Capacitate de performanţă – premize ale performanţei

Realizarea de performanţe sportive este legată de o serie de condiţii. Cunoaşterea

exactă a acestor condiţii constituie o premiză importantă pentru planificarea şi modelarea unui
antrenament întemeiat ştiinţific. La modul general se poate face o diferenţiere între premizele
personale – “interioare” – şi cele “exterioare”.
Premize exterioare ale preformanţei sunt constituite printre altele de arenele sportive
şi de natura acestora (printre ele şi condiţiile terenului şi ale apelor), apoi de aparatura sportivă
şi echipamente, dar şi de activitatea, de comportamentul unui partener (de ex. la săriturile
“aruncate”de la patinajul artistic) sau de coechipieri în jocurile sportive. Dar şi condiţiile
metereologice resp. climaterice sunt premize exterioare, ca temperatura, viteza vântului,
presiunea aerului, zăpada. Antrenamentul este orientat pe reliefarea premizelor personale ale
performanţei, această orientare trebuind să ia în considerare şi premizele exterioare ale
performanţei, deoarece la realizarea performanţei premizele personale (interioare) şi exterioare
ale performanţei sunt în corelaţie.
La premizele personale ale performanţei este util a se face diferenţierea între două
planuri:
 un plan nemijlocit care se referă la acţiune, de care ţin în general aptitudinile,
abilităţile, obişnuinţele, cunoştinţele, nivelul reglajului antrenării, deci printre altele motivarea în
ceea ce priveşte cerinţele performanţei precum şi supunerea la efort fizic şi psihic;
 un plan de bază a premizelor şi proceselor de bază fizice şi psihice, de care ţin
proprietăţile morfologice elementare ca construcţia osoasă, structura fibrei musculare; apoi
calităţile proceselor fiziologice şi biochimice printre altele în punerea la dispoziţie şi exploatarea
energiei, reliefarea funcţiilor activităţii senzoriale şi nervoase precum şi procesele psihice
elementare.
Acest plan de bază se referă la funcţiile elementare ale sistemelor individuale la nivel de
organe şi la funcţiile şi procesele psihice de bază, care se regăsesc înlănţuite mutual în
premizele mai complexe ale performanţei care se referă la acţiune din primul plan.
Diferitele premize personale ale performanţei, mai mult sau mai puţin diferenţiate,
reprezintă mărimi de influienţă, care determină nivelul resp. calitatea unei performanţe motrice.
In acest context ele au fost şi sunt numite şi factori de performanţă.
Această noţiune a apărut independent de dimensiunile performanţei găsite cu ajutorul
metodei analizei factorilor, care, corespunzător cu această metodă matematico-statistică, sunt
numiţi şi factori de performanţă, dar care nu trebuie să fie identici cu factorii determinaţi în alt
mod.

Ultimul factor numit al performanţei determină în mod esenţial reglarea conştientă a

acţiunii, fiind definită social în mare măsură. Personalitatea sportivului în totalitatea ei are o
importanţă centrală pentru capacitatea de performanţă a acestuia: fiecare performanţă este
determinată de personalitate ca un întreg. Tocmai de aceea ea nu va fi privită ca un factor
printre alţii.

Capacitatea de performanţă poate fi definită şi ca formă de desfăşurare foarte

generalizată, obişnuit consolidată în anumită masură de procese psiho-fizice, care determină
performanţa posibilă ca realizare a acţiunii . Sub aspect biotic aceasta se referă în special la
capacitatea de performanţă a fiecărui organ resp. a sistemelor de organe, sub aspect
psihologic la relevanţa şi potenţa performanţei a funcţiilor psihologice.

Capacitatea motrică (generală) de performanţă – adesea numită şi capacitate

corporală de performanţă precum şi capacitatea de acţiune motrică mai specială în activitatea
sportivă – capacitatea sportivă de performanţă constituie obiectul teoriei performanţei.
Capacitatea de acţiune înclude capacitatea de mişcare.
 Capacitatea de acţiune sportivă atinsă în funcţie de reliefarea premizelor de performanţă
într-un moment concret este numită stare de performanţă. Aceasta cuprinde atât capacitatea
de performanţă cât şi a fi gata pentru performanţă .

Sistem de performanţă – structură de performanţă

Exprienţa practică acumulată în antrenamente precum şi rezultatele ştiinţifice au condus

la următoarele poziţii de necontestat:
 Performanţele sportive reprezintă acţiuni “globale” complexe, care însă sunt
alcătuite din diferite componente, din acţiuni parţiale, din procese parţiale diferenţiabile, din
acţiuni mecanice şi reacţii între sportiv şi mediul ambiant, din performanţe parţiale energetice şi
informaţionale ale organismului şi din procesele cognitive, motivaţionale, emoţionale şi volitive
legate de acestea. Aceste componente de performanţă trebuiesc abordate ţintit în cadrul unui
antrenament motivat resp. susţinut ştiinţific, aşa de ex. acţiunile mecanice în special prin
antrenament tehnic, luându-se în considerare în special interacţionarea funcţională şi mai puţin
aportul lor la performanţa generală.
 Premizele performanţei găsite – personale ca şi exterioare, impersonale –
determină performanţa sportivă nu independent unele de altele în sensul unei însumări a
criteriilor lor absolute de reliefare, ci stau în relaţii reciproce pe mai multe straturi. Un
antrenament direcţionat pe anumite performanţe sportive, trebuie să se orienteze în principal
după premizele necesare ale performanţei, urmând a se lua în considerare atât mărimea de
influienţă a premizei performanţei - de ex. a capacităţii forţei în regim de viteză la săriturile cu
schiurile – cât şi relaţiile reciproce ale premizelor performanţei.
 Între componentele performanţei – performanţele parţiale, procesele parţiale
energetice şi informaţioanle şi caractersiticile lor – pe de o parte şi premizele performanţei cu
relaţiile lor reciproce pe de altă parte există de asemeni relaţii, care trebuiesc luate în
considerare la organizarea antrenamentului, la dirijarea acestuia şi la diagnosticarea folosită
aici (diagnosticarea performanţei), aşa de ex. relaţiile între capacitatea de forţă în regim de
viteză, premizele coordinativ-tehnice ale performanţei şi înălţimea săriturii la săriturile în apă.
La aceste trei solicitări se pune problema relaţiilor reciproce între anumite elemente ale
performanţei sportive. Această construcţie de performanţe sportive şi a capacităţii de
performanţă sportivă (a stării de performanţă) din elemente legate între ele este denumită
structură de performanţă.
Definiţia structurii de performanţă: este construcţia interioară (structura) performanţei
sportive din elemente determinante şi relaţiile între ele (cuplaje). Din rândul elementelor
determinante fac parte pe de o parte componentele performanţei ale realizării actuale a
performanţei, acestea sunt performanţele şi procesele parţiale exprimate în indici, caracteristici
şi semne, precum şi anumite caracteristici mai complexe ca conţinut, compoziţie resp.
coreografie, pe de altă parte factorii de performanţă şi premizele de performanţă care îi
alcătuiesc.

Diagnoza performanţei

O teorie a performanţei sportive include în mod necesar tratarea cuprinderii

componentelor şi premizelor performanţei precum şi diagnoza performanţei.
Un antrenament orientat spre obiectiv nu poate fi gândit fără metode practicabile de
diagnoză. Inaintea începerii antrenamentului, ca bază a planificării, trebuie determinată
respectiva stare a performanţei. Trebuiesc descoperite punctele tari şi cele slabe în ceeace
priveşte fiecare componentă a performanţei şi premiză a performanţă şi legăturile între ele. Pe
parcursul antrenamentului se vor găsi modificările sistemului de performanţă condiţionate de
antrenament, pentru a putea aprecia eficienţa antrenamentului şi deriva măsurile necesare.
Diagnoza performanţei este deci o bază importantă a planificării şi dirijării antrenamentului.
Pentru a completa şi înlocui diagnosticurile subiective cu unele obiective respectiv
obiectivabile – fără a renunţa la experienţa practicianului şi a sportivilor – sunt necesare
metode, care pe baza de caracteristici obiectivate – deci de date – permit cuprinderea şi
aprecierea respectivei performanţe în desfăşurarea ei şi ca rezultat precum şi a stării atinse de
performanţă şi a premizelor personale ale performanţei. Diagnosticarea performanţei nu este
cercetarea realizării performanţei şi a capacităţii de performanţă, ci constatarea,
diferenţierea şi încadrarea de situaţii după criterii de cunoaştere existente în structuri de
cunoaştere cunoscute. Cu toate acestea diagnoza performanţei poate contribui şi la obţinerea
de cunoştinţe.
Definiţia diagnozei performanţei: disciplină şi complex de procedee a diagnozei
performanţei, deci cuprinderea şi aprecierea performanţei sportive şi a capacităţii de
performanţe actuale – a stării de performanţă atinse – pe bază deindici, caracteristici ale
desfăşurării performanţei precum şi pe bază de indici ale celor mai importante premize
personale ale performanţei. Incluse sunt şi relaţiille între datele obţinute, deci structura
sistemului de performanţă.

Competiţia sportivă

Ca o comparaţie stimulatoare a performanţei pentru sportivi şi ca eveniment cultural

pentru mulţi cetăţeni performanţele sportive ţin de “programul anual a competiţiei sportive.
Competiţiille sunt în mod special puncte culminante pentru cel care face sport,
performanţele obţinute au o motivaţie largă, dar se găsesc dominant în relaţie cu capacitatea
de acţionare dobândită în urma unei acţiuni de exersare sau de antrenare mai mult sau mai
puţin intensive. Urmează a fi clarificate atât aceste relaţii între antrenament şi competiţie cât şi
funcţiile de bază ale competiţiei sportive.

