TEXTUL ARGUMENTATIV

Textul argumentativ reprezintă un act de comunicare centrat pe funcţia

conativă, scopul urmărit fiind de a-l convinge pe receptor cu privire la validitatea
punctului de vedere susţinut.
Argumentarea este o modalitate prin care se dezvoltă o opinie pe marginea unei
anumite idei. Concomitent, prin procesul de argumentare, se poate confirma/infirma
veridicitatea unei aserţiuni/opinii pe baza unor elemente logice şi a unor ilustrări
adecvate. Demersul argumentării unui punct de vedere personalizat include câteva
etape obligatorii: susţinerea, demonstrarea, consolidarea.
Obiectivul argumentării se constituie din obţinerea unor efecte persuasive,
exercitate prin demersul personalizat asupra partenerului de comunicare (interlocutor
sau cititor), rezultate din eficienţa susţinerii opiniei exprimate. O consideraţie inclusă
într-un discurs individualizat se coroborează obligatoriu cu argumente, în lipsa acestora
premisa fiind nejustificată (lipsită de valabilitate).
De aceea, textul de tip argumentativ ce cuprinde minimum 150 de cuvinte,
solicitat candidaţilor la examenul naţional de bacalaureat, are calitatea unui discurs
constituit din succesiunea enunţurilor aparţinând unui demers logic prin care este
prezentat eficient/competent un punct de vedere, cu intenţia de a confirma/infirma
valoarea de adevăr a unei opinii/ aserţiuni.

Structurarea textului/discursului argumentativ presupune:

- ordonarea ideilor;
- formularea adecvată a consideraţiilor;
- diversitatea lexicală;
- concentrare maximă a enunţării;
- originalitate în abordare.

Ca orice compunere, textul scris argumentativ are trei părţi:

1. Introducerea: anunţarea ipotezei/premisei; aceasta se validează prin
formularea unui incipit, menit să capteze atenţia receptorului (5-6 rânduri); în prezenţa
unei aserţiuni/consideraţii se face dovada înţelegerii semnificaţiilor acesteia.
2. Cuprinsul: provocarea receptorului la potenţarea argumentelor şi
dezvoltarea adecvată a fiecăruia; discursul poate fi completat cu eventuale
contraargumente, ce au ca scop demontarea/infirmarea afirmaţiei date. Această parte
are cel puţin două alineate consistente (10 - 15 rânduri);
3. Încheierea: concentrează concluzia prin reluarea ideii dezvoltate în ipoteză,
sintetizând argumentele exprimate anterior (2 - 3 rânduri).

Repere pentru redactarea textului de tip argumentativ:

1. Citeşte cu atenţie enunţul şi conținutul acestuia! (De exemplu: Scrie un text
de tip argumentativ, de minimum 150 de cuvinte, despre …………… - problematica
pusă în discuţie)! Utilizează mijloacele lingvistice adecvate exprimării unei
aprecieri!
 2. Caută argumentele convingătoare pentru a-ţi susţine opinia exprimată
anterior! Fiecărui argument asociază-i, într-un alineat distinct, în mod gradat (de la cel
mai puţin la cel mai convingător argument), un exemplu potrivit prin care să valorifici
experienţa ta existenţială sau culturală! Utilizează corect conectorii logici!
3. Nu te abate de la tema propusă! Formulează corespunzător o concluzie
pertinentă!
4. Respectă normele limbii literare (registrul stilistic adecvat, normele de
exprimare, de ortografie şi de punctuaţie) şi limitele de spaţiu indicate!

Conectorii ce permit redactarea corectă a textului argumentativ:

Paragraful discursiv Conectori/modalizatori specifici

Indici ai subiectivităţii evaluative:
(Eu) consider că...
Sunt de părere că...
Mi se pare că...
IPOTEZA Cred că...
În ceea ce mă priveşte,...
În opinia mea, ...
După părerea mea,...
Din punctul meu de vedere,...
Indici progresivi:
Un prim argument
Un alt argument
În primul rând,
În al doilea rând,
ARGUMENTAREA/
Mai întâi,...
CONTRAARGUMENTAREA
Apoi,... etc.
- enunţarea şi dezvoltarea
Factori cauzali:
argumentelor
Ţinând cont de acest fapt; deoarece; căci; pentru că; de
fapt; dovadă că; cum; având în vedere că; de altfel;
Elemente demonstrative/explicative:
tot astfel; în acelaşi timp,...; totodată,...; simultan,...;
concomitent,...; deopotrivă,...; în chip asemănător...; cu
alte cuvinte...; pe scurt,...; rezumând,...; de exemplu,.. etc.
Conectorii conclusivi/ai consecinţei argumentării
Deci,
În concluzie,
CONCLUZIA Aşadar,
Prin urmare,
În consecinţă,
Iată de ce,
 Atenţie! Formulările de tipul Sunt/nu sunt de acord cu afirmaţia... / Autorul are
dreptate când afirmă că... / Afirmaţia autorului este corectă..., neînsoțite de enunțarea
propriei opinii, nu se consideră ipoteză. Aceasta îţi atrage atenţia că nu este cazul să te
justifici în acord sau dezacord cu mesajul afirmaţiei/aserţiunii şi că trebuie să te
concentrezi asupra propriei opinii! Deci trebuie să eviţi astfel de formulări, oricât de
comode ţi s-ar părea!

MODEL DE TEXT ARGUMENTATIV

Redactează un text argumentativ, de minimum 150 de cuvinte, în care să-ți

exprimi opinia despre legătura dintre cultură și civilizație.

În opinia mea, cultura se constituie într-o parte integrantă a matricei definitorii

a fiinţei umane și, implicit, a civilizației. Ceea ce-i deosebeşte, însă, pe oameni este
atitudinea lor faţă de fenomenul cultural, în căutarea propriei personalităţi.
În primul rând, civilizaţia şi cultura s-au dezvoltat concomitent, una fiindu-i
indispensabilă celeilalte. De cele mai multe ori, totuşi, ni se poate părea ca ele merg
pe drumuri separate, cã nu ar converge spre acelaşi punct. În realitate însă, în timp ce
civilizaţia este mai degrabă instanţa exterioară în care toţi oamenii trăiesc şi îşi
exersează capacităţile, cultura este lumea interioară a individului, esenţa sa
intelectuală şi puntea de legãtură cu civilizaţia. Deşi, la modul general, cultura nu este
(sau nu ar trebui să fie) apanajul unei elite, acestea (elitele) există, sub forma
academiilor naţionale. Ele sunt considerate etaloane ale culturii şi puncte de reper ale
civilizaţiei, semn că şi la nivel colectiv cultura are acelaşi rol binefăcător ca la nivel
individual.
În al doilea rând, falia dintre civilizaţie şi cultură este mult mai evidentă în
societatea noastră. Cel puţin în ultimele două secole, mediul românesc a fost şi este
supus unui proces de „ardere a etapelor”, de importare a unor forme fără fond.
În plus, într-un astfel de climat cultural, atenţia acordată culturii alunecă spre
latura prozaică a lumii, restrângând-o spre cercurile elitiste.
În concluzie, civilizaţia şi cultura sunt indisolubil legate, iar dezvoltarea uneia
nu merită să se facă în detrimentul celeilalte.
[239 de cuvinte]
 TEMĂ PENTRU ACASĂ

1. Se dă textul:
Pentru mulţi tineri, reţeaua de socializare Facebook a devenit o problemă
serioasă în momentul în care „şi-au mutat" întreaga viaţă în mediul virtual.
Psihoterapeuţii susţin că este vorba despre o dependenţă care poate distruge viaţa
reală a individului. La începutul acestui an, Asociaţia Americană de Psihiatrie (A.P.A)
a nominalizat noi forme de dependenţă pentru a fi introduse în ediţia a cincea a DSM
(Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), printre care şi dependenţa
de internet, şi, în particular, cea de Facebook, care are aproape 500 de milioane de
membri în toată lumea.
Această reţea de socializare permite o formă de comunicare neîntreruptă, pe
când e-mail-ul, spre exemplu, e limitat. De aici şi senzaţia utilizatorului că, în măsura
în care nu intră frecvent pe contul său de Facebook, pierde firul şi asta îl frustrează.
De asemenea, îi dă utilizatorului iluzia apropierii, proximităţii. Astea ar fi avantajele,
în opinia pasionaţilor. Tot ei îi văd şi punctele slabe. Faptul că nu permite o ierarhizare
a informaţiei, nu poţi discerne ce e adevărat sau nu, iar specialiştii identifică drept un
posibil efect al utilizării frecvente şi scăderea capacităţii de concentrare. Altfel spus,
setat la ritmul cu care se succed postările pe Facebook, te infantilizezi în viaţa reală.
(Laura Toma, Pericolul din spatele Facebook, în ziarul România Liberă)

Redactează un text argumentativ de minimum 150 de cuvinte în care să-ți

exprimi opinia despre importanţa\lipsa de importanţă a reţelei de socializare Facebook,
valorificând atât informațiile din textul de mai sus, cât și cele din viața personală.

