 2 (92)
studii/documente
Arhiva Comandamentului Basarabiei nu era luată în
primire de noul șef al depozitului, întrucât aceasta nu
era ordonată și nu avea nici opise.
În prelungire se afla arhiva Direcţiei Recrutării,
dosarele și o parte din registrele pe anii 1906-1930,
Direcţiei Armamentului pe anii 1906-1928 inclusiv, cu
dosare, fără registre.
Acestea deţineau opise și fișe la raft, neavând registru
opis și fiind dispuse pe două rafturi duble și două simple.
Magazia B nr. 38 avea în depozitare arhiva Direcţiei
Contabilităţii și Oficiului Poștal, astfel:
- Direcţiei Contabilităţii, dosarele și registrele pe
anii 1906-1928 inclusiv, aranjate cu fișe, neavând opise
la raft și nici registru opis;
- Oficiului Poștal M.Ap.N., borderouri pe anii
1921-1928. Arhiva din această magazie era așezată pe
două rafturi simple și trei duble.
În Magazia nr. 32 se afla depozitată arhiva
următoarelor direcţii și servicii:
- Serviciului Justiţiei, dosare fără registre pe anii
1916-1928 inclusiv, complet aranjate cu fișe și opise la
raft, fără registru opis;
- Direcţiei Personalului, dosarele și registrele pe anii
1911-1929, complet aranjate cu fișe și opise la raft, fără
registru opis;
- Marelui Cartier General – Secţiei Adjutantură,
dosare și registre pe anii 1916-1919, complet aranjate
cu fișe și opise la raft, fără registru opis. Arhiva din
această magazie era așezată pe trei rafturi simple și
trei duble.
Magazia nr. 7 avea depozitată arhiva următoarelor
direcţii și servicii:
- Inspectoratului Artileriei, dosare și registre pe anii
1916-1920, complet aranjate cu fișe și opise la raft, fără
registru opis;
- Direcţiei Artilerie, dosare și registre pe anii 1920-
1931;
- Comandamentului Artileriei Grea (Brigada 2
Artilerie Grea), dosare fără registre pe anii 1916-1920;
- Regimentului 1 Artilerie Cetate, dosare și registre
pe anii 1907-1918;
- Batalionului 1 Cetate, dosare și registre pe anii
1909-1918;
- Batalionului 1 Artilerie Cetate, dosare și registre
pe anii 1912-1916;
- Batalionului 2 Artilerie Cetate, dosare și registre
pe anii 1913-1917;
- Batalionului 3 Artilerie Cetate, dosare și registre
pe anii 1905-1917;
- Batalionului 4 Artilerie Cetate, dosare și registre
pe anii 1908-1916;
15
studii/documente
- Comandamentului Apărării Antiaeriene
(Regimentul 1 „Cloșca”) dosare și registre pe anii
1916-1917;
- Comandamentului Cetăţii București, dosare și
registre pe anii 1914-1917 inclusiv;
- Comandamentului Artileriei Grele, dosare și
registre pe anii 1917-1920, inclusiv;
- Direcţiei Remontei, dosare și registre pe anii 1904-
1924, neavând fișe și opise la raft;
- Consiliului de Război, dosare fără registre pe anii
1905-1922;
- Școlii de Război, dosare fără registre pe anii 1918-
1926;
- Comandamentului Școlii Militare de Artilerie,
dosare și registre pe anii 1917-1923 inclusiv.
Toată arhiva era depozitată pe trei rafturi duble și
două rafturi și jumătate simple.
Magazia B nr. 45 avea în depozitare arhiva
următoarelor direcţii și servicii:
- Cabinetului Ministrului, dosare fără registre pe
anii 1919-1930, complet aranjate cu fișe, fără opis la
raft și fără registru opis;
- Secretariatului General, dosare și registre pe anii
1906-1930 inclusiv și diferite regulamente, reviste și
broșuri străine și românești care urmau a fi aranjate.
Dosare complete cu opise și fișe la raft, fără registru opis;
- Secţiei Automobile, dosare fără registre pe anii
1918-1923, aranjate cu fișe, fără registru opis și opis
la raft;
- Batalionului Trupei M.Ap.N., dosare fără registre
pe anii 1913-1930, complet aranjate cu fișe și opise la
raft, fără registru opis;
- Tipografiei M.Ap.N., dosare fără registre pe anii
1921-1929, aranjate cu fișe, fără opis la raft și fără
registru opis;
- Serviciului Contencios, dosare și registre pe anii
1906-1928, cu fișele necompletate, fără opis la raft și
fără registru opis;
- Biroului Decoraţii, dosare și registre.
Arhiva era depozitată pe două rafturi simple și trei
rafturi duble.
În Magazia B nr. 46 se aflau depozitate aproximativ
două vagoane de arhivă, respectiv „Monitoarele Oficiale”
și ale „Oastei” pe diferiţi ani. Urmau să fie aranjate pe
ani, numere și triate. Ele erau dispuse pe două rafturi
simple și două rafturi duble.
Magazia B nr. 47 avea în depozitare pe două rafturi
duble și două simple, gestiunea în bani și materii a
Direcţiei Controlului pe anul 1929, precum și bonuri
de rechiziţie (cotoare) ce urmau a fi aranjate.
În Magazia A nr. 19 se afla depozitată arhiva mai
veche de 30 de ani de la diferite direcţii și servicii din
16
M.Ap.N., precum și „Monitoarele Oficiale” pe diferiţi
ani, pentru „Colecţii” și care urmau a fi triate și aranjate.
Tot în această magazie se mai aflau depozitate și
broșurile „România în Războiul Mondial” ce aparţineau
Depozitului Central de Imprimate.
În Magazia C nr. 65 se afla depozitată aproximativ
1 vagon de maculatură (foi volante) de la diferite direcţii
și servicii6.
Primirea întregii arhive din magaziile amintite mai
sus s-a făcut după opisele aflate la raft, acolo unde
a fost cazul, fără luarea în primire dosar cu dosar și
verificarea filelor fiecărei unităţi arhivistice în parte.
Pentru exactitatea numărului de dosare, precum și
conţinutul fiecăruia, rămânea direct răspunzător fostul
arhivar - Ștefan Micșunescu.
În ceea ce privea stadiul în care se găsea arhiva,
concluzia desprinsă din operaţiunea de predare-
primire era aceea că la cea mai mare parte din direcţii și
servicii arhiva era deteriorată, nefiind complet aranjată,
activitate care era în plină desfășurare.
În magazii iluminatul era electric, asigurat de 14
becuri, din care funcţionau doar jumătate, dar, dat fiind
că întrerupătoarele erau defecte, la fel și prizele, lumina
din interior nu se putea folosi. Ferestrele erau din fier,
dar aveau balamalele rupte, nu erau fixate în perete, opt
geamuri erau sparte, motiv pentru care în magazii ploua.
Camera care avea drept destinaţie birou, de
dimensiunea 2,50 m lăţime pe 6 m lungime era folosită
și pentru consultarea dosarelor de către delegaţii
unităţilor militare. Corpul de gardă al Depozitului
Central de Subzistenţă, mai pusese la dispoziţie și o
altă încăpere având o suprafaţă de 2,50 m lăţime pe 3 m
lungime. Acestora urmau să le fie montate ferestre duble,
reparate ușile, văruite, și reparată instalaţia electrică7.
În referatul întocmit la data de 30 martie 1935,
șeful Biroului 3 studii, locotenent-colonelul Alexandru
Georgescu, preciza că personalul de care dispunea la
momentul acela Arhiva - un arhivar-șef, un plutonier și
doi soldaţi - era insuficient pentru cererile numeroase
la care trebuia să răspundă, întrucât fiecare delegat care
solicita ceva trebuia să fie asistat de personalul Arhivei,
pentru a se putea garanta existenţa actelor în dosare.
Cererile, care erau soluţionate de Arhivă, erau numeroase
și necesitau personal instruit. Arhiva M.Ap.N. cuprindea
12 magazii, ceea ce complica și mai mult supravegherea,
solicitând să se aprobe mărirea efectivului cu doi
plutonieri și patru grade inferioare termen redus [T.R.].
La 1 iulie 1935, M.Ap.N. - Secretariatul General
făcea cunoscut Depozitului de Imprimate Obor că,
începând cu data 1 august, se numea ca arhivar-șef la
Arhiva M.Ap.N. plutonierul major de administraţie
Alexandru Gh. Alexandru.
2 (92) 2021 document
 studii/documente

Arhivarul șef Ioan dosarele aflându-se în

Negrescu avea misiunea de dezordine, unele peste
a certifica pentru fiecare altele, unităţile care aveau
arhivă de direcţie sau serviciu, alocate acele compartimente
exactitatea numărului de neterminând ordonarea
dosare, precum și conţinutul arhivei. În restul magaziilor,
fiecăruia. Operaţiunea de era curăţenie și ordine.
predare-primire s-a finalizat Ca urmare a acestei
la 14 august 19358. situaţii, se ordona în baza
La 27 august 1935, Ordinului Circular nr.
dintr-un raport referitor la 5.559 din 4 septembrie
modul de predare-primire a 1935 al M.Ap.N. -
arhivei între șeful de secţie Plutonierul major Căpitanul Ioan Tache
Alexandru Gh. Alexandru
Secretariatul General, ca
Ioan Negrescu și plutonierul pentru finalizarea depozitării arhivei aflată la Depozitul
major de administraţie Alexandru Gh. Alexandru, de Subzistenţă Obor și pentru o cercetare facilă, „cu
aflăm că în urma controlului de detaliu la Magazia începere de la 1 septembrie 1935, data terminării concediilor,
B 34 (Compartimentele 8 și 11), Magazia B 45 fiecare inspectorat, direcţie sau serviciu din Ministerul
(Compartimentul 2), Magazia A 3 (Compartimentul 5), Apărării Naţionale, care avea depozitată arhivă veche
Magazia A 7 (Compartimentul 1) și Magazia A 19 s-a la Obor și care nu a terminat cu trierea, inventarierea și
constatat că arhiva creată de Consiliului de Război din aranjarea dosarelor conform «Regulamentului Arhivelor», să
Magazia A 7 - Compartimentul 15 era încă neordonată, trimită câte un subofiţer sau funcţionar civil (se recomanda
să fie o persoană familiarizată cu arhiva), care să reia și să
definitiveze această operaţiune. Lucrarea urma să se execute
sub directivele și controlul căpitanului administrator Tache
Ioan, șeful Arhivei”9.
La 24 septembrie 1935, în funcţia de arhivar al
Arhivei M.Ap.N. este numit Teodor Cojocaru, care
va ocupa această funcţie până la data de 5 februarie
1938, când, conform Deciziei Ministeriale nr. 1855 din
5 februarie 1938, este mutat disciplinar10.
Pentru înlăturarea paralelismelor și pentru a
sincroniza normele și regulile de consultare și deservire
în arhivă, încă de la data de 15 decembrie 1934, șeful
Depozitului de Imprimate administratorul căpitan
Ion Tache, comunica Serviciului Istoric, că de la
acea dată, pentru orice relaţii cerute de la Arhiva
Generală a M.Ap.N., respectiv solicitări de punere la
dispoziţie a unor dosare, copii, înalte decrete, decizii
ministeriale, certificate, acte dotale, diplome de
studii, era necesară aprobarea Secretariatului General,
conform instrucţiunilor în vigoare și a „Regulamentului
Arhivei”11.
Cu toate acestea, pentru reglementarea accesului în
arhivă s-a simţit nevoia elaborării Ordinului Circular
nr. 68 din 21 ianuarie 1935. Acesta prevedea că pentru
direcţiile și serviciile din minister puteau fi cerute
documente fără nicio altă aprobare. Depozitul avea
însă obligaţia să identifice prin personalul propriu, date
simple privind existenţa unui act, să-l înregistreze, fără a
intra în fondul problemei, să permită realizarea de copii
„Foaia calificativă” a plutonierului major Alexandru Gh. Alexandru
după acte numai delegaţiilor direcţiilor și serviciilor,

document 2021 2 (92) 17

studii/documente
să predea dosarele complete, cu chitanţa aferentă,
raportând însă Secretariatului General, pentru ca acesta
să poată cere restituirea lor la termenul prevăzut, în
situaţia în care acest lucru nu se întâmpla, să completeze
la zi registrul cu evidenţa tuturor solicitărilor, cu arătarea
modalităţii prin care au fost rezolvate, respectiv prin
delegat sau prin arhivar12.
Depozitele regionale de arhivă, prevăzute să se
înfiinţeze în baza Regulamentului aprobat în 1933,
au început să funcţioneze, este adevărat cu un debut
timid, în cursul anului 1935. La data de 20 aprilie 1935,
Serviciul Istoric nota că existau 9 depozite de arhivă,
7 la Comandamentele Teritoriale aferente, 1 la Serviciul
Istoric și 1 la Obor13.
Pentru îndeplinirea în bune condiţii a atribuţiilor de
primire, inventariere, depozitare, de punere la dispoziţie
pentru consultare a dosarelor în cancelaria depozitului,
de supraveghere a cercetării lor, de asigurare a mijloacelor
specifice pentru păstrare în condiţii corespunzătoare,
de răspundere morală și materială privind gestionarea
arhivei, plutonierii de administraţie numiţi în funcţie la
depozitele comandamentelor teritoriale, trebuia să urmeze
un curs practic de arhivar, care funcţiona pe lângă Direcţia
Generală a Arhivelor Statului, cu sediul în București, și
care urma să școlarizeze o promoţie specială în acest sens14.
Particularitatea promoţiei rezida în legătură cu
natura documentele gestionate, care aveau un specific
aparte, inclusiv cu nivel de secretizare. Durata cursului
și programele analitice urmau să fie stabilite de Direcţia
Arhivelor Statului, de comun acord cu Marele Stat
Major - Secţia Instrucţie15.
În proiectul iniţial durata școlii era stabilită la 45 de
zile, din care zile efective de studiu 34, în care urmau
să fie predate 38 de ședinţe, a câte 2 ore16.
În proiectul de buget al anului 1935/1936, suma
propusă pentru a fi alocată celor 6 subofiţeri care urmau
cursurile, era în valoare de 20.400 lei17.
În final, probabil din raţiuni financiare, dar și datorită
faptului că unele comandamente teritoriale raportau că
prin plecarea la cursuri a subofiţerilor, depozitele încetau
să funcţioneze18, s-a hotărât ca școala să aibă o durată
de 20 de zile (11-30 iunie 1935), dintre care efectiv,
după scăderea zilelor de sărbătoare, zilele de prezentare
și plecare, în care nu se ţineau cursuri, să fie de 15 zile.
Astfel, în baza aprobării puse de șeful M.St.M.
pe Raportul nr. 224, întocmit de Secţia Instrucţie,
comunicat la data de 23 mai 1935 cu Ordinul nr. 388
de M.St.M.- Serviciul Istoric, se face cunoscut că în
vederea pregătirii profesionale a personalului arhivar, s-a
aprobat funcţionarea Școlii practice de arhivari militari
pe lângă Serviciul Istoric din București19.
18
În acest sens, se aprobă și majorarea efectivului
tabelelor bugetare 1935/1936, cu câte un subofiţer de
administraţie, destinat depozitelor regionale de arhivă20.
La data 20 iunie 1936, Serviciul Istoric din M.St.M.,
înainta Serviciului Personal din M.Ap.N., Referatul
nr. 587 prin care solicita ca acest serviciu să avizeze
favorabil propunerea modificării art. 5 din „Legea
de înaintare a subofiţerilor” pentru ca subofiţerii de
administraţie, absolvenţi ai cursului practic, să fie
încadraţi în specialitatea arhivă21. Argumentul adus
în favoarea acestei propuneri, consta în faptul că art.
22 din „Regulamentul Arhivelor” prevedea, la ultimul
aliniat, că subofiţerii de administraţie, care au absolvit
cursurile școlii de arhivari, să fie repartizaţi la depozitele
regionale de arhivă, avându-se în vedere la întocmirea
acestui articol, specializarea subofiţerilor arhivari și
asigurarea continuităţii serviciului22.
Demersul nu a avut un ecou pozitiv, răspunsul
Serviciului Personal fiind acela că nu consideră oportună
modificarea legii menţionate, în sensul introducerii unei
noi specialităţi, aceea de arhivar, întrucât cunoștinţele
suplimentare necesare specializării puteau fi dobândite
în cel mult 30 de zile, deoarece prin instrucţia primită în
școală, subofiţerii căpătau cunoștinţele de bază în munca
de birou, iar continuitatea în serviciu putea fi asigurată,
întrucât se putea lua în considerare pentru înaintarea în
grad, stagiul efectuat în cadrul depozitelor23.
Cu Ordinul nr. 3.271 din 16 mai 193524, Direcţia
Intendenţă comunica Comandamentului 3 Teritorial
că, prin rezoluţia Inspectorului general al Intendenţei,
se aprobase distribuirea la fiecare depozit regional de
arhivă, a câte 20 de registre ungurești, ale căror rubrici
să fie completate de mână și întrebuinţate ca opise, dat
fiind că nu exista posibilitatea de a li se aloca registre
specifice, nefiind prevăzute în buget, care avea alocat
pentru organizarea și funcţionarea depozitelor de
arhivă regionale ale Comandamentelor 1-7 Teritoriale
suma de 700.000 lei25. Dacă unele depozite au avut
un start mai anevoios la înfiinţare, datorat greutăţilor
întâmpinate în identificarea unor cazărmi, care să
corespundă nevoilor specifice ale acestor unităţi atipice,
altele comunicau, în septembrie 1935, că au luat fiinţă
și că aveau în depozitare un vagon de arhivă. Este cazul
Depozitului Comandamentului 3 Teritorial, al cărui șef
era plutonierul de administraţie Dumitru Catană, care
întâmpina probleme legate de lipsa personalului ajutător,
întrucât din cei 44 soldaţi care contau ca efective, 32
erau ordonanţe la ofiţeri26.
Cu toate încercările de reglementare a modalităţii de
punere la dispoziţie a arhivei, la 16 aprilie 1936 a fost
emis un nou Ordin Circular - nr. 569 - prin care se
2 (92) 2021 document

stabileau următoarele: toate cererile de cercetare în arhivă,
să fie adresate direct Secretariatului General, ziua de
vineri să fie exclusiv alocată pentru cercetare în arhivă, în
restul zilelor, personalul să se ocupe cu lucrările specifice
arhivei27. De aici rezultă faptul că regulile anterioare,
dintr-un motiv sau altul, nu erau întocmai respectate.
Acest ordin a fost contestat de șefii unor structuri, în
sensul în care se argumenta că respectarea lui îngreunează
consultarea arhivei, fapt care va genera la rândul său,
întârzieri în rezolvarea sarcinilor de serviciu28.
La Depozitul de Arhivă al Serviciului Istoric,
instrucţiunile privitoare la deservire și consultare,
specificau că ofiţerii se puteau adresa direct arhivarului,
care le punea la dispoziţie pentru consultare inventarele,
precum și dosarele cu opise. Dosarele solicitate de ofiţeri
urmau să fie date spre cercetare după luarea în evidenţă
într-un registru special, ce urma să fie înfiinţat, în care
ofiţerul semna de luare în primire. La înapoiere, se luau
în evidenţă, tot prin semnătură29.
În ordinea de bătaie a Serviciului Istoric, Depozitul
de Arhivă condus de maiorul Carol Franc era integrat
în organigrama Biroului studii și arhivă, birou care, spre
sfârșitul anului 1936, își schimbă titulatura în Biroul
istoric și tradiţia armatei cu arhivele, având o încadrare
formată dintr-un locotenent-colonel - șef de birou, doi
maiori, dintre care unul ajutor, un arhivar - șef de birou,
ajutat la rândul lui de un plutonier major, un registrator,
un legător, un dactilograf și un copil de trupă30.
Un fapt deosebit de important, cu consecinţe directe
și ireversibile asupra existenţei arhivei pe termen lung,
a fost acela al distrugerii arhivei prin ardere. Astfel la
1 aprilie 1936, Divizia 2 Infanterie raporta Serviciului
Istoric că, referitor la arhiva deţinută, a aplicat întocmai
prevederile articolului 7 punctul 1 din „Regulamentul
asupra mobilizării armatei”, distrugând prin ardere,
corespondenţa referitoare la pregătirea mobilizării.
S-a solicitat avizarea distrugerii, întrucât comandantul
diviziei aprecia că, predând Depozitului Regional
de Arhivă al Comandamentului Teritorial dosare
referitoare la situaţii de efective periodice, situaţii
de încadrare, situaţiile contingentului anual, situaţii
anuale de materiale, dări de seamă anuale privind
pregătirea mobilizării, instrucţia trupei etc., după
trecerea a 10 ani de la crearea lor s-ar putea produce
unele scurgeri de informaţii, care, chiar dacă nu mai
erau de actualitate, puteau fi exploatate informativ. Un
argument în plus în sprijinul acestei solicitări, ţinea
de încadrarea depozitului, personalul fiind compus
dintr-un plutonier-major - șeful depozitului, ajutat de
patru grade inferioare, care se considera că puteau fi
ușor coruptibile31.
document 2021 2 (92)
studii/documente
Se aprecia că măsura distrugerii nu putea aduce
niciun prejudiciu Serviciului Istoric, întrucât majoritatea
documentelor erau înaintate ierarhic M.St.M.și teoretic
informaţiile ar fi trebuit să se regăsească și acolo. Deși
Serviciul Istoric a considerat că această abordare nu
este cea corectă, s-a solicitat Secţiei 1 Organizare-
Mobilizare să-și exprime punctul de vedere în legătură
cu menţinerea avizului de distrugere prin ardere, aviz
care a fost menţinut și, în consecinţă, respectiva arhivă
a fost distrusă32.
Pe parcursul anului 1936, Ser viciul Istoric
raporta, într-un Referat de serviciu 33, la data de
24 octombrie, că sălile localului deveniseră insuficiente,
dosarele nemaiavând loc în dulapuri (în număr de 48,
confecţionate din fier) și pe rafturi, acestea fiind așezate
direct pe pardoseală, împiedicând astfel efectuarea
curăţeniei în birouri și punându-li-se, în același timp,
în pericol integritatea fizică, aflată în afara aspectelor
semnalate și „sub ameninţarea prăbușirii plafonului din
beton, crăpat pe toată lungimea sălii”34.
Solicitarea confecţionării de noi rafturi a fost clasată,
întrucât, sumele identificate ca disponibile, fuseseră
alocate la alte capitole bugetare35. Acestor greutăţi,
relative la condiţiile de conservare li se adaugă și cele
privind aranjarea arhivei și inventarierea ei. Încă din
anul 1934 trebuia să se întocmească inventarul general,
dar acest lucru nu fusese posibil din lipsa cvasitotală a
inventarelor parţiale. Din cele 108 inventare parţiale nu
fusese întocmit decât unul, celelalte fiind condiţionate
de ordonarea dosarelor în cadrul fondurilor, cronologic,
pe perioade (Campania 1877-1878, Perioada 1 ianuarie
1879-31 decembrie 1912, Campania 1913, Perioada
1 august 1914-14 august 1916, Campania 15 august
1916-1 iulie 1918, perioada 1 august 1918-28 octombrie
1918, Campania 28 octombrie 1918-1 aprilie 1921),
operaţiune ce necesita forţă de muncă numeroasă, și
în care scop, șeful Biroului Studii și Arhivă solicita
completarea acestui birou cu doi ofiţeri și patru grade
inferioare36.
Pentru justificarea cererii, șeful Biroului studii și
arhivă, întocmea dări de seamă cu privire la activitatea
depozitului. Astfel, se raporta rezolvarea întregii
corespondenţe primite, cercetarea în arhivă referitoare
la situaţia militară a combatanţilor participanţi la război,
se lucra în continuare la verificarea conţinutului pe scurt
a dosarelor și corectitudinea datelor extreme înscrise pe
copertă. Erau desfășurate în paralel activităţi de coasere
a dosarelor37.
În același context erau precizate în continuare
atribuţiile șefului de birou, care era și șef al arhivei,
respectiv: primea, inventaria și așeza la raft dosarele,
19
studii/documente
era responsabil de păstrarea în condiţii optime a arhivei,
copia noile inventare întocmite, păstra și distribuia
materialul de legătorie, pe care îl repartiza personal,
ţinea evidenţa dosarelor legate, copertate, precum și
a materialului consumat și existent, într-un registru
special. După legarea fiecărui lot de 1.000 de dosare,
solicita instruirea Comisiei de Recepţie a Divizionului
Trupei M.St.M., înregistra dosarele în inventarul
general, punea la dispoziţie dosare pentru cercetare,
avea asupra sa un exemplar al cheilor de la ușile arhivei
și era răspunzător de închiderea ușilor.
Ajutorul șefului de birou - subofiţer eticheta
și inventaria registrele de intrare-ieșire, precum și
condicile de expediţie, punea la dispoziţie dosarele de
arhivă solicitate, reașeza în dulapuri dosarele restituite,
supraveghea închiderea geamurilor și efectuarea
curăţeniei în sălile de arhivă, era răspunzător pentru
ţinerea evidenţei dosarelor puse la dispoziţie în afara
depozitului de arhivă, în baza aprobării scrise38.
Cel de-al doilea subofiţer, aflat în organigrama
depozitului, avea ca atribuţii: primirea corespondenţei
Serviciului Istoric, înregistrarea și predarea pentru lucru
către Biroul adjutantură, pregătirea corespondenţei
pentru expediere, opisarea dosarelor și înregistrarea
în registrul de intrare-ieșire, primirea și distribuirea
furniturilor de cancelarie și era răspunzător de mașinile
de scris ale Serviciului Istoric, tehnoredactând lucrări
în absenţa dactilografilor39.
Prin Ordinul General nr. 5 din 12 mai 1936, în
conformitate cu art. 6 din „Regulamentul Arhivelor”
și în baza Adresei nr. 204 din 27 aprilie 1936 a
Arhivelor Statului, Secretariatul General ordona ca
toate autorităţile militare să înainteze, până în luna
mai, către direcţiile regionale ale Arhivelor Statului, din
circumscripţia aferentă, un inventar cuprinzând numărul
și titlul dosarelor, care se constituiseră în anul precedent,
mai puţin a celor secrete40.
În același timp, arhiva mai veche de 30 de ani, se
preda la iniţiativa Arhivelor Statului, care trimitea o
solicitare în acest sens Secretariatului General, care, la
rândul său, ordona pregătirea arhivei pentru predare.
Pentru arhiva M.St.M., s-a păstrat formula de predare
globală a arhivei, cu excepţia documentelor secrete41. De
altfel, Secretariatul General monitoriza atent activitatea
de predare a arhivei, elaborând periodic ordine circulare
referitoare la predarea la depozite a dosarelor ieșite din
uz și a celor care împliniseră 3 ani de la creare42.
În privinţa arhivei depozitată la Obor, Secţia
Adjutantură ordona, la 24 aprilie 1936, șefului
depozitului, să comunice, până la 1 iulie, care este stadiul
ordonării arhivei M.St.M. Din raportul întocmit la
20
data fixată pentru răspuns, aflăm că se desfășuraseră
activităţi de verificare, fișare și întocmirea unor inventare
de raft pentru 10.000 dosare. Rămăsese de consemnat
numărul de inventar corespunzător pentru aproximativ
150 dosare, cu registrul inventar aferent43.
Cu toate acestea, lipsa personalului raportată la
numărul de sarcini și-a spus cuvântul, astfel că în urma
unui control executat la Depozitul General de Arhivă,
constatându-se că mai multe lucrări au rămas neefectuate,
prin Ordinul Circular nr. 12.069 din 14 ianuarie 1937,
Secretariatul General, dispunea ca, începând cu data de
1 aprilie 1937, pentru consultarea dosarelor, eliberarea de
copii după documente etc. nu vor mai acorda aprobări
niciunei direcţii, care nu avea lucrările regulamentar
întocmite, pe linie de arhivă. Scoaterea dosarelor din
arhivă era interzisă, cu excepţia cazului în care Ministerul
Apărării era acţionat în judecată, caz în care se elibera
copie certificată după documente44.
Totodată, remarcând, din rapoartele săptămânale
ale delegaţilor desemnaţi să remedieze deficienţele
constatate, că nu s-a acordat atenţia cuvenită ordinelor
date sau chiar au fost situaţii când unele direcţii
și servicii nici nu au desemnat persoane, care să se
prezinte la arhivă, prin Ordinul Circular nr. 14.166 din
19 februarie 1937, s-a fixat termen final de refacere data
de 1 aprilie 193745.
Urmare a acestor dispoziţii, Secţia Adjutantură,
prin Ordinul nr. 137 din 17 aprilie 1937, dispunea
ordonarea arhivei M.St.M. în cel mai scurt timp. Era
necesară transcrierea tuturor fișelor scrise cu creionul,
în cerneală. Se aprecia că era necesară transcrierea a
7.000-7.500 de dosare și eventual certificarea, copertarea
și chiar recondiţionarea dosarelor care se găseau
neconforme la controlul general. Programul de lucru
era cel al ministerului, în plus, se ordona să se lucreze
lunea dimineaţa și joia după amiaza46.
Personalul arhivei nu punea la dispoziţia persoanelor
desemnate să ordoneze arhiva, materialul necesar
executării lucrărilor 47. Erau semnalate întârzieri,
datorate faptului că arhiva aflându-se la subsol, nu exista
suficientă lumină, camera fiind și friguroasă, nu se putea
lucra permanent48.
Totodată Depozitul de Arhivă al Serviciului istoric
trebuia să ia în primire 44.000 de dosare, în condiţiile
în care șeful de birou Ioan Ionescu, care era și arhivarul
depozitului, era bolnav, prin pensionarea sa creându-se
un mare gol în serviciu, ce nu putea fi înlocuit imediat.
Acesta era motivul pentru care se dorea mutarea,
începând cu 1 aprilie 1937, a unui funcţionar civil, care
să-l dubleze pe șeful de birou Ioan Ionescu în serviciul
de arhivar timp de 2 ani și să înceapă luarea în primire
2 (92) 2021 document

„Foaia calificativă” a maiorului Carol Franc (avers)
a funcţiei. În situaţia în care această repartizare nu se
finaliza, continuitatea serviciului nu putea fi asigurată,
iar luarea în primire și păstrarea Depozitului de Arhivă
al Serviciului Istoric din M.St.M. nu se putea face în
bune condiţii, după cum opina șeful Biroului studii și
arhive maior Carol Franc49.
Șeful de birou clasa a II-a Ioan Ionescu își menţinea
atribuţiile menţionate anterior, în timp ce plutonierul
major Petre Ghighiricea, din cadrul Biroului studii și
arhive, executa etichetarea și inventarierea registrelor
de intrare-ieșire, precum și a condicilor de expediţii,
asigura personalul birourilor cu dosarele necesare, așeza
dosarele în dulapuri, supraveghea închiderea geamurilor
și curăţirea sălilor de arhivă, era răspunzător de dosarele
pe care le mânuia și pe care nu le elibera în birouri decât
numai cu aprobarea scrisă a șefului depozitului de arhivă,
trecută în registrul de cereri aflat în arhivă50.
Necesitatea încadrării cu personal a Depozitului de
Arhivă al M.St.M., care gestiona peste 4.000 de dosare,
era susţinută în Referatul nr. 2 323 din 5 martie 193751.
document 2021 2 (92)
studii/documente
„Foaia calificativă” a maiorului Carol Franc (revers)
Se solicita legarea dosarelor de către specialiști
legători, argumentând acest lucru prin faptul că
întocmirea acestor dosare a fost făcută în grabă la
comandamente și unităţi, manipularea lor succesivă
ducând la desfacerea lor, ca apoi să fie cusute de
necunoscători și textul să nu mai poată fi citit în
întregime.
În tot acest timp, la aranjarea dosarelor lucrase un
legător de cărţi, randamentul său fiind insuficient faţă
de arhiva enormă ce trebuia legată.
Acest singur legător lega în medie circa 10 dosare
săptămânal, întârzierea operaţiunii atrăgând deteriorarea
lor și degradarea documentelor. În acest scop, se solicita
repartizarea a 7 grade inferioare cu termen redus
necesare pentru punerea la punct a arhivei. Era preferabil
ca printre acești soldaţi să fie și unii care să cunoască
limba germană, rusă, franceză, întrucât în arhivă erau
și documente scrise în aceste limbi52.
Dat fiind că depozitele regionale de arhivă ale
comandamentelor teritoriale începuseră să-și cristalizeze
21
studii/documente
activitatea în cursul anului 1935, au fost ordonate o serie
de inspecţii, care să constate și eventual să remedieze
acolo unde era cazul, eventualele probleme fie de formă,
mai precis spaţiu insuficient pentru a putea primi arhiva
corespunzătoare, fie de fond pe linie de arhivă, respectiv
nerespectarea prevederilor Regulamentului referitor la
predarea arhivelor.
Astfel, Secretariatul General a emis Ordinul
Circular nr. 16.464 din 29 martie 193753 prin care
ordona comandamentelor teritoriale să ia măsuri pentru
întocmirea instrucţiunilor detaliate, astfel încât unităţile
și comandamentele să predea toată arhiva prevăzută la
art. 4 al „Regulamentului Arhivelor”.
Comandamentele de corp de armată și cele teritoriale
erau răspunzătoare de îndeplinirea acestui ordin, care
urma a se executa de la primirea lui și până la 1 ianuarie
1938 în mod continuu, astfel încât operaţiunea să fie
finalizată la termenul stabilit, iar începând cu anul 1938,
predările de arhivă urmau să se facă „în lotul” prevăzut
în regulament54.
Până la 11 septembrie 1937, așa cum reiese din
Referatul nr. 9.166, la Arhiva Generală a M.Ap.N., din
totalul celor 51 de arhive ale inspectoratelor, direcţiilor și
serviciilor se aranjaseră și puseseră la punct complet, atât
registrele de evidenţă ale Cancelariei, cât și magaziile a
21 de arhive, cu un total de 28.983 dosare55, la care se
executaseră următoarele operaţiuni: se puseseră fișe la
toate dosarele, se denumiseră, numerotaseră și certificase
circa 8.500 dosare pentru care se realizaseră inventare
de raft din nou, se înfiinţaseră 7 registre de inventare
generale pentru 7 direcţii, care nu aveau deloc registre.
Faptul că activitatea desfășurată, cu toate
impedimentele raportate, se executa cu maximă
responsabilitate, o dovedește constatarea raportată cu
ocazia verificării celor 21 de arhive de către direcţii
și servicii. Astfel, au fost identificate 536 de dosare în
plus faţă de inventarele de predare și 955 dosare, care
figurau ca predate și nu au fost găsite fizic în arhivă.
Această cifră mare de dosare neidentificate era pusă
pe seama neinventarierii arhivei, după mutarea din
Fortul Mogoșoaia la Depozitul Obor și din cauza
necomunicării de către direcţii și servicii a predărilor
de dosare la M.St.M - Serviciul Istoric56.
Pentru a încerca definitivarea ordonării arhivei, cu
Raportul nr. 852 din 2 octombrie 1937, Arhiva Generală
a M.Ap.N. solicita ca Batalionul Trupei M.Ap.N. să
aloce doi militari, care la acel moment aveau de controlat
aproape jumătate din magaziile cu arhivă și de refăcut
inventare (opise) de raft, la arhivele ce le recontrolaseră și
aranjaseră. Cele două persoane solicitate puteau sprijini
activitatea personalului depozitului, format din doi
22
subofiţeri și un funcţionar civil, care era în permanenţă
ocupat cu primiri și reverificări de arhivă de la delegaţii
trimiși de direcţiile și serviciile din M.Ap.N. Din păcate,
întrucât și efectivul Batalionului Trupei M.Ap.N. era
redus, nu s-a putut aloca personalul solicitat57.
Cu Raportul nr. 922 din 19 octombrie 1937,
Arhiva Generală a M.Ap.N. solicita camera ocupată
de Institutul Geografic Militar în pavilionul de la
Depozitul Central al Imprimatelor, care era absolut
necesară arhivei pentru personalul său și delegaţii care
lucrau la aranjarea și recontrolarea arhivelor respective,
întrucât nu aveau decât o singură cameră, care era
neîncăpătoare întregului personal58.
În intervalul septembrie-decembrie 1937, încă
17 arhive fuseseră organizate conform regulamentului
de specialitate în vigoare, așa după cum reiese din Nota-
raport întocmită, la 9 decembrie 1937, de către șeful
Biroului adjutantură.
În ceea ce privea situaţia predării arhivei, de la a
cărei creare trecuse mai mult de 30 de ani, se raporta că
se dăduse ordin pentru stabilirea detaliilor de predare
la Arhivele Statului în baza corespondenţei cu această
instituţie și în baza unui plan întocmit în acest sens.
Termenul pentru îndeplinirea ordinului a fost stabilit
la 1 ianuarie 193859.
Arhiva Generală a M.Ap.N. își stabilise în Planul
de lucru din intervalul 1 noiembrie 1937-1 noiembrie
1938 să controleze arhiva la 14 direcţii și servicii din
M.Ap.N., ce urma a fi aranjată și predată de delegaţi,
încheind astfel procesele verbale cu dosarele existente în
magazii, să primească arhiva pe anii 1933/1934 și chiar
mai veche de la 34 de inspectorate, direcţii și servicii
din M.Ap.N., să separe dosarele tuturor direcţiilor și
serviciilor M.Ap.N., care împliniseră 30 de ani, ulterior
acestea să fie, predate la Arhivele Statului, să controleze
toate dosarele găsite în plus la întreaga arhivă pentru a
preciza dosarele, care sunt lipsă și a stabili cine răspunde
conform Ordinului M.Ap.N. - Secretariatul General
nr. 11.862 din 19 octombrie 1937; să cerceteze zilnic
diferite ordine și rapoarte aprobate de M.Ap.N. -
Secretariatul General pentru inspectoratele, direcţiile
și serviciile din M.Ap.N., care solicitau relaţiile de care
aveau nevoie60.
După o „perseverenţă accentuată” a M.Ap.N. -
Secretariatul General, așa cum afirma șeful Biroului
adjutantură, locotenent-colonelul D.P. Necșești, în
darea de seamă întocmită în urma inspecţiei efectuată la
Arhiva M.Ap.N., s-a ajuns ca la 11 octombrie 1938 toată
arhiva direcţiilor, inspectoratelor și serviciilor M.Ap.N.
să fie într-o stare perfectă, fiind opisate, etichetate,
excepţie făcând Direcţia Intendenţă, Contencios,
2 (92) 2021 document
 studii/documente

Personal și Contabilitate. Această situaţie oferea atât

personalului arhivei, cât și delegaţilor direcţiilor și
serviciilor efectuarea lucrărilor cu ușurinţă61. Considera
că Arhiva M.Ap.N. avea nevoie absolută de o mașină
de scris, întrucât cea care exista avea literele uzate.
Magaziile cu arhivă aveau în dotare lămpi electrice de
mână, suficiente pentru cercetarea documentelor.
Cu toate că Arhiva M.Ap.N. ajunsese să fie într-o
stare bună, lucrările de predare-primire a arhivelor de
către inspectoratele, direcţiile și serviciile M.Ap.N.,
precum și cercetările de acte zilnice, nu puteau fi
realizate cu personalul existent, într-un depozit de arhivă
cu cca 100.000 dosare în 24 magazii62 .
Conform Notei nr. 15.642 din 31 decembrie 1938,
încadrarea Arhivei Generale a M.Ap.N. era următoarea:
- 1 administrator – căpitan, care era șeful Depozitului
Central de Imprimate și șeful Arhivei Generale a
M.Ap.N.;
- 1 plutonier major administraţie – șeful Depozitului
Arhivei;
- 1 plutonier major – magaziner șef;
- 1 plutonier administraţie – magaziner;
- 1 funcţionar civil – registrator și dactilograf63.
Date fiind circumstanţele, propune pentru buna
funcţionare a arhivei și în conformitate cu capitolul IV,
art. 24 din „Regulamentul Arhivei Generale” a se aproba Devizul pentru confecţionarea a 235 de lăzi
mutarea în cadrele arhivei a unui plutonier, lucru aprobat că, în caz de mobilizare, o parte din arhiva sa mergea
prin rezoluţie ministerială începând cu 1 aprilie 193964. în teatrul de operaţii, putând fi ambalată în 42 de lăzi
În baza Circularei nr. 3.730 din 4 martie 1938, cu dimensiunile de 1,15 m/0,60m/ 0,50m lungime,
fiecare structură subordonată M.Ap.N. și M.St.M. lăţime, înălţime, iar alta, rămânea la Partea Sedentară
trebuia să comunice numărul de lăzi necesar pentru a M.St.M.67.
ambalatul arhivei în caz de mobilizare65. Depozitul de Arhivă Obor adresa, la data de
La 2 aprilie 1938, la raportul interior pe M.St.M. s-a 20 octombrie 1938, M.St.M., solicitarea de a ordona
propus să se confecţioneze pentru M.St.M., 235 de lăzi secţiilor, ca arhiva veche ordinară nepredată din
de campanie necesare la o eventuală mobilizare, costurile anul 1925, însoţită de inventare în 4 exemplare, să
aferente fiind estimate la 95.178 lei. A fost aprobată fie predată până la data de 30 noiembrie, ordonată
confecţionarea unui număr de 50 lăzi, aproximativ 22 % din pe secţii, cronologic, începând cu anul cel mai
necesar66. În acest context, Secţia 2 Informaţii raporta vechi, până la 1930, inclusiv. Pentru restul dosarelor

Notă cu dimensiunile unei lăzi Decizia Marelui Stat Major – Secţia Adjutantură nr. 898
din 20 octombrie 1938

document 2021 2 (92) 23

studii/documente

pe anii 1931-1934, predarea se făcea mai târziu, în dosarelor pentru predare, Secţia 3 Operaţii, comunica
momentul când depozitul o solicita. Se specifica Secţiei Adjutantură că dosarele operative uzate, le
ca dosarele să fie cusute, copertate, numerotate, distruge prin ardere, conform art. 4, punctul 3 și 5 din
certificate și parafate68. În acest context al pregătirii „Regulamentul Arhivei”69.

Central Archive Repository – A Century of History (V)

Colonel engineer Marius-Marian Olteanu, Adela-Cosmina Lăzărescu,
Mariana-Daniela Manaloiu

Abstract: The period 1935-1938 is marked by the beginning of the functioning of the 7 Regional
Archive Deposits, together with that of the Historical Service and of the Ministry of National
Defense and the application of unitary measures in their activity.
Keywords: General Archive, Regional Archive Deposits, archivist, order, circular order, State
Archives.

NOTE

1
Depozitul Central de Arhivă Piteşti. 30
Ibidem, dosar nr. crt. 164, ff. 36-37 şi 138.
2
Depozitul Central de Arhivă Piteşti. 31
Ibidem, dos. nr. crt. 153, f. 14.
3
Depozitul Central de Arhivă Piteşti. 32
Ibidem, f. 15.
4
Depozitul Central de Arhivă (în continuare D.C.A.), Fond Marele 33
Ibidem, dosar nr. crt. 194, f. 4.
Stat Major (în continuare M.St.M.) - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 34
Ibidem, dosar nr. crt. 96, f. 464.
130, f. 324. 35
Ibidem, dosar nr. crt. 194, f. 2.
5
Idem, Fond M.St.M. - Secţia Adjutantură, dosar nr. crt. 901, f. 66. 36
Ibidem.
6
Idem, Fond Ministerul de Război (în continuare M.R.) - Secretariatul 37
Ibidem, dosar nr. crt. 202, ff. 2 şi 29.
General, dosar nr. crt. 1676, ff. 16-20. 38
Ibidem, ff. 153-154.
7
Ibidem, f. 20. 39
Ibidem, f. 155.
8
Ibidem, ff. 167 şi 173. 40
Ibidem, dos. nr. crt. 12, f. 48.
9
Ibidem, f. 162. 41
Idem, Fond M.St.M. - Secţia Adjutantură, dosar nr. crt. 977, f. 28.
10
Idem, Fond Direcţia Personal - Caziere, legătura 31, dosar nr. crt. 84, 42
Ibidem, f. 47.
ff. 213 şi 215. 43
Ibidem.
11
Idem, Fond M.St.M. - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 130, f. 324. 44
Ibidem, f. 118.
12
Ibidem, dosar nr. crt. 901, f. 66. 45
Ibidem, f. 122.
13
Ibidem, dosar nr. crt. 128, f. 18. 46
Ibidem, dosar nr. crt. 1024, f. 6.
14
Vezi pe larg, Cosmina Lăzărescu, Marinel Lăzărescu, Prima promoţie 47
Ibidem, f. 13.
a Şcolii practice de arhivişti militari, în Un secol de arhivistică 48
Ibidem, f. 15.
militară (1920-2020), Volum de studii dedicat Zilei Arhivelor Militare 49
Idem, Fond M.St.M. - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 202, f. 86.
şi aniversării a 100 de ani de la înfiinţarea Depozitului Central de 50
Ibidem, f. 154.
Arhivă, volum II, Miscellanea, coordonatori general maior Corneliu 51
Ibidem, f. 134.
Postu, colonel ing. Leonard Mocanu, colonel dr. Petrişor Florea, Piteşti, 52
Ibidem.
2020, pp. 54-60. 53
Idem, Fond M.R. - Secretariatul General, dosar nr. crt. 2018, f. 15.
15
D.C.A., „Monitorul Oastei” nr. 11 din 10 iulie 1933, pp. 14-32. 54
Ibidem.
16
Idem, Fond M.St.M. - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 112, f. 3. 55
Ibidem, f. 242.
17
Ibidem, dosar nr. crt. 128, f. 29. 56
Ibidem.
18
Ibidem, f. 135. 57
Ibidem, dosar nr. crt. 2017, f. 59.
19
Idem, Fond Comandamentul 3 Teritorial, dosar nr. crt. 535, f. 4. 58
Ibidem, f. 130.
20
Ibidem. 59
Ibidem, f. 109.
21
Idem, Fond M.St.M. - Secţia 6 Istoric, dosar nr. crt. 12, f. 49. 60
Ibidem, ff. 51-52.
22
Ibidem. 61
Ibidem, dosar nr. crt. 2232, f. 83.
23
Ibidem. 62
Ibidem, f. 432.
24
Idem, Fond Comandamentul 3 Teritorial, dosar nr. crt. 535, f. 28. 63
Ibidem.
25
Idem, Fond M.St.M. - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 128, f. 38 şi 64
Ibidem, f. 431.
„Monitorul Oastei” nr. 11 din 10 iulie 1933, pp. 14-32. 65
Idem, Fond M.St.M. - Secţia Adjutantură, dosar nr. crt. 1024, f. 109.
26
Idem, Fond Comandamentul 3 Teritorial, dosar nr. crt. 535, f. 31. 66
Ibidem, dosar nr. crt. 1062, f. 51.
27
Idem, Fond M.St.M. - Secţia Adjutantură, dosar nr. crt. 977, f. 1. 67
Ibidem, f. 57.
28
Idem, Fond M.R. - Secretariatul General, dosar nr. crt. 2018, f. 235. 68
Ibidem, f. 105.
29
Idem, Fond M.St.M. - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 137, f. 46. 69
Ibidem, f. 11.

24 2 (92) 2021 document

 studii/documente

GENERALUL TOBIAS GHERGHELY – PRIMUL COMANDANT

DE REGIMENT DIN ISTORIA ARTILERIEI ROMÂNE

General de brigadă (r) prof. univ. Dr. Adrian STROEA

Colonel (r) Marin GHINOIU

D
acă locote- Nicolae ca ajutorul șefului regimentului, [pe] căpitanul
n e n ţ i i Pa ve l Herkt Enric șeful Divizionului 1-iu și [pe] căpitanul G.
Lentz și Lazăr Mano șeful Divizionului al 2-lea”1.
Liubobratici au fost Generalul Tobias Gherghely s-a născut în anul
comandanţii primelor 1835. S-a pregătit din punct de vedere militar în armata
baterii din Ţara prusiană, unde s-a „înrolat în oștire la 22 iunie 1846,
Românească, respectiv ca ostaș și cadet nevârstnic”, servind până în anul 1857
din Moldova, iar maiorul „în Pionierii (Geniul) prusieni”2. A fost înaintat în grad
Scarlat Ciocârlan a fost după cum urmează: sublocotenent - 1857, locotenent -
comandantul primului 1857, căpitan - 1857, maior - 1858, colonel - 1860 și
divizion de artilerie al general - 1864.
Principatelor Române Așa cum se poate observa, în anul 1857 a deţinut
Unite, colonelul Tobias gradele de sublocotenent, locotenent și căpitan și că
Gherghely a rămas în în numai 7 ani a urcat treptele ierarhiei militare de la
conștiinţa afectivă a Generalul Tobias Gherghely sublocotenent la general.
artileriștilor ca întâiul Are meritul de a fi fost comandantul primei baterii
comandant al primului regiment de artilerie al Oștirii de artilerie din Moldova (1858-1860), comandant al
Române. Întrucât acest ofiţer de artilerie este insuficient primului divizion din Moldova (1860) și, mai ales,
cunoscut, ne-am propus ca prin prezentul articol să al primului regiment de artilerie al Principatelor
evocăm, fie și pe scurt, puţinătatea informaţiilor fiind Unite (1860). Este cât se poate de clar că în contextul
un important impediment, personalitatea sa. De la bun prefacerilor aferente Unirii Principatelor Române,
început menţionăm că pe bună dreptate este considerat, al primelor măsuri de modernizare structurală a noii
unul dintre „primii șefi și organizatori ai artileriei” române instituţii militare, anul 1860 a fost un an fast pentru
moderne. afirmarea profesională a celui ce avea să devină generalul
Intrarea sa în galeria Tobias Gherghely.
spiritelor alese ale S-a întors din Prusia în Moldova, „sub cârmuirea lui
Artileriei s-a datorat Vogoride […] la 18 martie 1857 ca sublocotenent” și a fost
faptului că în urmă cu primit „în oștire cu gradul de locotenent”, fiind repartizat în
aproape 16 decenii, la bateria de artilerie a Moldovei, comandată de colonelul
21 decembr ie 1860, Gheorghe Filipescu. După numai o lună a fost „înălţat
Domnitorul Unirii, la gradul de căpitan în aprilie 25 același an, și maior la 24
Alexandru Ioan Cuza, iulie 1858”3.
a emis decretul privind Viitorul general Heinrich Herkt, pe atunci ofiţer în
înfiinţarea pr imului acea baterie, plasează acest eveniment în vara anului
regiment de artilerie din 1857, pe când armata Moldovei se afla în tabăra de la
istoria armatei române, Copou:
sub comanda colonelului „În cursul acestei tabere, s-au întors în ţară și fură
To b i a s G h e r g h e l y. însumaţi în oștire: Tobias Gherghel, care servise până la
Decretul avea la bază gradul de locotenent în Pionieri (Geniu) prusieni, Gheorghe
raportul generalului Rosnovan4, sublocotenent în Garda Imperială rusească și
Ion Emanoil Florescu, Generalul Ion Emanoil Florescu Gheorghe Catargi5, sublocotenent din Școala Militară de
ministru de Război, în care acesta arăta: la St. Cyr. Acești ofiţeri fură primiţi cu un grad superior,
„Artileria până acum se află încă despărţită. Rog pe locotenentul T. Gherghel ca [sic!] căpitan în baterie,
Măria Voastră a da Înalt Ordin ca bateriile, ce sunt astăzi Gheorghe Rosnovan și Gh. Catargi ca locotenenţi în Statul
pe conta Moldaviei și cele ce se află pe conta Valahiei, să se Major Domnesc”6.
unească împreună și să formeze 1-ul Regiment de Artilerie, După demisia colonelului Filipescu, impusă, el
împărţit în 2 divizioane. Tot de o dată, rog plecat pe căzând în dizgraţia consulului austriac din Moldova,
Înălţimea Voastră, ca primind această unificare să binevoiţi pentru că „ în un moment de surexcitaţie aplicase la unul
a întări în posturile acestui regiment pe maiorul Tobias din sergenţii instructori austrieci […] o pedeapsă corporală
Gherghely ca șeful regimentului, [pe] maiorul Haralambie (25 lovituri de nuiele) pentru lipsă de la serviciul său”,

document 2021 2 (92) 25

studii/documente
comanda bateriei a fost dată, în iulie 1858, „căpitanului
Tobias Gherghel înaintat la gradul de maior, iar în locul său
de șef de divizion în baterie, trecu locotenentul Gheorghe
Schelete, înaintat căpitan”7.
„Îndoita alegere a Domnitorului Cuza, trebuind a avea
consecinţă contopirea ambelor oștiri în o singură armată” a
determinat și luarea măsurilor pregătitoare de unire a
oștirilor, în acest sens bateria de artilerie a Moldovei, sub
comanda maiorului Tobias Gherghely fiind dislocată la
București.
„Bateria […] se compunea din 6 tunuri, 2 obuziere, 4
chesoane cu muniţiuni, 1 forjă, 1 car de baterie și 2 furgoane
cu 130 cai de ham și de călărie, și cu un personal de 2 căpitani
șefi de divizion (1/2 baterie), Dunca și Lupu, 2 locotenenţi,
Martino și Hefner, 2 sublocotenenţi, Genovici și Agarici, șefi
de secţie, în plus, 3 sublocotenenţi peste complet: Spiro, Fote și
Jorescu, 150 oameni de trupă, sergenţi, caporali și tunari”8.
Tot în vara anului 1859, organizându-se tabăra
militară de la Florești, aici a sosit bateria maiorului
Gherghely de la București, dar și bateria organizată de
căpitanul Herkt, la Iași, din tunurile înapoiate de ruși,
după ce aceștia și le însușiseră odată cu retragerea lor
din Moldova din 1854. Din Muntenia au participat
„12 guri de foc nereconstituite în baterii”9, reprimite de
la ruși, „la hotar […] pe la 15 iunie”, de către maiorul
Scarlat Ciocârlan, din care se vor constitui „2 baterii, una
călăreaţă și alta pedestră”. După desconcentrare, bateria
Herkt s-a întors la Iași.
Spre sfârșitul anului 1860, „s-a întrunit artileria
ambelor principate în un singur regiment, 1-ul de artilerie,
sub comanda colonelului Tobias Gherghel, în care bateriile
din Moldova luaseră denumirea de: 1-a călăreaţă și 1-a
pedestră, iar acele din Muntenia reconstituite: a 2-a
călăreaţă și a 2-a pedestră”10.
Tot atunci, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a
aprobat suma de 300.000 lei pentru amenajarea cazărmii
„Sfântul Gheorghe” din București, unde urma să se
instaleze comanda regimentului și un divizion, celălalt
divizion fiind dislocat la Iași.
De remarcat că atât maiorul Tobias Gherghely, cât
și locţiitorul acestuia - Nicolae Haralambie - și cei doi
comandanţi de divizion - căpitanii Heinrich Herkt și
Gheorghe Manu - au devenit generali și au avut un rol
important în dezvoltarea artileriei.
Așa cum se poate observa din cele de mai sus, primul
regiment de artilerie a însumat în cele 2 divizioane a
câte 2 baterii fiecare, toate gurile de foc din Muntenia și
Moldova, ce erau de mai multe calibre și de provenienţă
diferită (turcească, rusească și austriacă).
La 10 februarie 1864, cu puţin timp înainte de
predarea comenzii de către colonelul Tobias Gherghely,
au mai fost înfiinţate încă 2 baterii a câte 4 tunuri, cu
ţevi ghintuite, sistem belgian model 1863, cu încărcare
pe la gura ţevii, regimentul devenind astfel organizat pe
6 baterii, 4 pedestre și 2 călăreţe.
În luna aprilie 1864, ultima în care comandant al
regimentului a fost colonelul Tobias Gherghely, toate
tunurile de bronz turcești și rusești au fost înlocuite cu
noile tunuri belgiene mai sus menţionate, model 1863.
26
La 28 aprilie 1864, colonelul Tobias Gherghely
a predat comanda regimentului locţiitorului său,
locotenent-colonelul Nicolae Haralambie (ce a fost
înaintat la gradul de colonel). Funcţia acestuia, de
locţiitor al regimentului, a fost preluată de locotenent-
colonelul Gheorghe Manu. De reţinut faptul că noul
comandant, colonelul Nicolae Haralambie, a condus
regimentul până la 11 februarie 1866 când, alăturându-se
conspiraţiei care l-a detronat pe domnitorul Alexandru
Ioan Cuza, a devenit unul dintre cei trei locotenenţi
domnești11.
Pe drept cuvânt primul regiment de artilerie comandat
de colonelul Tobias Gherghely a fost considerat „matca”
artileriei române. Dintre subordonaţii săi, 6 au devenit
peste ani inspectori ai artileriei, 20 au fost promovaţi
comandanţi de regimente, 12 au fost înaintaţi la gradul
de general în activitate, iar alţi 6 au fost înaintaţi la
gradul de general în rezervă. Între cei ce au avut șansa
de a-l avea comandant, pe lângă cei deja menţionaţi
(locotenent-colonelul Nicolae Haralambie, locotenent-
colonelul Gheorghe Manu și maiorul Heinrich Herkt)
îi menţionăm și pe următorii: maiorul Iulius Dunca,
căpitanul Anton Constinescu, căpitanul Ștefan Agarici,
căpitanul Alexandru Candiano Popescu, căpitanul
Alexandru Koslynsky, căpitanul Nicolae Greceanu,
locotenentul Constantin Greceanu, locotenentul Mihail
Algiu, sublocotenentul Panait Warthiardi, căpitanul
Nicolae Dabija, maiorul Ion Barozzi, locotenentul Ion
Carp, sublocotenentul Iacob Lahovary, sublocotenentul
Nicolae Stoika și sublocotenentul Alexandru Tell.
Un moment important al prezenţei colonelului
Tobias Gherghely în fruntea Regimentului de
Artilerie l-a reprezentat primirea Drapelului de luptă,
la 1 septembrie 1862, pe câmpul Cotrocenilor, când „a
fost mare sărbătoare, […] Domnitorul Cuza distribuind
drapelele unităţilor armatei”.
Atunci, domnitorul Unirii românilor, colonelul
Alexandru Ioan Cuza, a rostit unul dintre memorabilele
sale discursuri patriotice:
„Ofiţeri, subofiţeri, caporali și soldaţi, Astăzi va fi una
din cele mai însemnate din datinile noastre. Steagurile cele
vechi aduceau suvenire triste, de vreme ce ele înfăţișau ţările
despărţite. Astăzi, voi primiţi din mâinile Noastre steagul
ce întrunește culorile Ţărilor Surori, așa precum voinţa
unanimă a Românilor a unit pe capul Nostru coroanele
ambelor Ţări. Steagurile voastre totuși au fost martore de
întâmplări, care doresc a fi păstrate; ele vor împodobi dar
arsenalul român.
Primind steagurile cele noi, aduceţi-vă aminte că vă
încredinţez onoarea Ţării. Steagul e România, acest pământ
binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noștri,
îmbelșugat cu sudoarea muncitorilor. El este familia, ogorul
fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii și unde se vor
naște copii voștri. Steagul e însă simbolul devotamentului,
credinţei, ordinei și disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul
e totodată trecutul, prezentul și viitorul ţării; întreaga
istorie a Românilor. Într-un cuvânt, steagul reprezintă toate
datoriile și virtuţile militare, care se cuprind în acele două
cuvinte săpate pe vulturii României: «Onoare și Patrie!».
2 (92) 2021 document