Esenţa competiţiei sportive

Compararea performanţelor sportive, constatarea performanţelor sportive şi evaluarea
acestora după criterii convenite este imanentă tuturor domeniilor de realizare ale sportului. In
timp ce rezultatele competiţionale obţinute în sportul de performanţă sunt evaluate raportat la
obiectiv şi la pregătire, pentru sportivii amatori bucuria, comunicarea pe durata competiţiei,
menţinerea capacităţii de performanţă corporale-sportive reprezintă printre altele criterii
dominante pentru obictive într-o comparaţie de performanţe sportive.
Prin urmare accesul la esenţa competiţiilor sportive reprezintă caracterul activităţii
competiţionale. Intrucât acesteia le sunt proprii relaţiile specifice între obiectiv-mijloace-rezultat
– care există în orice gen de activitate umană, pentru competiţiile din diferitele domenii de
realizare ale sportului pot fi efectuate următoarele diferenţieri redate în tabelul.
Definiţia competiţiei: comparaţie între performanţe, decisă pe baza regulamentului şi a
dispoziţiilor competiţiei a unei ramuri sportive între sportivi/sportive resp. echipe urmărind
atingerea de performanţe sportive maxime resp. obţinerea victoriei şi stabilirea topului celor mai
buni sportivi.
Sisteme competiţionale
Varietatea evenimentelor competiţionale pe plan teritorial, regional, naţional şi
internaţional în sportul competiţional şi în alte domenii de realizarea ale sportului impune
necesitatea existenţei mecanismului regulator resp. de comandă. Acesta see regăseşte în
sistemele competiţionale ale federaţiilor sportive internaţionale, ale asociaţiilor sportive
naţionale şi ale conduceilor sportive pe diferitele planuri ale unei ţări.
Definiţia sistemului competiţional: Totalitatea ordonată a competiţiilor într-o ramură
sportivă pentru un interval de timp definit precum şi formele obligatorii de disputare ale
competiţiilor pe baza regulilor şi dispoziţiilor competiţionale.
 PLANIFICAREA, ORGANIZAREA COMPETIŢIILOR

Creşterea considerabilă a competiţiilor atractive ale federaţiilor sportive internaţionale în

ultimii 10-15 ani permite iubitorilor de sport să se bucure de competiţii sportive aproape pe
durata unui an întreg. Acest fapt a creat noi cerinţe pentru sportivi şi antrenori la integrarea
antrenamentului şi a competiţiei, în special la planificarea competiţiei. Desigur s-au pus şi se
mai pun încă multe întrebări cu privire la frecvenţa cea mai eficientă a competiţiilor şi la
densitatea competiţiilor pentru reliefarea performanţei maxime individuale resp. de echipă.
antrenamentului şi competiţiei.

Principii ale planificării competiţionale

Principiul unităţii între antrenament şi competiţie. De la antrenamentul de bază până

la cele de înaltă performanţă este valabil principiul, ca pe durata competiţiei să fie solicitate
acele performanţe ale sportivilor, care au s-au pregătit în antrenament. Intro zona a înaltei
performanţei şi cea a tinerelor speranţe există o diferenţă agravantă în această direcţie: în zona
marii performanţe punctele culmulminante competiţionale determină ciclicitatea anului de
antrenament şi numărul competiţiilor necesare formative; în zona tinerelor speranţe obiectivele
concepţiei formative pe termen lung sunt dominante, aceisteia fiindu-I atribuite competiţii
formative.
Principiul preciziei obiectivului şi a funcţiei medii a competiţiei în construcţia
performanţei la sportiv. Fiecare competiţie trebuie disputată de câtre sportiv având un
obiectiv în faţă. In cazul punctelor culminante competiţionale acest obiectiv este victoria sau
anumite plasări, la competiţii formative acesta (obiectivul) poate fi formarea în continuare a
comportamentului decizional, conducerea tactică a competiţiei, acumularea de experienţă
competiţională etc. Complexitatea cerinţelor de efort specifice competiţiei şi varietatea situaţiilor
specifice competiţiei nu pot fi simulate pe durata antrenamentului. În consecinţă construcţia
performanţei competiţionale este legată indisolubil de absolvirea competiţiilor formative.
Principiul frecvenţei competiţionale optime. Frecvenţa competiţională şi densitatea
acesteia în ciclurile anului de antrenament şi competiţional sunt determinate în principal de
specificitatea ramurilor sportive (de ex. jocurile sportive au un număr mare de competiţii datorită
sistemelor competiţionale tradiţionale), de capacitatea individuală de a suporta efortul
competiţional precum şi de necesarul de timp pentru reliefarea determinată a sistemului
performanţial a performanţei competiţionale.
La recunoaşterea frecvenţei competiţionale care urmează a fi planificată conform
specificităţii ramurii sportive şi în mod individual este valabilă următoarea orientare: la “ciclurile
care crează bazele” ale anului de antrenament frecvenţa competiţională este redusă, la
“ciclurile pe durata cărora performanţa se reliefează” această frecvenţă competiţională trebuie
să crească.
Principiul pregătirii competiţionale pe termen lung şi nemijlocite. La pregătirea
competiţională pe termen lung se aspiră prin ciclizarea anului de antrenament. Antrenamentul
va fi astfel structurat, încât în momentul atingerii momentelor culminante competiţionale
sportivii să-şi atingă forma sportivă. Pregătirea competiţională nemijlocită este necesară cu
câteva săptămâni dinaintea respectivului punct culminant competiţional..Cu cerinţe metodice de
antrenament şi psihice se va modela un ciclu special de perioade, care urmăreşte dezvoltarea
formei sportive şi pregătirea speortivilor pentru condiţiile specifice ale acestei competiţii. O
astfel de “pregătire competiţională nemijlocită” nu va fi folosită în zona tinerelor speranţe.
Principiul cerinţelor competiţionale care formează performanţa. Trăirile pe durata
competiţiilor şi rezultatele obţinute – în special interpretarea acestora de câtre antrenor – au
efect motivand asupra sportivului. Tocmai de aceea planificarea competiţiei, printre altele,
trebuie să pornească de la starea performanţială actuală a sportivului, trebuie să ia în
considerare particularităţile individuale ale acestuia şi să asigure în cadrul anului competiţional
o creştere sistematică a cerinţelor competiţionale, şi anume atât prin numărul competiţiilor cât şi
prin capacitatea de performanţă a adversarilor sportivi.
 PROGRAMAREA PROCESULUI DE INSTRUIRE

Planificarea sau programarea (în limbaj cibernetic), pregătirii sportive înseamnă,

mai întâi de toate, stabilirea categoriilor de obiective instrucţionale şi eşalonarea lor pe
intervale de timp bine determinate.
Obiectivele instrucţionale finale se stabilesc primele. Cu cât exigenţele acestora
sunt mai crescute, cu atât termenul de îndeplinire a lor va fi mai îndepărtat. Apoi, stagiul
de pregătire necesar pentru îndeplinirea obiectivelor finale este jalonat de obiectivele
instrucţionale intermediare iar acestea, la rândul lor, de obiectivele operaţionale.
Cunoaşterea obiectivelor instrucţionale presupune pe de o parte aprecicierea
valorică a comportamentului performanţial (prin prisma unor indicatori şi parametri), iar pe
de altă parte stabilirea corectă a conţinutului programei dc pregătire (ce cunoştinţe
trebuie achiziţionate?), strategia de instruire (metode, materiale, mijloace), timpul didactic
necesar rezolvării obiectivelor, criteriile de evaluare a rezultatelor obţinute etc.
Cele 3 tipuri de obiective instrucţionale (inclusiv subdiviziunile cerinţelor amintite),
capătă semnificaţia unor indicatori de plan care trcbuie realizaţi la termenul fixat (iniţial,
intermediar, operaţional).
Elaborarea planului de pregătire se face "cu creionul pe hârtie" pe traseul;
obiective finale- interrmediare-operaţionale, dar aplicarea lui în practică se face
parcurgând invers acest traseu.
Termenii fixaţi pe plan sunt momentele în care se aşteaptă anumite cote de
creştere a nivelului de pregătire. Aceste "cote de progres" trcbuie să devină manifeste şi
în cadrul jocului propriu-zis, printr-un comportament performanţial ameliorat.
Forma concretă de prezentare şi rezolvare a operaţiunilor de planificare sunt
documentele (grafiele) de planificare. Aceste documente sunt legate inexorabil de
anumite perioade de timp, iar în cadrul lor, pregătirea capătă dimensiuni cantitative şi
calitative programate în vederea creşterii continue a nivelului de pregătire.
În conţinutul documentelor de planificare vor fi neapărat precizate testele şi
momentele (termenii), de evaluare a realizării obictivelor instrucţionale stabilite.
Dimensiunile cantitative ale planificării sunt redate de durata unităţilor ciclice de
timp, numărul de zile de antrenament, de ore, de minute, de volumul global de lucru, de
formele organizatorice şi mijloacele de pregătire utilizate etc.
Dimensiunile calitative ale planului sunt redate, în primul rând, de cantitatea
procesului de pregătire programat (care produce saltul calităţii) şi în al doilea rând de
calitatea propriu-zisă a proccesului de instruire sportivă, care se bazează pe eficienţa
instrucţională, economică (financiară), socială (valoarea sportivă produsă pe plan social)
şi de inteligenţa profesională sau creativitatea investită de antrenor în desfăşurarea
întregii activităţi.
Planificarea şi programarea sunt noţiuni sinonime, totuşi, în cibernetică,
programarea se distinge prin câteva caracteristici particulare:
 nu are atât de mult de-a face cu timpul, cât cu organizarea "la sânge" a
procesului de antrenament;
 este totuşi "constrânsă" de limitele perioadelor de antrenament, când
este necesar să găsim o concordanţă între timpul didactic oficial pus la dispoziţie (de
perioadă), timpul didactic necesar pentru rezolvarea obiectivelor instrucţionale (de
către jucători şi echipă) şi eficienţa programului de pregătire elaborat (de antrenor);
 se bazează pe principii şi operaţiuni cibemetice- didactice.
 TEORIA CURRICULUM-ului

Convingerile noastre sunt susţinute de cercetările experimentale realizate şi, în

mare măsură inspirate, de teoria curriculum-ului sau a planului de studii. Această teorie
recomandă ca stabilirea conţinutului şi conducerii instruirii să se desfăşoare într-o
manieră mult mai raţională şi mult mai democratică (în sensul participării tuturor
persoanelor care alcătuiesc team-work). În câteva cuvinte, teoria curriculum-ului
presupune ca întreaga activitate sportivă (antrenament, competiţii şi alte forme de
pregătire) să se desfăşoare pe baza:
 documentelor de planificare scrise, în care sunt precizate obiectivele,
metodele şi mijloacele de realizare a lor, precum şi tehnicile de evaluare (control)
ale acestor obiective;
 factorilor care concură la formarea unei echipe competitive sau a
factorilor care iau net în consideraţie o serie de elemente şi indicatori ideali,
corespunzători nivelului de aspiraţie a echipei sau jucătorilor.
Sistemul de planificare include neapărat două operaţiuni de mare importanţă
metodică: controlul sau verificarea obiectivelor propuse (criterii, teste, indicatori de
pregătire şi joc) şi întocmirea documentului de evidenţă a activităţii desfăşurate după plan
cu ajutorul căruia putem consemna diferenţa dintre indicatorii planificaţi şi cei realizaţi.
Acest document are o mare importanţă pentru întocmirea următorului plan de sezon. Cu
ajutorul acestuia putem urmări evoluţia capacităţii de performanţă pe perioade mai
îndelungate de timp.
Planificarea nu trebuie confundată cu proiectarea ştiinţifică (designul instrucţional).
Ea se rezumă numai la măsurile şi mijloacele de realizare a planului şi este o operaţiune
subordonată proiectării ştiinţifice.