2. Se dă textul:
Odată cu apariţia acestui mediu online, numit Internet, s-au produs unele
schimbări majore în viaţa omului. Acest serviciu permite comunicarea cu oameni aflaţi
în orice colţ al Pământului, putem să ne documentăm cu orice tip de informaţie în doar
câteva secunde, chiar dacă avem nevoie de o adresă, un doctor, un loc de muncă sau
orice altceva. Motoarele de căutare ne oferă această posibilitate în doar câteva
secunde, prin paginile de web găsite de el odată ce am apăsat tasta Enter. Cel mai
popular motor de căutare este Google, căruia i se mai adaugă şi Bing. Internetul ne
ajută să putem vedea o persoană aflată la mii de kilometri distanţă, cu ajutorul unui
webcam, şi să-i auzim vocea cu ajutorul unui microfon.
Comunicarea virtuală a schimbat comunicarea clasică din punct de vedere
psihologic. Prin comunicarea clasică era nevoie să ne întâlnim ca să ne putem vedea,
vorbi, să mergem la magazin dacă avem nevoie de ceva, sau să mergem la
cinematograf pentru a putea vedea un film.
Adolescenţii fac parte din categoria celor afectaţi de această lume virtuală,
deoarece ajung, prin aceasta, să înlocuiască lumea reală. Spaţiul virtual oferă
acestora tentaţia de a avea orice identitate, să fie cine îşi doresc şi nu ceea ce sunt. Ei
se prezintă de multe ori ca fiind adulţi, cu o altă înfăţişare, alte ocupaţii şi altă
personalitate oferindu-şi satisfacţia de a fi puternici, maturi, în loc de lipsiţi de
încrederea în sine sau timizi. Cei care cu adevărat se pot exprima mai greu, sunt timizi
şi neîncrezători, au o imagine proastă despre ei, cad pradă primii acestor tentaţii.
Timpul pe care tinerii îl oferă Internetului este din ce în ce mai mare, şi ajunge încet
să fie exclusiv.
(Ionuţ Blăjean, Printre avantajele şi dezavantajele folosirii internetului)

Redactează un text argumentativ de minimum 150 de cuvinte în care să-ți

exprimi opinia despre avantajele/dezavantajele Internetului, valorificând atât
informațiile din textul de mai sus, cât și cele din viața personală.

3. Se dă textul:
Despre joc și joacă putem vorbi oriunde și oricând. La orice vârstă, în orice
generație au existat jocuri. [...] Ce se întâmplă astăzi? Se mai joacă copiii? Da, se
joacă, și încă sunt foarte activi și implicați în ceea ce numesc ei joc. Doar că mare
parte din aceste jocuri nu se mai întâmplă în timp real, față în față, ci într-un timp
virtual, într-o succesiune de momente. Spre deosebire de jocurile anterioare, care
aveau totuși un caracter stereotip, permițând un minimum de improvizație, dar puneau
accent pe relație, pe reguli, pe spiritul de echipă, aceste jocuri online au un caracter
foarte creativ, se transformă pe măsură ce sunt jucate, îl solicită pe copil din punct de
vedere intelectual, dar și emoțional pentru că trăirile sunt foarte intense.
[...]
Principala particularitate a jocului este că permite apropierea copilului de
realitate cu mijloacele sale. Primul beneficiu nu este de natură cognitivă în sensul
învățării clasice, ci unul în sensul dezvoltării emoționale și maturizării copilului în
adaptarea sa socială. Jocul îi permite să înțeleagă, să repete, să creeze, să strice, să
repare, să simtă multe din experiențele pe care le vede în jurul său și le trăiește. Este
absolut necesar ca un copil să aibă capacitatea de a se juca și de a pune în joc o parte
din universul său interior.
(“Timp pentru joc”, de Cristina CĂLĂRĂŞANU)

Redactează un text argumentativ de minimum 150 de cuvinte în care să-ți

exprimi opinia despre importanța jocului în viața oamenilor, valorificând atât
informațiile din textul de mai sus, cât și cele din viața personală.

4. Se dă textul:
Lectura reprezintă un fenomen, deopotrivă social şi psihologic, atingând
categorii diverse ale populaţiei, cu niveluri diferite de posibilităţi şi pregătire
profesională, de cultură. În orice caz, lectura înseamnă, în primul rând, un proces de
comunicare: „toate sensurile termenului de lectură includ semnificaţia de transmitere
şi comunicare”.
Lectură (lat. Lectura = „citire”), în sens tradiţional etimologic, înseamnă
descifrarea sistemului de semne scrise care constituie un text şi înţelegerea
(decodarea) ansamblului de elemente comunicate în acest fel. Pornind de la acest
înţeles general acceptat, cuvântul a căpătat şi sensul de interpretare a unui text literar.
Capacitatea de a crea mai multe puncte de vedere cu privire la scriere, de a judeca şi
înţelege în mai multe feluri provine din caracterul ei multifuncţional, din diversitatea
nivelurilor şi mesajelor cuprinse. Una dintre trăsăturile constitutive ale literaturii fiind
tocmai diversitatea mesajelor, ambiguitatea înţelesului, caracterul său de operă
deschisă, spre deosebire de scrierile ştiinţifice, de pildă, rezultă că lectura (inclusiv în
sensul de interpretare) este etapa finală, de o indiscutabilă importanţă, a existenţei
operei. Nu există lectură, ci doar relectură, întrucât sensurile găsite în procesul
decodării textului nu sunt întâmplătoare, ci guvernate de preconcepţii, informaţii
anterioare, nivel cultural ş.a.
Oricare ar fi modalitatea şi mijlocul de transmitere, lectura este comunicare de
la autor la cititor, ea reprezentând, simultan şi succesiv, toate elementele comunicării,
deoarece lectura este comunicatul, comunicantul, comunicarea, şi ea dă naştere unui
informat: cititorul, care, la rândul său, este cel care creează lectura. Iată deci că
lectura este un act de reciprocitate...
(Octavian Mihail Sachelarie, Despre lectură, în Revista Argeş)

Redactează un text argumentativ de minimum 150 de cuvinte în care să-ți

exprimi opinia despre importanța lecturii în viața oamenilor, valorificând atât
informațiile din textul de mai sus, cât și cele din viața personală.