Ofiţeri, subofiţeri, caporali și soldaţi juraţi să păstraţi cu
onoare și fără pată steagurile voastre și astfel veţi corespunde
încrederii și așteptării ce am pus, cu Ţara întreagă, în oaste.
Juraţi a le apăra în orice întâmplare, ca un sfânt depozit
ce încredinţez bravurii și patriotismului vostru.
Să trăiască România!”12.
Tobias Gherghely a fost comandant al primului
Regiment de Artilerie din Armata Română până la
28 aprilie 1864, când „fu numit în postul de Intendent
general (general), iar la 22 mai același an fu înaintat chiar
ca intendant, și apoi la 8 februarie 1867 deveni ministru
de Război”13.
Generalul a îndeplinit funcţia de ministru de
Război în guvernele: Ion Ghica (8-21 februarie 1867),
înlocuindu-l pe fostul său subordonat, colonelul Nicolae
Haralambie, și în guvernul Constantin Kreţulescu (1
martie-24 mai 1867), când, „a fost păstrat din vechiul
minister spre a face plăcere domnitorului, pentru că lucrase
cu membrii misiunii militare prusace”14.
A fost unul dintre cei 11 artileriști care de-a
lungul timpului au deţinut portofoliul de ministru al
Ministerului de Război/Ministerul Apărării Naţionale.
Deși era apreciat de Domnitorul Carol I, a fost
înlocuit prematur, la 24 mai, pentru o gafă diplomatică,
„pentru a da satisfacţie Franţei”15. Despre ce a fost vorba
aflăm din ziarul „Românul” din acele vremi: „Sunt
câteva zile, ni se zice, de când într-un loc public, Ministrul
de Război al României, cu o imprudenţă ce-i atrage o
serioasă răspundere, vorbindu-se despre Luxemburg, d-sa
cu o îngâmfare marţială dezlegă cestiunea: «Peste 15 zile, în
alianţă cu Prusienii, vom fi la Paris» - grăi tare întrepidul
fost intendant. Lumea ce-l înconjura fuse surprinsă de asta
bravură a consilierului tronului Principelui Carol, făcând
contra lui Napoleon III protectorul nostru”16.
Relatarea despre gafa diplomatică vine în contextul în
care presa, în speţă ziarul „Perseverenţa”, interesându-se
în numele românului „setos de dreptate” despre unele
contracte ale oștirii, ministrul de Război „ia în mână
drapelul urgenţei și, trecând peste legi, se dă la spatele capului
puterii executive”. În fapt, „d. Tobias Gherghely, ministru de
Resbel, a distribuit contractele oastei cum a putut, și oricât de
mulţumiţi vor fi fost d-nii Breul, Resenfeld și Rosenthal de
favoarea ce li s-a acordat, opinia publică s-a indignat însă
de ministeriala distribuţie”, iar presa se întreabă „cum încă
nu s-a dat nicio reparaţiune acestui ultraj adus moravurilor
și legilor noastre”17.
Să remarcăm totuși că în perioada cât a deţinut
funcţia de ministru de Război, generalul Tobias
Gherghely a propus un proiect de organizare a armatei
„în care forţa militară a ţării ar fi trebuit să cuprindă trei
elemente: armata permanentă, miliţii și gloate”18.
Generalul Tobias Gherghely, după ce a stat aproape
un an în „disponibilitate și neactivitate” prin „suprimarea
funcţiunii”, „la 31 mai 1868 demisiona din oștire”19.
Peste ani, generalul Tobias Gherghely a fost, pentru
o scurtă perioadă de timp, ministru al Lucrărilor
Publice în guvernul generalului Ion Emanoil Florescu
(4-27 aprilie 1876).
document 2021 2 (92)
studii/documente
De asemenea, pe timpul existenţei efemere (1878-
1879) a judeţului Silistra Nouă (Dobrogea), generalul
Tobias Gherghely a îndeplinit funcţia de Prefect al
acestuia, fiind apreciat de locuitori. Astfel, dintr-o
solicitare a comunităţii musulmane din Cernavodă,
adresată ministrului de Interne, și publicată de ziarul
„Telegraful”, aflăm următoarele: „Noi, Comunitatea
Musulmană din orașul Cernavodă, judeţul Silistra Nouă,
văzând părinteasca îngrijire ce are guvernul pentru noi
în toate ocaziunile, și protejarea ce ni se dă, venim a vă
mulţumi cu recunoștinţă pentru toate aceste, precum și pentru
nimerita numire ce aţi făcut în persoana d-lui general Tobias
Gherghely ca prefect, a d-lui Al. A. Macedonschi ca director și
a d-lui căpitan D. Crăiniceanu ca poliţai, care, de la venirea
lor, au fost adevăraţi părinţi atât pentru noi, cât și pentru
celelalte naţionalităţi”20.
La puţin timp după ce a deţinut această demnitate,
generalul Tobias Gherghely a fost numit Prefect al
judeţului Botoșani, așa cum ne spune același ziar
„Telegraful”: „Prin decrete domnești sunt numiţi și
transferaţi: dl. general Tobias Gherghely prefect al judeţului
Botoșani, în locul d-lui I. Rosetti – demisionat”21.
Generalul Tobias Gherghely a decedat în anul
1883, fiind înmormântat în Cimitirul „Eternitatea” din
Botoșani, într-un cavou sub formă de sarcofag, unic în
cimitir22. Pe sarcofag este montată o placă de marmură
cu blazonul familiei, ce conţine două mâini, ce ţin o
pană de scris, respectiv o sabie și două aripi dispuse
într-o cupă. De asemenea, pe o placă de marmură fixată
frontal pe sarcofag se găsește fixată o fotografie a sa
și este scris „GENERAL TOBIAS GHERGHELY
FOST PREFECT, MINISTRU DE RĂZBOI ȘI DE
LUCRĂRI PUBLICE 1835-1883”. Din nefericire,
astăzi starea mormântului nu este una bună, trecerea
timpului și nepăsarea afectând serios grandoarea de
odinioară a acestuia.
Artileriștii de ieri și de azi sunt unanimi în a
recunoaște rolul și contribuţia generalului Tobias
Gherghely în dezvoltarea artileriei române moderne:
- „[…] prin prodigioasa sa activitate depusă în funcţiile
pe care le-a deţinut, numele său a făcut să figureze la loc de
cinste în analele armatei noastre, alături de ale celorlalţi
artileriști care și-au închinat toată viaţa propășirii artileriei
române”23;
- „Prin tot ce a făcut pentru punerea bazelor primelor
unităţi de artilerie române, numele colonelului Tobias
Gherghely trebuie să figureze la loc de cinste în analele
oștirii noastre, în filele istoriei artileriei române, alături de
ale celor doi predecesori, coloneii Scarlat Ciocârlan și George
Filipescu”24;
- Generalul Tobias Gherghely „este unul din pionierii
artileriei române moderne. Ocupă un loc aparte în istoria
armei, ca urmare a faptului că a fost comandantul primei
baterii și primului divizion de artilerie din Moldova,
precum și primul comandant de regiment de artilerie din
Principatele Unite. […] Deși a avut o carieră militară
extrem de scurtă, a contribuit substanţial la dezvoltarea
artileriei române”25.
27
studii/documente

Cavoul sub formă de sarcofag din Cimitirul „Eternitatea” din Botoşani

În cei numai 48 de ani de viaţă generalul a reușit politic, apreciat din prima ipostază de domnitorul
să se impună și să rămână în conștiinţa românilor nu Alexandru Ioan Cuza și din ambele ipostaze de către
numai ca un valoros militar, ci și ca un valoros om principele Carol I.

General Tobias Gherghely - the first regimental Commandant in the History of Romanian Artillery
Brigade General (r) prof. univ. Adrian Stroea Ph.D., Colonel (r) Marin Ghinoiu
Abstract: General Tobias Gherghely (1835-1883) was the commandant of the first Artillery Regiment
in the United Principalities, established in 1860. He is considered the founder of the Artillery of the
modern Romanian army. He was Minister of War and Public Works during the time of Alexandru Ioan
Cuza and Carol I.
Keywords: Tobias Gherghely, general, artillery regiment, minister, United Principalities.

NOTE
1
General P.V. Năsturel, Contribuţiuni la istoria artileriei române,
Bucureşti, Stabiliment de Arte Grafice „UNIVERSALA”, 1907, p. 41.
2
Ibidem, p. 145.
3
Ibidem.
4
Colonelul Gheorghe Ruset-Roznovanu, cunoscut şi sub numele de
Rosset-Roznovanu sau Rosetti-Roznovanu, a fost un distins ofiţer şi
politician, membru al familiei Rosetti. A studiat în Austria şi Rusia, unde
a absolvit Şcoala de Cavalerie din Sankt-Petersburg. Şi-a început cariera
militară la Garda Imperială, la Regimentul de Gardă Călare. Reîntors în
Moldova a lucrat în Statul Major Domnesc, iar mai apoi a intrat în Miliţie
cu gradul de colonel şi a comandant un regiment de jandarmi. Fiind filorus,
a fost şi antiunionist, deşi soţia colonelului Alexandru Ioan Cuza îi era
rudă, făcând parte din familia Rosetti. A comandat Brigada 4 Călăraşi în
Războiul de Independenţă. Ca membru al Partidului Conservator a fost
deputat şi senator în Parlamentul României.
5
A făcut parte din a 40-a promoţie a Şcolii Speciale Militare Imperiale
de la Saint Cyr, alături de prinţul Gheorghe Bibescu şi Alexandru Ştirbey.
6
General Herkt, Câte-va pagini din istoricul armatei noastre (Amintirile
unui veteran din timpul serviciului). Dedicate camarazilor din
generaţiunea actuală, Bucureşti, Tipografia şi Fonderia de Litere Thoma
Basilescu, 1902, pp. 51-52.
7
Ibidem, p. 55.
8
Ibidem, p. 61; General P.V. Năsturel, Op. cit., pp. 145-146.
9
General HERKT, Op. cit., p. 65.
10
Ibidem, pp. 68-69; ***Historicul Regimentului 3 de Artilerie, Volumul I,
1860-1887, Brăila, Tipo-Lith. Pericle M. Pestemalgioglu, 1887, pp. 7-8.
11
General P.V. Năsturel, Op. cit., p. 133.
12
Lt. colonel Ştefan Negoescu, Istoricul Regimentului 1 Artilerie „Regele
Carol I”. 80 de ani de glorioasă existenţă, Timişoara, Tipografia Şcoalei
de Ofiţeri de Artilerie „Regele Carol I”, 1940, pp. 7-8.
13
General P.V. Năsturel, Op. cit., pp. 146-147.
14
Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi (1866-1916), Bucureşti,
SILEX, Casă de Editură, Presă şi Impresariat S.R.L., 1994, p. 18.
15
Ibidem, p. 20.
16
Ziarul „Românul”, Anul 11, sâmbătă şi duminică 22 şi 23 aprilie
1867, p. 1.
17
Ibidem.
18
*** Istoria militară a poporului român, coordonator principal general-
locotenent Dr. Ilie Ceauşescu, vol. IV, Bucureşti, Editura Militară, 1987,
p. 577.
19
General P.V. Năsturel, Op. cit., p. 147.
20
Ziarul „Telegraful”, Anul IX, nr. 2052, miercuri, 21 februarie 1879, p. 2.
21
Idem, Anul IX, nr. 2176, duminică, 22 iulie 1879, p. 3.
22
Conform Bogdan Obuf, Povestea celui ce se odihneşte în singurul
mormânt tip sarcofag din „Eternitatea”, în „Botoşăneanul”, 5 martie 2016.
23
***1843-1968. 125 de ani de la înfiinţarea artileriei române moderne,
„Buletinul Artileriei”, nr. 3/1968, număr festiv, pp. 71-72.
24
General-maior M. Agapie, colonel (r) Dr. C. Ucrain, Personalităţi ale
artileriei române, Bucureşti, Editura Militară, 1993, p. 13.
25
Colonel prof. univ. Dr. Adrian Stroea, col. (r) Marin Ghinoiu, Din
elita artileriei, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,
2012, p. 139.

28 2 (92) 2021 document

 studii/documente

RELAŢIILE ROMÂNO-RUSE ÎN ANII 1915-1916.

TRATATIVELE CU RUSIA ŞI ÎNCHEIEREA CONVENŢIEI
POLITICE ŞI MILITARE CU ANTANTA
Dr. Cornel MĂRCULESCU1

R
ealitatea
diplomatică
în care
se găsea România
la începutul anului
1915, era una confuză,
deoarece unul din
vecini, Bulgaria, prin
ţ a r u l Fe r d i n a n d ,
semnase, prin emisarii
săi, Convenţia Politică
și Militară cu Puterile
Centrale, astfel încât
obiectivele românești
puteau fi sintetizate
astfel: Maurice Paléologue
1. Ca printr-o strigăt de deznădejde. Eu rămân convins că, cu ajutorul lui
convenţie cu tabăra Ţarul Ferdinand al Bulgariei Dumnezeu, noi vom învinge. Dar fără ajutorul imediat al
potrivnică Puterilor Italiei și României războiul se va prelungi încă multe luni
Centrale să fixeze graniţele aspiraţiilor naţionale, și cu riscuri teribile”3.
asigurându-se în același timp, printr-o garanţie comună
a Aliaţilor, integritatea noastră teritorială.
2. Ca intrarea noastră în acţiune să se producă
concomitent cu o mare ofensivă aliată, care să aibă loc
împotriva Puterilor Centrale pe diverse puncte.
3. Să se asigure cooperarea italiană în cadrul Aliaţilor
sau cel puţin asigurarea unei stricte neutralităţi.
4. Aliaţii să ne asigure procurarea materialului
de război, a artileriei
de mare calibru și a
muniţiilor, care ne
lipseau și nu mai
puteau fi aprovizionate
din Germania, care
Ion I.C. Brătianu
fusese furnizoarea
noastră militară până Diplomaţia rusă, prin
atunci2. exponentul său intransigent Serghei Sazonov
În primăvara Serghei Sazonov, nu accepta
anului 1915, armatele sub nicio formă doleanţele propuse de cabinetul de
rusești sunt oprite la București, aceasta arătându-se iritată de atitudinea
în Carpaţii galiţieni, lui Ion I.C. Brătianu, iar Marele Duce Nicolae într-o
determinându-l telegramă secretă adresată Ministerului Afacerilor
în acest context pe Străine de la Petrograd, era și mai tranșant: „[…] din
Marele Duce Nicolae moment ce s-a semnat alianţa cu Italia, România va fi
Nicolaevici să-i Ţarul Nicolae al II-lea
silită, prin forţa lucrurilor, să se atașeze nouă (Rusiei) și se
declare lui Maurice va mulţumi cu ce i se va da, căci marile puteri occidentale
Paléologue, ambasadorul Franţei la Petrograd, că: „În nu-i vor susţine pretenţiile”4.
calitate de șef al armatelor rusești, am datoria de a declara La 2 mai 1915, desfășurarea războiului căpăta valenţe
că [sic!] cooperaţia imediată a Italiei și României este de o deloc îmbucurătoare pentru diplomaţia românească
necesitate imperioasă. Nu luaţi totuși aceste cuvinte ca un întrucât, în urma ofensivei germano-austriece comandată

document 2021 2 (92) 29

studii/documente
magistral de generalul
Vo n M a c k e n s e n ,
armatele Puterilor
Centrale reușesc să
spargă frontul rusesc la
Gorlice, determinând o
retragere în degringoladă
a armatelor rusești, care
se va prelungi până la
sfârșitul anului 19155.
În acest context,
a ș a c u m re i e s e d i n
corespondenţa purtată
între Constantin
Diamandy, ministrul
Feldmareşalul August von Mackensen
român de la Petrograd,
președintele Consiliului
de Miniștri Ion I.C. Brătianu și ministrul Emanoil
Porumbaru al Afacerilor Străine, atât Rusia cât și aliatele
sale - Franţa și Anglia, au depus eforturi considerabile
privind atragerea României de partea lor în vara anului 1915.
Emanoil Porumbaru
Constantin Diamandy
Pe fondul acestor note diplomatice, Ion I.C. Brătianu
îi transmitea printr-o telegramă din 25 iunie 1915
ministrului Diamandy, că Serghei Dimitrievici Sazonov
conform unor informaţii, nu considera că România
ar intra în război, deoarece condiţiile oferite au fost
apreciate ca insuficiente6. Diplomatul român aflat la
Petrograd, transmitea la rândul său cabinetului de la
București, că în urma unei discuţii cu Sazonov, acesta
i-ar fi declarat că, dacă România nu se va decide să intre
în război, după acceptarea noilor propuneri, Antanta va
renunţa definitiv la sprijinul acesteia și tot ce s-a stabilit
anterior se va anula7.
Răspunzând lui Diamandy la 10 iulie 1915, Ion I.C.
Brătianu îi aducea la cunoștinţă acestuia că, în urma
unor discuţii cu Stanislaw Koziell Poklewski privind
condiţiile politice prezentate de România în vederea
intrării în război, guvernul român se considera dispus de
a încheia fără întârziere o convenţie politică în ceea ce
priveau viitoarele frontiere ale României, însă acest lucru
implica totodată și o cooperare militară, care trebuia
30
parafată între Rusia și
România, în care să se
consemneze și convenţia
politică dintre guvernele
celor două state.
Odată semnate
convenţiile politică și
militară cu Rusia, nu
rămânea decât să se
stabilească termenul
intrării în acţiune, astfel
încât, Ion I.C. Brătianu,
declara: „Noi acceptăm
voluntar obligaţia de a
coopera prin forţele noastre Stanislaw Koziell Poklewski
armate, dar împrejurările
nu pot să exercite o influenţă preponderentă asupra punerii
în acţiune a planurilor noastre”8.
În plus, la 25 iulie 1915, Ion I.C. Brătianu îl informa
pe Diamandy că Stanislaw Koziell Poklewski l-a
înștiinţat că a fost împuternicit de Sazonov să declare că
„se acceptă condiţiile românești pentru convenţia politică cu
condiţia ca România să se angajeze să nu permită să treacă
niciun fel de muniţii sau materiale de război pentru inamici
și că Tripla Antantă poate supraveghea această trecere”9.
Totuși, în funcţie de evoluţia și desfășurarea
războiului, interesele puterilor Antantei veneau în
contradicţie cu cele ale României, în sensul că acestea
oscilau cu momentele de ofensivă sau defensivă ale
forţelor aliate: „Rusia ar prefera o Românie, care să se fi
înfruptat din teritoriile austro-ungare îndeajuns pentru a
rămâne dușmani, nu însă prea mult pentru a alcătui o ţară
puternică și neatârnată de politica ei”.
Nu întâmplător, ministrul român la Petrograd,
într-un schimb de opinii cu șeful diplomaţiei rusești
Sazonov, îi replica sarcastic acestuia: „Ne iubiţi mult, dar
s-ar părea să regretaţi că românii sunt atât de numeroși...
În tratările noastre am putut observa uimirea [...] tăcută,
de modul independent în care România negocia cu marele
Imperiu vecin”10.
În acest context al relaţiilor ruso-române din vara
anului 1915 și în conformitate cu această orientare
politică, Ion I.C. Brătianu declara ministrului Angliei
la București, la începutul lunii noiembrie 1915, că nu
se putea permite trecerea armatei ruse pe teritoriul
României în sprijinul Serbiei, atâta timp cât nu exista
o convenţie militară semnată cu Antanta. Astfel,
președintele Consiliului de Miniștri condiţiona
participarea militară a României alături de Tripla
Alianţă, de următoarele aspecte: concentrarea unei
armate anglo-franceze de 500.000 oameni în Balcani
și a unei armate ruse în Basarabia, Rusia să execute o
ofensivă începând de la Marea Baltică până în Bucovina,
toate acestea coroborate cu trimiterea din partea Franţei
și Angliei, prin portul Arhanghelsk, de armament și
muniţii11.
Cert este că, în ianuarie 1916, generalul Mihail
Alexeiev solicita trimiterea unui ofiţer român la Cartierul
General rus, în vederea purtării unor discuţii preliminare
2 (92) 2021 document

Generalul Mihail Alexeiev
În consecinţă, Nicolae
al II-lea, ţarul Rusiei, îi
răspundea președintelui
Henri Poincaré, printr-o
telegramă din 3 martie
1916, că a delegat în
mod expres pe Tatarinov,
atașatul militar al Rusiei
la București, pentru a
duce tratative cu guvernul
român în scopul elaborării
unei convenţii militare.
Referindu-se la această
chestiune a tratativelor
Generalul Joseph Joffre
francez Joseph Joffre, fără
a dezavua aspiraţiile și
propunerile României, se
declara în asentimentul
partenerei din cadrul
Antantei, precizând că
este imperios necesar ca
aceste condiţii să fie aduse
la cunoștinţa guvernului
român: „concursul său,
deși este de dorit, nu este
indispensabil, și că, această
ţară, dacă vrea să obţină
ulterior compensaţiile pe
document 2021
privind parafarea unei
convenţii militare. De
altfel, în tratativele
româno-ruse, un cuvânt
greu de spus l-a avut
și președintele Franţei,
care, printr-o telegramă
adresată ţarului Nicolae
al II-lea, declara acestuia
că acordă o deosebită
importanţă poziţiei
viitoare a României și
că ţara sa depune toate
eforturile pentru a
determina România să se
alăture forţelor Antantei12.
Raymond Poincaré
cooperării militare
cu România, generalul
Alexeiev expunea în aprilie
1916, generalului francez
J o s e p h J o f f re o p i n i a
sa, aceea că doleanţele
guvernului român erau
exagerate și că acestea
nu puteau fi acceptate
în forma prezentată 13 .
Foarte tranșant, generalul
Generalul Vasile Rudeanu
2 (92)
studii/documente
care le dorește, trebuie să se
decidă să acorde armatelor
aliate concursul efectiv al
armatei sale în forma în care
noi îl cerem”14.
Tratativele în vederea
încheierii unei convenţii
militare cu Antanta,
aveau să se desfășoare
cu acribie la Paris, unde
înalţii demnitari militari
francezi din Statul Major
și Ministerul de Război și
colonelul Vasile Rudeanu,
Generalul Alexei Brusilov
șeful Misiunii Militare
Române la Paris, directorul Arma mentului din
Ministerul de Război, purtau discuţii în legătură
cu achiziţionarea și transportul de armament spre
România15. Activitatea desfășurată de misiunea civilo-
militară sub conducerea lui Vasile Rudeanu, a fost
canalizată și pe acţiunile comisiilor din Anglia, Franţa
Elveţia, Spania și SUA16.
La 6 iunie 1916, era lansată ofensiva rusă pe direcţia
Pripet - Carpaţi, comandată de generalul Serghei
Brusilov, grăbind intrarea României în război, pe fondul
unor schimbări majore survenite în rândul miniștrilor
acreditaţi: la București, era numit contele de Saint
Aulaire, care-l înlocuia pe Blondel, iar în Rusia, Dimitrie
Sergheevici Sazonov era înlăturat, fiind instalat B.V.
Sturmer.
Totodată, diplomaţii
marilor puteri ale
Antantei, insistau
pe lângă cabinetul de
la București condus
de Ion I.C. Brătianu,
pentru intrarea imediată
în război a României,
ambasadorul francez de
la București adresându-se
președintelui Consiliului
de Miniștri român, astfel:
„Eu sunt personal de părerea
Contele de Saint Aulaire
dvs. Dar nu mă îndoiesc că
d. Brătianu are, de partea
sa, raţiuni foarte puternice
pentru a amâna încă decizia
f inală. Gândiţi-vă că el
va juca existenţa însăși a
României”17.
Ion I.C. Brătianu, care
era considerat principalul
factor tergiversator de
către Puterile Antantei,
transmitea acestora că
România se angaja să
înceapă mobilizarea Maurice Blondel
31
studii/documente

forţelor armate, dar în condiţiile puse de către guvernul Cu această ocazie au

pe care-l conducea: fost iscălite acordurile
1. Sosirea primului tren de muniţii la frontieră și adresate Rusiei, Franţei,
garantarea de către Rusia și Italia a furnizării de 300
Marii Britanii, Italiei și
tone de muniţii pe zi.
2. Ofensiva generală a aliaţilor să fie continuă. României, care însumau
3. O situaţie bună a armatelor ruse în Bucovina și convenţia cu Antanta,
Galiţia și acestea fiind aduse de
4. Garanţii contra unui eventual atac bulgar. către Stanislaw Koziell
Pe lângă parafarea unei convenţii militare cu Antanta, Poklewski, principalul
Ion I.C. Brătianu mai solicita și semnarea unui tratat negociator al tratatului cu
politic, care să-i garanteze revendicările teritoriale în
frontierele formulate de el cu un an în urmă18. Antanta23. Documentele
Este cunoscut faptul că care compuneau
Vintilă I.C. Brătianu
Rusia, care se afla în plină Convenţia cu Antanta,
ofensivă, deși era puţin iritată erau deja semnate în numele Franţei de Saint Aulaire,
de amânarea intrării în război în numele Marii Britanii, de
de către Ion I.C. Brătianu, George Barklay, în numele
totuși punea mare preţ pe
alianţa cu România, ministrul Italiei, de baronul Carlo
de Război rus, generalul Fasciotti, acestea fiind
Polivanov, declarându-i completate de semnăturile
în acest sens lui Maurice ministrului Stanislaw
Paléologue, ambasadorul Koziell Poklewski din
francez în capitala Rusiei: partea Rusiei, și de cea a
„ E s te e v i d e n t c ă , d a c ă
România rămâne neutră, noi lui Ion I.C. Brătianu, prin
Generalul Alexei Polivanov
vom f i obligaţi de a f i mult (sursa Wikepedia) care angaja România intra
mai circumspecţi și întreaga în război alături de forţele
operaţie generală va fi încetinită. Dar, oricare ar fi decizia Antantei24. La scurt timp
guvernului român, noi avem nevoie de a o cunoaște imediat. I.G. Duca
după semnarea tratatelor,
Nu există motiv a se îndoi, la București, că noi suntem în pentru a nu rămâne dator faţă de atitudinea lui
plină acţiune”19.
La începutul lunii iulie Poklewski, președintele Consiliului de Miniștri, Ion I.C.
1916, Aristide Briand, primul Brătianu, solicita acestuia trimiterea grabnică a artileriei
ministru al Franţei, dădea grele și a aeroplanelor rusești promise25.
instrucţiuni lui Blondel ca Convenţia militară cu Antanta a fost semnată de
să informeze guvernul de atașaţii militari ai celor patru mari puteri: colonelul
la București despre faptul Maurice Deprés, din partea Franţei, locotenent-colonelul
că fuseseră satisfăcute toate
C.B. Thompson, din partea Angliei, locotenent-
doleanţele României și că nu
mai poate fi amânată intrarea colonelul Luciano Ferigo, din partea Italiei și colonelul
în război a acesteia20. Tatarinov, din partea Rusiei.
La capătul a doi ani de Printr-o declaraţie, care să întărească cele două
Aristide Briand neangajare militară, în care convenţii semnate cu Antanta, primul ministru
„Sfinxul de la București” a Brătianu sublinia că România acordă o mare importanţă
tratat cu deosebită prudenţă această problemă delicată, documentelor parafate, cu speranţa că vor fi sprijinite
guvernul român a hotărât să intre în război de partea dezideratele naţionale 26. În plus, „Sfinxul” de la
forţelor Antantei, drept care ministrul Franţei la București, București, explica poziţia adoptată de România de a
contele Saint Aulaire, evidenţia rolul precumpănitor jucat participa la război alături de Antanta, prin aceea că
de Brătianu în acest moment solemn al istoriei României, „patru dintre cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut
privind semnarea celor două convenţii21. temeinicia revendicărilor noastre naţionale și au consfinţit
Din precauţie, la întâlnirea din 4/17 august 1916, printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste
desfășurată la domiciliul lui Vintilă I.C. Brătianu, au Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte mai
participat doar Ion I.C. Brătianu, Constantin Diamandy, mare și mai însemnat ca oricând…”27.
I.G. Duca și Stanislaw Koziell Poklewski, ministrul Președintele Consiliului de Miniștri, Ion. I.C.
Rusiei22. Brătianu, secondat de ministrul de Externe Emanoil

32 2 (92) 2021 document

 studii/documente

Por umbar u și Comunicând hotărârea guvernului de a participa

C o n s t a n t i n la război împotriva monarhiei Austro-Ungare, regele
Diamandy, au redactat solicita sprijinul celorlalţi oameni politici32. În plus,
declaraţia de război, declaraţia de război a României era adresată doar
care a fost trimisă la împotriva Austro-Ungariei, cu scopul de a redobândi
Viena, prin maiorul Ardealul până la Tisa, Banatul, Crișana, Maramureșul
Traian Stârcea, cu și Bucovina până la Prut33.
ordinul adresat lui Prin discursul său, Take Ionescu aproba hotărârea
Edgar Mavrocordat, deja luată, însă Alexandru Marghiloman era de părere
reprezentantul că este regretabil că România s-a angajat într-un astfel
României, de a o de război34.
înmâna la ,,Ballplatz” Însă, toţi cei prezenţi au rămas surprinși de discursul
în seara zilei de lui P.P. Carp, care se ruga lui Dumnezeu ca armata
14/27 august 1916 română să fie învinsă35.
guvernului austro- În acest context, Carol I oripilat, afirma: „Dacă
Edgar Mavrocordat
ungar, și implicit m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă după matură
contelui Ottokar Czernin28, iar prin Înaltul Decret chibzuinţă, eu am ajuns la convingerea că el corespunde cu
nr. 2784 din 14 august 1916, a fost decretată mobilizarea adevăratele aspiraţiuni ale neamului a căror răspundere
generală a întregii armate29. o port în ceasul de faţă. Dinastia va urma soarta ţării,
Odată finalizate învingătoare cu ea sau învinsă cu ea”36.
formalităţile intrării Astfel, Consiliul de Coroană a aprobat formal
României în război tratatele și a declarat război Austro-Ungariei la 14/ 27
de partea Antantei, august37.
și pentru a
se anunţa
hotărârea luată,
la 14/27 august
1916, ora 11, a
fost convocat
la Palatul
Cotroceni,
Consiliul de
Coroană, cu
Contele Ottokar von Czernin participarea
r e g e l u i
Ferdinand și a principelui moștenitor Carol, în
prezenţa președintelui Consiliului de Miniștri,
Mareşalul Paul von Hindenburg
Ion I.C. Brătianu, dar și a miniștrilor din Erich von Falkenhayn
cabinetul său30 - Emil Costinescu (Finanţe),
Emanoil Porumbaru (Afacerile Străine), Alexandru Știrea intrării României în război a fost comunicată
Constantinescu (Agricultură și Domenii), Vasile de generalul Kramon (delegatul Marelui Cartier
Morţun (Interne), Alexandru Radovici (Industrie și German pe lângă MCG al Austro-Ungariei de la
Comerţ), I.G. Duca (Culte și Instrucţiune Publică), Teschen), lui Erich von Falkenhayn, lucru ce a condus
Constantin Angelescu (Lucrări Publice) și Victor la numirea în fruntea Statului Major General al armatei
Antonescu ( Justiţie), președintelui Camerei - Mihail germane, a feldmareșalului Paul von Hindenburg la
Pherekyde, vice-președintelui Senatului - C.F. Robescu, 16 august 191638.
foștilor prim-miniștri - Theodor Rosetti, Petre Carp, D upă finalizarea Consiliului de Coroană,
Titu Maiorescu, șefilor de partide politice - Nicolae maior ul Radu R . Rosetti a transmis tuturor
Filipescu, Take Ionescu și Alexandru Marghiloman, comandamentelor, prin locotenentul de marină
precum și a foștilor președinţi ai Camerei - Constantin George Panteli, atașat Biroului de Operaţiuni,
Olănescu și Constantin Cantacuzino-Pașcanu31. Ordinul telegrafic semnat de Ion I.C. Brătianu,

document 2021 2 (92) 33

studii/documente
prin care fusese decretată mobilizarea generală, iar
toate unităţile forţelor armate trebuiau să deschidă
plicurile „Ipotezei B3”, denumită „Ipoteza Z”:
„Proiectul de operaţiune în vederea unui război contra
Puterilor Centrale și a Bulgariei. România aliată cu
Quadrupla Înţelegere” 39.
În acest sens, regele Ferdinand a lansat, la
15 august 1916, „Proclamaţia la declararea războiului
pentru întregirea neamului”40, iar în aceeași zi, pentru a
ridica și moralul trupelor, a adresat către armată Înaltul
Ordin de Zi nr. 1, prin care soldaţii erau chemaţi să
poarte steagurile „peste hotarele unde fraţii noștri vă
așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde...
veţi lupta alături de marile naţiuni cu care ne-am unit.
Arătaţi-vă deci demni de gloria cea străbună. De-a lungul
veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și slăvi”41.
În seara zilei de 15 august 1916, era constituit
Eșalonul I al Marelui Cartier General al armatei
române, acesta instalându-se la Periș, în localul
Administraţiei Domeniilor Coroanei42, iar ordinea de
bătaie a armatei române, era următoarea: șef al Marelui
Stat Major - generalul de divizie Vasile Zottu, subșefi
- generalul de brigadă Dumitru Iliescu și generalul de
brigadă Dumitru Strătilescu, comandant general al
Etapelor - generalul de brigadă Ioan Popovici, iar ca
ofiţeri de stat-major - maiorul Toma Dumitrescu și
locotenent-colonelul Grigore Sârbu43.
Este cunoscut faptul că în fruntea Marelui Stat
Major, a fost numit la scurt timp, generalul Dumitru
Iliescu, înlocuindu-l pe bătrânul Vasile Zottu, „un
general vădit nepotrivit pentru un loc de așa mare
răspundere”44.
Astfel, după doi ani de neutralitate, la 15 august
1916, România a decretat mobilizarea, fiind puse pe
picior de război următoarele componente ale armatei:
Marele Cartier General; 4 comandamente de armată;
6 comandamente de corp de armată; 23 divizii de
infanterie; 2 divizii de cavalerie; 5 brigăzi de călărași;
1 brigada de grăniceri; 2 brigăzi de artilerie grea;
1 regiment și 1 divizion de artilerie de munte; unităţile
de artilerie antiaeriană, dispunând de 113 piese; unităţile
de geniu, constituite în: 1 regiment de căi ferate;
1 regiment de pontonieri; 1batalion specialităţi, având
în compunere 1 companie aerostaţie; aviaţia, compusă
din 4 escadrile; marina, cu Flotila de Dunăre. Efectivul
mobilizat a fost de 833.601 oameni, din care 19.843
erau ofiţeri și elevi din școlile militare45.
Pe planul înzestrării, armata romană începea războiul
în condiţii de inferioritate faţă de forţele inamice.
34
Armamentul de infanterie era insuficient ca număr,
atât în privinţa puștilor, cât mai ales a mitralierelor:
un batalion român dispunea de 1-2 piese, în vreme ce
batalionul german sau austro-ungar avea 5-6 mitraliere
grele și 9 mitraliere ușoare. Pentru a suplini parţial
lipsurile în material artileristic au fost demontate
tunurile din fortificaţiile orașului București46.
Inamicul preconiza, prin planul definitivat în iulie
1916, că în prima etapă Armata 1 austro-ungară să
întârzie înaintarea trupelor române în Transilvania
și să le oprească pe cursul mijlociu al Mureșului și
pe Târnava Mică. Concomitent Armata 3 bulgară
întărită cu trupe germane și bulgare trebuia să atace
în Dobrogea, depășind calea ferată Cernavodă -
Constanţa. În etapa a doua, forţele germano-austro-
ungare aveau să treacă la ofensivă forţând Carpaţii, iar
cele bulgare să treacă Dunărea pe la Șiștov, să cadă în
spatele trupelor române și să le nimicească, obligând
România să capituleze47.
Planul de campanie român stabilea totodată
dispozitivul strategic al forţelor. Astfel, de-a lungul
arcului carpatic se aflau dispuse: Armata 1, sub
comanda generalului I. Culcer, de la Calafat până
la izvoarele Argeșului, având în compunere 6 divizii
de infanterie și 1 brigada de cavalerie; Armata 2,
comandată de generalul Alexandru Averescu, de
la izvoarele Argeșului până în regiunea Vrancei,
dispunând de 4 divizii de infanterie și 1 brigada
de cavalerie; Armata 4, sau de Nord, sub comanda
generalului Constantin Prezan, din Valea Oituzului
până în regiunea Dornei, unde făcea joncţiunea
cu armata rusă din Bucovina, având în compunere
3 divizii de infanterie, o brigadă mixtă, o divizie
și o brigadă de cavalerie 48. Cu misiune defensivă
pe Dunăre și în sudul Dobrogei se afla Armata 3,
sub comanda generalului Mihail Aslan, care avea
în compunere 6 divizii de infanterie, 1 divizie și
2 brigăzi de cavalerie. O altă grupare de forţe, de tăria
a 2 divizii de infanterie, constituia Rezerva Generală
la dispoziţia Marelui Cartier General. Ea se afl a
concentrată în zona orașului București, cu misiunea
să intervină în sprijinul forţelor, care acţionau în
Transilvania.
Prin urmare, momentul angajării României nu era
cel mai prielnic. Aliaţii păreau istoviţi, fără puterea de
a trece la ofensiva pe toate fronturile, cum promiseseră,
ceea ce va permite Puterilor Centrale să-și concentreze
atenţia asupra României devenită „paratrăsnetul
războiului”, pentru a fi scoasă din război.
2 (92) 2021 document
 studii/documente

Romanian-Russian Relations in 1915-1916. Negotiations with Russia and the Conclusion

of the political and military Convention with the Entente
Cornel Mărculescu, Ph.D.

Abstract: Starting with 1915, the evolution of the military operations of the first world conflagration
determined an intensification of the Romanian-Russian diplomatic contacts. The Romanian part had
to be convinced that its national interests could be fulfilled next the Entente. The political and military
factors of the time judged the options and in August 1916 declared war against the Central Powers.
Keywords: 1915-1916, negotiations, World War I, Romania, Russian Empire.

NOTE

1
Şcoala Gimnazială „Dora Dalles” Bucşani, judeţul Dâmboviţa. studiu introductiv şi note de Maria Georgescu, Editura Modelism, Bucureşti,
2
Victor G. Cădere, Politica României în marele război (1914-1924), în „Arhiva 1997, p. 78.
pentru Ştiinţa şi reforma socială”, Anul VIII, Nr. 1-3, Editura Institutului Social 29
***Marele Cartier General al Armatei Române. Documente 1916-1920,
Român, Bucureşti, 1929, p. 274. coordonator Dumitru Cioflină, Marele Cartier General, Documentul nr. 4,
3
Ibidem. Editura Machiavelli, Bucureşti, 1996, pp. 76-77.
4
Ibidem, p. 275. 30
Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi 1866-1916, Editura Silex,
5
Ibidem. Bucureşti, 1994, pp. 145-156.
6
Anastasie Iordache, Reorientarea politică a României şi neutralitatea armată, 31
Ion Rusu Abrudeanu, România şi războiul mondial, Editura librăriei
1914-1916, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p. 217. Soccec&Co., Bucureşti, 1921, p. 98; Alexandru Marghiloman, Note politice,
7
Ibidem. vol. II (1916-1917), Editura Institutului de Arte Grafice Eminescu, Bucureşti,
8
Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale Bucureşti, Fond Casa Regală, 1927, p. 148; Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Tomul I...,
dosar nr. 29/1915, f. 8. p. 15; Romulus Seişanu, Take Ionescu (1858-1922) – viaţa şi opera sa , Editura
9
Anastasie Iordache, Op. cit., pp. 217-218. Ziarului Universul, Bucureşti, 1930, pp. 290-291; C. Gane, P.P. Carp şi locul
10
Ibidem, p. 218. său în istoria politică a ţării, vol. II, Editura Ziarului Universul, Bucureşti,
11
Ibidem, p. 220. 1936, p. 537; I.G. Duca, Amintiri politice, vol. I, Neutralitatea, Colecţia
12
Ibidem, p. 222. Memorii şi mărturii, Editura Jon Dumitru-Verlag, München, 1981, pp. 271-272;
13
Ibidem, p. 223. Idem, Memorii, vol. II…, p. 160; Ion Mamina, Consilii de Coroană, Editura
14
Ibidem. Enciclopedică, Bucureşti, 1997, pp. 58-59.
15
Hadrian G. Gorun, Demersuri ale statului român în vederea aprovizionării cu 32
Alexandru Marghiloman, Note Politice, vol. II (1916-1917)…, pp. 148-152.
materiale de război (1915), în ,,Anuarul Institutului de Istorie George Bariţiu”, 33
Nicolae Polizu-Micşuneşti, Nicolae Filipescu. Însemnări 1914-1916,
tom XLVI, Cluj Napoca, 2007, p. 305. Tipografia Universul, Bucureşti, 1936, p. 244.
16
Vasile Rudeanu, Memorii din timpuri de pace şi de război 1884-1929, Ediţie 34
Apud I.G. Duca, Memorii, vol. II…, p. 164.
îngrijită, studiu introductiv şi note de Dumitru Preda şi Vasile Alexandrescu, 35
Romulus Seişanu, Take Ionescu…, p. 292; C. Gane, P.P. Carp şi locul său în
Editura Cavallioti, Bucureşti, 2004, p. 144. istoria politică a ţării, vol. II…, p. 540.
17
Anastasie Iordache, Op. cit., p. 225. 36
I.G. Duca, Memorii, vol. II…, p. 167.
18
Ibidem, p. 226. 37
***Interesele şi drepturile României în texte de drept internaţional public…,
19
Ibidem. pp. 16-19; Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României
20
Ibidem, p. 227. 1916-1919, Ediţia a II-a, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
21
Dumitru Preda, Ion I.C.Brătianu şi ecuaţia unei angajări politice şi militare 1989, pp. 182-183; Gheorghe Sbârnă, Ion Stanciu, Silviu Miloiu, Iulian Oncescu,
într-un război de coaliţie, în volumul Concepte şi metodologii în studiul Documente privind istoria modernă şi contemporană a României, Editura
relaţiilor internaţionale, coordonator Mihai Timofte, Editura Ankarom, Iaşi, Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2006, pp. 153-155, Iulian Oncescu, Texte şi
1997, p. 65. documente privind istoria modernă a românilor (1774-1918), Ediţia a II-a,
22
I.G. Duca, Memorii, vol. II, Neutralitatea, Partea a II-a (1915-1916), Ediţie Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011, pp. 632-634; Ion Mamina, Regalitatea
şi indice adnotat de Stelian Neagoe, Editura Helicon, Timişoara, 1993, p. 143. în România 1866-1947, Editura Compania, Bucureşti, 2004, pp. 134-135.
23
Dumitru Preda, România şi Antanta, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 80; 38
G.A. Dabija, Armata română în războiul mondial 1916-1918, vol. I, Bucureşti, 1928, p. 45.
Personalităţi străine în istoria României. Dicţionar biografic, coordonator Stănel 39
Ibidem, pp. 55-67; Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919)..., p. 79.
Ion, cuvânt înainte de Dan Berindei, Editura Meronia, Bucureşti, 2011, p. 204. 40
*** Cuvântări de Ferdinand I Regele României (1889-1922). Din publicaţiile
24
Ioan Scurtu, Ion I.C. Brătianu - activitatea politică, Editura Museion, „Fundaţiei culturale – Principele Carol”, Bucureşti, 1922, pp. 95-97; Constantin
Bucureşti, 1992, p. 37; Ema Nastovici, România şi Puterile Centrale în anii Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, Ediţia a II-a,
1914-1916, Editura Politică, Bucureşti, 1979, pp. 226-227. vol. I…, pp. 183-184; Ema Nastovici, România şi Puterile Centrale în anii 1914-
25
I.G. Duca, Op. cit., p. 145. 1916, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 231; ***Marele Cartier General al
26
Apud, Istoria românilor, vol. VII, tom II, De la independenţă la Marea Unire Armatei Române. Documente 1916-1920…, Conducerea operaţiunilor militare,
(1878-1918), coordonator Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică, Bucureşti, Documentul nr. 2, pp. 106-107; Dumitru Preda, România şi Antanta, Institutul
2003, p. 419. European, Iaşi, 1998, p. 85; Gheorghe Sbârnă, Ion Stanciu, Silviu Miloiu, Iulian
27
Ion Agrigoroaiei, Diplomaţie şi război: România 1914-1918, în volumul Oncescu, Documente privind istoria modernă şi contemporană a României,
Concepte şi metodologii în studiul relaţiilor internaţionale, coordonator Mihai Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2006, pp. 155-156; Iulian Oncescu, Texte
Timofte, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, p. 69. şi documente privind istoria modernă a românilor…, pp. 635-636.
28
Nicolae Iorga, Memorii - Însemnări zilnice, vol. I, Editura Naţională S. 41
Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Tomul I…, p. 12;
Ciornei, f.a., p. 302; Vasile Bianu, Însemnări din războiul României Mari, Tomul ***Marele Cartier General al Armatei Române. Documente 1916-1920…,
I. De la mobilizare până la pacea de la Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Conducerea operaţiunilor militare, Documentul nr. 3, p. 107.
Ardealul, Cluj, 1926, pp. 13-15; Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. II 42
***Marele Cartier General al Armatei Române. Documente 1916-1920,
(1916-1917), vol. II, Editura Institutului de Arte Grafice Eminescu, Bucureşti, Marele Cartier General, Documentul nr. 3, p. 76.
1927, p. 157; ***Interesele şi drepturile României în texte de drept internaţional 43
G.A. Dabija, Armata română în războiul mondial 1916-1918, vol. I…, p. 154.
public, Studiu introductiv de Nicolae Daşcovici, Tipografia concesionară 44
I.G. Duca, Amintiri politice, vol. II, Războiul…, p. 17.
Alexandru Ţerek, Iaşi, 1936, pp. 16-19; Alexandru Averescu, Notiţe zilnice 45
Constantin Kiriţescu, Op. Cit., p. 123.
din războiu (1914-1916), Neutralitatea, Institutul de Arte Grafice şi Editură 46
Ibidem.
Apollo, Bucureşti, 1937, pp. 229-232; I.G. Duca, Memorii, vol. III, Războiul, 47
Constantin Botoran, Mihai Retegan, 1918. Făurirea României Mari, Editura
Partea I (1916-1917), Ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Viaţa Românească, Bucureşti, 1993, p. 98.
Bucureşti, 1994, p. 14; Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), ediţie îngrijită, 48
Ibidem.

document 2021 2 (92) 35

studii/documente
BĂTĂLIA PENTRU BANAT (MARTIE-IULIE 1919)
Lector universitar asociat Dr. Alin SPÂNU1
P
rimele trei luni ale anului 1919 au fost
marcate de acutizarea diferendului româno-
sârb privind Banatul 2. Belgradul a luat
ofensiva și a ocupat o mare parte din regiune, însă
deznodământul se afla la Paris, unde delegaţii celor două
state își pledau cauza cu îndârjire în faţa marilor puteri
cu interese generale.
La începutul lunii aprilie 1919, Subinspectoratul
General de Siguranţă din Transilvania expediază la
Direcţiunea Poliţiei și Siguranţei Generale [DPSG]
un comunicat emis de Biroul Presei din Belgrad
intitulat „Soarta Banatului și a Timișoarei”. Din start
era exclusă posibilitatea ca Banatul să revină Ungariei,
iar trasarea noii graniţe trebuia realizată, în ordine, pe
considerente geografice, economice și etnografice. În
opinia sârbă, frontiera cu România „a hotărât-o însăși
natura”3, adică românii ar trebui să primească două
treimi din judeţul Caraș-Severin, plasele Lipova și
Buziaș (judeţul Timișoara), o parte din Recaș și Aradul.
Obiectivul principal îl reprezenta Timișoara, „atât
din cauze economice, cât și geografice”. Dacă ar reveni
românilor, urbea de pe Bega ar deveni „un oraș provincial
de mâna a treia, cât timp în Iugoslavia s-ar putea dezvolta
la cel mai important oraș de comerţ și industrie”. Ultimul
argument era autolaudativ și estima dorinţa de alipire la
Serbia a tuturor minorităţilor din Banat, care apreciază
„democraţia și toleranţa religioasă”4 a Belgradului.
Agenţii de informaţii români trimiși pe teren
constată că în Arad au apărut afișe cu mesajul că Banatul
și Ardealul „rămân mai departe Ungariei”5, iar la Lugoj
socialiștii promovau condiţionarea unirii doar cu o
Românie republicană.
Cotidianul „Dacia” publică articolul „Din Banatul
martirizat” (16 aprilie 1919), unde afirmă că, deși estul
regiunii a fost ocupat de trupe franceze (presupus
amice), situaţia românilor a devenit tot mai rea. Prefectul
Issekutz, „cel mai înfocat dușman al românilor”6, a anunţat
că, până la decizia finală a Congresului de la Paris,
Banatul aparţine... Ungariei și va fi administrat de
funcţionarii administrativi și militari aflaţi în funcţii.
Prin urmare, populaţia va fi dezarmată, gărzile naţionale
la fel, purtarea tricolorului devine interzisă și doar forţele
de ordine (finanţi, jandarmi, poliţiști) au dreptul de a
purta cocarda ungară. Deciziile au fost luate cu aprobarea
generalului francez Farret, comandantul Diviziei 11
Coloniale și al Comandamentului Militar din Lugoj,
36
dar a dezamăgit populaţia română, care nu se aștepta
la așa ceva. „Bănăţenii stau înmărmuriţi și se întreabă
îngrijoraţi dacă mai pot aștepta ajutor de undeva!...”7,
încheie trist articolul. Să reţinem că generalul Farret
a avut relaţii reci cu românii (fie ei ofiţeri de legătură,
fruntași locali sau intelectuali) „datorită afinităţii pentru
maghiari”8. Prin activitatea și măsurile luate în perioada
următoare „nu s-a dezis de eticheta de filomaghiar”9, așa
încât românii au început să solicite înlocuirea sa din
funcţie. În final, generalul a fost rechemat în Franţa, sub
pretextul efectuării concediului de odihnă, iar Divizia 11
Colonială a fost dizolvată (15 aprilie 1919). La aflarea
veștii că acesta va pleca, „ungurii socialiști în număr de
aproximativ 400 au manifestat pentru general și pentru
atitudinea lui neutrală”10(sic!).
În aceeași zi (16 aprilie 1919), „Dimineaţa” inserează
„Chestia Torontalului. Inimosul protest al locuitorilor din
Alibunar”. Era reprodus protestul adresat Consiliului
Dirigent din Sibiu, care cuprinde date etnografice
despre vechimea și preponderenţa românilor. Astfel,
denumirea de Alibunar nu vine din limba turcă
(fântâna lui Ali), ci de la celţi (apa la dealul înalt). În
comuna Samoș există nume ca Văcărescu, Ardeleanu,
Mărin și Iacob, iar un bătrân, Iova Iacovliev, spune că
își amintește cum bunicii săi purtau haine românești
și se numeau Iacob. „Sârbizarea acestor români s-a făcut
în epoca de tristă memorie a ierarhiei sârbești”11, afirma
memoriul. În faţa Belgradului, în comuna Seicherin,
trăiau încă familiile Florea, Ursu ș.a.; la Omoliţa există
o veche parohie românească, dar care nu a fost luată
în considerare de statisticile maghiare sau sârbe. În
opinia semnatarilor, „teritoriul din faţa Belgradului e,
de altminterea, cel maipuţin sârbesc. În plasa Panciova
majoritatea (relativă) o au șvabii, în al doilea rând
vin românii și numai în urmă, în al treilea rând, vin
sârbii”; în plasa Alibunar românii erau majoritari
după rezultatele statisticii întocmite chiar de sârbi în
ianuarie 1919. Românii de acolo solicitau ca decidenţii
de la Paris „să nu dea pe mâini străine nicio bucăţică din
Banatul nostru. Banatul e românesc, Banatul e al nostru
și, dacă va trebui, viaţa ne vom pune-o ca nicio părticică
din el să nu fie rupt de la sânul ţării mume, ci întreg și
nedespărţit să fie alipit la România”12. Același cotidian
mai conţine un articol – „Situaţia românilor din Banat.
Districtul Lugoj pus sub administraţie maghiară” –, care
reia subiectul din „Dacia”.
2 (92) 2021 document
 studii/documente

