NR.

1-2022
 COLECTIVUL DE REDACȚIE

REDACTORI:

PROFESORI COORDONATORI:

BĂDILĂ CORBELIA-PROF. FIZICĂ

BURLOIU IOANA RAMONA- BIOLOGIE

COSTINESCU DANIELA -PROF. CHIMIE

NECULA ION-PROF. FIZICĂ

VĂSII AURA DOINA-PROF.FIZICĂ

COPERTĂ
 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE/ EDITORIAL

FIZICĂ…………………………………………………………………….

CHIMIE…………………………………………………………………….

BIOLOGIE…………………………………………………………………
FIZICĂ
 PROIECT EDUCAȚIONAL

” INOVAȚIE ȘI CREATIVITATE ÎN FIZICĂ”

PROPUNĂTORI:

Profesori: BĂDILĂ CORNELIA

NECULA ION

VĂSII AURA DOINA

OBIECTIVE:

Dezvoltarea spiritului de cercetare și colaborare în vederea obţinerii unor rezultate riguros

argumentate ştiinţific;
Formarea deprinderilor de aplicare a regulilor şi tehnicilor necesare pentru executarea
dispozitivelor;
Identificarea, determinarea noţiunilor şi mărimilor fizice pentru realizarea dispozitivelor;
Să utilizeze sursele informaţionale pentru definirea fenomenelor, legilor,etc. și întocmirea
unor referate precum și a unor postere informative.

CONŢINUTUL ACTIVITĂŢII
1. ÎNTOCMIRE REFERAT CU O TEMĂ LIBERĂ
2. POSTER: A3 Temă liberă – științe – fizică
3. Realizarea unui dispozitiv funcțional sau a unei machete - cu ajutorul căruia/căreia se pot
explica principii și legi ale fizicii.
 SECȚIUNEA
REFERAT CU O TEMĂ LIBERĂ

Poluare fonică

omicacazan89@gmail.com

Poluarea fonica reprezinta expunerea a oamenilor sau a animalelor la sunete de nivele

deranjante, stresante sau daunatoare. Cu toate ca sunetele infricosatoare si puternice sunt o parte
din natura, numai in anii recenti, datorita urbanizarii,a devenit lumea zgomotoasa in mod cronic.
Intensitatea sunetului este masurata in decibeli. Scara decibelica este un logaritmica si
creste vertiginos: o crestere de aproape 3 unitati inseamna dublarea volumului sunetului. In
salbaticie, nivelul sunetelor, in mod normal, ar fi de 35 de decibeli. In timpul vorbirii nivelul
sunetului este de 65-70 decibeli. Traficul intens genereaza 90 decibeli. La 140 de decibeli sunetul
devine dureros omului, dar efectele daunatoare, inclusiv pierderea auzului, au loc la nivele mult
mai mici.
Mare parte din poluarea fonica provine de la masinarii, automobile, camionane si avioane.
Echipamentele de constructie, masinile agricole si amalgamul de masinarii din interiorul
fabricilor pot fi periculos de zgomotoase. Alte obiecte cum ar fi aparatele de taiat iarba, arme de
foc si unele jucarii pot fi deasemenea zgomotoase. Chiar si muzica, daca este ascultata la un
volum foarte mare, in special in casti, poate fi la fel de daunatoare ca si zgomotul produs de o
drujba.
Pana si in oceanele este prezenta problema zgomotului. Motoarele navelor, in special al
vapoarelor, produc mult sunet. Platformele pentru forare la adancime sunt si ele zgomotoase si
mai recent sunt sunetele foarte puternice de frecventa joasa, sonar-ul, emise pentru a detecta
submarine si pentru obtine informatii despre temperatura apelor si despre incalzirea globala.
2. Impactul poluarii fonice
Cele mai importante probleme legate de sanatate, cauzate de poluarea fonica, sunt pierderea
auzului. Orice sunet care depaseste ca intensitate vorbitul poate rani celule delicate din cohlee,
zona unde sunetul este transformat in impuls nervos auditiv. Initial rana este una temporara, insa,
expunerea repetata poate produce o rana permanenta. Zgomotele puternice provoaca surziri
rapide, sunetele extrem de zgomotoase, cum ar fi sunetul produs de descarcarea unei arme de
aproape, poate provoca surzire imediata. Cu toate acestea si suntele de 85 de decibeli vor
provoca o pierdere a auzului dupa o expunere indelungata. 10 mil. de a americani au unele
probleme cu auzul datorate partial sau integral expunerii la zgomote puternice si 20 de mil. sunt
in risc.
Majoritatea problemelor legate de auz au sursa la locul de munca, unde muncitorii nu se pot
feri de sunete periculoase si expunerea la acestea poate dura mai multi ani.
Chiar si la nivele sub cele care provoaca pierderea auzului, poluarea fonica produce unele
probleme, cum ar fi incapacitatea de a conversa cu una sau mai multe persoane si probleme
legate de somn. Fiind o sursa de stress, ea poate provoca pe langa tensiuni mari si alte probleme
cardiovasculare, alaturi de dereglari nervoase. Conform Institutului National al Sanatatii, 65 de
milioane de americani sunt expusi la zgomote ce le pot diminua capacitatile de lucru si le pot
produce dereglari ale somnului si alte 25 de milioane isi risca sanatatea datorita zgomotului.
Zgomotul este un factor de stress si pentru animalele domestice si pentru cele salbatice. In
zonele retrase, elicopterele si avioanele militare inspaimanta adesea animalele. De exemplu, in
Alaska, s-a aratat ca zgomotul produs de avioane reduce sansele de supravietuire a puilor de
caprioara. Se considera ca sunetele din ape din jurul porturilor pot produce confuzii sonarului
natural al balenelor, folosit pentru a naviga, comunica si pentru a-si gasi hrana.
 3. Metode de combatere a poluarii fonice

Poluarea fonica nu este o „necesitate” in zonele bine industrializate. Se pot face multe pentru
a reduce severitatea problemei, de exemplu, masinariile si vehiculele pot fi construite astfel incat
vor produce mai putin zgomot. Etichetele care indica nivelul zgomotului a unui produs pot ajuta
consumatorii sa evite produsele zgomotoase si sa aleaga alternative mai silentioase.
Chiar si dupa ce zgomotul este produs el poate fi atenuat in asa fel incat sa reduca expunerea
oamenilor la el. Acasa sau la birou, izolarea peretilor si instalarea geamurilor duble pot diminua
sunetul traficului, a vecinilor si a altor surse zgomot exterioare. Peretii pusi de-a lungul
autostrazilor pot proteja persoanele care locuiesc in apropiere de acestea de sunetul traficului.
Metode de protejare individuale sunt dopurile de urechi sau castile antifonice, mai ales cand
sunetul depaseste 85 decibeli.
In ultimii 30 de ani, Statele Unite si alte tari au depus eforturi considerabile pentru a controla
poluarea fonica. Majoritatea vehiculelor si alte producatoare de zgomot sunt mult mai silentioase
decat erau in trecut. Insa acum sunt mai multe masinarii producatoare de zgomot care
functioneaza mai mult.
In S.U.A. majoritatea regulilor privitoare la poluarea fonica au fost stabilite acum doua
decenii si criticii cer masuri noi si mai stricte cat si imbunatatirea celor vechi. Ce este valabil si
pentru celelalte moduri de poluare este valabil si in cazul poluarii fonice: cele mai bune eforturi
impotriva poluarii tind numai sa tina sub un relativ control poluarea astfel incat ea sa nu
depaseasca limitele normale.
 DIFRACȚIA UNDELOR

Bănulescu Petru Radu, clasa a XI-a D

Dacă undele întâlnesc obstacole de dimensiuni comparabile ca ordin de mărime cu

lungimea de undă se produc abateri de la propagarea rectilinie, ceea ce conduce la o redistribuire
în spațiu a intensitații undelor, apărând zone de intensitate maximă și respectiv intensitate
minimă, specifice fenomenului de interferență.

Astfel, fenomenul de difracție constă în patrunderea undelor in domeniul umbrei

geometrice a obstacolelor de dimensiuni mici, comparabile cu lungimea de undă a undelor
respective. Ca obstacole putem avea un paravan prevazut cu o fantă mica, sau un obiect
netransparent, de o formă oarecare. Explicarea fenomenului de difracție se poate face pe
baza principiului Huygens-Fresnel.

1.Principiul Huygens-Fresnel

O undă reprezintă în general propagarea unei perturbații din aproape in aproape, în

întregul spațiu. Dacă se consideră o suprafață închisă S care înconjoară izvorul de unde I, este
evident că perturbația va ajunge într-un punct P oarecare, aflat în exteriorul suprafeței S, prin
intermediul punctelor de pe această suprafață. Se poate pune întrebarea dacă propagarea undelor
în exteriorul suprafeței închise S nu se reduce la emisia de către niște surse dispuse convenabil pe
această suprafață(fig.1). 

Figura 1.Principiul lui Huygens referitor la existența undelor secudnare

Răspunsul la această întrebare îl constituie principiul lui Huygens, care afirmă că sursa
primară de unde poate fi înlocuită printr-o distribuție continuă de surse secundare punctiforme,
convenabil alese pe suprafața închisă S, astfel încât rezultanta obținută prin suprapunerea undelor
secundare în punctul P să fie identică cu unda primară emisă de izvorul I, care ajunge în punctul
P. Suprafața închisa S poate fi particularizată la o sferă sau la un plan, corespunzător formei
concrete a frontului de undă.

Se constată însă că principiul lui Huygens poate explica pătrunderea undelor în regiunea
umbrei geometrice, dar nu explică redistribuirea intensității undei, adică producerea franjelor de
difracție. Ultimul aspect al fenomenului de difracție este explicat printr-o completare adusă de
Fresnel la principiul lui Huygens: amplitudinea și faza fiecărei surse secundare sunt egale, în
fiecare punct al suprafeței S, cu amplitudinea și faza produse în aceste puncte de către unda
primară. Astfel, potrivit postulatului lui Fresnel, undele secundare de pe suprafața S sunt unde
coerente și deci pot introduce fenomenul de interferență. În acest sens, difractia poate fi
considerată ca o interferență multiplă a undelor secundare, emise de toate sursele plasate pe o
suprafață de undă.

Combinația dintre principiul "de construcție" al lui Huygens cu postulatul interferenței

emis de către Fresnel poartă numele de principiul Huygens-Fresnel.

Fresnel face ipoteza că amplitudinea  a undei emise de o sursă secundară   este

proporțională cu aria   a sursei secundare, și depinde de direcția de propagare. Valoarea

amplitudinii   este maximă în sensul de propagare a undei primare, și nulă pe aceeași direcție
în sens contrar. Astfel se explică faptul că nu apar unde regresive (care s-ar întoarce la
sursa principală I), și deci la fenomenul de interferență contribuie numai undele secundare
progresive (care se propagă în sens direct).
Această ipoteză a lui Fresnel este descrisă matematic prin introducerea unui factor de

înclinare , care descrie variația cu unghiul   a amplitudinii   a undelor secundare:

 (1)

unde  , pentru   și   scade la zero pentru  .

Din punct de vedere istoric au rămas denumirile de difracție Fresnel - pentru cazul când
difracția se studiază în lumină divergentă, și difracție de tip Fraunhofer - pentru cazul când
difracția se studiază în lumină paralelă.

2. Difractia Fresnel (în lumină divergentă)

Considerăm o undă monocromatică cu lungimea de undă  , ce se propagă într-un

mediu omogen de la sursa I, ajungând în punctul de observație P. În general, sursa I poate fi
înconjurată de o suprafață de formă arbitrară. Pentru simplificare alegem o suprafață sferică de
rază  , centrată pe sursa I (fig.2).

Potrivit principiului Huygens-Fresnel, fiecare porțiune de pe frontul de undă poate fi

considerată o sursă de unde secundare. Perturbația ajunsă în punctul de observare P de pe o

porțiune de arie   centrată pe punctul   este:

 (2)

unde:

 (3)

este amplitudinea perturbatiei în punctul P datorată undelor secundare ce se propagă de pe o

suprafață de arie  , iar   este amplitudinea la o distanță egală cu unitatea de "sursă"  ,

și   este faza inițială. Elementul de arie   trebuie ales suficient de mic, astfel încât

mărimile   și   să rămână constante în limitele acestei arii.

Firgura 2. Metoda lui Fresnel de împărțire a frontului de undă în surse de unde secundare
 Presupunem că între sursa I și punctul de observare P se suflă un ecran netransparent, în
care se practică o deschidere de rază ρ (fig.3). Pentru a calcula intensitatea luminii în punctul P
vom utiliza metoda zonelor Fresnel. Potrivit acestei metode, frontul undei se împarte în zone
inelare cu centrele în punctul M0 (fig.2), ducându-se sfere cu centrul în P și având
razele PM0,PM1,PM2,.., în așa fel încât:

 (4)

Aceasta înseamna că sferele cu centrele in P au razele:

Această împărțire a frontului de undă în zone Fresnel prezintă avantajul că ariile zonelor sunt
practic egale, așa cum se demonstrează în continuare:

  (5)

Se știe că aria unui segment de sferă este  , astfel că aria zonei Fresnel cu numărul 
va fi:

 (6)
 Figura 3. Calculul intensității luminii îm punctul de observație P după metoda lui Fresnel

Exprimând in triunghiurile IMiA și PMiA cateta comună MiA :

obținem înălțimea  :

 (7)

Din relația  , ridicând la pătrat, obținem:

de unde:

  (8)
În aproximarea   relația (6) devine

  (9)

Așadar, ariile zonelor Fresnel nu depind de numărul  , ceea ce înseamnă că în amplitudinile (3)

va depinde de   numai  .

Deoarece oscilațiile de la zonele vecine parcurg până în punctul P distanțe ce se deosebersc prin

diferența  , rezultă că acestea vor ajunge în punctul P în opoziție de fază:

  (10)

unde   este numărul total de zone Fresnel cuprinse în deschiderea circulară de rază .

Scriind teorema lui Pitagora (fig.3) în triunghiul  :

 (11)

și neglijând termenul   în aproximația   dacă ținem seama de (8) și de

relația  , obținem

(12)

Considerând   se obtine numarul total de zone  :

(13)

Datorită factorului de înclinare  , amplitudinile   ale undelor ce ajung în punctul

P scad odată cu creșterea numărului  al zonei,   Considerând această scădere

monotonă, amplitudinea corespunzătoare zonei   va fi media aritmetica a amplitudinilor   

și  :

(14)

care se poate scrie și sub forma:

(15)

Din (14)  rezultă că toate parantezele sunt nule, și astfel putem scrie:

(16)

pentru   impar, și

 (17)

pentru   par.

Cum  , putem considera  , si astfel (16) si (17) devin:

 (18)

unde semnul " + " corespunde unui număr impar   de zone Fresnel, iar semnul " - " corespunde

unui număr   par.

Expresia (13) fiind simetrică față de   și  , înseamnă că o sursă punctiformă așezată în
punctul P produce în I același efect ca și în cazul când locul sursei I se inversează cu locul
punctului de observație P (aceasta constituie principiul reversibilitatii drumului razelor de
lumină din optica geometrică).
 Dacă pe deschiderea circulară de rază   cade o undă plană,  , numărul zonelor
Fresnel este :

 (19)

După cum rezultă din (18), intensitatea undei în punctul P este determinată de zonele

Fresnel cu numărul 1 și  , adică de prima si ultima zonă Fresnel. În funcție de numărul  ,

ultima zonă poate fi importantă sau total neglijabilă. Din (13) si (19) rezulta că numărul   este

dat de trei parametri:  ,   și  . Variind acești parametri, vor apărea maxime sau minime ale
intensității într-un punct din spațiu.

Din calculele efectuate rezultă urmatoarele afirmații:

a) Dacă frontul undei este complet deschis, atunci intensitatea undei într-un punct P din spațiu
este numai   din intensitatea undei care ar fi dată în punctul respectiv numai de prima zonă
Fresnel;

b) Dacă aria deschiderii circulare, într-un ecran opac, ar fi egală cu aria primei zone Fresnel, în
punctul P s-ar obține o intensitate de patru ori mai mare decât intensitatea undei cu frontul
deschis;
c) Obturând toate zonele Fresnel pare (sau impare), amplitudinea rezultată este:

sau

adică intensitatea luminii în punctul P va fi mult mai mare decât dacă lumina ar ajunge direct din
I în P;
d) Schimbând fazele tuturor zonelor pare (sau impare) cu , se poate obține o intensitate a
luminii cu mult mai mare decât în cazul c) .

Bibliografie:

 Mihai Popescu, Valerian Tomescu, Smaranda Strazzaboschi, Mihai Sandu Manual

Fizică clasa a XI-a, Editura LVS Crepuscul;
 www.wikipedia.com
 PRODUCEREA CUTREMURELOR
ENE COSMIN 11D

Seism sau Cutremur sunt termenii folosiți pentru mișcările pamantului, ce constau în vibrații

generate în zonele interne ale Terrei, propagate în formă de unde prin roci. Aceste vibrații rezultă
din mișcările placilor tectonice, fiind des cauzate de o activitate vulcanica.

Elementele unui cutremur sunt: durata (fracțiuni de secundă sau secunde), intensitatea
(microseisme, macroseisme), frecvența, adancimea. După adâncimea hipocentrului, cutremurele
sunt: superficiale (0 - 70 km), intermediare (50-70 pâna la
300 km), adanci (300 pâna la 700-800 km)

În 1906, Henry Reid a reușit să explice mecanismul de

producere a cutremurelor cu ajutorul teoriei revenirii elastice.
Atunci când rocile încep să fie sub presiune, ele inițial se îndoaie ca un arc, împotrivindu-se
forței din direcție opusă. Atunci când presiunea devine prea mare, rocile cedează și se rup în cel
mai vulnerabil punct, iar restul rocilor îndoite revin la forma inițială. Zona de ruptură devine o
falie, și energia eliberată brusc generează un cutremur.

Cauze care duc la producerea cutremurelor

Acestea pot fi:

 naturale:
o tectonice: datorită tensiunilor din interiorul Pământului (90% din cutremurele de
pe Glob)
o activitate vulcanică (7% din cutremurele de pe Glob)
o impactul meteoriților
o prăbușirea cavernelor subterane
 artificiale:
o explozii
o operațiuni miniere (precum surpări de mine, exploatare prin injecție cu fluide,
excavări)
o umplerea lacurilor de acumulare
Harta cutremurelor cu magnitudine mai mare de 5
in perioada 1900-2012

Harta vulcanilor activi

In harta de mai sus se observa ca majoritatea cutremurelor petrecute in lume s au petrecut in

ocean, la malul oceanelor sau in apropierea unor vulcani activi. Majoritatea cutremurelor sunt
provocate de tendinta de deplsare a placilor tectonice. In imaginea urmaotare observam
tendintele de miscare ale fiecarei placi tectonice.

Un forte bun exemplu de

deplasare a placilor tectonice
este apropierea insulei Hawai
fata de Japonia cu 10 cm in
fiecare an

Cele mai puternice si devastatoare cutremure inregistrate in istorie:

9.5grade – Valvida Chile- 22 mai 1960. Cel mai puternic cutremur înregistrat vreodată în lume, 9,5
grade pe scara Richter s-a produs în Chile și a dus la moartea a aproximativ 6.000 de oameni, iar
pagubele au fost uriașe, nu atât de mult din cauza seismului cât fiind produse de tsunamiul de 25 de metri
produs. Se spune că acel cutremur a echivalat cu 178 de miliarde de tone de TNT

9,2 grade – Alaska – 27 martie 1964. Cutremurul din Alaska din 1964, cunoscut și ca Marele Cutremur
din Alaska sau Cutremurul din Vinerea Mare,a provocat 139 de decese și multe pagube materiale.
Mișcarea telurică a seismului de 9,2 grade a durat patru minute și treizeci și opt secunde fiind cel mai
puternic înregistrat în istoria Americii de Nord
 9,1 grade – Insulele Andaman, Sumatra – 26 decembrie 2004. Cutremurul din Oceanul Indian, cu
epicentrul de pe coasta de vest a Sumatrei a fost cel mai devastator din istorie. Valurile tsunami provocate
de acesta au dus la moartea a 230-280.000 de oameni din 14 țări. Indonezia a fost cea mai afectată țară,
urmată de Sri Lanka, India și Thailanda. A fost cutremurul cu cea mai lungă durată înregistrată de
seismologi între 8,3 și 10 minute și făcut ca întreaga planetă să se miște cel puțin un centimetru.

9,1 grade – Tōhoku, Japonia – 11 martie 2011. Produs în apropierea orașului japonez Sendai, aflat pe
coasta de est a Japoniei. Cutremurul a provocat valuri tsunami de până la zece metri înălțime. Cutremurul
este considerat ca fiind cel mai mare din istoria Japoniei. În urma seismului a fost declarată stare de
urgență nucleară în Japonia din cauza unor probleme la centralele nucleare Fukushima I și Fukushima II
din Prefectura Fukushima. Ca urmare a cutremurului, NASA a calculat că ziua s-a scurtat cu 1,8
microsecunde din cauza rotației accelerate a Pământului. Tot datorită cutremurului s-a calculat că Japonia
s-a deplasat cu 2,4 m față de poziția anterioară.

Dupa cum se observa cutremurele sunt cele care provoaca cele mai mari dezastre deoacrece un
cutremur de mare magnitudine poate provoca si un tsunami care poate devasta tot in calea sa si card in
urma celor mai mari cutremure lasa foarte multe victime si pagube materiale.

Cele mai puternice cutremure din istoria Romaniei

Cutremurul din 1802

„Cutremurul cel mare”, așa cum a fost supranumit, a avut loc pe data de 26 octombrie 1802, la
ora locală 12:55, la o adâncime de circa 150 de kilometri. Potrivit Institutului Național de
Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului, cutremurul a avut o magnitudine de 7,9 grade și
a durat 2 minute și 30 secunde, resimțidu-se pe o arie mare din Europa, de la Moscova și Sankt
Petersburg până în Istanbul.

În urma cutremurului, au fost distruse multe clădiri din București,

precum Biserica Sf. Nicolae și Mănăstirea Cotroceni și au
izbucnit multe incendii. Tot atunci „s-a rupt turnul cel înalt,
Colţea”, podoaba oraşului, “iar din casele boiereşti şi din cele de obşte …puţine au scăpat
zdravene”.

Cutremurul din 1940

Un alt seism important care a zguduit România a fost cel din ziua de 10 noiembrie 1940.
Cutremurul a avut epicentrul tot în Vrancea, la o adâncime de 133 de kilometri, având o
magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter. În urma catastrofei, numărul victimelor a fost estimat
la 1.000 de morți și 4.000 de răniți, majoritatea cazurilor fiind în Moldova. Dintre aceștia, 140 de
morți și 300 de răniți au fost în București. Cutremurul s-a resimțit de la Moscova și Sankt
Petersburg, la Samara, Odessa și Istanbul
Cutremurul din 1977

Anul acesta s-au împlinit 44 de ani

de la cutremurul din 4 martie 1977,
atunci când România a fost
zguduită de un seism puternit cu
magnitudinea de 7,2 grade pe scara
Richter. Cutremurul s-a produs în
Vrancea, la o adâncime de circa
100 de kilometri. Însă, unda de șoc
a fost atât de puternică încât s-a simțit în toată Europa de Sud-Est, ajungând chiar și până în
Rusia, la Moscova și Sankt Petersburg. Mai mult, în orașul Sviștov din Bulgaria, peste 100 de
oameni și-au pierdut viața.

Bilanțul înfiorător al cutremurului a numărat, la final, 1.570 de morți, dintre care 1.391 doar în
București. La nivel național, peste 11.300 de oameni (7.596 doar în București) au fost răniți și
aproximativ 35.000 de locuințe au fost distruse. Marea majoritate a pagubelor materiale s-a
concentrat în București, 33 de clădiri prăbușindu-se în totalitate. În afară de capitală, cele mai
afectate județe au fost cele situate în apropiere de București: Prahova, Dâmbovița, Teleorman,
Vaslui, Galați și Buzău. Orașul Zimnicea a trebuit refăcut în totalitate
 UNDE SEISMICE

Elev: Popa Elena Roberta

Clasa a XI-a D
Undele seismice

Energia eliberată brusc de focar în momentul producerii unui dezechilibru tectonic se

propagă în toate direcţiile sub forma unor unde elastice, numite unde seismice.
Pe masura îndepartarii de locul perturbatiei initiale, energia se repartizeaza pe tot mai
multe particule − efectele seismului sunt tot mai mici la distante mai mari. Undele seismice sunt
un "amestec" de unde longitudinale si transversale.
 Tipuri de unde seismice:
a). Unde de adâncime(de volum): se deplasează în partea interioară a Pământului, şi se
pot clasifica în:
1. Unde de tip longitudinal sau de dilataţie(numite şi unde primare şi notate P) sunt cele
mai rapide unde seismice, ele ajungând primele (prima vibraţie simţită în timpul seismelor). Ele
se propagă cu o viteză de aproximativ 1.6 până la 8 kilometri/secundă, depinzând de materialul
prin care se deplasează. Particulele materiale oscilează pe direcţia propagării undei. Undele P se
pot propaga prin roci şi lichide. Ele comprimă şi întind în mod succesiv materialul străbătut pe
direcţia lor de propagare (într-un mod similar celui în care sunetul se propagă prin aer).
Amplitudinea acestor unde este direct proporţională cu magnitudinea (energia cutremurului).
Unda P nu este periculoasă pentru clădiri, deoarece conţine doar aproximativ 20% din energia
totală a cutremurului.