5. Citeşte următorul fragment:

Când, mici câmpulungeni ambițioși, Velculescu, Mișu, Vlădescu și cu mine am
venit la București să cucerim cununile liceului Lazăr, așteptând să cucerim ceva mai
târziu chiar orașul, ne-am dat curând seama de naivitatea noastră. [...]
Confruntarea cu Banciu a fost poate cea mai drastică. [...]
De la început ne-a luat în mână, ca o plasmă amorfă, să ne dea figura voită de
el. Maculator, caiet de teme pe curat, caiet de extemporal, abonament în masă la
Gazeta matematică! [...] La sfârșitul semestrului I: buzoieni, câmpulungeni,
giurgiuveni, bucureșteni dispăruseră; eram lăzăriști, iar în această corporație închisă,
o categorie de data aceasta nouă, cu o conștiință proprie și un sentiment neted de
diferențiere: clasa lui Banciu, clasa V-a*, a anului 1910.
Rară, providențială întâlnire! Între un tânăr profesor, cu cea mai desăvârșită
înzestrare de pedagog, dornic de a arăta ce poate, exasperat de un an de exil la Tulcea
și o clasă nouă, rezultat al unei selecțiuni severe, gata să-i soarbă învățătura. Erau
între noi și el simpatii misterioase, ca între anumite plante și soare. Eram făcuți să ne
orientăm după el; era făcut să ne lumineze. [...]
El, probabil, vedea mai departe. Matematicile sunt un gen scris, nu oral. Valoare
definitivă are aici numai ce pui pe hârtie, ce poți cântări și verifica. Mulți din
matematicienii pe care îi frecventez par să nu cunoască acest lucru. Pentru ei, a
străluci în conversații matematice înseamnă a face act de matematician, când în
realitate lucrul nu are nicio importanță, ba chiar poate fi semnul unui supărător
amatorism.
Astfel, Banciu a realizat cu noi foarte mult. Deseori seara, acum la bătrânețe,
răsfoiesc anii de pe atunci ai Gazetei matematice. Ei bine, constat că aproape toți
colaboram. Răsfoind deunăzi scrisorile pe care Victor Dumitrescu le primea în
vacanță de la colegii lui, îmi dau seama că Banciu reușise să ne impună o trăire
matematică aproape exclusivă. Centrul existenței noastre era coperta Gazetei
matematice, aceea în care se oglindea soarta soluțiilor noastre. Primirea unei soluții
trimise ne crea un fel de exaltare. Refuzul ei ne cufunda în lungi melancolii.
Pentru mine, care am îmbrățișat matematicile, înțelegeți că Banciu a fost ceva
mai mult ca pentru voi. A fost maestrul, omul care m-a format, de la care am învățat
esențialul.
Ceilalți profesori de matematici, inclusiv cei de la Universitate, nu m-au învățat,
m-au informat. Banciu însă mi-a trecut simțul lui de rigoare, mi-a sădit afectul
matematic, emoția în fața frumuseții unei teoreme și patima cercetării, fără de care nu
poți fi matematician.
 Ion Barbu, Sub constelațiile numerelor

*În perioada în care autorul a fost elev, clasa a V-a corespundea actualei clase a IX-a.

Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă

profesorii influenţează sau nu elevii în alegerea carierei, raportându-te atât la
informațiile din fragmentul dat, cât şi la experienţa personală sau culturală.

6. Citeşte următorul fragment:

Privirea lui albastră s-a oprit asupra ei. Fata se simțea parcă la capătul unei
ascensiuni în care a rătăcit, a bâjbâit, în întuneric și frig, în care parcă mai mult a
coborât decât a urcat. Totul i-a fost potrivnic. Negură, burniță, furtună și ploaie.
Deodată un petic de cer senin: privirea lui Liviu Rebreanu.
În această lumină albăstrie, părul lui părea de argint. Vocea Iui caldă și gravă:
— Da, e o carte! Ai scris cu sinceritate, ai scris cu răbdare, cu simț de
răspundere, așa cum se scrie o carte. Criticii o să-_i spună că ai talent. Eu îți spun că
ești un scriitor. N-am notat ce e balast aici, în foile astea, nici ce e găunos. Dacă ai
fost în stare să scrii tot ce e aici bun și valoros, ai să fii în stare să găsești și ce e inutil,
plat. Ai să știi să scoți ce-i prolix*. Ai să adaugi ce-i lipsește. Ia-ți manuscrisul.
Închide-l într-un sertar și scoate-l peste șase luni și mai lucrează câteva luni, poate un
an. Mai ai de furcă...
— Un an?! a exclamat fata îngrozită.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
Liviu Rebreanu s-a sculat în picioare, înalt și puternic ca o statuie. În razele
soarelui, părul îi lucea ca o cască de argint. Dar în ochii care au devenit cenușii se
adunaseră norii.
— Cum? E prea mult? E prea mult un an? si vocea răsuna atât de puternic, de
parcă se clătinau pereții și casa: Unsprezece ani am muncit la Ion, și voi? Voi sunteți
grăbiți să vă apară poza în vitrină numaidecât. Nu ajunge să ai talent, trebuie
modestie, răbdare și muncă. Am crezut că le ai...
 „Da! ar fi vrut să răspundă fata. Le-am avut, dar nu mai pot, am trăit destul,
îmi ajunge. Am rezistat numai ca să termin cartea. Nu sunt grăbită să apară. Am vrut
să știu că este o carte. Și s-o las în mâini bune. Mie îmi ajunge atât. Eu nu mai pot, nu
mai pot. O copilărie grea, război, refugiu și tot ce a urmat. O lungă spovedanie, ca să
acuz o lume, ca să justific un gest, gestul din urmă. Nu mai am nimic de spus. De obicei
eroina moare în ultimele pagini, autorul rămâne. În cartea mea eroina vrea să
trăiască. Vrea să lupte, autoarea vrea să moară. Depune armele. E dreptul ei. E
hotărâtă. Dar uite, i se mai cere un an. Ca și când ar fi nimica toată un an!”
Niciun cuvânt din toate astea n-a fost rostit. Au fost gândurile fetei. În fața ei se
afla un stejar: Liviu Rebreanu! Cum și-ar fi putut închipui el, care câștigase atâtea
curse peste obstacole, lașitatea de a abandona lupta chiar la început, la prima carte?
Fata era acum în picioare și lacrimile îi curgeau pe obraz. Ar fi vrut să-și
găsească batista, dar cum să găsești o batistă când ai nevoie de ea?
Liviu Rebreanu și-a scos din buzunarul de la rever batista albă ca neaua. Batista
lui mare. Și a zâmbit. Vocea lui era acum potolită și blândă. Mâna lui ocrotitoare, pe
umărul ei.
— Ești un scriitor. Ai vrut să fii un scriitor, nu-i așa? Ai reușit. Dar asta te
angajează, să știi. Te angajează pe viață, îți angajează viața, viața întreagă.
Așa i-a vorbit Liviu Rebreanu.
Cella Serghi, Pe firul de păianjen al memoriei

*prolix – (despre vorbire, stil) lipsit de concizie, prea încărcat

Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă

talentul este sau nu suficient pentru realizarea unei opere valoroase, raportându-
te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul Pe firul de păianjen al
memoriei de Cella Serghi, cât și la experiența personală sau culturală.