Tot în luna aprilie, regina Maria efectuează o vizită

oficială la Belgrad, însă cu toate calităţile personale și
eforturile diplomatice, mai ales la întâlnirile cu regentul
Alexandru, dezacordurile nu au putut fi aplanate.
În prima zi a lunii mai 1919, Kovacs Braun a organizat
o întrunire socialistă cu aprobarea comandamentului
francez. Luările de cuvânt au avut un „caracter bolșevic”13,
iar Braun a declarat că are promisiunea francezilor că
vor interveni pentru stoparea înaintării armatei române
în Ungaria.
Din luna mai 1919, încep adunările publice de
susţinere a drepturilor Banatului de a se uni integral
cu România. Brigada de Siguranţă Ploiești elaborează
o dare de seamă asupra unei conferinţe susţinute de
R. Bulfinski, profesor și director al Școlii de Comerţ.
Prelegerea s-a desfășurat la Școala de Cursuri Libere
și a început cu drepturile istorice românești asupra
Banatului. Acesta a arătat „cât de șubredă e teoria
emigrantului faţă de nenumăratele probe istorice în care
românii bănăţeni au stăruit în dreptul lor de suveranitate
asupra întregii provincii”14. Începe cu sciţii și dacii care
se așază în regiune, vine cucerirea romană și latinizarea,
care începe aici și ţine până la stabilirea ilirilor latini
creștinaţi. Abia în 1435, regele Matei Corvin al Ungariei
permite așezarea în Banat a 50.000 de slavi iliri. Din
1690, coloniștii sârbi devin privilegiaţi și intră sub
protecţia lui Arsenie al III-lea Crnojevici15, arhiepiscop
și patriarh de Pec. Așa începe o altă epocă de persecuţii 29 mai 1919. Afişul manifestaţiei pro-Banat la Ploieşti
la adresa românilor și conflictele se înmulţesc „pornite român să intervină ca aceste drepturi asupra pământului
din același sentiment că ei sunt stăpâni acolo”16. Plângerile românesc, de la Nistru până la Tisa, din Carpaţi la Dunăre
românilor găsesc, în final, ecou la împăratul Iosif al și la Marea Neagră, inclusiv Banatul întreg și Cadrilaterul
II-lea care, în 1780, a afirmat: „Cu românii în aceste
întreg, să fie respectate și în întregime îndeplinite”18.
locuri [e vorba de Torontal-n.n.] încă slăvește și tractează,
căci li s-au luat holdele lor și li s-au dat coloniștilor, cu Altă manifestare de solidaritate are loc la statuia
toate că ei sunt cei mai vechi locuitori ai provinciei”. Un „Libertăţii” din Ploiești, iar în afișul de mobilizare a
alt câștig este obţinut la Congresul Bisericesc de la prahovenilor se menţiona ca „unii dintre aliaţii noștri,
Neoplaniţa (1873), unde Maxim Pascu a solicitat să
se utilizeze formula „biserica sârbească și românească”.
Revoluţia de la 1848-1849 „pare să taie” din pretenţiile
sârbe în folosul ungurilor, dar au intervenit rușii și au
început să-i sprijine pe slavi în dauna latinilor. Abia
în 1860, Austria a început să reducă privilegiile sârbe,
iar din 1868 suveranitatea provinciei o preia Ungaria.
În final. Bulfinski a afirmat că „în cazul chiar când nu
s-ar ţine seamă de istorie, pentru alte interese, nicio inimă
românească nu ar putea lăsa un jandarm străin la poarta
Ardealului, pe unde și-a făcut intrarea marele Traian”17.
La 26 mai 1919, un protest are loc la Târgu Neamţ,
iar organizatorii trimit primului ministru o scrisoare
deschisă, care menţiona, între altele: „Am hotărât, prin
aclamaţii entuziaste și în unanimitate, să cerem guvernului 1 iunie 1919. Afişul manifestaţiei pro-Banat la Râmnicu Sărat

document 2021 2 (92) 37

studii/documente

În faţa Grădinii
P ublice au vor bit
c ă p i t a n Pe t re s c u -
T o c i n e a n u
(președintele ligii),
Paul Mironescu
( p re ș e d i n t e j u d e -
instructor), N.
Simionescu (avocat,
fost primar),
Tănăsescu (avocat),
Popescu (profesor),
Patr iciu-Z or leni
(institutor), Iancu
(protoiereu), Simon
Kohn (președintele
Comunităţii israelite)
și alţii. „Vorbitorii au Căpitanul D. Petrescu-Tocineanu
protestat energiccontra
măsurilor luate de aliaţi cu ocazia știrbirii Banatului și
Torontalului. [...]Mulţimea a mai strigat că, la caz de
încălcarea drepturilor noastre strămoșești și nerespectarea
acestora de către reprezentanţii conferinţei păcii, vom fi
nevoiţi a le câștiga prin forţă”21-a menţionat raportul
Brigăzii de Siguranţă.
Mai multe mii de oameni din localităţi ale judeţului
Ilfov (Buftea, Ţigănești, Poenari-Vulpești, Cocioc,
Turbaţi, Butimanu, Lucianca și Ciocănești) s-au
adunat, la 15 iunie 1919, în semn de solidaritate cu
1 iunie 1919. Afişul manifestaţiei pro-Banat la Bârlad conaţionalii bănăţeni: „Populaţia de la sate și în special
luptătorii Campaniei din 1916-1918, în grija ca nu cumva
însă, cer trup din trupul scumpei noastre Patrii, pe când noi
printr-o gravă eroare Comisia de pace a aliaţilor să dea
pentru a-l scăpa pe el de pieirea sigură am fost gata să ne
o nedreaptă și greșită dezlegare chestiunii independenţei
sacrificăm chiar neamul. Alţii, nevoind a înţelege măreţia
fraţilor bănăţeni...” 22. Participanţii (și semnatarii)
și însemnătatea jertfelor noastre enorme pentru Drept
moţiunii se prezentau optimiști și se declarau „ţăranul
și Umanitate, vor, totuși, să sprijine cererea celor dintâi.
român încrezător în
Se tinde să ni se ciopârţească o parte din Banatul nostru.
dreptatea sf intei lui
Și, deși bănăţenii, fraţii noștri, au strigat în auzul lumii cauze se adresează
întregi la Alba Iulia că vor unire cu noi și doar cu noi, ei sentimentelor
gem, totuși, astăzi sub strânsoarea lanţului ce încă le mai binevoitoare ale
încercuiesc grumazul”19. aliaţilor”23.
Cercul Studenţesc din Râmnicu Sărat a chemat De remarcat că,
oamenii la „Marele meeting pentruBanat” în Grădina la 25 iunie 1919, în
Publică. plasa Buftea s-au
În prima zi din iunie 1919, Brigada Specială de desfășurat alte
Siguranţă Bârlad transmite că, începând cu ora 10, a cinci mitinguri
avut loc o manifestaţie organizată de Liga Culturală de susţinere. O
pentru Unitatea Tuturor Românilor „la care a asistat lună mai târziu, la
un imens public”20. Au participat elevi și profesori din Târgu Jiu, au sosit
școlile primare și secundare, reprezentanţi ai societăţilor 44 de membri de la
românești și evreiești, public din oraș și împrejurimi. Societăţile „Frăţia Amos Frâncu

38 2 (92) 2021 document


de Cruce” din Cluj și „Bănăţeana”, conduși de Amos
Frâncu, care au susţinut cauza bănăţeană împreună cu
„un număr însemnat”24 de locuitori din oraș și judeţ.
Secţia Informaţii din Marele Cartier General trimite
la DPSG o notă cu date privind agresivitatea și abuzurile
armatei sârbe în Banat. În noaptea de 13/14 iunie 1919
un detașament (200 infanteriști și 20 cavaleriști) a atacat
comuna Macoviște, au bătut paznicii comunali (cinci
răniţi grav) și au arestat 15 fruntași români (între care
primarul Ivan, preotul Lungu și Zarcula-senior, tatăl
unui locotenent din Corpul Voluntarilor Români). A
doua zi, același detașament a atacat și satul Ilidia, însă
cei cinci jandarmi români i-au mobilizat pe săteni și
s-au apărat. Lupta a durat o zi întreagă, iar la final
atacatorii s-au retras și au lăsat în urmă un mort. În
comuna Subotiţa (15 km sud de Vârșeţ și 8 km est
de linia ferată Baziaș – Timișoara) armata sârbă a
distribuit conaţionalilor „două care de puști și patru care de
muniţii”25. Lor li s-au alăturat ungurii din Udvarszállás/
Dobricevo, care au spus că vor să facă o cauză comună
contra românilor, așa că au primit și ei arme. Foștii
voluntari români din plasa Iam au fost denunţaţi, arestaţi
și duși la Biserica Albă. Un ofiţer sârb le-a rupt toate
hârtiile primite de la armata română, le-a luat efectele
militare și le-a ameninţat familiile cu represalii dacă
mai au de-a face cu românii. După ce au fost eliberaţi,
cazul a fost imediat semnalat jandarmeriei române din
Lugoj. Arestaţi au fost și românii din Oraviţa care au
salutat jandarmii români din Sasca.
Sârbii au închis graniţa și nu mai permiteau exportul
de cereale, astfel că localităţile aflate la sud și sud-vest
de Caraș-Severin erau ameninţate de foamete. Reșiţa și
Anina „stau în vânt”, adică erau ameninţate cu ocuparea
de sârbi întrucât linia ferată era în mâna lor. Totuși, în
pofida vicisitudinilor, moralul populaţiei române era
ridicat, după cum s-a constatat la adunarea de la Lugoj
(10 iunie 1919), unde au venit peste 70.000 de oameni.
Adunarea a fost organizată de ofiţerii de la ziarul
„Banatul” în numele Ligii Bănăţene și a avut un mare
succes și un larg ecou, inclusiv peste hotare.
Agenţii români obţin și Ordinul Circular nr.
13/1919 emis de Comandamentul Teritorial al Zonei
de Ocupaţie franceze în Banat, semnat de generalul
de Tournadre. Articolul 1 interzicea portul cocardelor,
eșarfelor, panglicilor de orice fel, iar cei vinovaţi vor fi
deferiţi Curţii Marţiale. Articolul 2 atenţiona că niciun
militar ungur nu are voie să umble în uniformă la
Arad. Demobilizaţii, care nu aveau haine civile, puteau
purta uniforma, dar fără grade, nasturi, stele sau alte
însemne. Același general francez va prezida Comisia
franco-româno-sârbă (înfiinţată la jumătatea lunii iulie
document 2021 2 (92)
studii/documente
1919) care discută și
stabilește un calendar
de retragere al trupelor
sârbe din Banat.
În același timp, la
Belgrad, are loc o vizită
a premierului Brătianu,
care are discuţii cu
regentul Alexandru,
însă detensionarea se
lasă așteptată.
De altfel, la 21
iunie 1919, Consiliul
Suprem Aliat a aprobat
delimitarea graniţei Eduard Ghica (Fototeca Muzeului
comune potrivit Naţional de Istorie a României)
recomandărilor
Comisiei de Specialitate din 13 martie 1919.
În aceeași zi, la Arad, sunt arestaţi 59 de bolșevici
conduși de Otthon Muncas, care pregăteau o grevă
generală și recrutări pentru armata contrarevoluţionară
ungară. După primele cercetări au rămas arestaţi doar
trei, ceilalţi fiind eliberaţi și expulzaţi din oraș. Potrivit
datelor obţinute de agenţii militari români, în localitate
se aflau circa 1.000 de bolșevici care „fac propagandă
contra noastră”26.
În prima zi a lunii iulie 1919, directorul general
al DPSG, Eduard Ghica 27, anunţă Siguranţa din
Timișoara că maiorul Alexandru Bursan din Biroul 2
Contrainformaţii al Marelui Cartier General „a fost
însărcinat cu organizarea Serviciului de Informaţii în
Banat. Făcându-ne cunoscut aceasta, vă rog să vă puneţi la
dispoziţia D-sale, dându-i tot concursul la cererea D-sale”28.
În plan contrainformativ, agentul nr. 117 N din
Brigada I Informaţii a DPSG identifică un agent de
propagandă sârb în persoana lui Amudai Moscu. Acesta
a revenit de la Belgrad și disemina în toate mediile știrea
că situaţia de acolo „este excelentă și că Banatul întreg
va fi al sârbilor”29. Din cercetări s-a descoperit că, în
1912, Moscu trăia la Brașov „foarte restrâns”, iar destul
de brusc a început să se plimbe, să se arate galant și
cheltuia mulţi bani. Explicaţia era că a venit în București
și a devenit intermediarul de afaceri al ministrului
plenipotenţiar sârb, Anastasievici. Afacerile l-au făcut
cunoscut, dar, în august 1916, „se mai șoptește” că ar fi
fost cercetat de Prefectura Poliţiei Capitalei. Arhiva
DPSG a scos la iveală că, între 1914 și 1916, Moscu
a lucrat informativ și pentru Puterile Centrale. A fost
anchetat de Comisia de Informaţii și Cercetări, care a
decis să fie lăsat în libertate, iar el s-a refugiat la Iași.
După terminarea războiului a început să primească dese
39
studii/documente
misiuni din partea Legaţiei Sârbe, în special adunarea de
dovezi privind manifestaţiile pro-Banat din România.
La întoarcerea din Serbia, a venit cu vaporul până la
Turnu Severin și a adus un cufăr, păzit de o santinelă
până la malul românesc, apoi preluat de oameni de
încredere și transportat direct la legaţia din București.
Agentul român a constatat că Moscu „face propagandă
pentruSerbia și nu se poate ști dacă nu cumva propaganda
acestuia a prins în unele cercuri evreiești, unde se observă o
mișcare de emigrare în Serbia”30. Avea un fiu, funcţionar
la Legaţia Sârbă, și o fiică, măritată cu un ofiţer român.
Este pus sub observare și, în august 1919, Brigada I
elaborează un raport intermediar. Nu a mai rezultat
nimic suspect, fie pentru că își încheiase misiunea,
fie pentru că a simţit că este monitorizat. În fiecare
dimineaţă pleca de acasă (str. Mitropolit Nifon nr. 15),
făcea cumpărături, apoi se instala la cafeneaua „Elysée”.
Aici se întâlnea și discuta cu diferiţi samsari: Andrei
Popovici (avea o moară la Obor), Tomescu (chiristigiu),
Mitică Hagiopol și Mihăileanu. La final, pleca cu unul
dintre ei, se plimba și revenea acasă. Întâlniri sporadice
a mai avut cu col. (r) Șoltiș („cu care a discutat chestiuni
la ordinea zilei”31), cu doamna Strat, pe care, odată, a
condus-o la Prefectura Poliţiei Capitalei și a insistat
pentru eliberarea unui permis de călătorie la Constanţa
și cu inginerul Diamant din Iași.
La 12 iulie 1919, Subinspectoratul General de
Siguranţă din Transilvania a raportat situaţia din
Caraș-Severin. Oficiile administrative au fost luate,
toate, în primire de români, în zonă se află trupe
franceze și române, dar colaborarea se lăsa așteptată.
Ungurii și evreii unguri erau divizaţi în două direcţii:
unii „par a fi împăcaţi cu situaţia actuală”32 și își vedeau
de ocupaţiile lor; ceilalţi, „mai șoviniști”, nu lucrau,
comentau situaţia politică și „agitau” pe cei care au
depus jurământul de credinţă faţă de România să-și dea
demisia, întrucât regiunea va fi retrocedată Ungariei.
„Propaganda maghiară ia proporţii sub diferite forme, ca:
socialism internaţional, bolșevism și republicanism, la care
în bună parte contribuie atitudinea favorabilă a francezilor,
în special asupra ideilor republicane”33- menţionează
raportul. De asemenea, au fost semnalaţi diferiţi
străini care voiajau prin sate sub pretextul comerţului
și „propagă ideile republicane și agită contra României”34.
Liderii locali ai propagandei erau preoţii catolici, care
frecventau centrele industriale și miniere.La Nădrag,
populaţia și muncitorii au fost îndemnaţi să se înroleze
în armata maghiară, care va declanșa ofensiva pentru
eliberarea Transilvaniei. Francezii favorizau propaganda
antiromânească prin eliberarea de permise de călătorie
fără vreun control asupra identităţii solicitanţilor. În al
40
doilea rând, tot francezii se opuneau la măsuri drastice
contra celor dovediţi de acte subversive, preferând
amenzi sau confiscarea de materiale propagandistice.
Starea economică devenea critică, mai ales prin
lipsa de alimente în zonele Orșova, Sasca și Bozovici.
Muncile agricole se desfășurau normal, dar se simţea
o lipsă de articole textile. Această problemă ţinea de
Consiliul Dirigent, care a însărcinat Banca „Poporul”
din Lugoj să distribuie articolele textile. Dar liderii
Băncii au abuzat de încrederea acordată, favorizând
„câteva rubedenii de-ale conducătorilor”35 și un evreu „care
speculează acest material”. S-a observat că autorităţile
administrative erau slugarnice faţă de francezi, însă
despotice faţă de populaţie; jandarmii se purtau abuziv,
iar în portul Orșova, condus de ofiţeri de marină din
fosta armată austro-ungară, nu se efectuau controale
serioase asupra persoanelor și mărfurilor care intrau
în ţară.
Un fake-news este lansat în Timișoara după vizita
unei delegaţii anglo-americane, care a inspectat fabricile
și stabilimentele industriale. Imediat după plecarea
delegaţiei evreii din oraș au lansat zvonul că englezii „vor
lua stăpânirea orașului, care o vor ţine timp de cinci ani, iar
după aceasta se va proceda la facerea plebiscitului pentru
ca populaţia să decidă singură de situaţia sa”36. Vestea i-a
bucurat pe sârbi, care mizau pe bunăvoinţa britanicilor
pentru a-și susţine propaganda „în liniște”, dar și „să fie
siguri de reușita posesiunii acestui oraș”37.
Persecuţiile sârbe contra românilor continuau cu noi
metode. Una era confiscarea averii mobile și imobile
a românilor, care plecau în Transilvania sau Banatul
gestionat de francezi și români. Pe de altă parte, cei care
s-au întors din Transilvania sau România erau arestaţi și
trimiși în judecată „ca instigatori și turburători ai ordinii
publice”38.
La jumătatea lunii iulie 1919, agentul nr. 112 N a reușit
să afle că unii agenţi de informaţii și contrainformaţii
din trupele franceze se ocupau, între altele, cu acţiuni
subversive contra României. Aceștia întocmeau acte false
de călătorie, le înmânau unor persoane care tranzitau
Transilvania și „făceau propagandă antiromânească”39.
Grupul de agenţi (3-4 persoane), condus de Ignat
Friedman, a acţionat până când, la solicitarea părţii
române, francezii i-au arestat pe vinovaţi și i-au trimis
în ţară pentru cercetări.
Ziarul „Chemarea” (18 iulie 1919) preia din „L`Echo
de Paris” articolul „Sârbii evacuează Timișoara”, cu
situaţia din oraș. Orașul a revenit României, însă sârbii
pregăteau retragerea transportând în ţara lor mobilierul
din instituţiile publice (inclusiv băncile și materialele
didactice din școli), instalaţiile industriale, 50 de
2 (92) 2021 document
 studii/documente

locomotive și 1.500 de vagoane. „Sârbii declară că nu vor două vagoane cu cărbuni și două milioane de coroane.
pleca până nu vor fi ridicat toată recolta și toate vitele”40, Populaţia este nemulţumită din cauză că sârbii au
ceea ce a provocat protestele românilor și germanilor început să considere pradă de război, inclusiv interiorul
din regiune. caselor private.
În aceeași zi, „Patria” publică telegrama primită Ziarul „Pravda” de la Belgrad (20 iulie 1919) scrie că
de Iuliu Maniu de la dr. Mihai Marcus, președintele în comuna Apátfalva din Banat „au fost omorâţi de armata
Adunării Poporale din judeţul Bichiș. La 5 iulie 1919, română între 20-24 iunie a.c. peste 300 de persoane”44, care
în orașul Gyula a avut loc o adunare de protest „contra au fost îngropaţi în cimitir sau pe câmp. Inducerea unei
zvonurilor de răpire a unei părţi din Banat și Crișana”41, stări de compasiune pentru (așa-zisele) victime apare la
iar Marcus își exprima credinţa că „nu ne veţi lăsa pradă final, unde se afirmă că pe câmp s-ar fi găsit „cadavrul
în ghearele călăilor de ieri și vă rugăm cu insistenţă ca să unei femei și a trei copii sub etatea de 10 ani, omorâţi de
puneţi în cumpănă toată autoritatea și puterea ce v-o dă soldaţii români”45.
încrederea unui neam întreg în faţa marelui areopag unde Jandarmeria din Banat s-a confruntat, la 25 iulie
se decide soarta popoarelor pe veacuri”. 1919, cu o grevă a muncitorilor și funcţionarilor
Locotenentul Bojincă, ofiţer în Detașamentul de maghiari și sârbi la Reșiţa și Anina. S-a protestat contra
Legătură român în Timișoara, trimite un raport scurt alipirii la România, armatei și administraţiei române,
la Marele Cartier General – Biroul 2 Contrainformaţii, dar fără incidente. S-a observat că manifestanţii purtau
care este redirecţionat către mai mulţi decidenţi cocarde naţionale maghiare sau socialiste, ceea ce
politico-militari în reprezenta un succes
frunte cu primul al propagandei
ministru. Ofiţerul a antiromânești din
constatat o afluenţă ultima perioadă.
de indivizi dubioși L a București,
veniţi din Budapesta, agentul special de
via Szeged, cu siguranţă nr. 360
permise eliberate a informat (27
de bolșevicii unguri iulie 1919) despre
și vizate de francezi, întrunirea liderilor
pentru a ajunge în din Biroul coloniei
Timișoara. Doar sârbe (Hotel
în ziua de 9 iulie „ M o l d a v i a” , s t r.
1919, în oraș a sosit Romană nr. 14),
un tren cu 500 de unde s-a discutat
persoane, toate sub despre cum „li
protecţia Cr ucii s-a creat o situaţia
Roșii elveţiene. Toţi grea de când se
a ve a u d e s t i n a ţ i i Harta „Republicii Banat” discută chestiunea
ferme în localităţi To r o n t a l u l u i ” 4 6 .
din Transilvania, Banat și Vechiul Regat, însă „după Totuși, ei erau de părere că ţinutul trebuie să revină
informaţiile ce le-am luat, mulţi sunt cu diferite misiuni Serbiei, ca fiind o regiune istorică. Pe de altă parte,
bolșevice”42, a raportat Bojincă. deși sârbii nu sunt priviţi cu simpatie în România, li se
La rândul său, căpitanul D. Petrescu-Tocineanu, recomanda „să aibă răbdare că în curând se va schimba
șeful detașamentului, prezintă, la 18 iulie 1919, în bine”47.
situaţia din Timișoara. O comisie sârbă a ridicat Spre finalul lunii iulie 1919 „Îndreptarea” preia
toate telefoanele din locuinţele private și le-a trimis articolul lui Robert de Flers (fost diplomat la București
la Belgrad. În urma intervenţiilor s-au restituit câteva în perioada Primului Război Mondial) apărut în
aparate, pentru birourile de presă, instituţiile medicale „Figaro” și intitulat „Banatul nu poate fi împărţit”. Ca
și bănci. Patronatul din industrie și comerţ a protestat și alte articole din presa franceză și acesta promovează
la sârbi și francezi „contra prădării Timișoarei”43. Au o alianţă româno-sârbă, care să se opună unei viitoare
primit asigurări că acestea vor înceta, dar câteva zile expansiuni germane în Orient. În același timp, scindarea
mai târziu s-au confiscat patru vagoane cu încălţăminte, arbitrară a Banatului a produs „un focar de dezbinări”48 și

document 2021 2 (92) 41

studii/documente

a fracturat interdependenţa economică regională atât
de necesară. În privinţa principiului naţionalităţilor,
dacă în Torontal se mediatiza că erau 250.000 de
sârbi, atunci trebuia luat în considerare că în Valea
Timocului trăiau 300.000 de români, așa că de Flers
încheie pe un ton pesimist: „Mi-e teamă, însă, că soldaţii
sârbi și români pe care i-am văzut ieri luptând, la cot,
în Dobrogea contra eternului lor inamic, bulgarul, mâine
să nu se găsească faţă în faţă la luptă fratricidă”49.Un
semnal francez pentru o înţelegere româno-sârbă cât
mai rapidă, care va mai dura până când va fi înţeles și
acceptat. Bătăliile diplomatică și cea propagandistică
vor continua și în perioada următoare cu aceeași
intensitate.

The Battle for Banat (March-July 1919)

Assistant Professor Alin Spânu, Ph.D.

Abstract: The first months of 1919 were marked by the escalation of the Romanian-Serbian dispute
over Banat. Belgrade started the offensive and occupied a large part of the region, but the outcome
was in Paris, where the delegates of the two states pleaded with assiduity their case before the great
powers with general interests. The diplomatic and propaganda battles continued in the next period
with the same intensity.
Keywords: 1919, Banat, Peace Conference, propaganda, information.

NOTE

1
Universitatea Bucureşti. 21
Ibidem.
2
Pentru mai multe detalii, a se consulta: Alin Spânu,Informaţii secrete 22
ANIC, Fond MI, dosar 614/1919, f. 4.
şi analize publice despre situaţia din Banat (ianuarie-martie 1919), în 23
Ibidem.
volumul Analele Aradului, Colecţia „Astra Arădeană – 1863”, an V, nr. 24
Ibidem, f. 11.
5/2019 (redactor-şef Dr. Doru Sinaci), „Vasile Goldiş” University Press, 25
ANIC, Fond DGP, dosar 8/1919, f. 180.
Arad, 2019, pp. 150-167. 26
Viorel Ciubotă, Gheorghe Nicolescu, Cornel Ţucă (editori), Op. cit.,
3
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuareANIC), Fond Direcţia vol. I, p. 257.
Generală a Poliţiei (în continuareDGP), dosar 8/1919, f. 101. 27
Eduard Ghica (n. 15 decembrie 1860, Iaşi – d. 22 august 1925, Bârlad)
4
Ibidem, f. 102. a obţinut bacalaureatul la Colegiul Saint-Barbe din Sorbona în litere
5
Viorel Ciubotă, Gheorghe Nicolescu, Cornel Ţucă (editori), Jurnal de (specialitatea retorică şi filosofie) şi licenţa în drept la Paris. A efectuat
operaţiuni al Comandamentului Trupelor din Transilvania (1918-1921), serviciul militar în arma cavaleriei, fiind trecut în rezervă cu gradul de
vol. I, Editura Muzeului Sătmărean, Satu-Mare, 1998, p. 136. sergent (1882). A intrat în politică alături de PNL, fiind ajutor de primar
6
ANIC, Fond DGP, dosar 8/1919, f. 94. Este vorba de Aurel Issekutz (n. în Iaşi (1895-1897), prefect de Vaslui (1907-1910 şi 1914-1918), ofiţer
1864 - d.1934) vicecomite (din 1911) şi prefectul Comitatului Caraş-Severin de legătură pe lângă Armata Franceză de Dunăre (1918-1919) şi director
la finalul Primului Război Mondial. A fost „unexcelent administrator şi general al Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale (1919-1920). Pe larg
organizator dar, din păcate, un armean maghiarizat care, după preluarea despre viaţa şi activitatea sa în: Grigore Ghica, Grigri (prefaţă de Constantin
imperiului, s-a reîntors la Budapesta, unde ajunge prefect de Poliţie, iar mai Bălăceanu-Stolnici, ediţie îngrijită de Mariana Avanu Marcu), Editura
târziu subsecretar de stat”, în Filaret Barbu, Tenorul Traian Grosavescu,
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998.
în „Luceafărul” (director Aurel Cosma-junior), anul I, nr. 9 septembrie 28
ANIC, Fond DGP, dosar 8/1919, f. 184.
1935, p. 408. 29
Ibidem, f. 188.
7
ANIC, Fond DGP, dosar 8/1919, f. 94. 30
Ibidem.
8
Ionela Moscovici, Misiunea franceză de interpunere în Banat: martie-mai 31
Ibidem, f. 234.
1919, în „Banatica” 21, 2011, p. 367, disponibil la adresa: http://banatica. 32
Ibidem, f. 196.
ro/media/b21/immf.pdf (accesată la 9 aprilie 2020).
9
ANIC, Fond DGP, dosar 8/1919, f. 369.
33
Ibidem.
10
Viorel Ciubotă, Gheorghe Nicolescu, Cornel Ţucă (editori), Op. cit.,
34
Ibidem, f. 196-197.
vol. I, pp. 137-138.
35
Ibidem, f. 198.
11
ANIC, Fond DGP, dosar 8/1919, f. 95.
36
Ibidem, f. 190.
12
Ibidem.
37
Ibidem.
13
Viorel Ciubotă, Gheorghe Nicolescu, Cornel Ţucă (editori), Op. cit.,
38
Ibidem, f. 192.
vol. I, p. 199.
39
Ibidem, f. 194.
14
ANIC, Fond DGP, dosar 8/1919, f. 116.
40
Ibidem, f. 200.
15
Arsenie III Crnojevici (n. 1633, Viena – d. 1706, Viena) a fost arhiepiscop
41
Ibidem, f. 201.
şi patriarh de Pec (1676-1706). El este autorul iniţiativei ca sârbii din
42
Ibidem, f. 204.
teritoriile ocupate de turci să emigreze în Imperiul habsburgic, unde au
43
Ibidem, f. 207.
fost colonizaţi şi au beneficiat de diferite privilegii. 44
Ibidem, f. 211.
16
ANIC, Fond DGP, dosar 8/1919, f. 116. 45
Ibidem.
17
Ibidem. 46
Ibidem, f. 217
18
ANIC, Fond Ministerul de Interne (în continuare MI), dosar 614/1919, f. 2. 47
Ibidem.
19
ANIC, Fond DGP, dosar 8/1919, f. 118. 48
Ibidem, f. 210.
20
Ibidem, f. 147. 49
Ibidem.

42 2 (92) 2021 document

 studii/documente

TRANSNISTRIA LA INSTALAREA ADMINISTRAŢIEI

ROMÂNEŞTI (1941)

Locotenent-colonel (r) Dr. Voicu MARIN1

S
ituată în podișul Nicolae M. Popp, Nichita
Po d o l i e i , Smochină, Onisifor Ghibu,
cuprinzând, Ion I. Nistor, Vasile Harea,
ca entitate geografică, Emil Diaconescu ș.a.
teritoriul dintre Nistru În timpul celui de-Al
și Bug „limitat la nord de Doilea Război Mondial,
o linie imaginară ce trece instituirea administraţiei
prin Movilău (Moghilev) la civile românești în
Jerinka, coborând pe cursul Transnistria, în august 1941,
Bugului, până la ţărmul a oferit condiţiile propice
Mării Negre”2, Transnistria aprofundăr ii cercetăr ii
ocupă un rol important în românităţii transnistrene,
Teodor Burada istoria poporului român, Sabin Manuilă fapt concretizat prin apariţia
datorită calităţii sale de vatră unor studii istorice valoroase
și spaţiu identitar pentru ramura orientală a romanităţii3, semnate de cercetătorii amintiţi anterior, la care se
spaţiu în care poporul român și-a pus amprenta asupra adaugă Antim Nica, C.C. Giurescu, căpitanul Ioan
dezvoltării politice și social-economice, încă din vremuri N. Mailat și C.Gh. Constantinescu. Mai mult, la nivel
străvechi. guvernamental s-a organizat și executat cercetarea
În istoriografia românească, cercetările iniţiate de sistematică a elementului românesc din Basarabia,
Teodor Burada4 în spaţiul transnistrean, având ca scop Bucovina și întregul spaţiu transnistrean, inclusiv
descoperirea, cercetarea și demonstrarea conștiinţei de peste Bug, până la Nipru, de către comisiile aparţinând
neam a românilor trăitori pe acele meleaguri5, au fost Institutului Central de Statistică, condus de dr. Sabin
reluate și aprofundate în perioada interbelică datorită Manuilă.
emulaţiei provocate de revenirea Basarabiei și Bucovinei Pentru regiunea cuprinsă
la patria mamă în 1918, an în care Nicolae Iorga a între Nistru și Bug, echipele
redeșteptat interesul pentru fraţii români transnistreni, constituite din aproximativ
prin studiul „Românii de peste Nistru”6. 150 de persoane, au acţionat
Era momentul în care România reîntregită lua act în perioada decembrie 1941-
de disperarea românilor de dincolo de Nistru, strigată martie 1942, sub conducerea
cu lacrimi, de ţăranul Toma Jalbă, delegat la Congresul inspectorului general statistic,
desfășurat în luna octombrie a anului 1917, când s-a Henry Stahl 8. Din păcate,
declarat autonomia Basarabiei: rezultatele acestor cercetări nu
„- Da eu acum vă întreb pe voi fraţilor: Fraţii noștri și au putut fi fructificate decât
neamurile noastre, care suntem moldoveni, cui ne lăsaţi pe în parte, prin publicarea unor
noi, moldovenii, cei ce suntem rupţi din coasta Basarabiei și Henri Stahl lucrări în revista „Geopolitica”,
trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca șoarecii „Revista Fundaţiilor Regale”
în dinţii motanului?!! și revista „Sociologie Românească” 9, în perioada
Fraţilor, nu ne lăsaţi, nu ne uitaţi! premergătoare loviturii de stat din 23 august 1944.
Iar dacă ne veţi uita, vom săpa malul Nistrului și vom Imediat după acest eveniment, conform informaţiilor
îndrepta apa dincolo de pământul nostru. Căci mai bine cuprinse într-un document întocmit de către
să-și schimbe râul mersul său, decât să rămânem noi, fraţii, Departamentul Securităţii Statului, datat 26 aprilie
despărţiţi unii de alţii”7. 1952, privind activitatea „comisiilor Institutului Central de
Astfel, românii aflaţi la extremitatea răsăriteană a Statistică, din Bucovina, Basarabia, Transnistria și dincolo
spaţiului etnic românesc au putut fi incluși în conștiinţa de Bug, în perioada 1941-1943”10, arhiva care conţinea
naţională identitară românească, drept urmare a rezultatele cercetărilor referitoare la problematica în
cercetărilor întreprinse de cercetători precum cauză, ar fi dispărut în cea mai mare parte.

document 2021 2 (92) 43

studii/documente

Târ ziu, în anul 2006, Bug revine în atenţia istoricilor români și străini, cu
istor iografia românităţii precădere în privinţa suferinţelor îndurate de evreii și
transnistrene se îmbogăţește ţiganii deportaţi în acest teritoriu.
cu cele două volume ale Istoriografia acestei problematici este vastă. Amintim
lucrării „Românii de la Est de în acest sens studiile istoricilor Matatiah Carp, Teșu
Bug”, aparţinând lui Anton Solomovici, Lya Benjamin, Randolph Braham, Carol
Golopenţia11 sub conducerea Iancu, Marcu Rozen, Viorel Achim, Mihai Cioabă,
căruia s-au efectuat cercetările Andrei Șiperco, Luminiţa Cioabă, Jean Ancel ș.a.
în regiunile de peste Bug, În ceea ce privește istoria și evoluţia comunităţilor de
începând cu 19 decembrie la Est de Nistru, „apărători ai frontierei spirituale europene
194112. Anton Golopenția de răsărit”15, este de remarcat reeditarea studiilor apărute
O d a t ă c u i n s t a u r a re a în perioada interbelică, aceasta fiind cea mai prolifică
regimului comunist, problematica spaţiului etnic în privinţa tematicii în discuţie, aparţinând istoricilor
românesc de la est de Prut devine un subiect tabu, enumeraţi anterior, grupate într-o antologie în scopul,
perioadă în care și românii transnistreni sunt abandonaţi declarat de editorul volumului, „de-a retrezi memoria
total, asupra lor aplicându-se o politică agresivă de neamului și a revigora preocupările știinţifice dedicate
deznaţionalizare și de asimilare de către elementul slav. istoriei romanităţii de până la Bug”16.
Prin reocuparea Basarabiei și includerea acesteia în Tot în această perioadă istoriografia Transnistriei
cadrul republicilor sovietice, s-a reușit ruperea totală a se îmbogăţește cu lucrările istoricilor Ioan și Luiza
legăturilor acestora cu fraţii din Carpaţi. Popa17, Ioan Silviu Nistor18 și Olivian Verenca19, care
De asemenea, în situaţia în care guvernatorul tratează instalarea și activitatea administraţiei românești
Transnistriei din perioada 1941-1944, profesorul în Transnistria, în perioada 1941-1944, deschizând
Gheorghe Alexianu astfel calea cercetării în profunzime, a acestei perioade
a fost executat, fiind din istoria poporului român, prea puţin cunoscută și
considerat vinovat de absolut deloc mediatizată. Alături de acestea trebuie
„crima de dezastrul menţionate lucrările de memorialistică semnate de
ţării, prin săvârșirea Șerban Alexianu20, fiul guvernatorului Transnistriei,
crimei de război”13, iar profesorul Gheorghe Alexianu și Alexandru Smochină21,
toţi funcţionarii care subprefect la Tiraspol, care completează datele și
au activat în cadrul informaţiile tehnice, dacă le putem numi așa, ale
Guvernământului lucrărilor precedente, cu informaţii preţioase privind
Tr a n s n i s t r i e i , viaţa socială și economică în spaţiul transnistrean.
inclusiv personalul Din păcate, cercetările actuale în acest sens sunt
didactic și personalul extrem de puţine, aproape inexistente din cauza, în opinia
a u x i l i a r, a u f o s t noastră, a sensibilităţii subiectului dat fiind suferinţele
declaraţi criminali îndurate de evreii și ţiganii deportaţi în aceste teritorii și,
de război, arestaţi și în al doilea rând, din cauza numărului extrem de redus al
trimiși în judecată14, documentelor păstrate în arhivele românești22, având în
Gheorghe Alexianu
în perioada 1944- vedere faptul că arhiva Guvernământului Transnistriei
1990, peste informaţiile privind evoluţia istorică a este stocată în Arhivele de Stat ale Regiunii Odessa23,
acestor comunităţi de români transnistreni, ca și despre astfel că accesul cercetătorilor români este limitat.
acţiunile întreprinse de guvernul antonescian pentru Importanţa istorică a perioadei administrării
identificarea, protejarea și dezvoltarea sentimentului teritoriului dintre Nistru și Bug rezidă din unicitatea
naţional al acestora, s-a așternut în mod progresiv evenimentului istoric pentru poporul român; a fost
uitarea, din cauza restricţiilor impuse de regimul politic, prima și singura dată în istoria milenară a poporului
urmărindu-se astfel, ștergerea din memoria colectivă a român, când statul român a fost pus în faţa unui examen
poporului român a adevăratei dimensiuni geografice a extrem de dificil, acela al demonstrării capacităţii de
spaţiului etnic românesc. a administra și reda normalitatea vieţii unui spaţiu
Odată cu deschiderea arhivelor și înlăturarea geografic care nu i-a aparţinut, cu o structură socială,
cenzurii, începând cu ultimul deceniu al anilor '90, politică și economică total diferite și, mai mult decât
românitatea transnistreană și spaţiul dintre Nistru și atât, dezorganizată și distrusă, drept consecinţă a

44 2 (92) 2021 document

 studii/documente

desfășurării operaţiunilor militare și acţiunilor deliberate administrării și exploatării

ale armatei sovietice din vara anului 1941. numai a teritoriului dintre
În accepţiunea mareșalului Ion Antonescu, de modul Nistru și Bug, solicitând
în care România va reuși să demonstreze capacitatea de în același timp, ca toate
administrare în Transnistria, urma să depindă poziţia drepturile și răspunderea să
și argumentele statului român în timpul negocierilor, revină exclusiv României, în
la sfârșitul războiului, pentru recuperarea teritoriilor mod unitar, fără imixtiunea și
pierdute în fatidicul an 1940, punct de vedere precizat suprapunerea părţii germane
în timpul ședinţei din 13 noiembrie 1941, a Consiliului în acest teritoriu30.
de Miniștri: În aceeași zi, dar anterior
„Pentru noi, în primul rând, Transnistria este un gaj în oficializării răspunsului
mâna noastră. În al doilea rând, când se va pune problema șefului statului, Mihai
total și definitiv a reorganizării Europei, România, în A n t o n e s c u î i p ro p u n e Generalul Arthur Hauffe
această situaţie va putea să vorbească altfel decât a putut acestuia să reflecteze asupra
vorbi la ultimatumul lui Molotov24 și până la 6 septembrie posibilelor avantaje ce ar putea recurge din acceptul
194025 și cum a putut vorbi de la 6 septembrie 1940 și până administrării și exploatării inclusiv a regiunii dintre
la 22 iunie 194126... Ea [Transnistria - n.n.] este un gaj Bug și Nipru, motivând punctul său de vedere prin
în mâna noastră și avem datoria să facem dovada în faţa posibilitatea, în această conjunctură, de a reuși mutarea
istoriei și a Europei că suntem în stare să administrăm o masivă a populaţiei românești de pe Nipru și, de
ţară mare. Toate acestea trebuie avute în vedere, fiindcă asemenea, în cazul învingerii URSS, posibilitatea ca
numai așa vom putea duce la bun sfârșit toate revendicările România să devină o putere maritimă la Marea Neagră
pentru care luptăm cu toţii...”27. sau, în cel mai rău caz, constituirea „sub protecţia și
Cauzalitatea propunerii adresate de Hitler șefului influenţa noastră” a unui stat în această regiune31.
statului român în scrisoarea din 14 august 194128 privind Prin scrisoarea din 24 august 1941 a șefului Misiunii
preluarea, în cadrul viitoarelor acţiuni militare, după Militare Germane în România, generalul Arthur
atingerea Niprului inferior, a siguranţei teritoriului Hauffe, adresată șefului Marelui Stat Major Român,
dintre Nistru și Nipru și participarea Corpului de generalul Alexandru Ioaniţiu, au fost stabilite primele
Cavalerie, a Brigăzii Mecanizate și a Corpului de detalii privind responsabilităţile în ceea ce privește
Vânători de Munte la operaţiunile de la răsărit de Nipru, regiunea transnistreană. Limitele teritoriale ale acesteia
o constituie acceptarea de către generalul Ion Antonescu au fost stabilite la nord, de cursul Nistrului, de la Hotin,
de a continua colaborarea româno-germană și după prin Moghilău, până la Iampol – Rudnica – cursul
eliberarea Basarabiei și Bucovinei, în timpul întâlnirii râului Savranca, până la Sawran și apoi malul de vest
acestuia cu Adolf Hitler, la Vinniţa, în Ucraina, pe data al Bugului32.
de 6 august 1941. Nefiind vorba de anexare teritorială, ci doar de
Conform celor comunicate membrilor Consiliului ocupaţie militară pe timp de război, șeful Statului
Economic, în 7 august 1941, de către Mihai Antonescu, Român a consimţit exercitarea unei administrări cu
România își afirmase, încă din 23 aprilie, cu ocazia titlu de gaj politic, economic și militar, din următoarele
prezentării Memorandumului către Führer, interesul motive declarate:
privind protejarea populaţiei românești transnistrene, - din punct de vedere
asigurarea unei frontiere militare a României la Răsărit, strategic și militar era
prin eliminarea fortificaţiilor și îndepărtarea trupelor necesară consolidarea
rusești de peste Nistru și posibilitatea primirii de către vechilor frontiere și
România a dreptului de ocupaţie militară între Nistru continuarea colaborării
și Bug, drept consecinţă a faptului că în acest spaţiu româno-germane, până
operaţiunile sunt conduse de Conducătorul Statului la z drobirea R usiei
Român29. sovietice;
Prin răspunsul din 17 august 1941, la solicitarea lui - despăgubirea,
Hitler din 4 august, generalul Ion Antonescu se declară de împotriva statului
acord cu preluarea pazei, ordinei și siguranţei teritoriului sovietic, pentru
dintre Nistru și Nipru însă, din cauza lipsei mijloacelor creanţele vechi și
și a personalului necesar, România își ia răspunderea Generalul Alexandru Ioanițiu prejudiciile c auz ate

document 2021 2 (92) 45

studii/documente

începând cu confiscarea În teritoriul Transnistriei, cu o suprafaţă de 39.733 km²

tez aur ului e vacuat la și o populaţie de 2.326.266 locuitori37, din care 250.000
Moscova în 1917 și până români38, grupaţi în satele din apropierea Nistrului39,
la pagubele provocate de administraţia românească a fost instalată, în fapt,
invazia sovietică din vara începând cu data de 19 august 1941, prin emiterea de
anului 1940, precum și către generalul Ion Antonescu40, la Cartierul General al
distrugerile săvârșite de Armatei, amplasat în Tighina, a Decretului nr. 1 pentru
trupele sovietice pe timpul Administrarea Civilă a Transnistriei. Cu aceeași dată și
retragerii; prin același decret era numit în funcţia de Guvernator
- din punct de vedere Civil al Transnistriei, profesorul Gheorghe Alexianu41,
politic, România avea care a îndeplinit această demnitate până în ziua de
datoria să protejeze 29 ianuarie 1944. La această dată, prin ordonanţa
populaţia românească de Generalul Nicolae Tătăranu mareșalului Antonescu, datorită reconsiderării
la est de Nistru 33 și, în Transnistriei drept zonă de operaţiuni militare, și necesităţii
același timp, nu putea rămâne indiferentă faţă de supunerii măsurilor, atât administrative, cât și operative,
formula politică pe care se va transforma statul sovietic unui singur comandament, funcţia de guvernator civil de
în ceea ce privește teritoriile din proximitatea graniţelor pe lângă Comandamentul de Căpetenie al Armatei, din
românești34. teritoriul dintre Nistru și Bug încetează42 și, cu aceeași dată,
În concordanţă cu poziţiile propuse de cele două generalul de divizie Gheorghe Potopeanu este învestit
părţi, în ziua de 30 august 1941, la Tighina se semnează, cu puteri depline în ceea ce privește administrarea și
de către generalul Nicolae Tătăranu, din partea Marelui exploatarea economică a Transnistriei.
Stat Major Român și generalul Hauffe, din partea Pe toată perioada funcţionării Administraţiei Civile,
Comandamentului Suprem al Armatei Germane, în acest teritoriu au staţionat atât trupe românești,
detaliile privind siguranţa, administrarea și exploatarea având misiunea executării siguranţei și ordinei, cât și
economică a teritoriului dintre Nistru și Bug, precum trupe germane de recunoaștere mobilă, comandamente
și Bug și Nipru. Documentul în cauză stabilește de etapă, unităţi de aviaţie, pază depozite etc., conduse
răspunderile fiecărei părţi, modul de întrebuinţare, de un stat-major de legătură și subordonate Misiunii
întreţinere și siguranţă a comunicaţiilor (căi ferate, Militare Germane în România.
navigaţie fluvială, transporturile maritime, șosele și Odată cu preluarea administrării, în teritoriul
poduri) și a mijloacelor de transmisiuni, sarcini privind transnistrean a staţionat Comandamentul Etapelor
administrarea și exploatarea spaţiului transnistrean, Armatei 3 române, înlocuit, în 29 septembrie 1941, de
subordonate, printre altele, asigurării stocurilor necesare Comandamentul Etapelor Armatei 4 române, unităţile
conducerii comune a războiului, întreţinerea trupelor aparţinând Armatei 3 fiind aduse în ţară.
staţionate în zonă, strângerea și distribuirea mijloacelor În decembrie 1941, asigurarea apărării Transnistriei
necesare desfășurării operaţiunilor (dacă necesităţile este încredinţată Corpului 2 Armată, înlocuit la
operative o cereau, nevoile trupelor operative aveau începutul anului 1943 de către Corpul 3 Armată,
prioritate faţă de trupele de ocupaţie, administraţie comandat de generalul Vasile Atanasiu, care a fost numit
și populaţie). În acest caz, comandant militar al Transnistriei, cu puteri depline
produsele furnizate din pentru supravegherea și
teritoriul transnistrean menţinerea ordinei, având
trupelor germane, urmau în subordine și unităţi de
a fi deduse din cantităţile jandarmerie. În acest scop
livrate Germaniei de către s-a înfiinţat Inspectoratul
România35. De asemenea, de Jandarmerie
a fost statuat modul de Transnistria, cu sediul
împărţire a prăzii de război, în T iraspol 43 , ulter ior
situaţia ofiţerilor agronomi la Odessa, comandat
germani, care activau în de colonelul Ernest
Transnistria, evacuarea Broșteanu 44 , totalizând
evreilor, linia frontierei și 179 ofiţeri, 372 subofiţeri
Generalul Gheorghe Potopeanu și 5.341 jandarmi45. Generalul Vasile Atanasiu
decontarea furniturilor36.

46 2 (92) 2021 document


La instalarea autorităţilor române, Transnistria era
o regiune devastată, ca urmare a luptelor desfășurate pe
parcursul anului 1941, dar într-o foarte mare măsură,
dezastrul generalizat se datora acţiunii deliberate a
trupelor sovietice care, în retragere, au acţionat în
aceeași manieră ca și în cazul Basarabiei; au distrus
obiectivele industriale, au devastat parcurile de utilaje
ale sovhozurilor și colhozurilor, au luat, iar acolo unde
nu au reușit, au distrus producţia agricolă și au încercat
scoaterea din regiune și transportarea în interiorul
Rusiei, a animalelor domestice, operaţiune eșuată din
cauza ritmului rapid de înaintare a ofensivei româno-
germane.
Cu o indiferenţă totală faţă de soarta populaţiei
civile, consemnează Olivian Verenca, martor ocular al
evenimentelor46, trupele rusești au otrăvit până și sursele
de apă și au distrus clădirile administrative și sociale.
Din cauza acestei realităţi, misiunea administraţiei nou
instalate era clar că nu se putea realiza fără o repornire,
de la zero, a economiei.
Un alt martor al realităţilor transnistrene, Alexandru
Smochină, subprefect al judeţului Tiraspol, amintește
greutăţile cu care s-a confruntat administraţia
românească:
„Întreprinderile industriale distruse, pădurile tăiate,
în cea mai mare parte, mașinile agricole și toate celelalte
mijloace de tracţiune și lucrul câmpului ridicate de armata
roșie și duse în interiorul Rusiei sau distruse, căile ferate cu
șinele demontate, ridicate, vagoanele, locomotivele ridicate.
Toate, dar acestea toate trebuiau refăcute. Până și multe
clădiri ruinate, arse”47.
Concomitent cu reorganizarea administrativă a
teritoriului48, au fost detașaţi din ţară, un număr de
aproximativ de 7.800-8.000 funcţionari, care au fost
repartizaţi în structurile administrative centrale49.
Aceștia au fost stimulaţi financiar, pe măsura importanţei
misiunii lor, fiind plătiţi pentru activitatea desfășurată
în aceste teritorii, concomitent cu salariul de funcţionar,
plătit familiilor rămase în ţară50. Acest lucru a făcut ca
funcţionarii să-și îndeplinească „însărcinările încredinţate
în mod conștiincios, având mulţumirea asigurării existenţei,
atât a lor personală, cât și a familiilor lor din interior...”51.
Totuși, din cauza numărului insuficient a personalului
pregătit, la nivelul administraţiei locale majoritatea
funcţionarilor erau ucraineni, mulţi provenind din
rândurile celor care deţinuseră funcţii administrative
și sub regimul bolșevic, fapt ce menţinea o stare
permanentă de nemulţumire a populaţiei, datorată
comportamentului lor în regimul trecut. Parte din
aceștia, care nutreau sentimente antiromânești, au fost
îndepărtaţi din funcţii, iar „cei identificaţi ca elemente
document 2021 2 (92)
studii/documente
dubioase pe baza activităţii lor din trecut sunt ţinuţi sub
supraveghere”52.
După instalare, personalul administraţiei românești
a fost pus în faţa unei multitudini de probleme și
necunoscute datorate, în primul rând, distrugerilor
provocate de război și, în al doilea rând, datorate
specificului provinciei din punct de vedere geografic,
politic, social, economic și cultural, caracteristici care
impuneau o rapidă informare, adaptare și abordări
diferite, în funcţie de specificul fiecărei zone.
Din punct de vedere administrativ, întregul teritoriu
transnistrean (dintre Nistru – Bug – Nipru) era
organizat conform formulei sovietice, constituită din
oblastie, raion (denumit volosti) și comună. La preluarea
teritoriului de la administraţia germană, conducătorii
acestor structuri fuseseră numiţi de comandamentele
germane, în înţelegere cu localnicii. Pentru orașele
principale și instituţiile publice importante s-a recurs și
la serviciile ucrainenilor din Galiţia, Bucovina sau din
emigraţie, majoritatea dintre aceștia fiind partizani ai
mișcării iredentiste ucrainene OUN53.
În august 1941, comandamentele germane staţionate
în Transnistria erau în proces de organizare a volostiilor.
În momentul acela, ordinea era asigurată de armata de
ocupaţie germană, care avea comandamentele militare
cartiruite în comunele principale, împărţite pe regiuni.
Pentru asigurarea ordinei și pazei în localităţi, aceasta
a înfiinţat miliţia ucraineană, ai cărei membri erau
recrutaţi din rândul ucrainenilor tineri din Galiţia și
Bucovina, a tinerilor localnici și prizonierilor sovietici,
eliberaţi de către germani. Membrii miliţiei, în lipsa
uniformei, purtau o brasardă la mânecă, având culorile
naţionale ucrainene, albastru și galben, și au primit
dreptul de a purta arme. Conform informaţiilor
furnizate de studiul documentar întocmit de Serviciul
Special de Informaţii [SSI] în anul 194154, în funcţiile
de comandă de la nivelul orașelor erau numiţi, în
majoritatea cazurilor, numai tineri proveniţi din Galiţia
sau Bucovina.
Fiind constituită numai din etnici ucraineni și având
o organizare militară, miliţia era cea mai vizată de
partizanii OUN, considerată ca fiind germenele viitoarei
armate regulate ucrainene.
Documentele de arhivă cercetate până în prezent și
lucrările de memorialistică ne oferă posibilitatea de a
înţelege dimensiunea complexităţii misiunii pe care și-a
asumat-o mareșalul Antonescu, în privinţa administrării
și exploatării acestui teritoriu.
Aici, distrugerile datorate strict acţiunilor militare
erau destul de mici, în schimb, în acest spaţiu s-a
executat o acţiune de distrugere sistematică. Îndeplinind
47
studii/documente
apelul lansat de Stalin, de a se distruge totul din
calea inamicului, NKVD-ul, cu ajutorul unei părţi a
populaţiei, a transformat orașele în ruine. Conform
sursei citate de Olivian Verenca55, edificiile publice cu
valoare socială, culturală și politică, primăriile, școlile,
spitalele, clădirile militare, posturile de radio și telefonie,
băncile, băile comunale, teatrele etc., au fost distruse în
proporţie de aproximativ 80%. Grăitoare este situaţia
distrugerilor provocate intenţionat în timpul retragerii
armatei roșii în sectorul industrial, conform datelor
publicate în „Journal de Geneve” din 2 martie 1944,
astfel: din 409 mori cu aburi, existente în 1940, au
scăpat distrugerii doar 40, din 101 fabrici de ulei, au
rămas 12, din 24 silozuri, au rămas 8, din 41 fabrici de
conserve de carne, a rămas una singură, din 44 fabrici
de săpun, au mai rămas 3, cele 19 rafinării de zahăr
au fost distruse în totalitate, la fel și cele 7 distilerii,
precum și toate fabricile de conserve de legume în număr
de 10, din cele 19 fabrici de marmeladă, mai existau
doar 5, din 26 fabrici de băuturi au mai rămas 2, cele
16 întreprinderi de textile au fost distruse în totalitate,
ca de altfel și cele 27 imprimerii și fabricile de hârtie, în
număr de 8. În sectorul materialelor de construcţii, din
cele 61 întreprinderi, mai existau doar 4, din 61 uzine
metalurgice rămăseseră doar 2 și din 104 întreprinderi
cu profil electric, mai existau doar 956.
Pe lângă toate aceste distrugeri, populaţia era
debusolată și neîncrezătoare, trezindu-se dintr-o dată
condusă de alţii, după alte norme și reguli, pe care nu
le știau nici supravieţuitorii, bătrânii care se așteptau
ca viaţa să-și reia cursul normal, întrerupt de regimul
bolșevic57.
La sate, apelul lui Stalin nu a avut efectul scontat,
datorită rezistenţei tacite, dar tenace a ţăranilor. În faţa
ofensivei româno-germane, colhozurile au primit ordin
de a evacua animalele peste Nipru, însă acesta nu a
putut fi dus la îndeplinire, întrucât însoţitorii cirezilor
reușeau, fie să întârzie deplasarea, fie să înșele vigilenţa
agenţilor NKVD. Astfel, convoaiele erau ajunse din
urmă de trupele române și germane și întoarse în satele
de origine.
De asemenea, ţăranii s-au opus și acţiunii de
distrugere a recoltei.
Pământul Transnistriei, conform datelor Direcţiei
Agricole a Guvernământului, era în 1941, de 5.068.000
ha, împărţit astfel: 3.800.872 ha pământ arabil; 200.002
ha păduri; 100.000 ha bălţi, izlazuri și limanuri sub sate
și orașe; 650.000 ha livezi și vii; 200.020 ha fâneţe și
pășuni; 400.021 ha drumuri neproductive și 200.000 ha
grădini de legume58. Din acestea, suprafaţa cultivabilă în
anul agricol 1940-1941, după planul de cultură sovietic,
48
era de 2.780.283 ha 59, suprafaţă de pe care, din cauza
retragerii dezastruoase a armatei sovietice, în toamna
anului 1941 s-a reușit recoltarea doar a aproximativ
140 vagoane de grâu60, însă populaţia rurală reușise
să-și asigure provizii suficiente de cereale și zarzavaturi.
În ceea ce privește soarta colhozurilor și sovhozurilor,
sistem cooperatist urât de majoritatea ţăranilor, care le
doreau desfiinţate, s-a acţionat în mod diferit. În unele
localităţi aceștia și-au împărţit tot inventarul și produsele
agricole găsite în magazii, pe când, în altele, membrii
acestor cooperative agricole și-au însușit cantităţile care
li se cuveneau pentru munca prestată, cele rămase fiind
date în grija paznicilor și administratorilor61.
În condiţiile în care recoltarea producţiei anului
1941 s-a efectuat în mod individual și dezorganizat,
în funcţie de necesităţile fiecăruia, o foarte mare parte
a producţiei s-a pierdut, rămânând neculese suprafeţe
mari, cultivate, mai ales, cu plante tehnice, care nu
prezentau interes imediat pentru săteni, precum ricinul,
cânepa și bumbacul.
De asemenea, utilajele agricole, cele care scăpaseră
acţiunii de distrugere, erau în număr total insuficient,
prost întreţinute, ruginite, păstrate sub cerul liber,
sătenii dovedind o lipsă evidentă de interes, explicaţia
acestui comportament constituindu-l condiţiile de
muncă impuse și nivelul ridicat al cotelor, care trebuiau
predate statului. Începând cu luna aprilie, și până la
strângerea recoltei, ritmul de lucru era zi lumină, ţăranii
nu beneficiau de zile libere pentru odihnă, fiind obligaţi
să lucreze inclusiv în zilele de sărbătoare impuse de
puterea sovietică (1 mai și 25 octombrie).
În privinţa cotelor, sunt edificatoare cantităţile
impuse membrilor colhozului Krivagreblea. Aceștia
erau obligaţi să predea anual statului, următoarele:
180 litri lapte, indiferent dacă aveau sau nu vaci; 180
ouă; 25 kg carne; 620 ruble, impozit pentru grădină și
casă. Transformat în ruble, totalul impozitului era de
2.500 ruble, sumă ce depășea posibilităţile majorităţii
colhoznicilor.
Rezultatul unei astfel de politici agrare a dus la
pauperizarea ţăranului transnistrean, care rămăsese
fără nicio posibilitate materială de a se aproviziona
cu alte produse necesare traiului sau îmbrăcăminte, în
afară de cele produse în cadrul gospodăriei, cu propriile
mijloace62.
Starea accentuată de sărăcie era evidentă peste tot.
Locuinţele erau lipsite de cel mai elementar mobilier,
condiţiile de trai fiind minime.
Îmbrăcămintea săteanului era uniformă, rubașca
fiind purtată atât de bărbaţi, cât și de femei. Din
îmbrăcămintea înflorată a ucrainencelor de altădată,
2 (92) 2021 document