UNITĂŢILE CICLICE DE TIMP

Ciclurile de pregătire şi concurs sunt, în general, determinate de: calendarul

competiţional, sistemul competiţional, de treptele formative pe care trebuie să le parcurgă
sportivul etc. În mod concret, denumirea şi dimensiunile documentelor executive de
planificare cu care se operează în practică sunt:

Ciclul foarte lung de antrenament

Însoţeşte în mod obişnuit proiectele ştiinţifice de redresare a unui joc sportiv,

constă din elaborarea unui plan de perspectivă îndepărtată, 8-12 ani, care implică 2-3
cicluri olimpice. Un astfel de plan presupune parcurgerea integrală şi minuţioasă a
treptelor (modelelor), formative de la selecţia copiilor în grupele de pregătire, până la
dobândirea capacităţii maxime de performanţă.

Ciclul lung de antrenament, (durată de 2, 3 şi 4 ani)

Acest tip de ciclu presupune deja existenţa unui potenţial de performanţă al

jucătorilor (echipei), dar ale căror rezerve n-au fost încă pe deplin valorificate sau se află
în stadiul în care încă mai pot fi potenţate. Acest tip de plan se elaborează pentru
echipele tinere (juniori, tineret), sau de perspectivă imediată. În structura unui astfel de
plan intră mai multe macrocicluri care se înlănţuiesc în decursul stagiului de pregătire
stabilit (2-4 ani).
 Macrociclul

Un macrociclu este alcătuit în mod obişnuit din trei perioade distincte: pregătitoare,
competiţională, tranziţie. Fiecare dintre acestea au obiective proprii foarte bine precizate,
care în esenţă redau fazele ciclice de creştere a nivelului de pregătire a capacităţii de
performanţă şi a formei sportive (intrare - menţinere - ieşire). Perioada competiţională
deţine rolul preponderent în fixarea duratei celorlalte perioade (pregătitoare şi tranziţie).
Dacă pe parcursul unui sezon (an) apar mai multe perioade competiţionale
amplasate la intervale destul dc lungi pentru a respecta ciclul periodic mai sus menţionat,
atunci acel sezon (an) este alcătuit din mai multe macrocicluri. Exemplul clasic este un
sistem competiţional desfăşurat după formula tur- retur-turneu final care are macrocicluri
în cazul acestei formule, fiecare dintre perioadele competiţionale stabilite (tur/retur/turneu
final) vor avea obiective intermediare de performanţă progresivă, astfel încât la
terminarea competiţiei să se realizeze obiectivele finale de performanţă ale sezonului. Se
subînţelege că dacă două dintre aceste perioade competiţionale vor fi programate să se
dispute la o distanţă apropiată vom avea de-a face numai cu două macrocicluri de
pregătire ş.a.m.d.
Orice perioadă de antrenament îşi are obiectivele instrucţionale proprii care sunt
realizate în mai multe etape sau mezocicluri.

Mezociclul

Ciclurile de mărime mijlocie sunt alcătuite din 3-6 microcicluri. În mod normal ele
poartă amprenta perioadelor de antrenament.
Astfel: perioada pregătitoare are 3 mezocicluri (etape),
I - angrenare-fundamentare ;
II - desăvârşirea;
III - de menţinere a nivelului de pregătire, a formei sportive etc.;
perioada competiţională: 2-3 etape de joc formează un mezociclu:
perioada de tranziţie: l-3 etape degrevare, odihnă-tratament, odihnă-angrenare.

În practică se operează cu următoarele tipuri de mezocicluri:

a) Mezociclul de angrenare are drept scop (re)acomodarea cu efortul relativ
întrerupt după o perioadă oarecare de timp (odihnă, accidentări, îmbolnăviri etc). Precede
etapa I a perioadei pregătitoare sau este inclus în aceasta. Volumul efortului mijlociu-
mare: intensitate mică-mijlocie, specifică efortului aerob. Este o mare greşeală
profesională să începi pregătirea fără 1-2 mezocicluri de acest tip.
b) Mezociclul de bază (principal) are drept scop îndeplinirea obiectivelor
fundamentale şi parcurgerea programului de antrenament stabilit pentru fiecare echipă în
parte.
c) Mezociclul de control şi pregătire presupune, fie pregătire prin concurs
(jocuri), fie stabilirea mai multor microcicluri în a căror structură sunt programate
antrenamente de pregătire şi meciuri de verificare. Aceste mezocicluri sunt
 specifice etapei precompetiţionale şi perioadei competiţionale.
d) Mezociclul de şlefuire are drept scop fie supraânvăţarea unor acţiuni de joc
(indviduale sau colective), fie înlăturarea unor inadvertenţe (greşeli care se mai comit), fie
dobândirea deplină a capacităţii de concurs. Mezociclurile de şlefuire sunt specifice
etapei precompetiţionale şi perioadei competiţionale.
e) Mezociciclurile precompetiţionale sunt asemănătoare cu cele competiţionale.
În mod concret ele modelează sistemul de disputare a competiţiei, condiţiile ambientale
de desfăşurare a meciurilor, precum şi asigurarea stării biologice optime de concurs
(inclusiv capacitatea de performanţă programată).
f) Mezociclurile competiţionale. În mod obişnuit sunt alcătuite din următoarele
tipuri de microcicluri: de apropiere, de concurs, de refacere după concurs.
g) Mezociclurile intermediare sunt programate între două turnee sau două
meciuri, foarte importante pentru configuraţia clasamentului sau promovarea echipei
dintr-o categorie inferioară în alta superioară.
h) Mezociciclurile de tip combinat sunt combinaţii între funcţiile celor 7 mrzocicluri
amintite anterior. Cuprinde microcicluri de pregătire-refacere; control-pregătire etc.
Microciclurile

Microciclurile lungi sunt ansambluri de mai multe lecţii (5-9) a căror raţiune este
alternarea efortului cu refacerea, astfel încât sportivul să evite în permanenţă starea de
oboseală cronică (fizica sau/şi psihică în condiţiile depunerii unui volum mare de muncă).

Microciclurile scurte sunt ansambluri de 3-4 antrenamente cu obiective diferite -

rezolvate sistematic (într-o anumită ordine, în 2-3 zile).
În afară de acestea (sistematizate după criteriul raportului dintre numărul
antrenamentelor/nr. de zile) în practică mai sunt utilizate următoarele tipuri de microcicluri
(după aceiaşi autori citaţi anterior):
 microciclul ordinar: volum mare - intensitate mică -mijlocie;
 microciclurile propriu-zise sau de pregătire propriu-zisă;
 microciclurile de apropiere: modelează regimul de concurs;
 microcicluri de concurs: asigură starea optimă de concurs (dispoziţie,
vervă, dorinţă de a concura şi a învinge etc);
 microcicluri de joc: intensitate foarte mare, volum mic;
 microcicluri de contrast schimbă radical dominanta ciclului: faci cu totul
altceva decât ceea ce s-a programat;
 microcicluri de refacere: după concursuri tari, după microcicluri foarte
puternice sau ori de câte ori sportivii dau semne de mare oboseală ; preântâmpină
oboseala cronică;
 microcicluri de degrevare: scade treptat dinamica efortului; se schimbă
condiţiile de lucru; obiectiul instrucţional etc.

Lecţia de antrenament

Şedinţa de antrenament poate fi tratată ca unitate de timp didactic de sine

stătătoare cu obiective şi sarcini operaţionale bine definite ca unitate ciclică diurnă (2-3
antrenamente pe zi cu obiective operaţionale diferite); ca parte constitutivă a unui şir de
lecţii cu aceeaşi temă, dar cu obiective şi sarcini diferite; ca unitate constitutivă a unui
microciclu care se repetă constant zilnic, din 2 în 2 zile; şi din 3 în 3 zile. Structura şi
secvenţele lecţiilor rămân în oarecare măsură neschimbate până când obiectivele
instrucţionale sunt rezolvate.
 Antrenamentul individual

Este determinat de o mulţime de factori care conduc la creşterea capabilităţii de

performanţă a jucătorilor şi a echipei.

Autoantrenamentul

Ca activitate autotelică (propria persoană devine obiect şi obiectiv instrucţional)

îndreptată spre autodepăşirea propriilor perfornanţe sau pentru atingerea celor mai înalţi
indicatori ai capacităţii de pertormanţă.
Trecând în revristă cele 8 unităţi de timp didactic puse în discuţie, putem afirma că
pentru fiecare dintre ele se poate întocmi câte un document de planificare. Totuşi, trebuie
să evităm practica elaborării şi utilizării a prea multe planuri, deoarece, la un moment dat,
ele mai mult încurcă decât ne ajută. În acest sens, este mult mai recomandabil să găsim
un sistem simplu şi coerent de documente de planificare care să ne ajute efectiv în
organizarea şi conducerea procesului de antrenament. În acest sens considerăm că orice
antrenor trebuie să elaboreze şi să lucreze după următoarele documente de planificare.
1. Planul de perspectivă al echipei/ al jucătorului.
2. Planul anual pe macrocicluri.
3. Planul de pregătire pe etapă pe mezocicluri.
4. Planul lecţiei de antrenament.