2. Unde de tip transversal sau de forfecare(numite unde secundare şi notate S) sunt mai
lente ca undele P şi sunt al doilea tip de undă/vibraţie resimţită în timpul seismului. Ele
deplasează în afară particule de rocă, împingându-le perpendicular pe calea undelor. Astfel
rezultă prima perioadă de ondulare asociată cutremurelor. Undele S se pot propaga doar prin
mediu solid (tip rocă), nu şi prin mediu lichid.
Întrucât direcţia de propagare devine aproape verticală în vecinătatea suprafeţei libere a
terenului, undele S(transversale) produc cele mai importante efecte inerţiale asupra
construcţiilor. Sunt periculoase, deoarece transportă aproximativ 80% din energia totală a
cutremurului şi determină distrugeri proporţionale cu magnitudinea cutremurului şi cu durata de
oscilatie.
 b). Unde superficiale (de suprafaţă) se deplasează la suprafaţa pământului. Uneori
denumite unde lungi sau mai simplu, unde L, undele superficiale sunt responsabile pentru cele
mai multe pagube asociate cutremurelor, deoarece cauzează cele mai intense vibraţii. Acestea se
propagă din undele interioare care ajung la suprafaţă. Undele superficiale sunt asemănătoare
valurilor apărute într-o suprafaţă de apă – ele mişcă suprafaţa pământului în sus şi în jos. Acest
fapt cauzează de obicei cele mai mari pagube, deoarece mişcarea undei zguduie temeliile
edificiilor create de om. Ele se clasifică în:
 1. Unde de tip Rayleigh(R): (denumite astfel dupa englezul John William Strutt, Lord
Rayleigh, care a intuit matematic existenţa acetui tip de unde in 1885) sunt unde care mişcă
pământul şi în sus şi în jos şi înainte şi înapoi în sensul de propagare, asemănător mişcării
valurilor. Ele sunt resimţite puternic în timpul seismului.

2. Unde de tip Love(Q) (denumite astfel după matematicianul englez A.E.H. Love, care a
creat modelul lor matematic în 1911). Ele sunt cele mai rapide unde de suprafaţă şi mişcă
pământul stânga-dreapta faţă de direcţia de propagare, producând doar o mişcare orizontală, care
cauzează numeroase pagube fundaţiei unui edificiu care nu este o construcţie paraseismică.
Acestea se propagă cu aprox. 4 km/s.

Deşi au provocat numeroase distrugeri, undele seismice au oferit preţioase informaţii

despre structura internă a Pământului.
Doar o mică parte din energia degajată în focarul unui cutremur se transmite sub formă
de oscilaţii seismice, restul consumându-se în alte procese fizice care au loc în zona focarului.
Determinarea precisă a acestei cantităţi este dificilă din acest motiv, utilizându-se metode
prin care se încearcă să se facă o comparaţie între diferite cutremure.
Bibliografie

1. http://ro.wikipedia.org
2. http://www.scribd.com
3. http://referat.clopotel.ro
4. Manualul de Fizică, editura LVS crepuscul, Colecţia Educaţional 2006
5. http://www.fizica.ro
 6. http://inforisx.incerc2004.ro
7. http://www.didactic.ro

ULTRASUNETE ȘI INFRASUNETE

Mercone Ileana Maria-clasa a XI-a D

Infrasunetele sunt vibrații cu frecvența cuprinsă între 0,001Hz și 20Hz și nu pot fi auzite de
urechea umană. Știința care se ocupă cu studiul infrasunetelor se numește infrasonică.
Infrasunetele sunt caracterizate de capacitatea acestora de a acoperi distanțe mari și de a ocoli
obstacole fără multă disipație.

Producerea infrasunetelor

 Infrasunetele apar în mod natural în urma avalanșelor, cutremurelor, cascadelor,

fulgerelor, desprinderilor de iceberguri. Valurile oceanelor produc infrasunete cu
frecvența de 0,2Hz numite microbaroame.

 Infrasunetele pot fi generate și de procese specifice activităților umane precum explozii,

motoare diesel, turbine eoliene și subwoofere.
 Balenele, hipopotamii și aligatorii folosesc infrasuntele pentru a comunica, în cazul
balenelor distanța ajungând la câțiva kilometri. A fost sugerat că păsările călătoare
folosesc infrasunetele generate în mod natural de curenții de aer ca ajutor în navigație.
 Elefanții produc infrasunete care circulă prin pământ și sunt simțite de alte turme prin
picioare.
 Oamenii de știintă au descoperit în mod accidental că vortexul unei tornade produce
infrasunete. Când vortexurile sunt mari frecvența e mai mică, iar când vortexurile sunt
mici frecvența e mai mare dar tot nu poate fi auzită de urechea umană. Aceste sunete pot
fi percepute de la distanța de 160km și pot fi folosite pentru a da avertizări în cazul unei
tornade.

Proprietatile infrasunetelor

1 Animalele pot percepe infrasuntele care circulă prin pământ și pot servi ca un semnal de
avertizare.

Un exemplu recent este tsunamiul din 2004 din Asia. Animalele au fost observate fugind cu mult
înainte ca tsunamiul să ajungă pe coasta Asiei, însă nu se știe dacă acesta este motivul exact
deoarece anumiți cercetători au sugerat că poate fi influența undelor electromagnetice și nu a
celor infrasonice care le-au determinat pe animale să fugă.

2 Infrasunetele sunt folosite în seismologie la detectarea cutremurelor.

STIAȚI CĂ?

Cu toate că animalele comunică prin infrasunete, infrasunetele generează asupra oamenilor

sentimente negative și senzații paranormale fiind responsabile pentru multe din aparițiile
fantomelor.

Experimentul cu infrasunete de 17Hz- fantomele

Pe 31 mai 2003, o echipă de cercetători din Marea Britanie a

organizat un experiment la scară largă, expunând 700 de persoane la
muzică însoțită de unde sonore de 17Hz generate de un subwoofer
montat la 2 treimi de capătul unei țevi lungă de 7 metri. Concertul
era susținut de 2 formații, fiecare cântând câte 4 melodii dintre care
2 conțineau sunete cu frecvența de 17Hz. Participanții nu au fost
informați care piese conțin frecvențe de 17Hz pentru ca spectatorii
să nu se concentreze pe o anumită piesă. Prezența infrasunetelor a
determinat ca 22% din spectatori să experimenteze sentimente de
anxietate, frică, depresie, supărare, fiori pe șira spinării și presiune
pe cutia toracică. Cercetătorii au concluzionat că deși oamenii nu
percep în mod conștient infrasunetele, ele pot influența oamenii să
aibă sentimente negative și senzații ciudate. Unii cercetători au
sugerat că infrasunetele pot fi prezente la anumite case “bântuite”,
lucru care ar explica “fantomele”.

Ultrasunetele sunt vibrații mecanice cu frecvențe mai mari de 20.000 Hz. Ele au de obicei
intensitatea redusă. Ultrasunetele cu intensitate mare se obțin prin procedee electromecanice care
se bazează pe fenomenul piezoelectric și / sau pe fenomenul magnetostricțiune.
 Ultrasunetele se obţin prin folosirea unor cristale piezoelectrice din cuarţ, care prezintă
fenomenul de electrostricţiune, adică de contracţie sau dilatare sub acţiunea unei tensiuni
electrice alternative.

Ultrasunete la animale
Liliacul aude ultrasunete cu frecvențe mai mari de
100 kHz.Orientarea liliecilor, spre exemplu, se
bazează pe faptul că aceștia emit semnale
ultrasonore scurte de frecvențe între 30 – 60 kHz.
Liliacul în zbor emite în medie cca. 30 semnale pe
secundă. O parte din acestea sunt recepționate
de urechile mari ale liliacului sub formă de
semnale ecou, după un timp cu atât mai scurt cu
cât obstacolul este mai aproape. Pe măsura
apropierii de obstacol liliacul emite din ce în ce
mai multe semnale într-o secundă ajungând ca de
exemplu la un metru de obstacol să emită până la
60 semnale pe secundă. Aceasta permite liliacului
să simtă precis poziția sa față de obstacole.

Generatorul de ultrasunete magnetostrictiv

Fenomenul de magnetostricțiune directă a fost descoperit de Joule încă din 1848 și constă în
proprietatea substanțelor feromagnetice de a se dilata sau contracta în procesul lor de
magnetizare. Există și un fenomen de magnetostricțiune inversă care constă în faptul că o bară
feromagnetică deja magnetizată este supusă din exterior unor deformări mecanice, intensitatea sa
de magnetizare creste sau scade în funcție de mărimea deformației imprimate. Intensitatea
manifestării magnetostrictive depinde de natura materialului feromagnetic, de tratamentul la care
a fost supus, de temperatura de lucru, de intensitatea câmpului magnetic utilizat și de lungimea
barei.

Dacă bara feromagnetică folosită nu este magnetizată înainte, la introducerea ei într-un câmp
magnetic alternativ, va emite ultrasunete la o frecvență dublă față de cea a curentului care
alimentează bobina. Dacă bara feromagnetică folosită a fost magnetizată înainte într-un câmp
magnetic constant, la introducerea sa într-un câmp magnetic alternativ al unei bobine, aceasta se
va deforma mecanic numai la alternanța câmpului magnetic exterior care-i intensifică câmpul
magnetic propriu. Undele ultrasonore produse în această situație vor avea aceeași frecvență cu
cea a curentului alternativ care alimentează bobina

Efectul piezoelectric

Biografie:

https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Ultrasunet

https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Infrasunet

https://www.curentul.info/life/infrasunetele-si-organismul-uman/

Analiza calitativa a funcționarii instrumentelor cu coarde

Radu Cristian - XI D
 Organologia este stiinta care studiaza instrumentele muzicale, sau in sens mai larg,
obiectele generatoare de sunete si de zgomote utilizate pentru a acompania prin sunet si ritm,
reprezentatiile dramatice, ceremoniile, ritualurile, jocurile, luptele precum si alte activitati
umane.

Un instrument cu coarde este un instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță și

un număr de coarde întinse deasupra sau în interiorul ei.

Conform sistemului Sachs-Hornbostel, instrumentul cu coarde se mai numește instrument

cordofon. Un grup de astfel de instrumente mai poate fi numit doar coarde (denumirea este
folosită cel mai frecvent în legătură cu instrumentele de acest fel care intră în orchestra simfonică
– vioara, viola, violoncelul și contrabasul).

Coardele sunt puse în vibrație prin diverse procedee, dintre care cele mai întâlnite sunt:
ciupirea, lovirea și frecarea.

1. Coarde ciupite:
Probabil sunt cele mai vechi instrumente cu coarde inventate în istorie. Sunt ciupite cu
degetele ori cu ajutorul unui mic obiect elastic așezat între degete sau aflat în mecanica
instrumentului (după caz), numit plectru sau, colocvial, pană.

2.

Coarde lovite:
Procedeul de execuție este asemănător cu ciupirea. Pentru punerea în vibrație a corzilor,
se folosesc ciocănele ale căror capete sunt îmbrăcate în revenindu-i unul), fie acționate
prin mecanica instrumentului
 3. Coarde frecate:
Principalele elemente ale instrumentelor cu coarde cu arcuș sunt cutia perforată de două
f-uri, eclisele, fundul, inima viorii și gâtul pe care este fixat prăgușul; cele patru coarde
sunt întinse de rotația cuielor de abanos. Cele mai cunoscute instrumente cu coarde si
arcuș sunt cele din familia viorii.

Modul de functionare al instrumentelor cu coarde:

Coarda produce unde sonore cu frecventa egala cu cea a vibratiilor produse la

randul lor prin interferente (unde stationare cu maxime de interferenta – ventre – si
minime de interferenta – noduri.

Sunetele originează cu vibrația coardelor (produsă cu un arcuș, prin ciupire sau

prin lovire). Frecvența de oscilație a unei coarde, care determină înălțimea sunetului, este
dată de trei factori: lungimea coardei, greutatea coardei pe unitatea de lungime și
tensiunea din coardă.

Amplificarea sunetului:

Coardele produc un sunet de volum redus. Din acest motiv sunetul este amplificat
de o cutie de rezonanță. Pentru instrumentele cu coarde cu arcuș este posibilă vizualizarea
oscilației cutiei de rezonanță în liniile Chaldni, numite astfel după cel care le-a observat
pentru prima dată în secolul al XVIII-lea. Chiar și pentru forma cea mai simplă de disc
există un mare număr de oscilații complexe.

Bibliografie:
Wikipedia- Instrumentele cu coarde
Scribd- Analiza calitativa a instrumentelor cu coarde
Prezi.com - Analiza calitativa a instrumentelor cu coarde

DESCOPERIRI NOI DIN FIZICA

 Ripea Alexandra, Puchea Daria

Clasa a 12-a C

“Relativitatea se aplica la fizica, nu la etica”- Albert Einstein

Descoperire uimitoare în fizică: de ce schimbă tot ce știam despre Univers

• Fizicienii din Oxford au descoperit o particulă subatomică care poate face tranziția între
materie și antimaterie. Acest lucru ar putea avea un impact uriaș asupra modului în care
privim Universul și ceea ce știm despre el.

• Anterior, cercetătorii credeau că aceste particule subatomice doar călătoreau ca un

amestec de materie și antimaterie. Acum, aceștia știu că pot comuta între cele două stări,
pe baza datelor colectate prin experimente cu acceleratorul de particule.

• Ceea ce a determinat ca cercetătorii să-și dea seama de faptul că aceste particule

subatomice pot fi atât materie, cât și antimaterie a fost o diferență incredibil de mică în
greutate între materie și antimaterie care alcătuiește particula. Oamenii de știință au reușit
să măsoare acest lucru prin coliziuni de protoni, folosind acceleratorul de particule Large
Hadron Collider.

• „Particulele acestea sunt produse în coliziuni proton-proton și se deplasează în medie cu

doar câțiva milimetri, înainte de a se transforma sau de a se descompune în alte
particule”, a declarat Tim Gershon, profesor la Departamentul de Fizică al Universității
din Warwick, într-un comunicat de la Universitatea din Oxford.

• Acum, cercetătorii analizează procesul de tranziție al particulelor în sine, potrivit

comunicatului de presă. Cu toate acestea, descoperirile lor contestă deja credințele
acceptate în mod normal ale universului.

Prima imagine reala cu o gaura neagra a fost surprinsa de Telescopul Event Horizon
• In cadrul unei conferinte ce a avut loc pe data de 10 aprilie, cercetatori din intreaga lume
au prezentat inregistrarea surprinsa cu ajutorul Telescopului Event Horizon, prima
imagine directa cu gaura neagra din galaxia Messier 87

• Telescopul Event Horizon e o retea de 10 telescoape radio de pe 4 continente ce

functioneaza colectiv precum un singur instrument. Cercetatorii ce au grija de telescop au
comparat abilitatile instrumentului de a surprinde obiecte in spatiu cu abilitatea de a
numara semnele de pe o moneda aflata in Los Angeles in timp ce privitorul e in New
York City.

• Telescopul e un instrument foarte puternic si se pare ca a reusit sa surprinda, pentru prima

data, imagini cu o gaura neagra. O imagine astronomica a unei gauri negre reprezinta o
reusita extraordinara in domeniul astrofizicii si dovada suprema a unei teorii ce aparut
acum mai bine de un secol.

• In urma cu doar cativa zeci de ani, cercetatorii nu erau ferm convinsi ca exista gauri
negre, pentru ca desi existenta lor parea plauzibila din punct de vedere matematic,
dovezile observationale erau indirecte.
Telescopul spațial Hubble

• Telescopul spațial Hubble (prescurtat HST, de la numele lui în engleză Hubble Space

Telescope) este un telescop plasat pe  orbită în jurul Pământului, numit așa după
astronomul american Edwin Hubble. Este poziționat în afara atmosferei terestre, ceea ce
îi conferă avantaje semnificative față de telescoapele de pe Pământ, imaginile nefiind
perturbate de către turbulențele atmosferice, iar telescopul putând capta informații și în
spectrul ultraviolet, ale cărui lungimi de undă sunt în mod normal puternic atenuate de
către stratul de ozon al Pământului. De la lansarea lui în 1990 a devenit unul dintre cele
mai importante instrumente din istoria astronomiei. Cu el astronomii au făcut numeroase
observații, care au dus la importante descoperiri în astrofizică. Camera fotografică cu
câmp foarte larg de pe Hubble furnizează cele mai detaliate imagini în lumina vizibilă
realizate vreodată.

• Hubble este singurul telescop spațial conceput pentru a fi întreținut în spațiu de către
astronauți. Până în prezent au fost executate cinci misiuni de întreținere. Prima misiune
de întreținere a avut loc în decembrie 1993, când a fost corectată aberația de sfericitate a
oglinzii telescopului. A doua misiune de întreținere a fost efectuată în februarie
1997 când au fost adăugate două noi instrumente. A treia misiune de întreținere s-a
efectuat în două etape: SMA3A din decembrie 1999 când la telescop s-au făcut reparațiile
urgente, urmată de SMA3B din martie2002 când a fost montată Camera pentru observații
panoramice (ACS - Advanced Camera for Surveys).
Bibliografie

• Descoperire uimitoare în fizică: de ce schimbă tot ce știam despre Univers -

htps://playtech.ro/2021/descoperire-uimitoare-in-fizica-de-ce-schimba-tot-ce-stiam-
despre-univers

• Prima imagine reala cu o gaura neagra a fost surprinsa de Telescopul Event Horizon -
https://science.hotnews.ro/stiri-spatiul-23080496-video-live-text-este-prezentata-prima-
imagine-unei-gauri-negre-moment-referinta-pentru-astrofizica.htm

• Telescopul spațial Hubble - https://ro.wikipedia.org/wiki/Telescopul_spațial_Hubblee

 LASERUL

Puchea Daria , Ripea Alexandra

Clasa 12 C

Laserul este un dispozitiv optic care produce un fascicul coerent. Fasciculele laser au multe
caracteristici care le pot distinge de lumina incoerentă produsă de soare sau de becurile
incandescente :

- Monocromaticitate - de obicei un spectru de lungimi de undă foarte îngust;

-Directivitate - caracteristica propagării pe distanțe lungi cu divergență foarte mică, astfel încât
se poate concentra pe o zonă foarte mică;

-Intensitate-Unele dispozitive emit fascicule de lumină care sunt suficient de puternice pentru a
tăia metalul.

Tipuri de lasere:

1 Laser cu rubin

 Laserul cu rubin este alcatuit, in principal, dintr-un cristal cilindric de rubin, doua oglinzi
paralele, argintate sau aurite si un tub de descarcare, in forma de spirala, umplut cu un
gaz nobil si conectat la un condensator de mare capacitate.

2 Laserii cu semiconductori

 La aplicarea unei tensiuni electrice pe o jonctiune p-n, are loc injectia de purtatori in
jonctiune,recombinarea electronilor cu golurile facandu-se cu emisie de fotoni.

 Liniile emise de diferitii laseri cu semiconductori se intind intre 0,3-30 micrometri.

ISTORIA LASERULUI:

În 1916, Albert Einstein a clarificat principiul de funcționare al laserelor evaluând consecințele

legii radiațiilor lui Max Planck și introducând conceptele de emisie spontană și emisie stimulată.
Cu toate acestea, aceste rezultate teoretice nu au fost uitate decât după al Doilea Război Mondial.

- În 1953, fizicianul american Charles Townes și Nikolai Basov și Aleksandr Prohorov din
Uniunea Sovietică au reușit să producă primele masere. Acesta este un dispozitiv asemănător
laserului, dar care emite microunde în loc de radiații laser. , Așa că cei trei au primit Premiul
Nobel în 1953. Fizica în 1964.

-Primul laser funcțional a fost fabricat de Theodore Maiman în 1960. Mediul său activ a fost un
cristal de rubin sintetic, pompat de impulsuri de lumină generate de o lampă cu descărcare cu
xenon.

- Primul laser cu gaz a fost fabricat de fizicianul iranian Ali Javan în 1960 folosind un amestec
de heliu și neon și a produs o lungime de undă de 1,15 μm (infraroșu apropiat), care este diferită
de echipamentul laser He-Ne actual, care emite de obicei 633 nm în domeniul de lumină vizibilă.

Primul laser românesc Romania a fost a patra țară din lume în care s-au realizat lasere, în urma
unor cercetări întreprinse de un colectiv condus de Ion I Agarbigeanu(fiul scriitorului Ion
Agarbigeanu). Rezultatul lor a fost raportat în 1961.

-Pentru protecţia muncii, cei care folosesc echipamente laser trebuie să ştie întotdeauna de ce tip
sunt acestea. Din punct de vedere al pericolului pe care îl reprezintă fasciculul laser asupra
omului (în principal retina si pielea), emiţătorii laser sunt clasificaţi în patru clase. În prezent
clasificarea lor nu se face la fel în toate ţările, dar se fac pregătiri pentru ca aceste clase să fie
definite similar la nivel internaţional. Lucrul cu emiţători laser periculoşi impune folosirea de
ochelari de protecţie, care absorb radiaţia luminoasă la lungimea de undă de emisie şi permit
vederea în celelalte regiuni ale spectrului.
Bibliografia:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Laser#M%C4%83suri_de_securitate

https://stiintasitehnica.com/istoria-laserului/
 NOI DESCOPERIRI DIN FIZICA

Chivu Bogdan, Grasin Cosmin

Clasa aXII-a C

“Când stai cu o fată drăguță două ore e ca și cum ar fi două minute , iar când stai deasupra unui
cuptor încins două minute , e ca și cum ar fi două ore . Asta este relativitatea” -Albert Einstein

Descoperirile în fizică ajung de cele mai multe ori să fie folosite în sectorul tehnologic, și uneori
influențează matematica sau filozofia. De exemplu, înțelegerea mai profundă
a electromagnetismului a avut drept rezultat răspândirea aparatelor pe bază de curent electric -
televizoare, computere, electrocasnice etc.; descoperirile din termodinamică au dus la
dezvoltarea transportului motorizat; iar descoperirile din mecanică au dus la
dezvoltarea calculului infinitezimal, chimiei cuantice și folosirii unor instrumente
precum microscopul electronic în microbiologie.

Experimentul Muon g-2:

Toate forțele cu care avem de-a face în fiecare zi pot fi reduse la doar patru categorii: gravitația,
electromagnetismul, forța nucleară tare și forța nucleară slabă. Acum, fizicienii spun că au găsit
indicii ale unei noi forțe fundamentale a naturii.

Cele patru forțe fundamentale guvernează modul în care toate obiectele și particulele din Univers
interacționează între ele. De exemplu, gravitația face ca obiectele să cadă la pământ, iar obiectele
grele se comportă ca și cum ar fi lipite de podea.

Consiliul pentru Laboratoare de Știință și Tehnologie din Marea Britanie (STFC) a declarat că
rezultatul experimentului „Muon g-2” „oferă indicii puternice pentru existența unei particule
sub-atomice nedescoperite sau a unei noi forțe”.

Totuși, rezultatele nu sunt considerate încă concludente. În prezent, există o șansă din 40.000 ca
rezultatul să fie doar o coincidență statistică - echivalând cu un nivel statistic de încredere descris
ca 4.1 sigma.

Pentru a considera concludentă o descoperire este necesar un nivel de 5 sigma, sau o șansă din
3,5 milioane ca observația să fie o coincidență.
„Am descoperit că interacțiunea muonilor nu este în concordanță cu modelul standard (teoria
actuală larg acceptată pentru a explica modul în care se comportă elementele de bază ale
Universului)”, a spus prof. Mark Lancaster, care este liderul experimentului în Marea Britanie.

„Acest lucru este foarte interesant, deoarece poate indica un viitor cu noi legi ale fizicii, noi
particule și o nouă forță pe care nu am văzut-o până în prezent”, a adăugat Lancaster, cercetător
la Universitatea din Manchester.

Descoperirea este cea mai recentă dintr-un șir de rezultate promițătoare ale unor experimente de
fizică a particulelor făcute în SUA, Japonia și, cel mai recent, la acceleratorul de particule Large
Hadron Collider de centrul elvețian CERN.

Experimentul, dsfășurat la Laboratorul Național de Accelerare Fermi (Fermilab) din Batavia,

Illinois, caută semne ale unor noi fenomene fizice prin studierea comportamentului particulelor
sub-atomice numite muoni.

Există în univers particule chiar mai mici decât atomul. Unele dintre aceste particule sub-atomice
sunt formate din constituenți și mai mici, în timp ce altele nu pot fi descompuse în altceva
(particule fundamentale).

Muonul este una dintre aceste particule fundamentale; este similar cu electronul, dar de peste 200
de ori mai greu.

Experimentul „Muon g-2” implică trimiterea particulelor în jurul unui inel de 14 metri și apoi
aplicarea unui câmp magnetic. Conform legilor actuale ale fizicii, acest lucru ar trebui să facă
muonii să se miște într-un anumit ritm.

În schimb, oamenii de știință au descoperit că muonii se mișcă într-un ritm mai rapid decât se
aștepta. Acest lucru ar putea fi cauzat de o forță a naturii care este complet nouă pentru știință.

Nimeni nu știe încă ce face această potențială nouă forță, în afară de influențarea muonilor.

Fizicienii cred că ar putea fi asociată și cu o particulă sub-atomică încă nedescoperită. Există mai
multe concepte de asemenea particule. Unul se numește leptoquark, altul este bosonul Z.

O a cincea forță fundamentală ar putea ajuta la explicarea unora dintre marile enigme ale
Universului pe care oamenii de știință le-au cercetat în ultimele decenii.

De exemplu, observația că expansiunea Universului este accelerată a fost atribuită unui fenomen
misterios cunoscut sub numele de energie întunecată. Dar alți cercetători au sugerat că aceasta ar
putea fi dovada unei a cincea forțe a naturii.
Reprezentare schematica a experimentului Muon g-2:

Bibliografie:

www.digi24.ro

https://www.mediafax.ro/cultura-media/citate-celebre-ale-lui-einstein-8187463

Www.wikipedia.com
 SEMICONDUCTOARE

Manolache Vlad , Chivu Bogdan

Clasa a XII-a C

“Când stai cu o fată drăguță două ore e ca și cum ar fi două minute , iar când stai deasupra unui
cuptor încins două minute , e ca și cum ar fi două ore. Asta este relativitatea.”-Albert Einstein.

Ce este un semiconductor?

Semiconductorul este un material a cărui rezistivitate este cuprinsă între cea a conductoarelor și
izolatoarelor. Un câmp electric poate schimba rezistivitatea semiconductorilor. Dispozitivele
fabricate din materiale semiconductoare sunt baza electronicii moderne, fiind părți componente
în radiouri, computere, telefoane și multe altele. Într-un conductor metalic, curentul este
reprezentat de fluxul de electroni. Într-un semiconductor curentul este reprezentat fie de fluxul de
electroni fie de fluxul de "goluri" din structura electronică a materialului.

Semiconductoarele se deosebesc fundamental de conductoare nu numai prin valoarea

conductivității dar și prin modul in care aceasta variază cu temperatura (valoarea coductivității
crește cu temperatura in timp ce in conductoare aceasta scade).

De asemenea , valoarea conductivității semiconductoarelor este puternic influențată de

defectele existente in structura cristalina a materialului și de factroi externi , în timp ce la
coductoare acestea n-au practic , nicio influență.