dispăruseră toate motivele florale, rămânând doar o
fustă decolorată și uniformă.
Situaţia comunităţilor urbane era, de asemenea,
extrem de grea. La instalarea administraţiei românești,
majoritatea locuitorilor, formată din foști muncitori
și lucrători din unităţile industriale distruse, se găsea
în imposibilitatea asigurării traiului zilnic, utilităţile
(energie, apă etc.) erau întrerupte pe zone extinse,
sistemul medical total ineficient datorat lipsei spaţiilor
(distruse) și a personalului medical insuficient,
alimentele de bază lipseau de pe piaţă.
Documentele cercetate descriu astfel decăderea
populaţiei urbane:
„Muncitorii arată livizi și istoviţi, restul populaţiei la
fel. Îmbrăcămintea este o îmbinare din cele mai curioase, a
tot ce a putut constitui pe vremuri un veșmânt. Una din
principalele actriţe ale teatrului municipal din Nikolaev
avea ţinuta sa de oraș compusă din un veston bărbătesc la
două rânduri, care nu fusese strâmtat. Acest veston, iarna
era dublat cu vată și petice și constituia îmbrăcămintea
de iarnă... Îmbrăcămintea bărbătească prezintă aceleași
caracteristici... Locuinţele orășenești au aspectul cel mai
jalnic ce se poate închipui. Starea degradată a imobilelor se
explică prin aceea că ani de zile nu li s-a făcut nici cea mai
mică reparaţie. Proprietatea caselor fiind naţionalizată,
se înţelege că îngrijirea imobilelor nu prea constituia
o problemă pentru autorităţile sovietice și cu atât mai
puţin o preocupare pentru locatari, care chiar având toată
bunăvoinţa, nu aveau cu ce o repara”63.
Din punct de vedere sanitar, epidemiile și, mai
ales tifosul exantematic și bolile venerice reprezentau
un pericol iminent datorită dezorganizării totale a
sistemului medical, precum și a lipsei totale de igienă,
ca rezultat al precarităţii condiţiilor de trai.
Personalul medical era insuficient. Majoritatea
medicilor evrei au plecat odată cu retragerea trupelor
sovietice, iar spitalele au fost lăsate într-o stare jalnică:
„paturile distruse, altele dispărute, ușile încuiate, forţate și
sparte, dinăuntru s-a luat tot ce se putea lua, caloriferele și
radiatoarele sparte, closetele și canalurile înfundate, becurile
și reflectoarele din saloanele de operaţii sparte. Halul de
murdărie inimaginabil!”64.
Aprovizionarea orașelor cu alimente constituia o
problemă, care, nerezolvată în timp scurt, putea provoca
foamete în rândul populaţiei. Comerţul a funcţionat
centralizat, controlat în totalitate de stat în timpul
sovieticilor. Acum, în noile condiţii, aprovizionarea
cu legume și alimente se desfășura foarte greu, ţăranii
refuzând să vină în pieţe, din cauza distanţelor foarte
mari, a stării precare a drumurilor, a lipsei mijloacelor de
transport, precum și în virtutea cutumei, având în vedere
document 2021 2 (92)
studii/documente
faptul că în timpul sovietelor comerţul era considerat
speculaţie economică, fiind pedepsit ca atare.
În directă legătură de condiţionare cu activitatea
economică și comerţul, se afla reţeaua căilor de
comunicaţii a Transnistriei. Era necesară, ca primă
urgenţă, aflată în sarcina Guvernământului, printre
multe altele, un plan de împietruire, măcar a principalelor
șosele, între Tiraspol - Odessa; Tiraspol - Catargi;
Berezovca - Contormzeanca; Tiraspol - Dubăsari -
Rîbniţa - Moghilev; Rîbniţa - Balta - Golta; Moghilev
- Tulcin - Balta - Ananiev - Odessa; Balta - Tiraspol;
Odessa - Bugaz și Odessa - Nicolaev 65, acestea
constituind cele mai importante trasee ale reţelei de
comunicaţii transnistrene. Pe lângă distanţele foarte
mari ce trebuiau parcurse între localităţi, caracteristica
drumurilor o constituia impracticabilitatea lor pe timp
ploios, acestea devenind adevărate capcane pentru
autovehicule.
În asemenea condiţii, noroiul atingea pe alocuri
90 cm, iar la traversarea văilor, din lipsa podurilor, care
să asigure scurgerea apelor provenite din ploi, noroiul
putea ajunge și până la 200-300 cm.
Datorită importanţei strategice, prima intervenţie
a fost făcută asupra șoselei care lega Tiraspolul de
Odessa, la care s-a lucrat în condiţii extrem de grele. Din
cauza terasamentului foarte slab, din care cauză noroiul
depășea, pe alocuri, grosimea de 1 m, în sectorul ce
traversa comuna Grebinichi au trebuit aduse cu braţele,
peste 200 mc piatră provenită din ruinele clădirilor
distruse de bombardamente sau incendiate.
Satele erau situate la distanţe mari unele de altele, iar
fântânile de-a lungul comunicaţiilor erau extrem de rare,
apa putând fi procurată doar în sate, și aceea provenea,
de foarte multe ori, „din apa aproape secată a văii sau
din balta pe lângă care era situat satul. Copacii sunt rari
și întinderea nesfârșită a stepei redă imaginea pustiului”66.
În ceea ce privește reţeaua feroviară, în august 1941,
germanii începuseră reabilitarea tronsoanelor, pe etape,
în vederea asigurării transporturilor militare67.
Încă din primele zile, atât administraţia, cât și trupele
de ocupaţie române au fost puse în situaţia de a gestiona
o problemă extrem de sensibilă, datorată activităţii în
spaţiul transnistrean, a mișcării iredentiste ucrainene,
OUN, dar și a partizanilor și agenţilor sovietici plasaţi
în spatele frontului, cu misiuni speciale.
Odată cu retragerea armatei sovietice, populaţia
ucraineană majoritară, în special în judeţele din nord-
estul teritoriului, într-un procent de aproximativ 80%,
cu sentimente naţionaliste, a început să-și manifeste
tendinţele de afirmare pentru crearea unui stat ucrainean
ce urma să încorporeze Ucraina propriu-zisă, Galiţia,
49
studii/documente
Bucovina, părţile de nord și sud ale Basarabiei, Ucraina
subcarpatică, Crimeea și Cubanul (regiunea din nordul
Caucazului, populată de ucraineni). De asemenea,
aceștia militau pentru independenţa regiunii Donului și
încheierea unei alianţe strânse cu viitorul stat ucrainean.
După câștigarea independenţei, în accepţiunea OUN,
statul ucrainean urma să aibă capitala la Kiev și să fie
plasat sub protectorat german68. Acţiunile naţionaliștilor
ucraineni se desfășurau sub protecţia Germaniei
și, iniţial, beneficiind și de atitudinea de pasivitate
binevoitoare și neprovocatoare a statului român.
Poporul ucrainean era considerat, de conducerea
Reich-lui, la nivel declarativ, ca făcând parte din poporul
arian, având un mare procent de sânge german, și
dacă nu reușiseră să ajungă la o dezvoltare completă a
calităţilor intelectuale proprii arienilor, aceasta se datora
realităţilor istorice vitrege, în care poporul ucrainean a
fost asuprit și jefuit permanent de alte popoare, totul
culminând cu politica de rusificare metodică a Rusiei.
În fapt, Germania urmărea menţinerea admiraţiei
populaţiei ucrainene, manifestate în primele zile ale
eliberării, din motive ce ţineau de asigurarea liniștei
în spatele frontului și crearea de condiţii prielnice
exploatării economice a regiunii, așa cum reiese din
scrisoarea adresată de „Reichsministru pentru Teritoriile
ocupate de la Est”, Bräutigam, Comandamentului
Suprem al Armatei, ca răspuns la întrebarea privind
tratamentul care urma să fie aplicat ucrainenilor, de
către trupele germane de ocupaţie:
„[...] Acești oameni se simt eliberaţi prin Armata
Germană de un jug insuportabil și peste tot s-au pus
imediat la dispoziţia Eșaloanelor Germane pentru lucru.
Lucrările de strângerea recoltei, care au fost executate
de ei cu toată lipsa de mașini și cu toate împrejurările
foarte anevoioase, au stârnit o admiraţie generală.
Această comportare a populaţiei trebuie menţinută cu
orice preţ. Afară de aceasta, Germania trebuie să rămână
credincioasă rolului pe care și l-a luat asupra ei prin
misiunea de a salva Europa de bolșevism. Ar f i deci nu
numai complet lipsit de consecvenţă, ci ar da dovadă și
de o mare miopie de a trata ca Negri sau sclavi pe niște
oameni pe care i-am eliberat de sub jugul bolșevic și pe
care vrem să-i îngropăm în noua ordine a Europei și
care afară de aceasta mai sunt și arieni. În acest caz,
simpatia populaţiei ar f i obligată să se transforme într-o
ură contra Germaniei. Constituie însă o mare deosebire
dacă în spatele unei armate luptătoare de milioane, se
găsesc 40.000.000 de oameni care sprijină Germania
în orice privinţă69 sau dacă aceste patruzeci de milioane
adoptă o atitudine dușmănoasă nouă și periclitează astfel
succesul armatei luptătoare.
50
Din această cauză este de la sine înţeles că ucrainenii
vor fi trataţi prietenos atâta timp cât și ei vor manifesta
faţă de noi o atitudine prietenoasă. [...]
Această comportare, natural, nu înseamnă că, în special,
pe timpul duratei războiului trebuie să punem în serviciul
nostru toate posibilităţile economice ale ţării. Maximul
însă se va putea dobândi numai cu ajutorul unei populaţii
prietenoase și dornică de muncă, niciodată însă prin măsuri
draconice, care duc poporul în sclavie”70.
Favorizaţi de autorităţile militare de ocupaţie71,
iredentiștii ucraineni au reușit să se organizeze în
Transnistria și să cupleze acţiunile, doar de propagandă,
în prima fază, la centrele de conducere, care activau
în Berlin, unde se constituise un Consiliu Ucrainean,
la București (aici activa Comitetul Ucrainean pentru
Asistenţa Emigranţilor Ucraineni în România)72 și
Lemberg, unde s-a constituit un Guvern Naţional
Ucrainean „care a notificat și Guvernul german și trimișilor
guvernelor celorlalte ţări, trimiși care se găsesc la Berlin - și
dl. ministru Bossie a primit o asemenea notificare - li s-a
notificat constituirea unui Guvern Ucrainean, care trebuie
să formeze deci un stat ucrainean”73.
Atitudinea de expectativă a autorităţilor române a
determinat intensificarea mișcării iredentiste ucrainene
chiar și pe teritoriul României, prin militarea făţișă
pentru încorporarea la viitorul stat ucrainean a unor
teritorii românești (Basarabia și Bucovina), susţinuţi
fiind și de Ungaria74.
Vârful de lance al OUN în Transnistria îl constituiau
tinerii proveniţi din Galiţia și Bucovina, majoritatea
absolvenţi ai școlilor românești, parte din ei atașaţi ca
translatori pe lângă trupele germane și care, în final, au
fost instalaţi în funcţii administrative, numiţi direct de
comandamentele militare, și care se bucurau de destulă
autoritate în rândurile populaţiei.
În aceste condiţii era imperios necesar ca
Guvernământul Transnistriei să fie foarte atent la
semnalele venite de la populaţia ucraineană, pentru a
câștiga credibilitate și beneficia de cooperare pentru
normalizarea vieţii transnistrene.
În rândul populaţiei urbane, în special al intelectualilor
localnici se observau, sub influenţa membrilor OUN,
unele tendinţe de orientare politică, bazate pe următoarele
principii, pe care administraţia românească trebuia să le
aibă în vedere în stabilirea modului de acţiune, astfel:
„crearea unui stat ucrainean și al unui partid după exemplul
concepţiei de stat naţional-socialist; împărţirea pământului
păturii rurale și crearea micii burghezii sătești; industriile și
fabricile, în general, rămân proprietatea statului; pădurile,
subsolul vor aparţine statului; biserica să fie separată de stat;
educaţia se va exercita sub controlul statului”75.
2 (92) 2021 document

Exista pericolul ca eventualele perturbări ale
sistemului implementat de Guvernământ să fie
valorificate de pătura intelectuală ucraineană, în
demersul propagandistic desfășurat, de realizare a
Ucrainei, ca stat de sine stătător76.
Perspectiva înfiinţării unui stat ucrainean independent
a determinat ca antagonismul dintre diversele grupări
politice ucrainene să crească considerabil, fiecare luptând
pentru acapararea conducerii viitoare a acestuia.
În Transnistria, mișcarea era coordonată de la centrul
situat la Vinniţa, de unde au fost transmise următoarele
căi de acţiune în vederea creării condiţiilor prielnice
îndeplinirii misiunii finale, astfel: preluarea conducerii
administrative a raioanelor, încadrarea tuturor serviciilor
administrative, pe cât posibil, numai cu funcţionari
ucraineni, precum și înlăturarea din funcţii a rușilor,
polonezilor și evreilor.
Retragerea armatei sovietice, în anul 1941, a constituit
momentul prielnic pentru intensificarea propagandei
ucrainene pe teritoriul transnistrean, motorul răspândirii
în rândul maselor largi constituindu-l intelectualii, în
principal învăţătorii și preoţii.
La început timid, ulterior cu o intensitate crescută
în condiţiile în care poziţia României77 și a Germaniei
nu era una represivă, în teritoriul transnistrean au
început să apară, în rândul angajaţilor din instituţiile
Guvernământului, uniforma naţionalistă tipic
ucraineană, banderole, insigne, steaguri în culorile
naţionale ucrainene, manifeste și broșuri. De asemenea,
în manifestările culturale tradiţionale, de la sate,
începea să se contureze un puternic caracter naţionalist,
populaţiei fiindu-i indusă teoria că ocupaţia româno-
germană are un caracter vremelnic, viitorul fiind o
„Ucraină liberă și independentă”78.
Activitatea naţionalistă se manifesta pregnant, mai
ales în judeţele situate în imediata apropiere a centrelor
spirituale de propagandă (Kiev, Vinniţa, Lemberg
și Nicolaev), judeţe situate de-a lungul frontierei, cu
populaţie majoritară ucraineană, în special judeţele
Tulcin, Moghilev, Golta, Balta, Iampol și Rîbniţa.
Realizând pericolul reprezentat de intensificarea
acestor manifestări iredentiste asupra stabilităţii social-
economice a Transnistriei, precum și asupra siguranţei
drepturilor comunităţilor românești de aici, iredentismul
ucrainean a fost considerat o problemă de stat, care
impunea o rezolvare cât mai urgentă, motiv pentru care,
la nivelul Inspectoratului de Jandarmi Transnistria au
fost stabilite următoarele măsuri pentru cunoașterea,
identificarea, supravegherea, urmărirea și stoparea
intensificării acestor acţiuni, astfel: identificarea,
urmărirea și arestarea liderilor locali, supravegherea
document 2021 2 (92)
studii/documente
membrilor, confiscarea
materialului de
propagandă,
supravegherea
intelectualilor
ucraineni ce sunt în
ser viciile publice,
precum și cei
particulari, culaci, foști
ofiţeri ruși și ucraineni
de origină ucraineană;
supravegherea
populaţiei la diferite
manifestări, biserică,
serbări, nunţi,
botezuri, - în general Generalul Ernest Broşteanu
supravegherea întregii
mișcări iredentiste; supravegherea tineretului ucrainean;
supravegherea continuă a întregii frontiere dinspre
nord-est; interzicerea apariţiei ziarelor ucrainene sau
introducerea lor din Guvernământul General 79 în
Transnistria; interzicerea arborării de drapele, firme,
portul uniformei ucrainene; interzicerea filmelor și
teatrelor ucrainene cu caracter iredentist, necenzurate,
și fără aprobarea autorităţilor române; supravegherea
bibliotecilor și sigilarea cărţilor cu caracter iredentist;
interzicerea intrării tuturor ucrainenilor pe teritoriul
Transnistriei și aprobarea cât mai largă a emigrării tuturor
ucrainenilor ce doresc a se repatria în Guvernământul
General peste Bug.
În cazul în care aceste măsuri nu erau suficiente pentru
menţinerea fenomenului sub control, erau propuse,
pentru viitor, și următoarele: expulzarea din Transnistria
a ucrainenilor, care s-au stabilit în această provincie după
începerea războiului; îndepărtarea din serviciu a preoţilor,
învăţătorilor și tuturor funcţionarilor, care urmau a fi
dovediţi ca propagandiști ucraineni; introducerea limbii
oficiale românești în instituţii și școli, iar limba ucraineană
înlocuită cu limba rusă, pe care o cunosc toţi ucrainenii;
înlocuirea tuturor manualelor didactice prin altele cu
conţinut românesc și scrise în limba română și rusă;
intensificarea propagandei românești până la sate, prin
cinematografe și trupe de teatru și canalizarea artiștilor
ucraineni spre teatrele românești80.
Astfel, în acest climat social, economic și politic
foarte complex, aflat sub nesiguranţa viitorului
operaţiunilor militare desfășurate în spaţiul sovietic,
debutează un capitol unic în istoria românilor, și
anume, demonstrarea capabilităţii statului român de
a administra un teritoriu străin, care nu i-a aparţinut
niciodată, de-a lungul istoriei.
51
studii/documente

Transnistria at the Installation of the Romanian Administration (1941)

Lieutenant-colonel (r) Voicu Marin, Ph.D.

Abstract: In the summer of 1941, after the liberation of the Romanian provinces that were annexed by
the Soviet Union as a result of June 26, 1940 ultimatum and the withdrawal of the Soviet army east of the
Nipru, in August 1941, General Ion Antonescu, the head of Romania, accepted Hitler’s proposal to continue
military cooperation against Soviet Russia and to take over the administration and economic exploitation
of Transnistrian space between the Nistru and the Bug and also the responsibility for maintaining the order
and security of the whole of Transnistria, between the Nistru and the Nipru.
This decision was motivated by the need to consolidate the old eastern border, obtain compensation for
the damages produced to Romania by Russia, starting with the confiscation of the Romanian treasury in
1918 and culminating with the Soviet invasion in the summer of 1940 and, last but not least, the need to
protect Romanian Transnistrian communities.
When the Romanian administration was installed, Transnistria was a devastated area, not so much by
military confrontations as by systematically and intentionally carried out destructions by the retreating Soviet
army, which, by their magnitude, led to the disorganization and economic destruction of the province, so
the Romanian administration mission, imposed by the Romanian head of state, was the normalization of
social life and the economic recovery of Transnistria.
Keywords: 1941, Transnistria, Romanian administration, foreign territory, normalization of life.

NOTE

1
Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Constanţa.
2
Apud Ioan Popa, Luiza Popa, Românii Basarabia şi Transnistria, Ediţia a
II-a, Fundaţia Europeană Titulescu, Cercul de Studii Strategice, Bucureşti,
2012, p. 19.
3
*** Românitatea transnistreană, antologie îngrijită de Florin Rotaru, Editura
Semne, Bucureşti, 1996, p. I.
4
Vezi Teodor T. Burada, Puncte extreme ale spaţiului etnic românesc, Editura
Saeculum I.O., Bucureşti, 2019.
5
Anterior lui Teodor Burada, informaţii despre această ramură a romanităţii se
regăsesc în operele cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche şi Miron Costin)
şi în studiul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, publicat în 1967, cu titlul: „Pe unde
sunt şi pe unde au fost românii”.
6
Vezi Nicolae Iorga, Românii de peste Nistru, Editura Excelsior, Slatina, 1990.
Studiul a fost publicat şi la Paris, în anul 1925, cu titlul „Les Roumains au-delà
du Dniester”.
7
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), Fond Ministerul
Propagandei Naţionale. Presa internă, dosar nr. 528, f. 9.
8
Biroul Central din Transnistria, amplasat la Tiraspol, avea următoarea
încadrare: Henry Stahl - conducător maiorul D. Vasilescu - reprezentant al
armatei, Ioan Negru, Gheorghe Birăescu, Ioan Chibulcuteanu şi Mihail Gusacov
- inspectori, Eugenia Nicolau Ruse şi Teodora Albu - secretare, Ioan Altelniu
- şef al problemei administrative, Ioan Minculescu, Nicolae Şeptilici şi Aurel
Sterian - achizitori ai materialelor venite din ţară şi necesare activităţii echipelor.
Vezi Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în
continuare CNSAS), Fond Documentar, dosar nr. 014395, f. 3.
9
Ultimele două publicaţii sunt menţionate în declaraţia dată de Anton Raţiu, la
data de 16 ianuarie 1950, în faţa organelor de securitate.
10
Arhiva CNSAS, Fond Documentar, dosar nr. 014395, f. 3.
11
Anton Golopenţia, sociolog şi geopolitician, s-a născut în data de 12 mai 1909
în localitatea Prigor, judeţul Caraş-Severin şi, fiind arestat pe motive politice, în
data de 16 ianuarie 1950, este închis în închisoarea Văcăreşti, unde decedează în
data de 9 septembrie 1951. În perioada 1947-1948 a deţinut funcţia de Director
General al Institutului Central de Statistică.
12
Echipele destinate cercetărilor din teritoriul de peste Bug au fost constituite
în urma ordinului dat de mareşalul Ion Antonescu în şedinţa Consiliului de
Miniştri din 13 noiembrie 1941.
13
Vezi ***Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vol. II, Editor Marcel-
Dumitru Ciucă, Editura Saeculum I.O., Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996,
pp. 303-305.
14
Vezi ANIC, Fond Ministerul de Interne. Direcţia Generală a Poliţiei, dosar
nr. 19/1944, ff. 28-29 şi 83-84, dosar nr. 20/1944, ff. 43-48 şi dosar nr. 21/1944,
ff. 64-65.
15
***Românitatea transnistreană. Antologie, Ediţie îngrijită, note şi comentarii
de Florin Rotaru, Editura Semne, Bucureşti, 1996, p. I.
16
Ibidem.
17
Vezi Ioan Popa, Luiza Popa, Op. cit.
18
Ioan Silviu Nistor, Istoria românilor din Transnistria. Organizarea, cultura
şi jertfa lor, Editura Eminescu, f.l., 1995.
19
Olivian Verenca, Administraţia civilă română în Transnistria. 1941-1944,
Ediţia a II-a îngrijită de Şerban Alexianu, Editura Vremea, Bucureşti, 2000.
20
Şerban Alexianu, File din viaţa tatălui meu, Chişinău, 2007; Idem, Gh.
Alexianu. Monografie. Transnistria, un capitol în istoria omeniei româneşti,
Editura Vremea, 2007.
21
Alexandru Smochină, Care Patrie? Memoriile unui subprefect român în
Transnistria, Editor Vadim Guzum, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014.
22
Atât în Arhivele Naţionale Istorice Centrale, cât şi în Arhivele Militare Române
şi Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii nu există
fonduri destinate Guvernământului Transnistriei, documentele referitoare la
această problematică fiind îndosariate disparat, în celelalte fonduri arhivistice.
23
Fondul Registrul Principal al Guvernământului Transnistriei are cota R-2242,
inventar 4s şi a fost deschis spre cercetare, începând cu anul 1957.
24
În 26 iunie 1940, orele 22.00, Gheorghe Davidescu, ambasadorul României
la Moscova este convocat de preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului
şi ministrul de Externe al URSS, Viaceslav M. Molotov, pentru a-i fi înmânat
textul ultimatumului guvernului sovietic pentru cedarea Basarabiei şi
Nordului Bucovinei. (Vezi Lt. col. (r) dr. Voicu Marin, De la Ultimatumul
U.R.S.S., la porţile Stalingradului. Starea de spirit a Armatei Române în
perioada 26 iunie 1940-septembrie 1942, Editura Ex Ponto, Constanţa,
2012, pp. 19-72.
25
În data de 6 septembrie 1940, regele Carol al II-lea abdică în favoarea fiului
său, Mihai. Cu o zi înainte, în 5 septembrie, Carol al II-lea conferă generalului
Ion Antonescu puteri depline pentru conducerea statului român.

52 2 (92) 2021 document


26
Pe data de 22 iunie 1941, se declanşează Operaţiunea Barbarossa, prin care
Armata Română forţează Prutul şi, împreună cu armata germană, declanşează
ofensiva pentru dezrobirea Basarabiei şi Nordului Bucovinei, rupte din trupul
Ţării în data de 26 iunie 1940.
27
*** Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri, Guvernarea Ion
Antonescu, Vol. V (octombrie 1941-ianuarie 1942), Arhivele Naţionale ale
României, Bucureşti, 2001, p. 103.
28
Arhivele Militare Române (în continuare AMR), Fond 316, dosar nr. 23, f. 13.
29
Vezi *** Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri, Guvernarea Ion
Antonescu, Vol. IV (iulie-septembrie 1941), Arhivele Naţionale ale României,
Bucureşti, 2001, pp. 327-328.
30
AMR, Fond 316, dosar nr. 23, f. 14.
31
ANIC, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri (în continuare PCM/SSI),
dosar nr. 581/1941, f. 3.
32
AMR, Fond 316, dosar nr. 23, ff. 18-20 .
33
Conform istoricului Nicolae M. Popp, „românii transnistreni ocupă un spaţiu
de forma unui triunghi cu baza la Nistru, între Movilău şi liman (limanul
Nistrului - n.n.), iar vârful la Olviopol pe Bug, la circa 150 km depărtare. În
acest spaţiu de circa 30.000 kmp suprafaţă, românii ocupă cu siguranţă astăzi
(deceniul patru al secolului XX - n.n.) majoritatea relativă a populaţiei. După
Ilie Zaftur, acest triunghi s-ar înscrie într-altul, cu aceeaşi bază, dar cu vârful la
Cremenciug pe Nipru, la circa 400 km de Nistru. Acest al doilea triunghi ar fi în
suprafaţă de circa 75.000 kmp. În spaţiul ce depăşeşte primul triunghi, românii
trăiesc în insule răzleţe, formând totuşi o minoritate importantă a regiunii. După
statisticile din sec. XX (statisticile ruseşti - n.n.) reiese că cei mai numeroşi
români locuiau în guberniile Cherson, Podolia, Ecaterinoslav şi Crimeea”.
(ANIC, Fond Ministerul Propagandei Naţionale. Studii şi documentare, dosar
nr. 159, ff. 31-32). Nichita P. Smochină, un pasionat cercetător al românităţii
transnistrene, afirmă că în întregul teritoriu al URSS trăiesc (la nivelul anilor
1940) un număr de 1.200.000 români din care, numai în Transnistria, 800.000
(între Nistru şi Nipru). (Ibidem, f. 32).
34
ANIC, Fond PCM/SSI, dosar nr. 581/1941, f. 3.
35
Idem, Fond Ministerul de Interne. Direcţia Generală a Poliţiei, dosar nr. 195/
1941, f. 39.
36
Ibidem, ff. 34-41.
37
Ibidem, dosar nr. 121/1943, f. 1.
38
Datele au fost obţinute în urma recensământului efectuat în toamna anului
1941, evaluarea fiind considerată, totuşi, incompletă. (Dr. Nicolae M. Popp,
Transnistria. Încercare de monografie regională, f.e., Bucureşti, 1943, p. 121).
39
Olivian Verenca, Op. cit., p. 32.
40
Generalul Ion Antonescu a fost avansat la gradul de mareşal în data de 22 august 1941.
41
Vezi date biografice, cariera şi personalitatea profesorului Gheorghe Alexianu,
în Olivian Verenca, Op. cit., pp. 223-337.
42
Ibidem, p. 201.
43
Jean Ancel, Transnistria, vol. I, Editura Atlas, Bucureşti, 1998, p. 31. Date
privind repartizarea în teritoriu a unităţilor de jandarmi, vezi în Ordinul nr.
3132/13 februarie 1942 al Inspectoratului General al Jandarmeriei trimis către
inspectoratele şi legiunile din Transnistria (ANIC, Fond Inspectoratul General
al Jandarmeriei. Central, dosar nr. 3/1942, ff. 58-59).
44
Ulterior, acesta a fost înlocuit cu generalul Mihai Iliescu.
45
Jean Ancel, Op. cit., p. 52. Inspectoratul a funcţionat la Odessa, în palatul
Voronţov.
46
Vezi Olivian Verenca, Op. cit, pp. 61-64.
47
Alexandru Smochină, Op. cit., p.149.
48
Vezi datele privind reorganizarea Transnsitriei, în Ordonanţa nr. 8 a
Guvernatorului Transnistriei din 19 august 1941. (ANIC, Fond Casa Regală.
Diverse, dosar nr. 3/1941, f. 4).
49
Olivian Verenca, Op. cit., p. 31.
50
ANIC, Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar nr. 204/1942, f. 129.
În 21 octombrie 1941, Guvernatorul Transnistriei declara: „Toţi funcţionarii
locali s-au prezentat la posturile lor şi şi-au început activitatea. Nu am adus
din ţară decât un număr redus de funcţionari, care mă ajută în misiunea ce
mi s-a încredinţat. Funcţionarii aduşi din ţară reprezintă cel mai curat şi mai
tineresc avânt. Majoritatea sunt foşti studenţi şi colaboratori ai mei. Ei lucrează
în puterea unei credinţe şi a unui ideal, se jertfesc şi nu cunosc oboseala. Ei
sunt în fruntea unui crez de viaţă, fericiţi că pot lua parte la o operă atât de
înălţătoare”. (Idem, Fond Ministerul Propagandei Naţionale. Presa internă,
dosar nr. 522/1941, f. 178).
51
„Buletinul Informativ pentru Transnistria, pentru perioada 15 august-15
septembrie 1942” (Idem, Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar
204/1942, f. 129).
52
Ibidem.
53
OUN - Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni. În anul 1941, în cadrul
organizaţiei s-a declanşat o luptă internă pentru preluarea conducerii între
studii/documente
cele două grupări, una fiind condusă de colonelul Melnik din emigraţie, iar
cealaltă, de Ştefan Bandera, luptător naţionalist ucrainean din Galiţia (Idem,
Fond Ministerul Propagandei Naţionale. Studii şi documentare, dosar nr. 147/
1941, f. 5).
54
Ibidem, f. 23.
55
Vezi Olivian Verenca, Op. cit., p. 63.
56
ANIC, Fond SSI, dosar nr. 7/1943, f. 112.
57
Ibidem, f. 186.
58
Idem, Fond Ministerul Propagandei Naţionale. Presa internă, dosar nr. 579/
1941, f. 22.
59
Idem, Fond Ministerul de Interne. Direcţia Generală a Poliţiei, dosar nr. 121/
1943, ff. 1-4.
60
Idem, Fond Ministerul Propagandei Naţionale. Presa internă, dosar nr. 579/
1941, f. 22.
61
De exemplu, în cadrul Colhozului „Cernovâi Cuti”, din regiunea Vosnesensc,
pentru o zi de muncă, un membru colhoznic primea următoarele cantităţi de
cereale şi legume: 2 kg grâu, 2 kg cartofi, 300 g roşii şi 450 g ceapă (Ibidem).
62
Studiul SSI cuprinde exemple în care mamele mărturisesc că nu ştiau copiii
lor ce este zahărul. Sunt semnalate cazuri de canibalism petrecute în regiunea
transnistreană în iarna grea a anului 1933.
63
ANIC, Fond Ministerul Propagandei Naţionale. Studii şi documentare, dosar
nr. 147/1941, f. 35.
64
Ibidem, Presa internă, dosar nr. 579/1941, f. 23.
65
Ibidem, f. 25.
66
Ibidem, Studiu şi documentare, dosar nr. 147/1941, f. 42.
67
Despre starea şi repararea materialului rulant (locomotive şi vagoane), vezi
în Idem, Fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar nr. 46/1942, ff. 232-233.
68
Idem, Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar nr. 129/1942, f. 218.
69
În timpul retragerii rămăşiţelor Armatelor 3 şi 4 române după dezastrul de la
Cotul Donului şi Stepa Calmucă, în condiţiile deteriorării extreme a relaţiilor
interumane româno-germane, propaganda germană dusă împotriva militarilor
români a prins foarte bine la autorităţile, miliţia şi populaţia ucraineană care,
sub protecţia militarilor germani şi la ordinele acestora, s-au comportat execrabil
faţă de militarii români. (vezi Dr. Voicu Marin, Sacrificiu şi supravieţuire.
Armata Română în Cotul Donului şi Stepa Calmucă. 1942-1943, Editura Ex
Ponto, Constanţa, 2018, pp. 219-242).
70
AMR, Fond 25, dosar nr. 566, f. 291.
71
Trupele germane au fost primite de către populaţia ucraineană cu manifestaţii
de bucurie, cu placarde pe care, alături de svastică şi culorile naţionale, se aflau
stema viitorului stat şi culorile naţionaliste ucrainene, având pe lângă stema
(trei colţi) ucraineană, de cele mai multe ori, şi svastica germană. (ANIC, Fond
Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar nr. 129/1942, f. 257).
72
Sediul organizaţiei era amplasat într-un imobil situat în strada Cuţitul de
Argint, nr. 30.
73
Conform declaraţiei lui Mihai Antonescu făcută în timpul Şedinţei din
20 august 1941 a Consiliului de Miniştri (*** Stenogramele şedinţelor
Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. IV (iulie-septembrie
1941), Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2000, p. 347).
74
Comitetul Ucrainean din Bucureşti emitea chiar adeverinţe, numite „Cărţi de
memoriu”, care se pretindeau a fi acte oficiale pentru repatrierea semnatarilor,
aceştia fiind consideraţi emigranţi din Ucraina.
75
ANIC, Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar nr. 129/1942, f. 262.
76
Ibidem, dosar nr. 204/1942, f. 23.
77
Referitor la poziţia României faţă de mişcarea iredentistă ucraineană,
în şedinţa Consiliului de Miniştri din 20 august 1941, Mihai Antonescu
recunoaşte că aceasta a fost abordată greşit: „Am convenit să avem o atitudine
de pasivitate binevoitoare şi neprovocatoare. De aceea, am lăsat, la un moment
dat, oarecare libertate acestei minorităţi ucrainene din România. Rezultatul
însă este o proastă experienţă. Într-adevăr, pe lângă o serie de manifeste,
care sunt foarte utile, pentru că [sic!] combat solidaritatea trupelor sovietice
şi recomandă ucrainenilor, cetăţeni sovietici, să nu mai urmeze pe Stalin
şi să-şi dea seama dă destinul lor îi cheamă în altă parte şi să părăsească
lupta, în afară de această acţiune de ordin naţional, trebuie să mărturisesc că
această minoritate n-a fost prea respectuoasă faţă de îngăduinţa noastră” (***
Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri, Guvernarea Ion Antonescu,
Vol. IV (iulie-septembrie 1941), Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti,
2001, p. 347).
78
ANIC, Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar nr. 129, f. 257.
79
Guvernământul General cuprindea teritoriul dintre Bug şi Nipru, zonă
aflată sub administraţie germană, de unde pătrundea majoritatea materialelor
propagandiste în Transnistria administrată de România. Acest lucru era posibil
datorită politicii binevoitoare a administraţiei germane faţă de afirmarea
naţionalismului ucrainean, chiar dacă acesta viza şi teritorii româneşti.
80
ANIC, Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar nr. 129, ff. 263-264.

document 2021 2 (92) 53

studii/documente
RAFINĂRIILE DE MICI DIMENSIUNI – POSIBILĂ SOLUŢIE
LA BOMBARDAMENTELE AERIENE INAMICE (1942-1943)
Dr. Viorel GHEORGHE1
P
etrolul s-a dovedit vital în anii celui de-Al
Doilea Război Mondial, iar distrugerea
rezervelor inamice a fost o obligaţie strategică
pentru ambele tabere. În cazul României, protejarea
zonei petrolifere și a rafinăriilor a devenit un obiectiv
de cea mai mare importanţă 2. Pe lângă soluţiile
clasice - consolidarea aviaţiei de vânătoare și a apărării
antiaeriene, camuflarea Ploieștiului și a drumurilor de
comunicaţii -, a apărut și ideea construirii unor rafinării
de mici dimensiuni, în alte zone, mai puţin vizate de
aviaţia inamică.
Mareșalul Ion Antonescu a luat în calcul o asemenea
posibilitate încă din toamna anului 1942, când, la
30 decembrie 1942. Notă privind mărirea capacității de producție a
rafinăriilor mici şi dispersarea Centrului de rafinare Ploieşti
54
25 noiembrie, a solicitat Ministerului Economiei
Naţionale un studiu în care să se analizeze capacitatea
rafinăriilor de la Moinești, Râmnicu Sărat și Târgoviște
de a acoperi necesarul de combustibili în cazul distrugerii
sau avarierii marilor rafinării prahovene și în ce condiţii
se putea majora capacitatea lor de rafinare3.
Analiza acestei probleme nu a durat foarte mult și,
pe 14 decembrie 1942, mareșalul Antonescu a primit
punctul de vedere al Ministerului Economiei Naţionale.
În afara zonei petrolifere prahovene și a Bucureștiului
mai existau 8 rafinării, care însumate puteau rafina anual
în jur de 360.000 de tone de petrol și care se găseau în
judeţele Dâmboviţa, Râmnicu Sărat și Bacău. La acestea
se adăuga și o rafinărie la Plopeni, în judeţul Prahova,
într-o zonă mai puţin expusă.
Capacitatea de rafinare a acestor mici rafinării era
foarte mică, comparativ cu cele 9 milioane de tone anual
care se puteau produce în marile rafinării ploieștene.
În judeţul Dâmboviţa erau rafinăriile „Doicești”, care
putea rafina 100.000 tone petrol anual, „Grigorescu”
cu o capacitate de rafinare de 50.000 de tone anual și
„Niculescu-Ciufu”, cu doar 30.000 de tone capacitate
anuală de rafinare. Din cele trei rafinării, doar ultima
era în activitate4.
În judeţul Râmnicu Sărat, Societatea „Astra-Mina”
avea rafinăria „Venus”, care putea prelucra 50.000 de
tone anual.
În Bacău se găseau trei mici rafinării, care însumate
prelucrau 80.000 de tone anual. Cele trei erau rafinăriile
„Moinești” a Societăţii „Steaua Română”, cu o producţie
anuală de 24.000 de tone, „Lucăcești” a Societăţii „The
Danuboil”, cu o capacitate anuală de 32.000 de tone
și „Roznov” a Societăţii „Roznov”, care putea prelucra
într-un an 12.000 de tone, dar cu minim de investiţii
putea ajunge la 24.000 de tone anual.
La Plopeni, Societatea „Petrol-Latina” avea o
rafinărie cu o capacitate totală de 56.000 de tone anual5.
Din cele opt rafinării menţionate în raport, doar două -
„Moinești” și „Roznov” - erau complet funcţionale, în
timp ce restul aveau nevoie de reparaţii, modernizări
și extinderi, care se puteau întinde pe mai multe luni.
Ministerul Economiei Naţionale considera că
aceste rafinării nu au capacitatea tehnică de a rafina
2 (92) 2021 document
 studii/documente

petrolul la o calitate Germanii erau

similară cu aceea și ei preocupaţi de
a marilor rafinării situaţia rafinăriilor
prahovene, dar în din România și
ciuda acestui neajuns, au luat în calcul
produsele acestor opt dispersarea celor de
rafinării se puteau pe Valea Prahovei,
comercializa pe piaţa dacă mersul
internă, astfel ca războiului ar fi impus
produsele superioare acest lucru. În ziua de
realizate de marile 22 decembrie 1942,
rafinării să fie alocate Comandamentul
Armatei Române Misiunii Aero
sau exportului către Germane din
Germania. De România i-a informat
asemenea, în cazul pe generalul Jienescu,
distrugerii marilor S ubsecretar ul de
rafinării prahovene, Stat al Aerului
producţia acestora și pe colonelul
putea să fie de real Davidescu, șeful
folos6. Cabinetului Militar
Cu toate Rafinăria „Columbia” Ploieşti
al Conducătorului
acestea, repararea, Statului despre
modernizare și extinderea acestor opt rafinării ridica
probleme economice serioase. În primul rând, producţia
internă de petrol era inferioară capacităţii de rafinare
a marilor rafinării prahovene și cu excepţia rafinăriei
„Moinești”, toate celelalte mici rafinării, depindeau de
petrolul extras în Prahova.
Lipsa producţiei proprii, precum și distanţa faţă
de Valea Prahovei erau alte motive, care nu făceau
rentabilă economic redeschiderea unora dintre
aceste rafinării. Neavând activitate, ele nu deţineau
veniturile necesare pentru modernizare sau reparaţii,
iar intervenţia statului sub forma unor credite sau
subvenţii nu rezolva problema, pentru că în lipsa
activităţii rafinăriile nu puteau rambursa banii
primiţi.
O altă soluţie era ca aceste rafinării să fie scutite
de taxe și impozite și să primească petrol din stocurile
guvernamentale pentru a putea concura cu marile
rafinării, dar această soluţie nu era deloc agreată de
conducerea Ministerului Economiei Naţionale, care
considera că pe termenul lung cheltuielile făcute pentru
redresarea acestor rafinării urmau să devină mult prea
mari și nejustificabile.
Singura soluţie fezabilă găsită de Ministerul
Economiei Naţionale era ca aceste rafinării să primească
bani pentru reparare și modernizare din „Fondul pentru
dispersia rafinăriilor”, pe care să îi înapoieze statului August 1943. Adresă către Misiunea Aero Germană privind refuzul
7 de a primi rafinăria din Franța şi alte rafinării de mici dimensiuni
atunci când demarau producţia .

document 2021 2 (92) 55

studii/documente

conc luziile unui presupunea aducerea

studiu, care avea ca unei noi escadrile de
temă dispersarea vânătoare germane
rafinăriilor și dislocarea unei
prahovene, realizat escadrile românești
de doi specialiști dotată cu avioane
ai Ministerului „Messerschmitt
Aerului de la Berlin, Me-109 G”, formată
Dr. Ringer și Dr. din cei mai buni
Schafer. Rafinăriile piloţi, care încadrau
din zona Ploieștiului cele patru escadrile
erau considerate ca românești destinate
fiind foarte sensibile apărării zonei
la atacurile aeriene, petrolifere, precum
iar dispersarea lor și accelerarea
ar fi durat minim un procesului de
an și jumătate, timp Ploieşti. Artilerie antiaeriană germană
operaţionalizare a
în care producţia aviaţiei de vânătoare
de rafinare ar fi fost oprită. Exista și varianta stocării de noapte, astfel ca, în luna mai 1943, aceasta să fie gata
unei mari cantităţi de benzină, pentru că rafinăriile nu de acţiune10.
produceau decât 5,5 milioane tone de produse rafinate Gerstenberg considera că aviaţia de vânătoare
anual, deși capacitatea maximă era de 9 milioane. Ca bulgară și Sistemul de Informare Aero al Bulgariei
urmare, cei doi specialiști germani nu recomandau trebuiau integrate în sistemul de apărare antiaeriană a
dispersarea acestor rafinării în cursul anului 1943 și zonei petrolifere prahovene. Era necesară construirea
considerau că problema trebuia reevaluată la începutul unor noi lucrări false și continuarea îmbunătăţirii
anului 1944, în funcţie și de evoluţia evenimentelor8. apărării pasive pe baza experienţei germane11.
Cei doi specialiști germani au propus, în schimb, Mareșalul Ion Antonescu, pornind de la aceste
alte măsuri pentru protecţia marilor rafinării ploieștene, propuneri, a decis ca ele să fie discutate într-un Consiliu
în cazul unor atacuri aeriene inamice. Astfel, trebuia Special, la care să participe miniștrii responsabili și
continuată îmbunătăţirea apărării contra schijelor generalul Jienescu „pentru a pune definitiv problema și a
rezultate în urma bombardamentelor aeriene inamice. termina odată cu studiile, discuţiile și propunerile”12.
În cazul distrugerii parţiale a rafinăriilor ploieștene, În urma discuţiilor, mareșalul Antonescu a hotărât,
trebuia stabilit un plan cu măsuri ajutătoare, care să în ianuarie 1943, să se renunţe la mutarea uneia dintre
ducă la creșterea producţiei la rafinăriile neafectate rafinăriile ploieștene și să se constituie o Comisie
de bombardamente, iar dacă rafinăriile ploieștene Mixtă Româno-Germană, care să studieze organizarea
erau distruse complet în atacurile aeriene inamice, se producţiei de rafinare și să propună măsurile necesare
propunea transportul petrolului extras în Germania, pentru asigurarea ei în cazul unor distrugeri provocate
pentru a fi rafinat acolo și adoptarea din timp a măsurilor de inamic. Această comisie a lucrat foarte repede și, la
necesare pentru construirea în România a unei noi 4 aprilie 1943, și-a depus raportul, care se întindea pe
rafinării de mare capacitate, într-o zonă mult mai ferită. 250 de pagini, la Comandamentul Apărării Pasive și în
Generalul Gerstenberg, pe baza acestor cercetări, a care propunea executarea unor legături între rafinării,
cerut Statului Major al Comandamentului Suprem al care să permită continuarea lucrului chiar dacă unele
Aviaţiei Germane trimiterea unui specialist în apărare erau avariate, oprirea activităţii unor rafinării pentru
antiaeriană, a solicitat reexaminarea întrebuinţării reducerea punctelor vulnerabile 13 și continuarea
trupelor de fumizare dislocate la Ploiești, formarea unui lucrărilor de protecţie pentru evitarea scoaterii din
comandament unic, care să răspundă de apărarea contra funcţiune.
parașutiștilor și sabotorilor inamici și întrebuinţarea La 26 mai 1943, guvernul a luat, în cele din urmă,
9
mult mai judicioasă a forţelor disponibile . o serie de măsuri legate de cele opt mici rafinării.
Pentru îmbunătăţirea apărării antiaeriene a zonei Rafinăriile „Grigorescu” din Târgoviște și „Moldonaphta”
petrolifere prahovene, generalul Gerstenberg propunea, din Lucăcești - Bacău urmau să fie puse în funcţiune
inclusiv părţii române, un set de măsuri urgente, care de către proprietarii acestora, iar rafinăria „Roznov” din

56 2 (92) 2021 document

 studii/documente

judeţul Neamţ trebuia să își mărească capacitatea de

producţie, de la 12.000 tone anual, la 30.000 de tone.
Pentru a sprijini aceste acţiuni, guvernul le acorda un
credit de 60 milioane de lei. Rafinăria „Doicești” era
folosită de Ministerul Aerului ca depozit de carburanţi
până la finele anului 1943, dar în această perioadă,
rafinăria trebuia să realizeze cu sprijin financiar de la
stat reparaţiile necesare, pentru a putea porni producţia
atunci când situaţia o impunea. Celelalte rafinării -
„Niculescu-Ciufu” din Târgoviște, „Venus” din Râmnicu
Sărat și „Steaua Română” din Moinești - erau pregătite
pentru începerea producţiei. De fapt, cea din Moinești
deja era pornită și rafina din producţie proprie, dar la
capacitate redusă14.
Creditul pentru sprijinirea micilor rafinării a fost
aprobat de mareșalul Antonescu la 15 mai 1943 și
deschis ca urmare a Decretului nr. 1712/1943.15
Preocupat de securitatea rafinăriilor prahovene, mai
ales după bombardamentul aviaţiei americane de la
1 august 1943, generalul Gerstenberg propune
autorităţilor române o serie de noi soluţii. Pornind
de la ocuparea „probabilă” a sudului Italiei de către
aliaţi și instalarea aici a unor baze ale aviaţiei de
bombardament, Gerstenberg era decis să îi solicite
imediat Reichsmarshall-ului Göering cedarea către 19 noiembrie 1943. Adresă privind construirea a trei rafinării mici
România a rafinăriei adusă din Franţa, care se găsea s-a adresat Ministerului Economiei Naţionale cu
parţial în zona Herson și parţial ambalată în portul cererea de a se construi trei mici rafinării, pentru a
Brăila, precum și livrarea unui anumit număr de îmbunătăţi aprovizionarea cu carburant a unităţilor
mici rafinării. Acestea trebuiau montate imediat subordonate. Mareșalul Antonescu a fost informat de
în zone mai puţin expuse și în paralel, demontate generalul Dobre, ministrul Economiei Naţionale, de
marile rafinării prahovene. În cazul în care mareșalul această solicitare, în ziua de 12 noiembrie 1943, pentru
Antonescu era de acord, membrii Organizaţiei „Todt” a decide asupra ei19.
(devenită Organizaţia „Dr. Speer”) puteau interveni Direcţia Superioară a Motomecanizării din
pentru realizarea rapidă a acestor obiective. Generalul Ministerul Apărării Naţionale era foarte îngrijorată
Gerstenberg sublinia că aceste soluţii erau sprijinite și de de vulnerabilitatea rafinăriilor prahovene în cazul
Dr. Ringer și Dr. Fischer, cei mai importanţi specialiști unor bombardamente aeriene susţinute și propunea
germani în domeniul petrolului16 și era sigur că o construirea a trei mici rafinării, cu o producţie zilnică
întâlnire a mareșalului Antonescu cu Hitler și mediată de 50 de vagoane de petrol rafinat și așezarea lor în
de Goering putea accelera rezolvarea acestei probleme17. proximitatea a trei depozite de carburanţi.
Antonescu, în schimb, nu era deloc convins că Ministerul Economiei Naţionale s-a declarat
o întâlnire cu Hitler ar ajuta prea mult, mai ales că împotriva acestui proiect, care nu avea o viabilitate
făcuse propuneri similare la alte întâlniri, care însă economică și care presupunea o investiţie minimă de
nu au fost acceptate de liderii Germaniei. Ca urmare, 1,3 miliarde lei, dacă se refoloseau materiale, dar și
rezoluţia mareșalului a fost scurtă și tăioasă. „Nu este echipamente, care existau în exces în acel moment.
necesară vizita. Se poate face rafinăria și fără ea, dacă Intenţia Direcţiei Superioare a Motomecanizării era
există bunăvoinţă. Este chestiune de înţelegere și execuţie. dublarea cantităţii de produse petroliere existentă în
În privinţa execuţiei să se discute cu generalul Dobre, dacă depozite, prin construirea acestor mici rafinării. Cu toate
se face înţelegerea”18. acestea, în toamna anului 1943, în depozitele armatei se
Problema micilor rafinării a reapărut, sub o altă găseau aproximativ 54.000 de tone de produse petroliere,
formă, în toamna anului 1943 când Direcţia Superioară care ajungeau în mod normal pentru circa un an de zile sau
a Motomecanizării din Ministerul Apărării Naţionale minimum 6 luni dacă acţiunile militare erau foarte intense.

document 2021 2 (92) 57

studii/documente

Construirea acestor eficientă, din punct de vedere economic și mult mai

trei mici rafinării ridica rapid de realizat, pentru că materialele necesare erau mai
probleme economice ușor de procurat, mult mai ieftine, iar noile depozite se
foarte serioase, în puteau construi în maximum un an de zile21.
primul rând pentru Mareșalul Antonescu, pe 19 noiembrie 1943, a fost
că trebuiau construite de acord cu punctul de vedere al Ministerului Economiei
la mare distanţă Naţionale și a cerut informaţii despre posibilitatea de a
de zona petroliferă construi altfel de depozite.
p r a h o v e a n ă 20. „Dl. general Dobre va discuta cu dl. general Jienescu
Transportul petrolului noua concepţie în materie de construcţii de rezervoare în
presupunea cheltuieli beton armat îngropat și dacă ideea este practic realizabilă
suplimentare destul este evident că trebuie să adoptăm această modalitate. Se
de serioase, în va discuta cu mine pentru o soluţie definitivă, arătându-
condiţiile în c are mi-se cu această ocazie: a) Ce posibilităţi avem să construim
pentru funcţionarea rezervoare în beton și cât costă comparativ cu sistemul
cazanelor cu aburi și a actual; b) Timp și posibilităţi de realizare”22.
Generalul Gheorghe Jienescu
cuptoarelor bateriilor Realizarea unor rafinării de mici dimensiuni sau
de rafinare era nevoie folosirea celor care existau deja era ineficientă din punct
de minimum șapte vagoane de păcură zilnic. Rafinăriile de vedere economic. Construirea acestora necesita fonduri
fiind de mică capacitate, nu puteau folosi utilaje moderne, substanţiale, iar calitatea slabă a producţiei nu justifica
ci doar instalaţii destul de rudimentare, iar produsele deloc efortul făcut. Mutarea marilor rafinării prahovene a
obţinute nu puteau avea calitatea celor realizate în marile fost o altă variantă, respinsă de autorităţile românești, din
rafinării prahovene. Era exclus ca aceste rafinării de mici cauza costurilor enorme și a eficienţei discutabile. Mult
dimensiuni să producă benzină de cracaj, uleiuri, asfalt, mai practică s-a dovedit construirea de noi depozite de
vaseline, iar la terminarea războiului, aceste rafinării carburanţi, după tehnologii noi și consolidarea apărării
nu mai aveau nicio raţiune economică în a-și continua antiaeriene a zonei petrolifere prahovene, prin dislocarea de
activitatea. De aceea, Ministerul Economiei Naţionale noi escadrile de aviaţie de vânătoare, de artilerie antiaeriană,
considera că extinderea depozitelor de carburanţi ai prin constituirea unei reţele de radare performante și de
Ministerului Apărării Naţionale era o soluţie mult mai modernizare a apărării pasive.

Small Refineries - Possible Solution to enemy’s aerial Bombardments (1942-1943)

Viorel Gheorghe, Ph.D.
Abstract: The danger of bombing and destroying the large refineries in Prahova forced the
Bucharest authorities to find alternative solutions. The use of a large number of small refineries
deployed throughout the country was the backup option.
Keywords: oil, refinery, deployment, protection, collaboration.