METODICA ELABORARII DOCUMENTELOR DE PLANIFICARE

Planuri de perspectivă pe 2, 3, 4 ani

Planurile de perspectivă se întocmesc pentru dobândirea treptată a capacităţii

maxime de performanţă, a înaltei măiestrii sportive, câştigarea experienţei competiţionale
ş.a.m.d. într-o perioadă lungă de timp. Sunt vizate în mod deosebit echipele de juniori, de
tineret şi formaţiile ajunse în prag de maturizare. Nu sunt omise nici echipele mature, cu
performanţe plafonate a căror revigorare necesită un plan de măsuri aplicate treptat în
practică.
Dimensiunile planurilor de perspectivă sunt calculate de obicei în funcţie de cea
mai importantă competiţie din lume - Jocurile Olimpice. Dar într- un ciclu olimpic (4 ani)
au loc şi alte competiţii importante, aşa cum sunt Campionatele
191 Mondiale, Campionatele
Continentale (echipe naţionale şi de club) ete. Aceste competiţii marchează cu exactitate
durata planurilor de perspectivă care pot fi de 2, 3, 4, 5, 6, 8 ani.
În elaborarea planurilor de perspectivă se au în vedere: disponibilităţile manifeste
ale sportivilor (de plecare), resursele necesare (umane, materiale, financiare,
informaţionale, timp etc) ale obţinerii capacităţii de performanţă aşteptate, cunoaşterea
tendinţelor de dezvoltare a jocului, prognoza dinamicii de creştere a achiziţiilor
instrucţionale etc. Un plan de perspectivă oricât de bine ar fi el întocmit, rămâne o utopie
(iluzie) dacă nu-i subvenţionat de categoriile de resurse mai sus amintite.
Planul de perspectivă se elaborează şi pentru fiecare sportiv în parte. Acest plan
se aplică în paralel cu cel de pregătire a echipei. Primul îl desăvârşeşte pe al doilea
(pentru echipă).
Planul de perspectivă nu înseamnă însumarea planurilor anuale (curente)
prestabilite, ci modificarea perrmanentă a acestora în vederea atingerii obiectivelor finale
propuse.
Conţinutul plamului de perspectivă de 4 ani
 Planul de perspectivă elaborat pentru o echipă de perfomanţă va cuprinde
următoarele elemente:
1. Obiectivele finale ale modelului de joc şi de instruire preconizate spre a fi
realizate după 4 ani, precum şi obiectivele intermediare realizate stadial în fiecare sezon
(an) de pregătire în parte. În mod concret, trebuie să prognostichezi cât mai corect
răspunsurile la întrebările: "Ce va şti să facă?" (comportamentul sau achiziţiile
instrucţionale), "Care va fi valoarea acestui comportament?" (parametri de performanţă)
şi "Ce va şti?" (cunoştinţe teoretice întrunite în concepţia de joc a echipei).
2. Stabilirea competiţiilor de importanţă majoră în care trebuie să confirme cele
trei categorii de obiective planificate (comportament, performanţă, concepţie). Imediat
după această operaţie vom stabili competiţiile ajutătoare (de control şi verificare)
prealabile competiţiilor majore. În funcţie de cele două categorii de competiţii vom
"modela" calendarul competiţional intern. Astfel, vom obţine aşa-numita încărcătură
competiţională (anuală şi pe parcursul celor 4 ani) atât de necesară pentru câştigarea
experienţei de concurs, pentru corectarea permanentă a planurilor anuale de pregătire,
pentru corectarea concepţiei de joc şi de pregătire etc.
3. Resurse (umane, financiare, materiale, informaţionale) strict necesare pentru
organizarea, conducerea şi controlul eficient a întregii activităţi de instruire şi de concurs.
Fără aceste resurse orice plan de perspectivă, oricât de bine ar fi întocmit, rămâne o
iluzie.
4. Stabilirea structurii planului şi conţinutului programului de instunire în ceea
ce priveşte:
Stabilirea macrociclurilor şi repartizarea conţinutului propriu-zis al instruirii pentru
fiecare în parte.
Stabilirea încărcăturii de antrenament (volum, intensitate, complexitate) pentru
fiecare sezon în parte.
5. Stabilirea strategiei de instruire (metode, materiale didactice, aparate de
antrenamentc exerciţii) şi a formelor de desfăşurare a pregătirii.
6. Evaluarea, controlul şi evidenţa stadiali (pe sezoane) a rezultatelor obţinute în
vederea corectării permanente a planului de perspectivă realizat.
Tehnica de elaborare a planului de perspectivă
Planul de perspectivă are o formă grafică foarte simplă; însă tehnica de
completare este destul de dificilă, deoarece pune la grea încercare răbdarea şi
perseverenţa antrenorului. Lipsa unor informaţii sigure provoacă stări tensionale,
deoarece ajungi la întrebări la care nu poţi răspunde cu exactitate la timpul viitor.
Exemple: participi sau nu participi la un anumit191terneu de calificare, asiguri sau nu
asiguri competiţiile necesare pentru achiziţionarea experienţei de concurs; găseşti sau nu
parteneri de întrecere potriviţi poentru un anumit stadiu de pregătire; contezi sau nu până
la capăt pe materialul uman cu care începi pregătirea, ai/sau nu mijloace financiare
pentru susținerea ttuturor activităților intrucțional – competiționale propuse.
Planul individual de perspectivă

În jocurile sportive colective, dobândirea capacităţii maxime de performanţă nu

poate fi realizată numai prin antrenamente colective. Chiar şi cei mai buni sportivi din
echipă păstrează în permanenţă rezerve nevalorificate pentru a deveni şi mai eficienţi în
joc. Cel puţin, la nivelul unor jucători care evoluează pe posturi "cheie" (portari, centri,
coordonatori de joc), sau îndeplinesc roluri (sarcini) deosebit de importante în joc, trebuie
să ne străduim şi să le întocmim neapărat planuri individuale de perspectivă. În acelaşi
timp trebuie să facem diferenţa dintre un plan de perspectivă şi un plan individual obişnuit
de pregătire. Desigur că, în mod natural, un plan de perspectivă poate fi realizat într-o
anumită măsură, cauză pentru care, la un moment dat, este suplimentat cu planuri
 individuale elaborate în funcţie de carenţele pregătirii sau alţi factori limitativi ai capacităţii
de performanţă.
În jocurile sportive, fiecare sportiv trebuie să aibă un plan de perspectivă personal.
Acest plan este o condiţie fără de care nu se obţin rezultate de performanţă.

Conţinutul unui plan individual de perspectivă este următorul:

1. Date personale: anul şi data naşterii, adresa, şcoala, locul de muncă, situaţia
şcolară, ereditate (tata, mama, veri, unchi, bunici), evoluţia creşterii şi dezvoltării,
motivaţii etc.
Notă: Americanii includ la rubrica "date personale" fişa de sănătate, avizul
medicului, fişa de asigurare din partea tutorelui care specifică că în caz de accident
acoperă cheltuielile necesare pentru refacere ş.a.
2. Aprecieri morfofuncţionale: talie, greutate, rapot T/G, înălţimea totală,
anvergura, perimetre corporale, lungimea segmentelor, centrul de greutate, capacitatea
aerob-anaerob, prognoza de creştere, deficienţe fizice etc. Aceste date sunt în general
apreciate de medicul echipei.
3. Evaluarea nivelului de pregătire şi a capacităţii de performanţă, de moment.
Folosim mai multe tipuri de evaluare dintre care nu vor lipsi:
- Testele (probe de control) care să redea imaginea nivelului de pregătire fizică,
tehnică, tactică, psihologică şi chiar teoretică.
- Comportamentul performanţial apreciat prin prisma parametrilor de joc obţinuţi
în meciurile oficiale.
Prin prisma celor două criterii obţinem imaginea generală a disponibilităţilor de
performanţă manifeste, a cunoştinţelor practice achiziţionate şi neachiziţionate etc., din
care vom putea stabili cu uşurinţă obiectivele instrucţionale pentru fiecare sportiv în parte.
4. Obiectivele pregătirii individuale se stabilesc după consumarea operaţiunii
anterioare. În principiu sunt focalizate urrnătoarele aspecte: cunoştinţe practice şi
teoretice neachiziţionate, capacităţi latente, carenţe în pregătirea fizică, tehnică, tactic,
psihica etc., elemente tehnice şi acţiuni tactice incorecte sau ineficiente, erori
conceptuale de comportament, indicatori şi parametri slabi de joc etc. Aptitudinile sau
capacităţile excepţionale ale jucătorilor trebuie şi ele avute în vedere şi supuse instruirii
individuale. Ele pot contribui la îmbunătăţirea stilului personal de joc sau pot aduce
serioase contribuţii în maniera de joc a echipei.
5. Programul de pregătire (ce trebuie să înveţe, perfecţioneze, dezvolte, educe
etc.) va fi stabilit acoperind obiectivele instrucţionale stabilite la punctul 4.
6. Programul de lucru sau strategia pregătirii 191 (cum trebuie să se pregătească;
metode - materiale - mijloace – exerciţii; orarul de antrenament etc.) şi aplicarea lor în
practică.
7. Evaluarea rezultatelor obtinuţe. O dată cu stabilirea obiectivelor
comportamentale şi perforrnanţiale stabilite la punctul 4, se stabilesc şi testele de
verificare a îndeplinirii obiectivelor individuale propuse. Aceste teste sunt identice cu cele
precizate la punctele 3.1. şi 3.2.
La acestea se adaugă, neapărat, rezultatele testelor de laborator (control medical)
şi datele înscrise în jurnalul de autocontrol.
8. Corectarea planului de perspectivă. Operaţiunea de evaluare este singura în
stare să modifice planul de instruire elaborat aprioric desfăşurării procesului de pregătire.
Se fac corectări în programa de pregătire şi în programul de lucru deoarece, dacă
schimbăm obiectivele trebuie să schimbăm tot planul sau nu vom realiza niciodată "ceva"
bine stabilit.
Toate aceste recomandări vor fi plasate într- un grafic asemănător cu cel prezentat
(pentru echipă), iar tehnica completării este identică. După opinia noastră, un asemenea
plan (fişă) trebuie să însoţească sportivul în permanenţă, de la selecţionarea lui până la
încheierea carierei sportive. Fişa trebuie să fie transmisă "ca o ştafetă" din antrenor în
antrenor, realizând astfel adevărata carte de vizită a sportivului.

Planul anual de pregătire

Acest plan se întocmeşte pentru fiecare sezon de pregătire şi pentru toate

eşaloanele formative şi de performanţă. El este fie o parte integrativă a planului de
perspectivă, fie un plan curent care se întocmeşte la fiecare sfârşit de sezon. Înainte de
elaborarea propriu-zisă a plalnului anual, antrenorul trebuie să se informeze şi să
efectueze o serie de demersuri prealabile, cum ar fi:
 să analizeze cu minuţiozitate întreaga activitate desfăşurată în sezonul
precedent. În şedinţa de analiză a sfârşitului de sezon (la care este necesar să
participe tot staff-ul echipei) antrenorul va aborda urrmătoarea ordine de zi:
comportamentul performanţial al echipei (jucătorilor), eficienţa procesului de
pregătire, activitatea team-work-ului, resursele utilizate - cheltuite (financiare,
materiale, informaţionale) etc. Din luările de cuvânt ale participanţilor (mai ales ale
jucătorilor) se vor reţine părerile şi propunerile pertinente de care vom ţine seama
în elaborarea planului pentru următorul sezon;
 cunoaşterea calendarului competiţional pentru sezonul care urmează
(elaborat de federaţie);
 analiza adversarilor şi cunoaşterea echipelor nou promovate;
 cunoaşterea structurii planului de învăţământ (trimestre, semestre,
perioadele de vacanţă, sesiunile de examene etc.) sau a programului profesional
al jucătorilor (mai ales echipele studenţeşti);
 dinamica echipei (cine pleacă?; cine renunţă?; cine vine? etc.)