Tipuri de semiconductoare:

 Semiconductori intriseci:

Acele elemnte ale căror structuri moleculare sunt compuse dintr-un singur tip

de atom. Printre acest tip de semiconductori intrinseci se numără silico germaniu.

 Structura moleculară a semiconductorilor inriseci este tetraedică ; adică are

legăturiccovalente între patru atomi înconjurați , așa cum este prezentat în imaginea

de mai jos.

 Semiconductori externi:

Acestea se conformează prin includerea inpurităților în interiorul conducătorilor auto

intrinseci ; adică prin încorporarea elemntelor trivalente sau pentvalente.

Acest proces este cunoscut sub numele de dopaj și vizează creșterea conductivității
materialelor .

Când se substituie un atom de semiconductor intrinsec pentru atom dintr-o altă componentă ,
pot fi obținute două tipuri de semiconductori extrinseci , care sunt detaliate mai jos:

 Tip semiconductor P

În acest caz , impuritatea este un element semiconductor trivalent ;adica cu trei electroni
în cochilia lui de valență. Elemntele intruzive din cadrul structurii se numesc elemnte
dopante .Exemple de astfel de elemnte pentru semiconductori de tip P sunt bor, galiu sau indiu.

 Tip semiconductor N

Elementul intruziv din configurație este dat de elemntele pentvalente ; adică cei care au
cinci electroni in banda de valență.În acest caz , impuritățile sunt încorporate în elementele
semiconductoare intrinseci sunt fosfor , antimoniu sau arsenic.

Proprietăți

 Coductivitatea variabilă:

Semiconductorii în starea naturală sunt conductori slabi deoarece un curent este necesar
mișcării electronilor și semiconductorii au octetul satisfăcut. Există diferite moduri prin care
semiconductorii se pot comporta ca și materialele conductoare (ex.doparea).Aceste modificări au
două finalități : crearea semiconductorilor de tip n și p. Acestea se referă la exces sau insuficiență
de electroni. Un număr neechilbrat de electroni poate cauza conducerea electronilor prin
material.

 Heterojuncția:

Heterojuncția are loc când două tipuri de dopare a unui semiconductor are loc in același
material . Spre exemplu , o configurație care constă in Germaniu de tip n și Germaniu de tip p.
Din aceasta rezultă interschimbarea golurilor cu electronii liberi. Transferul are loc până la
atingerea echilibrului printr-un proces numit recombinare , care face ca electronii din tipul n să
intre în contact cu golurile de tipul p . Un produs al acestui proces sunt ioni cu sarcină din care
rezultă curent electric.

 Electronii excitați:

O diferență in potențialul electric al unui material semiconductor poate distruge echilibrul

termic și poate crea o situație de dezechilibru.

 Emisia de lumina:

În anumiți semiconductori , electronii excitați se pot relaxa prin emiterea de lumină , in loc de
producerea căldurii. Acești semiconductori sunt folosiți în fabricarea LED-urilor(diodelor
emitătoare de lumină) și punctelor cuantice fluorescente.

 Conversia enrgiei termice:

Semiconductorii au factori termo-electrici care îi fac folositori în generatoarele termo-electrice și

de asemenea in răcitoare termo-elctrice.
Aplicații:

Semiconductorii sunt folosiți pe scară largă ca materie primă în asamblarea elementelor

electronice care fac parte din viața de zi cu zi , cum ar fi circuitele integrate.

Unul dintre elementele pricipale ale unui ale unui circuit integrat sunt tranzistoarele . Aceste
dsipozitive îndeplinesc funcția de a furniza un semnal de ieșire (oscilant, amplificat sau
rectificat) în funcție de un semnal de intrare specific.

În plus , semiconductorii sunt , de asemenea , materialul primar de diodie utilizate în circuitele

elctronice , pentru a permite trecerea curentului electric într-o singură direcție.

Bibliografie:

https://ro.thpanorama.com/blog/tecnologia/semiconductores-tipos-aplicaciones-y-ejemplos.html

https://prezi.com/bmy3kdfvpjpk/semiconductoarele-si-aplicatiile-lor/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Semiconductor
 ENERGIA EOLIANĂ

Elev:LUNGĂ ANDREI-ALIN

CLASA: a XI-a B

Cuprins

1.Energia eoliana

2.Mică istorie

3.Tipuri de energie eolienă

4.Blocuri de bază ale energiei eoliene

5.Formula energiei

6.Avantaje si dezavantaje

7.Bibliografie
Energia eoliană

Energie eoliana or generarea energiei eoliene descrie modul în care vânturile sunt folosite pentru
a produce energie electrică. Turbina eoliană convertită energia de vânt la putere mecanică și, prin
urmare, din nou transformat în energie electrică de la rotație în arborele rotorului generatorului.

Țările cu cea mai mare capacitate instalată în ferme eoliene sunt China, Statele Unite ale
Americii, Germania și Spania. La începutul anului 2011, ponderea energiei eoliene, în totalul
consumului intern era de 24% în Danemarca, 14% în Spania și Portugalia, circa 10%
în Irlanda și Germania, 5,3% la nivelul UE; procentul este de 3% în România la începutul anului
2012. La aceeași dată în România existau peste o mie de turbine eoliene, jumătate dintre ele fiind
în Dobrogea.

Mică istorie

Prima moara de vant folosita pentru producerea electricitatii a fost construita in Scotia in iulie
1887 de catre profesorul James Blyth de la Colegiul Anderson din Glasgow. Turbina eoliana al
lui Blyth cu o inaltime de 10 metri si cu aripi de panza, a fost instalat in propria curte a casei de
vacanta din Marykirk, Kincardineshire si a fost folosita pentru a incarca acumulatori, dezvoltati
de francezul Camille Alphonse Faure, pentru iluminatul casei.

Tipuri de energie eoliană

Instalatie de energie eoliana la scara de utilitati: 

Aceste tipuri sunt cuprinse între 100 kW și destul de puțini MW. Producția de energie este relativ
mai mare.
Centrală eoliană distribuită sau „mică”:  

Singur și mic. Acestea sunt utilizate direct în aplicații de uz casnic pentru producții de energie
electrică

Centrala eoliană offshore: 

Acestea sunt fondate în apă pe platoul continental. Turbine eoliene offshore capabile să producă
putere mare.

Blocuri de bază ale energiei eolienne.

Subsistemele de bază sunt următoarele:

 Lama turbinei

 Cutie de viteze

 Generator

 Sistemul de control

 Interfață de alimentare

 Rețea de energie electrică Conexiune

Densitatea aerului

Cu cât aerul este mai dens, energia primită de palele turbinei este mai mare, deoarece este
proporțională cu parametrul densității aerului - densitatea aerului variază în funcție de
temperatură. și înălțime. Aerul va fi mai subțire la mare altitudine decât nivelul mării. 

Zona măturată a turbinei (A)

Cu cât suprafața măturată este mai mare (dimensiunile rotirii rotorului sunt), cu atât este mai
mare puterea eoliană de captat. O ușoară creștere a lungimii lamei poate duce la o creștere mai
mare a accesibilității puterii de la vânt.

Viteza vântului (V)

Energia totală variază în funcție de puterea cubică a vitezei vântului. Schimbările minore ale
vitezei vântului au un impact imens asupra producției totale de energie.
Avantaje

 Este o sursă de energie curată.

 Energia eoliană este rentabilă, reducându-se odată cu progresul tehnologiei.

 Energia eoliană generează locuri de muncă.

 Energie eoliană offshore adecvată pentru a utiliza fluxul eolian fără a deranja
împrejurimile peisajului.

 Turbinele eoliene pot fi construite pe terenurile agricole existente fără schimbări majore
de stare a terenurilor agricole.

 Costurile de operare sunt mai mici.

Dezavantaje

 Energia eoliană se schimbă odată cu viteza și direcția vântului, prin urmare electricitatea
produsă s-a schimbat și în consecință.

 Turbinele eoliene pot avea impact asupra habitatelor, în special asupra stilului de mișcare
și de trăire a păsărilor. Uneori este motivul morții, deoarece acestea se prăbușesc frecvent
cu palele turbinei.

 Costul / pe unitate ar putea fi mai mare, deoarece costul inițial de construcție este mai
mare, deși costul de funcționare și întreținere este mai mic în comparație.

 Este necesară precauție specială în timpul unei furtuni.

Bibliografie

1.https://ro.lambdageeks.com/wind-energy-formula/

2.http://www.cineainventat.ro/energia-eoliana/

3.https://ro.wikipedia.org/wiki/Energie_eolian%C4%83#Turbine_Maglev
 SECȚIUNEA POSTERE

MOTOC DIANA MARIA -XI B

OPINCĂ ANA MARIA -XI B DUMITRU LORENA MĂDĂLINA -XI B

 PĂUNESCU CLEOPATRA ELENA -XI B

CIOBOTARIU ALESSANDRO ȘI ENE COSMIN NICOLAE -XI A

PÎRVU MIHAELA XI A RADU ANDREEA XI D

DRAGOMIR ALEXIA -XII B LEU CĂTĂLIN – XII B

 SECȚIUNEA – DISPOZITIVE

MOTORUL ELECTRIC

ZAMFIR DAVID IOAN ȘI VLĂSCEANU CONSTANTIN RAREȘ-XI A

Motorul electric (sau electromotorul) este un dispozitiv electromecanic ce transformă

energia electrică în energie mecanică.

Majoritatea motoarelor electrice funcționează pe baza forțelor electromagnetice ce

acționează asupra unui conductor parcurs de curent electric aflat în câmp magnetic.

Indiferent de tipul motorului, acesta este construit din două părți componente: stator și
rotor.
 Statorul este partea fixă a motorului, în general
exterioară, ce include carcasa, bornele de alimentare, armătura
feromagnetică statorică și înfășurarea statorică.

Rotorul este partea mobilă a motorului, plasată de

obicei în interior. Este format dintr-un ax și o armătură rotorică ce
susține înfășurarea rotorică. Între stator și rotor există o
porțiune de aer numită întrefier ce permite mișcarea rotorului
față de stator. Grosimea întrefierului este un indicator
important al performanțelor motorului.

Fiind construite într-o gamă extinsă de puteri, motoarele electrice sunt folosite la foarte
multe aplicații: de la motoare pentru componente electronice (hard disc, imprimantă) până la
acționări electrice de puteri foarte mari (pompe, locomotive, macarale).

Forta Electromagnetica

Forta electromagnetica (Fem) se exercita asupra oricarui conductor strabatut de curent

electric situat in camp magnetic.

Experimental s-a constatat ca forta electromagnetica : are directia perpendiculara pe

planul determinat de inductia magnetica si conductor, are sensul dependent de sensul curentului
electric prin conductor si de sensul inductiei magnetice, are modulul direct proportional cu
intensitatea curentului electric prin conductor, lungimea conductorului situata in camp magnetic
si cu modulul inductiei magnetice, fiind maxima atunci cand conductorul este perpendicular pe
liniile campului magnetic.

Radiatii In Infrarosu

Radiația în infraroșu (IR) este o radiație electromagnetică a cărei lungime de undă este
mai lungă decât cea a luminii vizibile (400 - 700 nm), dar mai scurtă decât cea a radiației
terahertz (100 μm - 1 mm) și a microundelor (~30000 μm).

Energia în infraroșu este emisă sau absorbită de molecule atunci când se schimbă mișcările
de rotație - vibrație. Energia în infraroșu excita moduri de vibrație într-o moleculă printr-o
schimbare de dipol, făcându-l interval de frecvență util pentru studiul acestor stări energetice
pentru moleculele de simetrie corespunzătoare.

Spectroscopia în infraroșu examinează absorbția și transmiterea de fotoni în intervalul

energetic infraroșu.

În general, obiectele emit radiație infraroșie pe tot spectrul lungimii de undă, dar uneori doar o
regiune limitată a spectrului produce interes deoarece senzorii pot colecta radiații doar dintr-o
lungime de bandă specifică. Radiația termică infraroșie are o emisie maximă pe lungimea sa de
undă și este invers proporțională cu temperatura absolută a obiectului conform legii de distribuție
a lui Wien, de aceea banda infraroșie este subdivizată în regiuni mai mici.
 Senzor Ultrasonic De Masurare

Laserul este un dispozitiv optic care generează un fascicul coerent de lumină. Denumirea
de laser este o abreviere în limba engleză pentru „light amplification by stimulated emission of
radiation” (amplificare a luminii prin emisia stimulată a radiaţiei). Lidarul, numit şi radar laser,
este un sistem similar ca funcţionare cu radarul, care utilizează pentru emisie radiaţia laser, cu
lungimi de undă în spectrul optic (inclusiv ultraviolet şi infraroşu). Un astfel de sistem poate fi
întâlnit sub una din următoarele denumiri:

· LIDAR (LIght Detection And Ranging), termen utilizat în majoritatea aplicaţiilor;

· LADAR (LAser Detecting And Ranging), termen folosit cu precădere în
domeniul militar.

Similar cu un sistem radar, lidarul emite impulsuri scurte de lumină laser în atmosferă. În
momentul când impulsurile întâlnesc un obstacol, ele sunt reflectate în toate direcţiile .

O parte din energie este reflectată înapoi spre sistemul lidar. Această energie este
recepţionată printr-un telescop, şi apoi detectată cu ajutorul unor fotodiode sau tuburi
multiplicatoare. Informaţia de distanţă se obţine din timpul de întârziere între emisia impulsului
şi recepţia reflexiei acestuia.
 O imagine tridimensională a spaţiului cercetat poate fi
obţinută prin baleierea fasciculului laser în azimut şi elevaţie.
Utilizând lungimi de undă mult mai mici decât radarele
milimetrice, LIDARUL are o rezoluţie mult mai bună, de ordinul
metrilor. Totuşi, semnalul lidar este puternic atenuat de
componentele atmosferei, precum precipitaţiile.

Unde Bluetooth

Bluetooth este un set de specificații (un standard) pentru o rețea personală (engleză:
personal area network, PAN) fără fir (wireless), bazată pe unde radio. Bluetooth mai este
cunoscut ca și standardul IEEE 802.15.1. Prin tehnologia Bluetooth se elimină firele și cablurile
între dispozitive atât staționare cât și mobile, facilitează atât comunicațiile de date cât și pe cele
vocale și oferă posibilitatea implementării unor rețele ad-hoc și a sincronizării între diverse
dispozitive.
 PENDULUL LUI NEWTON

El. Cap. Diaconescu RalucaTheod, El. Cap. Iordache Leonard Costin

Clasa a XI-a A

1. Teoria lucrarii
Pendulul lui Newton este compus din cinci bile metalice, cu aceeasi greutate, fiecare bila
fiind suspendata la capatul a doua fire, care se prind de doua bare de fier, fixe, paralele. In
pozitie de repaus, bilele se ating, iar daca se pun in miscare bilele de la extremitati, cele trei
din interior raman imobile. Daca se pun in miscare trei bile dintr-o parte si doua din cealalta,
dupa ce se ciocnesc, vor merge, alternativ, trei intr-o parte, doua in cealalta parte s.a.m.d. Un
astfel de pendul este util pentru a ilustra teoria conservarii energiei si a miscarii.

2. Materiale necesare
-5 bile de sticla de aceeasi greutate si dimensiune

-bete de lemn

-sfoara de legat

-pistol de lipit cu silicon

3. Mod de lucru

Initial, am construit baza care a fost formata din 4 bete de lemn peste care am lipit alte 6 bete
orizontal pentru a forma o suprafata. In a doua parte am lipit cu ajutorul unui pistol de lipit
alte 4 bete pentru a forma baza superioara pentru bile. Dupa asamblarea completa a
scheletului am lipit sfoara de fiecare bila si am lipit sfoara de 2 bete paralele din parte de sus.
Am verificat daca miscarea se produce exact cum trebuie, iar dupa ce am observant ca totul
este in regula am intarit scheletul initial, lipind mai multe bete. La sfarsit am pictat toata
constructia si i-am scris numele.
4.Schita
5. Aplicabilitate

Pendulul demostreaza ca daca este scos din starea de echilibru, se intoarce la pozitia initiala,
printr-o miscare oscilatorie (un balans de la dreapta la stanga, in jurul unui punct de echilibru
vertical), sub efectul unei forte, de exemplu, gravitatia.

Pendulul lui Newton este util pentru a ilustra teoria conservarii energiei si a miscarii.
 MACHETĂ-MAȘINĂ CU MOTORIZARE PE AER
MARCU GEANINA IAZMINA- XI A

Teoria lucrării
Dispozitivul proiectat servește drept o machetă de mașinuță a cărei putere este generată de
evacuarea aerului cu viteză mare dintr-un balon. Mișcarea este asigurată de aerul care propulsează
mașina înainte, fiind o machetă de masă relativ redusă, deoarece este confecționată din materiale
ușoare și care nu opun rezistență la deplasare.

Deplasarea mașinii se bazează pe procedeul de dezumflare al balonului. Astfel, mișcarea se

petrece in doi timpi: în timpul 1-se umflă balonul și se pune mașina pe podea, iar în timpul 2, aerul din
balon iese prin gura concepută, cu o presiune mare, din pricina diametrului mic al gurii de evacuare
confecționată dintr-un pai.

Baza mașinii este confecționată dintr-un carton de dimensiuni reduse, la care adăugăm două
paie pe post de suporți care să asigure mișcarea de rotație a roților. Osiile mașinii sunt confecționate din
doua bețe de lemn, iar cele patru roți, din dopuri de plastic, ceea ce asigură deplasarea cu ușurință a
mașinii, căci acestea nu produc multă frecare.

Materiale necesare
-o bucată de carton 10cm*7cm

-2 bețe pentru frigărui

-4 capace din plastic de peturi

-3 paie

-un balon

-lipici rezistent

-un elastic

Mod de lucru
Se taie o bucată de carton de care se lipesc două paie, unul în partea superioară, iar cel de-al
doilea, în partea inferioară. În interiorul acestor paie se vor introduce cele două bețe de bambus, iar
acestea se pot scurta, dacă este necesar. În vârfurile fiecărui bețisor se adaugă câte un capac, de
preferabil, găurit în mijloc. Opțional, roțile se pot lipi de bețișoare.

Se taie o bucată din cel de-al treilea pai si se introduce în gura balonului, după care, se leagă de
acesta cu ajutorul elasticului. Este de menționat că se dorește astfel obținerea unui izolant împotriva
pierderilor de aer, cu alte cuvinte, ne dorim ca aerul să iasă doar prin pai.

Se lipesc balonul și paiul pe suprafața cartonului, pe fața opusă construcției cu cele 4 roți.

Balonul se poate umfla acum, iar dispozitivul este pregătit pentru utilizare.
Schiță
Fața 1

Fața 2

Aplicabilitate
Macheta concepută poate servi drept un prototip pentru o mașină 100% ecologică, deoarece
motorizarea acesteia se face doar prin ejecția de aer comprimat. Ca mențiune, se recomandă înlocuirea
gazului comprimat din rezervor cu un altul (diferit de CO 2).

De asemenea, mașinuța concepută deservește tinerilor și copiilor pe post de jucărie sau machetă simplu
de realizat. Aceasta poate fi utilizată și ca material didactic, pentru a demonstra puterea presiunii aerului
comprimat.
 CIRCUITE ELECTRICE

ELV. FRT. MATEESCU ALEXANDRU & ELV. CAP. TRIFON DARIA- XI A

Cuprins:

a) Teoria lucrarii
b) Materiale necesare
c) Mod de lucru
d) Schita
e) Aplicabilitate
Teoria lucrarii: Un circuit electric este o rețea electrică în buclă închisă ce include componente
electrice și, realizându-se astfel o cale închisă pentru curentul electric. In proiectul realizat de noi
am reprezentat un circuit electric cu rezistente in serie si in paralel, avand in compunere 6
rezistente.

Materiale necesare: Pentru realizarea reprezentarii fizice a schemei de circuit electric am avut
nevoie de urmatoarele materiale:

-O placa de baza

-2 generatoare

-6 rezistente electrice

-Un intrerupator

-O sursa de iluminat tip LED

-2 fire electrice

-Banda izolatoare

Mod de lucru : La transpunerea schemei din o varianta de bac intr-o macheta fizica functionabila
am inceput prin dispunerea materialelor pe masa de lucru. In primul rand, am pus pe placa de
baza cele 6 rezistente si le-am sudat cu un creion pentru sudat HT-B01, iar apoi cu ajutorul unei
benzi izolatoare am stabilizat cele 2 generatoare pe placa de baza.

Cu ajutorul creionului de sudat am sudat de placa de baza intrerupatorul verde, intrerupatorul

argintiu si corpul de iluminat de tip LED, iar la final am conectat cablurile conductoare de curent
electric la restul componentelor

Schita : Pentru realizarea proiectului am realizat o schita.

Aplicabilitate : In urmatoarele imagini este reprezantata macheta proiectului pe care intr-o data
ulteriora o vom prezenta la ora de fizica.

1)In prezenta imagine, macheta este prezentat cu intrerupatorul (K) verde inchis.

2)In aceasta imagine,

macheta este ilustrata cu
intreupatorul verde (K)deschis.

3) In ultima imagine, macheta este reprezentata cand si intrerupatorul (K2) este deschis, care
functioneaza ca semn de avertizare cand intrerupatorul (K1) este deschis, moment in care
curentul electric trece prin cele 6 rezistoare electrice, si intampina rezistenta electrica, consecinta
a incalzirii rezistentelor elctrice.
4)Pentru realizarea acestui proiect, ne-am gandit sa compunem o problema din electricitate,
luand mai multe subpuncte din variantele de bac din cele 100 si sa transpunem schita problemei
in realitate. In urmatoarea imagine veti putea observa problema in totalitate:
MOTOR DIESEL
Elev: Manole Tiberiu
 Clasa: a XI-a B

1. Introducere

2. Scurt istoric

3. Cum funcționează?

4. Părți componente

5. Calculul randamentului

6. Avantajele și dezavantajele utilizării motorului Diesel

0
 Motorul diesel este un motor cu ardere internă în care combustibilul se aprinde datorită
temperaturii ridicate create de comprimarea aerului necesar arderii, și nu prin utilizarea unui dispozitiv
auxiliar, așa cum ar fi bujia în cazul motorului cu aprindere prin scânteie.

Motorul lucrează pe baza ciclului Diesel. Este un ciclu termodinamic al unui motor cu ardere internă, (în
patru timpi), a cărui diagramă constă dintr-o izobară, o izocoră și două adiabate. Pe baza acestuia
funcționează motorul Diesel care a fost inventat de Rudolf Diesel în 1893.

SCURT ISTORIC

Numele motorului a fost dat după inginerul german Rudolf Diesel la sugestia soției sale, Martha Diesel,
care în 1895 îl sfătuiește cu: Nenn ihn doch einfach Dieselmotor! („numește-l pur și simplu motor
Diesel!”), ușurînd astfel lui Diesel căutarea după denumirea motorului, pe care l-a inventat în 1892 și l-a
patentat pe 23 februarie 1893. Intenția lui Diesel a fost ca motorul său să utilizeze o gamă largă de
combustibili. Diesel și-a prezentat invenția funcționând în 1900 la Expoziția Universală ,,World's Fair”
având drept combustibil ulei de alune. 
Funcționarea începe cu admisia motorului care presupune o rotație a arborelui cotit de la 0 la 80°,
comprimarea unui gaz conduce la creșterea temperaturii sale, aceasta fiind metoda prin care se aprinde
combustibilul în motoarele diesel, urmată de compresia motorului, moment în care arborele cotit face o
rotație de la 180° la 360°. A treia fază este cea de ardere, în care are loc ciclul de rotație de la 360° la
540°, precum și injecția și arderea combustibilului. Motorina se aprinde la contactul cu aerul deja încălzit
prin comprimare până la o temperatura de circa 700-800 °C. Ultima fază este evacuarea care presupune
rotația până la 720° de la poziția inițială, fază în care sunt emise gazele de ardere.

În timpul iernii, când afară este frig, motoarele diesel pornesc mai greu deoarece masa metalică masivă
a blocului motor absoarbe o mare parte din căldura produsă prin comprimare, reducând temperatura și
împiedicând aprinderea. Unele motoare diesel folosesc dispozitive electrice de încălzire, de
exemplu bujii cu incandescență, ajutând la pornirea motorului diesel.

Timpul 1: Admisia

 Începe prin închiderea supapei de evacuare, urmată imediat de deschiderea supapei de admisie și
de deplasarea rapidă a pistonului de la punctul mort superior (PMS) la punctul mort inferior (PMI).

 În cilindru se aspiră aer din atmosferă.

 Asmisia se realizează practic la presiune constantă.

Timpul 2: Compresia

 Începe cu închiderea supapei de asmisie. Pistonul se deplasează rapid de la PMI la PMS

comprimând aerul până la 35-50 atm.

 Din cauza vitezei mari cu care se realizează comprimarea, în acest proces, practic, nu are loc schimb
de căldură cu exteriorul, compresia fiind considerată un proces adiabatic.
 La sfârșit amestecul carburat ajunge la 700-800°C.

Timpul 3: Arderea și detența

 În momentul in care pistonul este la PMS, pompa de injecție prin injector pulverizează picaturi
foarte fine de motorina in cilindru. Pe măsură ce pătrund, picăturile se încălzesc și se aprind.
Arderea se produce lent, presiunea fiind practic constantă datorită deplasării pistolului sub
presiunea gazelor de ardere. Arderea poate fi considerată un proces izobar.

 La sfârșitul arderii, temperatura este de 1500-2000 °C

 Gazele provenite din ardere continuă să împingă pistonul de la PMS la PMI.

 Din cauza vitezei mari cu care se deplasează pistonul, în acest proces, practic, nu are loc schimb de
căldură cu exteriorul, detența fiind considerată un proces adiabatic.

 Este singurul timp motor al ciclului, în care se cedează lucru mecanic exterior.

Timpul 4: Evacuarea

 Începe cu deschiderea supapei de evacuare când pistonul este la PMI.

 Evacuarea are loc inițial prin ieșirea bruscă a gazelor în atmosferă, întrucât presiunea în cilindru
este mai mare decât presiunea atmosferică. Această parte constitue un proces izocor.

 Restul gazelor sunt evacuate prin deplasarea pistonului de la PMI la PMS, fiind un proces izocor.