NOTE

1
Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii. Divizia de Istoria Tehnicii. 5
Ibidem, f. 111.
2
Despre încercările aviaţiei sovietice şi americane de a bombarda zona 6
Ibidem.
petroliferă prahoveană vezi printre altele: Viorel Gheorghe Judeţul Prahova 7
Ibidem, f. 109.
22 iunie-15 iulie 1941. Secvenţă din războiul aerian, în „Anuar”, Tom X, 2001, 8
Ibidem, f. 113.
Ploieşti, pp. 148-157; idem, România sub bombele aviaţiei sovietice (22 iunie 9
Ibidem, f. 114.
-30 iunie 1941), în „Mousaios”, Tom VIII, 2001, pp. 400-475; idem, România 10
Despre proiectele aviaţiei militare române din anul 1943, vezi Viorel
sub bombele aviaţiei sovietice 1 iulie 1941-august 1943, în „Mousaios”, Tom Gheorghe, Programul de dotare al aviaţiei militare române - 1943, în „Acta
IX, 2004, pp. 409-446; idem, Bombardierele americane lovesc România-12 iunie Moldaviae Meridionalis”, Tomul XXXIX, vol. II, Vaslui, 2018, pp. 231-242.
1942. Operaţiunea „HALPRO” între preliminarii şi consecinţe, în „Centenarele 11
ANIC, Fond PCM. Cabinetul Militar, dosar nr. 56/1943, f. 115.
aeronauticii militare române. Doctrină, instruire şi înzestrare. Personalităţi. 12
Ibidem, f. 122.
Acţiuni militare”, coordonatori general-locotenent Dr. Cârnu Fănică, comandor 13
Ibidem, f. 133.
Drd. Marius-Mihai Oatu, comandor Dr. Marius-Adrian Nicoară, locotenent- 14
Ibidem.
comandor Daniel Stan, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 15
Ibidem, f. 134.
2014, pp. 420-427; Vasile-Virgil Coman, Hitler şi petrolul prahovean. Zona 16
Ibidem, f. 144.
strategică Valea Prahovei în anii celui de-al doilea război mondial, Editura 17
Ibidem, f. 145.
Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2017; Eugen Stănescu, Gavriil Preda, Iulia 18
Ibidem, f. 148.
Stănescu, Războiul petrolului la Ploieşti, Editura Printeuro, Ploieşti, 2013. 19
Idem, dosar nr. 83/1942, f. 166.
3
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), Fond PCM. 20
Ibidem, f. 167.
Cabinetul Militar, dosar nr. 56/1943, f. 107. 21
Ibidem, f. 169.
4
Ibidem, f. 108. 22
Ibidem, f. 170.

58 2 (92) 2021 document

 studii/documente

PAGINI DIN ISTORIA COMUNEI MĂNECIU

ÎN PERIOADA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Colonel (r) conf. univ. Dr. Cristian C. PROFIRESCU

MOTTO: ,,Cunoscând istoria, eroii, tradiţia, ne facem mai

sociabili, mai altruişti, mai iubitori de om şi viaţă”
NICOLAE IORGA

D
upă parcurgerea dificilei perioade a
anului 2020, când în multe ţări ale lumii,
pandemia instituită de virusul SARS-
COV 19, a generat zeci sau sute de mii de victime
umane, de vârste diferite, a restricţionat drepturi
și libertăţi fundamentale ale cetăţenilor, norme ale
moralei creștine, influenţând negativ diverse domenii
ale vieţii sociale, pe parcursul lunii ianuarie 2021,
lăsând deoparte responsabilităţile specifice vieţii de
familie, ca urmare a trendului descendent al efectelor
pandemiei în comuna Măneciu, gândurile mele
s-au îndreptat spre un cetăţean și vecin - domnul
Constantin Terzea, care, în prezent, are respectabila
vârstă de 95 de ani. Cu acest domn, am avut, în anul
2018, o discuţie interesantă, în urma căreia au rezultat
aspecte de interes pentru istoria comunei Măneciu,
din perspectivă militară și moral-creștină.
Discuţia a pornit pentru a cunoaște situaţia unei
grădini-fâneaţă, în suprafaţă de 7.500 mp situată în
satul Plăieţ, comuna Măneciu, grădină moștenită
legal de tatăl meu – Constantin I.N. Profirescu, de la
părinţii săi. După anul 1980, o importantă suprafaţă
de teren-fâneaţă a acestei grădini a intrat sub apa
barajului de apă potabilă Măneciu. Subsemnatul,
care de la vârsta de 10 ani mergeam cu părinţii mei
la această grădină, cunoșteam că latura de nord-
est a grădinii se învecinează cu o latură a terenului
proprietate a domnului Constantin Terzea.
Domnul Constantin Terzea mi-a relatat că o mare
parte a grădinii tatălui meu se află, din anul 1984,
sub apa barajului Măneciu. De asemenea, când i-am
spus că sunt nepotul sculptorului Nicolae I. Profirescu,
domnul Constantin Terzea mi-a relatat faptul că,
în perioada 1942-1944, când era tânăr premilitar al
comunei Măneciu și se pregătea cu alţi opt tineri din
comună, pe Vârful Gâlma, sub conducerea unor ofiţeri,
subofiţeri și gradaţi din Ministerul Apărării Naţionale,
în Ziua Înălţării Domnului (Ziua Eroilor) în anul
1944, s-a deplasat împreună cu tineri premilitari, de pe
Vârful Gâlma, la locuinţa bunicului meu – sculptorul
în lemn Nicolae I Profirescu, locuinţă situată pe strada
Făcăieni, satul Măneciu-Ungureni.

document 2021 2 (92) 59

studii/documente

Cei nouă tineri premilitari au ridicat, în acea zi de
Înălţare a Domnului, din curtea casei bunicului meu, trei
troiţe de eroi, din lemn de stejar, confecţionate de bunicul meu.
Purtând permanent în suflet, imaginea meleagurilor
mele natale, a bunicilor mei eroi și a cetăţenilor comunei
mele natale, urmând treaptă cu treaptă cariera militară
în mari unităţi și unităţi ale Jandarmeriei Române și
în Academia de Poliţie, urmând și cariera didactică în
învăţământul militar universitar din Academia de Poliţie
,,Alexandru Ioan Cuza”, călăuzit în viaţă, de învăţăturile
Bisericii creștin-ortodoxe, la începutul lunii februarie
2021, când efectele pandemiei erau scăzute în comuna
Măneciu, după ce am primit acordul verbal al domnului
Constantin Terzea, de comun acord, am decis să realizăm
un interviu, care urma să aibă ca bază de plecare discuţia
dintre dânsul și mine din anul 2018.
În acest context, interviul cu domnul Constantin Terzea
a avut loc în ziua de 6. februarie 2021, între orele 11.30-
13.30, la locuinţa proprietate a domnului Constantin
Terzea situată în comuna Măneciu, într-un cadru
civilizat, cu respectarea regulilor de distanţare socială și
de protecţie anticovid - 19.
În demersul de realizare a interviului, am fost sprijinit și
de domnul primar al comunei Măneciu – Auraș Dragomir,
care mi-a pus la dispoziţie un tânar cameraman pasionat
de istorie din comună – responsabil cu activitatea de
comunicare din Primăria comunei Măneciu.
În sinteză, cele mai relevante relatări prezentate în
interviu, de domnul Constantin Terzea, de real interes pentru
Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, pentru cetăţenii
comunei – foști tineri premilitari, urmașii acestora și pentru
întreaga comunitate creștin-ortodoxă din comună, sunt:
1. În perioada 1942-1944, când cel de-Al Doilea
Război Mondial era în plină desfășurare, iar mulţi militari
români muriseră pe front în aprigele lupte cu inamicul,
în acea perioadă, murind eroic pe front și câţiva militari
români, care aveau locuinţele în satul Plăieţ, domnul
Constantin Terzea – care în anul 1942 avea vârsta de
16 ani și locuia în satul Plăieţ –, prin Ordin al Ministerului
de Război, împreună cu alţi tineri din satele comunei
Măneciu, au fost concentraţi ca premilitari să desfășoare
activităţi de pregătire militară de război.
Acei premilitari din comuna Măneciu, sub comanda
unor ofiţeri, subofiţeri și gradaţi din Ministerul Apărării
Naţionale dislocaţi în zonă, executau zilnic, pe terenurile
de instrucţie situate în apropierea Vârfului Gâlma – satul
Măneciu-Ungureni: instrucţie de front cu armamentul
de infanterie din dotare; instrucţia tragerii; trageri reale
de luptă într-un poligon amenajat; pregătire tactică de
infanterie de război; formarea deprinderilor practice
de mascare a unor obiective din judeţul Prahova, ce
constituiau sau puteau constitui ţinte reale ale aviaţiei de
vânătoare și de bombardament inamice și alte activităţi
cu specific militar.
2. În Ziua Înălţării Domnului (Ziua Eroilor) din
anul 1944, din curtea casei bunicului meu – sculptorul
Nicolae I. Profirescu, situată pe strada Făcăieni, comuna
Măneciu, un număr de 9 premilitari din comună, din
rândul cărora a făcut parte și tânărul Constantin Terzea,
au ridicat pe braţele lor, trei troiţe de eroi, confecţionate
din lemn de stejar de bunicul meu, lemnul troiţelor fiind
cumpărat sau donat de cetăţeni ai comunei ai căror fii
muriseră pe front.
Cei 9 premilitari, au participat la transportul,
amplasarea și slujirea celor trei troiţe de eroi, în trei
locaţii diferite, situate în comuna Măneciu, în prezenţa
preoţilor din comună, a militarilor din Ministerul Apărării
Naţionale, care conduceau pregătirea militară a tinerilor
pe terenurile din apropierea Vârfului Gâlma, în prezenţa
premilitarilor și a cetăţenilor comunei, participanţi la aceste
trei evenimente, de o încărcătură emoţională profundă,
evenimente dedicate comemorării militarilor eroi din
satul Plăieţ și din alte sate ale comunei Măneciu morţi pe
front, în Primul și în al Doilea Război Mondial, pentru
reîntregirea și apărarea ţării.
Relatările din interviu ale domnului Constantin
Terzea vor fi prezentate cu mai multe amănunte, în
următoarele două articole, ce vor fi publicate în editorialul
„Măneciu”, în publicaţii de istorie militară, ale Bisericii
creștin-ortodoxe și în revista ,,Prahova Eroică”, editată
de membrii Filialei ,,Cultul Eroilor – Prahova”.
În încheierea acestui articol, doresc să mulţumesc
domnului Constantin Terzea pentru acordul și
amabilitatea de a-mi acorda interviul, la respectabila
vârstă de 95 de ani, domnului primar al comunei
Măneciu – Auraș Dragomir, domnului cameraman –
responsabil cu activitatea de comunicare a Primăriei
comunei Măneciu, domnului Adrian Dimache – director
al cotidianului „Gazeta de Prahova” și moderator al
emisiunii „Ploiești TV”.

Pages from the History of Măneciu Commune during the Second World War
Colonel (r) Associate professor Cristian C. Profirescu, Ph.D.
Abstract: In 1944, the young men from Măneciu-Ungureni commune, Prahova County, including
Constantin Terzea, participated at the construction of three crucifixes made of oak wood by the sculptor
Nicolae I. Profirescu, to honor the memory of the soldiers that died on the battlefield.
Keywords: 1944, Măneciu-Ungureni, training of young men, Constantin Terzea, crucifix.

60 2 (92) 2021 document


APROVIZIONAREA CU INSULINĂ
ÎN ANII CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
D
iabetul se dezvoltă atunci când organismul
nu produce suficientă insulină sau nu poate
răspunde corespunzător, ducând la niveluri
ridicate de zahăr din sânge2. Gestionarea nivelului de
zahăr din sânge poate fi o provocare, dar cercetările
în curs de desfășurare cresc șansa de a trăi o viaţă fără
probleme în ciuda diabetului zaharat.
În trecut, diabetul de tip 1 era întotdeauna fatal, în
câteva luni sau chiar săptămâni3. Descoperirea insulinei
ca tratament a schimbat acest lucru.
În România, în anii celui de-Al Doilea Război
Mondial au existat probleme majore în combaterea
diabetului, datorată lipsei insulinei la nivel naţional.
Situaţia a fost amplificată de evoluţia războiului, care a
impus o legislaţie restrictivă pentru a minimaliza pe cât
posibil specula și pentru a stabili anumite competenţe
unui sistem de gândire economică aflat într-o perioadă
plină de transformări economico-sociale4.
Serviciul Sanitar al Armatei nu făcea excepţie și
ducea lipsă de insulină, medicament necesar îngrijirii
răniţilor și bolnavilor diabetici internaţi în spitalele
militare. Avem exemplul unui soldat mutilat, orb,
fără ambele picioare și fără o mână, aflat la spitalul de
Zonă Interioară 303, pentru tratamentul căruia erau
necesare cantităţi mari de insulină și pe care Serviciul
Farmaceutic era în imposibilitatea de a le distribui5.
S-a recurs la reducerea la minimul posibil a
consumului stocului de insulină, ceea ce a determinat
deteriorarea stării de sănătate a bolnavilor. Această
situaţie a fost determinată de faptul că Germania, de
unde se importa insulina, a sistat exportul acesteia, iar
puţinele fiole cu insulină, care se mai găseau pe piaţa
internă, se vindeau în mod clandestin și cu preţuri de
speculă.
O rază de speranţă pentru remedierea acestei crize a
venit la mijlocul lunii noiembrie 1942, când căpitanul
farmacist Cristea O. Vartanov, delegat să participe la o
Conferinţă ţinută la Ministerul Economiei Naţionale
- Direcţia Importului, care avea ca scop studierea
posibilităţii importului diferitelor medicamente din
Elveţia, a aflat de la inginerul Lascu, din direcţia
organizatoare a evenimentului, că a fost emisă o
document 2021 2 (92)
studii/documente
Dr. Elena GHEORGHE1
autorizaţie de import pentru insulină din Elveţia pe
numele unei Firme „Rador”6.
Prin Adresa nr. 40369 din 19 noiembrie 1942,
Ministerul Economiei Naţionale - Direcţia Importului
informa oficial că a eliberat Ministerului Sănătăţii, prin
Firma „Rador” din București, Autorizaţia de import
nr. F.7677 din 13 octombrie 1942 pentru 15.000.000
unităţi insulină, în pudră. Întregul cost se ridica la
suma de 11.233.067 lei, adică 247.261 franci elveţieni
(calculaţi la un curs de 45,43 lei=1 franc elveţian)7.
Ca urmare a acestei adrese, Serviciul Farmaceutic
al Armatei a crezut că insulina în cauză a fost sau
urma să fie importată de Firma „Rador” pentru nevoile
Ministerului Sănătăţii. În consecinţă, prin Adresa
nr. 4781 din 29 noiembrie 1942 s-a intervenit la
Departamentul Importului cu rugămintea de a dispune
ca firma să livreze Serviciului Sanitar al Armatei,
contra-cost, o treime din întreaga cantitate de insulină,
adică 5.000.000 unităţi.
Înainte de a primi un răspuns din partea Ministerului
Sănătăţii, Firma „Rador” a depus la Serviciul Farmaceutic
al Armatei, Oferta înregistrată cu nr. 5459 din 4 ianuarie
1943 prin care oferea o cantitate maximă de 3.000.000
unităţi de insulină în fiole, la preţul de 3,60 lei unitatea,
specificând că preţul a fost aprobat de Ministerul
Sănătăţii. Se cerea plata anticipată, menţionându-se că
puritatea materialului era garantată prin experienţele
făcute de Institutul de Control al Hormonilor din
Lausanne8. Faptul că oferta părea că vine din partea
firmei și nu din dispoziţia Ministerului Sănătăţii a
provocat nedumerire în rândurile celor din Serviciul
Farmaceutic al Armatei care au cerut, prin Directorul
Superior Sanitar, generalul medic Negoescu, blocarea
insulinei necesare armatei, pentru a se împiedica astfel
înstrăinarea stocului de insulină de către Firma „Rador”,
care ulterior urma să fie cumpărat de armată la un
preţ corespunzător. Trebuie însă menţionat că cei în
cauză, apreciind că cele 3.000.000 unităţi de insulină
oferite constituiau un stoc disponibil al firmei faţă de
nevoile Ministerului Sănătăţii, în referatul redactat
au propus blocarea numai a 3.000.000 unităţi faţă de
5.000.000 cât se ceruse iniţial, cu atât mai mult cu cât
61
studii/documente
în cazul insulinei, medicament cu valoare foarte mare
(1 gram/23.000 lei) era exclusă posibilitatea livrării de
către fabrică în ambalaje neetichetate.
Decizia de blocare a acestei cantităţi de insulină a
fost luată din mai multe considerente. În primul rând,
s-a constatat că diferenţa dintre preţul de achiziţie și
cel de vânzare era foarte mare: de la 0,74 lei până la
3,60 lei era o diferenţă de 2,86 lei, adică un plus de
400%, care nu putea fi justificat nici de taxele vamale,
nici de taxele de transport sau impozite. Se considera
că negocierile dintre Ministerul Apărării Naţionale și
furnizor pentru reducerea preţului și acceptarea plăţii
după recepţie, ar fi necesitat timp, în condiţiile în care
firma dorea un răspuns urgent pentru a putea ști ce face
cu stocul de insulină pe care îl avea și care era cerut
insistent de farmaciile publice. Pe de altă parte, plată
anticipată pentru materiale farmaceutice nu se făcuse
niciodată de către Ministerul Apărării Naţionale.
Răspunsul Ministerului Sănătăţii la adresa din
29 noiembrie 1942 a sosit însă cu o întârziere de 42
de zile, mai precis în data de 9 ianuarie 1943, după ce
Firma „Rador” depusese oferta menţionată anterior.
Serviciul Farmaceutic al Armatei era informat abia
acum că insulina intrată în ţară era proprietatea firmei
și nu a Ministerului Sănătăţii.
Pentru că situaţia luase amploare, după încă nouă
zile, pe 18 ianuarie 1943, prin Adresa nr. 778.960,
Direcţia Controlului Industriei de Război informa
Serviciul Farmaceutic al Armatei că a intervenit pentru
blocarea cantităţilor de insulină necesare armatei
la Serviciul Superior al Aprovizionării Armatei și
Populaţiei Civile. În același context, la 22 ianuarie
1943, Direcţia Superioară Sanitară se adresa Direcţiei
Controlului Industriei de Război informând-o că își
declină orice responsabilitate pentru situaţia în care,
din cauza întârzierilor, Firma „Rador” ar vinde pe
piaţă insulina și nu ar mai avea disponibilă cantitatea
necesară armatei9.
Deși nu a existat un răspuns oficial la aceste
adrese, căpitanul farmacist Cristea O. Vartanov a fost
informat telefonic de către căpitanul inginer Matacan
că trebuie să se întâlnească cu inginerul Calmuschy de
la Subsecretariatul de Stat al Industriei, Comerţului și
Minelor pentru a vedea dacă avizul blocării insulinei
era întocmit bine sau nu. Deși se afla într-o calitate
neoficială, i s-a comunicat că secretarul general din
minister - Mihăilescu - nu dorea ca în textul deciziei
să fie trecută obligativitatea Firmei „Rador” de a declara
62
cantitatea de insulină pe care a comercializat-o până
la apariţia deciziei ministeriale, cu datele complete ale
cumpărătorilor sau deţinătorilor. S-a propus numirea
din timp a unui ofiţer farmacist și a unui ofiţer magistrat
care, la data apariţiei în „Monitorul Oficial” a deciziei
ministeriale de blocare, să se prezinte la sediul firmei
pentru a inventaria și încheia un proces-verbal pentru
insulina pulbere sau în fiole găsită la faţa locului10.
Pe fondul celor expuse mai sus, la 1 februarie 1943 a
fost dată Decizia nr. 142560 a Ministerului Economiei
Naţionale prin care, începând cu data publicării
ei în „Monitorul Oficial”11 se bloca, la dispoziţia
Ministerului Apărării Naţionale - Direcţia Superioară
Sanitară, trei milioane unităţi de insulină praf sau fiole
de la Firma „Rador”, cu sediul în București, strada
General Angelescu nr. 91. Firma era obligată să declare,
în termen de cinci zile de la data publicării deciziei,
cantitatea de insulină pulbere și fiole deţinută în ziua
de 27 ianuarie 1943 și eventualele vânzări făcute până
la data la care se făcea referire în document. Se stabilea
că persoana responsabilă cu realizarea acestui demers
era directorul Ministerului Industriei.
Pentru mai multă siguranţă, Serviciul Farmaceutic
aduce la cunoștinţa Firmei „Rador” existenţa acestei
decizii ministeriale printr-o adresă oficială, trimisă la
sediul din str. G-ral Angelescu nr. 91, în dimineaţa
zilei de 4 februarie 1943, printr-un plutonier droghist.
Acesta nu a găsit aici decât două servitoare, care au
refuzat să semneze pentru primirea adresei. În această
situaţie, căpitanul farmacist Cristea Vartanov s-a
deplasat personal la sediul firmei unde nu a găsit decât
două laborante „ambele având cunoștinţele necesare abia
pentru a semna”12. Totodată a constatat că în cele patru
încăperi ocupate de firmă era improvizat un laborator în
care se preparau fiolele cu insulină, cu toate că în oferta
firmei se specifica existenţa unui laborator de produse
chimico-farmaceutice.
A doua zi, pe 5 februarie 1943, s-au prezentat la
Serviciul Farmaceutic, din partea Firmei „Rador”
doctorul B. Stoicescu și farmacistul Radovici, care
au adus un memoriu privitor la blocarea cantităţii
de insulină. Memoriul nu a fost primit deoarece
situaţia era de competenţa Serviciului Superior al
Industriei, Comerţului și Minelor. Cu această ocazie,
reprezentanţii firmei au declarat verbal că nu se poate
pune la dispoziţie toată cantitatea de insulină cerută,
deoarece nu poate fi garantată puritatea pulberii, ci
numai a insulinei distribuite sub formă de fiole. Toţi
2 (92) 2021 document
 studii/documente

cei prezenţi la discuţie - colonelul doctor Filip Popescu,

căpitanul farmacist Th. Marinescu și căpitanul farmacist
Cristea Vartanov - au observat faptul că cele declarate
contraveneau ofertei făcute Serviciului Farmaceutic,
în care se arăta că puritatea insulinei a fost controlată
în străinătate și au considerat că această afirmaţie a
fost făcută cu scopul de a-i determina pe solicitanţi să
renunţe la procurarea insulinei13.
Pe 11 februarie 1943, situaţia primește o altă
întorsătură în condiţiile în care, prin Adresa nr. 786242,
Direcţia Controlului Industriei de Război a cerut ca
un delegat al Serviciului Farmaceutic să se prezinte la
Serviciul Superior al Industriei, Comerţului și Minelor
în vederea întocmirii formalităţilor pentru primirea
insulinei.
Înainte de orice demers, Serviciul Farmaceutic a
cerut toate declaraţiile Firmei „Rador”. Acestea sunt
primite în data de 16 februarie 1943, prin Adresa nr.
137470 și aratau că firma avea, la data de 27 ianuarie
1943, o cantitate de 250.000 unităţi insulină fiole și
1.744.400 unităţi insulină pulbere neetichetată, deci
în total 1.994.400 unităţi insulină. Pe lângă această
cantitate, la Banca de Comerţ și Industrie au fost
lăsate drept garanţie 13 fiole neetichetate cu insulină,
adică 12.583.400 unităţi, de provenienţă argentiniană, care „zădărnicesc înzestrarea armatei în beneficiul speculei”
asigurate la Societatea Naţională. Din restul de insulină, și ajutor pentru a intra în posesia insulinei15.
până la 15.000.000 unităţi, un număr de 12.200 unităţi
Câteva zile mai târziu, pe 22 februarie 1943,
erau cuprinse în cele 316 fiole consumate la analize
Ministerul Apărării Naţionale, prin directorul de
chimice, conform Adresei Ministerului Sănătăţii nr.
cabinet, colonelul A. Balaban, a trimis două dispoziţii
93193/194314.
secrete. Una a fost către Serviciul Special de Informaţii,
Informaţiile primite au ridicat semne de întrebare la
Serviciul Farmaceutic pentru că nu se justificau 422.200 prin care se cerea ca Secţia Juridică „să descopere
unităţi de insulină, în condiţiile în care această cantitate întreaga afacere, pentru ca apoi justiţia să-și dea verdictul
era cuprinsă în 316 fiole a 200 unităţi/fiolă, rezultau moralizator”16 și alta către Serviciul Farmaceutic din
1.336 unităţi/fiolă. Această concentraţie era anormală
în condiţiile în care o sticlă de insulină soluţie conţinea
maximum 200 unităţi, deci cantitatea de 422.200
unităţi trebuia cuprinsă în 2.111 fiole. Pe de altă parte,
o altă problemă era ambalajul neetichetat, pentru că
nicio fabrică nu putea vinde un produs farmaceutic în
asemenea condiţii, cu atât mai mult insulină, care era
un produs foarte scump.
Se impunea o analiză biologică a fiecărui produs
în parte, ceea ce întârzia mult aprovizionarea armatei
cu acest medicament. Mai mult, la 18 februarie
1943, secretarul general Șt. Stoika se adresa oficial
Ministerului Apărării Naţionale, cerând o anchetă a
Poliţiei Judiciare prin care să se identifice persoanele

document 2021 2 (92) 63

studii/documente
Direcţia Superioară Sanitară, care era informată despre
ordinul, în rezoluţie, al ministrului al Apărării Naţionale
prin care cerea luarea de măsuri „pentru reintrarea în
drepturile noastre de rechiziţie cu plata la preţul de cost”
a insulinei necesare și de ”a trece imediat la executarea
ordinului”17.
A doua zi, Ministerul Apărării Naţionale -
Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat trimitea,
Serviciului Farmaceutic al Armatei, Raportul Marelui
Stat Major - Secţia IV - Biroul Rechiziţii, adresa cu
nr. 229 din 23 februarie 1943 pentru rechiziţionarea
insulinei în pulbere aparţinând Firmei „Rador”. Astfel,
întreaga cantitate de insulină urma să fie ridicată în
ambalajele existente, care urmau să fie sigilate și semnate
fiecare atât de delegatul Serviciului Farmaceutic, cât și
de cel al firmei în cauză. Ambalajele sigilate urmau să
fie depuse la Depozitul Central Sanitar al Armatei, pe
bază de proces-verbal de predare-primire, întocmit între
delegatul Serviciului Farmaceutic și reprezentantul
depozitului. Firma „Rador” trebuia să prezinte în scris
condiţiile de păstrare ale insulinei pentru nealterarea
ei, iar acestea urmau semnate de reprezentantul firmei
și predate Depozitului Central odată cu materialul
rechiziţionat.
64
În următoarea etapă, Serviciul Farmaceutic trebuia
să ia măsuri pentru analizarea și dozarea insulinei
rechiziţionate, apoi să comunice rezultatele în
vederea stabilirii preţului de cost conform ordinului
Ministerului Apărării Naţionale18.
Urmarea imediată a acestei decizii au fost adresele
instituţiilor implicate către Ministerul Apărării
Naţionale. Banca Industriei și Comerţului expunea
condiţiile acordării împrumutului oferit Firmei
„Rador” și dădea asigurări că insulina oprită gaj a fost
depozitată în condiţii de siguranţă, dar conţinutul
flacoanelor și fiolelor nu a fost verificat de bancă, pentru
că aveau certificatele de analiză ale Institutului de Stat
pentru Controlul Hormonilor din Lausanne19. La
rândul lor, reprezentanţii Firmei „Rador” au încercat
să argumenteze că sigilarea insulinei s-a făcut în
urma unei dezinformări. A fost prezentat întreg șirul
evenimentelor, începând cu octombrie 1942, când au
fost obţinute avizul și aprobarea Ministerului Sănătăţii,
terminând cu ianuarie 1943, când au comunicat
printr-o ofertă Ministerului Apărării Naţionale faptul
că sunt în măsură să livreze cantitatea de insulină de care
armata ar avea nevoie. Se insista pe calitatea produsului
și pe faptul că, la sosirea în ţară „cu un vagon colectiv,
pentru o mai mare siguranţă”, Ministerul Sănătăţii, ca
organ de control, a delegat o persoană „în faţa căreia
s-a deschis lada ce conţinea insulina, constatându-se cele
14 flacoane neetichetate”. De altfel, calitatea insulinei
fusese certificată și în ţară de Spitalul „E. Elisabeta”,
Spitalul „Prof. Dr. Tomescu”, de profesorul Ioan
Niţescu20 și alţii. Insulina conform actului de gaj
și împrumut a fost ridicată de Banca Industriei și
Comerţ, depusă într-o casă de fier, sigilată în condiţii
de conservare și declarată imediat de către Banca
Ministerului Economiei Naţionale21. Această expunere
era urmată de rugămintea de suspendare a ordinului
de rechiziţie, evitându-se astfel pagubele materiale și
morale datorate nefuncţionării laboratorului pentru
prepararea insulinei, unic în ţară la acel moment.
La 11 martie 1943, procurorul militar Tulius
Goruneanu a înaintat Ministerului Apărării Naţionale
Referatul privind ancheta judiciară în cauza insulinei
importată de Firma „Rador”, prin care informa că
nu s-au găsit elemente cu caracter penal, care să
îndreptăţească trimiterea în judecată a vreunei persoane,
care a luat parte la cumpărarea, importul și punerea
în gaj a insulinei. Mai mult, se specifica că preţul de
vânzare al insulinei (360 lei fiola de 100 unităţi) era
2 (92) 2021 document
 studii/documente

unul maximal, aprobat de Ministerul Sănătăţii. Prin

urmare, recomanda Ministerului Apărării Naţionale
ca în situaţia în care consideră acest preţ exagerat,
putea trece la executarea rechiziţionării cantităţii de
insulină de care are nevoie, plătind preţul, care va
reprezenta cheltuielile efective făcute de firmă pentru
achiziţionarea, transportul, vama, impozitele, munca și
remunerarea importantului capital (circa 12.000.000 lei)
investit în afacere22.
Soluţionarea acestei probleme ajunsese să fie
imperios necesară, criza generată de lipsa insulinei
manifestându-se atât în rândurile populaţiei civile, dar
și în rândul instituţiilor abilitate. Un prim pas în acest
sens l-a făcut Ministerul Muncii, Sănătăţii și Ocrotirilor
Sociale, prin profesorul Dr. Petre Tomescu23, care a emis
„Instrucţiuni privind reglementarea vânzării, depozitării
și consumului produselor de insulină”24.
Din 15 martie 1943, data emiterii documentului,
Direcţia Farmaciilor din Ministerul Muncii, Sănătăţii
și Ocrotirilor Sociale trebuia să ţină o evidenţă strictă a
cantităţilor de insulină importată, indiferent de forma
acesteia, interzicându-se orice formă de reclamă sau
trimiterea de mostre gratuite sau nu, în afara prevederilor
legale. Prescripţiile de insulină, făcute de medicii
practicieni, se raţionalizau de serviciile următoare:
clinicile medicale, centrele universitare, inclusiv Centrul
de Asistenţă al Diabeticilor din Spitalul Colţea pentru Astfel, Firma „Rador” era obligată să înscrie pe etichetele
București și serviciile de medicină internă din spitalele fiolelor de insulină, termenul în limita căruia eficacitatea
orașelor reședinţe de judeţe, pentru teritoriile judeţelor conţinutului era garantată, trebuia să depună un stoc de
respective. Aceste instituţii recenzau toate cazurile 200 fiole insulină din primele fabricate, având indicată
de diabet, și alcătuiau pentru fiecare pacient o fișă scadenţa valabilităţii, la Depozitul Central de Materiale
medicală cât mai completă. Materialul documentar Sanitare, de unde urma să se trimită lunar pentru
trebuia îndosariat și păstrat la dispoziţia ministerului. controlul clinic și farmacodinamic Clinicii Medicale
Fiecărui bolnav de diabet recenzat i se întocmea un din Spitalul „Colentina” din București și Laboratorului
„Carnet de boală” după modelul elaborat de minister, de Fiziologie al Facultăţii de Medicină din București,
în care se înscriau toate datele privitoare la boala de în vederea controlului gradului de conservare a
care suferea. Totodată, în raţionalizarea consumului de insulinei solubilizată de către firmă. Din fiecare lot
insulină, se interzicea întrebuinţarea medicamentului se prelevau eșantioane, ce urmau să fie controlate din
în orice altă afecţiune ne-diabetică și nu se puteau punct de vedere al acţiunii farmacodinamice și nu
acorda mai mult de 50 unităţi insulină pentru se comercializau decât după ce se constata că toate
24 ore. Desfacerea în detaliu a insulinei era atribuită, cerinţele știinţifice erau îndeplinite.
în exclusivitate, Institutului Chimico-Farmaceutic din Din cantitatea de insulină importată de Firma „Rador”
București, pentru Capitală și spitalelor Ministerului urmau să se furnizeze Ministerului Muncii, Sănătăţii și
Sănătăţii prin farmaciile respective pentru restul ţării, Ocrotirilor Sociale 5.000.000 unităţi, în 12 loturi lunare
la preţul stabilit de către Comisia de Preţuri aprobată egale, controlate și garantate, iar etichetele și ambalajele
de Ministerul Economiei Naţionale25. acestora având imprimat „M.S.0.S.”. Această insulină
Un capitol separat al acestei decizii ministeriale îl trebuia să fie întrebuinţată de instituţiile acestui minister
constituia „Fabricarea și controlul insulinei «Rador»”. pentru nevoile bolnavilor aflaţi în tratamentul lor direct,

document 2021 2 (92) 65

studii/documente
în conformitate cu
dispoziţiile privind
raţionalizarea
consumului de
insulină26.
Instrucţiunile
pentru punerea în
aplicare a acestui act
legislativ începeau
cu motivarea
necesităţii
adoptării lui, în
condiţiile specifice
determinate de Generalul Constantin Pantazi
starea de război,
fiind imperios necesară stabilirea anumitor norme
pentru importul, fabricarea și controlul acţiunii
farmacologice a diferitelor preparate de insulină. Se
impunea raţionalizarea consumului de insulină pentru
a economisi și a nu priva de acest medicament pe cei
care au foarte mare nevoie de el27.
În paralel cu elaborarea acestei decizii, Ministerul
Muncii, Sănătăţii și Ocrotirilor Sociale înainta o
adresă Ministerului Apărării Naţionale prin care
ruga să anuleze ordinul de rechiziţionare cu execuţie
a insulinei Firmei „Rador”, pentru că cele 15.000.000
unităţi insulină au fost aduse în ţară cu eforturi din
partea statului pentru a suplini lipsa de insulină de
pe piaţă, iar prin rechiziţionarea ei, toţi diabeticii ar
rămâne fără acest medicament indispensabil vieţii lor,
în condiţiile în care numărul diabeticilor din armată
este mult mai mic decât cel al civililor. De asemenea,
exista pericolul ca firmele să evite pe viitor să importe
acest medicament astfel încât o posibilă criză să se
adâncească28.
La 20 martie 1943, ministrul Apărării Naţionale,
generalul de divizie Constantin Pantazi, prezenta
întreaga situaţie Cabinetului Militar al Conducătorului
Statului, cu propunerea ca Ministerul Apărării Naţionale
să rechiziţioneze cantitatea de 5.000.000 unităţi
insulină în pulbere, la preţul de cost29 adăugându-se
taxele, spesele necesare și beneficiul legal, iar restul de
insulină să fie lăsat la dispoziţia firmei importatoare,
care urma să o desfacă în comerţ, conform dispoziţiilor
Ministerului Sănătăţii30.
Costul insulinei furnizată de Firma „Rador” către
Ministerul Sănătăţii a fost modificat începând cu
22 iunie 1943, astfel că fiola de 100 unităţi se achiziţiona
66
cu suma de 259 lei. Insulina furnizată spitalelor și
Institutului Chimico-Farmaceutic cu scopul de a fi
distribuită publicului era facturată la preţul de 280
lei fiola de 100 unităţi, însă era vândută cu preţul de
320 lei fiola de 100 unităţi. Diferenţa de 40 lei intra în
fondurile proprii ale spitalului respectiv31.
Insuficienta cantitate de insulină a determinat
factorii politici să adopte periodic decizii ministeriale
în încercarea de a limita, cât mai mult, efectele
dezastruoase pentru această categorie de bolnavi.
În această direcţie se înscrie și măsura, adoptată la
25 octombrie 1943, prin care Institutul Chimico-
Farmaceutic și farmaciile de stat eliberau publicului,
pe bază de cartele, doar 50% din valoarea bonurilor
corespunzătoare lunilor noiembrie-decembrie 1943
și ianuarie 194432.
Un an mai târziu, în noiembrie 1944, urmare a
numărului mare de specialităţi farmaceutice, multe
provocând confuzii atât în rândul medicilor, cât și în
rândul populaţiei, Ministerul Sănătăţii și Asistenţei
Sociale a numit o comisie pentru revizuirea lor, iar,
în paralel, membrii comisiei au trebuit să se pronunţe
și asupra posibilităţii de lărgire a consumului de
insulină și la alte categorii de bolnavi, nu numai
diabetici33.
Se pare că această iniţiativă nu a avut urmări, dacă
ţinem seamă de faptul că, în ianuarie 1945, era încă
în vigoare Decizia Ministerială din 15 martie 1943
prin care se interzicea întrebuinţarea insulinei în
orice altă afecţiune ne-diabetică. Noutatea constă
în legalizarea unui nou furnizor de insulină la nivel
naţional, alături de Firma „Rador” și anume insulina
„Rose”, proprietatea Crucii Roșii a României. Preţul
de furnizare urma să fie calculat de Comisia de Preţuri
a Ministerului Sănătăţii și aprobat de Ministerul
Economiei Naţionale, Comisariatul General al
Preţurilor. Toate măsurile privind fabricarea și
controlul insulinei „Rador” erau valabile și pentru
insulina „Rose”34.
În acest an - 2021 - se aniversează centenarul
descoperii insulinei. Insulinoterapia este cea mai
complexă formă de tratament dintre toate patologiile
umane. Remarcăm că diabetul zaharat reprezintă la
momentul actual una dintre cele mai mari provocări
ale secolului nostru, dat fiind faptul că în ultimele două
decade numărul celor cu această afecţiune s-a dublat,
ajungând să afecteze în prezent sute de milioane de
persoane la nivel mondial.
2 (92) 2021 document

Insulin Approvision in the Years of the Second World War
Elena Gheorghe, Ph.D.
Abstract: During the Second World War, Romania had enough difficulties in supplying insulin
to treat diabetes patients. Romanian soldiers with diabetes had to halve their treatment, with the
consequences of rigor. Importing a large quantity of insulin in 1943 caused misunderstandings
between the military and medical authorities in Romania.
Keywords: insulin, diabetes, patients, import, regulation.
NOTE
1
Şcoala Gimnazială „George Emil Palade”, Buzău.
2
Termenul diabet zaharat provine din cuvântul grecesc „diabet” – „a trece prin”
şi cuvântul latin „melitus” – „miere” sau „dulce”.
3
Cu peste 1.500 de ani în urmă, vechii egipteni au menţionat o simptomatologie
care pare să fi fost diabet de tip 1: urinare excesivă, sete şi pierdere în greutate;
se recomanda o dietă de cereale integrale pentru a reduce simptomele. În India
antică, oamenii au descoperit că ar putea folosi furnici pentru a testa diabetul:
dacă furnicile erau atrase de urina pacienţilor, acest lucru reprezenta un semn că
ea conţine niveluri ridicate de zahăr. Tratamentele au variat, dietele structurate
au fost adesea încurajate, alimentele şi cantităţile recomandate variind de la
cultură la cultură. Printre primele încercări de tratament amintim prescripţia
medicilor greci care recomandau tratarea diabetului cu exerciţii fizice, dacă
este posibil, în special echitaţie, crezând că această activitate ar reduce nevoia
de urinare excesivă. Alte opţiuni de tratament au inclus: o dietă „non-iritantă”
bazată pe lapte şi carbohidraţi, de exemplu, lapte cu orez şi alimente cu conţinut
de amidon sau lapte şi orz; narcotice, cum ar fi opiumul; o dietă cu carne de
vită şi de oaie; o dietă pe bază de legume verzi sau fără carbohidraţi; postul. În
1921, Frederick Banting şi Charles Best au administrat unor câini cu diabet un
extract din celulele insulare pancreatice ale unor câini sănătoşi, ceea ce a marcat
descoperirea hormonului insulinei. În ianuarie 1922, Leonard Thompson, de
14 ani, a fost prima fiinţă umană care a primit o injecţie cu insulină pentru tratarea
diabetului; el a mai trăit 13 ani cu diabet şi a murit de pneumonie. România a
jucat un rol important în dezvoltarea diabetologiei prin activitatea savantului
Nicolae C. Paulescu, care a arătat primul că o anumită substanţă secretată de
pancreas a scăzut nivelul glicemiei la câinii diabetici. Institutul Naţional de
Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice din Bucureşti a fost prima unitate medicală
de profil din Europa şi un model pe care l-au preluat ulterior multe ţări. Crearea
unui asemenea institut a apărut ca idee în anul 1934, la Spitalul „Colţea” din
Bucureşti, odată cu înfiinţarea Compartimentului de diabet, iar din 1942, s-a
alăturat Centrul Antidiabetic ca unitatea ambulatorie.
4
„Decret-lege pentru activarea producţiei, regimul preţurilor, reprimarea
speculei ilicite şi a sabotajului economic” în „Monitorul Oficial al României”,
Partea I, nr. 102 din 3 mai 1941, pp. 12-17.
5
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), Fond Preşedinţia
Consiliului de Miniştri. Cabinetul Militar, dosar nr. 56/1943, f. 24.
6
Firma „Rador” era o firmă de import-export cu capital românesc, care fusese
înfiinţată la 15 septembrie 1942, respectând aprobarea Ministerului Românizării.
Avea sediul în Bucureşti, strada General Angelescu, nr. 91 şi era constituită din
farmaciştii O. Georgescu, E Stătescu, S. Stoicescu şi chimistul A. Odor. Firma
avea şi un laborator chimico-farmaceutic.
7
ANIC, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Cabinetul Militar, dosar nr.
56/1943, f. 25.
8
Ibidem, f. 26.
9
Ibidem, f. 28.
10
Ibidem, f. 30.
11
„Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 27 din 2 februarie 1943, p. 8.
12
A.N.I.C., Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Cabinetul Militar, dosar
nr. 56/1943, f. 71.
13
Ibidem, f. 72.
14
Ibidem, f. 73.
15
Ibidem, f. 23.
16
Ibidem, f. 40.
document 2021 2 (92)
studii/documente
17
Ibidem, f. 42.
18
Ibidem, f. 39.
19
Ibidem, f. 53.
20
Profesorul Ioan Niţescu a fost continuatorul lui N.C. Paulescu la Catedra
de Fiziologie şi a încercat să producă, dar fără succes, insulina în România.
Detalii vezi la Academician Constantin Ionescu-Târgovişte, De la descoperirea
insulinei la producţia de insulină în România, trecut şi viitor, în „Revista
Medicală Română”, Tomul LXVII, suppl. 3, 2020, pp. 52-54.
21
ANIC, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Cabinetul Militar, dosar
nr. 56/1943, ff. 47-48.
22
Ibidem, ff. 44-45.
23
Octavian Buda, Sorina Vasile, Sorin Hostiuc, Petre Tomescu (1890-1977) şi
psihiatria bucureşteană până în 1945, în „Muzeul Municipiului Bucureşti”,
Tomul XXXI, 2017, pp. 54-67.
24
„Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 65 din 18 martie 1943, p. 28.
25
Ibidem, p. 29.
26
Ibidem.
27
În condiţiile în care cantitatea de insulină din ţară era insufi cientă,
principiile după care s-a stabilit raţionalizarea au fost: acordarea de
insulină numai acelor diabetici cărora „le este indispensabilă vieţii” şi
reducerea cantităţilor administrate la dozele minime, absolut necesare. Prin
recensământul tuturor bolnavilor de diabet (care urma să se finalizeze până
la 31 mai 1943), aceştia vor putea fi clasificaţi în două grupe: cei care au
nevoie permanentă de tratament insulinic şi cei care nu au neapărată nevoie
de acest medicament pentru tratarea diabetului. Trierea se făcea în funcţie
de toleranţa pentru hidraţii de carbon ingeraţi în 24 ore, impunându-se
insulino-terapia numai dacă aceasta era sub 100 g pentru adulţi, sub
150 g pentru copii şi adolescenţi şi sub 200 g pentru diabeticii tuberculoşi.
Pentru stabilirea toleranţei, bolnavul beneficia, timp de trei zile, de un regim
alimentar zilnic special: lapte - 1.000g = 40 g hidraţi de carbon, pâine – 200
g = 100 g hidraţi de carbon, cartofi – 300g = 60 g hidraţi de carbon, carne/
brânză – 150 g = 0 g hidraţi de carbon, grăsimi/vin = 0 g hidraţi de carbon,
în total 200 g hidraţi de carbon. Baza de calcul o forma a treia zi a regimului
de probă, când se doza glucoza eliminată prin urină şi se nota cantitatea
eliminată în aceste 24 de ore. Odată stabilită cantitatea necesară zilnic de
insulină, se distribuiau bolnavilor cartele nominale; insulina putea fi ridicată
în Bucureşti de la Institutul Chimico-Farmaceutic, iar în provincie de la
farmaciile spitalelor. La primirea insulinei bolnavii vor preda farmaciei un
număr egal de fiole de insulină goale, egal cu numărul fiolelor ce urmează
să le primească. Cantităţile de insulină se eliberau anticipat pentru întreaga
lună respectivă; dacă insulina atribuită nu era ridicată până în ziua de 15 a
lunii respective, ea nu se mai putea elibera şi bonul era anulat. („Monitorul
Oficial al României”, Partea I, nr. 65 din 18 martie 1943, pp. 30-34).
28
ANIC, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Cabinetul Militar, dosar
nr. 56/1943, f. 77.
29
Decizia ministerială adoptată la 15 martie 1943 fixa preţul de vânzare al
insulinei la 4,82 lei unitatea
30
Ibidem, ff. 17-18.
31
„Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 152 din 3 iulie 1943, p. 12.
32
Idem, Partea I, nr. 261 din 6 noiembrie 1943, p. 40.
33
Idem, Partea I, nr. 277 din 29 noiembrie 1944, p. 21.
34
Idem, Partea I, nr. 20 din 26 ianuarie 1945, p. 20.
67
studii/documente
ZORII EREI REACTIVE (Partea a VII-a)
Locotenent-comandor aviator (r) Gheorghe-Ion VAIDA
D
Aerodromul de dispersiune și poligonul unităţii
upă executarea dislocării celor două regimente
pe aerodromul Ianca, pentru ca aceste
unităţi de aviaţie să aibă asigurate condiţiile
necesare ridicării capacităţii de luptă prin alarme de
instrucţie și de luptă, s-a hotărât căutarea, recunoașterea,
identificarea și alegerea unui teren situat în raionul
de zbor al aerodromului Ianca (aceste terenuri erau
arătate în ordinele Comandamentului Forţelor Aeriene
Militare [CFAM] trimise către regimente), ce va fi
folosit ca aerodrom de dispersiune1.
În această activitate de recunoaștere, comandantul,
locţiitorul politic și șeful de stat-major stabileau gradul
de utilizare al terenurilor în funcţie de următoarele
criterii:
- destinaţia pe care locuitorii sau autorităţile au
dat-o terenului;
- dimensiunile acestuia;
- forma terenului și orientarea lui faţă de direcţia
dominantă a vântului și a împrejurărilor, care ar influenţa
aterizarea și decolarea;
- factorii meteorologici caracteristici ai regiunii (în
special vântul, ceaţa etc.);
- caracteristicile solului, cum ar fi: dacă ţine sau nu
apa; dacă prezintă porţiuni impracticabile din cauza
ploilor, mușuroaielor sau a gropilor; dacă are pante și
înclinarea acestora;
- obstacole apropiate, care ar primejdui siguranţa
zborului;
- posibilităţile de mascare a avioanelor;
- sursele de apă potabilă;
- căile de comunicaţii de acces și gradul lor de
practicabilitate;
- circuitele telefonice apropiate și legăturile acestora;
- posibilităţile de cazare în vecinătatea terenului
(localităţi, acoperiri pentru instalarea taberelor);
- starea politico-morală a populaţiei din regiune;
- amenajări ce nu pot fi făcute cu mijloace proprii;
- cât timp durează lucrul pentru amenajarea
terenului, astfel încât să se asigure aterizarea și decolarea
normală a avioanelor.
Pentru amenajarea terenurilor, acolo unde era
necesară această operaţiune, se ordona ca aceasta să
se execute în minimum de timp, întrebuinţându-se
mijloacele proprii ale unităţilor sau cele obţinute de la
68
sfaturile populare, pentru nivelarea și marcarea pistei
de decolare/aterizare. După amenajarea acestora se
comunica organelor locale civile și ale Ministerului
Afacerilor Interne [MAI] că respectivul teren ar putea
fi eventual întrebuinţat temporar de către aviaţie și că
era necesar a se asigura practicabilitatea permanentă a
acestuia, prin interzicerea de a se crea drumuri peste
acest teren, de a se stabili stâne, a se paște vitele după
ploi sau alte asemenea activităţi.
Ca urmare a ordinului primit s-au executat
recunoașteri aeriene și terestre asupra următoarelor
terenuri: TRAIAN, SILISTRARUL, VALEA
CÂNEPII, GROPENI, VIZIRUL și PERIȘORUL și
a fost ales terenul ISLAZUL SATUL MIC al comunei
VIZIRUL, situat la N-NV de comuna VIZIRUL între
șoseaua Vizirul - Brăila și Vizirul - Bordeiul Verde -
Ianca2.
Dimensiunile terenului practicabil erau de 1.500/
500 m, iar la data recunoașterii locuitorii foloseau terenul
ca islaz pentru pășunatul oilor și vitelor. Pista de decolare/
aterizare pentru avioane se putea amenaja pe direcţia
NORD. Terenul era delimitat de o reţea de salcâmi
cu lăţimea de circa 20 m și avea forma trapezoidală.
Vântul dominant era cel din nord (Crivăţul). Potrivit
raportului întocmit, după ploaie nu se formau bălţi pe
teren și acesta era neted. Obstacolele existente pe teren
erau constituite din 3 fântâni situate în centrul acestuia
făcând astfel practicabil terenul numai pe o lăţime de
500 m. Avioanele puteau fi mascate de către lizierele de
salcâmi. Sursele de apă potabilă erau în comuna Vizirul,
situată la 1 km de izlaz (fântâni). La marginea terenului
trecea șoseaua raională Vizirul - Bordeiul Verde -
Ianca, practicabilă pentru mașini și căruţe. Circuitele
telefonice: în centrul comunei Vizirul, la 8 km, având
legătura directă cu orașul Brăila. Posibilităţile de cazare
erau reprezentate de casele din comuna Vizirul și, de
asemenea, taberele se puteau organiza în lizierele de
salcâmi de la marginea terenului. Starea moral-politică
era influenţată de următorii factori:
- evacuarea chiaburilor și elementelor dubioase din
regiunea Banat, în această regiune;
- recolta foarte bună la gospodăria colectivă din
comuna Valea Cânepii.
Ca urmare a evacuării chiaburilor și a elementelor
dubioase din regiunea Banat circulau zvonuri că aceasta
2 (92) 2021 document

Avion PO-2
Avion IAK-11
este cauzată de faptul că o să înceapă războiul. Numărul
chiaburilor era încă destul de mare în comună și mai
aveau influenţă asupra ţăranilor mijlocași, mai puţin
asupra ţăranilor săraci.
Amenajările necesare pentru teren se aprecia a fi
executate în termen de două săptămâni cu mijloacele
proprii ale Batalionului Deservire Aerodrom [BDA]
nr. 12, nivelarea acestuia putându-se executa cu secţia
de caterpilare și alte mașini. Terenul putea fi utilizat
de avioanele IAK-11, PO-2 și Fi.St., dar nu putea fi
utilizat de avioanele IAK-17 și IAK-23.
La data transmiterii acestora, piloţii celor două
unităţi începuseră deja recunoașterile aeriene ale
terenului. Înaintea executării recunoașterilor aeriene
piloţii au mers și au bătut la picior terenul respectiv,
executând recunoașterea terestră a acestuia. Ulterior,
după un program stabilit de către comandanţii de
regimente și sub conducerea lor s-au executat exerciţii
cu aterizare în teren necunoscut cu piloţii stabiliţii
cu transportul avioanelor în caz de alarmă și cei care
aveau nivelul necesar pentru executarea unor asemenea
exerciţii. Aterizările erau conduse de către comandantul
de regiment sau locţiitorul acestuia pentru zbor, care
erau ajutaţi de către o echipă formată, în general, din:
un sergent finișor; un mecanic cu trusă, extinctor, cale
document 2021 2 (92)
studii/documente
etc.; un sanitar cu trusa respectivă. Aceste exerciţii
s-au executat până când comandantul a fost convins că
piloţii cunosc terenul și aterizează în perfecte condiţii.
Înaintea fiecărui exerciţiu de aterizare comandantul avea
obligaţia de a verifica practicabilitatea terenului, pentru
a elimina orice posibilitate de a se produce evenimente
de zbor. Pentru a se putea executa aterizarea în condiţii
de siguranţă a avioanelor de legătură (Fi.St.) pe terenul
Viziru, s-a ordonat luarea de măsuri pentru nivelarea
și marcarea unei piste de aterizare pentru acestea cu
dimensiunile de 200 x 200 m3. În acest scop s-a trimis un
detașament de 20 de militari cu uneltele și materialele
necesare lucrului(lopeţi, găleţi și var).
Aerodromul de dispersiune putea fi ocupat de către
unitatea respectivă doar în cazuri expres prevăzute:
- atunci când comandantul FAM sau un delegat al
acestuia ordona executarea unui exerciţiu de alarmă de
instrucţie cu dispersarea avioanelor;
- atunci când Ministrul Forţelor Armate ale RPR
sau comandantul FAM ordona executarea unei alarme
de luptă;
- atunci când, în cazul unei alarme reale, era indicată
și posibilă dispersarea avioanelor.
Poligonul Vizirul
Poligonul era situat la S-E de aerodromul Ianca,
la 2 km N-V de satul Vizirul. Zborul spre poligon
de la aerodromul Ianca, se putea executa după capul
compas, cu puncte de reper vizibile, cu un CM de 125
de grade, distanţa de 20 de km, durata de zbor pentru
viteza adevărată de 540 km/oră fiind de 2 minute, la
înălţimea de 1.500 m4. Orientarea poligonului era pe
60 de grade, putându-se executa trageri în ţinte terestre
și pe cap magnetic 240 de grade. Turul de pistă era pe
partea stângă și se executa la înălţimea de 1.200 m. În
poligon erau dispuse 8 ţinte, dispuse câte 4, fiecare cu
lungimea de 35 m și adâncimea de 30 m, fiind dispuse
la un interval de 50 m una de cealaltă, iar între patrule
distanţa era de 100 m. Poligonul, faţă de aerodromul
Ianca nu avea nicio diferenţă de nivel. Intrarea în
poligon se executa prin partea de sud a acestuia.
Acţiunile pilotului în timpul tragerilor
Pilotul, la plecare de pe aerodrom, zboară pe CM
ordonat, la înălţimea și cu viteza de mai sus și își
controlează zborul confruntând indicaţiile aparatelor de
bord cu harta și terenul. Ajuns la poligon, pilotul intră
în poligon prin partea de sud a acestuia, la înălţimea de
1.500 m, urmărind spaţiul aerian dacă nu cumva alte
avioane execută trageri și cere la radio aprobarea pentru
trageri de la conducătorul de zbor.
Conducătorul zborului anunţă pilotului aprobarea
pentru trageri, numărul ţintei sau să mai aștepte puţin.
69
studii/documente

Schema manevrelor pentru trageri la poligon în țintă terestră

Dacă prin radio i se comunica pilotului că poligonul
este ocupat, acesta zbura în zona de așteptare dispusă
la est de satul Vizirul, la înălţimea de 1.500 m. Primind
aprobarea pentru trageri, pilotul intră în turul de poligon
la înălţimea de 1.200 m. Între virajul doi și trei (pe latura
mare a turului de poligon) pune contactele armamentului
și armează tunurile. Controlează armarea urmărind dacă
s-au aprins becurile roșii de semnalizare. Înscrie mărimea
(anvergura) ţintei pe vizor de 35 m, punând vizorul în
poziţia „giro” și deschide romburile reticolului vizorului
la maxim. Execută virajul 4 la înălţimea de 1.200 m și
viteza de 300 km/oră. Înscriindu-se pe parcurs execută
vizarea și de la distanţa de 1.000-800 m execută focul.
Începe redresarea din picaj, astfel încât la înălţimea de
200 m să fie redresat. După terminarea tragerii anunţă
conducătorul de zbor și iese din poligon prin partea de
nord a acestuia, la înălţimea de 1.500 m, taie contactele
armamentului și pune vizorul pe poziţia „fix”.
Schema manevrelor pentru trageri la poligon în ţintă
terestră este prezentată în anexă5.