CLASICISMUL

Din punct de vedere etimologic, termenul „clasicism” provine din limba latină
(„classicus”), însemnând „de primă clasă”, „de prim rang”, „demn de urmat”.
Într-una din accepţiunile sale, clasicismul reprezintă un curent literar şi artistic
afirmat în secolul al XVII-lea, în Franţa.
Principiile şi normele estetice specifice acestui curent literar au fost exprimate
în „Arta poetică” din 1674, a lui Nicolas Boileau, care valorifică poeticile antice ale
lui Aristotel şi Horaţiu.
Principii estetice, particularităţi ale clasicismului:
 - pentru arta clasică adevărul devine un scop (Boileau afirma: „Nimic nu e
frumos ca adevărul”), observându-se preferinţa pentru raţional (cenzurarea fanteziei,
victoria raţiunii asupra pasiunii).
- apare ideea că arta (şi literatura) este o imitaţie a naturii, a realităţii (însă nu o
copie a ei conform doctrinei aristotelice întemeiate pe principiul mimesisului).
- scopul literaturii este să producă plăcere (Aristotel), dar şi să instruiască, având
deci, un caracter didactic educativ (poetul latin Horaţiu).
- o altă regulă, precizată de Boileau, este cea a bunului simţ, a bunei credinţe
clasice, presupunând ca opera de artă să corespundă gustului epocii şi al publicului.
- forma operei literare trebuia să se caracterizeze prin echilibru şi armonie,
limbajul să fie accesibil, clar şi elegant iar în ceea ce priveşte conţinutul operei, se
cerea evitarea reprezentării violenţelor sau a sfârşitului personajelor pe scenă, în teatru;
sunt cultivate subiecte nobile, de inspiraţie istorică sau mitică.
- personajele erau animate de idealuri eroice şi de principii morale înalte
(patriotismul, sentimentul datoriei, nobleţea comportamentului), manifestându-se o
preferinţă pentru figurile Antichităţii.
- raportul armonios dintre conţinut şi formă (forma este importantă în măsura în
care permite ca ideea să fie ilustrată clar).
- una dintre regulile din teatrul clasic era regula celor trei unităţi: de timp
(acţiunea nu trebuie să depăşească 24 de ore), de acţiune (o singură acţiune principală)
şi de spaţiu (acţiunea se desfăşoară în acelaşi loc). Primele două unităţi apar şi la
Aristotel („Poetica”), filosof antic grec.
- clasicismul impune ideea purităţii speciilor şi a genurilor, orice amestec al
acestora fiind nerecomandat. Fiecare scriitor îşi va dovedi talentul într-un anumit gen
(vom întâlni autori specializaţi în tragedie, comedie sau satiră).
- se ajunge la o ierarhizare a genurilor şi speciilor literare (urmându-se principiul
raţiunii sau al imitaţiei). Există genuri majore (mai importante: epopeea, tragedia, oda,
comedia) şi genuri minore (satira, fabula, eseul moralizator, literatura epistolieră).
- scriitorul clasic urmăreşte să surprindă în creaţia sa ceea ce este general valabil,
dincolo de epoci, de societate; personajele literaturii clasice sunt tipuri morale,
caractere.
- scriitorul clasic este impersonal, raţional, obiectiv.
- în concepţia clasicului, universul este armonios, inteligibil, nu cuprinde taine.
- frumosul este logic şi real; arta trebuie să exprime adevărul, identificat cu
frumosul (triada: adevăr / frumos / bine).
 ROMANTISMUL

Romantismul este un curent literar şi artistic, apărut la sfârşitul secolului al

XVIII-lea ca o reacţie împotriva clasicismului şi a excesului de raţionalism prezent în
gândirea iluministă. A fost anticipat de o mişcare literară numită preromantism.
Particularităţi:
- libertatea de creaţie, refuzul normelor şi al regulilor impuse de clasicism;
- afirmarea individualităţii, a originalităţii şi a spontaneităţii;
- cultivarea sensibilităţii, a imaginaţiei. Nevoia de eliberare a eului de orice fel
de constrângeri (religioase, politice, sociale, estetice, morale);
- egotismul. Actul de creaţie este înţeles ca interiorizare, ca autocontemplare,
întoarcere către sine. Raţionalismul şi apariţia civilizaţiei moderne de tip industrial l-
au înstrăinat pe om de natură, de semeni, de el însuşi;
- amestecul genurilor, al speciilor şi al stilurilor;
- cultivarea antitezei (trecut – prezent, înger – demon, omul superior – omul
comun);
- personaje excepţionale în împrejurări excepţionale. Predilecţia pentru
personaje puternic individualizate, cu calităţi sau defecte ieşite din comun, aflate în
conflict cu societatea, cu ele însele sau cu Dumnezeu. Eroul romantic este un inadaptat,
neînţeles de societatea în care trăieşte, izolat (apare sentimentul singurătăţii), prins între
tendinţe şi aspiraţii contradictorii, ce îl pot împinge până la dedublare sau nebunie.
Personajele romantice fac parte din toate mediile sociale, remarcându-se interesul
pentru ipostazele excepţionale ale umanului: titanul, demonul, geniul;
- ironia romantică. Dezgustat de realitatea în care trăieşte, artistul are tendinţa de
a se refugia într-o lume imaginară, pe care şi-o construieşte în funcţie de propriile
dorinţe şi idealuri. Romanticul se retrage, pentru a fi departe de realitatea meschină,
chiar şi pentru o clipă, în lumea visului, în trecutul istoric, în natură. Conştientizează
însă că acest univers al fanteziei nu este durabil (ci doar o soluţie de moment) şi atunci
îl supune deriziunii, atitudine cunoscută sub numele de ironie romantică;
- cultul Antichităţii. Romanticii priveau Antichitatea ca pe un spaţiu al
frumuseţii şi armoniei, ca pe o lume paradisiacă, întemeiată pe comunicarea între uman
şi divin, sau ca pe un univers tragic, dominat de geniul lui Orfeu, simbol al durerii
universale (întâlnit şi în poezia lui Eminescu – „Memento Mori!”);
- interesul pentru specificul naţional şi pentru folclor, legende, mituri, basme,
simboluri.
- interesul faţă de trecutul istoric şi faţă de spaţiile exotice (în primul rând faţă
de Orient);
- contemplarea naturii. Natura constituie pentru romantici cadrul marilor
experienţe (dragostea, moartea), dar şi locul de refugiu al inadaptatului măcinat de răul
secolului. În literatura romantică sunt înfăţişate două ipoteze ale naturii: natura
protectoare dar şi natura ostilă, indiferentă la suferinţele omeneşti;
- în romantism se impune un cult al sentimentului, iubirea fiind trăirea supremă.
Stările de suflet asociate iubirii sunt contradictorii, aşa cum chipul femeii iubite este
când demonic, când angelic, trezind fie dispreţ şi repulsie, fie adoraţie şi evlavie;
- interesul pentru redarea culorii locale;
 - cultivarea visului. Visul constituie pentru romantici esenţa existenţei, în timp
ce realitatea devine iluzie, aparenţă. Visul, în forma reveriei, este şi stare de creaţie.
- fascinaţia misterului şi gustul pentru fantastic. Preferinţa pentru fantastic
satisface interesul romanticului faţă de ceea ce este straniu, neobişnuit, ţine de sfera
excepţionalului;
- preferinţa pentru nocturn. În timp ce clasicul este un spirit diurn, romanticul
este fascinat de elementul nocturn ce poate constitui cadrul unor experienţe mistice,
erotice sau terifiante. Motivul nocturn se asociază cu atracţia pe care o exercită, asupra
spiritului romantic, cosmosul, astralul: luna şi stelele sunt frecvent invocate, apărând
ideea că adevărata patrie a sufletului omenesc, este cerul;

REALISMUL

Realismul este un curent literar şi artistic apărut în Franţa către mijlocul

secolului al XIX-lea şi extins până în Anglia, cu continuări şi ecouri până în secolul al
XX-lea, ca reacţie împotriva clasicismului şi romantismului. Realismul se defineşte
prin „grija de a descoperi, de a revela o realitate pe care romantismul a evitat-o sau a
travestit-o” – G. Picon.
Primul manifest literar este considerat Prefaţa lui Balzac la Comedia umană
din 1842. Prin arta sa, scriitorul îşi propune să zugrăvească societatea contemporană,
să devină „un pictor mai mult sau mai puţin fidel (...) al tipurilor umane, povestitorul
dramelor vieţii intime, arheologul mobilierului social, nomenclatorl profesiilor,
înregistatorul binelui şi răului”, dar mai ales să studieze cauzele mişcării sociale, sensul
ascuns al evenimentelor şi al comportamentului uman.
Scriitorul Louis Duranty redactează între 1856-1857 ziarul Le Réalisme, în care
se formulează unele principii ale noii tendinţe artistice care trebuie să redea cu fidelitate
mediul social şi să fie accesibilă tuturor.
Adevăratul teoretician al realismului este Jules Champfleury, autorul studiului
Le Réalisme, publicat în 1857.
În literatura română, realismul a debutat ca un curent literar antiromantic
declarat. Hasdeu este printre primii gânditori şi esteticieni români care au observat că
„studiul societăţii omeneşti” trebuie primit ca o „situaţiune care ţine şi de științele
naturii, şi de ştiinţele spiritului, îmbrăţişând astfel totalitatea ştiinţelor într-un singur
buchet, al cărui mod de legătură este omul”.
Deşi insinuat pregnant în literatura secolului al XIX-lea (Creangă, Caragiale,
Slavici), realismul românesc va ajunge la maturitate estetică şi la o formulă originală
abia prin operele lui Rebreanu, Călinescu, Preda.