Forma şi operaţiunile propriu-zise de elaborare a planului

În literatura de specialitate sunt redate numeroase modele de planuri anuale, care
mai de care mai prezentabile şi colorate etc. Puţine dintre acestea sunt şi funcţionale.
Altele au fost extrapolate din alte discipline sportive (atletism, canotaj etc), care sunt bune
pentru respectivele sporturi.
Ordinea operaţiunilor de elaborare a planului anual
1. Întocmirea unui tabel cu două intrări, pe verticală se înscriu cu cifre romane
lunile anului (începând cu luna - data începerii pregătirii), iar pe orizontală sunt notate cu
cifre arabe zilele fiecărei luni în parte. În partea dreaptă 191
haşurăm (excludem) zilele din
lunile mai scurte conform calendarului anual curent.
2. Se consemnează pe acest grafic structura planului de învăţământ:
-şcolar: - examenul de capacitate;
- admiterea de liceu;
- bacalaureatul;
- vacanţele;
- perioadele de teză.
-universitar: admiterea la universităţi:
sesiunile de examen; examenele de licenţă;
alte activităţi profesionale.
Apoi bifăm zilele marilor sărbători când "omeneşte" trebuie să îngăduim sportivilor
să le petreacă cu familia, prietenii etc.
Desigur că pentru jucătorii profesionişti unele dintre aceste evenimente nu se iau
în calcul.
3. Expunerea pe acelaşi grafic a calendarului competiţional intern şi internaţional.
 Calendarul competiţional elaborat de federaţia de specialitate este "un document" oficial
"dat" care nu poate fi schimbat după atestarea lui în Biroul Federal. În paranteză fie spus,
calendarul competiţional este mai mult decât o operaţiune obişnuită, este o "artă" care
cere multă inteligenţă şi capacitate profesională din partea celor care-l întocmesc.
În mod asemănător vom proceda şi în cazul competiţiilor internaţionale oficiale
(programate de federaţiile internaţionale) şi neoficiale (meciuri tradiţionale, amicale,
prieteneşti etc).
Suprapunerea calendarului competiţional pe graficul anual precum şi demersul
operaţiunilor anterioare (1, 2) facilitează întocmirea acestui document foarte necesar
pentru stabilirea următoarelor repere:
 densitatea activităţilor pe unitate de timp (sportive, profesionale etc);
 amplasarea şi durata perioadelor competiţionale;
 sistemul de disputare a campionatului (tur, retur, turnee etc);
 ordinea întâlnirilor adversarilor etc.
La rândul lor, aceste repere au o semnificaţie deosebită pentru efectuarea corectă a
operaţiunilor:
 stabilirea calendaristică a duratei perioadelor (inclusiv a etapelor)
pregătitoare şi de tranziţie (în funcţie de perioada competiţională pe care deja o
cunoaştem);
 programarea încărcăturii de antrenament;
 programarea dinamicii efortului şi a vârfurilor de formă sportivă;
 alegerea formelor organizatorice optime de pregătire (antrenamentele
colective şi individuale, cantonamentele, proceduri de fortificare, de refacere etc.).
După cum se observă, acest document are o mare importanţă pentru ordonarea
tuturor formelor de activitate şi mai ales, pentru stabilirea conţinutului
planului anual propriu-zis de pregătire. Stabilirea relaţiei obiectiv-conţinut, programă-
secvenţa ciclică de antrenament

(macro-mezo-microciclu-antrenament)
O planificare corectă se realizează pe traseul de mai sus, cu următoarele
precizări:
Obiectivele finale sunt echivalente cu obiectivele de rangul I care
trebuie realizate la sfârşitul sezonului. Prin obiectivele finale precizăm două aspecte
distincte:
a) general -abstract: exemple: câştigarea 191 medaliei..., ocuparea locului...,
promovarea în..., calificarea la etc. ;
b) concret: comportamentul performanţial exprimat prin parametri prospectivi de
joc.
Obiectivele intermediare sau obiective de rangul II sunt echivalente cu finalităţile
fiecărui microciclu în parte, "drum" spre realizarea obiectivelor finale, ale sfârşitului de
sezon, după tur, după retur, şi în turneul final. Obiectivele intermediare sunt desfăcute şi
rezolvate prin anumite secvenţe de instruire sau mezocicluri specifice perioadelor de
antrenament.
Exemplu: obiectivele mezocliclurilor sau a etapelor de antrenament care se
apropie mult de obiectivele instrucţionale operaţionale ale microciclurilor lecţiilor propriu-
zise.
Obiectivele intermediare, fragmentează obiectivele finale în secvenţe mai mici ca
dimensiune şi ca valoare performanţială. În mod obişnuit ele sunt caracteristice etapelor
sau mezociclurilor de pregătire.
 Obiectivele operaţionale sau obiectivele de rangul III sunt obiective de lucru
propriu-zise realizate în cadrul fiecărui antrenament în parte, al şirului de lecţii, şi
microciclurilor de antrenament. Aceste obiective acţionează în profunzimea

191
 procesului de instruire, până la cele mai mici secvenţe didactice sau până se
ajunge la îndeplinirea sarcinilor didactice: învăţat, însuşit, educat, dezvoltat etc.
Numai după precizarea obiectivelor operaţionale putem preciza conţinutul
programei de pregătire (echivalentă cu programa de studii a unei discipline şcolare).
Stabilirea relaţiei obiective-programă-ciclu, este o problemă metodologică care
condiţionează ulterior efectuarea corectă a celorlalte operaţiuni. Din această cauză,
antrenorul trebuie să stabilească în scris, având în faţă imaginea perioadelor şi ciclurilor
de antrenament, ordinea obiectivelor de pregătire şi performanţă pe traseul: obiective
finale
- obiective intermediare - obiective operaţionale.
Fără această listă a obiectivelor instrucţionale procesul de antrenament tinde să se
îndrepte spre "niciunde".

Programarea încărcăturii competiţionale şi de antrenament.

Încărcătura competiţională este în mare măsură "deja programată" de calendarul
competiţional intern şi internaţional, precum şi de sistemul de disputare al jocurilor. Aceste
două documente programează oficial încărcatura competiţională la care echipa participă
"obligatoriu", în decursul sezonului. La această încărcătură oficială (numărul total de
meciuri oficiale) se mai adaugă şi jocurilc de verificare (test), jocurile pregătitoare, jocurile
amicale, demonstrative, etc. care aparţin atât încărcăturii de pregătire, cât şi încărcăturii
competiţionale.
Programarea încărcăturii de antrenament se face în concordanţă cu încărcătura
competiţională. Nu trebuie să uităm niciodată că însăşi încărcătura competiţională face
parte din încărcătura de antrenament, deoarece competiţia este cel mai elevat mijloc de
pregătire.
Programarea încărcăturii de antrenament este o operaţiune migăloasă şi în acelaşi
timp cere din partea antrenorului multe cunoştinţe profesionale. În efectuarea programării
este exclusă cu desăvârşire improvizaţia. În locul ei trebuie să apară precizia şi rigoarea
programării ştiinţifice care înseamnă:
 capacitatea de cuprindere, cunoaştere şi pătrundere a structurii jocului şi
a procesului de instruire;
 capacitatea de creaţie în provocarea fenomenelor, cauză care să
producă fenomenele efect;
 capacitatea de predicţie a evenimentelor şi fenomenelor;
 cunoaşterea şi interpretarea justă a principiilor de antrenament, a
regulilor de determinare a structurii ciclurilor şi lecţiilor de antrenament;
 cunoaşterea profundă a legilor creşerii şi dezvoltăii fizice;
 cunoaşterea fenomenelor şi a proceselor fiziologice, biomecanice,
biochimice, psihice, sociale, psihosociale care se produc în organism şi provocarea
(aplicarea) unor stimuli optimi meniţi să le amelioreze continuu;
 cunoştinţe fundamentale ale instruirii programate şi programării
cibernetice.
Programarea propriu-zisă a încărcăturii de antrenament se face neapărat având în
faţă documentul de planificare care stabileşte o serie de jaloane importante cum ar fi:
programul activităţilor şcolare, universitare, profesionale; calendarul competiţional;
obiectivele instrucţionale (finale-intermediare) pe perioade şi etape. Pe o altă foaie de
hârtie întocmim planul anual de pregătire propriu- zis în care consemnăm pe rând:
a) durata perioadelor competiţionale în funcţie de care: stabilim durata
perioadelor pregătitoare şi de tranziţie;
b) zilele în care au fost programate jocurile oficiale, sistemul de disputare a
15
campionatului.
Cu această ocazie delimităm dimensiunea fiecărui macrociclu în parte, precum şi
obiectivele pe care trebuie să le realizăm la sfârşitul acestora. Apoi supunem unei analize
minuţioase fiecare macrociclu în parte stabilindu-i obiectivele intermediare pe perioade
mai mici, adică pe mezocicluri sau pe etapele fiecărei perioade de antrenament.
Acum, când am ajuns în profunzimea conţinutului pregătirii prin intermediul
obiectivelor descrescânde (finale-intermediarc-operaţionale) putem începe programarea
încărcăturii de antrenament.
Pentru aceasta întocmim "grătarul" planului anual de pregătire şi completăm
fiecare pătrăţică (zi) în parte, cu timpul didactic necesar îndeplinirii obiectivelor sau durata
fiecărei lecţii de antrenament colectiv (60, 90, 120, l80 minute) precum şi a altor activităţi
(momente) specifice pregătirii, notate prescurtat cu:
 PNC probe şi norme de control;
 ADM activităţi administrative (şedinţe, preluarea echipamentului, viză,
paşaport, prezentarea noilor jucători racolaţi);
 AC activităţi culturale.
În programarea tuturor activităţilor legate de pregătirea echipei (jucătorilor)
încercăm să răspundem în permanenţă cât mai corect la următoarele întrebări:
 "Ce obiective avem de îndeplinit?";
 "Care este timpul didactic necesar pentru rezolvarea lor?";
 "Care mrzocicluri şi microcicluri sunt mai potrivite?";
 "Cum trebuie să evolueze dinamica efortului şi forma sportivă?" etc.,
Răspunsurile la toate aceste întrebări trebuie să se bazeze pe principii, reguli
informaţii ştiinţifice autentice etc.
Planul anual de pregătire se elaborează anticipat sau aprioric desfăşurării
procesului de pregătire. El se prezintă jucătorilor chiar în prima zi de începere a pregătirii
pentru un nou sezon. Acest moment de prezentare a planului trebuie foarte bine pregătit
pentru a conştientiza, activa şi mobiliza sportivii pentru rezolvarea lui.