The Beginning of the Reactive Era (Part VII)

Lieutenant-commander pilot (r) Gheorghe-Ion Vaida
Abstract: The dislocation of the Regiments 12 and 14 Fighter Aviation at Ianca aerodrome was made
for these units in order to have ensured the necessary conditions for raising the combat capability through
training and combat alarms. For this purpose, it was ordered to search, recognize, identify and choose a
field located in the flight area of Ianca aerodrome, field that was to be used as a dispersion aerodrome. The
Vizirul Polygon was destined for the execution of shooting training.
Keywords: aerodrome, polygon, Ianca, Vizirul, target shooting.

NOTE
1
Ordinul CFAM - Stat Major nr. 001670 din 19 iunie 1951 transmis Diviziei 10 iulie 1951 înaintată Diviziei 3 Aviaţie, idem, ff. 80-82].
3 Aviaţie Vânătoare [Depozitul Central de Arhivă (în continuare DCA), Fond 3
Adresa Diviziei 97 Aviaţie Vânătoare - Spate nr. 1316 din 30 august 1951
Divizia 97 Aviaţie, dosar nr. crt. 1/1951, ff. 44-48; ulterior, acest ordin a fost către BDA nr. 325 [DCA, Fond Batalionul 325 Deservire Aerodrom, dosar
completat cu Ordinul nr. 001790 din 9 iulie 1951 al CFAM - Stat Major -
nr. crt. 4/1951, f. 33].
Secţia 1, transmis Diviziei 3 Aviaţie, idem, f. 85]. 4
„Instrucţiuni pentru folosirea poligonului Vizirul în timpul tragerilor în ţinte
2
Adresa Regimentului 12 Aviaţie Vânătoare nr. 0220 din 8 iulie 1951 şi adresa
Regimentului 14 Aviaţie Vânătoare nr. 00364 din 10 iulie 1951 către Divizia terestre cu muniţie de război” [DCA, Fond Divizia 97 Aviaţie Vânătoare, dosar
3 Aviaţie [DCA, Fond Divizia 97 Aviaţie, dosar nr. crt. 1/1951, ff. 73-76; a se nr. crt. 69/1952, ff. 309-310].
vedea şi Darea de seamă a Regimentului 12 Aviaţie Vânătoare nr. 0252 din 5
Ibidem, dosar nr. crt. 112/1952, f. 206.

70 2 (92) 2021 document


DOBROGEA ŞI RELAŢIILE POLITICO-DIPLOMATICE
ROMÂNO-BULGARE. O RETROSPECTIVĂ ISTORICĂ SINE
IRA ET STUDIO
P
rietenia dintre cele două popoare vecine poate
fi considerată ca un factor istoric, autentic.
Ea a fost atestată de-a lungul veacurilor prin
raporturi economice, politice și culturale consemnate
prin documente azi bine cunoscute.
Din cele mai vechi timpuri până la 28 Î.Hr.,
Dobrogea a fost locuită de geto-daci, care au întemeiat
aici mici formaţiuni statale (de exemplu cele conduse
de Role, Dapyx și Ziraxes în secolul I Î.Hr.). Pe ţărmul
Mării Negre, coloniștii greci stăpâneau cetăţile Histria,
Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia), Dionysopolis
(Balcic). Ca atare de la 514 Î.Hr., când avem cea dintâi
știre scrisă despre geţii dunăreni și până la anul 29 Î.Hr.
deci aproximativ 500 de ani, teritoriul Dobrogei a fost
locuit și stăpânit de geţi, iar ţărmul Mării, în parte
de cetăţile grecești. De la 29 Î.Hr. și până în jurul
anului 680, deci peste 700 de ani, Dobrogea a fost sub
stăpânirea Imperiului Roman (și a Imperiului Roman
de Răsărit - Bizanţul).
De la 680 și până la 971, deci aproape 300 de ani,
Dobrogea a făcut parte din primul ţarat bulgar, cu
precizarea că stăpânirea bulgară nu a fost continuă în
tot acest interval, deoarece flota militară bizantină ţinea
sub controlul ei Delta și o parte din fluviul Dunărea.
De la 972 la 1196, timp de 214 ani, Dobrogea a
făcut din nou parte din Imperiul Bizantin.
De la 1186 la 1207, Dobrogea a făcut parte, timp
de 21 de ani din Imperiul Bulgarilor și al Vlahilor,
întemeiat în urma răscoalei valahilor și a bulgarilor
din 1185 conduși de Petru și Asan2. Primii cârmuitori
ai noului stat au purtat titlul de „rege al bulgarilor și
vlahilor”.
De la 1207 la aproximativ 1322, deci circa 115 ani,
Dobrogea a făcut parte din al doilea ţarat bulgar.
De la 1322-1386, aproximativ 64 de ani, partea de
sud a Dobrogei, de la Caliacra la Varna a format un stat
feudal independent cunoscut sub numele de despotatul
lui Dobrotici (de unde și numele actual de Dobrogea).
Delta Dunării, cu o zonă în nordul și sudul ei, se afla,
cel puţin după 1345, sub cârmuirea Ţării Românești
condusă de Basarab I.
De la 1386 la 1420, Dobrogea (inclusiv Silistra
și Mangalia) a fost 34 de ani sub stăpânirea Ţării
Românești.
document 2021 2 (92)
studii/documente
Drd. Silviu-Daniel NICULAE1
De la 1420 la 1484, zona Deltei a fost controlată
timp de 64 de ani pe plan militar de Ţara Românească
și Moldova, care au stăpânit succesiv cetatea Chiliei.
De la 1420 la 1877, deci 457 de ani, Dobrogea a făcut
parte din Imperiul Otoman, direct sub administraţie
turcească. Mihai Viteazul a efectuat incursiuni militare
în intervalul 1594-1598 de mai multe ori pe linia
Dunării, inclusiv pe malul dobrogean.
De la 1878 și până astăzi, Dobrogea (teritoriul actual)
a evoluat în cadrul statului român. Precizăm:
a) unirea Dobrogei cu România a fost recunoscută
prin trei tratate internaţionale: Berlin (1878), Neuilly
sur Seine (1919) și Paris (1947). Dintre acestea unul a
fost semnat de guvernul rus, altul de guvernul sovietic;
b) în 1913, prin Pacea de la București, statul român
a anexat sudul Dobrogei (Cadrilaterul - Dobrogea de
Sud, adică judeţele Durostor și Caliacra); din 1916
(decembrie) până în 1918 (noiembrie), Dobrogea a fost
sub administraţie militară germană (partea de nord, de
la linia Constanţa - Cernavodă până în Deltă) și sub
cea bulgară (sudul judeţului Constanţa, până la actuala
frontieră româno-bulgară). În 1940, prin Tratatul de la
Craiova, sudul Dobrogei (Cadrilaterul) a fost retrocedat
Bulgariei, efectuându-se și un schimb de populaţie3.
Mărturii despre prezenţa elementului românesc în
Dobrogea până la mijlocul secolului al XIX-lea
Cercetarea mărturiilor scrise arată prezenţa românilor
în Dobrogea în număr însemnat în evul mediu și în
cel modern, înainte de reintegrarea acestei provincii
la România (1878). Această prezenţă este consecinţa
naturală pe de o parte a faptului că a existat o veche
populaţie românească băștinașă, urmașă a populaţiei
romanice de aici, iar pe de altă parte a împrejurării
că Dobrogea, mărginită spre apus și miazănoapte
de Muntenia și Moldova, la rândul lor mărginite de
Transilvania, a fost continuu alimentată cu elemente
etnice românești din aceste trei ţări. Românii dobrogeni
se întindeau de-a lungul întregului mal al Dunării
până la vărsare, ocupând o zonă a cărei lăţime variază.
Ei au înaintat spre interior de-a lungul unor afluenţi
ai fluviului (pâraiele Devcea, Băltăgești, Topolog și
Pecineaga). De asemenea, îi găsim pretutindeni în
71
studii/documente

Deltă, atât între braţele Chilia și Sulina - unde anumite
topice amintesc relaţiile cu negustorii italieni (veneţieni
și genovezi) în secolul al XIV-lea -, cât și între braţele
Chilia și Sf. Gheorghe; toponimia românească privește
deopotrivă lacurile și gârlele, ostroavele și grindurile,
precum și așezările omenești, deosebit de frecventă
în jumătatea dinspre Mare a Deltei. Hărţile dovedesc
prezenţa, din cele mai vechi timpuri, a românilor în
complexul Razim - Sinoe, unde numirea dată de ei
Portiţei a fost adoptată de turci și de ruși și unde există
o toponimie românească semnificativă. Înaintând
de-a lungul ţărmului Mării, românii au ajuns până la
miazăzi de Mangalia. În interiorul Dobrogei îi găsim în
număr însemnat în partea de miazănoapte, în regiunea
„Codrului”. Români au ocupat și unele puncte de pe valea
Râmnicului, afluent al Casimcei, ca și de pe valea Carasu4.
Mișcarea și structura naţională a populaţiei dobrogene în perioada 1850-1941
Hărţile și alte mărturii dau indicaţii asupra
provenienţei unei părţi a românilor dobrogeni,
reprezentând o adevărată sinteză a elementului etnic
românesc de pretutindeni. Aceleași surse ne dau
indicaţii și asupra ocupaţiilor românilor dobrogeni care,
întocmai ca și cei din Ţara Românească, Moldova și
Transilvania, apar ca plugari, pescari, crescători de vite,
păstori, podgoreni, prisăcari și meșteșugari. În același
timp, ne arată, de asemenea, unele locuri unde aveau loc
târgurile mari la date fixe (Drăgaica, Panair). Progresul
demografic al românilor dobrogeni a fost ilustrat în
mod concludent de faptul că, în răstimpul de la 1850 la
1878, 100 de sate, situate de-a lungul malului Dunării,
în regiunea „Codrului”, a complexului Razim - Sinoe
și a ţărmului Mării, au nume turcești, dar populaţie
exclusiv sau în bună parte, românească5.

Ion Ionescu de la Brad

Statistica din 18506, efectuată de Ion Ionescu de la Brad (familii) cuprindea:

Lipoveni Alte
Circumscripţii Români % Bulgari % Turci Tătari Total
și cazaci naţionalităţi
Tulcea 1.290 43,6 200 6,8 105 - 1.037 330 2.962
Isaccea 363 47,7 - - 183 - 163 75 784
Măcin 591 43,3 92 6,8 501 15 118 47 1.364
Hârșova 496 33,64 - - 165 688 - 14 1.363
Babadag 674 19,0 871 24,6 557 1.075 157 210 1.426
Constanţa 242 16,9 26 1,8 325 442 364 - 1.426
Mangalia - - 5 1,2 405 5 - - 415
TOTAL
3.656 30,8 1.194 10,0 2.268 2.225 1.839 676 11.858
FAMILII
(La Dobroudja Roumaine - Extrait du Bulletin de l’Institut pour l’étude de l’Europe sud-orientale, Bucarest, 1919, p. 75)

Statistica întocmită de guvernatorul rus Bieloserkovici, în sangeacatul Tulcea, la 1878 (cuprindea districtele
Tulcea, Măcin, Hârșova, Babadag, Constanţa, Medgidia și Sulina, deci aproximativ actualul judeţ Tulcea și partea
de nord a judeţului Constanţa, până la linia ferată Constanţa - Medgidia - Cernavodă)7.
Nr. crt. Naţionalitatea Număr familii
1. Români 5.542
2. Bulgari 4.750
3. Alţii (ruşi, lipoveni, greci, armeni, evrei, tătari) 5.427
TOTAL: 15.719

72 2 (92) 2021 document

 studii/documente

Statistica întocmită de autorităţile militare ruse în 1878 demonstrează că românii constituiau, în 1878, în
Dobrogea, de la linia Constanţa - Cernavodă și până în Deltă, elementul etnic cel mai important8.

Populaţia Dobrogei (judeţele Tulcea și Constanţa) pe naţionalităţi (persoane) 1890-1941

Anul Români Bulgari Turci/Tătari Alţii Total
1890 72.422 33.747 42.538 41.252 18.9959
1900 120.691 39.282 39.983 61.211 261.490
1908 168.145 47.310 34.033 70.679 320.167
1911 186.334 48963 35.922 67.057 338276
1912 216.425 51.149 41.442 71.414 380.430
1928 260.557 50.986 33.859 71.748 417.150
1930 282.844 42.070 21.748 83.801 437.131
1940 338.512 49.240 Înglobaţi la Alţii 118.438 506.190
1941 415.8979 Înglobaţi la Alţii Înglobaţi la Alţii 103.400 519.297

D upă raportul din celelalte elemente

profesor ului Eugène
Pittard 10 , c are a fost
însărcinat de guvernul
ro m â n c u o m i s i u n e
știinţifică în Dobrogea
(1899-1903), populaţia
totală a provinciei
transdanubiene, a fost, în
1903, de 260.000 locuitori,
din care grupul cel mai
numeros îl formau românii
(circa 116.000) Celelalte
naţionalităţi: 42.000 Eugène Pittard
bulgari, 30.000 tătari,
13.500 ruși, 12.000 turci, 9.500 greci, 9.000 germani,
4.500 evrei, 2.600 armeni, 13.000 lipoveni și alţii.
Statistica germană efectuată, la 6 august 1918,
pentru teritoriul aflat sub administraţie militară
germană și bulgară arăta că, la data respectivă, erau
122.860 români, 79.086 bulgari, 34.587 ruși, 33.370
turci, alte naţionalităţi 14.410 și 8.494 germani.
Statisticile reproduse mai sus, provenite din diferite
surse (române, ruse, franceze, germane), arată că românii
au reprezentat principalul element etnic în Dobrogea,
în secolul al XIX-lea (în actualele judeţe Tulcea și
Constanţa). Această concluzie este confirmată și de
alte mărturii străine ca: Guillome Lejean considera
că, în 1861, în toată Dobrogea existau 33.000 români,
faţă de populaţia bulgară „care nu formează decât o slabă
minoritate”11; K.F. Peters dă, în 1865, pentru români tot
cifra de 33.000, iar pe bulgari îi evaluează la 25.00012;
după baronul d’Hogguer trăiau în Dobrogea, în 1879,
24.167 români (30%), faţă de 21.916 bulgari (27,6%)
la o populaţie totală de 79.35713.
Cu alte cuvinte, după aproape 450 de ani de stăpânire
otomană, românii erau mai numeroși decât fiecare
etnice existente în
Dobrogea către mijlocul
secolului al XIX-lea. De
la începutul secolului al
XX-lea, românii deţineau
în Dobrogea majoritatea
absolută, urcând de la
52,5% (în 1908) la 65,8%
(în 1940) și la 80,1% (în
1941, după schimbul
de populaţie). Creșterea
demografică relativ rapidă
a populaţiei românești din
Guillaume Lejean
Dobrogea se datora atât
sporului natural, cât și afluxului constant al românilor
din toate celelalte provincii - Muntenia, Moldova,
Oltenia și, mai ales, din Transilvania. O anchetă din
1940 evalua la circa 80.000 de români transilvăneni
stabiliţi definitiv în Dobrogea, ceea ce reprezintă
circa 20% din totalul populaţiei românești dobrogene
existente atunci14.
Din datele statistice prezentate mai sus reiese că
bulgarii au reprezentat în Dobrogea (judeţele Tulcea și
Constanţa de astăzi), până în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, o populaţie, care numeric venea pe locul 4,
după români, turci și tătari. Abia după 1890, bulgarii din
Dobrogea s-au situat pe locul 2 după români, ponderea
lor în totalul populaţiei dobrogene scăzând de la 17,9%
(1890) la 9,66% (în 1940), deși numeric ei cresc, în
același interval de la 33.747 la 49.29015.
Bulgarii s-au stabilit în Dobrogea, în număr mare,
mai ales în secolul al XIX-lea. Urmând vechimea lor,
distingem două perioade diferite: a) cea veche, până
la anul 1828, caracterizată prin prezenţa sporadică a
bulgarilor în orașele și satele dobrogene; b) perioada
imigrării intense 1828-1878.

document 2021 2 (92) 73

studii/documente
Caracterul relativ recent al așezărilor bulgare în
Dobrogea (îndeosebi în judeţele Constanţa și Tulcea de
azi) este atestat de studiile învăţătorului bulgar, filologul
L. Miletici16, care afirma: „Populaţia bulgară din nord-
estul Bulgariei și în special cea din Dobrogea și din cercurile
Varna, Silistra și Șumla, provine, în marea ei majoritate,
din sudul Bulgariei și din regiunile muntoase ale Balcanilor
(Stara Planina). Este însă un fapt neîndoielnic că, în afară
de găgăuţi și de coloniile grecești, puţine la număr, întreaga
populaţie creștină din cercurile Varna, Balcic, Dobrici și
în mare parte din Novi-Pasar, Provadia, Kurt Bunar și
Silistra, precum și în toată Dobrogea, se dovedește a fi recent
colonizată, adică nu e mai veche de 100 de ani și, numai în
cazuri foarte rare, de un secol și jumătate. S-ar putea limita
precis numitul ţinut de curând colonizat, dacă am socoti ca
graniţă sud-vestică o linie verticală dusă de la Dunăre până
la Provadia; iar ca graniţă nordică și răsăriteană însăși
Dunărea și M. Neagră, Chira și la apus de sus numita linie
verticală și anume la nord de linia ferată dintre Provadia
și Razgrad până la Dunăre, așezările bulgărești, cu puţine
excepţii, sunt cu totul noi, întrucât ele se găsesc risipite în
masa compactă turcească din Deliorman. Abia la sud de
valea Provadiei sau, mai bine zis, de linia ferată dintre
Varna și Razgrad, s-au mai putut păstra ici-colo, resturi din
populaţia bulgărească băștinașă. Să credem că la Dobrogea,
exceptând orașele, este și populaţie veche bulgară ar fi să ne
înșelăm singuri”17.
Caracterul relativ recent al așezării bulgarilor în
Dobrogea este atestat și de toponimie, printr-o anchetă
amănunţită efectuată îndată după 1878. Dintr-un total
de 3.776 nume topice (din care 367 denumiri de sate,
iar restul nume de văi, coline, lacuri, bălţi, mine, cariere)
clasificate după originea lor s-au găsit: 2.338 nume de
origine turco-tătară (61,89%), 1.260 nume de origine
românească (33,34%), 145 nume de origine rusă (3,84%)
și 6 nume de origine bulgară (0,22%).
Prezenţa foarte redusă a numelor topice bulgare în
Dobrogea la 1878, demonstrează așezarea relativ târzie
a bulgarilor în Dobrogea. Atunci când au venit într-un
număr mai mare pe aceste teritorii, ei au găsit la faţa
locului o populaţie turcească, tătărească sau română,
care dăduse deja denumiri tuturor așezărilor omenești,
ca și principalelor forme de relief sau altor elemente
geografice.
O apropiere din motive umanitare,
politice și religioase
Cele două popoare vecine de la nordul și sudul
Dunării au fost întotdeauna în strânse legături, care
s-au dezvoltat în toate domeniile politic, economic,
74
social și cultural în primul rând. Studiul acestor
raporturi a format obiectul activităţii știinţifice a multor
personalităţi și institute din România și Bulgaria; putem
afirma că există o istoriografie româno-bulgară destul
de bogată în această privinţă.
Chiar din cele mai vechi timpuri fenomenul
transhumanţei de o parte și de alta a Dunării a fost
precizat. Începuturile poporului bulgar sunt legate de
istoria Ţării Românești, precum începuturile vieţii
spirituale a poporului român sunt legate de istoria
poporului bulgar. Pe drumul bătătorit de frecvente
legături politice și relaţii economice, au pătruns și
puternice înrâuriri culturale cu urme evidente în
viaţa spirituală a românilor în epocile mai vechi, mai
accentuate în viaţa spirituală a bulgarilor în timpuri
mai noi.
Limba românească a fost influenţată de vechea limbă
bulgară din care au intrat numeroase cuvinte pentru a
îmbogăţi lexicul, expresii și fenomenele lingvistice, în
afara vechilor cuvinte slave ce ne-au venit de la strămoșii
comuni.
Denumirile de voievod, cneaz, vornic, ca și însuși
cuvântul boier vin de la bulgari. Limba și formularul
documentelor domnești reproduc similare cancelariei
Bulgariei, cel puţin pentru Muntenia. Titulatura „Io”
folosită de domnii români este împrumutată din
diplomaţia bulgară. Întocmirea politică, întrucâtva și
cea militară, denumirea funcţiilor administrative și
unele militare, cancelariile, biserica și școlile, întru-un
cuvânt întreg complexul unei organizaţii de stat,
au fost influenţate la români de bulgari, bineînţeles
conservându-se nota și distincţiile caracteristice
naţionale.
Relaţiile religioase au apărut odată cu primele
forme de organizare a Bisericii Române. Regiunile de
la nordul Dunării atârnau încă demult de episcopii
de Silistra și Vidin. Arhiepiscopul de la Ohrida avea
jurisdicţia asupra întregii vieţi bisericești a românilor;
documente precise atestă această realitate istorică în
vremea lui Mircea cel Bătrân, precum și în vremea lui
Iuga al Moldovei.
După desfiinţarea celui de-al doilea stat bulgar,
numeroși călugări s-au refugiat în ţările române,
unele date semnalând obiecte de cult bisericesc aduse
de dincolo de Dunăre de la bulgari. Biserica Ţării
Românești și apoi cea a Moldovei, de la cele dintâi
alcătuiri, au fost supuse Patriarhiei bulgărești de la
Ohrida, așa cum menţionam mai sus, iar mai târziu
Patriarhiei grecești din Constantinopol, din cauză că,
însăși biserica bulgară cade sub influenţa celei grecești
de la Constantinopol.
2 (92) 2021 document

În acest timp, limba de stat și cea bisericească era
paleoslovenica bulgară. În Târgoviște și Câmpulung,
precum și la Mănăstirea Neamţ din Moldova s-au tipărit
lucrări în limba slavonă până la mijlocul secolului al
XVII-lea, când a început a fi înlocuită cultura slavonă
cu limba și editorialul grecesc.
Influenţa religioasă era înlesnită și prin relaţiile
politice dintre aceste două popoare sub forma legăturilor
conducătorilor celor două state. Principii Ţării
Muntenești, în lupta de neatârnare faţă de unguri, au
căutat sprijin prin alianţe cu statele slave de la sudul
Dunării. Românii s-au îndreptat către slavonii de peste
Dunăre prin faptul că nu îi despărţea nicio piedică
fizică de celălalt mal al Dunării. Nu îi așteptau relaţii de
supunere, ci erau primiţi ca egali, pe lângă comunitatea
de religie și forma ritului; acestea i-a îndepărtat de
unguri, care urmăreau să-i supună. Preponderenţa
elementului slavo-bulgar până în secolul al XIV-lea nu
este contestată de niciun istoric. Pentru a doua perioadă
a slavonismului, și anume în epoca lui de înflorire la noi
secolele XIV-XVII, până în anii din urmă, se susţinea
aceeași înrâurire, continuându-și prioritatea oarecum în
virtutea inerţiei istorice.
Cel din urmă Patriarh al Bulgariei, Eftimie, era în
corespondenţă cu Antim, cel de-al doilea mitropolit
al Munteniei (corespondenţă păstrată până nu demult
la Mănăstirea Neamţ). După o legendă, un călugăr
de la Mănăstirea Sadoveș, de pe Valea Vidului, luând
cu dânsul cărţi și icoane s-ar fi refugiat în Muntenia,
înfiinţând mănăstirea Sadova de lângă Grecești.
Domnitorul Mihnea Vodă avea drept confident pe
călugărul Grigore din Ghiprovăţul Bulgariei18.
Informaţiile etnografice și mișcările de populaţie în
Basarabia sudică și Dobrogea în veacurile XVIII și XIX
cu privire la coloniile bulgărești din aceste regiuni, ne
creionează tabloul general al apropierii româno-bulgare.
La 1445, de teama turcilor care s-au așezat, după
luptele de la Varna, în întreaga Dobroge, 12.000 de
bulgari s-au refugiat în Muntenia, la Vlad Dracul,
iar imediat după încheierea Păcii, 4.000 din acești
refugiaţi s-au întors la locurile lor. La 1507, un nou lot
de bulgari a fugit în Muntenia. La sfârșitul veacului al
XVI-lea, în vremea lui Mihai Viteazul, au mai avut loc
asemenea exoduri de populaţie. Din cauza războaielor
dintre ruși și turci și a cumplitelor invazii tătaro-turce,
locuitorii Bulgariei au fugit în munţi ori s-au refugiat
în ţările învecinate. La 1594, în timpul invaziei turcești
la Tărnovo, un mare număr de bulgari a fost măcelărit,
iar 16.000 bulgari din răsăritul provinciei s-au așezat în
Muntenia. În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea și,
mai cu seamă, între anii 1792 și 1804, populaţia creștină
document 2021 2 (92)
studii/documente
din Balcani, terorizată de bandele turcești organizate, au
căutat adăpost în ţări străine. Prin apelul făcut de Rusia,
un mare număr de bulgari a părăsit ţara și s-a așezat în
locurile părăsite de turci și tătari.
La 7 iunie 1829, aproape 70.000 de suflete acopereau
toate drumurile care duceau din Bulgaria spre Dunăre.
Coloniștii bulgari au trecut Dunărea pe la Gura
Ialomiţei, Brăila, Galaţi, Isaccea și Tulcea. Unii dintre
ei, cei din Silistra și din împrejurimi, văzând că ţinta lor
finală - Basarabia și Rusia sudică - e prea departe, și fiind
deprinși de veacuri să își caute adăpost în ţinutul de peste
Dunăre, în Muntenia, au făcut jalbă, la 6 iunie 1863,
către Domnie, ca să li se permită așezarea lor la Călărași,
în Ialomiţa: „[...] Vestindu-ţi, că având noi hotărârea
neschimbată ca, la retragerea de aici a împărăteștilor oștiri
să plecăm și noi și cei mai mulţi din locuitori pentru ca să ne
odihnim cu totul în mijlocul fraţilor noștri creștini, [deci te
rugăm] să binevoiești domnește și părintește miluindu-ne pe
toţi, ca să ne așezi sub înălţa-ţi umbrire și să ne orânduiești
a rămâne la Călărași, cu legăturile nedesfăcute, ca să ne
cunoaștem întru toate, noi și ai noștri, nesupăraţi și liberi de
orice venit ce s-ar cuveni moșneagului sau domnului moșiei
și noi am fi gata să dăm fiecare cât se va crede că trebuie și
e drept pentru fiecare sângen, după puterea fiecăruia”. Ei
se rugau să fie purtaţi acolo „pentru că ne depărtăm de la
ţara noastră, căci Călărașii îi știm de mult văzând cu ochii
noștri și nu deosebim de Silistra și de împrejurimile ei”.
În 1843, bulgari au fost primiţi dincolo de Dunăre
locuind între Ismail, Kalpuk și Fălciu. O notiţă din
1847 arată pe bulgari coloniști și negustori în Muntenia
Moldova și Basarabia. La 1852, se găseau în Tulcea
3.000 de bulgari. O parte dintre bulgarii colonizaţi în
Basarabia s-au reîntors așezându-se în Dobrogea. Mulţi
dintre ei vorbeau limbile turcă, română, greacă și rusă.
La 1856, Mangalia avea o populaţie compusă numai
din bulgari musulmani. La 1861, turcii, încercând să
colonizeze pe tătarii din sudul Crimeii în Dobrogea
și Bulgaria, poruncesc ca aceștia să fie așezaţi în cele
mai frumoase și mai înstărite sate de bulgari. Bulgarii
neputând suporta sarcinile grele ce li se pun, emigrează
spre Rusia, în Crimeea. Cei rămași au suportat valul
tătăresc, cu deosebire cei de rit ortodox, cei catolici fiind
protejaţi de consulul austriac. 10.000 bulgari pornesc din
nou în ered așezându-se în România pe moșiile boierești,
după ce vreo 1.000 au rămas în Crimeea. În 1865, se
aflau în Tulcea 6.000 greco-bulgari (ortodocși) la o
populaţie de 22.000 de suflete. În regiunea Mangalia,
Constanţa, Hârșova și Ostrov, cutreierau păstori bulgari
cu turmele lor, veniţi mai cu seamă din regiunea Kotel.
Până la Războiul din 1877-1878, toată această regiune
era presărată cu câșle19 ţinute de bulgarii din Kotel și
75
studii/documente
din satele apropiate: Gradetz, Jerarna, Medrea. Aceste
câșle numărau până la 3.000-4.000 de oi fiecare, mai
multe sute de cai și vite cornute. Păstorii bulgari își
petreceau viaţa aici, constituind o populaţie aproape
stabilă. Grupaţi într-un fel de cooperativă de 30-40
membrii, ei se întorceau rar în Bulgaria, lângă familiile
lor, pe care nu le puteau aduce în Dobrogea din cauza
tătarilor și turcilor. Cu acești păstori s-au populat unele
sate ca Tuzla, Techirghiol, Anadalchioi, apoi unele din
regiunea Medgidia, Hârșova, Ostrov și chiar parte în
orașul Constanţa, când viaţa păstorească a început să
decadă. În 43 sate din aceste regiuni se găseau câșle
bulgărești.
Așezările bulgarilor în Dobrogea pot fi împărţite în
patru grupe:
1. Grupul Babadag - Tulcea, cel mai mare;
2. Grupul Silistra - Medgidia;
3. Grupul Măcin;
4. Grupul Constanţa - Mangalia, cel mai mic grup,
prelungirea grupului Babadag - Tulcea. Cele mai mari
state bulgărești, din grupul de la sud de Babadag, sunt
Cosapchivu, Corainesuf, Sareust, Sarighiol, Beidaud,
Popur, Hamangia, Ceamurlia de Sus, Camena,
Ceamurlia de Jos, Pașacâșlea, Caramanchioisat și apoi
Bașkir, Camber Hacilov. Amestecaţi cu alte naţionalităţi:
Nalbant, Agighiol, Sarighiol, Alibeichioi în regiunea
Tulcea; la sud de Babadag în Tocsov, Seremed, Palazul
Mic. Tot înspre Babadag: Bașchioi, Camber, Saghilov,
Canlăhogeac, Caucaz, Eschibaba, Gorgălăneul Mic,
Tașaul, Zelir, Sarinan, Frecăţei, Cataloi, Jenichei,
Congaz, Meidanchioi, Beștepe20.
Epoca de renaștere naţională a bulgarilor în noile
condiţii economice-capitaliste, începe, ca și la români,
printr-o mișcare literară, fiind completată apoi de o
mișcare politică, cu scopul nu numai de a salva sufletul
naţional, dar și de a ridica poporul să își croiască singur
un drum nou printre celelalte popoare independente.
Mișcarea literară și școlară a căpătat o deosebită
intensitate în prima jumătate a secolului al XIX-lea, după
care s-au accentuat încercările de luptă pe terenul politic,
îndeosebi în decursul anilor 1860-1877.
În ambele mișcări pentru renașterea naţională
România își are partea ei de contribuţie destul de
importantă. Gheorghi Racovski în ziarul său „Badasnost”
[„Viitorul”] din 8 martie 1864 scria: „după căderea
Bulgariei sub jugul Turciei, conservându-și viaţa politică
și drepturile sale, România a fost pentru naţiunea bulgară
un azil liber și inviolabil, iar casa săteanului român a fost
deschisă bulgarului, cu cea mai mare și cordială ospitalitate”21.
Doctorul Șișmanov, fost ministru al Instrucţiei
Publice în Bulgaria, cu puţin timp înaintea Războiului
76
Balcanic, a adresat o scrisoare revistei „Convorbiri
literare”, prin care se angaja la demersul de apropiere
culturală româno-bulgară, folosind tradiţia consacrată în
acest domeniu. De altfel, „propaganda pentru o înţelegere
cordială între aceste două popoare, care au fraternizat
întotdeauna în istorie și care și-au adus servicii mutuale,
nu poate fi decât ușoară”22.
Și tot pe atunci un alt om politic, Gheșov, șeful
Partidului Naţional-Popular și fost prim-ministru,
într-un articol din ziarul „Mir” recunoștea: „Marii noștri
revoluţionari, scriitori și luptători Racovski, Karavelov,
Botev, Hagi Dimităr, Ștefan Caragea, P. Hitov și întreaga
pleiadă, numai pe pământul sfânt al României - cum îl
numeau ei - au putut să scrie, să agite și să semene sămânţa
revoluţiei, a redeșteptării politice”23.
Renașterea modernă a poporului bulgar s-a accentuat
odată cu începutul veacului al XIX-lea, Principatele
românești fiind gazde tuturor manifestărilor culturale
bulgare. De la prima carte tipărită în limba bulgară
modernă „Kiriacodromion” a episcopului Sofronie
(Râmnicu Vâlcea, 1806) și până la societatea „Balgarsko
Knijovno Drujestvo”, înfiinţată la Brăila, în 1869 și
mutată, în 1880, la Sofia, ca sâmbure al Academiei
Bulgare. În schimb, școlile românești au fost deschise
tuturor tinerilor bulgari în tot decursul veacului
al XIX-lea, chiar și după constituirea Bulgariei
contemporane.
Brăila de la 1821 la 1870. Emigranţi
și revoluţionari bulgari în Brăila
Brăila a fost, în timpul când Bulgaria făcea parte
integrantă din Imperiul Otoman, centrul revoluţionar
și cultural al emigranţilor bulgari. Ori de câte ori eșuau
încercările lor revoluţionare, patrioţii bulgari se refugiau
în Muntenia, pentru a scăpa de furia turcilor.
În 1821, în oastea eteriștilor greci, de sub conducerea
lui Alexandru Ipsilante, se aflau și comitagii bulgari, în
frunte cu Macedonski, un fost căpitan rus, bulgar de
origine. Eșuând Mișcarea Eteristă, turcii i-au măcelărit
pe toţi locuitorii bulgari care au conspirat împotriva
lor. Cei care au putut scăpa de măcel s-au refugiat în
Muntenia. Majoritatea lor s-au adăpostit în porturile
de pe malul Dunării românești în afară de Brăila, care
era pașalâc și deci stăpânit direct de turci.
În 1828, s-au așezat și în Brăila colonii de bulgari. În
1829, voluntarii bulgari sub conducerea lui Gheorghe
Stoilov Maniorcor, poreclit și Buicliu, au luat parte,
alături de ruși, la războiul împotriva turcilor. După Pacea
de la Adrianopol (1774), care reda libertate Brăilei,
bulgarii au avut de suferit persecuţii groaznice din
2 (92) 2021 document

partea turcilor, fapt pentru care au părăsit în masă ţara
lor, emigrând în Muntenia, Moldova și Basarabia. S-a
afirmat, în documentele vremii, că au emigrat, în 1829,
peste 28.000 bulgari. Majoritatea emigranţilor erau din
satele și din orașele turcești de pe malul Dunării din
Vidin, Tereu, Sliven. Foarte mulţi bulgari s-au așezat
în Brăila, Galaţi, București și Craiova. Transportul
bulgarilor plecaţi în bejenie, prin Măcin la Brăila, a
ţinut peste două luni. Conducătorul emigranţilor a fost
Vasile Petrovici Vâlcov, supranumit de ruși Toiardaklieff.
Acest căpitan a fost considerat un erou naţional bulgar.
Luase parte la Războiul ruso-turc din anul 1805 și
organizase cetele revoluţionare, care luptaseră alături
de ruși în război.
Emigranţii bulgari au fost cazaţi în fostele case ale
turcilor. Printr-o petiţie adresată generalului Kiseleff,
guvernatorul Brăilei, s-a obţinut în favoarea bulgarilor
scutirea de dări pe 10 ani și de la 10 ani pe alţii 10 ani
reducerea la jumătate a dărilor. S-a mai obţinut să se
vândă emigranţilor bulgari stabiliţi în Brăila casele
turcești cu câte 4, 2 lei și câte 1 leu de stânjen. O parte
dintre aceștia s-a adaptat noilor condiţii de viaţă,
identificându-se cu încetul cu populaţia românească. O
altă parte a continuat lupta pentru eliberarea ţării lor,
făcând parte din comite revoluţionare, Brăila devenind
astfel centrul mișcării revoluţionare bulgare.
În 1841, un grup de voluntari bulgari, în frunte cu
revoluţionarul Gheorghi Racovski, s-a îmbarcat pe un
caiac pentru a trece Dunărea în Dobrogea, în acea vreme
provincie turcească. O parte a fost ucisă de soldaţii
din garnizoană, iar o altă parte prinsă, dezarmată și
condusă la Galaţi pentru a fi predată turcilor. Guvernul
moldovean a întâmpinat obstrucţia echipajului vasului
grecesc, pe care fuseseră transportaţi bulgarii, care s-a
opus cu armele, declarând că nu vor preda de bună-
voie pe refugiaţii politici bulgari. Echipajul a intervenit
la consulul Imperiului Ţarist din Galaţi, Simion
Andreevici, care a solicitat ca revoluţionarii bulgari să-i
fie predaţi, pentru a fi transportaţi la Reni.
Din anul 1842, a început un șir de atentate ale
revoluţionarilor bulgari îndreptate împotriva acelora
care se opuneau luptei pentru independenţa Bulgariei.
Căpitanul Vâlcov, comandantul revoluţionarilor,
intenţionase să-l ucidă și pe domnitorul Bibescu, dar a
fost prins și condamnat la 15 ani închisoare și încarcerat
la Telega. Cu această ocazie „s-au găsit ascunse la Vâlcoff
100 suliţe cu pile și cu mașini bine făcute, pieptare prin
care nu trecea glonţul, topoare, puști, săbii, vreo 20 ocale
iarbă de furcă, banii, gloanţe, pe care acesta afirma că le
avea în păstrare pentru trebuinţă numai pentru patria
mea bulgară”24.
document 2021 2 (92)
studii/documente
Când, în anul 1848, a izbucnit revoluţia în Principate,
revoluţionarii au fost puși în libertate, iar la scurt timp
de la înăbușirea revoluţiei, Vâlcov a fost exilat. Trebuie
subliniat că, deși revoluţionar până la sfârșitul vieţii,
Vâlcov a reușit să aibă, în 1869, la Brăila, 12 prăvălii.
În anul 1867, în urma unei încercări revoluţionare
eșuate a unui puternic detașament de bulgari, aceștia
s-au împrăștiat în România și îndeosebi în Brăila,
avându-l în fruntea lor pe Gheorghi Racovski. Acesta a
fondat, la Brăila, în anul 1840, o școală primară pentru
colonia bulgară, școală condusă de el însuși. În anii 1868
și 1870, Gheorghi Racovski a fondat mai multe ziare
la București.
În anul 1868, în urma unor proteste în Brăila, o parte
dintre patrioţii bulgari a fost arestată și apoi eliberată.
Anul 1870, marchează sosirea altor etnici bulgari
în Brăila.
La Brăila, centrul de acţiune al Comitetului
Revoluţionar Bulgar, au apărut și periodice în limba
bulgară, care reprezentau acest curent revoluţionar. În
anul 1863, a apărut ziarul „Albina Bulgară”, continuatorul
ziarului „Bulgaria”, apărut la Constantinopol, în perioada
28 martie 1859-28 martie 1863. Cu sprijinul Rusiei, care
încuraja tendinţele pan slave, au apărut, în perioada
1864-1877, un număr de cinci periodice. Pe întreg
teritoriu românesc erau semnalate 11 ziare și reviste
bulgărești politice, literare, știinţifice și umoristice. În
1867 a apărut „Zorile Dunării” care, după eliberarea
Bulgariei, a reapărut la Șiștov25.
Tratatele de la San Stefano și Berlin (1878)
La 3 martie 1878, între Rusia și Imperiul Otoman s-a
încheiat Tratatul de la San Stefano, prin care se recunoștea
independenţa României, Serbiei și Muntenegrului, se
crea un mare principat autonom al Bulgariei și se
introducea o administraţie autonomă în Bosnia și
1878. San Stefano
77
studii/documente

Herţegovina. Pentru o în lupta contra turcilor

parte din despăgubirile și că, prin urmare,
de război pe care dacă bulgarii, sârbii
trebuia să le plătească, și grecii vor să lupte
Turcia ceda Rusiei pentru îmbunătăţirea
Dobrogea, pe care sorţii conaţionalilor
aceasta își rezer va lor de sub stăpânirea
dreptul de a o schimba turcească, România
cu partea Basarabiei va păst ra o st rictă
detașată la 1856. neutralitate, întrucât
Prin Tratatul de nu va f i vorba de
1878. Berlin
la Berlin din 13 iulie schimbări teritoriale”.
1878 s-a recunoscut independenţa României, în a cărei Conflictul, izbucnit în același an, s-a finalizat cu
componenţă intrau Delta Dunării, Insula Șerpilor și înfrângerea trupelor otomane. Cu ocazia Conferinţei
Dobrogea de la Est de Silistra până la Sud de Mangalia ambasadorilor marilor puteri la Londra pentru
( traseul definitiv al frontierei Dobrogei de Sud a fost reglementarea problemei balcanice, au avut loc, în
stabilit în 1880 de către o comisie internaţională). paralel, și convorbiri oficiale între ambasadorii României
Teritoriul Basarabiei, despărţit de Rusia în urma și Bulgariei în capitala Marii Britanii. Aceste convorbiri
Tratatului de la Paris din 1856 (judeţele din sudul au fot determinate de cererea guvernului român privind
Basarabiei) revenea Rusiei. o rectificare teritorială în sudul Dobrogei, motivată
prin schimbarea generală a statu-quo-lui teritorial.
Poziţia României faţă de alipirea Rumeliei la
Convorbirile directe româno-bulgare neducând la niciun
Bulgaria și faţă de războiul sârbo-bulgar din 1885
rezultat, s-a convocat o conferinţă a ambasadorilor
În urma unei răscoale a populaţiei bulgare împotriva Marilor Puteri la St. Petersburg, ale cărei lucrări s-au
stăpânirii turcești, Rumelia Orientală a fost alipită, în desfășurat între 18 martie și 2 aprilie 1913. Chiar de la
1885, la Principatul Bulgariei, mărindu-și considerabil prima ședinţă, ambasadorul german, contele Pourtalès,
teritoriul. România nu a reacţionat negativ la această căruia i s-au alăturat ambasadorii Austro-Ungariei și
schimbare. Serbia, nemulţumită de modificarea statu- Italiei, a cerut acceptarea pretenţiilor Marilor Puteri la 26
quo-lui teritorial, a atacat în aceeași an Bulgaria, suferind aprilie/1mai 1913. Guvernul bulgar era obligat să cedeze
o înfrângere militară, care a pus capăt ostilităţilor. Pacea Silistra și împrejurimile pe o rază de 3 km; de asemenea,
s-a semnat la București, la 19 februarie/3 martie 1886. să acorde autonomie școlară și bisericească aromânilor din
Macedonia. Prevederile protocolului nu au fost aplicate,
Primul Război Balcanic (1912)
întrucât primele întâlniri pe teren ale Comisiei mixte
În cursul anului 1912, s-au încheiat o serie de tratate româno-bulgare nu au dat niciun rezultat, iar la sfârșitul
bilaterale între Serbia, Bulgaria, Grecia și Muntenegru, lunii iunie Bulgaria, care nu ajunsese la o înţelegere cu
cu scopul de a acţiona în comun pentru eliberarea Serbia și Grecia în privinţa împărţirii teritoriilor eliberate,
teritoriilor din Peninsula a atacat prin surprindere
Balcanică aflate încă trupele sârbești și grecești
sub stăpânire otomană pe linia de încetare
(Macedonia, Albania și a focului, mizând pe o
litoralul grec de la Salonic soluţie militară. Astfel,
spre Est). În ajunul a izbucnit al Doilea
declanșării ostilităţilor, Război Balcanic, în care
Titu Maiorescu, șeful a intervenit și România.
guvernului român, declara,
Pacea de la București
la 18 septembrie 1912,
(1913)
ministrului Bulgariei
la București, Kalinkov, Lucrările Conferinţei
următoarele: „România de pace au început la 17/30
nu poate uita că ea însăși iulie 1913, sub președinţia
și-a câștigat independenţa 1913. Bucureşti lui Titu Maiorescu, și

78 2 (92) 2021 document

 studii/documente

au durat până la Dobrogei, cu sediul

28 iulie/10 august. la Babadag, condus
Conform Tratatului de dr. I. Oghianov27.
de Pace, Bulgaria ceda Acest comitet,
României Dobrogea preluând argumentele
de Sud până la linia rezoluţiei Congresului
Turtucaia - Ecrene, Reprezentanţilor
Serbiei o parte din Orașelor și Satelor
Macedonia, Greciei din Dobrogea, votată
Macedonia de în ședinţa din 17
Sud și o parte din decembrie 1917, a
Tracia apuseană, iar alcătuit, la 7 ianuarie
Turciei o par te a 1918, un Memoriu
Traciei răsăriteană a d re s a t P u t e r i l o r
cu Adrianopolul, Centrale, prin care
anexând totuși din solicita să se proclame
teritoriile eliberate 1918. Bucureşti
desprinderea
o parte din litoralul Dobrogei de România
Mării Egee și un district din Macedonia răsăriteană. La și să se recunoască drept fapt împlinit uniunea politică
30 iulie/12 august, reprezentanţii statelor învingătoare a Dobrogei la Bulgaria.
au semnat un Protocol secret, care prevedea garanţii Î n v e d e re a s u s ţ i n e r i i t e z e l o r f o r mu l a t e ,
militare și diplomatice reciproce în cazul când Sobrania administraţia militară bulgară a recurs și la datele
bulgară ar fi respins Tratatul de Pace26. recensământului populaţiei efectuat în condiţiile
ocupaţiei (1917) în regiunea nordică a Dobrogei,
Primul Război Mondial
date care micșorau în mod vădit numărul și ponderea
În momentul intrării României în război împotriva populaţiei românești.
Austro-Ungariei (august 1916), Bulgaria, aliată cu Politica de desprindere a Dobrogei de România
Puterile Centrale încă din septembrie 1915, a declarat s-a manifestat și în toamna anului 1918, când Puterile
război României și a început operaţiunile militare pe Centrale se aflau în pragul prăbușirii, iar Bulgaria
frontul din Dobrogea. Retragerea temporară a trupelor în faţa încheierii armistiţiului cu Antanta. La 23
române în toamna anului 1916 a dus la reîncadrarea septembrie 1918, din iniţiativa aceluiași Comitet
Cadrilaterului în administraţia bulgară și la trecerea Naţional, a avut loc, la Babadag, un al doilea Congres
Dobrogei sub regimul de ocupaţie germano-bulgară. Naţional al Dobrogei. Acesta a adoptat Rezoluţia
Prin Pacea de la București (mai 1918) impusă primei Adunări Naţionale Regionale a Dobrogei, prin
guvernului român, s-a stabilit ca Dobrogea să primească care se denunţau prevederile Păcii separate încheiate la
o administraţie mixtă, denumită „condominium”, București (7 mai 1918), cerând încorporarea Dobrogei
exercitată de Austro-Ungaria, Germania, Turcia și la Bulgaria, întrucât împărţirea acestei provincii în
Bulgaria. Germania își rezerva însă rolul de arbitru. Dobrogea de Nord și de Sud era arbitrară și nu putea fi
După semnarea Păcii de la București (care nu a explicată decât prin existenţa unor tendinţe și interese
fost ratificată de Parlamentul român), ar fi urmat ca imperialiste străine. Adunarea însărcina Comitetul
graniţele teritoriului administrat de Bulgaria (jud. Naţional Central al Dobrogei să aducă Rezoluţia la
Durostor și Caliacra) să se deplaseze spre Nord, până la cunoștinţa guvernelor statelor neutre și beligerante.
o linie ce urma aproape paralel calea ferată Cernavodă - De menţionat că o bună parte din argumentele
Constanţa, situată la o distanţă de aproximativ 10-15 km însumate în Memoriu sunt preluate de istorici bulgari
de aceasta. Urmărind o mai puternică influenţă asupra contemporani28.
administraţiei locale și în tendinţa de a-și asigura în Faţă de intenţiile anexării întregii Dobroge de
viitor stăpânirea întregului ţinut al Dobrogei, Bulgaria către Bulgaria, cât și faţă de perspectiva unei eventuale
și-a plasat Armata 3 de ocupaţie înspre Nord, în zona autonomii a Dobrogei, social-democraţii români, aflaţi
Babadag, Marna, Tulcea, Deltă. la Odessa, au adresat, la 24 octombrie 1917, Comitetului
Propaganda pentru anexarea Dobrogei la Bulgaria Executiv Central al Sovietelor din toată Rusia
a fost organizată de Comitetul Naţional Central al următorul mesaj cuprinzând punctul lor de vedere:

document 2021 2 (92) 79

studii/documente

„În numele social-democraţiei române, refugiată în mare Tratatul de Pace cu Bulgaria

parte pe teritoriu Republicii rusești, din cauza prigonirilor
Înfrângerea Puterilor Centrale, în octombrie 1918,
guvernului român, ţinem să facem următoarele observaţii
a dus la anularea Tratatului de la București din 1918.
asupra acestei chestiuni. Problema Dobrogei se împarte
Pacea dintre Puterile Aliate și Asociate (inclusiv
în două: în chestiunea teritoriului rășluit de la bulgari
România), pe de o parte, și Bulgaria, pe de altă parte,
în 1913 - așa-numitul Cadrilater - și vechea Dobroge.
s-a semnat la Neuilly sur Seine, la 27 noiembrie 1919.
Asupra Cadrilaterului nu încape discuţie. Pământul anexat
În partea a doua a tratatului, privind graniţele Bulgariei
prin violenţă, locuit de o populaţie compactă bulgărească,
s-a stabilit drept hotar cu România graniţa existentă la
trebuie să se întoarcă statului vecin. Aici nu poate fi vorba
1 august 1914 între aceste două ţări.
de autonomie, ci de retrocedare. Dobrogea veche însă a
În Secţiunea a IV-a privitoare la protecţia
fost realipită de România după Războiul din 1877, în
minorităţilor, art. 54 prevedea: „Supușii bulgari
schimbul celor trei judeţe basarabene, ce mai rămăsese libere
aparţinând unor minorităţi etnice, din punctul de vedere
din Basarabia întreagă anexată de Alexandru I la 1812.
al limbii sau al religiei, se vor bucura de același tratament
Majoritatea populaţiei acestei provincii este românească.
și de aceleași garanţii, în drept și în fapt, ca și ceilalţi supuși
Minoritatea este alcătuită din ruși, bulgari, turci, tătari
bulgari. Vor avea, în special, un drept egal de a înfiinţa,
și evrei. Acestei minorităţi trebuie să i se asigure o deplină
conduce și a controla pe socoteala lor instituţii de binefacere,
și liberă dezvoltare în cadrul statului actual. Aici nu
religioase sau sociale, școli și alte stabilimente de educaţie,
poate fi vorba de autonomie, ci de introducerea unui larg
cu dreptul de a întrebuinţa în libertate propria lor limbă și
regim democratic. Dar mai mult. Dobrogea este plămânul
de a întrebuinţa în libertate religia lor”.
României. Fără această provincie, care îi deschide drumul
Art. 55 menţiona: „În materie de învăţământ public,
la Mare, România nu se poate dezvolta și nici trăi. A
guvernul bulgar va face, în orașele și satele în care locuiesc
dezlipi Dobrogea de România este ca și cum s-ar dezlipi
într-o mare proporţie supuși bulgari vorbind o altă limbă
provinciile baltice și provinciile Mării Negre de trupul
decât limba bulgară, înlesnirile să fie date copiilor acelor
Republicii rusești. România ar cădea economicește,
supuși bulgari în propria lor limbă”30
dacă nu și politicește, în stăpânirea puterilor capitaliste
În art.171 privind problema tratatelor se spune:
înconjurătoare. Deposedând-o de ţărmul liberator al Mării
„Bulgaria recunoaște ca fiind și rămânând abrogate toate
ar avea pentru România rolul dezastruos pe care l-ar fi
tratatele, convenţiile sau înţelegerile ce s-au încheiat înainte
avut așezarea Rusiei Ţariste sau a altei puteri cuceritoare
de 1 august 1914 sau de la această dată până la punerea
la Constantinopol și strâmtori - așezare pe care noi, social-
în vigoare a tratatului de faţă, cu Rusia sau cu orice stat
democraţii, am combătut-o din răsputeri. Este adevărat că
ori guvernământ al cărui teritoriu constituia mai înainte
populaţiile Dobrogei au fost și sunt ţinute sub un revoltător
o parte a Rusiei; cât și cu România, după 15 august 1916,
regim de asuprire și de excepţie. De acest regim nu poate
până la punerea în vigoare a tratatului de faţă”31.
fi făcut răspunzător poporul român, ci oligarhia lui, care
îl stăpânește și pe dânsul totuna vitreg. Remediul acestei
Relaţiile româno-bulgare în perioada 1920-1940
stări de lucruri este nu dezlipirea Dobrogei de România, ci
desfiinţarea netrebnicului regim oligarhic și înlocuirea lui În toată această perioadă, relaţiile româno-bulgare au
cu unul democratic și republican. Dar problema românească avut ca implicaţii principale problema Dobrogei, precum
nu se termină aici. Sunt peste patru milioane de români și o serie de aspecte ale statului minorităţilor. Ele au fost
sub unguri și sub austrieci. Desigur că o scăpare din vedere evocate în majoritatea contactelor oficiale din acești
v-a făcut să nu cereţi și pentru populaţia românească din ani și au constitut cauza principală a monumentelor de
Transilvania și Bucovina autonomia și dreptul de a dispune tensiune între cele două ţări, teza campaniilor de presă
de ea însăţi. Aceasta se înţelege, nu are nimic comun cu bulgare și, mai ales, un instrument de manevră pentru
scopurile anexioniste ale oligarhiei noastre. Ne exprimăm o serie de puteri (Italia, Germania sau URSS). Amplu
dorinţa ca reprezentanţii democraţiei revoluţionare ruse au fost evocate problemele în litigiu în octombrie 1933
la Conferinţa de la Paris să aibă în consideraţie aceste cu ocazia vizitei lui Nicolae Titulescu la Sofia. O serie
revendicări. Acestea sunt revendicări minime și vremelnice, de documente menţionează punctele de vedere opuse
căci noi știm că numai o federaţie republicană balcanică ale părţilor.
va mântui popoarele peninsulei de intrigile dinastice, de În același timp, în această perioadă în cadrul
poftele de cucerire și de luptele fratricide, după cum numai întâlnirilor oficiale nu întâlnim nicio menţiune despre
o revoluţie a proletariatului internaţional va scăpa Europa Dobrogea, precum în Comunicatul vizitei regale
de catastrofa prezentă și va decide omenirii drumuri noi”29. bulgare în România, din 28 ianuarie 193432 și nici după