Părți componente

1. Cilindru

2. Piston

3. Supapa de admisie

4. Supapa de evacuare

5. Injector

6. Biela

7. Manivela
 CALCULUL RANDAMENTULUI

Motoarele Diesel funcţionează cu randament mai mare decât cele Otto şi pot utiliza combustibili mai
ieftini (cum este motorina), neexistând pericolul autoaprinderii în timpul compresiei.
 Avantaje și dezavantaje

Avantaje:
 Motoarele diesel sunt mai durabile
 Întreţinerea
 Forţă
 Randament bun
 Nu are nevoie de scântei la aprindere
Dezavantaje:
 Poluarea
 Pornirea mai grea iarna
 Preţul mai mare la achiziţie

Bibliografia:
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Motor_diesel#Cum_func%C8%9Bioneaz
%C4%83_motorul_diesel
 https://www.auto-soft.ro/blog/motorul-diesel-cunoasterea-sa-avantajele-si-diferenta-fata-de-
motorul-pe-benzina#cuprins_1_2
 https://shopro.pureuscdaw.ru/content?c=componentele%20motorului%20diesel
%20rol&id=19
 http://dspace.usarb.md:8080/jspui/bitstream/123456789/2175/1/
Popa_M._metoda_ciclurilor.pdf
 https://www.promotor.ro/stiri-auto/proprietar-de-diesel-avantaje-si-dezavantaje-15007581
 PRODUCEREA CURENTULUI ELECTRIC ALTERNATIV

Moise Alexandra Mihaela

Clasa: a XI-a B

În acest circuit, Generatorul produce electricitate, curent alternativ, unde dioda ( D1) ne
ajută să obținem un curent continuu, funcționând ca un blocator.

Pentru gama de la 0 spre - ,( lasă curentul să circule într-o singură direcție).

Condensatorul (C1) ajută la stabilizarea curentului pentru a aprinde diodele led, de la 1 la 9.
Dioda (D2), ține loc de blocator pentru tensiunea de la Generator să treacă prin becul
incandescent și spre bateriile electrice.

Când circuitul de la baterii este închis cu comutatorul K, tensiunea trece și prin becul
incandescent și prin diodele led, de la 1-9. Bobina Generatorului este și ea un consumator, fiind
legată în continuu, de aceea dioda (D1), ține loc de blocator pentru tensiune, pentru a nu trece
prin bobina acestuia.

Circuitul poate fi folosit concomitent, și pe baterii, dar și pe generator, caz în care becul
primește tensiune de la baterii, iar diodele led, vor primi tensiune și de la baterii și de la
generator în același timp.

Materiale utilizate:

- Generator-dinam
- Bobine
- Leduri
- Bec
- Întrerupător
- Baterii
- Curelușă
- CD-uri
Schița machetei
 DEMONSTRATOR CU CIRCUITE ELECTRONICE ELEMENTARE

Popescu Mădălina Iulia, Popoiu Alexandru Ovidiu Ioan

XI B

1. Teoria lucrării
1.1 Motorul electric de curent continuu
Scurt istoric si componență

 Motorul de curent continuu a fost inventat în 1873 de Zénobe Gramme

prin conectarea unui generator de curent continuu la un generator
asemănător. Astfel, a putut observa că maşina se roteşte, realizând
conversia energiei electrice absorbite de la generator.

Motorul de curent continuu are pe stator polii magnetici şi bobinele polare

concentrate care creează câmpul magnetic de excitaţie

· Reprezentare de principiu al motorului

·  Este un motor electric cu comutație internă care este alimentat de

la o sursă de  curent continuu .

Când înfășurarea rotorului este alimentată, în jurul lui se generează un câmp

magnetic (poziție relativă a polilor magnetici, de la stânga spre dreapta: N-
NS-S), producând un cuplu mecanic motor care întreține mișcarea de rotație.
· În funcţie de modul de conectare a înfăşurării de excitaţie motoarele de
curent continuu pot fi clasificate în:

· motor cu excitaţie independentă - unde înfăşurarea statorică şi înfăşurarea

rotorică sunt conectate la două surse separate de tensiune

· motor cu excitaţie paralelă - unde înfăşurarea statorică şi înfăşurarea rotorică

sunt legate în paralel la aceaşi sursă de tensiune

· motor cu excitaţie serie - unde înfăşurarea statorică şi înfăşurarea rotorică sunt

legate în serie

· motor cu excitaţie mixtă - unde înfăşurarea statorică este divizată în două

înfăşurări, una conectată în paralel şi una conectată în serie.

· Divizor de tensiune

· Este un circuit liniar pasiv care produce o tensiune de ieșire(Vout)/U, care este o
fracțiune din tensiunea de intrare (Vin)/E. Divizarea tensiunii reprezintă rezultatul
distribuirii tensiunii de intrare între componentele divizorului. Un exemplu simplu
de divizor de tensiune îl reprezintă două rezistoare conectate în serie, cu tensiunea
de intrare aplicată pe perechea de rezistoare iar tensiunea de ieșire culeasă din
punctul de legătură dintre ele.

· Am folosit divizorul de tensiune, intrucat tensiunea culeasa la bornele bateriei era

mult prea ridicata pentru leduri.

· Demonstare a aplicării divizorului de tensiune pentru demonstrator:

Intrerupătorul

 Este un aparat electric de comutație, fiind destinat închiderii/deschiderii circuitelor de

joasă tensiune, având aplicații practice în curent alternativ, dar și în curent continuu.

Acest dispozitiv este acționat manual în general. El permite curentului electric să treacă

mai departe către destinația dorită, în cazul închiderii, sau să separe circuitul, oprind
trecerea curentului către sursa dorită, în cazul deschiderii. In cazul machetei, am folosit

intrerupatoarele pentru aprinderea si stingerea ledurilor Întrerupătorul este acționat

manual în majoritatea cazurilor.

 Prin apăsarea unui „buton”, realizat de obicei dintr-un material izolant (plastic) pentru
protecția utilizatorului, se închide sau deschide circuitul, adică se ating sau nu cablurile
de alimentare ale circuitului.

La închidere, sunt conectate capetele celor două cabluri prin intermediul echipamentului, iar la
deschidere acestea sunt separate

Materiale utilizate

1. Breadbord

2. 4 Leduri

3. 4 Întrerupătoare

4. 6 Rezistențe

5. Fire de tip jumper de cupru

 6. Fire de tip jumper

7. Bandă adezivă

8. Motor electric de curent continuu

9. Elice

10. Baterie 9V

11. Multimetru

12. Minge

13. Carton

14. Foarfecă

15. Foi autocolante A4

Mod de lucru

· Am alimentat Breadbord-ul prin 2 fire la baterie; am folosit firele de tip jumper

pentru a distribui curentul la întrerupătoarele, ledurile si rezistențele, grupate in
serie si mai apoi in paralel; am conectat motorul cu elice la sursa de curent printr-
un fir, iar pe celalalt l-am conectat la intrerupător, acesta fiind si el la randul sau
conectat la sursa de curent; am folosit o minge pentru a pune in evidența rolul
elicei si am folosit multimetrul pentru a verifica trecerea curentului electric prin
firele de legătura si prin leduri.

· Schița circuitului
· Bibliografie

· https://math.wikia.org/ro/wiki/Motor_de_curent_continuu

· https://ro.wikipedia.org/wiki/Motor_electric_de_curent_continuu

· https://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%8Entrerup%C4%83tor

· https://ro.wikipedia.org/wiki/Divizor_de_tensiune
CHIMIE
 BACALAUREAT CHIMIE ANORGANICĂ
PROBA E. d)

SUBIECTUL I

Subiectul A.
Itemii de la 1 la 10 se referă la substanțe, ale căror formule chimice notate cu litere de la (A) la
(F), sunt prezentate mai jos:
(A) O2- (B) Cl2 (C) H2O (D) NaOH (E) Al2O3
(F) NaCl
Pentru fiecare item, notați pe foaia de examen numărul de ordine al itemului însoțit de litera
corespunzătoare răspunsului corect. Fiecare item are un singur răspuns corect.
1. Atomul elementului chimic cu caracter electropozitiv, din compoziția substanței (E), are :
a. un electron de valență; c. două straturi complet ocupate cu
electroni;
b. șapte orbitali complet ocupați; d. patru substraturi.
2. În compusul (F) raportul numerelor de coordinare Na+: Cl - = este:
a. 1:6; c. 1:3;
b. 6:1; d. 1:1.
3. Elementul chimic din compoziția speciei (D), care are caracter electropozitiv, se află în tabelul
periodic:
a. grupa 13 (a-III-a A); c. perioada a 2-a;
b. perioada 1; d. grupa 1 (I A).
4. Substanța care se obține în urma reacției unui metal cu apa este:
a. (E); c. (F);
b. (D); d. (A).
5. Elementul chimic al cărui atom formează specia chimică (A):
a. este un metal; c. face parte din blocul s;
b. este un nemetal; d. are caracter electropozitiv.
6. Atomul speciei chimice care prezintă legătură covalentă nepolară:
a. are 5 electroni de valență; c. are cinci electroni pe ultimul
strat;
b. are în învelișul electronic cinci straturi ocupate cu electroni; d. are un orbital monoelectronic.
7. Nemetalul din compoziția substanței (E), face parte din blocul elementelor:
a. s; c. d;
b. p; d. f.
8. Are în moleculă un număr de electroni egal cu numărul atomic al neonului, substanța:
a. (A); c. (B);
b. (C); d. (D).
9. În 2 mol de compus (E) sunt:
a. 48 g de oxigen; c. 9,6 g de oxigen;
b. 54 g de aluminiu; d. 108 g de aluminiu.
10. Raportul masic în specia chimică (D) este:
a. Na:O:H = 1:1:1; c. Na:O:H = 11:8:1;
b. Na:O:H = 23:16:1 d. Na:O:H = 23:8:1

Subiectul B.
Citiți următoarele enunțuri. Dacă apreciați că enunțul este adevărat scrieți, pe foaia de examen,
numărul de ordine al enunțului și litera A. Dacă apreciați că enunțul este fals scrieți, pe foaia de
examen, numărul de ordine al enunțului și litera F.
1. Izotopii sunt specii de atomi care se deosebesc prin numărul de protoni;
2. Reacția sodiului cu apa are loc cu absorbție de căldură.
3. Numărul protonilor din nucleu reprezintă numărul de masă al atomului.
4. Caracterul electropozitiv sau electronegativ al unui element chimic este determinat de
configurația electronică a atomilor săi.
5. Într-un orbital pot exista maximum doi electroni cu spin opus.

SUBIECTUL al II-lea
Subiectul C
1. Un izotop al iodului conține în nucleu 127 de nucleoni. Știind că diferența dintre numărul de
neutroni și numărul de protoni din nucleul acestui izotop este 21, determinați numărul atomic al
iodului.
2. a. Scrieți configurația electronică a atomului elementului (E), care are în învelișul electronic 9
electroni în orbitalii p.
b. Notați poziția (grupa, perioada) în Tabelul periodic a elementului (E).
3. a. Modelați procesul de ionizare al magneziului, utilizând simbolul elementului chimic și
puncte pentru reprezentarea electronilor.
b. Notați caracterul electrochimic al magneziului.

4. Modelați formarea legăturii chimice din fluorura de sodiu, utilizând simbolurile elementelor
chimice și puncte pentru reprezentarea electronilor.

5. a. Notați două caracteristici ale cristalului de clorură de sodiu.

b. Notați o utilizare a clorurii de sodiu.
Subiectul D
1. Într-un vas se introduc 10 mL de soluție de hidroxid de sodiu, de concentrație 2 M și 40 g de
soluție de hidroxid de sodiu, de concentrație procentulă masică x%. Se adaugă apă distilată,
obținându-se o soluție finală cu volumul de 200 mL și concentrația 0,5 M. Determinați valoarea
concentrației procentuale x%. 2. Scrieți ecuația reacției dintre
clor și sodiu.
3. Se tratează cu clor o bucată de sodiu. Știind că în reacție s-au introdus 13,44 L de clor,
măsurați în condiții normale de temperatură și de presiune, la un randament al reacției de 70%,
determinați masa de sare formată, exprimată în grame.
SUBIECTUL al III-lea
Subiectul E
1. 1. Ecuația termochimică a reacției de obținere a diclorometanului este:
CH4(g) + 2Cl2(g) → CH2Cl2(g) + 2HCl(g) + 205,4 kJ.
Calculați entalpia molară de formare standard a diclorometanului, exprimată în kilojouli pe mol,
utilizând ecuația termochimică a reacției de obținere a acestuia și entalpiile molare de formare
standard: ΔfH0 CH4(g) = - 74,6 kJ/mol, ΔfH0 HCl(g) = - 92,3 kJ/mol.
2. Determinați masa de metan, exprimată în grame, care trebuie clorurată pentru ca din reacție să
rezulte căldura de 102,7 kJ. Utilizați informații de la punctul 1.

3. Determinați masa de apă, exprimată în kilograme, care poate fi încălzită de la 10 0C la 20 0C,

utilizând 1254 kJ, căldură rezultată la arderea unui combustibil. Se consideră că nu au loc
pierderi de căldură.
4. Aplicați legea lui Hess pentru a determina variația de entalpie ΔrH0, a reacției:
K(s) + 1/2Cl2(g) + 3/2O2(g) → KClO3(s), ΔrH0
în funcție de valorile entalpiilor reacțiilor redate de ecuațiile termochimice:
(1) KClO3(s)+ 3Mg(s) → KCl(s) + 3MgO(s) ΔrH01
(2) K(s) + 1/2Cl2(g) → KCl(s) ΔrH02
(3) 1/2O2(g) + Mg(s) → MgO(s) . ΔrH03

5. Relația de ordine dintre entalpiile molare de formare standard a propinei (C3H4) și a

propanului (C3H8) este:
ΔfH0 C3H4(g) < ΔfH0 C3H8(g)
Utilizați această relație pentru a stabili dacă reacția de hidrogenare a propinei pentru obținerea
propanului, reprezentată de ecuația termochimică:
C3H4(g) + 2H2(g) → C3H8(g), ΔrH0
este exotermă sau endotermă.

Subiectul F
1. Soluțiile de apă oxigenată se descompun la lumină, conform ecuației chimice:
H2O2(aq) → H2O(l) + 1/2O2(g).
Determinați volumul de oxigen, exprimat în litri, măsurat la 127 0C și 5 atm, care se obține
stoechiometric din 68 g de apă oxigenată.
2. a. Calculați numărul atomilor din 4,48 L de oxigen, măsurați în condiții normale de
temperatură și de presiune.
b. Determinați masa de oxigen din 255 g de apă oxigenată, exprimată în grame.

3. Determinați volumul ocupat de 1,2044·1023 molecule de acid clorhidric, exprimat în mililitri,

măsurat în condiții normale de temperatură și de presiune.
Numere atomice: H-1; O-8; F- 9; Ne-10; Na-11; Mg-12; Al-13; Cl-17.
Mase atomice: H- 1; C- 12; O- 16; Na-23; Al- 27; Cl-35,5.
Constanta molară a gazelor:R = 0,082 L·atm·mol-1·K-1.
Volumul molar (condiții normale):V = 22,4 L∙mol-1.
Căldura specifică a apei: c = 4,18 kJ·kg-1·K-1. Numărul lui Avogadro: N = 6,022·1023 mol-1.

Chimie anorganică
BAREM DE EVALUARE ŞI DE NOTARE

SUBIECTUL I

Subiectul A

1. c; 2. d; 3. d; 4. b; 5. b; 6. d; 7. b; 8. b; 9. d; 10. b.

Subiectul B

1. F ; 2. F ; 3. F ; 4. A; 5. A .
SUBIECTUL al II - lea

Subiectul C

1. Z = 53
2. a. Scrierea configurației electronice a atomului elementului (E), care are în învelișul electronic
9 electroni în orbitali p: 1s22s22p63s23p3

b. Notarea poziției elementului (E) în Tabelul periodic: grupa 15 (sau grupa V A), perioada 3
3. a. Modelarea procesului de ionizare a atomului de magneziu, utilizând simbolul elementului
chimic și puncte pentru reprezentarea electronilor
b. Notarea caracterului electrochimic al magneziului: caracter electropozitiv

4. Modelarea formării legăturii chimice din fluorura de sodiu, utilizând simbolul elementului
chimic și puncte pentru reprezentarea electronilor

5. a. Notarea a două caracteristici ale cristalului de clorură de sodiu

b. Notarea unei utilizări ale clorurii de sodiu
Subiectul D

1. x% = 8%
2. Scrierea reacției dintre sodiu și clor-pentru scrierea corectă a formulelor chimice ale
reactanților și a produsului de reacție, pentru notarea coeficienților stoechiometrici ai ecuației
reacției
3. m = 49,14 g
SUBIECTUL al III - lea

Subiectul E
1. ΔfH0 CH2Cl2 = - 95,4 kJ.mol-1
2. m = 8 g CH4
3. m = 30 kg H2O
4. ΔrH0 = - ΔrH01 + ΔrH02 + 3 ΔrH03

5. Precizare corectă: reacție endotermă

Subiectul F

1. a. V = 6,56 L O2
2. a. N = 2,4088 ∙ 1023 mol-1.
b. m = 240 g oxigen
3. V= 4,48 L HCl

CHIMIE ORGANICĂ, PROBA E. d)

SUBIECTUL I
Subiectul A
Itemii de la 1 la 10 se referă la compuși organici ale căror formule de structură, notate cu litere de la (A)
la (F), sunt prezentate mai jos:
Pentru fiecare item de mai jos, notați pe foaia de examen numărul de ordine al itemului însoțit de litera
corespunzătoare răspunsului corect. Fiecare item are un singur răspuns corect.
1. Nu conțin atomi de carbon secundar în moleculă:
a. (A), (C), (D); c. (B), (E), (F);
b. (C), (D), (E); d. (D), (E), (F).
2. Are raportul masic C:H = 15:1:
a. (A); c. (B);
b. (E); d. (F).
3. Este fals că:
a. (B) și (F) au câte 8 atomi de hidrogen în moleculă; c. (D) are C.O.=100;
b. (B) este o hidrocarbură alifatică; d. (B) se utilizează ca solvent.
4. Compusul organic (D):
a. are temperatura de fierbere mai mare decât n-octanul;
b. este izomer cu 2,2,3-trimetilpentanul
c. are un atom de carbon asimetric în moleculă;
d. este izomer cu 2,2,3-trimetilhexanul.
5. În 5 mol de compus (B) există:
a. 420 g C; c. 360 g C;
b. 4 g H; d. 45 g H.
6. În condiții standard, substanțele:
a. (B) și (F) sunt solide; c. (C) și (D) sunt lichide;
b. (A) și (E) sunt gazoase; d. (B) și (E) sunt lichide.
7. Hidrocarburile care fac parte din aceeași serie omoloagă:
a. au formula general CnH2n-6; c. sunt (C) și (E);
b. sunt (C) și (D); d. conțin atomi de carbon secundar.
8. Hidrocarbura care are 6 legături covalente σ (sigma) în moleculă:
a. este (C); c. este (E);
b. prezintă atomi de carbon secundar d. are formula moleculară C7H8.
9. Compusul (E):
a. este al treilea termen din seria omoloagă din care aparține;
b. este al doilea termen din seria omoloagă din care aparține.
c. este o hidrocarbură cu catena saturată;
d. are în moleculă o legătură covalentă π (pi);
10. În 25,6 g (F) există aceeași masa de carbon ca cea din:
a. 2 mol (C); c. 1 mol (E);
b. 60 g (E); d. 28,5 g (D).
Subiectul B
Citiți următoarele enunțuri. Dacă apreciați că enunțul este adevărat scrieți, pe foaia de examen, numărul
de ordine al enunțului și litera A. Dacă apreciați că enunțul este fals scrieți, pe foaia de examen, numărul
de ordine al enunțului și litera F.
1. În reacțiile de adiție se rup legături covalente π (pi).
2. În seria omoloagă a alcanilor punctele de fierbere cresc cu creșterea numărului de atomi de carbon din
catenă.
3. Enantiomerii unui compus organic rotesc planul luminii polarizate cu unghiuri diferite, în același sens.
4. Compușii disubstituiți în pozițiile 1 și 4 ale nucleului benzenic se mai numesc și compuși
parasubstituți.
5. Policlorura de vinil se utilizează pentru obținerea fibrelor sintetice de tip PNA. SUBIECTUL
al II-lea
Subiectul C
1. Scrieți în ordinea creșterii temperaturilor de fierbere, formulele de structură ale următoarelor
hidrocarburi:
2,2-dimetilbutan, n-hexan și 2-metilpentan.
2. O hidrocarbură (H) are următoarea formulă de structură: CH 3 - CH = CH - CH – CH3
 I
a. Notați denumirea științifică (I.U.P.A.C.) a hidrocarburii (H). CH 3
b. Notați formula de structură a unui izomer de catenă al hidrocarburii (H), care are în moleculă atomi
de carbon primar, secundar, terțiar și cuaternar.
3. Notați o proprietate fizică a etenei, în condiții standard.
4. a. Se adaugă 6 mol de hidrogen unui amestec care conține 6 mol de propan și etenă. Amestecul obținut
se trece peste un catalizator de nichel, la temperatură, rezultând 8 mol de amestec gazos final.
a. Scrieți ecuația reacției care are loc.
b. Determinați procentul molar de propan din amestecul gazos final.
5. a. Scrieți ecuația reacției de obținere a 1-nitronaftalinei din naftalină și amestec nitrant. Utilizați
formulele de structură pentru compușii organici.
b. La nitrarea a 38,4 kg de naftalină se obțin 41,52 kg 1- nitronaftalină. Calculați randamentul reacției
de nitrare.
Subiectul D
1. Scrieți ecuațiile reacțiilor de clorurare fotochimică a propanului, cu obținerea compușilor
monoclorurați. Utilizați formule de structură pentru compușii organici.
2. La clorurarea fotochimică a unei probe de 88 kg de propan, la finalul procesului, se obține un amestec
organic de reacție ce conține 1-cloropropan, 2-cloropropan și propan nereacționat în raport molar 1 : 3 : 1.
Calculați cantitatea de clor consumată în reacție, exprimată în kilomoli.
3. Determinați căldura, exprimată în kilocalorii, degajată la arderea a 10 L de metan, măsurați în condiții
normale de temperatură și de presiune, dacă puterea calorică a metanului este 9500 kcal/m 3.

SUBIECTUL al III-lea
Subiectul E
1. Hidrocarburile nesaturate au reactivitate chimică ridicată. Prin adiția bromului la o alchină gazoasă (A)
se obține un compus saturat cu raportul masic C : Br = 3 : 40.
a. Determinați formula moleculară a alchinei (A).
b. Scrieți ecuația reacției de obținere a compusului saturat din alchina (A) și brom, dizolvat în tetraclorură
de carbon.
2. Polipropena se obține prin polimerizarea propenei. Scrieți ecuația reacției de polimerizare a propenei.
3.Calculaţi gradul mediu de polimerizare al polipropenei, știind că masa molară medie a acestui polimer
este M= 50400 g/mol.
4. Arenele mononucleare pot fi obținute industrial din gudroanele rezultate la cocsificarea cărbunilor.
Scrieți ecuația reacției de alchilare a benzenului cu propenă, în raport molar 1:1, în prezența clorurii de
aluminiu umede. Utilizați formule de structură pentru compușii organici. 5. Se alchilează 15,6
kg de benzen cu propenă, în raport molar 1:1. Calculați masa de produs organic obținută la alchilare,
exprimată în kilograme, știind că la separarea acestuia din amestecul final de reacție, au loc pierderi de
10%.
Subiectul F
1. a. Prin adiția acidului bromhidric la o alchenă (A), masa acesteia crește cu 144,64%. Determinați
formula moleculară a alchenei (A).
b. Scrieți formula de structură a alchenei (A), știind că prezintă un atom de carbon terțiar. 2.
Scrieți ecuațiile reacțiilor de ardere ale metanului și propanului.
3. Scrieți formula de structură a unei alchene care prezintă în moleculă 2 atomi de carbon asimetric și care
formează prin hidrogenare catalitică 2,3,4-trimetilhexa
Mase atomice: H - 1; C- 12; N - 14; O - 16; Br - 80, Cl - 35,5.
Volumul molar (condiții normale): V = 22,4 L∙mol-1.

BAREM DE EVALUARE ŞI DE NOTARE

SUBIECTUL I
Subiectul A
1. c; 2. d; 3. b; 4. b; 5. a; 6. c; 7. d; 8. c; 9. b; 10. d.
Subiectul B
1. A; 2. A; 3. F; 4. A; 5. F.

SUBIECTUL al II - lea
Subiectul C
1. a. Scrierea formulelor de structură ale hidrocarburilor în ordinea crescătoare a temperaturilor de
fierbere corespunzătoare denumirilor:
2,2-dimetilbutan, 2-metilpentan și n-hexan;

2. a. Notarea denumirii științifice (I.U.P.A.C.) a hidrocarburii (H): 4-metil- 2-pentenă.

b. scrierea formulei de structură a izomerului de catenă a hidrocarburii (H) care are în moleculă atomi de
carbon primar, secundar, terțiar și cuaternar. 3. Notarea
oricărei proprietăți fizice a etenei, în condiții standard.
4. a. Scrierea ecuației reacției chimice de hidrogenare a etenei
b. p(CH4) = 25%
5. a. Scrierea ecuației reacției de obținere a 1-nitronaftalinei din naftalină și amestec nitrant.
b. η= 80%
Subiectul D
1. Scrierea ecuației reacției de obținere fotochimică a 2-cloropropanului, utilizând formule de structură
pentru compușii organici
Scrierea ecuației reacției de obținere fotochimică a 1-cloropropanului, utilizând formule de structură
pentru compușii organici
2. ν= 1,6 kmol Cl2
3. Q = 95 kcal
SUBIECTUL al III - lea
Subiectul E
1. a. Formula moleculară a alchinei (A): C2H2 (1p)
b. Scrierea ecuației reacției de obținere a compusului saturat din acetilenă și brom dizolvat în
tetraclorură de carbon (pentru scrierea corectă a formulelor chimice ale reactanților și a produsului de
reacție , pentru notarea coeficienților stoechiometrici
2. Scrierea ecuației reacției de polimerizare a propenei
3. n=1200
4. Scrierea ecuației reacției de alchilare a benzenului cu propenă, în raport molar 1:1, în prezența clorurii
de aluminiu umede, utilizând formule de structură pentru compușii organici
5. m(C9H12) = 21,6 kg
Subiectul F
1. a. Formula moleculară a alchenei (A): C4H8
b. Scrierea formulei de structură a 1-butenei
2. Scrierea ecuației reacției de ardere a metanului, scrierea coeficienților reacției de ardere a metanului
Scrierea ecuației reacției de ardere a propanului, scrierea coeficienților reacției de ardere a propanului
3. Scrierea formulei de structură a unei alchene care prezintă în moleculă 2 atomi de carbon asimetric și
care formează prin hidrogenare catalitică 2,3,4-trimetilhexan.
 SUBSTANȚE TOXICE PSIHOCHIMICE

Există un număr mare de substanțe chimice care au acțiune toxică asupra organismului
uman și animal, dar puține substanțe chimice prezintă interes din punct de vedere militar.
O substanță tehnică de luptă trebuie să prezinte următoarele proprietăți:
- Să aibă o stare de agregare adecvată: pentru infectarea atmosferei sunt necesare substanțe
care se transformă ușor în vapori sau în aerosoli, pentru infectare organismului prin piele
sunt necesare substanțe lichide (neuroplaralitice, vezicante);
- Să reziste față de umiditate, oxigen atmosferic, lumină și să aibă reactivitate redusă față
de metale;
- Să aibă o mare toxicitate, adică în cantități mici să producă vătămări grave;
- Să necesite procese de fabricație cât mai simple, iar materiile prime de bază să fie ușor
accesibile;
- Să fie greu de detectat și cu efecte fiziologice greu vindecabile.
În grupa substanțelor toxice psihochimice sunt cuprinse toate substanțele care pot influența
activitatea psihică a omului, provocând tulburări denumite în general psihoze.