Trăsături:
- Reflectarea fidelă a realităţii: veridicitatea este principiul de bază al
realismului. Dacă în clasicism lumea e văzută aşa cum ar trebui să fie, în realism
lumea e văzută aşa cum este.
- Tematica socială – societatea e înţeleasă ca un organism viu, dimanic, ca un
mediu care explică comportamentulpersonajelor.
 - Obiectivitate perspectivei narative - autor impersonal, omniscient, omniprezent.
Scriitorul trebuie să fie imparţial. Flaubert afirma: „artistul trebuie să fie pentru
operă ceea ce este Dumnezeu pentru creaţie; să fie simţit pretutindeni, dar
niciodată văzut”.
- Rigoarea observaţiilor – importanţa detaliului semnificativ. Autenticitatea şi
veridicitatea acestor descrieri conferă valoare documentară operelor realiste.
- Critica aspectelor negative
- Lipsa de idealizare
- Personaje tipice în împrejurări tipice. Realiştii sunt preocupaţi de crearea de
tipuri umane, caracteristice societăţii vremii. Ei nu mai cultivă omul abstract
clasic, nici visătorul inadaptat romantic, ci omul aievea. Acesta este structurat
sufleteşte în jurul unei pasiuni dominante. În funcţie de această pasiune,
personajul devine tipologic: avarul, arivistul, tiranul etc.
- Determinarea socială a personajului.
- Literatura realistă se inspiră exclusiv din prezent. Omul este analizat hic et nunc
(aici și acum), utilizându-se metode ştiinţifice de investigare.
- Se remarcă predilecţia pentru descrierea mediului (satului, oraşului, străzilor,
caselor etc.) ca modalitate indirectă de caracterizare a personajelor.
- Apare tehnica detaliului semnificativ, pentru că are relevanţă în economia
textului.
- Analiza psihologică
- Afirmarea prozei şi a romanului ca forme literare ale viitorului
- Stil sobru, impersonal, lipsit de artificii
- Economie de mijloace artistice
- Scriitorul realist observă omul în mediul său natural, social şi istoric, portretul şi
descrierea întemeindu-se pe reflecţie morală şi analiză psihologică.

Reprezentanţi:
- În Franţa: Stendhal (Roşu şi negru, Mănăstirea din Parma), Balzac (Comedia
umană, Moş Goriot, Eugenie Grandet), Gustave Flaubert (Madame Bovary),
- Anglia: Charkes Dickens (Marile speranţe, Davis Copperfield), Surorile Brönte
(Emily, Charlotte), George Eliot
- Rusia: Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Cehov
- Norvegia: Henrik Ibsen,
- America: Mark Twain
- România: Creangă, Nicolae Filimon, Caragiale, Slavici, Rebreanu, George
Călinescu, Marin Preda.
 MODERNISMUL

- a doua jumătate a secolului al XIX-lea după al doilea Război

Mondial

- 1857: Charles Baudelaire – Florile răului

Trăsături:

1. noul, schimbarea, diferența, originalitatea și tendința de a șoca

2. revolta împotriva moștenirii creștine, libertatea de exprimare

3. ruperea de tradiție

4. ,,caracterul frumosului actual”

5. artificialul, în detrimentul naturalului

6. arta văzută ca o construcție a imaginației

7. respingerea lumii reale, crearea unei lumi noi care nu mai urmează regulile unei lumi
obișnuite

8. apariția esteticii urâtului (urâtul ca o categorie estetică): refuzul ideii de frumos și

perfecțiune

9. analogia dintre poezie și matematică (Ion Barbu)

10. predilecția pentru poezia de cunoaștere

11. arta poetică

12. principiul fanteziei dictatoriale: poetul modernist creează universuri posibile,

supuse propriei imaginatii

13. metafora constituită din alăturări șocante, aparent incompatibile

14. transfigurarea realului

15. noul limbaj: ambiguitate, limbaj metaforic, vers alb, ingambament (continuarea
unei idei in versurile urmatoare, scrisa cu litera mica de la inceput de rand)

16. depersonalizarea, dezumanizarea, metamorfoza

Teme și motive specifice:

- Condiția eului liric creator în univers

- Tema mediului citadin decadent

- Tema vieții și a morții

- Tema cunoașterii, atitudinea eului creator în univers

- Tema iubirii

- Tema trecerii ireversibile a timpului

- Tema tristeții metafizice

- Tema desacralizării universului înconjurător

Reprezentanți:

Charles Baudelaire, Marcel Proust, James Joyce

Eugen Lovinescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu

GENURI LITERARE

1. GENUL EPIC

Modurile de expunere
Naraţiunea constă în relatarea întâmplărilor.
Descrierea – mod de expunere prin care se înfățişează trăsăturile unui peisaj (descriere
de tip tablou) sau ale unui personaj (descriere de tip portret) cu ajutorul unor imagini
artistice vizuale, auditive, de mişcare, olfactive. Într-o descriere literară, autorul îşi
exprimă viziunea proprie, foloseşte un limbaj expresiv (expresivitatea este dată de
folosirea figurilor de stil, a sensurilor conotative). Din punct de vedere lexical, într-o
descriere predomină substantivele şi adjectivele, acestea având rol de epitete sau
intrând în alcătuirea unor metafore sau personificări.
Dialogul reprezintă stilul direct, vorbirea directă dintre personaje; este mijloc de
caracterizare a personajelor.
Monologul reprezintă tot stilul direct, dar există un singur emiţător.

Acţiunea reprezintă şirul evenimentelor la care participă personajele.

Momentele subiectului
1. Expoziţiunea este primul moment al subiectului, care fixează locul, timpul şi
introduce unele dintre personaje.
2. Intriga este elementul care declanșează succesiunea de întâmplări.
3. Desfăşurarea acţiunii reprezintă succesiunea întâmplărilor.
4. Punctul culminant este momentul de maximă intensitate a conflictului.
5. Deznodământul reprezintă finalizarea acţiunii şi rezolvarea conflictelor.

Instanţele comunicării narative

Autorul reprezintă creatorul unei opere literare, persoana cu o biografie reală.
Naratorul este principala instanţă narativă, cel care relatează evenimentele.
Personajele reprezintă actanţii evenimentelor narate.

Conflictul este un element fundamental al operelor epice sau dramatice, desemnează

starea de tensiune prin care se motivează acţiunea. Conflictele pot fi:
 exterioare - între personaje, convingeri, pricipii sau între personaje și mediul în care
trăiesc;
 interioare - situaţii de criză în existenţa unui personaj, se petrec în conştiinţa
acestuia.

Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului. Poate fi:

 Subiectivă: când se povesteşte la persoana I, iar naratorul se implică afectiv în
relatare;
 Obiectivă: când se povesteşte la persoana a III-a, iar naratorul nu se implică în
relatare, ci rămâne detaşat, impersonal.

Incipit – este un concept prin care se defineşte formula introductivă a unei opere
literare; în general, fixează reperele spaţio-temporale, precum şi elemente de portret al
unor personaje.
Finalul unei opere epice se definește prin modul în care se rezolvă conflictele.

Tehnici narative
 Simetria – presupune structura circulară a unui text, incipitul şi finalul prezentând
personaje şi evenimente similare;
 Înlănţuirea – presupune prezentarea evenimentelor în ordine cronologică, de la
cauză la efect;
 Alternanţa – presupune împletirea a două sau mai multe planuri narative.
 Contrapunctul – conturarea mai multor planuri ale acţiunii, urmărite alternativ.
 Memoria involuntară – apare în romanul modern, este o tehnică preluată de la
scriitorul francez Marcel Proust; constă în rememorarea trecutului declanșată de un
stimul din prezent.
Relaţii temporale şi spaţiale
Relaţiile temporale se raportează la timpul desfăşurării acţiunii; se poate vorbi despre
timpul obiectiv (curgerea normală a timpului) şi timpul subiectiv (dilatarea sau
concentrarea timpului în funcţie de modul în care este perceput). Relaţiile spaţiale
presupun raportarea acțiunii la locul desfăşurării acesteia.