Planul de pregătire pe etapă - mezociclul

Cea mai sigură şi mai simplă cale de transpunere în practică a planului anual este
extragerea (succesivă) a fiecărei etape a perioadelor de antrenament (pregătitoare,
competiţională şi de tranziţie) cu obiectivele intermediare (semioperaţionale) deja
precizate precum şi pregătirea unui scenariu didactic care ia naştere sub semnul
planificării operaţionale ale detaliilor (mezociclul-microciclul-şir de lecţii-lecţie sau
secvenţă de lecţie).
Planul de etapă are următoarele elemente distincte:
 localizarea etapei (perioada, limitele de timp în care se desfăşoară:
durata relativ scurtă 5- 6 microcicluri sau cca. 12-20 zile;
 obiectivele instrucţionale semioperaţionale: pe componentele
fundamentale ale pregătirii precum şi a conexiunilor dintre aceste componente
(PFS- PTe; PTe-PTa; PFsp-PTe-PTa etc.). Obiectivele semioperaţionale pe etapă
ne permit o prognoză mult mai exactă a desfăşurării evenimentelor şi fenomenelor.
Această "prognoză apropiată" (de distanţă scurtă) facilitează în mare măsură
evitarea utilizării unor demersuri (strategii) instrucţionale hazardate sau riscante ;
 programarea pregătirii presupune mai întâi precizarea exactă a: zilei,
datei, momentului de pregătire (AM - (înainte de masă); PM - (după masă) - între

16
 orele, nr. curent al antrenamentului, microciclului etc.);
 reluarea obiectivelor instrucţionale care pe de o parte precizează
componenţa propriu-zisă a programului de antrenament (ce trebuie să pregătească
echipa), iar pe de altă parte strategia instrucţională sau cum şi cu ce metode -
materiale didactice (mijloace tehnice de predare: video, film etc. dar şi aparatură de
antrenament) şi mijloace (sau exerciţii) – operăm pentru fiecare obiectiv
semioperaţional în parte;
 timpul didactic afectat - se precizează în fiecare căsuţă câte minute
programăm pentru fiecare demers strategic aplicat în rezolvarea obiectivelor
instrucţionale (pe orizontală) şi numărul de minute al lecţiei de antrenament (pe
verticală);
 evaluarea îndeplinirii obiectivelor este o operaţiunc strict necesară
pentru întocmirea următorului plan de etapă.
În cazul în care intenţionăm să lucrăm cu ordinatorul, introducem elementele
planului (gata codificate) în memoria computerului sub formă de meniuri, ceea ce ne va
permite corectări în obiectivele operaţionale ale microciclurilor şi lecţiilor de antrenament.
Planul de etapă permite stabilirea secvenţelor didactice subordonate (de
infrastructură): tipurile de microcicluri, şirul de lecţii, lecţia de antrenament.
Prin această segmentare continuă a procesului de pregătire intrăm în faza
supradetalierii sau a suprafragmentării obiectivelor instruncţionale. Se pune în mod firesc
întrebarea: "nu cumva supradetalierea aduce confuzii mai mari şi deci la revenirea în faza
hazardată a desfăşurării pregătirii?" Răspunsul este categoric: "nu", deoarece această
procedură de concasare continuă ne permite să anticipăm secvenţele optime pentru
rezolvarea tuturor sarcinilor implementate în obiectivele operaţionale precum şi a factorilor
în ajutorul cărora activizăm şi conştientizăm instruirea jucătorilor (echipelor) aducându-i în
starea în care ei înşişi îşi sporesc preocupările pentru propria formare (obiectiv autotelic).

Structura microciclurilor şi dinamica efortului

Structura unui microciclu lung asamblează 5-9 teme, obiective şi sarcini instrucţionale pe
parcursul a 4 (rareori 5) zile de antrenament. Aceste microcicluri au în structură cel puţin un
ciclu diurn de 3 antrenamente (în mod obişnuit două) după formula 3-3-2-1 (9 antrenamente) ;
3-2-2-1 (8 antrenamente); 2-2-2-1 (7 antrenamente) - efectuate în 4 zile.
Fiecare dintre cele 9 antrenamente are o temă-obiectiv-sarcină didactică distinctă,
cum ar fi.
A1 = pregătirea fizică specifică; combinaţie forţă-viteză;
A2 = pregătirea tehnică; fentele, precizia loviturilor, paselor etc.;
A3 = pregătirea tactică individuală de atac/apărare (rel. 1x1);
A4 = tactica colectivă de atac/apărare: relaţia 2x2; 3x3 etc.;
A5 = un sistem de atac/apărare;
A6 = combinaţii la moment fix;
A7 = contraatacul (finalizarea), blocajul ;
A8 = joc cu temă (sau şcoală) în care sunt aplicate temele preconizate spre a fi
îndeplinite în Al-A7;
A9 = refacerea capacităţii de efort (antrenament aerob continuat cu aplicarea unor
proceduri terapeutice de refacere, masaj, saună, refacere hidrolitică etc.).
Notă: cele 3 microcicluri succesive lungi formează un mezociclu.
Cele 9 antrenamente (A1-A9) formează un microciclu de antrenament pe care
antrenorul îl programează spre a fi reluat de atâtea ori până când el consideră că
obiectivele de antrenament au fost realizate. Fiecare temă (obiectiv, sarcină) didactică

17
prioritară este cuplată cu altă temă sau obiectiv instrucţional. Ce-a de a doua temă (A2)
face parte, fie din grupa obiectivelor de ameliorare permanentă, fie din grupa obiectivelor
instrucţionale care vizează corectarea unor deprindcri greşit însuşite, fie eliminarea unor
carenţe de pregătire ş.a.m.d.
În sportul de înaltă performanţă echipele (jucătorii) concurează aproape fără
întrerupere pe tot parcursul anului, în orice oră, pe orice meridian, sau paralelă
pământeană populată.
În atare situaţie ciclicitatea perioadelor (pregătitoare – competiţională - tranziţie),
rămâne valabilă numai la nivelul echipelor (jucătorilor) aflate pe treptele formative.
Principiile de dirijare a dinamicii efortului în vederea obţinerii formei sportive au fost şi ele
restructurate. Totul este să menţii echipa (jucătorul) în stare biologică optimă pentru
concursul care urmează.
Echipele de înaltă performanţă se pregătesc mai mult prin joc, iar această
"pregătire prin joc" a devenit o componentă fundamentală a antrenamentului sportiv
contemporan.
Programarea întregii activităţi a sportivilor trebuie făcută cu mare atenţie în ceea ce
priveşte eşalonarea temelor (obiectivelor) instrucţionale: "acoperirea" acestora cu cele
mai bune metode, mijloace şi materiale; natura şi mărimea solicitărilor în fiecare
antrenament, stabilirea intervalului necesar dintre antrenamente; programarea celorlalte
activităţi (servirea meselor, refacerea după fiecare antrenament, durata somnului etc.).

Structura unui microciclu scurt de pregătire

Acest microciclu preconizează efectuarea unui ansamblu de 3-5 antrenamente în
2-3 zile. Durata antrenamentului (cca. 90-120 min), dar cu intensităţi foarte mari (mai tare
ca în meci) va rezolva 3-5 teme (obiective, sarcini) instrucţionale strâns legate de modelul
de joc. Antrenamentele notate cu A3 sau A4 şi A5 în caz că efectuăm 5 antrenamente în
3 zile, pot fi înlocuite cu antrenamente de control şi de verificare etc.
Cel mai concludent exemplu de microciclu scurt de pregătire este acela în care
sunt programate 3 antrenamente în 2 zile de pregătire.
Câteva observaţii:
 fiecare antrenament este codificat cu literc şi cifre arabe A1, A2 etc.;
 fiecare antrenament codificat se repetă după intervale foarte exacte de
timp. De exemplu: A1 paşeşte cu acelaşi "compas" dintr-un microciclu în altul,
încercând să lase "urme" din ce în ce mai adânci (efecte amplifiante). La fel se
petrece şi cu celelalte lecţii de antrenament (A2, A3 etc.);
 în perioada competiţională se va ajunge la cuplarea obiectivelor de
antrenament care-şi găsesc rezolvarea optimă prin metoda modelării (exersarea în
condiţii apropiate de joc şi mai grele ca jocul).

Programarea dinamicii efortului în diferite tipuri de microcicluri

Pentru programarea corectă a dinamicii efortului în decursul macrociclurilor şi
mezociclurilor de pregătire un rol important îl joacă tipurile de microcicluri care au la bază
o serie de legi sau principii (fiziologice, psihologice, didactice etc.) foarte bine precizate în
ceea ce priveşte aplicarea stimulilor optimi de pregatire. Aceste legi şi principii trebuie
foarte bine cunoscute mai ales în ceea ce priveşte aplicarea şi armonizarea parametrilor
cantitativi şi calitativi ai dinamicii efortului (volum, intensitate, complexitate).

PLANUL DE ANTRENAMENT

18
 Lecţia de antrenament este forma organizatorică cu cea mai mare frecvenţă de
utilizare în pregătirea sportivilor. Succesul (rezultatele) unui antrenor este în mare măsură
legat de înţelepciunea şi meticulozitatea cu care îşi pregateşte dinainte conspectul sau
planul lecţiei de antrenament. Pregătirea unor astfel de planuri este tot atât de importantă
pentru antrenorii care lucrează la nivel formativ (copii, juniori), cât şi pentru cei care
pregătesc echipele de înaltă performanţă.
În elaborarea planului de lecţie, ca şi în realizarea lecţiei propriu-zise este necesar
să ţinem seama de următoarele cerinţe fundamentale:
 să aibă temă (subiect) didactică preluată din programa de instruire a
echipei (jucătorului);
 să aibă obiectiv (scop) instrucţional (preluat din temă) şi exprimat prin
aspecte comportamentale şi normative;
 să aibă sarcini didactice exprimate în mod obişnuit prin verbele: a
învăţa, a perfecţiona, a educa, a dezvolta, a ameliora etc.;
 să menţioneze materialele didactice necesare: de predare, de
măsurare, înregistrare-redare, de investigaţie ştiinţifică, aparate şi materiale de
antrenament etc.;
 să precizeze locul de desfăşurare şi să ţină seama de tipul de lecţie
preconizat;
 să precizeze timpul didactic afectat fiecărui obiectiv de pregătire
precum şi amplasarea acestuia în cadrul lecţiei;
 să asigure transferul (ce s-a reţinut din lecţia precedentă) şi retenţia
(noi "ancore" pentru obiectivele următorului antrenament). Cu alte cuvinte să
asigure legătura organică cu antrenamentele precedente şi cu cele ce urmează;
 sa asigure feed-back-ul, sau să precizăm neapărat testul, proba de
control sau indicatorii (procentajele, performanţe etc.) care să ne arate în ce
măsură obiectivele instrucţionale ale lecţiei au fost îndeplinite. Rezultatele acestor
probe joacă un rol important în conştientizarea şi activizarea pregătirii jucătorilor;
 să includă în final (după partea de încheiere a lecţiei) durata şi
conţinutul programului de refacere a organismului după efort.
Planul unui antrenament este, metaforic vorbind, regizarea anticipată a unui
scenariu didactic pe care-l aplicăm în practică "sub semnul rigorii", al îndeplinirii
obiectivelor operaţionale concrete. Acest plan deţine un instrument de lucru precis
(concret) şi eficient pentru eliminarea hazardului sau improvizaţiei din procesul de
instruire.
Aplicarea în practică a planului - conspect începe cu un scurt comentariu în care se
anunţă obiectivele operaţionale ale lecţiei şi criteriile sau mijloacele prin care se va
aprecia îndeplinirea lor. Acesta este primul pas al rezolvării principiului participării
conştiente şi active a sportivilor la lecţie. Un antrenor care nu-şi anunţă echipa/sportivii
"Ce vor face?" (atenţie ce vor face sportivii şi nu antrenorul) şi "De ce vor face?" - îşi face
singur un mare deserviciu, frustrându-i pe "elevii" săi de o serie întreagă de disponibilităţi
psihopedagogice care zac în stare latentă, cum ar fi: participarea conştientă şi activă,
satisfacerea motivaţiilor intrinseci (dorinţe, nevoi, interese), capacitatea de gândire
operaţională, spiritul de iniţiativă, inteligenţa motrică, preocupări autotelice, creativitatea,
valorificarea aptitudinilor personale etc.
Planul-conspect de antrenament trebuie să aibă o formă de expunere foarte
simplă.
Planul de antrenament trebuie cu stricteţe respectat. Este recomandabil să folosim
exerciţii de durată scurtă, 10-15 minute şi nu mai mult, deoarece după această perioadă
de timp lucrul devine mai monoton şi nu se bucură de aceeaşi participare din partea
19
 sportivilor. Prelungirea acestor perioade se face rareori, dar numai ca "pedeapsă"
anunţată în prealabil efectuării exerciţiului. Sportivii se vor strădui din toate puterile să
evite asemenea "pedepse". "Pedeapsa" capătă caracter colectiv (social) în sensul că "toţi"
jucătorii se străduiesc să o evite în asemenea momente.
Programele speciale de individualizare colectivă şi individualizare sunt elaborate în
scopuri didactice bine precizate. Ele constau dintr-un set de exerciţii (mijloace) anume
selecţionate şi aplicate sistematic pe care întreaga echipă le exersează, toţi jucătorii de
pe acelaşi post, toţi jucătorii de pe posturi care intră în colaborare sau numai "unii" jucători
din echipă.