Substanțe toxice psihochimice pot fi halucinogene și tranchilizante.

Substanțele halucinogene produc o intensificare a activității psihice, influențează conștiința,

provoacă halucinații și frică.

Substanțele tranchilizante micșorează activitatea psihică, instalează calmul și nepăsarea,

având ca urmare în cazul luptătorului neîndeplinirea misiunilor de luptă.

N,N- dimetiltriptamina (D.M.T)

D.M.T. a fost izolat din unele plante din America de Sud (Piptadenia peregrina). Din
frunzele și semințele acestei plante indienii obțin un soi de tutun de prizat pentru a deveni
insensibili la durerile provocate de răni.
D.M.T. este solubilă în apă și formează săruri solubile, de aceea este utilizată la
infectarea apei.
D.M.T. produce efecte halucinogene puternice.
Dietilamida acidului lisergic (L.S.D.)
Se separă prin hidroliza alcalină a alcaloizilor conținuți în cornul secarei (micelul uscat al
unei ciuperci parazite ce crește pe diferite germinee, în special pe secară) sau prin sinteză.
Este o substanță de culoare albă, insolubilă în apă. În practică se folosește tartrat L.S.D,
care este solubil în apă.
Psihozele produse de L.S.D. se manifestă prin neliniște, tulburări ale vederii, micșorarea
atenției, râs nestăpânit, greutăți în vorbire, percepții virtuale deformate, în care obiectele
și lucrurile sunt sau mărite sau micșorate și colorate nenatural. Intoxicatul nu mai
apreciază exact timpul și viteza. Halucinațiile optice apar ca fantastice, foarte intens
colorate. Ele sunt completate prin halucinații acustice. Intoxicații sunt cuprinși de frică și
suferă de mania persecuției. În relații cu alte persoane reacționează furios și impulsiv.
Psihozele ating intensitatea maximă după 2-4 ore din momentul intoxicării și în funcție
de doză durează și 12 ore.
Mescalina (3,4,5 trimetiloxifeniletilamina)

Este cunoscută de multă vreme de triburile indiene. Se găsește împreună cu alți alcaloizi
într-o specie de cactus, dar se obține și sintetic.
Este un lichid uleios, sărurile lui (sulfatul și clorhidratul) cristalizează ușor, sunt solubile
în apă și pt fi folosite sub formă de soluții apoase. Mescalina produce fenomene
asemănătoare cu cele constatate la schizofrenie. Se produc halucinații vizuale colorate
însoțite de depersonalizare. Este substanța cu cea mai mică acțiune psihochimică.
1-(3,4,5-trimetoxifenil -2 aminopropan (T.M.A.)
Este o substanță solidă, cristalină, solubilă în solvenți, cu acizii formează săruri solubile
în apă. Caracteristic pentru halucinațiile vizuale este culoarea lor spre albastru
(cianopsia).

Protecția și măsuri de prim ajutor față de substanțele psihochimice

Se consideră a fi suficient de eficace întrebuințarea mijloacelor de protecție individuală și
colectivă ca: masca contra gazelor cu filtru aerosoli, filtre purificatoare.
La apariția primelor simptome de intoxicație cu substanțe psihochimice, persoanele
afectate trebuie să fie izolate și puse sub observație. În ceea ce privește tratamentul până
în prezent nu se cunoaște precis o schemă terapeutică. Ca urmare a studiilor efectuate s-a
ajuns la concluzia că se pot întrebuința antidoturi din clasa fenotiazinelor.
PROFESOR
Daniela Costinescu

JUDEȚUL PRAHOVA ȘI RESURSELE SALE DE ȚIȚEI

Elev: Smoleanu Daria, clasa a IX-a E
Jud. Prahova este județul în care locuiesc și este o zona recunoscută pentru resursele sale
minerale de sare, țiței și gaze naturale.
Primele mențiuni privitoare la exploatările
de păcură din zona Prahova și anume din

localitatea Țintea, care actualmente este un

cartier al Or. Băicoi, unde locuiesc, apar
încă din anul 1517, când țițeiul sau păcura
cum era cunoscut, se scotea din niște puturi
de mică adâncime, săpate manual, fiind
folosit pentru ardere.
Odată cu evoluția tehnologiei, la sfârșitul
sec. al.XIX-lea, încep să se foreze sonde,
până la 3000-4000 m adâncime, ajungându-
se chiar la 7000 m adâncime la sfârșitul sec.
XX., asigurându-se cantități mari de țiței ce
au permis prelucrarea lor la scară industrială.

Datorită rezervelor mari de

țiței pe care le avea județul
Prahova, precum și cererii
foarte mari de produse
petroliere, la nivel național, dar
și european, se mai construiesc
și alte rafinării cum ar fi:
Steaua Română-1897,
Română-Americană-1905,
Vega-1905.

Principalele produse obținute

în aceste
Industria rafinării a erau:
de prelucrare Progresele tehnologice au permis diversificarea
benzina,a început
țițeiului petrolulcu obținerea
lampant,
motorina și păcura.
petrolului lampant,care era produselor obținute din țiței și astfel în județul Prahova s-
Benzina,
folosit petrolul șistradal
la iluminatul motorina
și au construit două combinate petrochimice: Teleajan și
sunt folosite
care drept
era foarte combustibili
căutat.
Brazi, unde se obțineau prin chimizarea țițeiului produse
pentru motoare, iar păcura este
folosită la ardere. de înaltă tehnologie și anume:cauciuc sintetic, mase
plastice, polimeri pentru vopsele etc.

Rafinăria de la Rafov Produsele petroliere se obțin prin procesul de distilare a

țițeiului, care constă în încălzirea țițeiului și separarea
fracțiilor, funcție de punctul de fierbere.
Astfel apare prima rafinărie din lume, pusă în funcțiune in
anul 1857, in localitatea Rafov, de lângă Ploiești și care a
asigurat petrolul lampant pentru iluminatul stradal din
București, acesta fiind primul oraș din lume iluminat în
întregime cu țiței distilat.
 La temperaturi de 360-400°C se formează un amestec de vapori si lichid care este introdus
pe la partea inferioara a unei coloane de distilare cu talere vaporii se ridica spre vârful coloanei si
condenseaza treptat, pe măsură ce temperatura scade progresiv la nivelul talerelor . Scoaterea
produselor la diverse niveluri de înălțimea coloanei permite separarea preliminarea a țițeiului in
diverse fracțiuni.

REDUCEREA POLUĂRII MEDIULUI

Toate procesele industriale de prelucrare a țițeiului sunt însă generatoare de noxe importante,
care crează mari probleme atât aerului cât și solului, fapt ce a determinat ca in ultimul deceniu, o
mare parte din unitațile de prelucrare din județul Prahova să-și închidă porțile, rămănând în
funcțiune doar partea de obținere de combustili, fără sectoarele petrochimice.
Pe plan mondial se încearcă înlocuirea combustibilor convenționali (petrol, benzina, motorina,
păcură) cu alte surse de energie,mai puțin poluante,dar acesta este un proces de durată care
presupune mari schimbări tehnologice ,care se pot obține cu eforturi financiare deosebit de mari.
Mașinile cu motoare electrice vor înlocui treptat mașinile care folosesc benzină sau motorină,
pentru ca acestea emană cantitați foarte mari de bioxid de carbon,gaz toxic atât pentru oameni cât
și pentru natură. Pe lângă mașinile cu motoare electrice,în țara noastra sunt în probe și mașini
care utilizează drept combustibil hidrogenul,acestea fiind foarte puțin poluante.
Reducerea poluării mediului reprezintă pentru întreaga omenire o necesitate,având in vedere
consecințele dramatice pe care le pot aduce dereglările climatice la nivelul întregii planete.

Știai că…
1.Cele mai vechi mărturii scrise despre petrol
le datorăm scriitorilor antici, printre care
Herodot, Diodor din Sicilia, Strabon, Pliniu
cel Bătrân si Plutarch.
2. Țițeiul a fost folosit la tratarea a numeroase
boli ca: astm, guta, reumatismul, dizenteria,
oprirea hemoragiilor, oblojirea rănilor,
calmarea durerilor de dinți.
 CHIMISTI CELEBRII
Mihai Ștefan Stoica
Clasa a IX-a E

Dealungul secolelor s-au remarcat prin excelentele sale aduse chimiei oamenii cu o
importanță majoră pentru descoperirile aduse azi chimiei. Descoperirile acestor chimiști au
reprezentat piatra de temelie a științei de astăzi.

Marie Curie
Marie Skłodowska Curie, fizician şi chimist francez
de origine poloneză, binecunoscută ca şi descoperitoarea
elementelor radioactive poloniu si radiu, a fost prima
femeie care a primit un premiu Nobel şi primul savant care
a primit două premii Nobel, unul pentru fizică în 1903 şi al
doilea pentru chimie în 1911.
Născută la Varșovia, pe 7 noiembrie 1867, într-o
familie de profesori, Marie Curie moşteneşte dragostea
pentru ştiinţă de la tatăl ei, profesor de matematică şi
fizică. Al cincilea membru al familiei Skłodowska, Marie are parte de o copilărie dificilă marcată
de pierderea la vârsta de 8 ani a surorii ei mai mari, bolnavă de tifos şi apoi, peste trei ani, a
mamei, care la 42 de ani a fost răpusă de tuberculoză.
Pierderile suferite o fac să se refugieze în studiu, obţinând rezultate foarte bune; în 1883 a
absolvit cu medalia de aur cursurile şcolii secundare. Deşi a sperat să poată preda în şcoli,
circumstanţele familiale o obligă să ia o altă decizie, aşa încât acceptă să lucreze o vreme ca
guvernantă a unor copii de familie înstărită. Astfel îşi poate susţine sora, Bryonia, să poată studia
medicina în Franţa, pentru că şi aceasta la rândul ei să o poată ajuta să îşi continue studiile.
În toamna anului 1891, la vârsta de 17 ani, situaţia financiară îi permite în sfârşit să
părăsească casa părintească şi să plece la Paris, la sora ei, unde îşi continuă studiile la Sorbona,
devenind licenţiată în fizică (în 1893) şi în matematică (în 1894). Înainte de a-şi termina studiile în
matematică, tânăra Marie a fost solicitată de către Societatea pentru Încurajarea Industriei
Naţionale pentru a face un studiu despre proprietăţile magnetice ale diferitelor oţeluri în funcţie de
compoziţia lor chimică. Pentru a putea realiza acest studiu avea nevoie de un laborator unde să
efectueze experimentele, aşa că în primăvara anului 1894 un fizician polonez îi face cunoştinţă cu
colegul său, Pierre Curie. Şef de laborator la Şcoala Municipală din Paris, acesta făcea o muncă de
pionierat în studiul magnetismului şi ar fi putut să o ajute pe Marie în finalizarea proiectului.
Întâlnirea dintre Curie şi Skłodowska avea să schimbe nu numai vieţile celor doi, dar şi cursul
istoriei.
Mai în vârstă decât Marie cu 10 ani, Pierre vede în ea un egal cu acelaşi devotament şi
pasiune pentru ştiinţă ca şi el, astfel că în scurt timp între ei apare o puternică legătură de
prietenie care mai apoi se transformă în dragoste şi pe 26 iulie 1895 cei doi se căsătoresc.
Născut la Paris în 1859, Pierre Curie era la acea vreme un pionier în studiul
magnetismului. A descoperit o relaţie importantă
care leagă proprietăţile magnetice ale unei substanţe
de temperatură. Temperatura la care unele substanţe
iniţial magnetizate îşi pierd proprietăţile magnetice
se numeşte de atunci Punct Curie. Tot Pierre Curie a
inventat o balanţă de înaltă sensibilitate pentru
cercetări ştiinţifice, care de asemenea îi poartă
numele şi care a ajutat-o pe Marie în munca ei de
mai târziu.
 Alegerea lui Marie Curie de a studia radioactivitatea vine în urma a două mari descoperiri
făcute de alţi doi fizicieni ai acelor vremuri.
În decembrie 1895 fizicianul german Wilhelm Conrad Röntgen a descoperit un fel de rază
care putea trece prin lemn sau carne şi care putea să fotografieze oasele omeneşti. El numeşte
aceste raze, razele X, acest X definind necunoscutul fenomenului. Pentru această descoperire
Röntgen devine în 1901 primul laureat Nobel din fizică.
Pierre şi Marie Curie
În 1896, la câteva luni după descoperirea lui Röntgen, fizicianul francez Henri Becquerel
raportează Academiei Franceze de Ştiinţă că unii compuşi ai uraniului, chiar dacă sunt ţinuţi în
întuneric, emit raze care impresionează o placă fotografică. El a făcut această descoperire
accidental. Surprinzătoare descoperire nu pare însă să intereseze comunitatea oamenilor de ştiinţă
a cărei atenţie era îndreptată mai ales către descoperirea lui Roentgen, neglijând „razele” lui
Becquerel („razele” uraniului).
Marie Curie însă devine interesată de aşa-numitele „raze” ale uraniului şi neavând multă
literatură de specialitate la dispoziţie începe să le studieze experimental în laboratorul în care
lucra, folosindu-se de electrometru, un ingenios aparat inventat cu 15 ani în urma de soţul ei
Pierre Curie împreună cu fratele său.
„În loc să fac aceste corpuri să acţioneze asupra plăcilor fotografice, am preferat să
determin intensitatea radiaţiilor lor măsurând conductivitatea aerului expus la acţiunea razelor”
scrie Marie Curie în memoriile sale.
Ajutată de alţi chimişti ea continuă cercetările testând toate elementele cunoscute pentru a
determina dacă şi alte elemente sau minerale au aceleaşi proprietăţi. În aprilie 1898 cercetările
duc la descoperirea faptului că şi compuşii toriului emit raze Becquerel. Din nou această emisie
pare a fi o proprietate atomică. Pentru a defini aceste proprietăţi ale uraniului şi toriului ea
propune termenul de radioactivitate, inspirată de cuvântul latin pentru rază.

Berzelius Jons Jacob, Baron

Berzelius Jons Jacob, Baron – (20.08.1779, lângă Linkoping, Suedia –
07.08.1848, Stockholm) – Unul dintre fondatorii chimiei moderne. S-a
remarcat mai ales prin faptul că a descoperit valoarea maselor atomice, a
dezvoltat simbolurile chimice moderne. Este cunoscut şi datorită teoriei sale
electrochimice, pentru descoperirea şi izolarea mai multor elemente, pentru
dezvoltarea tehnicilor clasice de analiză şi pentru cercetarea izomeriei şi a
catalizei, fenomene cărora tot el le-a dat numele. Era un empiric strict şi insista că orice teorie
nouă trebuie să fie compatibilă cu celelalte cunoştinţe de chimie.
Educaţia şi cariera - Berzelius a studiat medicina la Universitatea din Uppsala între 1796
şi 1802, iar între 1807 şi 1832 a fost profesor de medicină şi farmacie la Institutul Karolinska. În
1808 a devenit membru al Academiei Regale Suedeze de Ştiinţe, iar din 1818 a devenit persoana
oficială cea mai importantă a instituţiei, fiind numit secretar pe viaţă. Ca o recunoaştere a
reputaţiei sale internaţionale din ce în ce mai mare, Berzelius a fost înnobilat în 1818, odată cu
încoronarea regelui Carol XIV loan. A primit titlul de baron în 1835, după căsătoria cu Elizabeth
Poppius.
Dualismul electrochimic - Berzelius a rămas cunoscut mai ales pentru sistemul
dualismului electrochimic. Bateria electrică, inventată în 1800 de Alessandro Volta şi cunoscută
drept pilă voltaică, a reprezentat prima sursă experimentală de curent electric.

În 1803, Berzelius a demonstrat, aşa cum a făcut-o şi chimistul englez Humphry Davy
puţin mai târziu, puterea pilei voltaice de a descompune substanţele chimice în perechi de
constituenţi opuşi din punct de vedere electric. De exemplu, apa se descompune în hidrogen
electropozitiv şi oxigen electronegativ, în timp ce sarea se descompune în acizi electronegativi şi
baze electropozitive. Pe baza acestor dovezi, Berzelius a revizuit şi a generalizat chimia acizilor
şi bazelor la care contribuise în special Antoine Lavoisier.
Pentru Berzelius, toţi compuşii chimici conţineau doi constituenţi opuşi din punct de
vedere electric: acizi sau electronegativi şi bazici sau electropozitivi. Generalizarea lui a scos
bazele din rolul lor pasiv de simple substraturi pe care reacţionau acizii pentru a forma sărurile şi
le-a transformat în substanţe care au proprietăţi caracteristice opuse celor ale acizilor. De
asemenea, a generalizat dualismul electrochimic al altor substanţe, printre care compuşii
anorganici neobişnuiţi, cum ar fi clorurile de sulf, sărurile duble şi mai concentrate, mineralele
naturale şi compuşii organici. Conform lui Berzelius, toate substanţele chimice, naturale sau
artificiale, minerale sau organice, se pot diferenţia şi determina calitativ prin
identificarea constituenţilor lor opuşi din punct de vedere electric.
Stoichiometria - În afară de determinarea calitativă a substanţelor
chimice, Berzelius a cercetat şi relaţiile lor cantitative. încă din 1806, a început să
pregătească un modern manual suedez de chimie şi a citit foarte mult despre
combinaţiile chimice. Pentru că a găsit puţine informaţii despre acest subiect, s-a
hotărât să aprofundeze cercetarea. Interesul său pedagogic i-a îndreptat atenţia
către chimia anorganică. în 1808 a lansat ceea ce avea să devină un program extins
şi de durată în analiza de laborator a materiei anorganice. În acest scop, şi-a creat
singur instrumentele de lucru și și-a pregătit propriile substanțe reactive. Prin experimente
exacte, a stabilit masele atomice ale elementelor, formulele oxizilor, sulfurilor şi sărurilor lor şi
formulele tuturor compuşilor anorganici cunoscuţi, mulţi dintre aceştia fiind pregătiţi sau descrişi
prima dată de el.
Experimentele lui Berzelius au dus la o descriere mai detaliată a principiilor proporţiilor
combi-naţiilor chimice. Arătând modul în care compuşii se conformau legilor proporțiilor
constante, multiple și echivalente, dar şi unor serii de reguli semiempirice concepute pentru a
acoperi clase specifice de compuşi, Berzelius a stabilit specificitatea cantitativă prin care se
combină substanţele. Aceste rezultate, analizate împreună cu identificarea calitativă a
constituenţilor opuşi din punct de vedere electric, i-au permis lui Berzelius să specifice mai
detaliat proprietăţile de combinare ale substanțelor chimice cunoscute. Şi-a prezentat rezultatele
analizelor într-o serie de publicaţii faimoase, cele mai importante lucrări fiind Eseu asupra teoriei
proporţiilor chimice şi asupra influenței chimice a electricității (Essai sur la théorie des
proportions chimiques et sur l’influence chimique de l’électricité, 1819) şi tabelele maselor
atomice pe care le-a publicat în traducerea germană din 1826 a cărţii sale Manual de
chimie (Lărbok i kemien). Şi-a continuat cercetarea analitică până în 1844, prezentând, în
articole de specialitate şi în ulterioarele ediţii ale manualului său, noile rezultate, cum ar fi
analiza extinsă a compuşilor platinei, în 1827-1828, şi actualizări ale descoperirilor sale
experimentale anterioare.
Atomism şi terminologie - Proiectul de determinare a substanţelor a avut mai multe
consecinţe importante. Pentru a stabili şi înfăţişa rezultatele stoichiometriei, Berzelius a inventat
şi a perfecţionat standarde şi tehnici de analiză mai exacte. Generalizarea pe care a făcut-o
chimiei anterioare a acizilor şi bazelor l-a făcut să extindă terminologia chimică introdusă de
Lavoisier pentru a acoperi bazele (în cea mai mare parte oxizi metalici), o schimbare care i-a
permis lui Berzelius să denumească toţi compuşii în funcţie de chimia lui Lavoisier. În acest
scop, a omis denumirile franţuzeşti propuse de Lavoisier şi colegii săi şi traducerile suedeze ale
acestora făcute de colegii de la Uppsala, Pehr Afzelius şi Anders Gustav Ekeberg. În schimb,
Berzelius a creat un model latin pentru traducere în diverse limbi naţionale.
Proiectul de determinare a substanţelor l-a ajutat pe Berzelius să dezvolte un nou sistem
de notare care să descrie compoziţia tuturor compuşilor, atât calitativ (afişând elementele
componente opuse din punct de vedere electrochimic), cât şi cantitativ (afişând proporţiile în care
se unesc aceste elemente componente). Sistemul său prescurta denumirile latineşti ale
elementelor printr-una sau două litere şi aplica exponenţi pentru a desemna numărul de atomi ai
fiecărui element prezenţi în componentele acide şi bazice. Însă Berzelius a preferat să indice
proporţiile de oxigen prin puncte aşezate deasupra literelor elementelor oxidate, o practică pe
care majoritatea chimiştilor au respins-o. Aceştia au preferat să urmeze tehnica propusă de
colegii germani mai tineri ai lui Berzelius, care au înlocuit exponenţii acestuia cu indici numerici
aşezaţi la picior, creând astfel sistemul folosit astăzi. Noua terminologie şi noul sistem de notare
ale lui Berzelius au fost prezentate în Eseul său din 1819.
Mineralogia - Berzelius şi-a aplicat metoda analitică în două domenii principale:
mineralogia şi chimia organică. Ambele domenii aveau nevoie de metode mai bune de a
determina şi discerne substanţele. Cultivată în Suedia pentru utilitatea sa industrială, mineralogia
stimulase de mult timp interesul analitic al lui Berzelius. El însuşi a descoperit mai multe
elemente noi, printre care ceriul (1803) şi toriul (1828), în eşantioane de minerale naturale, iar
studenţii săi descoperiseră elementele litiu, vanadiu, lantan, didim (separat ulterior în praseodim
şi neodim), erbiu (separat ulterior în erbiu, yterbiu, scandiu, holmiu şi tuliu) şi terbiu. De
asemenea, Berzelius a descoperit seleniul (1818), însă acest element era izolat în reziduurile
rămase din prepararea acidului sulfuric şi nu a fost descoperit dintr-un eşantion de mineral.
Interesul lui Berzelius în mineralogie a dus la analizarea şi prepararea noilor compuşi ai
mineralelor şi a altor elemente.
Însă mineralele naturale erau mult mai complexe ca alcătuire decât mineralele de
laborator, astfel că erau mai greu de caracterizat. Mineralogii suedezi consideraseră aceste
minerale drept compuşi chimici, însă au eşuat în încercarea de a distinge un compus de altul şi de
alte amestecuri. În 1813, Berzelius a primit o colecţie de minerale de la un fizician britanic,
William MacMichael, care l-a determinat să înceapă analizarea şi clasificarea mineralelor.
Contribuţia sa cea mai importantă, prezentată în 1814, a fost descoperirea faptului că cremenea,
considerată în trecut bază, reprezenta de obicei constituentul electronegativ sau acid al
mineralelor şi că tradiţionala clasă mineralogică a „pământoaselor” poate fi redusă în principal la
săruri de silicaţi. Astfel, distingerea claselor de minerale necesita cunoaşterea stoichiometriei
silicaţilor complecşi, ceea ce, în 1815, l-a determinat pe Berzelius să-şi dezvolte doctrina dualistă
care a anticipat structura duală a unor substanţe considerate în trecut „săruri triple” şi a altor
minerale complexe.
Multe dintre problemele neclare în determinarea mineralelor au fost rezolvate prin legea
izomor fismului, care afirma că substanţele asemănătoare din punct de vedere chimic posedă
forme de cristale asemănătoare, descoperită în 1818 de către chimistul german Eilhardt
Mitscherlich. Berzelius a furnizat atât patronajul, cât şi conceptele de bază pentru cariera lui
Mitscherlich. În polemicile contemporane din domeniul mineralogiei, Berzelius i-a luat, de
obicei, partea lui Rene-Just Hauy, care îşi baza cercetările de cristalografie pe existenţa unor
compuşi distincţi, interpretaţi prin intermediul chimiei lui Lavoisier, şi se împotrivea şcolii lui
Abraham Gottlob Werner, care se baza pe trăsături exterioare, precum culoa- rea, textura şi
duritatea, pentru a face deosebirea între speciile de minerale. Fără a subordona în totalitate
mineralogia chimiei, Berzelius a transformat acest domeniu şi a pus bazele mineralogiei chimice.
Chimie organică - La rândul ei, chimia organică ridica probleme în privinţa diferenţierii
substanţelor. Iniţial, Berzelius şi-a dedicat cariera chimiei organice, un domeniu care se baza pe
aplicarea teoriilor chimiei şi medicinei la substanţele derivate din animale şi plante. În acel scop,
a devenit expert în analiza extractivă tradiţională, iar între 1806 şi 1808 a publicat despre aceste
analize lucrări primite cu mare interes de colegii săi. Însă a descoperit că analiza extractivă nu
furniza o viziune detaliată fundamentală asupra materiei organice, din moment ce produsele sale
nu erau substanţe distincte, ci mai degrabă amestecuri de compuşi foarte asemănători.
Între timp, interesul său în compoziţia organică a fost umbrit de explorările pe care le-a
făcut în domeniul chimiei minerale. Abia în 1814, după cercetări considerabile în chimia
anorganică, şi-a îndreptat din nou atenţia asupra analizei organice. A izolat compuşii
stoichiometrici şi a lucrat pentru a le determina constituenţii de elemente. Berzelius a afirmat că,
în ciuda diferenţelor dintre materia organică şi cea anorganică, compuşii organici pot primi o
compoziţie duală şi, astfel, pot fi determinaţi după aceeaşi metodă precum cei anorganici. A
îmbunătăţit metodele analitice şi, alături de colegii săi mai tineri din Franţa şi Germania, a
contribuit la dezvoltarea chimiei organice, interpretând dualist compuşii şi reacţiile acestora.
Aplicarea principiului său conform căruia chimia organică poate fi înţeleasă în termenii
principiilor care guvernează chimia anorganică a atins apogeul în anii 1830, mai ales deoarece
acesta a început să fie încorporat în mai vechea teorie a radicalilor. Însă, în acea perioadă,
chimişti mai tineri, printre care Jean-Baptiste-Andre Dumas şi Auguste Laurent, au descoperit
fenomene precum substituţia clorului şi au început să transforme chimia anorganică în lumina
descoperirilor chimiei organice.
Influenţa asupra chimiei - Berzelius a avut o influenţă profundă asupra chimiei, în
parte datorită realizărilor sale substanţiale şi în parte datorită abilităţii sale de a-şi îmbunătăţi şi a-
şi exercita autoritatea. De-a lungul întregii vieţi a cultivat relaţii profesionale prin diverse
metode. A instruit studenţi suedezi, printre care Nils Gabriel Sefström şi Carl Gustaf Mosander,
dar şi străini, cum ar fi Heinrich Rose, Gustav Rose şi Friedrich Wähler. De asemenea, a
contribuit la dezvoltarea carierei protejaţilor săi, printre care Mitscherlich. Berzelius şi-a vizitat
colegii străini, întâlnindu-se cu Davy şi William Hyde Wollaston la Londra în 1812 şi cu Claude-
Louis Berthollet, Joseph-Louis Gay-Lussac şi Pierre-Louis Dulong la Paris în 1818 şi 1819. De
asemenea, a întreţinut o corespondenţă extinsă cu colegii de breaslă. A fost la fel de eficient şi în
răspândirea informaţiilor despre ideile, metodele şi rezultatele sale. În acest scop, şi-a publicat
articolele ştiinţifice în franceză, germană şi engleză şi şi-a revizuit frecvent Manualul de
chimie în ediţiile franceză şi germană, care, de obicei, erau pregătite cu ajutorul actualilor sau
foştilor săi studenţi, În sfârşit, ca secretar al Academiei Regale Suedeze de Ştiinţe, între 1821 şi
1848 a emis rapoarte anuale (în suedeză, germană şi franceză) despre progresele ştiinţelor.
Aceste rapoarte anunţau descoperirile sale principale şi, în acelaşi timp, ofereau sentinţe
olimpiene în le- gătură cu studiile altor savanţi, aşteptate cu nerăbdare, uneori temute, însă
întotdeauna foarte respectate.
Printre celelalte realizări ale lui Berzelius se numără îmbunătăţirile pe care le-a adus
instrumen-telor şi tehnicilor de laborator folosite pentru analiza chimică şi minerală, mai ales
pentru extracţia sol venţilor, analiza elementelor, chimia cantitativă şi analiza minerală calitativă.
Priceperea sa în domeniul chimiei mineralelor derivă din relaţiile apropiate de lucru pe care le-a
avut cu inginerul suedez în minerit Johan Gottlieb Gahn, asistentul predecesorului lui Berzelius,
Torbern Bergman. Berzelius şi-a folosit manualele şi monografia cla-sică, tradusă în multe limbi.
Despre utilizarea arzătorului (1820) pentru a standardiza şi face cunoscute metodele lui Gahn. De
asemenea, Berzelius a caracterizat şi a denumit două concepte noi: „izomerism”, în care sub-
stanţe diferite din punct de vedere chimic posedă aceeaşi compoziţie, şi „cataliză”, în care
anumite reacţii chi-mice sunt facilitate de prezenţa unor substanţe care nu sunt afectate în cursul
respectivei reacţii. A inventat termenul de proteină, în timp ce încerca să aplice chimia organică
dualistă la elementele constituente ale fiinţelor vii.
 Dmitri Mendeleev

