Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
religie
1
Despre evoluţia dreptului în raport cu religia
Cea mai veche doctrină religioasă este animismul care înseamnă credinţa în spirite şi în
suflete (animus = suflet), principalele forme de manifestare fiind cultul morţilor şi cel al
fenomenelor naturale. Animismul constituie, în concepţia lui E. B. Taylor, „baza religiei, de la
cea a sălbaticilor, la cea a popoarelor civilizate”.
Prima mare religie monoteistă o reprezintă iudaismul, bazată pe alianţa dintre Iahve
(Iehova) - Dumnezeu şi poporul ales, răspândită în bazinul mediteranian cu aproape 100 de ani
înainte de Hristos (poporul evreu se consideră poporul ales). Ierusalimul este considerat primul
oraş în care a apărut religia creştină, aproximativ în anul 30 d.Hr., religie legată organic de
persoana, viaţa şi moartea lui Hristos (Isus din Nazaret, Regele Iudeilor).
În galeria marilor religii se găsesc: hinduismul în India, Budismul - China, islamismul
ţările arabe, fiecare cu o istorie fascinantă; acestea au configurat dreptul societăţilor în întreaga
lor istorie, rămânând şi astăzi la baza culturilor din zonele geografice amintite.
La egipteni faraonul (regele) era considerat un zeu, un nemuritor: el este cel mai bun, cel
mai drept, atotştiutor şi desăvârşit în judecata şi hotărârile pe care le ia. Puterea lui de monarh
derivă din caracterul său divin. Zeul suprem l-a delegat să conducă ţara şi să stăpânească
pământul. El este şeful suprem al cultului religios. Dreptul egiptean antic şi-a extras normele din
prescripţiile religioase: el este considerat de origine divină, reprezentând poruncile divinităţii.
În timpul imperiului persan, dreptul este inspirat de zeul suprem Ahura Mazda.
Este important de precizat faptul că atunci când s-a constituit, instituţia Bisericii Creştine
nu a creat un drept, pentru că acesta exista deja - era dreptul roman care se aplică tuturor
cetăţenilor de pe întreg cuprinsul imperiului (Legea celor XII table - sec. V î.Hr.). Religia
creştină apărută după această dată, a preluat norme şi concepte din legea romană. Armata
romană a răspândit Evanghelia în întreaga lume antică, Imperiul Roman asigurând mediul politic
prielnic pentru răspândirea creştinismului. Istoria consemnează că armata romană a facilitat
creştinarea populaţiei autohtone din Dacia şi alte teritorii ocupate (iar după anul 300, Sfântul
Andrei).
Religia creştină a constituit componenta fundamentală a Imperiului Bizantin: religia a
fost factorul catalizator al popoarelor ce trăiau între graniţele imperiului, ea fiind decretată
religie de stat în anul 392 de către împăratul Theodosius, consecinţa fiind numirea împăratului ca
şef politic religios al imperiului.
Dacă este să facem o introspecție analitică din perspectivă istorică asupra evoluției
dreptului (incluzând toate sferele de cuprindere ale acestuia - rol, funcție, normă, loc în cadrul
vieții sociale, etc.) în interdependență cu religia, atunci putem pleca de la punctul de vedere
legitim că în lumea antică, la vremea când s-a cristalizat noțiunea de drept, nu se făcea distincție
între normele religios - morale și cele juridice, fiindcă ambele erau considerate a fi rezultatul
aceleiași voințe divine, iar conținutul lor nu făcea altceva decât să exprime în precepte moral-
religioase această "voluntas Dei", impusă ca "lex vitae" (normă de viață).
Apoi, trebuie reținut faptul că, în epoca veche, la romani, legile au îmbrăcat un veșmânt
religios atât ca expresie lingvistică, cât și în privința conținutului lor. Într-adevăr, în epoca
veche, până și instituțiile juridice, precum contractele, erau încheiate în formă religioasă. De
pildă, "... forma pe care au îmbrăcat-o convențiile pentru a deveni contracte a fost cea
religioasă... Cele mai importante contracte în această formă sunt "sponsio" (promisiunea)
religioasă și jusiurandum liberti" (jurământul dezrobitului)”.
Inițial, și dreptul internațional (jus gentium) a avut un caracter religios. Se știe, de pildă,
că la romani, problemele internaționale intrau în competența senatului și a unui colegiu
sacerdotal (colegiul fetialilor), condus de un "pater patratus", "care avea un rol deosebit în
tranșarea diferendelor, declanșarea războiului, încheierea păcii, a tratatelor de alianță, după un
anumit ritual. Fetialii aplicau normele cuprinse într-un cod cu caracter religios, denumit jus
fetiale, cuprinzând primii germeni ai dreptului internațional".
2
Un amplu proces de desacralizare a societății romane, și, pe cale de consecință, o
delimitare între jus și fas a avut însă loc după alungarea ultimului rege și instaurarea republicii,
abia în anul 509 î.e.n. Ca o consecință imediată, "pontifex maximus" și-a pierdut în mare parte
atribuțiile de ordin politic. S-a afirmat de asemenea că "... în concepția romanilor primitivi, rurali
și superstițioși, cultul legilor figura alături de cultul zeilor, a căror bunăvoință era invocată
pentru buna desfășurare a raporturilor sociale". Evident că nu se poate vorbi de un cult al legilor,
și cu atât mai puțin de un cult paralel - al legilor și al zeilor - ci doar de o sacralizare a legilor.
Caracterul lor sacru deriva din cultul adus zeilor, care erau considerați sursa însăși a legilor, de
unde și obligativitatea observării și aplicării lor ca porunci divine.