PLANIFICAREA PREGĂTIRII SPORTIVE

Aspecte de planificare în jocul de volei

Procesul de planificare este un mod de a proceda ştiinţific, metodic şi este utilizat pentru
a ajuta sportivii să atingă niveluri înalte de antrenament şi performanţă. Fiind instrumentul cel
mai important pe care antrenorul îl are la dispoziţie, considerăm că folosirea planificării pe
suport informatic este o metodă eficientă şi poate elimina în timp util greşelile apărute în
pregătire şi concurs.
Prin planificare antrenorii îşi creează un model prin ordonarea şi cântărirea factorii de
pregătire, care duc la o anumită eficienţă a antrenamentelor. Procesul de planificare este un
mod de a acţiona metodic şi ştiinţific, fiind utilizat pentru a ajuta sportivii să atingă niveluri înalte
de antrenament şi performanţă. Este instrumentul cel mai important pe care antrenorul îl are la
dispoziţie, pentru dirijarea unui program de antrenament bine organizat. Un antrenor este
eficient în măsura în care organizarea şi planificarea lui sunt eficiente.
Un program de pregătire planificat şi organizat elimină hazardul. Planificarea este arta de
a utiliza ştiinţa pentru a structura un program de pregătire fundamentat ştiinţific.
Din etapele planificării menţionăm următoarele aspecte:
 structura multianuală;
 macrociclul de pregătire;
 mezociclul de pregătire;
 microciclul de pregătire;
 planul de antrenament.
Structurile multianuale de pregătire stabilesc obiective, care devin fundamentale pentru
orientarea pe lungă durată. Prin stabilirea datelor de concurs, cu mult înainte, întăreşte poziţiile
cu repere fundamentale ale antrenamentului, ca momente de manifestare a capacitaţii de
performanţă.
Macrociclul de pregătire trasează obiectivele prioritare ale programului de pregătire cu un
anumit timp înainte. Acesta conţine date care se referă la:
 durata macrociclului;
 obiectivele pe termen lung, mediu, scurt;
 date calendaristice;
 calendar competiţional (intern şi extern);
 periodizarea pregătirii;
 forme de pregătire;
20
  probe de control;
 control medical.
Mezociclul are o durată de 15-30 zile şi, în funcţie de sarcinile şi obiectivele pe care le
avem de îndeplinit în această perioadă distingem câteva tipuri:
 de adaptare;
 de dezvoltare;
 de pregătire;
 de precompetiţionale;
 de valorificare;
 de tranziţie.
Mezociclul creionează planificarea pregătirii pe o perioadă medie de timp şi conţine
date care se referă la:
 perioada de desfăşurare a mezociclului;
 obiective ( de performanţă şi instruire);
 perioadele de pregătire;
 formele de pregătire;
 datele calendaristice (lună, ziuă, dată);
 numărul zilelor de pregătire;
 numărul de antrenamente / zi;
 volumul de lucru/antrenament ( în minute) A.M. şi P.M.;
 numărul jocurilor de verificare;
 numărul jocurilor oficiale.
Microciclul de pregătire se referă la o succesiune de fenomene care se produc cu
regularitate. In cadrul pregătirii acesta reprezintă instrumentul funcţional cel mai important al
planificării, deoarece structura şi conţinutul său determină calitatea procesului de antrenament.
In elaborarea unui „microciclu” se va ţine seamă de o serie de factorii, dintre care cei mai
importanţi sunt:
 stabilirea cerinţelor pregătirii - volum, nr. antrenamente, intensitate etc.;
 stabilirea nivelului de intensitate - câte vârfuri trebuie să realizăm;
 stabilirea zilelor de antrenament şi de competiţie;
 dinamica încărcării pe microciclu.
Cerinţe generale de alcătuire a unui macrociclul le putem structura pe 3 segmente
importante:
1. Operaţional - în care se introduc valori exprimate în minute a componentelor
modelului, tăria antrenamentului exprimată în procente (convenţional 40% mediu; 75%
submaximal, 90% maximal);
2. Stabilirea sarcinilor fiecărui antrenament;
3. Operaţii matematice şi reprezentări grafice - prin care se reuşeşte o vizualizare a
ceea ce am planificat şi realizat, care ne definesc datele de viitoare corecţii ale planificării.
Instrumentele cu care se operează într-un microciclu sunt:
 volum total pe microciclu;
 tăria medie a fiecărui antrenament;

21
  dinamica tăriei antrenamentului - reprezentare grafică;
 indicele de antrenament;
 ponderea factorilor antrenamentului;
 numărul de zile din microciclu.
In funcţie de problematica şi sarcinile pe care le avem de rezolvat, microciclurile sunt:
 de angrenare-adaptare;
 de dezvoltare;
 de menţinere;
 de soc;
 de şlefuire;
 de valorificare;
 de refacere–recuperare.
Microciclul de angrenare-adaptare este specific perioadei pregătitoare şi are ca obiectiv
principal adaptarea organismului cu efortul. Este specific perioadelor de început de pregătire.
Microciclul de dezvoltare specific perioadei pregătitoare. Obiectivul acestuia este de a
perfecţiona deprinderile şi a dezvolta calităţile motrice.
Microciclul de menţinere este specific perioadei pregătitoare în care principale direcţii de
acţiune sunt perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice individuale şi colective.
Microciclul de şoc se caracterizează prin creşterea solicitărilor de antrenament peste
nivelul competiţiei. Este specific perioadei pregătitoare.
Microciclul de şlefuire specific perioadei precompetiţionale are ca obiectiv principal
optimizarea relaţiilor de joc.
Microciclul de valorificare este specific perioade competiţionale şi are ca obiectiv
principal comportarea în competiţie.
Microciclul de refacere-recuperate se caracterizează prin înlăturarea oboselii fizice şi
psihice, restabilind energia sportivului. Acest tip de microciclu refac potenţialul iniţial al
sportivului şi previn supraantrenamentul.

Microciclul
- reprezintă o etapă de antrenament relativ mică, constituită din mai multe unităţi de
antrenament. Acesta are la bază conţinut didactico-metodic şi în conformitate cu starea de
performanţă planificată a sportivului.
Revenirea poate avea loc nemijlocit, dar şi prin intercalarea altor microcicluri. În ierarhia
ciclurilor de antrenament microciclul este cel mai mic. El se compune din cel puţin două unităţi
de antrenament, dar cel mai adesea este aplanificat şi realizat ca ciclu săptămânal. Săptămâna
calendaristică este o mărime de planificare favorabilă. Dacă însă se pun ca bază alte criterii
decât “tehnologia de planificare”, de ex. raporturile de solicitare şi de restabilire, durata optimă
pentru operaţiile motrice de învăţare etc., atunci vom întâlni şi microcicluri care fie că sunt cu
mult mai scurte sau cu mult mai lungi decât săptămâna calendaristică. Din punct de vedere
ştiinţific este de dorit acest lucru, dar adesea nu este realizabil din motive sociale şi practic-
materiale.
Funcţia unui microciclu constă în asigurarea unui raport optim de solocitare şi de
restabilire şi în cuprinderea, ghidarea efectelor individuale ale unităţillor de antrenament care

22
compun respectivul microciclu în acea direcţie, care este prestabilită prin obiectivul şi
construcţia mezociclullui supraordonat. Aceasta este o problemă metodică a antrenamentului
complicată, deoarece efectul de antrenament ale unităţilor de antrenament învecinate care se
suprapune aici se poate răsfrânge în sensul obiectivului antrenamentului atât în mod pozitiv cât
şi neutral sau negativ. Următoarele mărimi de efect în corelaţiile lor sunt răspunzătoare pentru
acest lucru:
 conţinutul fiecărei unităţi de antrenament
 cerinţele de efort a unităţilor de antrenamament şi solicitările sportivilor provocare
de acestea
 starea performanţei a sportivilor
 capacitatea de efort a sportivilor
 timpul între unităţile de antrenament
 heterocronismul proceselor de restabilire.

O structură optimă a unui microciclu poate fi realizată doar atunci, când capacitatea de
refacere a sistemului de legatură faţă de alte sisteme funcţionale este luată în considerare.
Eforturile care solicită într-un grad ridicat acest sistem trebuiesc intercalate cu mare grijă în
microciclu.
Pregătirea lor prin folosirea exerciţiillor generale de antrenament în unitatea de
antrenament de mai înainte şi pregătirea ulterioară prin folosirea măsurilor fizioprofilactice poate
fi numită aici ca posibilitate.
La construirea unui microciclu trebuiesc numiţi şi alţi factori de influienţă – în afara celor
numiţi până acum, care nu trebuie trecuţi cu vederea. Nu toţi au un rol la fel de important în
fiecare ramură sportivă. Aceştia sunt:
- realizarea de competiţii în respectivul microciclu resp. în microciclul din aval sau
din amonte
- armonizarea efortului sportiv cu efortul cotidian al sportivilor
- premize materiale
- timpi pentru călătorii, în special în cazul sistemelor de joc pe puncte în jocurile
sportive.
Una din formele de prezentare a microciclurilor se compune de regulă dintr-o fază de
efort (stimularea proceselor de adaptare prevăzute şi a proceselor de învăţare sportivo-tehnice)
şi dintr-o fază de odihnă respectiv de restabilire. Din motive diferenţiate (poziţia competiţiilor,
motive de planificare tehnică etc.) întâlnim în practica sportive şi ambele faze aşezate succesiv
şi denumite microciclu. Durata respectivului microciclu este decisivă (de ex. săptămâna
calendaristică).
Structura microciclurilor nu poate fi generalizată. În cazurile singulare prea multe mărimi
de acţiune influenţează respectivul microciclu. Se poate face însă diferenţierea între anumite
tipuri de microcicluri, care pot fi numite microcicluri introductive, de bază, pregătitoare pentru
competiţie, microcicluri de competiţie şi de restabilire. Atât în teoria cât şi în practica sportivă
pot fi întâlnite microcicluri de acelaşi tip, pentru care se aleg noţiuni diferenţiate.
Cele spuse anterior cu privire la microcicluri sunt valabile în special pentru sportivii de
performanţă care se antrenează foarte des. Cu cât unităţile de antrenament se găsesc la o

23
distanţă mare unele faţă de altele, cu atât mai mult se reduce importanţa construcţiei
microciclurilor.