Dmitri Mendeleev a fost un om de știință

rus cunoscut mai ales pentru conceperea ta-
belului periodic modern al elementelor.
Mendeleev a adus, de asemenea, contribuții
majore la alte domenii ale chimiei , metrologiei
(studiul măsurătorilor), agriculturii și
industriei.
Mendeleev s-a născut la 8 februarie 1834,
în Tobolsk, un oraș din Siberia, Rusia. El era
cel mai tânăr dintr-o mare familie creștină
ortodoxă rusă. Dimensiunea exactă a familiei este o chestiune de dispută, sursele punând
numărul fraților între 11 și 17. Tatăl său era Ivan Pavlovich Mendeleev, un producător de sticlă,
iar mama sa era Dmitrievna Kornilieva.
În același an în care s-a născut Dmitri, tatăl său a orbit. A murit în 1847. Mama sa a preluat
conducerea fabricii de sticlă, dar aceasta a ars doar un an mai târziu. Pentru a-i oferi fiului ei o
educație, mama lui Dmitri l-a adus la Sankt Petersburg și l-a înscris la Institutul Pedagogic
Principal. La scurt timp, mama lui Dmitri a murit.
Educaţie - Dmitri a absolvit Institutul în 1855 și apoi a obținut o diplomă de master în
educație. A primit o bursă de la guvern pentru a-și continua studiile și s-a mutat la Universitatea
din Heidelberg din Germania. Acolo, a decis să nu lucreze cu Bunsen și Erlenmeyer, doi chimiști
distinși și, în schimb, și-a înființat propriul laborator acasă. A participat la Congresul
Internațional de Chimie și a întâlnit mulți dintre chimiștii de top din Europa.
În 1861, Dmitri s-a întors la Sankt Petersburg pentru a-și câștiga doctoratul, a devenit
profesor de chimie la Universitatea din Sankt Petersburg. A continuat să predea acolo până în
1890.
Tabelul periodic al elementelor - Lui Dmitri i-a fost greu să găsească un manual bun de
chimie pentru orele sale, așa că și-a scris al său. În timp ce își scria manualul, Principiile
chimiei , Mendeleev a constatat că, dacă aranjați elementele în ordinea creșterii masei
atomice , proprietățile lor chimice demonstrează tendințe certe . El a numit această descoperire
Legea Periodică și a afirmat-o în acest fel: „Când elementele sunt aranjate în ordinea creșterii
masei atomice, anumite seturi de proprietăți se repetă periodic”.
 Pornind de la înțelegerea caracteristicilor elementelor, Mendeleev a aranjat elementele
cunoscute într-o grilă cu opt coloane. Fiecare coloană reprezenta un set de elemente cu calități
similare. El a numit grila tabelul periodic al elementelor . El și-a prezentat grila și legea periodică
Societății Chimice din Rusia în 1869.
Singura diferență reală dintre tabelul său și cel pe care îl folosim astăzi este că tabelul
lui Mendeleev a ordonat elemente prin creșterea greutății atomice, în timp ce tabelul actual
este ordonat prin creșterea numărului atomic.
Masa lui Mendeleev avea spații goale în care a prezis trei elemente necunoscute, care s-
au dovedit a fi germaniu , galiu și scandiu . Pe baza proprietăților periodice ale elementelor, așa
cum se arată în tabel, Mendeleev a prezis în total proprietăți a opt elemente, care nici măcar nu
fuseseră descoperite.
Scrierea și industria - În timp ce Mendeleev este amintit pentru munca sa în chimie și
formarea Societății Chimice Ruse, el a avut multe alte interese. A scris peste 400 de cărți și
articole pe teme de știință și tehnologie populară. A scris pentru oamenii obișnuiți și a contribuit
la crearea unei „biblioteci de cunoștințe industriale”. A lucrat pentru guvernul rus și a devenit
directorul Biroului Central al Greutăților și Măsurilor. A devenit foarte interesat de studiul
măsurilor și a făcut multe cercetări pe această temă.
Pe lângă interesele sale pentru chimie și tehnologie, Mendeleev a fost interesat să ajute la
dezvoltarea agriculturii și industriei rusești. A călătorit în jurul lumii pentru a afla despre
industria petrolieră și a ajutat Rusia să-și dezvolte puțurile de petrol. De asemenea, a lucrat la
dezvoltarea industriei cărbunelui din Rusia.
În 1907, la vârsta de 72 de ani, Mendeleev a murit de gripă. Pe atunci locuia la Sankt
Petersburg. Ultimele sale cuvinte, rostite medicului său, ar fi fost: „Doctore, aveți știință, eu am
credință”. Acesta poate a fost un citat al celebrului scriitor francez Jules Verne.
Tabelul periodic nu a câștigat acceptarea în rândul chimiștilor până când predicțiile lui
Mendeleev pt. noi elemente nu s-au dovedit a fi corecte. După descoperirea galiului în 1879 și a
germaniei în 1886, era clar că tabelul era extrem de precis. Până la moartea
lui Mendeleev, Tabelul periodic al elementelor era recunoscut la nivel
internațional ca unul dintre cele mai importante instrumente create
vreodată pentru studiul chimiei.

Emil Erlenmeyer
Richard August Carl Emil Erlenmeyer (n. 28 iunie 1825,
Wehen, Hessa, Germania – d. 22 ianuarie 1909,
Aschaffenburg, Bavaria, Imperiul German n. 28 iunie 1825 – 22 ianuarie 1909) a fost un chimist
german, care a studiat medicina și farmacia în Gießen și Heidelberg, Germania. A dezvoltat
formula Erlenemeyer în anul 1880. În anul 1866 a descoperit naftalina. Emil Erlenmeyer a fost
fiul doctorului Friedrich Erlenmeyer, un teolog protestant. Emil Erlenmeyer s-a înscris la
Universitatea din Giessen pentru a studia medicina, dar după ce a citit câteva lucrări scrise de
Justus von Liebig s-a reprofilat, alegând chimia. În vara anului 1846 s-a înscris
la Heidelberg pentru un an, unde a studiat fizica, botanica și geologia. După ce a lucrat ca
asistent alături de H. Will și apoi de Carl Remigisius Fresenius, Erlenemeyer a decis să se
îndrepte către chimia farmaceutică.
Naftalina a fost izolată din cărbune în anul 1819 de către chimistul englez Alexander
Garden, iar formula chimică a fost descoperită în anul 1866 de Emil Erlenmeyer.

Realizări
În anul 1861 a inventat baloanele conice care se folosesc azi în aproape toate
experimentele din laboratoare, baloane care au primit numele de pahare Erlenmeyer;
A izolat acidul glicolic din struguri necopți (1864);
A realizat sinteza alcolului etilic (1858);
A fost profesor în anul 1863 la Universitatea din Heidelberg;
În anul 1868 a fost chemat la München pentru a preda în laboratoarele unei școli
politehnice;

În anul 1863 s-a retras din meseria de profesor și s-a concentrat pe chimie, descoperind
formula naftalinei, câteva proprietăți ale acidului hidriodic și ale glicerolului;
 În anul 1865 prin nitrarea acidului benzoic, a arătat că există mai mult de 3 acizi
nitrobenzoici.

Petru PONI
S-a născut la 4 ianuarie 1841 în satul Sacaraşti, comuna Cucuteni, judeţul
Iaşi. A urmat şcoala primară din Târgu Frumos (1848  1852) unde a învăţat
cititul, scrierea şi socotitul. În 1852 a fost primit ca intern la clasa I gimnazială
de la Academia Mihaileană din Iaşi, fiind examinat la admitere de însuşi
August Treboniu Laurian  profesor şi Inspector al Şcoalelor din Moldova. În
Memoriile sale, Petru Poni va spune: “Am avut norocul să fiu crescut în şcoala
care astăzi se numeşte Liceul Naţional şi care se numea atunci „Academie”.
Acolo am fost şcolarul lui Laurian, Bărnuţiu şi Papiu Ilarion şi atâtor alţi
ardeleni care, ca adevăraţi apostoli ai românismului, veniseră de peste munți
pentru a răspândi printre noi „lumina”. Dacă am ajuns și eu să fiu un bun
profesor, după cum mi-au spus întotdeauna foştii mei şcolari, aceasta lui Laurian şi lui Bărnuţiu
o datoresc”. Laurian conducea şi internatul. Copiii mai săraci primeau şi haine. Duminicile şi
sărbătorile, doi elevi erau invitaţi la 12 Buletinul S. Ch. R. Nr. XVII, 2009 masă acasă la Grigore
Cuza  ministrul Instrucţiunii Publice din Moldova, care “îngrijea de noi ca de copiii lui”.
Interesul pentru ştiinţe ia fost însă trezit de Ştefan Micle, care preda în cursul superior (clasele
V  VII de liceu) ştiinţele fizice şi chimice. Studii la Facultatea de Ştiinţe de la Sorbona, Paris. În
1859, după absolvirea şcolii secundare de la Academia din Iaşi, a obţinut o bursă din partea
Statului (Principatele Unite) pentru studii la Facultatea de Ştiinţe din Paris. Erau trei bursieri de
la Iaşi şi trei de la Bucureşti (printre ei, Alexandru Odobescu). Cei 6 au mers cu trăsura până la
Giurgiu, cu vaporul la Viena, apoi cu trenul la Paris. Tinerii au fost luaţi sub tutelă de publicistul
Boyer  Collard, tutorele lor pe timpul studiilor. Poni a locuit întro cămăruţă în Cartierul Latin,
pe malul Stâng al Senei. La Facultatea de Ştiinţe de la Sorbona a avut ca profesori pe Marcelin
Berthelot (1827  1907)  fondatorul Termochimiei şi a Sintezei organice, precum şi pe
SaintClaire Deville (1818  1881)  un promotor al Chimiei fizice. Acesta din urmă a obţinut şi
a prezentat la Expoziţia Internaţională de la Paris, din 1855, un lingou de aluminiu de 7 kg, care
a făcut senzaţie. Poni era atras şi de cursurile lui Charles Adolphe Würz (1817  1884), care
preda la Facultatea de Medicină. Spre deosebire de Dumas, Berthelot şi SaintClaire Deville
care apărau teoria echivalentului, Würz promova noua teorie atomistă, bazată pe ipoteza lui
Dalton. Din păcate, nu sunt documente cu privire la cei 7 ani petrecuţi de Poni la Paris. Profesor
la Liceul Naţional din Iaşi. În 1866, întors de la Paris, a fost numit (Ordinul nr. 199/ 20.02.1866)
profesor de Fizică şi de Chimie la Liceul Naţional, în locul lui Ştefan Micle. Între timp (când
Poni studia la Paris), la 26 octombrie 1860, fusese fondată Universitatea din Iaşi, cu sediul în
Palatul Moruzzi (Medicina de azi). Fosta Academie Mihaileană a rămas în vechiul sediu sub
numele de Gimnaziul Central, care în 1864 devenise Liceul Naţional. La Liceul Naţional,
reorganizat de Titu Maiorescu, Poni începe cu manualele. În 1869 publică Curs de Chimie
elementară (Iaşi, Tribuna Română, 304 pag.; ediţia II: Iaşi, 1874, Editura D. Gheorghiu, 328
pag.), primul manual de Chimie din ţară. În 1874 scotea manualul Elemente de Fizică
(“Elemente de fisică pentru uzul claselor inferioare de licee”, Editura Goldner, Iaşi, 398 pag;
ediţia IX apare în 1900 la aceeaşi editură). În 1885 va publica Curs de Chimie elementară bazată
pe teoria atomică (ediţia II în 1886) în care citează la bibliografie carţile foştilor săi profesori de
la Paris (Troost L., Traité élémentaire de chimie, Paris, 1877; Würtz A., Introduction á l’étude de
la chimie, Paris, 1880). Prin aceste manuale, Poni a introdus limbajul ştiinţelor fizice şi chimice
în limba română. Ele au fost utilizate în şcolile din toată ţara. În 1876 se căsătoreşte cu poeta
Matilda Cugler (1851  1931) cu care a avut 3 copii: Alexandru, Lucia şi Margareta Poni (1889
 1973). Fiica lui Alexandru, Florica Mageru, din Bucureşti, a donat obiecte de valoare Muzeului
“PoniCernătescu”, amenajat în casa familiei Poni din Str. Kogălniceanu 7B din Iaşi. În această
casă (Buletinul S. Ch. R. Nr. XVII, 2009 13) cumpărată de familia Poni în 1880, poeta
MatildaKugler Poni era gazda unor cenacluri literare la care erau statornici participanţi
Eminescu, Creangă, Xenopol, Slavici şi alţi membri marcanţi ai Junimii. În paralel, Poni a fost
professor şi la liceul privat Institutele Unite, precum şi la Liceul Militar (Şcoala fiilor de
militari). Aici avea un laborator în care a început studiul compoziţiei chimice a unor ape
minerale din Moldova. În 1877 publică în Revista Ştiinţifică lucrarea “Apa minerală de la
mânăstirea Neamţului”. Lucrarea, de 24 pagini, poate servi şi astăzi ca model, prin stilul elegant,
onestitate şi modestie, acurateţea măsurătorilor şi a interpretării lor. Tabelele de date
experimentale privind compoziţia arată că autorul a efectuat analize repetate ale unor probe
diferite. Această primă lucrare (în total, are 13) reflectă personalitatea ştiinţifică a lui Poni:
tratare multilaterală a subiectului, migală, spirit critic, meşteşug literar. Izvorul există şi astăzi, la
aproape 1 km de schitul Vovidenia, lângă Mânăstirea Neamţului. Aceasta era prima lucrare
ştiinţifică din domeniul Chimiei, efectuată de un român cu mijloacele din România. În 1877,
Poni instala primul punct meteorologic la Iaşi. A efectuat măsurători sistematice şi a publicat
rezultate în Revista Ştiinţifică a lui Grigore Cobălcescu, apoi în Analele Academiei Române.
Ştefan Hepites, fostul său elev la Institutele Unite, îl va proclama pe Poni în Omagiu (1906)
drept fondatorul Centrului Meteorologic de la Iaşi. Profesor de Chimie la Universitate. În 1878,
Petru Poni a ocupat prin concurs prima catedră universitară de Chimie de la Universitatea din
Iaşi. Ştefan Micle (1820  1879) era destul de bolnav şi a rămas numai cu Fizica.
Pentru Chimie nu era nici spaţiu pentru laborator. Abia în 1883, după 5 ani, a obţinut o cameră
care fusese bucătăria boieruluiproprietar înainte de 1860. În acelaşi an, face parte din delegaţia
de profesori care prezintă situaţia precară a Universităţii regelui Carol I, aflat la Iaşi cu prilejul
ceremoniei de dezvelire a statuii lui Ştefan cel Mare. Regele, care numea mereu Iaşii “a doua
mea capitală”, a promis fonduri şi chiar un nou Palat al Universităţii. Poni a primit pentru
laborator una din cele două camere întunecoase de lângă sala de curs. În aceste, condiţii, cu un
buget anual de 2000 lei, oganizează primele lucrări de laborator cu studenţii. El este nu numai
profesor, ci şi şef de lucrări. Pune accentul pe lucrul individual: studenţii lucrează între orele 13
şi 19 şi pe baza rezultatelor primesc un certificat. Concomitent, Poni a continuat cercetările
asupra mineralelor. În 1882 a publicat în Analele Ştiinţifice ale Academiei Român lucrarea
“Cercetări asupra mineralelor din masivul cristalin de la Broşteni”. De asemenea, a continuat
observaţiile meteorologice sistematice. Cele din anii 1977  78 lea publicat în Revista Ştiintific
a lui Grigore Cobălcescu, iar cele din anii 1878  1882 în Analele Ştiinţifice ale Academiei
Române. Academician, parlamentar, ministru. În 1887 a fost ales membru corespondent al
Academiei Române, iar în 1889 titular. La 24 martie 1890, în amfiteatrul Institutului de Chimie
din Bucureşti, se înfiinţa Societatea de Ştiinţe din Bucureşti, devenită ulterior Societatea Română
de Ştiinţe, cu revista Buletinul Societăţii de Ştiinţe. Preşedinte era Dr. Constantin Istrati, fost elev
al lui Poni la Liceul Naţional din Iaşi. Membri fondatori: Petru Poni, Alexe Marin, Bacaloglu,
Saligny, Minovici. Noile obligaţii de la Academie şi societatea ştiinţifică l-au determinat pe Poni
să renunte la o parte din obligaţiile anterioare: Catedra de Chimie de la Şcoala Militară o preia
tânărul Zarifopol, cea de la Facultatea de Medicină este ocupată de Dr. Riegel, fostul său elev la
Institutele Unite. Apoi va ceda şi direcţia Institutului de Analize Chimice de pe langă Ministerul
de Interne. Ca membru marcant al Partidului Naţional Liberal, a fost ales în 1890 reprezentantul
Universităţii din Iaşi în Senat. Ca senator, se dedică pregătirii unei reforme temeinice a
învăţământului. Nu a reuşit, în mandatul scurt, să impună legea sa, care prevedea programe
identice la şcolile de la sate şi la cele de la oraşe, pentru ca fiii de ţărani să poată intra în licee. În
1896 a obţinut al 2-lea mandat de ministru. În cele 15 luni cât a rămas, a reuşit să impună cele
două legi, rezultat al muncii sale de aproape 15 ani: “Legea pentru ridicarea clădirilor şcolare
primare şi înfiinţarea Casei Şcoalelor” şi “Legea asupra învăţământului primar şi normal
primar”.
De menţionat că din 1892, Catedra de Chimie se scindase în două: Chimie anorganică (condusă
de Petru Poni) şi Chimie organică, preluată de Anastasie Obregia (1864  1937), care obţinuse
diploma de inginer chemist/ chimist tehnic la Politehnica ETH din Zurich şi apoi doctoratul în
Chimie organică la Universitatea din Zurich.
La sfârşitul secolului XIX publică o sinteză a studiilor sale de mineralogie din ultimii 30 ani,
“Fapte pentru a servi la descrierea mineralogică a României”. Era, de fapt, un studiu monografic
de 140 pagini, publicat în Memoriile Secţiilor Ştiiţifice ale Academiei Române, tom XII, 1900.
De asemena tot ca o sinteză, publică lucrările experimentale efectuate cu Costachescu, “Cercetări
asupra compoziţiei chimice a petroleurilor române” (Analele Ştiinţifice ale Academiei Române,
Bucureşti, 1900  1902). De menţionat că o parte din rezultatele privind studiul petrolului
românesc au fost publicate şi în Revista Universităţii din Iaşi, pe care Petru Poni o înfiinţase în
anul 1900 şi care apare şi în prezent (serie nouă): Analele Ştiinţifice ale Universităţii din Iaşi.
Aceste studii au găsit că petrolul de la Colibaşi avea hidrocarburi saturate (spre deosebire de cel
de la Baku), iar petrolul de la Câmpina avea şi hidrocarburi aromatice. Pre-existența
hidrocarburilor aromatice l-a condus la formularea unei teorii originale asupra genezei petrolului.
În anul 1905, Nicolae Costachescu susţinea sub conducerea lui Petru Poni teza de doctorat
“Gazurile cuprinse în sare şi în vulcanii de glod din România”. Era prima teză de doctorat în
ştiinţe, efectuată şi susţinută în România.
Cariera academică a profesorului Petru Poni atinge apoteoza la 15 ianuarie 1906, la vârsta de 65
ani şi 40 ani de activitate didactică. La 2 aprilie 1925, Petru Poni s-a stins în casa sa din Iaşi
(actualul Muzeu “Poni-Cernătescu”), în urma unei pneumonii gripale, care l-a ţintuit la pat din
luna martie.
Constantin I. Istrati
Constantin I. Istrati (n. 7 septembrie 1850, Roman – d. 17
ianuarie 1918, Paris) a fost un academician român, chimist, medic,
membru titular (1899) și președinte al Academiei Române în
perioada 1913 - 1916.
Constantin I. Istrati a devenit doctor în medicină de la București
în 1877 și a fost colaborator al lui Carol Davila, pe care îl suplinea
uneori la cursul de chimie medicală. În 1885, Constantin I. Istrati a
obținut și doctoratul în chimie, la Paris, după 3 ani de cercetări
îndrumate de profesorii Adolphe Wurtz și Charles Friedel.
 Prin decretul nr. 2029 din 20 septembrie 1883, dr. Constantin Istrati a fost numit profesor
de fizică la Școala de Poduri și Șosele din București, în locul lui Emanoil Bacaloglu, care
demisionase. La 1 aprilie 1889, profesorul Constantin I. Istrati a fost ales membru corespondent
al Academiei Române.
Constantin I. Istrati a fost numit comisarul general al organizării parcului Carol I, inaugurat
în 1906.
A întemeiat școala de chimie organică de la Universitatea din București, unde era
profesor. A fost membru de onoare al mai multor societăți științifice străine. A făcut cercetări
asupra bogățiilor naturale ale României (sare, petrol, chihlimbar, ozocherită, etc.).
Studiind derivații halogenați ai benzenului, a descoperit o nouă clasă de coloranți, pe care
i-a numit franceine. Pentru această invenție i s-a acordat Medalia de aur la Expoziția
Internațională de la Paris, în 1889.[4] A izolat din plută o substanță nouă, friedelina.
Este autorul unui Curs elementar de chimie, pentru elevii de liceu și candidații la bacalaureat,
apărut în 1891 și tradus în limbile franceză și spaniolă. Prin lucrarea Studiul relativ la o
nomenclatură generală în chimia organică (1913) a adus contribuții valoroase la fixarea
nomenclaturii științifice. Ca reprezentant al materialismului științific-naturalist, Constantin Istrati
a apărat concepția despre unitatea materiei. El a combătut energitismul și, în genere, idealismul
fizic și agnosticismul, generate de criza din fizică. Spre sfârșitul vieții, concepțiile sale filozofice
au suferit o schimbare majoră, trecând de la ateism la fideism. Istrati a desfășurat o intensă
activitate socială în domeniul medical, cultural și științific. El a întemeiat „Societatea română de
științe” (1890) și „Asociația română pentru înaintarea și răspândirea științelor” (1902).
Biblioteca Centrală de Stat a României a realizat în 1967 o bibliografie, nepublicată, care
conține 128 titluri de cărți și articole din periodice în limbile română și franceză, scrise de
Constantin I. Istrati și editate între anii 1869 - 1916.