80 2 (92) 2021 document


întrevederile dintre Carol al II-lea și Boris, pe Dunăre
(30 octombrie1933). Luările de cuvânt ale regelui
Boris și ale premierului Mușanoff exprimă recunoștinţa
Bulgariei pentru ajutorul primit de-a lungul istoriei din
partea României. De la început, Pactul de Înţelegere
Balcanică încheiat, la 9 februarie 1934, de Grecia,
Iugoslavia, România, Turcia, a fost conceput ca un pact
în cinci (inclusiv Bulgaria). El a fost propus ca atare
adeziunii Bulgariei care l-a refuzat33. Motivul principal
invocat de Bulgaria l-a constituit problemele teritoriale,
respectiv susţinerea revizuirii tratatelor de pace, teză
ce venea în contradicţie cu prevederile Antantei
Balcanice privind respectarea și garantarea statu-quo-
ului frontierelor. Tot din aceleași motive Bulgaria nu
se număra printre semnatarii convenţiilor de definire a
agresiunii semnate la Londra, la 3-5 iulie 1934, de URSS
cu alte state europene, între care și România.
Acordul de la Salonic
La Salonic, în ultima zi a lunii iulie 1938, primii
miniștri bulgar, Georgi Kyoseivanov, și grec, Ioannis
Metaxas, în calitate de președinte în exerciţiu al
Ioannis Metaxas
Georgi Kyoseivanov
Consiliului Permanent al Înţelegerii Balcanice
(asistaţi de ambasadorii celorlalte state interesate), au
semnat Acordul prin care se considerau abolite clauzele
militare, navale și aeriene ale Tratatului de Pace cu
Bulgaria (Partea a IV-a din Tratatul de la Neuilly sur
Seine), precum și clauzele referitoare la demilitarizarea
frontierei turco-bulgare prevăzute de Convenţia de
la Lausanne din 1923. În realizarea acestei înţelegeri
România a avut un rol important, textul acordului
fiind, în esenţă, cel propus de partea română. Acordul
de la Salonic stipula că Bulgaria era atașată politicii de
întărire a păcii în Balcani, că era animată de dorinţa de
a întreţine cu statele balcanice relaţii de bună vecinătate,
de deplină încredere și de colaborare și că statele
document 2021 2 (92)
studii/documente
Înţelegerii Balcanice erau inspirate faţă de Bulgaria de
năzuinţe pașnice și de aceeași dorinţă de colaborare. Prin
acordul semnat, toate aceste state își luau angajamentul
de a se abţine în relaţiile lor mutuale de la orice recurgere
la forţă, în conformitate cu acordurile de neagresiune
pe care fiecare dintre ele le-a semnat34.
Comunicatul comun dat publicităţii după semnarea
Acordului de la Salonic releva: „Acest acord încheiat
între ţările tratând de la egal la egal este rezultatul fericit
al negocierilor libere desfășurate într-o atmosferă de
cordialitate și înţelegere”35.
Condiţiile în care s-a semnat Acordul de la Craiova
După evenimentele din iunie-iulie 1940 - cererea
ultimativă a URSS - a avut loc o intensificare a
contactelor între guvernele de la București și guvernul
german în ceea ce privește revendicările faţă de România
formulate de Bulgaria și Ungaria.
După cum rezultă din documentele diplomatice
existente în arhivele noastre, cu toate asigurările
primite de la București în sensul de a se face o politică
de integrare sinceră în sistemul creat de axa Berlin-
Roma36, guvernul Reich-ului s-a preocupat insistent
de satisfacerea cerinţelor Ungariei și Bulgariei de către
România. În acest sens s-au manifestat principalii
factori de răspundere ai Reich-ului, inclusiv Hitler.
Toate aceste luări de poziţii concordau asupra faptului că
guvernul german și în parte cel italian au supus România
presiunilor celor mai directe pentru a accepta în cele din
urmă cererile Bulgariei și Ungariei.
La 31 iulie 1940, ministrul Germaniei la București
înmâna lui Mihail Manoilescu, ministru de Externe
(abia întors cu I. Gigurtu
de la Berchtesgaden și
Roma), opinia definitivă
a lui Hitler în problema
Cadrilaterului:
„ Fü h r e r u l s o c o t e ș t e
retrocedarea Dobrogei
de sud, în graniţa de la
1913, inclusiv Silistra
și Balcicul, ca o soluţie
extraordinar de loială și
care trebuie acceptată pur
și simplu”37.
Câteva telegrame Mihail Manoilescu
diplomatice în această
problemă atestă faptul esenţial că „cedarea formală a
Cadrilaterului (pe care Tratatul de la Craiova nu a făcut
decât să o consacre printr-un act solemn) s-a consumat,
de fapt și chiar juridic, la 30 august 1940, la Viena și
81
studii/documente

ne-a fost impusă de aceiași oameni și sub aceeași presiune Protocolul de

ca și Arbitrajul de la Viena, printr-un act conexat la Bistriţa -
indivizibil, ba chiar inclus ca o simplă anexă a aceluiași Bulgaria
act de arbitraj”38.
Discuţiile care au dus la Protocolul de la Craiova După cel
din 7 septembrie 1940 pentru cedarea Cadrilaterului au de-Al Doilea
început prin preliminariile de la Sofia (3 august1940), Război Mondial,
din iniţiativa română ca urmare a sugestiilor germane. în noile condiţii
Ministrul de Externe Popoff a declarat ambasadorului istorice din
Victor Cădere că „Hitler a recunoscut dreptatea România și
pretenţiilor bulgare asupra întregului Cadrilater - la Bulgaria, un
fel Franţa și Anglia -, ne mai vorbind de propunerea comunicat
Sovietelor, care le-a făgăduit frontiera comună, pe care comun al
Petru Groza
însă - mi-a declarat Popoff - Bulgaria nu o dorește în guvernelor celor
niciun caz”39. două ţări se referea la
Au urmat discuţii și note reciproce 40, presiuni rezultatele convorbirilor
la frontieră, campanii de presă, presiuni germane și bilaterale asupra
italiene. Primul ministru bulgar, anunţând Acordul de relaţiilor româno-
la Craiova la radio, sublinia că „rezolvarea favorabilă bulgare, care au avut loc
pentru noi a chestiunii dobrogene a putut fi obţinută la 15 și 16 iulie 1947, la
datorită mediaţiei amicale și sprijinului preţios ce ni l-au castelul Bistriţa de lângă
arătat marii conducători ai poporului german și italian”41. Sofia, între delegaţiile
guvernamentale
Informarea delegaţiei române de la Sofia despre conduse de dr. Petru
zvonul privind „Coridorul” intenţionat între URSS Groza și Gheorghi
și Bulgaria Dimitrov.
Comunicatul comun
La data de 15 septembrie 1945, vicepreședintele al guvernelor român și Gheorghi Dimitrov
Consiliului de Miniștri, Gheorghe Tătărescu, a primit bulgar arăta: „Cele două
din partea ministrului român la Sofia, A. Barcianu, guverne, constatând că toate chestiunile teritoriale între
următoarea telegramă: „Cred necesar a semnala atenţiei România și Bulgaria sunt definitiv reglate, au convenit
Domniei Voastre un zvon, care s-a răspândit în vremea într-un spirit de încredere reciprocă de a reglementa în
din urmă din cercuri militare și comuniste de aici și care conformitate cu Protocolul semnat de cele două părţi în
privește situaţia Dobrogei. Se pretinde că, în cadrul cursul acestor conversaţii toate chestiunile pendinte între
ajustărilor teritoriale, care se vor stabili într-un viitor ele, menţionând hotărârea comună de a lichida chestiunile
apropiat, această provincie va f i atribuită în întregime rămase nereglate rezultând din aplicarea Tratatului de la
Bulgariei, pentru a se crea astfel o legătură terestră Craiova”43.
între Uniunea Sovietică și Bulgaria și pentru a se da În ianuarie 1948, cu prilejul vizitei președintelui
acestei ţări o compensaţie pentru alte teritorii, pe care Consiliului de Miniștri al Bulgariei, Gheorghi Dimitrov,
va trebui să le cedeze unora din vecini. Am căutat să la București, un comunicat asupra hotărârilor luate cu
verif ic temeiul acestui zvon. La Ministerul Afacerilor ocazia conferinţei dintre delegaţiile guvernelor Bulgariei
Străine este considerat ca «pură fantezie». Personalităţi și României constata că, „protocolul de la Bistriţa, prin
politice bulgare, printre care și membri ai Guvernului, care toate chestiunile pendinte între Bulgaria și România au
f ie la sondările mele directe, f ie pe cale indirectă, pretind fost cu desăvârșire lichidate în spiritul înţelegerii reciproce, a
că nu au cunoștinţă de astfel de intenţii și că niciun fost executat în toate părţile lui esenţiale, restul urmând să
bulgar, «cu scaun la cap», nu se gândește la așa ceva. M-a fie executat în cel mai scurt timp. Totodată, cu același prilej,
surprins o oarecare reticenţă la reprezentantul Statelor a fost încheiat Tratatul de prietenie, colaborare și asistenţă
Unite, care era la curent cu ceea ce «se zice», nu a luat mutuală între cele două ţări”44.
însă nicio atitudine faţă de o asemenea eventualitate, ci În același comunicat, se aprecia că tratatul respectiv,
s-a mărginit a conf irma motivarea amintită în primul „împreună cu tratatele semnate în același scop separat de
aliniat”42. către fiecare din cele două ţări cu Iugoslavia, constituie

82 2 (92) 2021 document

 studii/documente

o garanţie pentru integritatea teritorială, libertatea și
independenţa celor două popoare, ale căror relaţii sunt
pătrunse de o prietenie frăţească și de respect reciproc”45.
Relaţiile politice, militare, culturale și economice
româno-bulgare nu pot fi detaliate în paginile, destul
de generoase ale revistei „Document”. Încercând o
retrospectivă istorică sumară, am omis, nu intenţionat,
atât aspecte privind diplomaţia duplicitară a guvernelor
bulgare ante și post Primului Război Mondial, cât și
acţiunile teroriste ale comitagiilor bulgari la frontiera de
Sud, motive de încordări diplomatice și politice, pe care
însă, le vom aborda în alte viitoare numere ale revistei.

Dobrogea and the Romanian-Bulgarian political-diplomatic Relations. A sine ira et studio

historical Retrospective
Silviu-Daniel Niculae, Ph.D. candidate

Abstract: Between the Romanian and the Bulgarian peoples have been established, since ancient times,
economic, social, political and cultural relations with mutual influences. They experienced moments of
tension, as well as of collaboration and mutual support.
Keywords: Romania, Bulgaria, relations, peace, war.

NOTE
1
Şcoala doctorală a Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”. 20
ANIC, Fond personal Miron Constantinescu, dosar nr. 35/1970, ff. 31-33.
2
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), Fond personal 21
Ibidem, ff. 26-28.
Miron Constantinescu, dosar nr. 35/1970, f. 1. 22
Ziarul „Convorbiri literale”, 1911, p. 302.
3
Ibidem, f. 4. 23
Reprodus în Ziarul „Dimineaţa” din 24 noiembrie 1912.
4
Ibidem, f. 17. 24
ANIC, Fond personal Miron Constantinescu, dosar nr. 35/1970, ff. 31-33.
5
Ibidem, f. 19. 25
Ibidem, ff. 34-36.
6
Ibidem, f. 20. 26
Ibidem, f. 6.
7
Ioan N. Roman, Dobrogea şi drepturile politice ale locuitorilor ei, 27
Ibidem, f. 7 (Mémoire des répresentantes de la Dobroudja 1917-1918,
Constanţa, f.e., 1905, p. 20. pp. 3-23).
8
ANIC, Fond personal Miron Constantinescu, dosar nr. 35/1970, f. 20. 28
Ibidem, f. 8.
9
După schimbul de populaţie efectuat cu Bulgaria în 1940. 29
Ibidem, f. 10 („Lupta”, Anul XIII, nr. 23din 27 octombrie 1917, Odessa).
10
Eugène Pittard (1867-1962) antropolog; profesor la Universitatea de 30
Ibidem, f. 11.
Antropologie din Geneva; membru al mai multor societăţi ştiinţifice din 31
Ibidem.
Paris, Stockholm, Roma, Berlin şi Londra; a făcut numeroase călătorii de 32
Arhivele Ministerului Afacerilor Externe (în continuare AMAE), Fond
studiu în România, în jurul anilor 1900; autor al cărţilor La Roumanie: Înţelegerea Balcanică, vol. 4, f. 68.
Valachie, Moldavie, Dobroudja, apărută la Paris (1917) şi Race and History 33
Idem, Fond 71, 1920-1940, Bulgaria, vol. 72, f. 43.
(1924); fondatorul Muzeului de Etnografie al Universităţii din Geneva. 34
Idem, Fond Înţelegerea Balcanică, vol. 37, ff. 168-169, Textul Acordului
11
G. Lejean, Ethnographie der europäischen Turkey, Ghota: Justus Perthes, de la Salonic.
1861, p. 19. 35
ANIC, Fond personal Miron Constantinescu, dosar nr. 35/1970, f. 13.
12
Von Karl F. Peters, Grundlinien zur Geographie und Geologie der 36
Declaraţia guvernului Gigurtu din 4 iulie 1940 (AMAE, Fond 71,
Dobrudscha, Viena, Kaiserlich-Königliche Hof-und Staatsdruckerei, 1867. Germania 1940, volum 70, f. 97).
13
Baron Willem d’Hogguer, Reinseignements sur la Dobroudja, Bucureşti, 37
Idem, Fond Conferinţa Păcii, Paris 1946, Material documentar, Dobrogea,
1879. Reproduse şi în 1878-1928. Dobrogea. Cincizeci de ani de viaţă vol. 120, f. 87.
românească, p.234 38
Din scrisoarea adresată de M. Manoilescu ministrului de Externe, Grigore
14
D. Sandru, Mocanii în Dobrogea, Bucureşti, f.e., 1946, pp. 81-83 (după Niculescu-Buzeşti, care reconfirmă că în august 1940, în timpul arbitrajului
o anchetă făcută cu ajutorul învăţătorilor locali în 1940 şi care a cuprins de la Viena, au fost semnate de către ministrul de Externe român două
aproape totalitatea satelor din judeţele Constanţa şi Tulcea). scrisori către Germania şi Italia, scrisori în care s-a recunoscut pentru
15
În sudul Dobrogei (Cadrilater, fostele judeţe Durostor şi Caliacra), prima dată cesiunea Dobrogei de Sud „în sensul hotărârii Ducelui şi a
bulgarii au reprezentat elementul relativ majoritar şi anume 42,5% în Fürerului” (AMAE, Fond Conferinţa Păcii Paris 1946, Material documentar
1912, respectiv 38,9% în 1940. Remarcăm că, la 1912, turcii şi tătarii au Dobrogea, vol. 120, f. 87).
reprezentat 47,4% din totalul populaţiei din Cadrilater, constituind aşadar 39
Idem, Fond 71, 1920-1940, Bulgaria, Relaţii cu România 1940, vol.
elementul etnic cel mai important în sudul Dobrogei, după 34 de ani de 77, ff. 326-327.
aparteneţă a acestui teritoriu la statul bulgar creat în 1878. 40
Ambasadorii italian şi sovietic (şi indirect cel al Germaniei) la Sofia
16
L. Miletici: Das Ostbulgarische (Kaiserl. Ak.d. Wiss.Schr.d.Balkankoniss. se interesau presant de mersul discuţiilor, sfătuind diplomaţii români să
Linguist.Abth.IIWien,1903), col 13 Cf. traducerii din „Analele Dobrogei”, cedeze. În cotidianul „Izvestia” a apărut un articol prin care Bulgaria era
III (1922), p. 191. sprijinită ferm (Idem, Fond 71, Bulgaria, vol. 77, f. 382).
17
ANIC, Fond personal Miron Constantinescu, dosar nr. 35/1970, ff. 27-29. 41
Ibidem, f. 459.
18
Ibidem, ff. 29-30. 42
ANIC, Fond personal Miron Constantinescu, dosar nr. 35/1970, f. 16.
19
Câşlă: tabara de iarnă a tătarilor; aşezâmânt provizoriu turcesc sau 43
„Scânteia” nr. 873, vineri, 18 iulie 1947.
tătăresc; stână mai mare; loc unde se mulg vacile într-o cireadă şi se prepară 44
ANIC, Fond personal Miron Constantinescu, dosar nr. 35/1970, f. 17.
brânză şi unt; casă în care stau ciobanii; grajd. 45
„Scânteia” nr. 1024, luni, 19 ianuarie 1948.

document 2021 2 (92) 83

studii/documente
UN ARĂDEAN LA COMANDA CORPULUI GRĂNICERILOR –
GENERALUL DE CORP DE ARMATĂ TEODOR ŞERB
Plutonier-adjutant Eugen-Dorin SPĂTARU1
D
espre colonelul
Te o d o r Ș e r b
am auzit
vorbindu-se pentru prima
dată, în poveștile despre
armată și război spuse
de bunicul meu, Teodor
Spătaru, din localitatea
Cuied, jud. Arad, care și-a
satisfăcut stagiul militar
cu gradul de caporal, în
Regimentul 93 Infanterie
din Cetatea Aradului, Teodor Şerb – aici în grad de colonel
în perioada februarie
1927-octombrie 1928. Acesta mi-a vorbit foarte frumos
despre colonelul Șerb, reţinând că era un om foarte
milităros, dar care se comporta blând cu soldaţii.
S-a născut la 6 septembrie 1883, în localitatea Pilu
Mare, plasa Aletia, comitatul Arad (azi comuna Pilu,
judeţul Arad), fiind fiul lui Gherasim, asesor referent
consistorial la Consistoriul greco-ortodox român din
Arad, și al Mariei. A mai avut un frate, Miron Șerb, care
a ajuns, la rându-i, general de brigadă în Jandarmerie2.
După absolvirea cursurilor Școlii Primare la Pilu și a
Școlii Reale la Arad, și-a îndreptat pașii spre cariera
militară, urmând cursurile Școlii de Cadeţi din Timișoara,
în perioada 1 noiembrie 1898-18 august 1902, pe care a
absolvit-o cu calificativul „Foarte bun”.
La 18 august 1902, a fost avansat la gradul de stegar
și repartizat în funcţia de comandant de pluton în
Regimentul 33 Infanterie K.u.k.3din Arad. A fost avansat
la gradul de sublocotenent la 1 noiembrie 1903, iar la
1 noiembrie 1909 a fost avansat la gradul de locotenent
și numit referent (ofiţer) de mobilizare și adjutant de
batalion.
La începutul Primului Război Mondial este mobilizat
și numit în funcţia de comandant de companie în cadrul
aceluiași regiment, cu care participă la luptele de pe
frontul din Galiţia și Carpaţi.
În perioada 1 decembrie 1914-10 aprilie 1915, este
numit comandantul Școlii de Voluntari din Arad.
În acest timp este avansat la gradul de căpitan, la
1 ianuarie 1915.
84
Este trimis din nou pe front, la 10 aprilie 1915, în
funcţia de comandant de companie, apoi comandant de
batalion de la 24 mai 1915 și adjutant al Regimentului
33 Infanterie K.u.k. de la 1 noiembrie 1915. Participă
la luptele din Galiţia, la Gorlice (în sudul Poloniei),
Przemysl, Lemberg, forţarea Bugului, Zlota Lipa, Novo
Alexiniec, la ofensiva din Tirol și luptele din Valea
Ceremuș din 1916 și ofensiva din Bucovina din 1917.
După 3 ani de activitate pe front, la 4 decembrie 1917,
este numit adjutant de Ersatzbatallion [batalion de
rezervă-n.n.] în Arad4.
În perioada 1 noiembrie-14 decembrie 1918,
îndeplinește funcţia de comandant al Gărzii Naţionale
Române din Comitatul Arad, ulterior devine adjutant al
generalului de divizie Ioan Boieriu, între 15 decembrie
1918-12 februarie 1919.
La 15 februarie 1919, este numit comandantul
Batalionului 3 din Regimentul de Infanterie Bistriţa,
devenit ulterior Regimentul 84 Infanterie.
În baza Înaltului Decret Regal [în continuare Î.D.R.]
nr. 453 din 31 ianuarie 19195 a fost chemat în cadrele
active ale Armatei Române,din 18 noiembrie 1918,
cu gradul de maior, fiind pus în aceeași zi la dispoziţia
Ministerului de Război. Ulterior, prin Î.D.R. nr. 3051
din 17 iulie 19196 i s-a rectificat vechimea în gradul de
maior, de la 1 aprilie 1917.
În raportul de mutare mai aproape de casă, căpitanul
Teodor Șerb consemnează: „În Arad, trăiește mama mea,
în vârstă de 70 de ani, singură, între împrejurări grele,
fără ajutor. Durata îndelungată a războiului și faptul că
3 membri din familie au căzut jertfă războiului, au contribuit
mult la slăbirea trupească și deprimarea sufletească a mamei
mele. Dorinţa mea ar fi să fiu repartizat la un regiment, care
se formează în Arad, pentru că prin aceasta aș putea ameliora
starea mamei mele. Observ că împrejurările locale din Arad
le cunosc foarte bine, așa că și prin aceasta ași putea contribui
cu succes la formarea unui regiment acolo”7.
La 1 martie 1919, este numit în funcţia de comandant
al Batalionului 2 din Regimentul 100 Infanterie din
Bistriţa.
În prima „Foaie calificativă” pentru perioada 1 mai-
15 august 1919, comandantul Regimentului 100
Infanterie, locotenent-colonelul Teodor Sbârcea,
2 (92) 2021 document

apreciază că este „capabil, cu foarte bune cunoștinţe militare
și un caracter perfect. Educaţiune foarte bună militară.
Comandă batalionul foarte bine, la serviciu conștiincios, cu
multă pricepere. Rezultate bune la înfiinţarea batalionului,
în instruirea ofiţerilor din batalion și a trupei. Este capabil și
are calităţi de a fi ajutor comandant de regiment. Apreciază
pe subalternii săi cu judecată bună. Merită a înainta”8.
Pentru perioada 15 aprilie-31 octombrie 1919, același
comandant notează: „înalt, sănătos, apt pentru serviciul
de campanie. Capabil cu foarte bune cunoștinţe militare și
un caracter perfect. Educaţiune foarte bună militară. De
la înfiinţarea regimentului, comandant de batalion, unde,
prin multă pricepere și zel, a obţinut rezultate foarte bune.
Comandă batalionul foarte bine și instruiește trupa și ofiţerii
cu multă pricepere. Corespunde în teorie și practic cerinţelor
unui ofiţer superior. Este capabil și are calităţi de a fi ajutor
de comandant de regiment. Apreciază pe subalternii săi cu
judecată bună. Merită a fi înaintat”9.
În baza Î.D.R. nr. 2739 din 28 iunie 192010 este
avansat la gradul de locotenent-colonel, de la 20 iulie,
cu vechimea 1 aprilie 1919. A fost numit în funcţia de
ajutor al comandantului Regimentului 93 Infanterie din
Cetatea Aradului, la 30 octombrie 1919, garnizoană în
care și-a început cariera militară.
Comandantul Regimentului 93 Infanterie, locotenent-
colonelul Alexandru Vlad, în aprecierea pentru perioada
30 noiembrie-31 decembrie 1919, consemnează: „îmi
este cunoscut de mai mulţi ani ca un element de mare
valoare, cu cunoștinţe temeinice militare și o cultură generală
completă, de un caracter perfect, nobil și ireproșabil. Are
toate cunoștinţele necesare pentru a conduce un batalion corp
aparte și de vânători, precum și calităţile a îndeplini funcţia
de ajutor șef de corp, precum și de a conduce un corp ofiţeresc
în cele mai bune condiţiuni. Îl propun la înaintare la gradul
de lt. colonel la excepţional”11.
Și generalul de divizie
Ioan Boeriu, comandantul
Corpului 7 Armată, notează
„menţin notele șefilor săi și-l
propun la înaintare în mod
excepţional”12.
În „Foaia calificativă”
pentru perioada 1 ianuarie
1920-15 mai 1921, noul
comandant al regimentului,
colonelul Constantin
Generalul Ioan Boeriu
Lăzărescu, îl apreciază ca
fiind cu „înfăţișare plăcută, sănătos, poate face campania.
Cu însușiri morale, în urma verificărilor făcute cu ocaziunea
instruirii batalionului și ofiţerilor, unde a fost întrebuinţat
ca [sic!]conferenţiar, a dovedit că este în măsură să dea o
bună îndrumare instrucţiunii trupei și-n deosebi a corpului
document 2021 2 (92)
studii/documente
ofiţeresc. Mintea ageră, unită cu vrednicia în serviciu, au dat
rezultate bune în instruirea și administrarea batalionului.
Cu privire la puterea de a dezlega situaţiuni militare cu toate
armele, am putut constata, numai la ședinţele pe hartă și la
mici exerciţii fără trupă pe teren, că are pregătirea suficientă
pentru conducerea tactică a celor trei arme. Ca însărcinări
în corp a avut schiţări de directive și de propunere pentru
instrucţia individuală și a micilor unităţi până la batalion
inclusiv, când s-a af irmat ca un cunoscător al tehnicei
infanteriei și al sistematizăriipredării instrucţiei și educaţiei
trupei, ceea ce-l caracterizează un prea bun ofiţer în serviciul
frontului. Ca ofiţer-conferenţiar la Școala Ofiţerilor a predat
Cursul organizare, unde s-a afirmat ca un ofiţer studios și cu
bune îndrumări. Alte însărcinări n-a avut. Îl caracterizez ca
un prea bun ofiţer, care merită a înainta la gradul de colonel
în mod excepţional”13.
Pentru perioada 15 mai-25 octombrie 1921, colonelul
Ioan Gerota, comandantul regimentului îl notează
extrem de laudativ: „repetând aceleași aprecieri elogioase
obţinute de lt. colonel Șerb de la data de 1 noiembrie 1920,
date de predecesor, adaug pe cele observate în perioada Școlii
de Batalion și Regiment, când a fost întrebuinţat ca [sic!]
comandant și ca director al Aplicaţiunilor, calificându-l că
posedă desăvârșit însușirile unui conducător, este un prea
bun observator, care prin justa expunere a criticii dovedește
pătrunderea principiilor de tactică și a regulamentelor
combinate. Ca [sic!]comandant al Centrului de Instrucţie
al Corpului I Armată, lt. colonelul Șerb și-a desăvârșit
capacitatea, dovedind și o mare putere de muncă, iar prin
felul cum a condus această școală timp de 50 zile, nu a făcut
decât să-și convingă toţi șefii că este un bun ofiţer superior. Ca
ajutor al șefului de corp, începe a cunoaște bine administraţia
unui regiment și ca un ofiţer cu voinţă va ajunge a fi perfect și
în conducerea administrativă. Caracter foarte frumos, blând
și drept cu toată lumea, este foarte demn în societate. Călcând
cu o zi drepturile la înaintare nu face obiectul unei propuneri,
însă îl caracterizez că merită a înainta la gradul de colonel
în mod excepţional când va fi rândul promoţiei sale”14.
De asemenea, comandantul Brigăzii 47 Infanterie,
generalul de brigadă Rafael Mărculescu, consemnează:
„am avut sub ordinele mele directe pentru prima dată pe lt.
colonel Şerb ca [sic!]comandant al Centrului de Instrucţie al
C[orpului] 1 A[rmată], şi am putut să mă conving personal
în desele aplicaţiuni cu trupa, că este un ofiţer superior cu o
cultură generală şi militară completă, are o judecată clară
şi un discernământ vioi a oricărei situaţiuni de război, o
hotărâre şi energie care-l prenumără printre ofiţerii dibaci în
comanda trupei şi un temperament foarte liniştit. Cunoaşte
şi aplică prea bine regulamentele, are cunoştinţe complete
pentru gradul său şi cel următor. Poate îndruma prea
bine educaţia unui corp ofiţeresc şi pregătirea de război a
trupei. Îl cred foarte apt a comanda în prea bune condiţiuni
85
studii/documente
un regiment de infanterie.
Caracterizez pe ofiţer că va
putea înainta excepţional la
gradul de colonel”15.
Şi comandantul Corpului
1 Armată, generalul de
divizie Ar istide R azu,
consemnează: „menţin în
totul bunele aprecieri ale
şefilor săi, este în adevăr un
ofiţer cu o pregătire serioasă
şi cu ocaziunea conducerii Generalul Aristide Razu
Centrului de Instrucţie a
Infanteriei C. 1 A. îl caracterizez că poate înainta excepţional
la gradul de colonel. Lt. colonel Şerb poate comanda în bune
condiţiuni regimentul de infanterie pentru care îl propun”16.
Pentru perioada 1 noiembrie 1921-31 octombrie
1922, colonelul Dimitrie Popescu, comandantul
Regimentului 93 Infanterie apreciază că:„Lt. colonel Șerb
este un ofiţer eminent sub toate raporturile. Aptitudinile
sale fizice, morale și intelectuale sunt dintre cele mai bune.
Este un ofiţer superior cu o cultură generală apreciabilă și cu
o cultură profesională desăvârșită. Îndeplinește funcţia de
ajutor șef de corp și mai tot timpul m-a secondat cât se poate
de bine, atât din punct de vedere administrativ, cât și din
punct de vedere al instrucţiei. În serviciul ce îndeplinește, pe
lângă pricepere, depune o muncă mai presus de orice laudă,
rezolvând bine și la timp, toate chestiunile. Ține sub un
control sever administraţia regimentului și dânsului i se
datorește în mare parte, descoperirea fraudelor ce s-au făcut
în regiment în anul trecut și tot dânsul m-a ajutat să aduc
ordine în administraţia acestui corp. A luat parte la toate
aplicaţiunile pe hartă și în teren, atât la cele ce au avut loc pe
garnizoană, cât și la cele din regiment, cu care ocazie lucrările
sale au fost cele mai bine apreciate. La cele două exerciţii de
garnizoană, precum și la manevre, a comandat un regiment,
cu care ocazie am constatat că se prezintă foarte bine în faţa
frontului, are ochiul câmpului, este hotărât și face faţă repede
diferitelor situaţiuni tactice. Pe baza celor arătate mai sus îl
propun: a) pentru înaintare în mod excepţional la gradul de
colonel; b) pentru comandă de regiment; c) pentru a fi decorat
cu Ordinul «Steaua României» clasa a IV-a”17.
Generalul de brigadă, Rafael Mărculescu îl aprecia
ca fiind un „excelent ofiţer sub toate raporturile. Are prea
bune însușiri militare și a dat probă că poate comanda
cu mult tact un regiment de infanterie. Posedă o cultură
generală și militară prea bine dezvoltată. Este la curent
cu noile cunoștinţe asupra războiului, probând aceasta cu
ocazia diferitelor aplicaţiuni pe hartă și teren. A luat parte
la concentrarea din toamna anului curent și a condus-o prea
bine. Îl cred prea bine pregătit a comanda un regiment de
infanterie. Menţin propunerea comandantului de regiment
86
de a fi înaintat excepţional la gradul de colonel, numirea la
comandă de regiment și decorare”18.
Pentru perioada 1 noiembrie 1922-31 octombrie
1923, colonelul Mihail Niculescu consemnează că „se
prezintă destul de bine ca aspect fizic. Sănătos și foarte
rezistent. A îndeplinit funcţia de ajutor al comandantului tot
timpul, achitându-se în mod ireproșabil. A arătat o deosebită
pricepere, muncă neobosită și iniţiativă, în ţinerea de aproape
a administraţiei regimentului, dându-mi un preţios concurs
în conducerea regimentului. A luat parte la aplicaţiunile
pe hartă și pe teren în special în subperioada regimentului,
unde a luat dispoziţiuni foarte judicioase, în rezolvarea
aplicaţiunilor ce s-au dat, ceea ce denotă că este prea bine
pregătit și pentru gradul imediat superior. Ofiţer superior
foarte conștiincios, cu multă putere de muncă și cu pricepere.
Educaţia militară și conduita în societate ireproșabilă. În
general, ofiţer prea bine pregătit pentru gradul imediat
superior și comanda regimentului; poate fi socotit printre
ofiţerii superiori distinși. Îl propun la înaintare în mod
excepţional la gradul de colonel și comandă de regiment. Are
stagiul la trupă conform Ordinului Circular nr. 1060 din
28 iulie 1922”19.
Comandantul Brigăzii 47 Infanterie, generalul
de brigadă Rafael Mărculescu consemna: „cunosc de
mult pe acest distins ofiţer superior și este exact notat de
comandantul regimentului. Are toate însușirile și întreaga
pregătire ce să cere unui ofiţer superior menit să conducă
în foarte bune condiţiuni un regiment de infanterie. Are
cunoștinţe complete pentru gradul imediat superior. A luat
parte la toate aplicaţiunile pe hartă și teren, cu care ocazie
m-am mai încredinţat încă o dată mai mult că este un ofiţer
destoinic, cu o inteligenţă vie, hotărât și cu o judecată bine
dezvoltată. Menţin cu mulţumire propunerea de înaintare
în mod excepţional la gradul de colonel și a-i încredinţa
comanda unui regiment de
infanterie”19.
Și comandantul
Corpului 7 Armată,
generalul de divizie Dănilă
Papp, consideră că este un
„eminent ofiţer superior, care
merită cu prisosinţă a înainta
în mod excepţional la gradul
de colonel și a i se încredinţa
comanda unui regiment”21.
În „Foaia calificativă”
Generalul Dănilă Papp
pentru perioada 1 noiembrie
1923-31 octombrie 1924, colonelul Henri Laugier,
comandantul Regimentului 93 Infanterie, notează că
„este un ofiţer sănătos și cu înfăţișare plăcută. Notele date în
trecut ofiţerului sunt din cele mai elogioase și binemeritate.
În calitate de ajutor al șefului de corp, mi-a fost un preţios
2 (92) 2021 document

colaborator, s-a îngrijit de aproape de bunul trai al oamenilor
și animalelor, precum și de buna întreţinere a materialului
statului. Cazarma regimentului a fost complet renovată
și grajdurile la fel. A dat dovada unui prea bun gospodar.
În timpul anului de instrucţie, a ţinut conferinţe de mare
interes pentru ofiţeri, a condus și rezolvat nenumărate teme pe
hartă și la exerciţiile pe garnizoană. În timpul concentrărilor
de toamnă, a comandat de mai multe ori regimentul și
detașamentele mixte, dovedind, cu această ocaziune, multă
pricepere în conducerea unităţilor. A urmat Cursul de
pregătire pentru colonel, în bune condiţiuni (Curs comun
și special pe arme). Lt. colonel Șerb este un ofiţer eminent,
educaţiune exemplară, minte luminată, sănătate desăvârșită.
Poate comanda un regiment în prea bune condiţiuni. Are
stagiul cerut de lege. 1. Merită a înainta la alegere. 2. Merită
a i se încredinţa comandă de regiment”22.
Comandantul Brigăzii 1 Infanterie, generalul de
brigadă Ioan Bădescu, nota: „menţin în totul notele
comandantului de regiment. Lt. colonel Șerb Teodor, pe
lângă că are calitatea de a administra în mod elogios tot
angrenajul de gospodărire a regimentului, posedă încă
frumoasa calitate de a conduce și a da instrucţiuni solide,
căci este inteligent și cu multă putere de muncă. La inspecţia
ce am făcut Regimentului 93 Inf. la sud de Arad, i-am dat
ca temă ruperea luptei și, la manevrele din acest an ale
diviziei, a comandat regimentul în sectorul de atac și apărare.
Toate aceste aplicaţiuni le-a condus cu multă pricepere și
destoinicie. În general, este un ofiţer superior eminent. Merită
a fi înaintat la gradul de colonel la alegere. Merită a i se
încredinţa comanda de regiment”23.
Pentru perioada 1 noiembrie 1924-31 octombrie 1925,
primește aceleași aprecieri din partea comandantului
de regiment: „un ofiţer eminent, educaţiune exemplară,
minte luminată. Sănătate desăvârșită. Mi-a fost un
preţios colaborator, îngrijindu-se tot timpul de bunul trai
al oamenilor și al animalelor și de bună-starea localurilor.
La Școala de regiment și în timpul concentrării diviziei a
comandat de multe ori regimentul și detașamentele mixte,
dovedind că are cunoștinţe militare solide”24.
Comandantul brigăzii îl notează la superlativ:
„menţin cu multă satisfacţie
frumoasele note date colonelului
Șerb. A fost de un mare ajutor
comandantului de regiment, căci
totul execută expeditiv și în mod
inteligent. Toate aplicaţiunile
date de subsemnatul la teren
le-a executat foarte bine. este un
eminent ofiţer superior”25.
Comandantul Diviziei 1
Infanterie apreciază: „of iţer
distins și capabil. Regret că a Generalul Alexandru Cihoski
document 2021 2 (92)
studii/documente
plecat prin înaintare din comandamentul meu. Merită
să meargă înainte în gradul ierarhiei militare” 26, iar
comandantul Corpului 7 Armată, generalul de divizie
Henri Cihoski îl caracterizează ca fiind „ofiţer cu solide
cunoștinţe tactice și cu un foarte iscusit ochi militar. Merită
să meargă mai departe în cariera militară”27.
Inspectorul General de
Armată, generalul de divizie
Nicolae Petala, conchide: „din
notele și aprecierile șef ilor săi
direcţie rezultă că este un bun
colonel”28.
În baza Î.D.R. nr. 2428
din 19 septembrie 192529, la
1 octombrie, a fost avansat
la gradul de colonel și mutat
Generalul Nicolae Petala
la comanda Regimentului 83
Infanterie din garnizoana Cluj-Napoca, fiind detașat,
la 10 noiembrie, în funcţia de comandant al Pieţei Cluj.
Ulterior, în baza Î.D.R. nr. 2421 din 7 iunie 192630,
a revenit în garnizoana Arad și a fost numit în funcţia
de comandant al Regimentului 93 Infanterie, începând
cu 1 iunie 1926.
Pentru perioada 1 noiembrie 1925-31 octombrie
1926, comandantul Brigăzii 1 Infanterie, generalul
de brigadă Mihail Oprescu, notează: „până la această
dată a fost comandantul Pieţei Cluj, unde este notat ca
un ofiţer energic și cu foarte mult tact. Deși de scurt timp
la comanda regimentului, s-a afirmat a fi un foarte bun
comandant, destoinic, priceput, energic, prevăzător și cu
iniţiativă. A îndrumat și condus cu mult tact instrucţia
ofiţerilor și trupei în perioada a II-a. La inspecţia ce am
făcut în această perioadă, am găsit regimentul destul de
bine pregătit, atât ca instrucţie, cât și ca administraţie. Pe
zona de concentrare a fost în mai multe rânduri director de
exerciţii, arbitru și comandant de regiment și detașament
mixt. Ca director de exerciţiu a dat dovadă de pricepere și
metodă în organizarea și conducerea exerciţiilor. Temele date,
judicioase și corespunzătoare situaţiei tactice. La critică, a
făcut observaţiuni juste, dovedind că apreciază bine situaţiile
tactice și că are un bun ochi de câmp. Ca [sic!]comandant de
regiment și detașament mixt s-a condus bine, dovedind că are
pregătirea necesară de a conduce aceste unităţi. Este un foarte
bun comandant, cu o educaţie militară aleasă. Notează just
pe inferiorii din regiment. Este un eminent ofiţer superior
și va merita să meargă mai departe în cariera militară”31.
În „Foaia calificativă” pentru perioada 1 noiembrie
1926-31 octombrie 1927, același comandant de
regiment, consemnează: „continuă a merita frumoasele
aprecieri din trecut, distingându-se, și anul acesta, ca un
foarte bun comandant de regiment, destoinic și priceput în
conducere. Foarte bune aptitudini militare. Educaţie militară
87
studii/documente
aleasă, bun camarad. Are o cultură generală și profesională
dezvoltată cu gradul său și cel imediat superior. A îndrumat
și condus instrucţia ofiţerilor și trupei cu deosebit tact și
pricepere, obţinând bune rezultate. Directivele și programele
de instrucţie ale regimentului, bune și judicios întocmite. În
perioada batalionului și regimentului, a condus aplicaţiile cu
multă pricepere, dovedind o bună metodă și solidă pregătire
profesională. Atât în perioada I-a, cât și în perioada a II-a,
Regimentul 93 l-am găsit bine pregătit, atât ca instrucţie,
cât și ca administraţie. La concursul pe divizie, regimentul a
obţinut Premiul I la Concursul tactic și Concursul de tragere
a companiilor de pușcași. Pe zona de concentrare a diviziei,
a condus aplicaţiunile cu detașamente mixte și a comandat și
brigadă în bune condiţiuni, dovedind că posedă cunoștinţele
și aptitudinea de a comanda arme combinate. Notează just
pe inferiori”32.
Comandantul Diviziei
1 Infanterie, generalul Ioan
Prodan, consemnează: „mă
unesc cu plăcere la notele elogioase
date colonelului Șerb, pe care-l
cunosc de un an și jumătate,
pe când comandam garnizoana
Arad. Este un comandant de
regiment cu aptitudini vădite de
bun trupier și bun administrator. Generalul Ioan Prodan
Serios, disciplinat, modest,
muncește inteligent și cu metodă, împărtășind subalternilor
cunoștinţele cerute pentru o temeinică instrucţie de luptă. La
inspecţiile făcute în timpul instrucţiei intensive, la trageri și
la concursurile tactice, regimentul său s-a clasat totdeauna
întâiul. De drept meritele se răsfrâng asupra sa, care, prin
tactul său și râvna de a imprima zilnic subalternilor, prin
pilda ce o dă, a reușit să aibă un regiment bine pregătit de
război, în care se poate pune toată nădejdea. Pe zona de
concentrare, a avut diferite însărcinări, ca [sic!] comandant
de detașament, brigadă de infanterie și șef de arbitri, de
care s-a achitat în mod cu totul elogios; am reliefat acest
lucru în toate împrejurările pentru a stimula, astfel, și pe
camarazii săi din brigadă. Are un simţ tactic deosebit și m-a
impresionat claritatea judecăţii sale și scurtimea ordinelor
sale de operaţie, lucru la care trebuie să tindem cu toţii să
întronăm. În concluzie, este un ofiţer superior ce-și face repede
drum printre camarazi, prin cunoștinţele sale, însușirile
sufletești și probitatea caracterului său, neinfluenţabil de
nimeni și de nimic. E prea tânăr pentru a fi propus, deși e
foarte bine pregătit”33.
O amplă caracterizare o face comandantul Brigăzii 1
Infanterie, generalul de brigadă Petre Bucică, în „Foaia
calificativă” pentru perioada 1 noiembrie 1927-31
octombrie 1928: „Aptitudini fizice foarte bune. Colonelul
Șerb a dovedit prin participarea sa în tot cursul anului
88
la activitatea regimentului că este perfect sănătos. Posedă
îndeajuns capacitatea de a comanda, instrui și educa ofiţerii,
gradele și trupa. S-a ocupat serios de instrucţia, educaţia
ofiţerilor și gradelor și prin directivele ce personal a dat,
a ajuns la rezultate foarte bune. Lucrează din convingere
și cu folos. Este foarte iubit de ofiţerii dornici a se instrui,
care n-au decât de câștigat din partea acestui distins ofiţer.
Are cunoștinţe generale suficiente, cele profesionale f. bine
și le stăpânește temeinic. Aptitudini militare vădit bune.
A prezentat unitatea sa desăvârșit instruită și mulţumitor
administrativ, fapte constatate de subsemnatul la toate
inspecţiile ce am făcut. Educaţia militară ireproșabilă. În
societate se conduce bine și cu efect de imitare de către ofiţerii
ce-i comandă. Caracter hotărât, cu curajul desăvârșit al
răspunderii și iniţiativă lăudabilă. Foarte bun camarad. Este
energic, însă, adesea, din cauza firii sale blânde, este rău înţeles
de unii ofiţerii și, în special, de ajutorul comandantului, care
nu l-a secondat cu toată dragostea. Serviciul îl îndeplinește
fără reproș, fapte constatate de subsemnatul cu ocazia
inspecţiilor ce am făcut în: a) 14-16.V.1928-instrucţia
plutonului, trageri; b) 31.V.1928-instrucţia de luptă a
plutonului; c) 20-21.VI.1928-școala companiei și trageri; d)
20-21, 27.IX.928-școala de batalion; e) 20.X.1928 -director
de exerciţiu la școala de batalion; f ) 12-13.X.1928-școala
de regiment (comandament operativ). La toate aplicaţiunile,
colonelul Șerb a dovedit că știe să întocmească o temă cu multă
pricepere, să recunoască terenul propus pentru executarea
temei și să organizeze și conducă exerciţiile în mod lăudabil.
Criticile sale sunt expuse ofiţerilor cu convingere și bazate
pe regulamente. S-a ocupat serios de instrucţia tragerii în
regiment, rezultatele obţinute au fost bune. A comandat
detașament la manevrele între Arad și Timișoara și a dovedit
că are capacitatea solidă de conducere tactică. La călătoria
de instrucţie, personal, am constat că [sic!] col. Șerb are
spontaneitatea necesară în luarea hotărârilor, explică clar
și este în stare să conducă cele trei arme. La convocarea pe
Corpul 7 Armată, a ţinut o conferinţă asupra planului de
foc în defensivă și ofensivă, metodic întocmită, bine studiată
și cu profit real pentru toţi ofiţerii. În general, colonelul Șerb
posedă însușiri frumoase morale, intelectuale și fizice, care
îi deschid calea spre înaltele trepte ale comandamentelor. Pe
Regimentul 93 Infanterie se pot sprijini comandamentele
superioare când s-ar cere, oricât de grele situaţiuni de
rezolvat. Nu îndeplinește condiţiunile de vechime și stagiu
și deci nu poate face obiectul unei propuneri”34.
Generalul de brigadă Ioan Prodan, comandantul
Diviziei 1 Infanterie, notează: „Și anul acesta, menţin
cu vădită satisfacţie elogioasele aprecieri ce se aduc
colonelului Șerb, care este un șef de corp de elită. Directivele,
instrucţiunile, observaţiunile făcute cu atâta tact și
criticele metodice, expuse cu hotărâre și bazate totdeauna
pe regulamente, fac din colonelul Șerb un comandant de
2 (92) 2021 document

regiment modern, ce poate figura cu succes printre speranţele
Infanteriei. Nu a fost inspecţie, aplicaţiune sau manevră, la
care să nu ia parte, mai mult, nu este exerciţiu aplicativ în
garnizoana Arad, care să nu-i fie aruncat în spinare, pentru
a scăpa camarazii din alte arme, care subit se îmbolnăvesc în
ajun. Totuși niciodată nu s-a dat înapoi și a fost fericit că i
s-a dat ocaziunea de a ieși în relief cu ofiţerii săi în subordine,
pe care caută să-i instruiască cu multă râvnă. Singurul ofiţer
superior ce nu l-a înţeles pentru a-l seconda a fost ajutorul
său, care nefiind îndestul de controlat, am fost obligat a lua
măsuri de represiune. Regimentul 93 Infanterie, din punct de
vedere alpregătirii de luptă și a tragerii, a reușit întotdeauna
asupra celorlalte, din cauza interesului, pasiunii și a dragostei
ce col. Șerb depune zilnic, pentru a-și pregăti regimentul
pentru a adevărata sa chemare orice situaţie, cât de greu și
cât de grea și cât de complicată, va fi dusă întotdeauna la bun
sfârșit de Regimentul 93, crezul său fiind aplicarea strictă a
regulamentelor. La toate inspecţiile și manevrele și-a atras
laude de felul inteligent cum col. Șerb concepea o acţiune, de
hotărârea grabnică și ideea de manevră pricepută, dar și cum
ofiţerii subalterni și trupa execută precis, punctual, principiile
sfinte ale regulamentelor. Șef de corp inteligent, foarte serios,
perfect educat, prea modest pentru calităţile ce posedă din
belșug, prea bun camarad, stimat și iubit de subalterni,
respectat în societate. Dacă ar fi sprijinit de ajutorul său, cred
că ar putea tinde fără modestie să aibă un regiment model.
La convocarea pe Corpul VII Armată a conferenţiat asupra
«Planului de foc în ofensivă și defensivă», expunând clar,
metodic și cu o ușurinţă ce a impresionat pe auditori, plecând
cu o idee concretizată asupra importanţei focului, convinși de
argumentarea cladă și logică a colonelului Șerb. Este perfect
pregătit pentru gradul de general, cunoscând aprofundat
R[egulamentul] M[arilor] U[nităţi] și regulamentele
armei; citește mult și cu folos literaturile militare română
și străine și cu convingere caracterizez pe col. Șerb că
va fi printre puţinii generali, care se vor impune graţie
cunoștinţelor, meritelor și caracterului său leal și deschis”35.
Comandantul Corpului 7 Armată, generalul de divizie
Constantin Găvănescul, concluzionează: „De acord. Un
prea bun ofiţer. Va trebui să se ocupe ceva mai serios și de
partea administrativă a regimentului, tot așa cum se ocupă
de partea de instrucţie și pregătire și care a dat foarte bune
rezultate. Îl apreciez ca pe un bun viitor general. Va fi propus
când va avea vechimea legală. Până atunci nu face obiectul
niciunei propuneri”36.
Avându-se în vedere calităţile sale morale și
profesionale deosebite, în baza Deciziei Ministeriale
nr. 249/192937 a fost numit membru în Comisia pentru
verificarea actelor ofiţerilor proveniţi din fosta armată
austro-ungară, originari din Ardeal, Banat și Bucovina,
pentru primirea în cadrele armatei române, iar în baza
Deciziei Ministeriale nr. 840 din 4 noiembrie 192938,
document 2021 2 (92)
studii/documente
membru al Comisiei pentru verificarea actelor ofiţerilor
proveniţi din fosta armată austro-ungară și acei care au
făcut serviciul militar în armata bulgară, originari din
Cadrilater, pentru primirea în cadrele armatei române.
Pentru perioada 1928-1929, generalul Bucică îl
apreciază: „Colonelul Șerb a continuat a f i of iţerul de
valoare al Brigăzii 1 Infanterie. Are calităţi și însușiri
ce-l scot mult deasupra camarazilor săi. Este neobosit la
muncă, harnic, priceput, disciplinat și gata a îndeplini
orice însărcinare, cu competenţă și la timp. La inspecţiile
ce am făcut Școlii instructorilor, m-am convins că și acum
Regimentul 93 Infanterie, graţie col. Șerb, a fost admirabil
pregătit și îndrumat. Fire aleasă ce cunoaște întâi serviciul,
apoi camarazii și în urmă familia. Bun organizator și bun
gospodar. Educaţia militară și socială aleasă. Este ostașul
desăvârșit, a lucrat cu mare folos pentru binele corpului. Este
un ofiţer de viitor ce merită a atinge cele mai înalte trepte
ale ierarhiei militare. În general un prea distins ofiţer, care
iubește soldatul și pe care îl ocrotește cu sufletul său ales, dar
îi cere muncă și datorie”39.
Generalul Ioan Prodan, comandantul Corpului 4
Teritorial, consemnează: „sunt pe deplin acord cu elogioasele
aprecieri, ce se aduc colonelului Șerb, idealul comandantului
de regiment de infanterie. La toate inspecţiile, călătoriile
de instrucţie, de comandament și manevre, am constatat
calităţile sale de trupier eminent, de fin conducător și de
critic militar priceput. Deși este foarte util în funcţia înaltă și
gingașă ce ocupă, totuși Infanteria pierde un element de mare
valoare, care cred că și-ar desfășura însușirile profesionale
într-un cadru mai vast, de care ar profita, atât subalternii
săi, cât și instituţia. Îi prevăd un mare viitor și-i urez cât de
curând să ajungă acolo, unde meritele sale îl împing. Merită
să fie pus cât de grabnic în fruntea unei brigăzi sau Centrului
de Instrucţie al Infanteriei”40.
Secretarul general al
Ministerului de Război,
generalul de divizie Dumitru
Popescu, apreciază că „merită a fi
admis la călătoria de comandament
prevăzută de art. 41 din L.Î.A.”41
[Legea de Înaintare în Armată
– n.n.]
Prin Î.D.R. nr. 861 din 20
martie 1929, la 1 aprilie, a
Generalul Dumitru I. Popescu
fost mutat în funcţia de șef al
Serviciului Personalului din Direcţia Personalului a
Ministerului de Război42.
Pentru perioada 1 noiembrie 1929-31 octombrie
1930, șeful Direcţiei Personalului, generalul de brigadă
Pompiliu Paplica, consemnează în „Foaia calificativă”:
„Sănătos, poate face campania. Hotărât, muncitor,
concepţie clară, om de caracter. Cunoștinţe generale prea
89
studii/documente

bune, cultură profesională „ofiţer conștiincios, discret, muncitor, de multă iniţiativă,

foarte bună. Instrucţiunea modest și discret. Bun camarad. Inteligent, prevăzător,
armei desăvârșită, fapt judecată solidă. Posedă frumoase cunoștinţe generale. Deși
conf irmat încă de când a nu am avut prilejul să-i constat cunoștinţele profesionale,
comandat Regimentul 93 din puţin însă cât am discutat împreună asupra acestor
Infanterie. Disciplinat, prea cunoștinţe și din notele date de toţi șefii până acum, prezintă
bun camarad. Conștiincios la neîndoios, că [sic!]colonelul Șerb este bine pregătit pentru
serviciu. Este șeful Serviciului comanda unei brigăzi. Sănătos. Rezistent a face campania
Personalului din minister, în bune condiţiuni, cu toate că a suferit o operaţiune destul
însărcinare foarte grea, de de serioasă la intestine. Conduce Serviciul Personalului cu o
care însă se achită mai presus metodă și destoinicie de remarcat. Ofiţer de nădejde”47.
de orice laudă. Lucrările Noul secretar general al Ministerului de Război,
la curent, bine și ordonat generalul de brigadă Ilie Partenie consemnează: „menţin
întocmite. Prin fermitatea, Generalul Pompiliu Paplica notele și aprecierile Directorului Personalului. Colonelul Șerb
priceperea și tactul cu care are cunoștinţele necesare și îndeplinește toate condiţiunile
conduce acest serviciu a reușit să mulţumească pe toată lumea, pentru a putea fi admis la Cursul de comandament, pentru
să armonizeze interesele armatei cu ale ofiţerilor, să stingă care-l propun cu toată convingerea”48.
nemulţumirile și suspiciunile publicului. Are stagiul legal la Noul ministru al
comandă de regiment. Nu-i cunosc nici defecte, nici pasiuni. Armatei, generalul de divizie
Ofiţer foarte bun, cult, de nădejde și prea bine educat. Va fi un Constantin Ștefănescu-
general distins. Merită a urma Cursul de comandament”43. Amza, consemnează: „distins
La rândul său, generalul Popescu consemnează: „De of iţer superior. Inteligent,
acord cu bunele aprecieri ale șefului său direct. Prea bun ofiţer muncitor, caracter ostășesc.
din toate punctele de vedere. Merită a fi admis la Cursul de menţin propunerea de a f i
comandament”44. admis să urmeze Cursul de
Ministrul Armatei, comandament”49.
generalul de divizie adjutant Pentr u per ioada
Nicolae Condeescu, 1 noiembrie 1931-
consemnează: „Cu totul de 1 octombrie 1932,
acord. E un distins și demn Generalul noul director al
of iţer, cu toate aptitudinile Constantin Ştefănescu-Amza Personalului, generalul
pentru gradul superior. Se Grigore Crassu, consemnează: „și de la
menţine propunerea de a urma 8 iunie, colonelul Șerb a continuat a executa și a conduce
Cursul de comandament”45. serviciul în mod elogios, după cum se arată că l-a executat și
În „Foaia calificativă” în trecut. Se prezintă prea bine din toate punctele de vedere,
pentru perioada are cunoștinţe generale și militare prea temeinic dezvoltate.
1 noiembrie 1930-25 aprilie Conduce în condiţiuni prea bune un corp ofiţeresc pe care-l
1931, generalul Paplica Generalul Nicolae Condeescu instruiește și îl educă cu mult interes. Cu o prea bună judecată,
consemnează: „a continuat să conducă Serviciul Personalului cu o mare putere de muncă și cu un devotament deosebit
și să-și îndeplinească serviciul pentru serviciu, colonelul Șerb se remarcă ca un ofiţer de
în aceleași excelente condiţiuni valoare, care este destinat a merge în carieră în treptele înalte
ca și anul trecut. Foarte ale ierarhiei și comandamentului. Este admis a urma Cursul
devotat serviciului, foarte de comandament prevăzut de art. 42 L.Î.A. pentru care-l
bun camarad. Posedă complet socotesc bine pregătit și pe care cred că îl va urma cu mult
cunoștinţele cerute unui folos. În concluzie, colonelul Șerb este un ofiţer de elită, prea
comandant de brigadă. Este un bun sub toate raporturile, care merită a ajunge în înaltele
ofiţer superior de mare valoare. comandamente”50.
Va fi un distins general”46. Secretarul general al ministerului, generalul Partenie
Cel care va urma la a fost „de acord cu notele și aprecierile șefului Direcţiei
șefia Direcţiei Personalului, Personalului. Colonelul Șerb este un distins ofiţer superior,
generalul de brigadă care îndeplinește toate condiţiile pentru a conduce și comanda
Generalul Gheorghe Linteş Gheorghe Linteș, notează: o brigadă de infanterie. Conștiincios, punctual, ordonat în