Temă literară = aspectul general al realitățiii înfățişat în opera literară într-un mod
artistic, într-o viziune personală. Exemple: natura, iubirea, creația, moartea, timpul,
copilăria, războiul, satul etc.

Motiv literar = aspect concret al unei teme evidențiat în opera literară. Motive legate
de tema naturii: lacul, izvorul, codrul, iarna, vara, marea, luna, stelele, soarele etc.

Figuri de stil: epitet (buze dulci, noapte neagră, nuferi galbeni), personificare
(pădurea tace, codrul suspină, trunchiurile poartă suflete sub coajă), metaforă (corola
de minuni a lumii, leoaică tânără, iubirea), comparație (fața-i roşie ca mărul, fulgii
zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi), enumerație (Tot e alb: pe câmp, pe
dealuri, împrejur, în depărtare), inversiune (vesela, verde câmpie, duioasele-amintiri),
oximoron ( asocierea în aceeaşi sintagmă a două cuvinte care exprimă noţiuni
contradictorii: suferință ducle, harap alb), antiteză (asocierea, în acelaşi enunţ sau
context mai larg, a unor idei, imagini sau noţiuni cu sens contrar, menite să se pună
în relief una pe cealaltă), repetiție (reluarea cu intenţie aunor cuvinte, structuri sau
chiar fraze, cu scopul de a accentua sentimente, stări, trăiri).

Imagine artistică – reflectarea subiectivă, artistică a realităţii, sunt produse ale

imaginaţiei creatoare. Imaginile artistice transfigurează realitatea în manieră estetică,
determinată de viziunea scriitorului despre lume. Imaginile sunt realizate cu ajutorul
figurilor de stil şi se caracterizează prin expresivitate.
 Imaginile vizuale – transpun artistic un peisaj care poate fi receptat de cititor prin
simţul vizual.
 Imaginile auditive – dezvoltă elemente acustice, cu rol de a reda cat mai expresiv
atmosfera descrisă.
 Imaginile olfactive – propun transpunerea unei game de mirosuri / parfumuri.
 Imaginile tactile – transmit ideea unui obiect palpabil, concret.
 Imagini gustative – antrenează simţul gustative al receptorului.
 Imaginile dinamice – au rolul de a transmite ritmul în care se desfaşoară o anumită
secvenţă.
 Imaginile statice – transpun artistic senzaţia de amortire a peisajului.
Narator = vocea care relatează acțiunea într-o operă epică; nu trebuie confundat cu
autorul, care este o persoană reală, creatorul operei; naratorul aparține operei literare şi
este un mediator între autor şi cititor. Tipuri de narator:
– omniscient, omniprezent: povesteşte la persoana a III-a fără să se implice în faptele
relatate; ştie totul despre personajele operei, le cunoaşte gândurile, intenţiile, emoţiile;
exemple de opere în care naratorul este omniscient: Ion de Liviu Rebreanu, Baltagul
de Mihail Sadoveanu, Moara cu noroc de Ioan Slavici, Enigma Otiliei de George
Călinescu;
– narator-personaj: relatează la persoana I şi participă la acțiune; se implică în ceea
ce povesteşte, are o perspectivă subiectivă asupra întâmplărilor relatate; exemple de
opere în care naratorul este personaj: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război de Camil Petrescu, Patul lui Procust de Camil Petrescu, Maitreyi de Mircea
Eliade;
– narator-martor: un personaj care a asistat la evenimentele narate, poate fi atât
obiectiv, neimplicat (relatează la persoana a III-a), cât şi subiectiv (relatează la
persoana I), atunci când îşi exprimă părerea cu privire la faptele prezentate; de exemplu
în unele povestiri din volumul Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu, cum ar fi Negustor
lipscan.

2. GENUL LIRIC

Eul liric/poetic este “vocea” care exprimă în text gandurile, sentimentele, stările
poetului. Eul liric are ca sursă eul empiric, pe care însă îl depăşeşte, exprimând valori
general-umane. De asemenea, prin intermediul eului liric este transmisă viziunea
despre lume a poetului. Mărcile lexico-gramaticale ale prezenţei eului liric în text sunt
verbele, pronumele, adjectivele pronominale de persoana I singular şi plural, persoana
a II-a singular şi plural, dativul etic şi dativul posesiv, substantive la vocativ, exprimări
afective.

Imaginarul poetic este reprezentat de întregul sistem de mijloace artistice (figuri de

stil, imagini artistice) care redau viziunea despre lume a scriitorului, evocand forţa
creatoare a acestuia. Astfel că imaginarul poetic implică reflectarea şi interpretarea
unor teme fundamentale precum concepţia despre lume, existenţă, condiţia omului în
Univers, iubire, natură.

Relaţiile de opoziţie presupun existenţa a cel puţin două universuri/viziuni despre lume
antitetice. Ele se realizează atât la nivelul câmpurilor lexico-semantice, la nivel
morfosintactic (prin structuri de tipul “dar”, “iar”, “însă”), cât şi la nivel stilistic (prin
figuri de stil precum antiteza, oximoronul, alegoria). Dintre textele în care se pot
identifica relaţii de opoziţie, amintim “Luceafărul”, “Floare albastră” – M. Eminescu.

Relaţiile de simetrie presupun organizarea armonioasă şi echilibrată a textului,

năzuinţă antică a artei. Aceste relaţii se identifică atât la nivel formal/textual, cât şi la
nivel alegoric şi simbolic. Dintre textele în care se pot identifica relaţii de simetrie,
amintim “Luceafărul”, “Floare albastră” – M. Eminescu, “Plumb” – G. Bacovia.
Motivul poetic este unitatea structurală minimală a textului poetic, desemnând secvenţe
imagistice sau de conţinut, însă cu semnificaţii culturale mai largi, consacrate de o
utilizare îndelungată în literatură. Exemple pot fi numeroase: motivul codrului, al lunii,
al izvorului, în poezia romantică, al toamnei, al ploii, al parcului solitar, în poezia
simbolistă. O configuraţie stabilă de motive formează o temă literară.

Laitmotivul / motivul central (din ger. Leitmotiv – motiv conducător) este un element
de recurenţă care are rolul de a accentua, prin repetiţie, o anumită unitate poetică.
Dintre poeziile în care sunt prezente laitmotive, pot fi amintite “Floare albastră” – M.
Eminescu, “Plumb” – G. Bacovia, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – L. Blaga.