Chimiștii mari care au prezentat lumii multe descoperiri interesante și utile în domeniul
cercetării elementelor chimice au contribuit enorm la formarea lumii în forma sa actuală.
 5 INVENŢII DIN CHIMIE

CARE AU FĂCUT POSIBILĂ LUMEA MODERNĂ

COTELEA VICTOR , BARAC ADRIAN

IX-E

PENICILINA PROCESUL HABER-BOSCH

 POLIETILENA PASTILA CONTRACEPTIVA

ECRANUL LCD

În comparație cu alte științe, chimia este un domeniu ignorat de public.

Puțini știu că descoperirea unei metode de a crea amoniac reprezintă cel mai important factor
responsabil pentru creșterea populației lumii de la 1,6 miliarde (în 1900) la 7 miliarde și că
polietilena, cel mai prezent plastic de pe pământ, a fost descoperit, accidental, de două ori.
Nici măcar un chimist nu a intrat în topul celor mai faimoşi oameni de ştiinţă creat de revista
Science pe Twitter.
Știrile din chimie nu au aceeași acoperire cum au proiectele de cercetare din fizică, chiar dacă
proiectul este despre instalarea unui laborator chimic pe o cometă.
Aşa că Societatea Regală pentru Chimie a decis să identifice ce cred realmente oamenii despre
chimie. A rezultat că cei mai mulţi oameni nu au o idee prea clară despre activitatea efectivă a
chimiştilor şi despre contribuţia chimiei la lumea modernă. Şi este o nedreptate, pentru că lumea
noastră ar fi diferită fără chimie.
Iată cinci invenţii din domeniul chimiei cu impact enorm asupra vieţii noastre.

1. PENICILINA

Laboratorul de producţie a penicilinei a lui Florey

Fără ea, o infecţie de la un spin ori o durere de gât pot deveni fatale. Alexander Fleming este cel
care, în mod obişnuit, primeşte creditul pentru descoperirea penicilinei, acesta observând, în
1928, cum mucegaiul răspândit pe farfuriile a blocat creşterea bacteriilor din proximitate. Dar, în
ciuda eforturilor sale, Fleming nu a reuşit să extragă penicilină utilizabilă. Acesta a renunţat, iar
istoria penicilinei a luat o pauză de 10 ani. Abia în 1939 farmacistul australian Howard Florey şi
echipa acestuia de chimişti au identificat o cale pentru a purifica penicilina în cantităţi utilizabile.
Cu toate acestea, cum cel De-al Doilea Război Mondial se declanşase, echipamentul ştiinţific se
găsea cu mare dificultate. De aceea echipa de cercetători a creat un laborator funcţional de
producţie a penicilinei din căzi de baie, canistre pentru transportul laptelui şi dulapuri de cărţi.
Deloc surprinzător, mass-media a fost extrem de încântată de acest nou medicament minune, dar
Florey şi colegii lui au fost mai degrabă timizi şi s-au ferit de publicitate. Pe acest fond, Fleming
a ieşit în "lumina reflectoarelor".
Producţia în masă a penicilinei a început în 1944, atunci când chimistul Margaret Hutchinson
Rousseeau a utilizat "laboratorul de producţie" al lui Florey şi l-a transformat într-o fabrică de
producţie în masă a penicilinei.
2. Procesul Haber-Bosch

Amoniacul a revoluţionat agricultura

Azotul a jucat un rol determinant în biochimia oricărei fiinţe. Este, de asemenea, cel mai
răspândit gaz din atmosfera Pământului. Dar azotului "nu-i place" să reacţioneze cu multe
lucruri, aşa că plantele şi animalele nu-l pot extrage din aer. În consecinţă, un factor limitator
major în agricultură a constat în indisponibilitatea azotului.
În 1910 chimiştii germani Fritz Haber şi Carl Bosch au revoluţionat agricultura atunci când au
combinat azotul cu hidrogenul, producând astfel amoniacul. Amoniacul poate fi utilizat ca un
fertilizator pentru culturi.
Astăzi 80% din azotul din corpurile noastre vine din procesul Haber-Bosch, făcând din această
reacţie chimică probabil cel mai important factor în explozia populaţiei din ultimii 100 de ani.
3. Polietilena - invenţia accidentală

Multe obiecte comune din plastic, de la ţevile de apă la recipiente pentru mâncare, sunt create din
polietilenă. 80 de milioane de tone de polietilenă sunt create în fiecare an, ca rezultat al două
descoperiri accidentale.
Prima a avut loc în 1898, atunci când chimistul german Hans von Pechmann, în timp ce investiga
altceva, a descoperit o substanţă ceroasă pe fundul tuburilor sale. Investigând-o cu colegii săi, a
descoperit că este formată din lanţuri moleculare foarte lungi şi a numi-to polimetilenă. Metoda
utilizată pentru a crea plasticul nu era foarte practică, aşa că, similar poveştii penicilinei, niciun
progres nu s-a realizat pentru o perioadă considerabilă.
În 1933 la compania chimică ICI (nu mai există astăzi), a fost descoperită o metodă complet
diferită de a produce plasticul. Chimiştii utilizau reacţii sub mare presiune şi au observat acea
substanţă ceroasă, ca şi von Pechmann. La început au eşuat în a reproduce efectul, până au
observat că în reacţia originală avusese loc o scurgere de oxigen în sistem. Doi ani mai târziu ICI
a transformat această descoperire într-o metodă practică de a produce material plastic.

4. Pastila şi ignamul mexican

În 1930 medicii înţeleseseră potenţialul terapiilor bazate pe hormoni pentru trata cancerul,
afecţiunile menstruale, precum şi rolul hormonilor în contracepţie. Dar cercetările şi tratamentele
erau blocate de metode de sintetizare a hormonilor, ineficiente şi consumatoare de timp. În acele
vremuri progesteronul costa echivalentul a 1000 de dolari (la valoarea de astăzi a dolarului) per
gram, pe când astăzi un gram de progesteron costă câţiva dolari. Russel Marker, profesor de
chimie organică la Universitatea de stat Pennsylvania, a redus drastic costurile de producţie a
progesteronului, descoperind o scurtătură în procesul de sinteză. Acesta a căutat plante cu
molecule asemănătoare progesteronului şi a descoperit ignamul mexican. Din această vegetală
Russel a izolat un compus ce necesită un singur pas pentru a fi convertit în progesteron (pentru a
crea prima pastilă contraceptivă).
 
 Ignamul mexican

5. Ecranul pe care citeşti (chiar acum)

În mod incredibil, planuri pentru realizarea unui ecran plat în culori există încă din 1960. Pe
atunci ministrul apărării britanic a decis că are nevoie de ecrane plate pentru a înlocui
voluminoasele şi costisitoarele tuburi catodice din vehiculele militare. Acesta era interesat de
cristalele lichide. Se cunoştea deja că LCD-urile (ecranul pe baza cristalelor lichide) sunt
posibile, problema era că acestea funcţionau doar la temperaturi ridicate.
În 1970 George Gray (Universitatea Hull), a primit sarcina de la Ministerul Apărării american de
a identifica o cale de face LCD-ul să funcționeze la temperaturi mai mici. Şi acesta tocmai acest
lucru l-a realizat prin inventarea unei molecule cunoscute sub denumirea de 5CB.
Până la sfârşitul anilor 70 ai secolului trecut, 90% dinte toate dispozitivele cu LCD foloseau
5CB.
Între timp, derivate ale 5CB sunt utilizate în telefoane, computere şi televizoare.

     
„CUM PUTEM REDUCE FRECVENȚA STĂRILOR DE OBOSEALĂ „
 Elev sergent: Tomas Luis Andrei

  Unul dintre factorii care ne influențează performanțele în diferite domenii este starea de
oboseală care își poate face apariția în activitățile noastre zilnice, din diferite motive cum ar fi:
lipsa de odihna(un motiv destul de întâlnit în cazul elevilor),epuizare fizică, psihică, dar poate să
apară  și din cauza lipsei de administrare a unor alimente bogate în substanțe energetice.
   Pentru a reduce frecvența stărilor de oboseală este necesară administrarea regulată a
alimentelor cu substanțe necesare corpului, în special substanțe energetice. Substanțele
energetice sunt chiar substanțele dulci din fructe și diferite produse alimentare dulci.
    Acestea se pot găsi sub denumirea de glucide sau carbohidrați și ele reprezintă unul dintre
principalii factori pentru care corpul nostru este capabil să funcționeze. Glucidele reprezintă o
îmbinare de elemente chimice cum ar fi Carbon, Hidrogen și Oxigen necesare corpului uman.
Sursele din care ne procurăm aportul glucidic sunt foarte importante, deoarece glucidele se pot
găsi într-o forma pură: fructe, miere de albine etc. sau într-o formă procesată: dulciuri, zahăr etc.
Glucidele pot fi o sursă rapidă de energie. Când le consumăm, corpul nostru le descompune în
zahăr, care servește ulterior ca sursă de energie. Cu toate acestea, consumul excesiv
de carbohidrați rafinați ne poate face să ne simțim obosiți pe tot parcursul zilei.
     Consumul de zahăr și carbohidrați procesați provoacă creșterea rapidă a zahărului în
sânge. Acest lucru stimulează pancreasul să producă o cantitate mare de insulină pentru
neutralizarea zahărului din sânge și celule. Această creștere, iar mai apoi scăderea bruscă a
nivelului de zahăr în sânge poate crea stări de epuizare fizică. Dorind energie rapidă, ajungem
instinctiv la o altă porție de carbohidrați rafinați și așa se formează un cerc vicios.
     Studiile au demonstrat că reducerea la minimum a zahărului și a carbohidraților procesați la
mese și gustări duce, de obicei, duce la un efect pozitiv și anume, la creșterea nivelului de
energie.
    Drept recomandare, putem înlocui zahărul și carbohidrații rafinați cu alimente întregi, bogate
în fibre, cum ar fi legumele, leguminoasele și fructele din care ne putem obține și o sursă de
glucide naturale.
    De asemenea, glucoza, care face parte din categoria carbohidraților având structura moleculara
C6H12O6 este una dintre principalele substanțe care asigura aportul energetic necesar pentru
funcționarea în condiții bazale ale celulelor nervoase.
  Cu toate acestea fiind spuse, o metoda bună pentru îmbunătățirea performantelor în diferite
domenii, spre exemplu: în cadrul școlii, poate fi consumul regulat de fructe și ca un aliment
dulce, care poate fi benefic, nu în cantități exagerate, se poate consuma ciocolata neagră, cu un
procentaj ridicat de glucoză .

 
   
  
BIOLOGIE
 SUBIECT PROPUS
BIOLOGIE VEGETALĂ – proba E.d.
Note:
- Toate subiectele sunt obligatorii
- Timp de lucru: 3 ore
- Se acordă 10 p din oficiu
Subiectul I: 30p

A. Scrieti , pe foaia de examen noțiunile cu care trebuie să completați spațiile libere din afirmația
următoare, asfel incât aceasta să fie corectă. 4p

Sunt diviziuni cariochinetice (indirecte) ..................și........................

B. Precizați care sunt mecanismele care stau la baza variabilitații genetice și notați la fiecare o
caracteristică . 6p

C. Scrieți pe foaia de examen, litera corespunzatoare răspunsului corect. Este corectă o singură varianta
de raspuns : 10p

1. Faza mitozei în care se formează fusul de diviziune este:

a. anafaza
b. metafaza
c. profaza
d. telofaza

2. Celula procariotă prezintă :

a. mitocondrii
b. nucleol
c. nucleoid
d. cloroplaste

3. Fiecare dintre celulele reproducătoare, formate prin diviziunea unei celule-mamă cu 2n = 8

cromozomi, are:
a. 2n = 8 cromozomi
b. 2n = 4 cromozomi
c. n = 8 cromozomi
d. n = 4 cromozomi

4. Reticulul endoplasmatic are rol în :

a. formarea fusului de diviziune
b. transportul substanțelor
c. respirația celulară
d. digestie intracelulară

5. Maladie ereditara autozomală este :

a. Sindromul Down
b. Sindromul Turner
c. Sindromul Klinefelter
d. Hemofilia

D. Cititi cu atentie ,afirmatiile urmatoare. Daca apreciați că afirmația este adevarată, scrieți pe foaia de
examen, în dreptul cifrei corespunzatoare afirmației litera A. Dacă apreciați că afirmația este falsă,
scrieți, pe foaia de examen, în dreptul cifrei corespunzatoare afirmației litera F si modificați partial
 afirmația pentru ca aceasta să devină adevarată.
10p
1. Cromozomii pot fi cel mai bine evidențiați în cursul metafazei, deoarece sunt lungi subțiri. .
2. Sindromul Down afectează cu preponderență sexul masculin.
3. La incrucișarea a doi indivizi homozigoti nu apare segregare in F1.

Subiectul al II-lea 30p

A. Mitoza și meioza sunt diviziuni indirecte :

a. precizați fazele mitozei
b. evidențiati o asemănare și o deosebire între mitoză și meioză ( în ceea ce privește modul de
desfășurare)
c. argumentați următoarea afirmație : ”Meioza contribuie la menținerea unui număr constant de
cromozomi în evoluția unei specii”
d. calculați cantitatea de apă din plasma unei persoane care cântărește 70 kg știind că sângele reprezinta
8% din greutatea sa, iar plasma 55% din volumul sângelui.

B. Se încrucişează două soiuri de cartofi care se deosebesc prin două perechi de caractere.
Un soi de cartofi are tuberculi alungiţi (A), de culoare roşie (R), iar celălalt soi de cartofi are tuberculi
rotunzi (a), de culoare galbenă (r). Părinţii sunt homozigoţi pentru ambele caractere. În F 1 se obţin
organisme hibride. Prin încrucişarea între ei a indivizilor din F 1, se obţin, în F2 , 16 combinaţii de factori
ereditari. Stabiliţi următoarele: 12p
a) Genotipurile celor două soiuri de cartofi;
b) Trei exemple de tipuri de gameţi produşi de indivizii din F1;
c) Numărul combinaţiilor din F2, homozigote pentru culoarea tuberculilor; genotipul indivizilor din
F2 cu tuberculi alungiţi şi de culoare galbenă.
d) Completaţi această problemă cu o altă cerinţă pe care o formulaţi voi, folosind informaţii
ştiinţifice specifice biologiei; rezolvaţi cerinţa pe care aţi propus-o.
Scrieţi toate etapele rezolvării problemei.

Subiectul al III-lea 30p

2. Ciclul celular este o succesiune de procese care se finalizează cu obținerea a două celule fiice.
12p
a.
Enumerați etapele ciclului celular
b.
Comparați structura comozomilor din anafaza I si anafaza II (o deosebire )
c.
Construiți câte două enunțuri afirmative, folosind în acest scop, informații referitoare la
urmatoarele conținuturi :
- Fus de diviziune
- Mitocondrie
3. Maladiile genetice sunt provocate de mutații . 18p
a. Enumerati 2 maladii autozomale și 2 maladii heterozomale
b. Clasificați mutațiile dupa tipul de celulă în care apar si precizați modul lor de
transmitere.Explicati modul particular de transmitere a genelor mutante recesive plasate în
heterozomi.
c. Alcătuiţi un minieseu intitulat „Boli produse de mutații”, folosind informaţia ştiinţifică adecvată.
· În acest scop, respectaţi următoarele etape:
· - enumerarea a şase noţiuni specifice acestei teme;
· - construirea, cu ajutorul acestora, a unui text coerent, format din maximum trei-patru
fraze, folosind corect şi în corelaţie noţiunile enumerate.

Profesor: Burloiu Ioana Ramona

 SĂNĂTATEA TERREI ESTE SĂNĂTATEA NOASTRĂ
ARBORELE VIEŢII

Autor, elev fruntaş Purcărea-Ciulacu Viviana- Mihaela, clasa a Xa A

Coordonator, Profesor Ramona Burloiu
de la Colegiul Naţional Militar “Dimitrie Cantemir”, Breaza

Ginkgo biloba este denumit metaforic

arborele vieţii, al pagodelor, copacul nemuritor
şi indestructibil.
Ginkgo biloba este un arbore fascinant,
cel mai vechi de pe Terra, apărut cu
aproximativ 40 de milioane de ani înainte de
epoca dinozaurilor. Se ştia de mai mult timp că
are o longevitate ieşită din comun, dar un
studiu publicat în anul 2020, într-o revistă a
Academiei Naţionale de Ştiinţă (National
Academie of Science), din SUA, bazat pe
analiza ADN-ului a 34 de arbori, cu vârste între
15 şi 667 de ani, originari din China, au arătat
că Ginkgo biloba a apărut în urmă cu peste 270
de milioane de ani şi poate trăi în jur de 3 000
de ani.

Suntem mândri şi norocoşi să fim străjuiţi în parcul Colegiului Naţional Militar “Dimitrie
Cantemir” din Breaza, de un exemplar de Ginkgo biloba secular.

Acest copac impresionant, despre care se ştie acum că nu îmbătrâneşte, este originar din
Asia, din sud-estul Chinei, din regiunea Munţilor Tianmushan. Este extraordinar de rezistent la
boli, paraziţi, poluare, frig, furtuni. Singurii factori defavorabili pentru arborele Ginkgo pot fi
doar omul şi dezastrele naturale.
 Ginkgo biloba a supravieţuit şi bombei atomice de la Hiroshima, ridicându-se din cenuşă
precum pasărea Phoenix, acolo unde tot ce însemnase viaţă dispăruse. Singurii supravieţuitori
din zona epicentrului exploziei au fost 6 copaci Ginkgo biloba care, un an mai târziu, au
înmugurit din nou, şi trăiesc şi în ziua de azi fără să fi suferit modificări genetice.

În Japonia, în prezent, există un astfel de copac cu o vârstă de 1200 de ani, iar în China,
un Ginkgo biloba din apropierea Templului Cerului, din sudul Beijingului, este în acel loc de
peste 3000 de ani.

Încadrare taxonomică:

Regnul: Plantae
Încrengătura: Pinophyta
(Gymnospermatophyta)
Clasa: Ginkgoatae
Ordinul: Ginkgoales
Familia: Gingkoaceae
Genul: Ginkgo
Specia: Ginkgo biloba

Denumirea științifică Ginkgo biloba este o trimitere la o serie de caractere morfologice

ale pseudofructului (jap. gin- argint, kyo- caisă) sau ale frunzei cu doi lobi. Ginkgo biloba are
frunzele pieloase, atipice pentru gimnosperme, sub formă de evantai, bilobate, nu prezintă
nervuri centrale, aşa cum au ceilalţi arbori, grupate câte 3 – 5 frunze de culoare verde deschis,
care sunt căzătoare, nu înainte însă ca toamna să capete o minunată colorație galben-aurie.
 Fructe de Ginkgo, Sursa: Backyard Forager

Florile bărbătești, reunite în amenți și florile femeiești sunt situate pe plante diferite, ceea
ce face ca arborele pagodelor să fie o plantă dioică. Polenizarea anemofilă, realizată de vânt are
drept consecință fecundația, urmată de apariția semințelor cu înveliș cărnos, de mărimea și forma
unor corcodușe. Aceste fructe false, numite pseudodrupe, galben- verzui la maturitate, au un
miros neplăcut. Semințele în schimb, sunt comestibile.
Ginkgo este un arbore de talie medie spre mare. Poate să atingă 20-30 de metri înălţime şi
este, potenţial, nemuritor. Când are un spaţiu suficient, poate să ajungă şi la 50 de metri înălţime,
iar diametrul său poate să atingă şi 10 metri. De-a lungul trunchiului şi ramurilor copacul
produce şi un fel de rădăcini aeriene, care pot ajunge la pământ, dând naştere unor noi trunchiuri
şi ramuri, caracteristică exclusivă a acestui arbore.

Prezența acestui arbore în parcuri este justificată de coloritul estival și autumnal al

frunzelor, precum și de forma coroanei, la care se adaugă formele horticole Ginkgo biloba var.
“Pendula” cu ramuri cu aspect plângător, Ginkgo biloba var. “Fastigiata” cu coroana îngust
piramidală sau columnară și Ginkgo biloba var. “Variegata” cu frunzele mărginite de o bandă
alb-crem.
 În parcul colegiului nostru se înalţă
falnic Ginkgo biloba var. “Fastigiata” cu
coroana piramidală, şi estimăm că se
apropie de venerabila vârstă de 200 de ani,
un adevărat monument al naturii.

În privința cerințelor ecologice

preferă zonele însorite, călduroase și
solurile cu umiditate normală, fiind o
specie din zonele temperate și
subtropicale. Este un mare iubitor de
lumină, având nevoie de un sol fertil bine
drenat, suportă bine excesul de apă dar şi
seceta. Are rezistenţă crescută la
temperaturi scăzute de până la – 30°C.

În chineză, ca şi în japoneză, este

numit “caise de argint” (cu trimitere la
seminţele sale) sau “arborele cu o mie de
coroane”, graţie nenumăratelor sale frunze
care, toamna, devin galben-aurii şi
formează un covor de aur în jurul
trunchiului său.

Fructe de Ginkgo, Sursa: Backyard Forager

În Europa, primii arbori Ginkgo biloba au fost aduşi de botanistul german Engelbert
Kaempfer, din Japonia, unde petrecuse doi ani într-o misiune pentru Compania Olandeză a
Indiilor de Est, aceştia fiind plantaţi, în 1730, în Grădina botanică din Utrecht.
În Franţa, primul Ginkgo biloba a fost plantat în 1782, în Grădina botanică din
Montpellier, iar un lăstar din acesta, în Grădina Plantelor, din Paris. Aceşti copaci, plantaţi cu
peste două secole în urmă, nu numai că trăiesc şi astăzi, dar înfăţişarea lor este impresionantă.
 Aşa cum în chineză şi în japoneză, acestui copac i se spune “arborele cu o mie de
coroane”, în Europa este numit si “arborele cu 40 de coroane”, pentru că, în secolul al XVIII-
lea, un francez, pentru a face rost de 5 puieţi, din Anglia, a plătit suma de 40 de coroane.

“Arborele vieţii din Tibet”, cum mai este numit, era plantat, în timpurile vechi, de către
preoţii budişti, în apropierea templelor şi pagodelor, pentru virtuţile sale protectoare, pentru
frumuseţea lui şi pentru a apăra edificiile respective de foc. Copacii bătrâni de Ginkgo sunt
adoraţi în Asia ca adevăraţi zei. Este “Arborele sacru al Orientului”, simbolizând iubirea,
eternitatea, speranţa, puterea, cel mai misterios arbore al Creaţiei. Înfăşurând trunchiul copacului
cu o frânghie din paie de orez, erau alungate spiritele rele.
Este, în acelaşi timp, un simbol al unităţii contrariilor – Yin şi Yang, complementare, nu
opuse – Yin, parte a Creaţiei, întunericul, răceala, non-acţiunea, Yang – expresie a lumii fizice, a
luminii, căldurii, dezvoltării. Principiul Yin – Yang spune că nu există unul fără celălalt, că orice
Yin conţine şi Yang, că trecerea de la Yin la Yang (şi invers) generează energia necesară vieţii.
Ginkgo biloba este copacul venerat ca întruchipare a stării de armonie cu Universul, singura care
duce la o viaţă lungă şi fericită, după cum credeau adepţii filosofiei şi religiei Tao-iste.
Frunza de Ginkgo este şi simbolul oraşului Tokyo, din Japonia, dar şi al oraşului Weimar,
din Germania, unde Goethe a stat cea mai mare parte a vieţii.

Celulele “Arborelui vieţii” nu îmbătrânesc niciodată. Analiza ADN-ului, în urma căreia s-

a constatat că, practic, acest copac este nemuritor, a arătat şi că celulele din cambiumul vascular,
țesut din zona generatoare, care asigură creșterea secundară în grosime a tulpinii și a rădăcinii,
nu prezintă semne de degenerescenţă, la copaci de vârste mari. Se întâmplă însă ca, în timp, la
copacii care depăşesc vârsta de 200 de ani, perioada de înflorire să scadă şi să se producă mai
puţine seminţe, resursele arborelui fiind alocate pentru protecţia împotriva bolilor şi a stresului
de mediu, ceea ce favorizează longevitatea, în raport cu talia. Mai mult, pe lângă sistemul anti-
îmbătrânire, Ginkgo produce din ce în ce mai multe flavonoide, substanţe antioxidante şi
hormoni protectori, adică dezvoltă un sistem imunitar din ce în ce mai eficient.
Aşadar, capacitatea de a modula expresia genelor în funcţie de nevoi explică, în mare măsură,
longevitatea acestui arbore.

Virtuţile miraculoase ale “Arborelui vieţii” pentru sănătatea umană

 Prima utilizare medicinală a frunzelor de Ginkgo biloba a fost menţionată într-o colecţie
chinezească de texte, primul “tratat” chinezesc de fitoterapie (Shen Nung Pen Tsao Ching),
atribuit miticului împărat Shennong, erou civilizator, care a trăit în jurul anilor 2800 î.Hr.
Lui Shennong îi este atribuită şi inventarea ceaiului medicinal. Aici, în “Shen Nung Pen
Tsao Ching”, se pomeneşte de utilizarea frunzelor de Ginkgo pentru îmbunătăţirea circulaţiei
sângelui, pentru plămâni, piele, răni şi pistrui. Ulterior, toate aceste informaţii au fost descoperite
în texte din timpul dinastiei Han, secolul al II-lea.
În 1932, japonezul Furukawa a izolat pentru prima dată “ginkgolidele”, studiate ulterior
detaliat în privinţa structurii lor chimice şi a valenţelor medicinale, în legătură cu problemele
respiratorii, astm, bronsită, dar şi pentru tulburările de auz, tuse, tuberculoză, memorie, dureri de
stomac, hipertensiune arterială, anxietate.
Şi seminţele (“caisele de argint”), cu gust dulce, asemănător cu cel al cartofilor sau al
castanelor prăjite, ale acestui arbore, au virtuţi terapeutice. Tradiţional, acestea erau folosite
prăjite, ca ajutor pentru digestie, pentru calitatea lor de a suprima efectele vinului, în
convalescenţă, ca tonic, pentru inhibarea diverselor infecţii, pentru a regla frecvenţa urinară
(vezică, rinichi), febră, ca remedii anticancer şi antivirale.