Mezociclu
- reprezintă o etapă de antrenament ceva mai lungă compusă din mai multe
microcicluri care trebuie săurmăreascp un anumit obiectiv.
Funcţia unui mezociclu constă în dirijarea corespunzătoare a efectului seriei de
microcicluri care compun respectivul mezociclu şi care ca conţinut sunt adecvate sarcinilor
parţiale ale antrenamentului care urmează a fi soluţionate de mezociclu. Pentru exixtenţa
mezociclurilor şi pentru necesarea operare cu acestea, vom numi două motive principale:
 Garantarea unităţii necesare între efort/solicitare şi între odihnă/restabilire în
cadrul antrenamentului.
 Necesitatea antrenării accentuate (cu referire la anumite sarcini parţiale ale
dezvoltării performanţiale) în intervale de timp, care vor fi derivate din legităţile dezvoltării
performanţiale, precum şi într-o anumită succesiune şi ea derivată din aceste legităţi.
Asigurarea unităţii între efort/solicitare şi între odihnă/restabilire este demnă de luat în
seamă pentru întregul antrenament sportiv, precum şi pentru mezocicluri. La mezocicluri în mod
special este remarcabil faptul, că în ciuda unui raport echilibrat între efort/solicitare –
odihnă/restabilire rezultă, în condiţiile unui antrenament continuu, o “acumulare” în creştere a
oboselii. Această “acumulare” de la microciclu la microciclu – în special la antrenamentul
sportivilor de performanţă – este în primă fază un stimmul eficace pentru dezvoltarea capacităţii
de performanţă sportivă, promovând mobilizarea maximă a sistemelor funcţionale participante
ale organismului respectivului sportiv.
Sportivul este supus unor cerinţe maxime. Un efect pozitiv a acestui proces este de
aşteptat doar în condiţiile în care se reuşeşte cuprinderea graniţei câtre oboseala fizică şi
psihică şi se poate evita această obosire sau chiar epuizare. În cadrul unui mezociclu se
observă că după câteva microcicluri apare oboseala şi de aceea trebuie să urmeze unul mai
uşor sau unul de restabilire. În acest mod poate fi asigurată o desfăşurare eficientă a proceselor
de pregătire.
Durata mezociclurilor depinde de procesele de adaptare precum şi de procesele
sportivo-motrice de învăţare şi de stabilizare. Sunt necesare cel puţin intervale de timp între 3-6
săptămâni, pentru a putea obţine îmbunătăţiri perceptibile ale premizelor performanţei sportive.
În practica sportivă se fac compromisuri în ceea ce preiveşte durata mezociclurilor,
deoarece perioada competiţională sau planificarea iniţială nu poate fi pusă întotdeauna în
concordanţă cu criteriile deja cunoscute.
În plus, din instrumentarul antrenamentului fac parte şi mezocicluri mai scurte. Prin
intermediul acestora se realizează conţinuturi specifice (de ex. refacerea, restabilirea,
corectura). Mezocicluri cu o durată de 14 zile nu sunt o raritate. În acest context trebuie
accentuat faptul, că un mezocciclu există doar în relaţia lui cu microciclul şi cu macrociclul.

Macrociclu

24
 Macrociclul – sau ciclul mare de antrenament – se compune din mai multe mezocicluri şi
de regulă are o durată de câteva luni până la un an de atrenament. Macrocicluri sunt şi ciclurile
de mai mulţi ani, în special ciclurile olimpice de patru ani şi cele de doi ani.

Pornind de la cele trei faze caracterizate rezultă pentru macrociclu o anumită structură
de bază, compusă din prima etapă orientată pe dezvoltarea capacităţii de performanţă sportivă,
din etapa a doua, care serveşte la stabilizarea relativă a unui nivel ridicat a capacităţii de
performanţă, şi în fine din etapa în centrul căreia se situează odihna şi restabilirea după
eforturile precedente. Aceste etape sunt denumite perioadă de pregătire, perioadă
competiţională şi perioadă de trecere, de unde rezultă noţiunea de ciclu de perioade.
Structurarea macrociclurilor într-o perioadă de pregătire, într-una competiţională şi într-
una de trecere, chiar dacă conţinuturile, durata şi denumirea perrioadelor sunt diferite faţă de
modelul iniţial, este unanim recunoscută. În special îmbunătăţirea condiţiilor material-tehnice în
aşa numitele sporturi condiţionate de sezon, care permit antrenamentul specific competiţional
precum şi o activitate competiţională pe durata întregului an , precum creşterea numărului de
competiţii datorate comercializării sportului competiţional au condus la modificari în structura
anului de antrenament.
În multe cazuri asociaţiile sportive sunt obligate să participe la aceste competiţii
(competiţii de cupă, cupe mondiale, cupe europene), deoarece competiţiile de cupă sunt folosite
din ce în ce mai mult ca competiţii de calificare pentru Jocurile Olimpice respectiv pentru
Campionatele Mondiale. Aceste modificări se referă în special la
- scurtarea duratei ca timp a ciclului de perioade resp. a macrociclului,
- obţinerea capacităţii performanţiale specifice competiţiei la un nivel relativ ridicat
aproape pe durata întregului an de antrenament,
- o individualizare puternică a construcţiei anului de antrenament în sportul de mare
performanţă.
- Scurtarea ca timp a macrociclului se oglindeşte în tendinţa pentru creşterea
periodizării duble resp.multiple, deci ciclul de perioade pentru pregătirea unuui sezon
competiţional nu se repetă doar o singură dată, ci de mai multe ori, în majoritatea sporturilor de
două sau de trei ori în anul de antrenament. În acest caz perioade de trecere se realizează doar
o singură dată la sfârşitul anului de antrenament.
Avantajele periodizării multiple se regăsesc în special în
- densitatea mai mare a competiţiilor în anul de antrenament, chiar şi în sporturile
condoţionate de sezon (de ex. sezonul de sală şi în aer liber în atletism),
- intensificarea procesului de antrenament, deci un aport mai ridicat al mijloacelor
de antrenament intensive şi specifice competiţiei în anul de antrenament,
- planificarea mai bună şi dirijarea ciclurilor mai scurte şi mai des repetate,
mai buna stimulare psihică a sportivilor cu o monotonie scăzută şi o participare mai
frecventă la competiţii.
Trebuie avut în vedere faptul, că macrociclul nu poate fi scurtat la infinit, trebuind să
existe timpul necesar pentru procesele de adaptare care stau la baza dezvoltării performanţei –
2,5 luni fiind limita inferioară.

25
 Dobândirea capacităţii performanţiale specifice competiţiei la un nivel relativ ridicat-
aproape pe durata întregului an de antrenament – serveşte şi ea la îndeplinirea obiectivului –
participarea la competiţii pe cât posibil pe perioada întregului an.
Procesul de adaptare se desfăşoare pe faze, iar îmbunătăţirea premizelor
performanaţiale inividuale în întregul organism trebuie integrată întotdeauna doar în sistemul
general, deci el poate avea efect doar prin conlucrarea armonizată a tuturor sistemelor
funcţionale. Această integrare sistemică se realizează pe planul mezociclic al procesului de
antrenament, permiţând menţinerea capacităţii performanţiale specifice competiţiei la un nivel
relaziv ridicat pe durata întregului an.
Premizele individuale şi adaptibilitatea diferenţiată a sportivilor – necesare atingerii marii
performanţe – trebuie să-şi găsească corespondenţa în structura şi durata temporală a
macrociclurilor.
Modificarea şi dezvoltarea în continuare a periodizării clasice au condus la modificări în
sistemul noţional. Mai precis ciclizarea reprezintă o dezvoltare a periodizării, chiar dacă în
practica sportivă sistemele noţionale nu sunt întotdeauna strict separate.

Unitatea (lecţia ) de antrenament

Unitatea de antrenament este un capitol al procesului de antrenament şi de exersare, şi
ca atare fiecare unitate de antrenament se află în legătură cu cea precedentă şi cu următoarele.
Unitatea de antrenament trebuie văzută întotdeauna ca un tot unita. Componentele ei principale
– introducerea, partea principală, partea de încheiere (1) trebuiesc puse în acord în vederea
realizării obiectivelor propuse în ceea ce priveşte formarea şi educarea.

Controlul micro - şi macrociclurilor de pregătire

Întreaga pregătire trebuie coordonată şi verificată pe termen scurt, mediu şi lung la toate
nivelele de pregătire din cadrul proceselor de antrenament în vederea optimizării
performanţelor sportive.
Noţiunea de ramificare a controlului, simplifică înţelegerea antrenamentului sistematic,
deoarece astfel de concepte pot:
 descrie antrenamentul ca un proces pentru planificarea imediată şi pe termen
lung;
 descrie antrenamentul ca un sistem capabil să demonstreze interrelaţiile care
există între zonele individuale ale antrenamentului;
Toate instrumentele de control încep cu planificarea antrenamentului, bazat fiind pe
experienţe subiective şi pe cunoştinţe obiective oferite de teoriile antrenamentului general şi
specific care detailează structura şi efectele acestuia.
Controlul efectelor antrenamentului capătă o importanţă tot atât de mare ca şi fazele de
programare-planificare a procesului de pregătire, iar controlul acestuia reprezintă condiţia
fundamentală de dirijare ştiinţifică a antrenamentului.
In continuare vom enumera câteva obiective importante în controlul antrenamentului
sportiv:
 verificarea şi aprecierea nivelului de dezvoltare a calităţilor motrice, a pregătirii
tehnico-tactice, psihice etc.;

26
  cunoaşterea reacţiei organismului sportivului la efortul de antrenament şi
particularităţile, în timp, a proceselor de oboseală şi refacere;
 verificarea indicatorilor de efort - volum, intensitate, complexitate etc.;
 verificarea indicelui de antrenament.
Obiectivele cele mai importante în controlul microciclului de pregătire, sunt:
 verificarea realizării dozării efortului pe microcicluri de pregătire;
 verificarea ponderii dinamicii factorilor de antrenament planificaţi;
 verificarea realizării temelor de antrenament şi a eficienţei mijloacelor raţionalizate
şi standardizate folosite;
 verificarea redimensionării conţinutului microciclurilor de pregătire, în funcţie de
rezultatele obţinute în competiţie;
Obiectivele cele mai importante, în controlul macrociclurilor de pregătire, sunt:
 analiza rezultatelor obţinute şi compararea lor cu obiectivele de performanţă
stabilite;
 compararea indicilor de eficienţă a acţiunilor tehnico-tactice realizate în competiţie
cu valoarea obiectivelor cifrice planificate;
 controlul realizării calendarului competiţional intern şi internaţional planificat.

27