Figurile semantice / tropii

 Oximoronul – figură a ambiguităţii prin opoziţie şi contradicţie, constând în
asocierea ingenioasă în aceeaşi sintagmă a două cuvinte care exprimă noţiuni
contradictorii. Oximoronul nu ar fi posibil fără jocul sensului figurat ce caracterizează
unul dintre cei doi termeni ai sintagmei. Condiţia primordială a oximoronului este să
se bazeze pe o construcţie care să nu reprezinte o idee, mai exact o propoziţie, un enunţ
(“Suferinţă tu, dureros de dulce” – M. Eminescu).
 Personificarea – figură gramaticală a ambiguităţii prin similitudine şi analogie prin
care se atribuie fiinţelor necuvântătoare, lucrurilor, elementelor naturii şi chiar unor
idei abstracte însuşiri şi manifestări ale omului (“Dormeau adanc sicriele de plumb” –
G. Bacovia).
 Metonimia – figură lexico-gramaticală a ambiguităţii prin economie de expresie,
bazată pe contiguitatea logică dintre obiecte, constând în denumirea obiectului cu
numele altuia cu care se află într-o relaţie logică, cum ar fi raportul dintre cauză şi efect
şi invers (“Dintre sute de catarge / Care lasă malurile / Cate oare le vor sparge /
Vanturile, valurile?” – M. Eminescu).
 Sinecdoca – figură de substituţie, generată de principiul contiguităţii materiale prin
care se denumeşte un obiect cu numele altuia aflat în raport de „cuprindere” organică,
cum ar fi partea pentru întreg şi invers, specia pentru gen şi invers. Sinecdoca se poate
realiza prin: singularul pentru plural; parte pentru întreg (“Îţi dau catarg langă catarg...”
– M. Eminescu).
 Alegoria – figură de stil complexă (ce se poate constitui dintr-un şir de metafore,
comparaţii şi personificări), constând în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace
concrete (condiţia omului de geniu în “Luceafărul” – M. Eminescu).
 Metafora – figură de stil care constă în denumirea „obiectului” (lucru, fiinţă,
acţiune) cu un cuvânt impropriu şi anume cu numele altui obiect asemănător, folosit
nu ca noţiune (sinonim), ci ca imagine care să evoce obiectul asemănat, comparat
(“Lumina mea” – Lucian Blaga, “unghia îngerească” – T. Arghezi).
 Comparaţia – figură lexico-gramaticală a ambiguităţii cu ajutorul căreia se exprimă
un raport de asemănare între două obiecte, dintre care unul serveşte să evoce pe celălalt;
orice comparaţie are doi termeni: termenul care se compară, „subiectul” (T1), şi
termenul cu care se compară (T2). Comparaţia, ca figură de stil, nu-şi propune să
definească obiectul comparat, ci să-l evoce, adică să trezească imaginea vie a obiectului
(“Voi fi roşie ca mărul” M. Eminescu).
 Eufemismul – (gr. euphemos = „vorbă bună”, „de bun augur”) figură de stil prin
care se înlocuieşte în vorbire sau în scris un cuvânt sau o expresie care desemnează
ceva neplăcut, jignitor sau obscen printr-o perifrază ce respectă paralelismul de sens.
Eufemismul îndulceşte expresia unei idei pe care respectul faţă de noi înşine şi faţă de
alţii ne împiedică să o numim cu adevăratul său nume (“a închis ochii” – pentru “a
murit”).
 Litota – figură care constă în atenuarea expresiei unei idei pentru a lăsa să se
înţeleagă mai mult decât se spune. Prin litotă se ocoleşte, adesea, o perifrază
neaşteptată, expresia simplă, prea categorică dar tocită a ideii şi ajută totodată să
exprime ori modestia şi politeţea, ori sinceritatea, iar uneori chiar ironia vorbitorului.
Când cineva foloseşte litota, o face pentru a exprima o judecată de valoare, cu prudenţă
şi modestie. Ocolul expresiei directe se realizează prin negaţie, o caracteristică
gramaticală a litotei, obiectul ei fiind întotdeauna de gen antifrază, asemănător
eufemismului şi ironiei, de care se deosebeşte prin mesaj (“Muşti de-o zi pe-o lume
mică de se măsură cu cotul” – M. Eminescu).
 Hiperbola – figură de insistenţă care constă în exagerarea expresiei, fie mărind, fie
micşorând imaginea obiectului (de obicei, concret) peste limitele sale fireşti. Hiperbola
este generată de impulsul unui sentiment puternic (de admiraţie sau dispreţ, de
indignare şi revoltă) ori din nevoia irezistibilă de a ridiculiza obiectul (“Toată floarea
cea vestită a întregului Apus” – M. Eminescu).
 Antiteza – figură de stil care contă în asocierea, în acelaşi enunţ sau context mai
larg, a unor idei, imagini sau noţiuni cu sens contrar, menite să se pună în relief una pe
cealaltă (“Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează” – M. Eminescu).
 Simbolul – figură de stil ce constă în reprezentarea generalului prin particular, prin
procedeul substituirii (simbolul florii albastre – M. Eminescu, simbolul plumbului – G.
Bacovia, simbolul luminii – L. Blaga)
 Sinestezia – (procedeu specific simbolist) figură de stil ce presupune simultaneitatea
unor senzaţii de natură diferită (“O pictură parfumată cu vibrări de violet” – G.
Bacovia).

Figurile sintactice
 Repetiţia – procedeu ce presupune reluarea cu intenţie aunor cuvinte, structuri sau
chiar fraze, cu scopul de a accentua sentimente, stări, trăiri (“Care vine, vine, vine,
calcă totul în picioare” – M. Eminescu).
 Enumeraţia – figură sintactică ce constă în înşiruirea unor termeni din aceeaşi
categorie gramaticală sau înrudiţi. Rolul enumeraţiei este acela de a atrage atenţia
asupra unor însuşiri / caracteristici ale unor fiinţe, trăiri, sentimente, obiecte. (“Uscăţiv
aşa cum este, garbovit şi de nimic...” – M. Eminescu).
 Inversiunea – figură sintactică ce presupune schimbarea ordinii cuvintelor într-un
enunţ. Inversiunea are rol afectiv, accentuand anumite structuri ale textului (“Lacul
codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă” – M. Eminescu).

Figurile de sunet
 Aliteraţia – figură ce constă în repetiţia unor consoane (sau a unor silabe), de obicei
din rădăcina cuvintelor, cu efect eufonic, imitativ (onomatopeic) ori expresiv
(simbolic); efectul aliteraţiei se obține, de cel mai multe ori, prin accentul afectiv pe
care-l poartă sunetele repetate (“Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci” –
Mihai Eminescu).
 Asonanţa – figură ce constă în repetarea vocalei accentuate în două sau mai multe
cuvinte; atunci când este vorba de omofonia vocalei finale accentuate a versului, avem
de-a face cu o rimă imperfectă (“Parc-ascult şi parc-aştept” – M. Eminescu).
 Eufonia – utilizarea unor sunete / grupuri de sunete muzicale, armonioase, ce au ca
efect o impresie acustică plăcută (“Şi dacă...” – M. Eminescu).

Imaginile artistice reprezintă reflectarea subiectivă, artistică a realităţii, sunt produse

ale imaginaţiei creatoare. Imaginile artistice transfigurează realitatea în manieră
estetică, determinată de viziunea scriitorului despre lume. Imaginile sunt realizate cu
ajutorul figurilor de stil şi se caracterizează prin expresivitate.
 Imaginile vizuale – transpun artistic un peisaj care poate fi receptat de cititor prin
simţul visual (“Dormeau adanc sicriele de plumb” – G. Bacovia).
 Imaginile auditive – dezvoltă elemente acustice, cu rol de a reda cat mai expresiv
atmosfera descrisă (“Şi-amarnica-i strigare starnea în slavi furtuna” – V. Voiculescu).
 Imaginile olfactive – propun transpunerea unei game de mirosuri / parfumuri (“Sub
şirul lung de mandri tei” – M. Eminescu).
 Imaginile tactile – transmit ideea unui obiect palpabil, concret (“Cu-ale tale braţe
albe, moi, rotunde, parfumate” – M. Eminescu).
 Imagini gustative – antrenează simţul gustative al receptorului (“dulce ca o zi de
vară” – M. Eminescu).
 Imaginile dinamice – au rolul de a transmite ritmul în care se desfaşoară o anumită
secvenţă (“Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare” – M. Eminescu).
 Imaginile statice – transpun artistic senzaţia de amortire a peisajului (“Niciun zbor
în atmosfera, pe zapada - niciun pas” – V. Alecsandri).

Elemente de prozodie
 Versul / stihul este o unitate semantică şi sintactică ce formează un rand dintr-o
poezie. Versul este organizat după norme de rimă, ritm, măsură.
 Rima este potrivirea eufonică a sunetelor de la sfarşitul a două sau mai multe versuri,
începand cu ultima vocală accentuată. Rima poate fi: împerecheată (a a b b),
încrucişată (a b a b), îmbrăţişată (a b b a), amestecată (fără a respecta un tipar fix),
vers alb (fără rimă).
 Ritmul: succesiunea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers.
Poate fi:
- trohaic (accent pe prima dintre cele două silabe: CO-dru-LE, co-DRU-țu-LE, / CE
mai FACI, dră-GU-țu-LE?)
- iambic (accent pe ultima dintre cele două silabe: pe LÂN-gă PLO-pii FÃ-ră SOȚ /
a-DE-sea AM tre-CUT)
- dactilic (din trei silabe, prima accentuată, celelalte două neaccentuate: MIH-nea în
CA-le-că / CA- lul lui TRO-po-tă)
- amfibrahic (trei silabe, în care accentul cade pe silaba din mijloc: frun-ZIȘ al pă-DU-
rii bă-TRÂ-ne / doi-NEȘTI, o to-VA-răș al MEU)
- anapestic (trei silabe, în care accentul cade pe ultima din cele trei silabe: pe-o că-RA-
re um-BRI-tă ză-CEA / o săr-MA-nă ga-ROA-fă pier-DU-tă)
- coriambic (patru silabe, format din troheu + iamb: SA-ra pe DEAL; STE-le-LE-N
cer)
 Măsura reprezintă numărul de silabe din care este format un vers.
 Strofa este o unitate dintr-o poezie. Strofele pot fi: monovers (cu un singur vers),
distih (cu două versuri), terţină (cu trei versuri), catren (cu patru versuri), cvintet (cu
cinci versuri), sextină (cu şase versuri), polimorfă (cu mai multe versuri).
3. GENUL DRAMATIC

Cuprinde opere destinate reprezentării scenice.