Ginkgo biloba, “Arborele tinereţii”, în medicina modernă

Datorită calităţilor sale excepţionale, copacul a început a fi studiat de către cercetători, iar
substanţele active obţinute din frunzele sale stau la baza a celor mai utilizate suplimente nutritive
folosite în prezent pentru tratarea a numeroase afecţiuni ale civilizaţiei moderne.

În prezent, nenumărate studii şi analize au evidenţiat calităţile excepţionale ale frunzelor,

mugurilor şi seminţelor din fructele de Ginkgo, toate produse numai de arborii de sex feminin.
Există pe piaţă nenumărate produse, suplimente, remedii, care valorifică principiile active ale
acestui arbore şi care se găsesc în farmacii şi în magazinele naturiste, sub formă de capsule,
tablete, tincturi, ceaiuri, siropuri, creme. Efectele pozitive cele mai cunoscute ale produselor pe
bază de Ginkgo sunt următoarele:

● Au rol neuroprotector, au efecte semnificative împotriva bolilor degenerative ale

sistemului nervos, încetinesc evoluţia bolii Alzheimer;

● Îmbunătăţesc circulaţia sanguină, reducând riscul de boli cardiovasculare sau de atac

cerebral;
 ● Stimulează memoria, datorită acţiunii benefice asupra sistemului circulator, care
influenţează activitatea creierului;

● Combat depresia şi anxietatea, tocmai prin puternicul efect antioxidativ;

● Reglează metobolismul, combat efectul radicalilor liberi, ajută la asigurarea nivelului

optim de insulină în sânge şi au efect protector împotriva obezităţii;

● Ameliorează manifestările astmului, prin beneficiile pe care le aduc sistemului

respirator;

● Au acţiune benefică în afecţiunile oculare (degenerescenţa maculară, glaucom), în

tratarea problemelor de auz şi vertijului;

● Ajută în tratarea afecţiunilor pielii, inclusiv psoriazis şi vitiligo, previn îmbătrânirea

prematură a pielii şi estompează ridurile;

● Ameliorează simptomatologia ADHD (tulburarea de deficit de atenţie şi

hiperactivitate), iar nenumărate cercetări în această privinţă sunt în curs.

Beneficiile Ginkgo biloba, Sursa Be Brain Fit

Ginkgo biloba, arborele nemuritor, a fost naturalizat şi în România, fiind rezistent atât la
temperaturi foarte scăzute sau foarte ridicate dar şi la secetă şi dăunători. În anii 2000 au apărut,
la noi, şi câteva pepiniere, pentru puieţi de Ginkgo, dovadă că, astăzi, “Arborele vieţii”, din
îndepărtatul Orient, este un arbore universal, un copac facinant, miraculos, o comoară globală.
Plantarea se poate face solitar dar şi în grupuri, fiind plantat în scopuri decorative, frunzele sale
cu un aspect unic şi o textură delicată, făcându-l unul din cele mai frumoase şi căutate plante
ornamentale.

Ginkgo biloba din gradina Castelului Teleki Ginkgo biloba din grădina Colegiul
din Gorneşti Naţional Militar “Dimitrie Cantemir”,
Breaza
Cel mai bătrân Gingko din flora spontană a ţării, din informaţiile noastre, creşte în
grădina Castelului Teleki din Gorneşti şi are aproximativ 300 de ani.

Ginkgo biloba care străjuieşte mândru generaţiile de “şoimi cantemirişti” în zborul lor
încă de la înfiinţarea colegiului, a crescut împreună cu noi şi este în prezent un monument al
naturii inclus în patrimoniul natural şi turistic al oraşului Breaza. Cu coroana de o mare distincţie
şi demnitate a fost martorul tăcut al tuturor poveştilor de viaţă petrecute la umbra lui în acest
colegiu. Întruchipare a stării de armonie cu Universul, singura care duce la o viaţă lungă, fericită
şi împlinită, acest “Arbore al vieţii”, ne-a vegheat şi ne veghează în continuare, de peste un veac,
în devenirea noastră.

“Istoria are încă multe mistere, printre acestea numărându-se si puterea şi viaţa
arborelui Ginkgo. Oamenii nu pot fi siguri decât de un lucru: ei ştiu că au nevoie de el şi pentru
mult timp”, spunea scriitorul francez Alain Serres, care a dedicat acestui arbore o carte întreagă.
 Îi dedicăm şi noi, “şoimii cantemirişti” acest articol, elogiind astfel importanţa acestui
arbore secular pentru noi, oamenii. Ginkgo biloba este o „fosilă vie”, un simbol al longevităţii, o
moştenire a unor timpuri extrem de îndepărtate, care păstrează în el secretele unui trecut
incomensurabil, adevărată minune a vieţii.
Protejându-l, ne protejăm pe noi, sănătatea noastră, sănătatea Terrei!

Bibliografie:

1. Cristea V., 2014, Plante vasculare, diversitate, sistematică, ecologie și importanță, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
2. Șofletea N., Curtu L., 2000, Dendrologie vol I, Ed. Pentru Viață, Brașov
Webgrafie:

1. https://destepti.ro/ginkgo-biloba-copacul-nemuritor-fascinant-si-indestructibil-virtutile-
miraculoase-ale-arborelui-vietii-pentru-sanatatea-umana
2. https://backyardforager.com/
3. https://cunoastenatura.ro/flora/ginkgo-biloba/
4. https://bebrainfit.com/ginkgo-biloba-memory/
 XENOBOȚI,
UN RASPUNS PENTRU DEZASTRU ?

Elev Caporal Dumtirache Adam

INTRODUCERE

CE ESTE UN ROBOT?

DESCOPERIRE

CARE ESTE ROLUL LOR?

ORIGINEA VIEȚII?

CE URMEAZĂ?
Introducere
O echipă de oameni de știință de la Universitățile din Vermont (UVM) și Tufts din Statele
Unite ,au creat xenobot-ul în 2020 ,iar apoi un an mai târziu a descoperit o nouă formă de
reproducere în organismele proiectate de computer (OPC) pe care le-au creat mai devreme. În
această nouă formă de replicare, acești roboți ingerează organisme unicelulare și eliberează
„bebeluși” care arată și se mișcă ca ei, se arată într-un comunicat de presă al universității.

Ce este un robot ?
Multă lume crede că roboții sunt alcătuiți din metale, dar nu contează atât de mult din ce este
făcut ,cât ceea ce face de fapt ,care poate acționa de unul singur .

Omul de știință Sam Kriegman a declarat pentru Insider că, în timp ce oamenii se gândesc la
roboți ca la echipamente industriale metalice mari, termenul se referă cu adevărat la orice mașină
care face „lucrări fizice, utile”

CARE ESTE ROLUL LOR?

Caracteristica principală a xenoboțiilor este de a aranja un grup de celule și de a le
restrânge, astfel se pot aplica si alte utilizări.

Modul in care sunt construiți este explicat in lucrarea lui D. Blackiston „A cellular
platform for the development of synthetic living machines”

Descoperire

• Xenoboții , dezvăluiți pentru prima dată în 2020, au fost formați din celulele stem ale
unei specii de broaște Xenopus laevis (broasca africană cu gheare). Micile creații au
fiecare mai puțin de un milimetru (0,04 inch) lățime. Ei se pot mișca, pot lucra împreună
în grupuri și se pot auto-vindeca -- și acum, pot crea mai mulți xenoboți.

• În articolul eliberat de „Proceedings of the National Academy of Sciences”

(PNAS),susțin că nici un alt tip de organism nu are o astfel reproducere .Ei manifestă o
formă de auto-replicare cinematică.

„We show here that if cells are similarly liberated, compressed, and placed among more
dissociated cells that serve as feedstock, they can exhibit kinematic self-replication, a
 behavior not only absent from the donating organism but from every other known plant
or animal”

• Folosind inteligența artificială(Deep Green Computer din Universitatea din Vermont),

xenoboții au fost transformați în roboți în formă de C (gândiți-vă la Pac Man). Când sunt
introduși într-o cutie Petri, xenoboții în formă de C au reușit să adune sute de celule stem
minuscule în interiorul gurii sale... creând noi xenoboți câteva zile mai târziu.

„Determining sufficient conditions for self-replication requires substantial effort and

resources. Each round of replication takes 1 wk, and regular media changes are
required to minimize contamination. Thus, an evolutionary algorithm was developed and
combined with a physics simulator to seek conditions likely to yield increased self-
replication, measured as the number of rounds of replication achieved before halting, in
the simulator”

ORIGINEA VIEȚII?
Descoperirea abilității a celulelor nemodificate genetic de a se reconfigura in auto-replicatori
cinematici, O manifestare ne mai întâlnită in mediul animal , și faptul că o astfel de abilitate a
provenit într-un mod spontan, mai degrabă decât printr-o treaptă evoluționară, mai mult decât
atât exemplifică developarea plasticității in design-ul biologic.

Auto-replicarea cinematică chiar daca nu a mai fost observată la alte ființe ,ea poate fi un esențial
în originile vieții, susțin oamenii de știință in articolul eliberat de PNAS.

” Although kinematic self-replication has not been observed in extant cellular life forms, it may
have been essential in the origin of life. The amyloid world hypothesis, for instance, posits that
self-assembling peptides were the first molecular entity capable of self-replication, and would
thus represent the earliest stage in the evolution of life, predating even the RNA world.”

Ce urmează?
• Oamenii de știință spun că există posibilitatea ca în viitorul apropiat acești xenoboții
vor putea fi folosiți in medicină .

• Xenoboți ar putea fi programați pentru a elimina deșeuri radioactive.

• De asemenea ar putea colecta micro particulele de plastic din oceane.

 • Derivați din celulele stem ale broaștei africane cu gheare, xenoboții au arătat mai
devreme capacitatea de a lucra în grupuri și de a se vindeca singuri.

• Ingredientul de bază al acestor xenoboți sunt celulele stem provenite din broasca africana
cu gheare , dar în viitor există posibilitatea de a fi folosite celule stem umane.

Toate informațiile disponibile sunt in articolul de la PNAS.

BIBLIOGRAFIE
https://edition.cnn.com/2021/12/04/world/xenobots-science-newsletter-wt-scn/index.html

https://interestingengineering.com/scientists-successfully-built-tiny-robots-that-can-reproduce-
on-their-own

https://www.indiatimes.com/technology/science-and-future/artificial-intelligence-xenobot-
babies-556186.html

https://adevarul.ro/tech/stiinta/creatorii-primului-robot-viu-lume-gasit-cale-a-l-reproduca-
1_61a5db185163ec4271177ee0/index.html

https://www.uvm.edu/news/story/team-builds-first-living-robots-can-reproduce

https://www.pnas.org/content/118/49/e2112672118
 IMPRIMAREA 3D A ȚESUTURILE BIOLOGICE

Elev Caporal Popescu Vlad

Clasa a XI-a E

O echipă de cercetare condusă de Eben Alsberg de la Universitatea din Illinois, Chicago, a

dezvoltat un proces ce permite printarea 3D a țesuturilor biologice făcute doar din celule stem
fără structurile eșafodale tradiționale.
Ce sunt celulele stem?
Celulele stem - denumite in trecut celule sușă - sunt celule nediferențiate cu un enorm potențial
de diferențiere. Celulele stem stau la baza dezvoltării tuturor organismelor. Au un rol primordial
în embriologie cât și în refacerea țesuturilor și a rănilor, sau formarea de noi celule diferențiate în
organe. 
De unde procuram celulele stem?
Celulele stem hematopoietice se recoltează de la adulţi din sânge periferic sau din măduvă
osoasă. Celulele stem hematopoietice sunt folosite în tratarea şi vindecarea unor afecţiuni
precum leucemia sau a altor cancere ale sângelui, boli autoimune sau boli metabolice ereditare.
Explicarea procesului de printare:
Țesuturile și organele modificate au fost crescute cu diverse grade de succes în laboratoare de
mai mulți ani. Multe din ele au utilizat un eșafodaj unde celulele sunt însămânțate în structuri de
susținere biodegradabile ce furnizează arhitectura de la baza organului sau țesutului dorite.

Dar aceste structuri de susținere pot fi

problematice – în ultimul rând, ele ar trebui să se
degradeze și să dispară, dar sincronizarea
descompunerii pentru a coincide cu maturizarea
organului este delicată, iar uneori biprodusele
degradării pot fi toxice. De asemenea, structurile
pot interfera cu dezvoltarea conexiunilor celulă-
la-celulă, importante pentru formarea țesuturilor funcționale.

Particulele de hidrogel la scară unor microni permit duzei imprimantei 3D să se miște printre
ele și să depoziteze celule cu rezistență minimă la mișcarea duzei sau evacuarea celulelor, iar
gelul susține celulele când sunt printate, le menține într-un loc și le păstrează forma.
 Odată ce sunt printate celulele matricea particulelor de hidrogel, este expusă luminii UV, care
leagă încrucișat particulele împreună și are ca efect ținerea pe loc a acestora.
Acest lucru le permite celulelor printate să se conecteze între ele, să se maturizeze și să crească
într-o structură stabilă.

Mediul celulelor curge ușor printre stropii gelului legați încrucișat și poate fi schimbat cât e
necesar pentru a furniza nutrienți proaspeți și pentru a stoca deșeurile produse de celule.
Particulele de hidrogel pot fi înlăturate printr-o agitare ușoară, sau controlând degradarea lor,
lăsând în urmă țesutul intact.

”Baia cu particule de hidrogen are proprietăți unice ce permite

atât prin printarea biocernelii cu celule în arhitecturi compexe,
cât și prin stabilizarea temporară subsecventă a acestor structuri
de celule să se realizeze formarea joncțiunilor celulă-celulă.
Folosind chimia putem regla dispariția particulelor”, a explicat
Alsberg.

Celulele pe care le-a folosit echipa sunt celule stem – acelea

care se pot diferenția într-o varietate largă de alte tipuri de celule. Ei au folosit celulele stem
pentru a printa 3D un cartilaj al urechii și un femur de mărimea unui șoarece într-o baie cu stropi
de hidrogel. Celulele pe care le-au printat au fost capabile să formeze conexiuni stabile celulă-
celulă prin proteine specializate.

„Pentru prima dată construcțiile doar din celule pot fi printate în forme complexe făcute din
diferite tipuri de celule fără eșafodaje tradiționale ce pot fi apoi stabilizate pentru o perioadă de la
o zi la câteva săptămâni, ceea ce ar putea fi valoros pentru modificarea țesuturilor sau medicina
regenerativă și ca model pentru a studiile biologice de dezvoltare”, au mai precizat autorii.

Folosirea tehnici în ajutarea pacienților:

Putem trece direct la faza în care nu mai avem nevoie să așteptăm și să trecem pe la animal,
pentru că imprimanta 3D poate să ne facă acea structură de colagen a vasului doar băgând în acel
amestec de celule, într-un bioreactor, celule umane, celule de colagen și structuri sintetice care
seamănă cu structurile de colagen. Urmează recelularizarea și vasul poate fi anastomozat în
corpul uman. Diferența foarte mare este că dacă înainte alegeai doar ceea ce aveai, pentru că atât
era artera de porc sau de oaie, acum putem face și vase mici, și vase mari.

Bibliografie: Surse internet.

 ZINNIA - prima plantă care a înflorit în spațiul comic
Daria Andreea Ilie, clasa a XI-a E
Coordonator profesor Ramona Burloiu

Prima plantă care a înflorit în spațiu este Zinnia, din

familia Asteraceae, iar acest eveniment s-a produs la data
de 16 ianuarie 2016, la bordul Stației Spațiale
Internaționale (I.S.S.). Aceasta a fost aleasă de către
astronauții vegeterieni ai NASA, pentru a-i ajuta să
înțeleagă comportamentul florilor în spațiul cosmic.
Micuța plantă colorată este o varietate de Zinnia comestibilă și a fost prezentată de astronautul
american Scott Kelly pe Twitter. Astronautul, aflat într-o misiune de un an la bordul I.S.S., a
publicat pe Twitter câteva fotografii cu prima plantă care a crescut și-a înflorit în spațiu.
Anterior, echipajul de pe I.S.S. a reușit să cultive salată la bordul stației, dar, până acum, nicio
plantă nu reuşise vreodată să crească și să înflorească în afara atmosferei terestre.
Evenimentul s-a produs în cadrul proiectului “VEGGIE", ce vizează obținerea de culturi viabile
în spațiu. Dezvoltarea unor asemenea culturi în spațiu ar putea facilita organizarea unor misiuni
mai lungi și în locuri mai îndepărtate din spațiu, ceea ce ar permite să se afle mai multe despre
univers. Plantele Zinnia sunt foarte sensibile la factorii de mediu și au o durată de viață scurtă, de
60-80 de zile și, din această cauză, astronauții de pe ISS începeau să-și piardă speranța că le vor
putea vedea înflorind.
Scott Kelly a declarant, în glumă, că „Plantele noastre nu par în
formă. Va trebui să-l trezese pe Mark Watney din mine", făcând
referire la personajul interpretat de americanul Matt Damon în
filmul .„MARȚIANUL", care a reușit să cultive cartofi pe planeta
rosie. Însă acele momente dificile au trecut, florile comestibile au
făcut boboci care au înflorit în spațiu, iar echipajul intenționează
să cultive, în viitorul apropiat, și tomate.
Planta Zinnia se află pe orbita terestră la o altitudine de 400 kilometri, efectuând o rotație
completă în jurul Terrei, la fiecare 90 de minute, navigând cu viteza medie de 28.000 de
kilometri/oră la bordul stației spațiale ISS. În acest proiect, cel mai important aport l-a avut
S.U.A., alături de care au participat și alte 15 state, fiind cheltuiți cca. 100 de miliarde de dolari.
La bordul Stației Spațiale au mai fost cultivate plante, cum ar fi salata și grâul – prima salată a
fost consumată de echipajul din spațiu, la jumătatea anului 2015. ”Cârciumăreasa este foarte
diferită de salată,” a arătat Trent Smith, managerul de
proiect al centrului de cultivare ”Veggie”, de la bordul
Stației. „Este mult mai sensibilă la parametrii de mediu
și la caracteristicile luminii și are o durată de creștere
mai mare, între 60 și 80 de zile. De aceea, e mai dificil
de crescut, iar faptul că a reușit să înflorească o face un
precursor bun pentru cultivarea roșiilor.”
Un experiment al NASA, care a presupus cultivarea și recoltarea de ardei iuți în spațiu a reușit
foarte bine, dând speranțe în ceea ce privește agricultura spațială.
 UN TRATAMENT CARE AR PUTEA VINDECA PARALIZIA
Elev caporal Matasă Dragoș, clasa a XI a E
Coordonator : prof. Burloiu Ramona

Oamenii de știință din Statele Unite ale Americii au dezvoltat o nouă formă de
medicament care promovează regenerarea celulelor și au tratat paralizia la șoarecii cu leziuni ale
coloanei vertebrale, permițându-le să meargă din nou în patru săptămâni de la tratament.
“Obiectivul cercetării noastre a fost acela de a dezvolta o terapie transferabilă la om, care ar
putea fi utilizată în spitale pentru a preveni paralizia victimelor unor traume majore sau care
suferă de afecţiuni'', a declarat pentru AFP profesorul Samuel Stupp, conducătorul studiului.
Vindecarea paraliziei este de mult timp un obiectiv al medicinei şi alte tratamente experimentale
sunt în prezent studiate.
Echipa de la Northwestern University care şi-a publicat cercetarea în revista Science,
speră să prezinte tratamentul Agenţiei pentru Alimente şi Medicamente (FDA) din Statele Unite,
anul viitor în vederea testării pe oameni.
Gelul experimentat de Samuel Stupp utilizează nanofibre pentru a imita structura
''matricei extracelulare'', o reţea de molecule care se dezvoltă în mod natural în zona ţesutului
celular.
Fiecare nanofibră, care este de 10.000 de ori mai subţire decât un fir de păr, este alcătuită
din sute de mii de molecule numite peptide, care transmit semnale în vederea regenerării
nervilor.
Terapia, care se prezintă sub formă de gel, a fost injectată în ţesuturile din zona măduvei spinării
şoarecilor de laborator la 24 de ore după ce le-a fost secţionată coloana vertebrală.
Cercetătorii au decis să aştepte 24 de ore, deoarece oamenii care suferă leziuni ale
coloanei vertebrale în urma accidentelor de circulaţie, răni prin împuşcătură sau alte traume, nu
primesc de obicei tratament imediat.
Patru săptămâni mai târziu, şoarecii care au primit tratamentul mergeau aproape la fel de
bine ca înainte. Cei care nu au primit tratamentul nu au mai putut să se deplaseze.
Şoarecii au fost apoi disecaţi pentru a se examina impactul terapiei la nivel celular, iar
cercetătorii au constatat o ameliorare spectaculoasă a măduvei spinării la exemplarele care au
beneficiat de tratament. Prelungirile axonale ale neuronilor secţionati, s-au regenerat, iar ţesutul
cicatricial, care poate reprezenta un obstacol în calea regenerării, a fost foarte redus.
Gelul creat de oamenii de știință reprezintă o premieră, dar ar putea deschide calea unei
noi generații de medicamente numite ”medicamente supramoleculare”, întrucât terapia este un
ansamblu de mai multe molecule, și nu o singură moleculă, a declarat Stupp.

„Receptorii din neuroni și din alte celule se mișcă constant. Inovația cheie în cercetarea
noastră, lucru care n-a mai fost făcut până acum, este de a controla mișcarea colectivă a peste
100.000 de molecule din aceste nanofibre. Făcând moleculele să se miște, ‚să danseze‘ sau chiar
să sară temporar din aceste structuri, cunoscute sub numele de polimeri supramoleculari, ele
sunt capabile să se conecteze mai eficient cu receptorii”, explică Stupp.

Cercetătorul și echipa sa au descoperit că reglarea fină a mișcării moleculelor în cadrul rețelei de

nanofibre pentru a le face mai agile, a dus la o eficacitate terapeutică mai mare la șoarecii
paralizați. Ei au confirmat, de asemenea, că diverse formulări ale terapiei cu mișcări moleculare
îmbunătățite s-au comportat mai bine în timpul testelor in vitro cu celule umane, indicând
creșterea bioactivității și semnalizării celulare.

„Având în vedere că celulele și receptorii lor sunt în mișcare constantă, ne putem imagina că
moleculele care se mișcă mai rapid ar întâlni acești receptori mai des. Dacă moleculele sunt
apatice și nu la fel de ‚sociale‘, este posibil să nu intre niciodată în contact cu celulele”, a mai
spus Stupp.

Odată conectate la receptori, moleculele în mișcare declanșează două semnale în cascadă, ambele
fiind critice pentru repararea măduvei spinării. Un semnal solicită cozilor lungi ale neuronilor din
măduva spinării, respectiv axonilor, să se regenereze. Asemenea unor cabluri electrice, axonii
trimit, la rândul lor, semnale între creier și restul corpului. Secționarea sau distrugerea axonilor
poate duce la pierderea senzațiilor din corp sau chiar la paralizie. Repararea axonilor, pe de altă
parte, crește comunicarea dintre corp și creier.

Al doilea semnal ajută neuronii să supraviețuiască după rănire, deoarece provoacă alte tipuri de
celule să prolifereze, promovând regenerarea vaselor de sânge pierdute care hrănesc neuronii și
celulele critice pentru repararea țesuturilor. Terapia induce, de asemenea, reformarea mielinei în
jurul axonilor și reduce cicatrizarea glială, care acționează ca o barieră fizică care împiedică
vindecarea măduvei spinării.

„Semnalele folosite în studiu imită proteinele naturale care sunt necesare pentru a induce
răspunsurile biologice dorite. Cu toate acestea, proteinele au un timp de viață extrem de scurt,
la jumătate, și sunt costisitor de produs. Semnalele noastre sintetice sunt peptide scurte,
modificate, care atunci când sunt legate între ele cu miile, vor supraviețui săptămâni întregi
pentru a furniza bioactivitate. Rezultatul final este o terapie mai puțin costisitoare și care
durează mult mai mult”, a declarat Zaida Álvarez, prim-autoare a studiului și fost profesor
asistent de cercetare în laboratorul lui Stupp.

În timp ce noua terapie ar putea fi folosită pentru a preveni paralizia după traume majore
(accidente auto, căderi, accidente sportive și răni prin împușcare), sau din cauza bolilor, Stupp
consideră că descoperirea de bază, respectiv „mișcarea supramoleculară” ca factor cheie în
bioactivitatea celulară, poate fi aplicată și altor terapii și ținte.

„Țesuturile sistemului nervos central pe care le-am regenerat cu succes în măduva spinării
rănite sunt similare cu cele din creier afectate de AVC și boli neurodegenerative, cum ar fi ALS,
boala Parkinson și boala Alzheimer. Dincolo de asta, descoperirea noastră fundamentală cu
privire la controlul mișcării ansamblurilor moleculare pentru îmbunătățirea semnalizării
celulare ar putea fi aplicată universal la toate țintele biomedicale”, spune Stupp.

Rămâne de văzut până unde poate să meargă această terapie!

Surse:
1. https://360medical.ro/stiri/o-terapie-revolutionara-dezvoltata-in-sua-a-ajutat-soareci-
paralizati-sa-mearga-din-nou/2021/11/13/
2. https://www.rfi.ro/stiinta-139735-un-medicament-pentru-prevenirea-paraliziei-urma-
traumatismelor-testat-cu-succes
3. https://www.descopera.ro/stiinta/19861292-uimitor-un-nou-medicament-a-vindecat-
paralizia-unor-soareci-cu-leziuni-ale-maduvei-spinarii
COLEGIUL NAȚIONAL MILITAR ʺ DIMITRIE CANTEMIRʺ

STR. REPUBLICII, NR.75

JUDEȚ PRAHOVA

TELEFON:0244/340504,0244/340450,0244340550

FAX:0244/343638,0244/340550

www.cantemircml.ro

email: colegiulbreaza@yahoo.com