90 2 (92) 2021 document

 studii/documente

lucrările de birou. După dându-le foarte bune îndrumări. La inspecţiile pe care le-am
trecerea probelor legale făcut, la diferite subperioade de instrucţie, colonelul Șerb,
va merita înaintarea în calitate de șef ierarhic, s-a remarcat prin observaţiile
excepţională la gradul de sale juste și cunoașterea temeinică a regulamentelor
general”51. armei. La manevrele diviziei pe zona de concentrare a
Și ministrul Armatei, avut următoarele însărcinări speciale: 1. A comandat un
generalul de divizie detașament de arme combinate, în manevra cu dublă acţiune,
Nicolae Samsonovici a sub direcţiunea generalului Graf. Hotărârea și măsurile luate
fost de acord cu notarea. au fost în general bune. 2. A comandat divizia în apărare pe
În conformitate cu front larg, sprijinită pe localităţi și păduri, sub direcţiunea
Î.D.R. nr. 2017/1933, subsemnatului. Hotărârea a fost bună. Ordinele simple,
începând cu 1 iulie, a clare și precise. În concluzie:
fost numit comandant al un foarte bun comandant de
Brigăzii 31 Infanterie din Generalul Nicolae Samsonovici brigadă”55.
Arad. Pe plan personal, la Comandantul Corpului
10 octombrie 1933, se va căsători cu domnișoara Magda 7 Armată, generalul de
Matei. divizie Virgil Economu a
Pentru perioada 1 noiembrie 1932-31 octombrie consemnat: „De acord. Merită
1933, generalul Grigore Crassu notează: „Aceleași prea a înainta la gradul de General
frumoase aprecieri ca și în anul trecut. Colonelul Șerb este de brigadă”56.
un element de elită, care se remarcă. A trecut cu succes probele De asemenea, Inspectorul
prevăzute de art. 42 L.Î.A. General de Armată, generalul
încredinţându-i- se comandă de divizie adjutant Gheorghe
de brigadă”52. Manu, consemnează: „Bun
Secretarul general al Generalul Virgil Economu c o m a n d a n t d e b r i ga d ă .
ministerului, generalul de Îndeplinește condiţiunile de
divizie Dumitru Motaș, înaintare legale. Merită a
consemna: „Colonelul Șerb înainta la alegere”57.
și-a îndeplinit serviciul în În această perioadă, în
mod ireproșabil. În afară conformitate cu dispoziţiile
de cunoștinţele de care a legale, în baz a Î.D.R .
dat dovadă la Cursul de nr. 2236 din 31 iulie 1934,
comandament, colonelul colonelului Șerb Teodor
Șerb este un om de caracter i s-a acordat „dreptul de a
Generalul Dumitru Motaş ceia ce înseamnă mult de tot purta la șapcă soarele de metal
pentru acei care aspiră la galben mat, iar la pantaloni
situaţiunile înalte în armată. Îl propun a fi avansat general un dublu lampas”.
cât mai curând cu putinţă”53. Prin Î.D.R. nr. 755 din
Generalul Gheorghe Manu
Ministrul Apărării Naţionale, generalul de divizie 27 martie 193558, la 1 aprilie
Nicolae Samsonovici, consemnează: „Foarte bun ofiţer, a fost avansat la gradul de general de brigadă. Era o
cunoștinţe solide, muncitor, conștiincios, caracter desăvârșit. încununare a unei activităţi neobosite, a unei cariere
Element de valoare, menţin propunerea de înaintare la îndeplinite cu sentimentul datoriei faţă de Țară, a unei
gradul de General de brigadă”54. pregătiri profesionale desăvârșite și a calităţilor sale
„Foaia calificativă” pentru perioada 1 noiembrie 1933- morale și omenești.
31 octombrie 1934, arată aceleași aprecieri pozitive și Pentru perioada 1 noiembrie 1934-31 octombrie
laudative la pregătirea și conduita ofiţerului arădean. 1935, același comandant de divizie apreciază că este
Generalul de brigadă Gheorghe Oprescu, comandantul un „foarte bun comandant de brigadă, cu o bună pregătire
Diviziei 1 Infanterie, notează: „foarte bune comandant de profesională și foarte frumoasă cultură generală. Posedă
brigadă, cu bune aptitudini fizice și foarte frumoase însușiri foarte frumoase calităţi morale: foarte demn, serios, integru,
intelectuale și morale. Capabil, demn, serios, conștiincios, cu educaţie foarte aleasă, foarte bun camarad. Ca [sic!]
foarte devotat serviciului și foarte bun camarad. A urmărit comandant de brigadă a urmărit de aproape instrucţia
de aproape instrucţia ambelor regimente din brigada sa, ofiţerilor și trupei din regimentele sale, distingându-se prin

document 2021 2 (92) 91

studii/documente
îndrumările bune ce a dat. La inspecţiile pe care le-am făcut
unităţilor din brigada sa, la aplicaţiunile în teren cu trupa,
generalul Șerb s-a remarcat prin justele sale observaţiuni
și solidele cunoștinţe referitoare armei sale. Pe timpul
manevrelor din toamna anului 1935, generalul Șerb a
comandat de două ori Divizia 1 Operativă, cu rezultate în
general bune. Merită a i se încredinţa comandă de divizie”59.
Generalul Economu consideră că: „Merită a i se
încredinţa comandă de divizie”60.
Generalul de divizie adjutant Gheorghe Manu
apreciază că este „comandant de brigadă serios, de mare
merit. Merită a i se încredinţa comandă de divizie”61.
În „Foaia calificativă” pentru perioada 1 noiembrie
1935-31 octombrie 1936, comandantul Diviziei
1 Cavalerie Arad, generalul de brigadă Nicolae
Alexandrescu consemnează: „La Școala pe garnizoana
Arad a fost notat: «A fost însărcinat cu conducerea unei grupe
la Școala Ofiţerilor pe garnizoană. A pus mult interes și
multă pricepere, dând rezultate foarte bune. A luat parte la
toate aplicaţiunile, dovedind foarte bune cunoștinţe pentru
întrebuinţarea și conducerea armelor combinate în luptă,
luând întotdeauna hotărâri repezi și judicioase, corespunzând
situaţiilor date»”62.
Pentru perioada 1 noiembrie 1935-1 iunie 1936,
fostul comandant al Diviziei 1 Infanterie notează:
„menţin notele din Foaia calificativă ce i-am întocmit pe anul
1935 și propunerea de a i se încredinţa comandă de divizie”.
Generalul de brigadă Ionescu, în calitate de șef al
Serviciului Arbitraj, consemnează:„Pe timpul Manevrelor
Regale, îndeplinind funcţiunea de arbitru de zonă a fost
notat: «În această calitate a fost obligat să depună o muncă
istovitoare faţă de timpul ploios din epoca manevrelor, care
dublată de: ușurinţa în înţelegerea situaţiunilor tactice,
utilizarea în modul cel mai judicios a personalului său de
arbitraj, tactul și energia de care a dat dovadă în stăpânirea
situaţiunilor și impunerea hotărârilor de arbitraj i-a
îngăduit să imprime în zona de arbitraj ritmul și aspectul
operaţiunilor cât mai aproape de realitatea războiului.
Hotărârile de arbitraj în zona sa au fost totdeauna bazate
pe factori indiscutabili și convingători pentru unităţile
arbitrate. A fost în măsură a informa în timpul util Direcţia
Serviciului de Arbitraj asupra evenimentelor importante
din zona sa, putându-se astfel lua la timp hotărâri de
arbitraj pe întregul front al fiecărei unităţi. Caracterizez
activitatea generalului Șerb ca foarte lăudabilă și încununată
de succes»”63.
De asemenea, generalul Ionescu, de data aceasta
în calitate de comandant al Diviziei 1 Infanterie,
consemnează: „Inspectând regimentul de sub comanda sa în
iunie și în perioada de toamnă și fiind însoţit pretutindeni
de generalul Șerb, mi-am dat seama pe deoparte de buna
sa pregătire profesională, iar pe de altă parte de caracterul
92
său ferm și loial, de demnitatea și educaţia sa aleasă, ca
și de autoritatea și prestanţa ce formează calităţile unui
comandant foarte bun pentru o mare unitate. Posedând
ochiul câmpului și având de bază o bună cunoaștere a
regulamentelor în vigoare, generalul Șerb se remarcă, în
mod deosebit, prin îndrumări și critici valoroase și prin
directive foarte serioase, urmărind, în cadrul principiului de
comandament, formarea caracterului ofiţerilor în subordine.
În ţinută ireproșabilă în orice ocaziune, impune printr-un
exemplu de prea bun ostaș și dă dovadă că este un conducător
de elită. Dacă se adaugă la prea buna pregătire profesională
frumoasa sa cultură generală, atunci cu destulă putere
propun: merită a i se încredinţa comandă de divizie”64.
Generalul de divizie adjutant Gheorghe Manu,
concluzionează: „Confirm bunele mele aprecieri anterioare.
Generalul Șerb impune prin tactul, autoritatea și judecata
sa sigură, ca și prin solidele sale cunoștinţe militare bazate
pe o bună practică și lipsite de pedantism. A participat la
Călătoria de comandament a Inspectoratului II Armată,
în regiunea Șimleul Silvaniei, executând lucrările unui
comandant de divizie. Atât în lucrările scrise, cât și în
discuţiuni a dovedit calităţi, care îl acceptă pentru comanda
ce o are, cât și pentru cea imediat superioară. Merită a i se
încredinţa comanda unei divizii”65.
În conformitate cu Î.D.R. nr. 1584 din 1937,
începând cu 1 aprilie, a fost numit la comanda Diviziei
16 Infanterie, cu garnizoana de reședinţă la Dej, iar din
1939 cu comandamentul la Baia Mare. Marea unitate
avea în compunerea Regimentul 81 Infanterie la Dej,
Regimentul 87 Infanterie la Satu Mare, Regimentul 88
Infanterie la Carei (desfiinţat în 1938), Regimentul 7
Grăniceri la Baia Mare, Regimentul 32 Artilerie la Satu
Mare și Regimentul 38 Artilerie la Zalău.
Pentru perioada 1 noiembrie 1936-23 aprilie 1937,
comandantul Diviziei 1 Infanterie, consemnează:
„Referindu-mă la aprecierile de anul trecut, adaug că
în intervalul de mai sus, continuând comanda Brig. 31
Inf. mi-a confirmat, mai mult încă, frumoasele aprecieri.
Generalul Șerb Th., prin tactul, stăruinţa și controlul ce a
făcut, a îndrumat regimentele pe calea strictă a pregătirii
de război cu rezultate din cele mai bune. Cu o educaţie
foarte îngrijit și cu o atitudine demnă se impune ca [sic!]
comandant. Am satisfacţia că meritele i-au fost recunoscute
și speranţa justificată că la comanda Diviziei 16 va da
rezultate bune”66.
Comandantul Corpului 6 Armată, generalul de
divizie Gheorghe Florescu, consemnează: „La Școala
ofiţerilor din garnizoana Arad, generalul Dragomirescu,
comandantul garnizoanei îl apreciază: «Posedă cunoștinţe
complete asupra principiilor și procedeelor de întrebuinţare
a armelor și combinării mijloacelor din cadrul unei mari
unităţi și le aplică cu foarte mult simţ tactic». Un foarte bun
2 (92) 2021 document
 studii/documente

comandant de mare generală și profesională. Prin tactul și activitatea sa la

unitate. La curent comanda diviziei a ridicat mult nivelul de pregătire al
cu toate cunoștinţele unităţilor subordonate, iar la conducerea aplicaţiunilor pe
necesare unui coman- garnizoană și în corpurile de trupă a infiltrat ofiţerilor
dant de divizie. Cu temeinice cunoștinţe practice și profesionale, la comanda
începere de la 1 aprilie unităţilor. La aplicaţiunile în teren a scos în relief serioase
1937, generalul Șerb învăţăminte pentru toţi participanţii, îndrumându-i cu
Th. a comandat multă competenţă. La călătoria de instrucţie în zona de
Divizia 16, comandă acoperire la frontieră, a condus operaţiunile, care reveneau
ce i s-a încredinţat diviziei sale, cu foarte multă pricepere și a întocmit lucrări
provizoriu. În această foarte elogioase din toate punctele de vedere. Pe zona de
calitate, s-a ocupat concentrare și ca director de exerciţiu a organizat și condus
de aproape și cu bune aplicaţiunile în teren cu multă destoinicie și îndemânare,
rezultate de instrucţia dovedind că posedă cunoștinţe complete asupra principiilor
Generalul Gheorghe Florescu t r upelor diviziei, tactice și procedeele de întrebuinţare și combinarea a armelor
dându-le bune în divizie. Având o educaţiune aleasă, servește de exemplu
îndrumări pentru fiecare subperioadă de instrucţie. A asistat tuturor subordonaţilor, pe care îi influenţează în bine, din
foarte des la exerciţiile unităţilor din toate garnizoanele toate punctele de vedere. În concluzie, generalul Șerb este
diviziei, făcând observaţiuni și recomandaţiuni judicioase un foarte distins comandant de divizie, care are stagiul și
și cu mult prof it, pentru instrucţia comandanţilor de vechimea în grad. Merită a înainta la gradul de generalul
unităţi. Dotat cu temeinice cunoștinţe și bune aptitudini de de divizie. Merită a fi admis la Călătoria de comandament
comandant de mare unitate. La Călătoria de instrucţie făcută, pentru corp de armată”69.
sub conducerea M.St.M., în luna iunie și la cea condusă de Inspectorul General de Armată, generalul de corp
Corpul 6 Armată în luna septembrie, în regiunea frontiera de armată Gheorghe Florescu, apreciază: „De acord
de vest, a condus cu pricepere și calm, toate operaţiunile ce au cu aprecierile comandantului C[orpului]6A[rmată].
revenit Diviziei 16 și a avut vederi bune în ceea ce privește Generalul Șerb Th. a continuat și anul acesta să comande
acţiunea regimentelor, care au acţionat în cadrul diviziei. în bune condiţiuni Divizia 16. Dotat cu bune cunoștinţe
Foarte bine educat și cu un fond moral mai presus de orice profesionale și alese aptitudini și însușiri morale, este un
laudă. S-a ocupat cu deosebită grijă de educaţia și formarea comandant cu autoritate și care se bucură de încrederea și
caracterelor subalternilor săi. În concluzie: generalul Șerb devotamentul subalternilor săi. Cu prilejul inspecţiilor ce am
Th. este un bun comandant de divizie din toate punctele de făcut regimentelor Diviziei 16, am constatat peste tot bună
vedere. Merită să i se încredinţeze comanda definitivă de îndrumare, o muncă rodnică și real progres. Comandant
divizie”67. al diviziei bun, care merită să fie admis a trece probele de
Generalul de divizie adjutant Manu, notează: „În capacitate pentru gradul de comandant de C.A. [corp de
comanda Diviziei 16, generalul Șerb conf irmă bunele armată – n.n.]când îi va veni rândul seriei sale”70.
aprecieri ce i le-am adus în trecut. Merită a fi confirmat în Odată cu destabilizarea situaţiei la graniţa de nord-
comandă”68. vest a României, la 14 martie 1939, divizia a trecut
În „Foaia calificativă” la aplicarea Planului „Maramureș”, prin concentrarea
pentru perioada 1 noiembrie de efective și dispunerea în zonele stabilite, precum
1937-31 octombrie 1938, și înfiinţarea Comandamentului Armatei 1. Divizia,
comandantul Corpului aflată în subordinea Corpului 6 Armată Cluj, avea
6 Armată, generalul de în compunere Brigada 16 Infanterie Satu Mare (cu
divizie Cristea Vasilescu, Regimentele 81 și 87 Infanterie și 7 Grăniceri) și Brigada
consemnează: „Generalul 16 Artilerie Cluj (cu Regimentele 31 Artilerie Cluj și
Șerb este dotat cu distinse 32 Artilerie Satu Mare).
calităţi și însușiri sufletești Pentru perioada 1 noiembrie 1938-31 octombrie
și patriotice, care îl ajută 1939, generalul Vasilescu, notează: „În acest an a
să depună o activitate de reconf irmat, cu mai multă tărie, bunele mele aprecieri
afirmare românească în colţul Generalul Cristea Vasilescu de anul trecut. A depus un zel și o muncă fără preget în
de nord-vest al Țării. Posedă instrucţia și pregătirea de război a unităţilor sale. Cu toată
frumoase aptitudini de comandant de divizie, cu o practică vitregia rezultată din slaba încadrare a lor și din prea marea
îndelungată în serviciul frontului și cu o solidă cultură nestabilitate a comandamentelor de unităţi, dânsul și-a dat

document 2021 2 (92) 93

studii/documente
toată osteneala să desăvârșească pregătirea tehnică și tactică
a comandanţilor de unităţi. Calităţile și însușirile sale de
bun comandant de divizie s-au evidenţiat mai vârtos cu
începere dela 20 martie, când au început concentrările masive
la frontiera de vest. Acest prilej mi-a dovedit în mod concret
valoarea reală de război a acestui excelent comandant de
divizie, din toate punctele de vedere. Cu ocazia Călătoriei de
instrucţie a generalilor din vară, pe zona frontierei de vest,
expunerea verbală ce a făcut-o acest general la faţa locului,
a impresionat în mod deosebit pe toţi șefii armatei, asupra
clarităţii și a modului cum dânsul a înţeles să-și îndeplinească
misiunea ce i s-a încredinţat de comandamentul superior.
A organizat cu unităţile sale diferite poziţii de rezistenţă
în zona de acoperire, dela trasarea lor și până la ocuparea,
apărarea și aplicarea planului focurilor. Inspectând aceste
unităţi pe zonă, am constatat în diferite rânduri rezultate
lăudabile din toate punctele de vedere. Pot afirma cu toată
conștiinţa că am deplină încredere în valoarea de război
a Diviziei 16 și că aceasta se datorește în primul rând
activităţii comandamentului ei. Sunt sigur că în război,
generalul Șerb se va acoperi de glorie în faţa bravei sale
divizii și că va reuși să obţină un grad superior celui ce are
azi, căci este un adevărat șef, cu reale calităţi de comandant
superior. Regret că nu-l pot propune la înaintare în grad, din
cauză că pe anul 1939/1940 a fost caracterizat de Consiliul
Superior al Armatei: «Neadmis la comandă de corp de armată
și înaintarea la gradul de general de divizie»”71.
Comandantul Armatei 1, generalul de corp de armată
Florescu, consemnează:„De acord, cu elogioasele aprecieri
ale comandantului C.6A. Generalul Șerb Th. a comandat cu
toată destoinicia Divizia 16 pe zona de concentrare, luând
măsuri chibzuite în toate situaţiile de război ce s-au studiat
și pregătit. Foarte bun comandant de divizie. Dotat cu
temeinice însușiri de război, cu foarte mult sânge rece, cu un
pronunţat simţ al realităţilor, autoritar, foarte mult iubit de
subalterni, de a căror dragoste și devotament se bucură într-o
măsură foarte largă. Cu un fond moral prin nimic întinat. O
pildă vie subalternilor săi. Comandant de divizie desăvârșit
în toată accepţiunea cuvântului. Am credinţa că sub comanda
sa, Divizia 16 își va îndeplini cu vrednicie greaua misiune
ce are pentru acoperirea frontierei de vest. Ca o răsplată
binemeritată pentru calităţile sale de comandant și vrednicia
cu care a comandat Divizia 16 pe zona de concentrare din
anul acesta și în condiţiuni asemănătoare celor de război, îl
propun cu toată convingerea și căldura: «Merită a înainta
la alegere»”72.
Pentru perioada 1 noiembrie 1939-1 februarie 1940,
generalul Vasilescu, notează: „menţin în totul aprecierile
mele din anul trecut. Generalul Șerb s-a ocupat serios de
pregătirea de război a unităţilor sale pe zona de concentrare
și a obţinut rezultate foarte bine din toate punctele de vedere.
A dus la bun sfârșit organizarea poziţiilor ordonate de C.6A.
94
și a luat parte activă la aplicaţiunile tactice cu unităţile
diviziei pe aceste poziţii. A organizat centre de instrucţie ale
tuturor specialiștilor în interiorul diviziei, ale căror rezultate
excelente le-am constatat cu prilejul inspecţiilor. Activitatea
sa personală, la comanda diviziei pe zona de concentrare, îl
pune în relief ca un comandant de război excelent, care poate
comanda în bune condiţiuni un corp de armată. În concluzie:
un excelent comandant de mare unitate”73.
Generalul Florescu apreciază la fel de laudativ:
„De acord cu bunele aprecieri ale comandantului C.6A.
Generalul Șerb Th. a comandant, până la 1 februarie,
Divizia 16, cu aceiași competenţă și punând la contribuţie
aceleași remarcabile însușiri de război. Am convingerea ca
la comanda Corpului de Grăniceri, la care a fost mutat, va
avea o tot atât de rodnică activitate cum a avut-o la Divizia
16, fiind un foarte bun comandant de mare unitate din toate
punctele de vedere”74.
Prin Î.D.R. nr. 352 din 5 februarie 194075, începând
cu 1 februarie, a fost avansat la gradul de general de
divizie, ulterior vechimea în grad fiindu-i rectificată la
25 octombrie 1939, prin Î.D.R. nr. 12 din 7 ianuarie
1941 76. În baza Ordinului Ministerului Apărării
Naţionale nr. 482 din 1940 a fost numit la comanda
Corpului Grănicerilor, începând de la 1 februarie 1940.
La preluarea comenzii, Corpul Grănicerilor era
constituit din Brigada 1 Grăniceri Chișinău (cu
Grupurile 5 Grăniceri Brăila, 6 Grăniceri Chișinău și
3 Grăniceri Cernăuţi), Brigada 2 Grăniceri Deva (cu
Grupurile 4 Grăniceri Deva și 7 Grăniceri Baia Mare),
Brigada 3 Grăniceri București (cu Grupurile 1 Grăniceri
București și 2 Grăniceri Cernavodă) și Grupul de Nave
Grănicerești.
Generalul Șerb a exercitat comanda grănicerilor
într-o perioadă extrem de complicată pentru ţara noastră,
poate cea mai complicată. Este anul în care ţara noastră
pierde, rând pe rând, Basarabia, nordul Bucovinei și
Ținutul Herţa, în urma ultimatumului sovietic din
28 iunie, nord-vestul Transilvaniei în urma Dictatului
de la Viena de la 30 august, și mai apoi Cadrilaterul în
urma Tratatului de la Craiova din 7 septembrie.
În aceste condiţii, a fost nevoie urgentă de măsuri
pentru retragerea efectivelor pe noile frontiere, de
redimensionare a structurilor și efectivelor, de luare
imediată de noi măsuri de organizare a dispozitivelor
de pază și apărare a frontierei, de asigurare a locaţiilor
pentru efectivelor de grăniceri. Efectivele de grăniceri
au fost ultimele care s-au retras de pe vechile frontiere,
primind foarte târziu ordinele de retragere. Replierea
s-a făcut în contact strâns cu inamicul, uneori trupele de
grăniceri fiind depășite de formaţiunile de mecanizate și
blindate sovietice. Se poate spune că, în funcţia deţinută,
generalul Șerb a dat dovadă de o înaltă competenţă și
2 (92) 2021 document

tărie de caracter, luând cele mai eficiente măsuri pentru
diminuarea pagubelor, apărând onoarea grănicerilor în
faţa acuzaţiilor aduse de către comandanţii altor eșaloane.
Situaţia cea mai gravă a fost înregistrată în zona
de competenţă a Grupurilor 3 Grăniceri Cernăuţi și 6
Grăniceri Chișinău, acţiunea de repliere transformându-se
într-un dezastru. Brigada 1 Grăniceri a fost evacuată la
Bacău, primind întăriri câte un batalion din Regimentele 1
Grăniceri (la Câmpulung Moldovenesc), 2 Grăniceri
(la Piatra Neamţ) și 5 Grăniceri (la Onești), pentru
asigurarea pazei frontierei cu Ungaria hortistă, pe
linia Carpaţilor Orientali. Pe graniţa de vest, Grupul 7
Grăniceri a fost dislocat la Alba Iulia, cu batalioanele
dislocate la Mediaș și Turda. În zona de sud a ţării,
batalioanele de grăniceri Silistra și Bazargic, au foste
dislocate la Băneasa, respectiv Constanţa.
În noile condiţii, generalul Șerb s-a implicat în mod
concret în reorganizarea Corpului Grănicerilor, astfel
fiind înfiinţate: Sectorul 1 Grăniceri Pază București
(cu Regimentul 1 Grăniceri București și 2 Grăniceri
Cernavodă), Sectorul 2 Grăniceri Pază Deva (cu
Regimentul 4 Grăniceri Deva și 7 Grăniceri Alba
Iulia) și Sectorul 3 Grăniceri Bacău (cu Regimentul 3
Grăniceri Fălticeni, 5 Grăniceri Brăila și 6 Grăniceri
Bacău) și Grupul de Nave Grănicerești Brăila. De
asemenea, Corpul Grănicerilor a mobilizat, ca mare
unitate operativă, Divizia 1 Grăniceri București, formată
din Regimentele 1, 2 și 5 Grăniceri (ca sarcini de
mobilizare ale regimentelor cu același număr), precum
și Regimentele 1 și 2 Artilerie Grăniceri.
Pentru grăniceri nu a existat o perioadă de liniște,
provocările de pe graniţele ţării ale vecinilor sovietici,
unguri și bulgari, fiind tot mai des și în forme violente. De
fiecare dată, grănicerii au răspuns pe măsură, respingând
toate atacurile. 16 morţi, 19 răniţi și 15 dispăruţi au fost
pierderile grănicerilor în acele vremuri tulburi. La loc
de cinste, în „Cartea Eroilor Neamului”, stau jertfele
locotenentului Mihai Păpău din Regimentul 7 Grăniceri
(Pichetul Parhida), capturat
și ucis la 1 septembrie 1940,
și a locotenentului Dumitru
Lazea din Regimentul 4
Grăniceri (Pichetul Diosig),
grav rănit, capturat și ucis
mișelește de către trupele
maghiare.
Pentr u per ioada
1 februarie-29 iulie 1940,
generalul de corp de
armată Nicolae Ciupercă,
comandantul Armatei 4,
consemnează: „ocupaţiunile Generalul Nicolae Ciupercă
document 2021 2 (92)
studii/documente
mele ca [sic!]comandant al armatei, în împrejurările
grele în care ne-am găsit, nu mi-au dat prilejul să verific
activitatea gl. Șerb, la comanda Corpului de Grăniceri. Am
avut impresia totuși că s-a aplicat în condiţiuni bune și la
noua comandă ca și la divizie. Gl. Șerb fiind cunoscut ca un
vrednic, energic și integru ofiţer general”77.
În conformitate cu Ordinul Ministerului Apărării
Naţionale nr. 1834 din 1940, începând cu 1 august,
generalul de divizie Teodor Șerb a fost numit la comanda
Corpului 6 Teritorial Cluj. După cedarea Ardealului de
nord-vest, în urma Dictatului de la Viena, sediul acestei
mari unităţi a fost dislocat în Sibiu.
Pentru perioada 29 iulie-1 octombrie 1940,
comandantul Corpului 6 Armată, notează: „cu o solidă
pregătire profesională, cu deosebit de alese însușiri de
comandant de M.U., generalul de div. Șerb Teodor a
îndeplinit funcţia de comandant al Corpului 6 Teritorial,
activitate dusă în condiţiuni, care merită elogii. În situaţia
precară în care se găsea C.6A. pe zona de concentrare și
ulterior, în paza graniţei teritoriului cedat, generalul de
divizie Șerb, prin măsuri foarte judicioase și prompte și
o neobosită activitate, a asigurat o perfectă funcţiune a
comandamentului său. Ca membru al Comisiei româno-
maghiare și delegat al Marelui Stat Major, pentru predarea
rechiziţiilor din teritoriul cedat, s-a achitat în mod lăudabil.
În concluzie, un foarte bun general sub toate raporturile,
merită a i se încredinţa comandă de C.A.”78.
Cel care i-a urmat la comandă, în aprecierea
pentru perioada 1-31 octombrie 1940, consemnează:
„Generalul Șerb a continuat activitatea sa, în aceleași
foarte bune condiţii, care au asigurat o perfectă funcţiune a
comandantului. În concluzie:
un distins și prea bun general,
sub toate raporturile”79.
Comandantul Armatei 1,
generalul de corp de armată
Grigore Cornicioiu, pentru
perioada 29 februarie-10
septembrie 1940, notează:
„un foarte bun comandant al
Generalul Grigore Cornicioiu
Comandamentului Teritorial
de Corp de Armată. Foarte
activ, energic în serviciu”80.
Generalul de divizie
Gheorghe Leventi, care i-a
succedat la comandă, în
Generalul Gheorghe Leventi aprecierea pentru perioada
95
studii/documente
11 septembrie-1 octombrie 1940, consemnează: „în
acest timp gl. Șerb a fost însărcinat de M.St.M. cu predarea
rechiziţiilor rămase din teritoriul evacuat. S-a achitat de
această însărcinare în mod cât se poate de lăudabil. Întrucât
nu cunosc pe acest general nu mă pot pronunţa asupra
calităţilor sale și mă refer deci la notele șefilor săi anteriori”81.
Pentr u perioada
1 noiembrie 1940-10
ianuarie 1941, generalul de
divizie Corneliu Dragalina,
comandantul Corpului
6 Armată, consemnează:
„A îndeplinit în continuare
funcţia de comandant al
Comandamentului 6 Teritorial.
C u a c e l e a ș i f oa r te b u n e
aptitudini și cu aceiași pregătire
profesională solidă, generalul
Șerb a condus, cu mare destoinicie,
Comandamentul Teritorial, în
Generalul Corneliu Dragalina
împrejurări dificile. Impulsiunea
sa s-a manifestat la cercurile de recrutare, prin lucrări complete
și la timp. În plus, a avut însărcinarea de a supraveghea
restituirea rechiziţiilor de orice natură, după teritoriul cedat
temporar Ungariei, sarcină de care s-a achitat în condiţiuni
ce merită toată lauda. Cu o solidă pregătire profesională și cu
multă iniţiativă în comandă, generalul Șerb este capabil să
conducă o mare unitate, și-l propun ca și anul trecut:«Foarte
bun general, merită a-i se încredinţa comandă de C.A.»”82.
Pentru perioada 10 ianuarie-31 martie 1941, generalul
Leventi, notează: „Generalul Șerb a comandat Comandamentul
6 Teritorial, iar dela 21.I.941, comandă și garnizoana Sibiu.
S-a remarcat în mod deosebit prin conștiinciozitate, pricepere
și o muncă fără preget. Deși comandamentul se găsea într-o
situaţie foarte precară, prin deplasarea sa din Cluj, cum și prin
deplasarea și desfiinţarea unora din cercurile de recrutare, totuși,
graţie capacităţii comandamentului, măsurile luate au fost atât
de judicioase, încât nu s-a produs nici cea mai mică perturbare
și funcţionare normală a tuturor serviciilor ce avea subordine.
În calitate de comandant al garnizoanei Sibiu, gl. Șerb, a dat
dovadă de un deosebit tact, de un curaj desăvârșit și, în special, de
un spirit de disciplină și de patriotism care-i face cinste. În timpul
rebeliunii din zilele de 21-23 ianuarie și în cele următoare a
desfășurat, zi și noapte, o activitate demnă de toată lauda și
graţie măsurilor judicioase ce a luat, cum și tactului cu care a
procedat, s-a putut menţine în orașul Sibiu o liniște deplină,
autorităţile statului funcţionând în mod normal, iar prestigiul
oștirii a rămas neștirbit, întrucât niciun soldat sau ofiţer n-a
fost nici măcar ofensat. Meritul este cu atât mai mare întrucât
în Ardeal nu a fost niciun oraș, în afară de Sibiu, în care să nu se
fi produs grave dezordini și să nu se fi adus atingere prestigiului
oștirii. Generalul Șerb se remarcă printr-o inteligenţă vie, prin
mult calm, mult curaj și o deosebită conștiinciozitate, calităţi
care îl fac apt a comanda un corp de armată, în cele mai bune
condiţiuni”83.
96
În caracterizarea
pentru perioada 23 iunie-
31 octombrie 1941,
generalul de divizie Florea
Mitrănescu, comandantul
Corpului 7 Armată,
consemnează: „Generalul de
divizie Șerb T. a continuat
să comande Comandamentul
6 T[ e r i t o r i a l ] f iind în
același timp însărcinat de
dl. general Dobre Paraschiv,
Generalul Florea Mitrănescu
comandantul Armatei I, și
cu comanda Garnizoanei Sibiu. În calitatea de comandant
al Comandamentului 6 Teritorial a depus o deosebită
activitate obţinând aceleași frumoase rezultate ca și în
trecut. În special merită a menţiona: a)măsurile judicioase
luate pentru cazarea, îngrijirea și hrănirea răniţilor din
Spitalele Z.I. [Zonă Interioară – n.n.]după teritoriul C.6T;
b)grija deosebită și, în special, impulsiunea luată pentru ca
afluirea rechiziţiilor să decurgă în cea mare grăbire și timpul
oportun, asigurându-se astfel mobilizare la timp a unităţilor.
Clarvăzător și cu multă iniţiativă a luat măsuri practice
și eficace și la timp; c)colectarea, depozitarea și conservarea
aprovizionărilor de tot felul și repartizarea lor pentru
nevoile unităţilor și satisfacerea altor cerinţe. În calitatea
de cdt. al garnizoanei Sibiu se distinge în mod deosebit
prin autoritatea personală, prin tactul cu care comandă,
dar și prin energia ce știe să imprime. Adăugând la această
activitate atât de productivă, alesele însușiri fizice ce posedă,
deosebitele aptitudini militare, dovedite cu prisosinţă în
întreaga carieră, solida pregătire profesională, evidenţiată
atât de meritos pe zona de concentrare în calitate de cdt. al
Diviziei 16, și mai ales, caracterul său ostășesc și spiritul de
largă iniţiatică ce manifestă, îl calific: «Foarte bun general,
apt a comanda un corp de armată»”84.
Prin Î.D.R. nr. 2275 din 1 august 1942, a fost trecut
în rezervă la 19 iulie, fiind repartizat ca ofiţer de rezervă
la M.St.M.85.
Prin Decizia Ministerială nr. 242 din 29 septembrie
1942, generalul de divizie în rezervă Teodor Șerb, a fost
numit Inspector Regional Militar în cadrul Ministerului
Înzestrării Armatei și Producţiei de Război, pentru perioada
de la 1 septembrie 1942 până la 31 martie 194386.
În „Foaia calificativă” pentru perioada 7 septembrie-31
octombrie 1942, generalul de Divizie Gheorghe Crassu,
comandantul Inspectoratului Regional Militar din
Ministerul Înzestrării Armatei și Producţiei de Război,
consemnează: „De curând venit la acest serviciu, funcţionând
puţin timp, deși timpul a fost scurt, totuși am putut constata că
a rămas destinsul ofiţer din timpul activităţii. Cu toate că [sic!]
compartimentul de lucru a fost cu totul diferit de acel din timpul
activităţii, totuși a dovedit aceleași calităţi frumoase,care l-a
făcut să se pună numaidecât la punct cu noua însărcinare. A
rămas concentrat și mai departe de 31 oct. 1942”87.
2 (92) 2021 document
 studii/documente

În conformitate cu Î.D.R. nr. 3567 din 14 decembrie civilizaţie 1916-1920” (în baza Î.D.R. nr. 3390 din 20 iulie
194688 a fost avansat onorific la gradul de general de corp 1921), Ordinul „Coroana României”în grad de Ofiţer (Î.D.R.
de armată în rezervă. nr. 4768 din 1922), Medalia „Ferdinand I” cu spade (Î.D.R.
Pentru activitatea sa pe fronturile Primului Război Mondial, nr. 1625 din 1932), Ordinul „Ferdinand I” în grad de cavaler
dar și de-a lungul carierei militare a fost decorat cu numeroase (Î.D.R. nr. 1142 din 1931), Ordinul „Steaua României” în
ordine și medalii austro-ungare, germane și române, astfel: grad de ofiţer (Î.D.R. nr. 1296 din 1928), Crucea „Meritul
- decoraţii primite în armata austro-ungară: „Crucea sanitar” clasa I-a (Î.D.R. nr. 3484 din 1929), Ordinul
jubiliară” (1908), „Crucea de amintire 1912-1913”, „Coroana României” în grad de comandor (Î.D.R. nr. 4306
Ordinul „Coroana de Fier” de război clasa a III-a, „Crucea din 1931), Ordinul „Serviciul Credincios” în grad de Ofiţer
de Merit” de război clasa a III-a, Medalia „Signumlaudis” (Î.D.R. nr. 1949 din 10 mai 1939)89 și „Semnul onorific de
de bronz, Medalia „Signumlaudis” de argint, Crucea 25 de ani în armată” (Î.D.R. nr. 241 din 7 aug. 1941)90.
„Carol” și „Crucea de Fier” clasa a II-a prusiană; După război, a început o modestă carieră politică,
- decoraţii primite în armata română: „Medalia pentru acele vremuri tulburi. Astfel, a îndeplinit funcţia
Comemorativă a războiului 1916-1919” cu bareta „Ardeal” de președinte al organizaţiei Partidului Naţional Popular
primind Brevetul nr. 32.272/1921 (în baza Î.D.R. nr. 1744 din judeţul Timiș-Torontal, în perioada februarie
din 8 iulie 1918), Medalia „Victoria în Marele Război pentru 1946-1947, până la dizolvarea partidului.
An Arad Resident at the Command of the Border Guard Corps - Army Corps General Teodor Şerb –
Warrant officer adjutant Eugen-Dorin Spătaru
Abstract: General Teodor Şerb had, since he joined the Romanian army, unanimous appreciations from the
hierarchical commandants. He held important command positions in the 16th Infantry Division, the Border
Guard Corps (which he reorganized after the territorial losses of 1940), the 6th Territorial Corps, the Sibiu
garrison or the Regional Military Inspectorate of the Ministry of Army Endowment and War Production. He
was a member of the Romanian-Hungarian Commission for the return of requisitions from the ceded territory.
Keywords: Teodor Şerb, general, Austro-Hungarian army, Romanian army, Arad.
NOTE
1
Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Arad. 45
Ibidem.
2
A se vedea, Eugen-Dorin Spătaru, De la armata austro-ungară la armata română- 46
Ibidem, f. 25
generalul de brigadă Miron Şerb, în revista „Document. Buletinul Arhivelor Militare 47
Ibidem.
Române”, anul XXI, nr. 1(79)/2018, pp. 11-16. 48
Ibidem.
3
Acronimul din limba germană de la Kaiserlichundköniglich (Imperial şi Regal) – n.n. 49
Ibidem.
4
Arhivele Militare Române, Fond Direcţia Cadre Învăţământ, Memoriul personal al 50
Ibidem, f. 26
generalului Şerb Teodor (în continuare Memoriu). 51
Ibidem.
5
„Monitorul Oficial” nr. 251 din 7(20) februarie 1919. 52
Ibidem, f. 28.
6
Idem, nr. 73 din 18 iulie 1919. 53
Ibidem.
7
Memoriu, f. 7. 54
Ibidem.
8
Ibidem, f. 8. 55
Ibidem, f. 29.
9
Ibidem, f. 9. 56
Ibidem.
10
„Monitorul Oficial” nr. 75 din 6 iulie 1920. 57
Ibidem.
11
Memoriu, f. 10. 58
„Monitorul Oastei” nr. 1 din 1 aprilie 1935.
12
Ibidem. 59
Memoriu, f. 30.
13
Ibidem, f. 12. 60
Ibidem.
14
Ibidem, f. 13. 61
Ibidem.
15
Ibidem. 62
Ibidem, f. 31
16
Ibidem. 63
Ibidem, ff. 31-32.
17
Ibidem, f. 14. 64
Ibidem, f. 32.
18
Ibidem. 65
Ibidem.
19
Ibidem, f. 15 66
Ibidem, f. 33.
20
Ibidem. 67
Ibidem, f. 33-34.
21
Ibidem. 68
Ibidem, f. 33.
22
Ibidem, f. 16 69
Ibidem, f. 35.
23
Ibidem. 70
Ibidem.
24
Ibidem, f. 17
25
Ibidem.
71
Ibidem, f. 36.
26
Ibidem.
72
Ibidem.
27
Ibidem.
73
Ibidem, f. 37.
28
Ibidem.
74
Ibidem.
29
„Monitorul Oficial” nr. 208 din 23 septembrie 1925.
75
„Monitorul Oficial” nr. 31 din 7 februarie 1940.
30
Idem, nr. 126 din 9 iunie 1926
76
Idem, nr. 6 din 8 ianuarie 1941.
31
Ibidem, f. 18.
77
Memoriu, f. 38.
32
Ibidem, f. 19
78
Ibidem, f. 39.
33
Ibidem.
79
Ibidem, f. 40.
34
Ibidem, ff. 21-22.
80
Ibidem, f. 39.
35
Ibidem, ff. 21-22.
81
Ibidem.
36
Ibidem, f. 22.
82
Ibidem, f. 41.
37
„Monitorul Oficial” nr. 79 din 11 aprilie 1929.
83
Ibidem, f. 41-42.
38
Idem,nr. 250 din 9 noiembrie 1929.
84
Ibidem, ff. 42-43.
39
Memoriu, f. 23. 85
„Monitorul Oficial” nr. 179 din 4 august 1942.
40
Ibidem. 86
„Monitorul Oastei” nr. 16 din 15 noiembrie 1943
41
Ibidem. 87
Memoriu, f. 44.
42
„Monitorul Oficial” nr. 69 din 24 martie 1929. 88
„Monitorul Oficial” nr. 296 din 21 decembrie 1946.
43
Memoriu, f. 24. 89
Idem, nr. 107 din 10 mai 1939.
44
Ibidem. 90
Idem, nr. 189 din 12 august 1941.

document 2021 2 (92) 97

/semnale editoriale
Gheorghe A. Dabija. Amintiri din cariera militară 1893-1920.
Oameni, tipuri, obiceiuri, moravuri şi sisteme de altădată
Ediţie îngrijită de Petre Otu şi Vasile Popa
Studiu introductiv, note şi indice de Petre Otu şi Vasile Popa
Editura Militară, Bucureşti, 2020, 480 p.
G
eneralul Gheorghe A. Dabija (1872-1957)
face parte din elita militară a României de
la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea. În calitate de comandant de subunităţi
și unităţi a promovat reforme profunde în procesul de
instruire a trupei. S-a ilustrat și ca un teoretician militar
de mare valoare, cărţile sale despre metodele de instrucţie
făcând carieră în armata română. Ca șef de stat-major și
comandant de unităţi și mari unităţi și-a făcut cu brio
datoria în timpul Războiului de Întregire din anii 1916-
1919.
Este unul dintre cei mai importanţi istorici militari,
fiind autorul unei monografii în patru volume – Armata
Română în Războiul Mondial (1916-1918) –, esenţială
pentru cunoașterea aprofundată a celei mai importante
secvenţe belice de până atunci a României.
Dimensiunea diplomatică a activităţii sale este, la
rândul ei, foarte importantă. A activat atașat militar
în Bulgaria (1910-1913) într-o epocă frământată, care
confirma statutul Balcanilor de „butoi de pulbere a
Europei”. Amintirile unui atașat militar în Bulgaria, lucrare
apărută în 1936, este clasică pentru istoria diplomaţiei
militare românești.
Gheorghe Dabija este autorul a două lucrări, rămase
până astăzi în manuscris, în valorosul fond al Bibliotecii
Academiei Române. Prima dintre ele, Pregătirea
diplomatică a Războiului României (1914-1916), a apărut,
prin grija istoricilor Vasile Popa și Petre Otu, la Editura
Militară în anul 2019.
A doua lucrare, pe care o prezentăm în cele ce urmează,
a văzut lumina tiparului, în 2020, la aceeași editură și tot
sub îngrijirea celor doi specialiști. Amintirile lui Gheorghe
Dabija îmbrăţișează cariera sa militară întinsă pe 27 de
ani și sunt un izvor de informaţii deosebit de valoros
pentru evoluţia armatei române la cumpăna celor două
secole. Născut în Iași, ce păstra încă atuurile de „capitală
culturală a României”, el provenea dintr-o familie relativ
înstărită, tatăl său practicând avocatura. Fiind unicul
copil în familie a beneficiat de o educaţie îngrijită, din
care nu au lipsit învăţarea limbilor străine, călătoriile în
străinătate, contactele strânse cu lumea culturală a urbei,
lecturile întinse din clasicii literaturii universale etc.
A optat, însă, pentru cariera militară, el urmând Școala
Fiilor de Militari din Iași, prima instituţie de acest gen
din armata română, Școala Militară de Ofiţeri și Școala
Superioară de Război.
98
Cariera de ofiţer l-a purtat
prin diverse garnizoane ale
ţării, ceea ce i-a permis să
aibă un contact strâns cu
starea de lucruri din armata
română. Dornic de afirmare,
beneficiind și de un stagiu
în armata austro-ungară,
Gheorghe Dabija, împreună
cu alţi colegi de generaţie,
a revoluţionat procesul de
instrucţie, prin instituirea unor
metode moderne pentru acel timp.
În Amintiri zugrăvește cu talent literar atât situaţii
dintre cele mai diverse din armată, cât și portretele unei
galerii impresionante de ofiţeri mai mari și mai mici.
Desigur, nu puteau lipsi notele subiective, o caracteristică
a scrierilor memorialistice. A avut un cult pentru
regele Carol I, din însărcinarea căruia a studiat în mod
confidenţial dosarele Răscoalei din 1907. Pe această
bază el a clarificat și o problemă îndelung discutată în
istoriografie – numărul morţilor în acest episod dureros
de la începutul veacului trecut – 1.786.
Informaţiile oferite pe timpul stagiului de atașat
militar la vecinii din sudul Dunării sunt, la rândul lor,
valoroase, ceea ce a permis decidenţilor de la București
să acţioneze în cunoștinţă de cauză. Iată, un exemplu
semnificativ. Maiorul Dabija a dat detalii despre
Convenţia militară bulgaro-sârbă din 1912, ale cărei
prevederi afectau integritatea României.
Războiul de Întregire constituie un capitol însemnat
al memoriilor lui Gheorghe Dabija, el fiind colonel și
apoi general. Deși la început a avut relaţii încordate cu
Alexandru Averescu, în timpul războiului, lucrând mult
timp în subordinea acestuia, a devenit un averescan
convins, situaţie ce se reflectă în Amintiri. El împărtășește,
de multe ori, același mod de a judeca diversele decizii și
situaţii ca generalul Averescu.
În schimb, raporturile cu trioul Constantin
Prezan – Gheorghe Mărdărescu – Ion Antonescu au fost
conflictuale stând la originea demisiei sale din armată pe
frontul de la Tisa, în iulie 1919. Cu un simţ al onoarei
foarte dezvoltat, el a refuzat propunerile de a rămâne în
cadrele active.
În perioada interbelică și-a consacrat eforturilor
construirii „Câmpului istoric de la Mărăști” și redactării
2 (92) 2021 document

lucrărilor de istorie militară, care i-au asigurat o largă
notorietate.
Ca mulţi contemporani, aflăm din extinsul și
documentatul studiu introductiv, după al Doilea
Război Mondial, a fost judecat și închis de
regimul comunist pentru vini închipuite, ceea ce
i-a zdruncinat grav sănătatea și starea morală,
grăbindu-i sfârșitul.
Petre Ţurlea, Al doilea Trianon
Editura SemnE, Bucureşti, 2020, 722 p.
Î
ncheiat după cel de-Al Doilea Război Mondial,
în 1946, Tratatul de Pace de la Paris a statuat
revenirea Transilvaniei de Nord-Est – dată
Ungariei prin Dictatul de la Viena din 1940 – în
cadrul României. Pentru români era cea mai importantă
prevedere a Tratatului. Restul articolelor care îi priveau
erau nefavorabile: nu s-a recunoscut României statutul
de cobeligerantă, deși contribuise substanţial la războiul
împotriva Germaniei, prin urmare, era tratată ca ţară
înfrântă; nu i se retrocedau Basarabia, nordul Bucovinei
și sudul Dobrogei; trebuia să plătească URSS-ului enorme
despăgubiri de război; se menţineau, pentru o perioadă, în
România, trupe de ocupaţie sovietice. România era lăsată
de Occident în sfera de influenţă sovietică, astfel putând fi
instaurat regimul comunist”.
În Motivare, autorul argumentează necesitatea
unei lucrări, care să ofere cititorului interesat aspecte
neabordate în istoriografia românească referitoare la
Tratatul de Pace din 1946 și consecinţele sale în plan
intern.
„Tratatul de Pace din 1946 a consfinţit, în ce privește
Transilvania, prevederile Tratatului de Pace de la Trianon
din 1920. Prin urmare, pentru a doua oară în secolul XX
o Conferinţă de Pace a dat dreptate României în disputa ei
cu Ungaria. La 100 de ani de la încheierea Tratatului de
la Trianon – ale cărui prevederi teritoriale sunt și astăzi
în vigoare – o prezentare a reconsfinţirii acestuia în 1946
este îndreptăţită. Și pentru a consemna faptul că în timpul
a două generaţii, aceea din 1920 și aceea din 1946, prin
Gheorghe Calcan, Din modernitate spre contemporaneitate.
O viziune asupra devenirii naţionale şi locale
Editura Mega, Cluj-Napoca, 2020, 352 p.
D
upă 1990, istoriografia românească a cunoscut
multe schimbări, unele benefice, iar altele mai
puţin inspirate. În acest sens, aplecarea mult
mai serioasă către istoria locală, înţelegerea corectă a
rolului și locului acesteia în istoria naţională este în mod
clar una dintre trăsăturile importante ale cercetării istorice
document 2021 2 (92)
/ semnale editoriale
Lucrarea generalului Dabija reprezintă un eveniment
editorial al anului 2020, o piesă esenţială în reconstituirea
evoluţiei armatei române la sfârșitul secolului al XIX-lea
și în primele decenii ale secolului al XX-lea, perioadă
definită de Războiul de Întregire din anii 1916-1919.
Redacţia
două Conferinţe de Pace,
s-a recunoscut dreptatea
României”.
În structura volumului
regăsim: Motivare, I.
Drumul spre Tratatul de
Pace din 1946, II. 1946.
Lupta diplomatică între
România și Ungaria pentru
Transilvania, Continuarea
luptei pentru Transilvania
după 1946, Indice de nume,
Abrevieri și Anexe.
În lumina identificării
unor documente de arhivă
nevalorificate, volumul „este conceput să acopere – printr-o
nouă sinteză – o nevoie contemporană: aceea de consemnare
a acţiunilor care au urmărit influenţarea hotărârilor din
Tratatul de Pace de la Paris din 1946 privind Transilvania;
a luptei diplomatice dusă la Paris pe tema respectivă; a
încercărilor ulterioare ale Ungariei de ocolire a Tratatului”.
„Al doilea Trianon - consemnează autorul - este o carte
de istorie care aduce și o atenţionare lumii românești de
astăzi, pentru a păstra ceea ce Naţiunea Română a dobândit,
de două ori într-un secol, prin jertfă de sânge și inteligenţă
diplomatică – Transilvania”.
Dr. Luminiţa GIURGIU
românești post-decembriste. Profesorul univesitar doctor
Gheorghe Calcan, de la Universitatea „Petrol-Gaze”
din Ploiești analizează, în volumul Din modernitate spre
contemporaneitate. O viziune asupra devenirii naţionale și
locale, câteva aspecte ale modernizării lumii românești
în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, pune în
99
/semnale editoriale

evidenţă o serie de elemente
definitorii ale participării
României la Primul Război
Mondial, prezintă lucruri
inedite despre recunoașterea
internaţională a Marii Uniri,
analizează rolul nefast al
Constituţiei din 1938 asupra
istoriei naţionale, iar la final se
apleacă asupra unor fenomene
sensibile apărute după 1989.
Profesor ul Gheorghe
Calcan are în spate nu doar
o carieră știinţifică impresionantă, concretizată în peste
150 de studii de specialitate și 12 carţi, cât și o activitate
didactică remarcabilă. De aceea, înţelege importanţa
studierii istoriei naţionale într-un mod profund și este
pe drept revoltat de felul în care această materie este
studiată astăzi în școala românească și anume fragmentar,
schematic, lipsit de empatie. După cum nota, cu tristeţe
profesorul Calcan în Introducere: „Conștiinţa naţională
este un sentiment puternic pe care îl nutrim și astăzi... Este
pașaportul spiritual al naţiunii noastre. Este sentimentul
care ne face să ne simţim acasă”.
Pornind de la aceste constatări amare, de la faptul
că factorii de decizie din domeniul educaţiei nu sunt
deloc interesaţi de studierea corectă a istoriei, atât a
celei naţionale, cât și a celei universale, autorul a decis
să prezinte în această carte o serie de evenimente
locale sau naţionale, de la Revoluţia de la 1848 și până
astăzi, care evidenţiază efortul uriaș făcut de naţiunea
română pentru modernizare și pentru realizarea
Marii Uniri. Pe lângă evenimentele de importanţă
naţională sunt analizate și cele petrecute pe plan local,
cu precădere în Prahova. Printre altele, este prezentată
activitatea lui Alexandru Candiano-Popescu, reflectarea
Răscoalei ţărănești din 1907 și a realizării Marii Uniri,
în paginile publicaţiei „Moniteur du petrole roumain”,
ridicarea în localităţile prahovene a unor monumente
omagiale în cinstea soldaţilor români căzuţi pe câmpurile
de luptă ale primei conflagraţii mondiale.
Această carte are meritul că analizează în mod critic
o serie de evenimente nefaste din istoria naţională, cu
implicaţii mult mai mari decât se crede în mod obișnuit.
Constituţia din 27 februarie 1938 reprezintă un uriaș
pas inapoi făcut de România, începutul unei uriașe
paranteze în evoluţia firească a democraţiei românești
închisă abia în decembrie 1989. Modul în care această
Constituţie a fost adoptată, prevederile ei, felul în care au
fost încălcate principiile democratice printr-un simulacru
de referendum, reprezintă un mod de reflecţie pentru
societatea actuală, aflată sub presiunea unor partide sau
organizaţii care clamează democraţia, dar în realitate
doresc doar puterea absolută.
Un fenomen al lumii contemporane românești este
acela al migraţiei și imigraţiei. Analizat de sociologi sau de
presă, acest subiect este abordat în premieră în istoriografia
noastră, de către profesorul Gheorghe Calcan, care
evidenţiază pe lângă legislaţia și activitatea instituţiilor cu
atribuţii în acest domeniu și imensele drame umane care
se consumă dincolo de cifre și tabele statistice.
Sunt doar câteva dintre evenimentele abordate de
autor, cu un ascuţit simţ critic. În paginile acestei cărţi
mai sunt și alte subiecte analizate precum situaţia juridică
a Insulei Șerpilor, situaţia aromânilor din Bulgaria și
Macedonia, necesitatea unei reforme administrative etc.
Cartea profesorului Gheorghe Calcan este densă, plină
de întrebări și îndeamnă la o lectură atentă. Ea are la bază
o cercetare atentă în arhive și biblioteci și o bibliografie
impresionantă.
Dr. Viorel GHEORGHE

CON T EN TS
„Tudor Vladimirescu”, the honorific Name for the Romanian Army Military Structures - Colonel Gabriel-George Pătrașcu, Ph.D.
80 Years since the Establishment of the Paratroops - Raluca-Filofteia Tudor Central Archive Repository – A Century of
History (V) - Colonel engineer Marius-Marian Olteanu, Adela-Cosmina Lăzărescu, Mariana-Daniela Manaloiu General
Tobias Gherghely - the first regimental Commandant in the History of Romanian Artillery - Brigade General (r) prof. univ.
Adrian Stroea Ph.D., Colonel (r) Marin Ghinoiu Romanian-Russian Relations in 1915-1916. Negotiations with Russia and
the Conclusion of the political and military Convention with the Entente - Cornel Mărculescu, Ph.D. The Battle for Banat
(March-July 1919) - Assistant Professor Alin Spânu, Ph.D. Transnistria at the Installation of the Romanian Administration
(1941) - Lieutenant-colonel (r) Voicu Marin, Ph.D. Small Refineries - Possible Solution to enemy’s aerial Bombardments (1942-
1943) – Viorel Gheorghe, Ph.D. Pages from the History of Măneciu Commune during the Second World War - Colonel (r)
Associate professor Cristian C. Profirescu, Ph.D. Insulin Approvision in the Years of the Second World War – Elena Gheorghe,
Ph.D. The Beginning of the Reactive Era (Part VII) - Lieutenant-commander pilot (r) Gheorghe-Ion Vaida Dobrogea and
the Romanian-Bulgarian political-diplomatic Relations. A sine ira et studio historical Retrospective - Silviu-Daniel Niculae, Ph.D.
candidate An Arad Resident at the Command of the Border Guard Corps - Army Corps General Teodor Şerb – Warrant
officer adjutant Eugen-Dorin Spătaru Review

100 2 (92) 2021 document