Modurile de expunere predominante sunt dialogul şi monologul.

Operele dramatice sunt structurate în acte, scene şi tablouri.

Acţiunea este cunoscută cititorului/spectatorului din replicile personajelor.

Singurele intervenţii ale autorului sunt reprezentate de indicaţiile scenice sau

didascalii, în care sunt oferite informaţii referitoare la locul şi timpul acţiunii, decor,
modul în care actorul ce interpretează rolul unui personaj trebuie să rostească replica,
la jocul/mişcarea scenică a acestuia, gesturi, îmbrăcăminte, dar pot conţine şi
comentarii asupra unor evenimente, caracterizări ale personajului etc.

Conflictul este un element fundamental al operelor epice sau dramatice, desemnează

starea de tensiune prin care se motivează acţiunea.
Conflictele pot fi:
 exterioare - între personaje, convingeri, pricipii sau între personaje și mediul în care
trăiesc;
 interioare - situaţii de criză în existenţa unui personaj, se petrec în conştiinţa acestuia.
 SPECII LITERARE

1. Basmul
Basmul cult reprezintă o specie a genului epic în care se narează întâmplări
fabuloase, iar tema este lupta binelui împotriva răului, binele fiind întotdeauna
învingător, iar eroul maturizându-se.
Particularități:
 clișee compoziționale (prezenţa formulelor specifice: iniţiale – sugerează
nedeterminarea temporală şi introduc cititorul în lumea ficţiunii; mediane – sugerează
faptul că cititorul nu a depăşit lumea ficţiunii, este un mod de a capta atenţia cititorului;
finale – marchează ieşirea cititorului din lumea ficţiunii);
 probele la care este supus eroul;
 prezenţa cifrelor magice;
 timp şi spaţiu vag determinate;
 personaje fabuloase, cu puteri supranaturale;
 prezenţa personajelor şi a obiectelor ajutătoare;
 prezenţa motivelor: mezinul curajos, călătoria iniţiatică, fântâna, probele,
jurământul, pădurea-labirint etc.;
 narator omniscient, perspectivă narativă obiectivă;
 registrele stilistice pot varia, existând o diferenţă între discursul narativ şi limbajul
personajelor.
Exemple de basme culte:
 Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă.

Diferenţe între basmul popular şi cel cult

Basmul popular Basmul cult
Autor anonim Autor cunoscut
Viziune colectivă asupra lumii
Transmitere prin viu grai
Teme, motive şi formule
specifice
Probele în număr de 3
Planul fabulos
Erou cu puteri supranaturale
Viziune individuală asupra lumii
Transmitere prin scris
Teme, motive şi formule specifice, depăşite prin adăugarea
de aspecte psihologice, morale şi caricaturale
Triplicarea probelor
Întrepătrunderea planului fabulos cu cel real; fabulosul este
tratat în mod realist.
Erou fără puteri supranaturale, care se maturizează dpdv
psihologic

2. Nuvela

Nuvela este o specie a genului epic, cu un singur fir narativ, urmărind evoluţia unui
conflict şi a personajului principal bine individualizat. În general, naraţiunea este
obiectivă.

În funcţie de curentul literar căruia îi aparţine, nuvela se poate clasifica în:

 romantică: Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu;
 realistă: Moara cu noroc, de Ioan Slavici;
 naturalistă: În vreme de război, de I.L. Caragiale.

În funcţie de conţinut, nuvela se poate clasifica în:

 istorică: Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi;
 fantastică: La ţigănci, de Mircea Eliade;
 filosofică: Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu;
 psihologică: Moara cu noroc, de Ioan Slavici.
3. Romanul
Romanul este specie a genului epic, cu acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe
planuri, cu multe personaje şi intrigă complicată, acțiunea fiind fixată de reperele
spațio-temporale.

A. ROMANUL INTERBELIC
Roman tradiţional, realist-obiectiv:
Baltagul, de Mihail Sadoveanu; Ion, de Liviu Rebreanu

Roman modern, subiectiv, psihologic și al experienței:

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu

Roman balzacian, modern, obiectiv:

Enigma Otiliei, de G. Călinescu

B. ROMANUL POSTBELIC
 Roman obiectiv, realist, tradițional:
Moromeții, de Marin Preda

4. Comedia
Comedia este o specie a genului dramatic în care sunt satirizate moravuri ale societăţii
prin intermediul diverselor tipuri de comic; deznodământul este întotdeauna fericit.
Exemple: O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale; O noapte furtunoasă de I.L.
Caragiale; ...escu de Tudor Muşatescu; Titanic-Vals de Tudor Muşatescu; Chiriţa în
provinţie de Vasile Alecsandri.

Comicul – Contrastul dintre aparenţa cu pretenţii de superioritate şi esenţa inferioară

ce ni se dezvăluie la un moment dat. Este un complex de trăiri încercat în fața unor
forme ce îşi arogă proprietăţi pe care nu le are şi care sunt de o esenţă opusă celei pe
care o afişează.
Tipuri de comic:
- comic de situaţie – prezentarea unor situaţii care stârnesc râsul;
- comic de limbaj – utilizarea unui limbaj prin care sunt caracterizate personajele;
- comic de nume – numele personajului defineşte şi trăsătura dominantă a acestuia;
- comic de moravuri – formele fara fond; coruptia; imoralitatea;
- comic de caracter – personajele sunt construite pe o trăsătură de caracter dominant;
- comic de intentie - atitudinea autorului fata de personaje si situatiile in care acestea
actioneaza.

Tipuri de eseuri, pentru subiectul al III-lea:

Tema și viziunea despre
lume Particularități de construcție a unui Relația dintre două
Particularități ale unui personaj personaje
text (epic/ liric/ dramatic)

– încadrare într-un curent, – statut social, moral și psihologic al – statut social, moral și
într-o perioadă/orientare personajului. psihologic al
tematică, specie etc. personajelor

– tema (și viziunea despre – minimum o trăsătură a personajului;

lume), plus două
scene/secvențe/citate
comentate care să susțină
tema.
minimum două scene/secvențe/citate –2
comentate. scene/secvențe/citate
(Este indicată prezentarea a două comentate
trăsături ale personajului, reliefate fiecare
prin câte o scenă/secvență sau citat.)

– 2 elemente de structură – 2 elemente de structură

– 2 elemente de
structură
 De citit pentru Bacalaureat:
- Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă
- Moara cu noroc, de Ioan Slavici
- În vreme de război, de Ion Luca Caragiale
- Ion, de Liviu Rebreanu
- Baltagul, de Mihail Sadoveanu
- Enigma Otiliei, de George Călinescu
- Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu
- Moromeții, de Marin Preda
- Floare-albastră, de Mihai Eminescu
- Luceafărul, de Mihai Eminescu
- Plumb, de George Bacovia
- Testament, de Tudor Arghezi
- Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, de Lucian Blaga
- Riga Crypto și lapona Enigel, de Ion Barbu
- Aci sosi pe vremuri, de Ion Pillat
- Leoaică tînără, iubirea, de Nichita Stănescu
- O scrisoare pierdută, de Ion Luca Caragiale
- Iona, de Marin Sorescu