Așadar, în epoca veche, nu putem vorbi de o așa-zisă "confuzie", fiindcă, atunci, toate
legile divine și omenești erau considerate ca hotărâte sau izvorâte din voința divinității, de unde
și sintagma uzuală la vremea aceea: "fas est", adică este permis (de zei) sau îngăduit de legi.
În anul 449 î.e.n., au fost publicate "leges XII tabularum" (legile celor XII Table) gravate
în table de bronz, ele au fost fixate la vedere. Așadar, de-abia de la această dată am putea vorbi
de o distincție între ceea ce este permis sau îngăduit de zei și ceea ce nu este permis de lege (per
legem non licet), deși orice act de supunere față de voința legiuitorului roman înseamnă încă o
supunere față de voința Divinității.
Trebuie de asemenea învederat și faptul că această lege pe care se sprijină impresionantul
edificiu al dreptului roman, nu a fost abrogată niciodată. Din punct de vedere formal, ea a fost în
vigoare timp de 11 secole.
Sensul inițial pe care îî exprimă noțiunea de "lex", adică de supunere față de voința
zeilor, a fost într-adevăr exprimată și materializată de legiuitor și în epoca imperiului (27 î.e.n. -
565 e.n.), când, cel puțin în epoca principatului (27 î.e.n. și 284 e.n.), întreaga putere a fost
concentrată în mâinile împăratului, conducătorul autocrat al statului, cel "sfânt" (Augustus),
venerat în virtutea alegerii sale prin voința zeilor. De altfel, în această perioadă, deși senatul și
vechile magistraturi supraviețuiesc, "ele nu sunt altceva decât un paravan în spatele căruia se
camuflează monarhia", instituție pe care romanii de odinioară o considerau - ca și alte popoare
din vremea respectivă - voită de Divinitate, de unde deci și legea dictată de aceasta nu era
finalmente altceva decât expresia voinței divine.
De o reală distincție între "fas" și "lex", nu putem vorbi decât de-abia din secolul al IV-
lea, când religia creștină devine religia Imperiului roman (anul 380). Împăratul a continuat să fie
însă considerat "Unsul lui Dumnezeu" (cf. can. 69 Trulan) până la prăbușirea Imperiului Roman
de Răsărit (bizantin), în anul 1453, de unde și ipostaza, care a fost dealtfel preluată în toate
statele din Europa, inclusiv la români, că legile au continuat să fie emise în numele Divinității și
al legiuitorului, alias, împărat, domnitor, principe, etc.
Măcar și din aceste succinte precizări istorice ne putem așadar da seama că este
impropriu a vorbi de o așa-zisă "confuzie" între "drept" și "morală", fiindcă, despre un adevărat
divorț între sacru și profan nu putem vorbi decât în epoca modernă, dar, și atunci, acesta a fost
parțial, și nu pretutindeni. Că el nu s-a consumat în totalitatea lui, ne-o arată până astăzi practica
pe care o întâlnim în unele săli de tribunal din Europa sau America, unde jurământul pe Biblie
sau în numele Divinității este o realitate. Deviza, "In God we trust", certifică și ea aceeași
credință într-un Legiuitor Suprem. Dreptul modern, fără a mai fi profund religios, nu renunţă la
mijloacele prin care sentimentul religios îl ajută în realizarea lui. Un asemenea mijloc este
jurământul judiciar.
În primul rând trebuie să precizăm că norma juridică din perspectiva antichității spațiului
greco-roman era o exprimare veridică a concepției acestor popoare despre ideea de drept, și, ipso
facto, a concepției lor despre raportul dintre divinitate și om. De altfel, gândirea romanilor
despre drept a fost chintesențiată în acele rostiri despre natura și rostul dreptului, exprimate de
jurisconsulți în acele formule lapidare și concise, unice, care adeveresc de fapt că, pentru ei,
principiile dreptului și ale moralei își au un izvor comun. Această realitate ne-o confirmă atât
Celsus, cât și Ulpianus. Pentru Celsus, conform căruia "jus est ars boni et aequi" (dreptul este
arta binelui și a echității), cuvântul drept are atât un sens moral, cât și juridic. De asemenea,
pentru Ulpian, principiile dreptului roman se îngemănează - în rostirea sau definirea lor - cu cele
de natură morală în mod organic. Într-adevăr, pentru el, "Juris praecepta sunt haec: honeste
vivere, alteram non laedere, suuiti cuique tribuere" (principiile dreptului sunt acestea: a trăi în
3
mod cinstit, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său). Or, pentru a distinge între ceea ce
este drept și nedrept - atât conceptual, cât și faptic - presupune întâi de toate a avea o concepție
bine definită despre ceea ce este moral și imoral, bun și rău, permis și nepermis etc, adică în
conformitate cu preceptele legii morale naturale.
Vedem, așadar, că și din această definiție a lui Ulpianus trebuie să reținem această
legătură organică, intrinsecă, care există între legea morală și legea juridică, și de care trebuie
ținut seama atunci când evaluăm sau judecăm fapta umană, și nu să o raportăm doar la aspectul
ei social.
Odată cu creşterea şi mobilitatea populaţiei, cu formarea de clase sociale, a apărut
necesitatea elaborării de acte şi proceduri necesare pentru cei care nu erau consideraţi cetăţeni
romani, fapt ce a dus la pierderea caracterului religios al acestora. Dacă dreptul privat se
eliberează treptat de religie, dreptul public rămâne în continuare strâns legat de aceasta.
Funcţiile publice rămân sub protecţia religiei, iar cele mai importante acte publice se fac
sub auspiciile zeilor a căror voinţa era interpretat după cum dictau interesele politice ale vremii.
Împăraţii romani şi-au luat titlul de divus = divin, iar consulii şi împăraţii erau investiţi de Senat
cu putere în numele divinităţii.
Creştinismul a dat o grea lovitură acestui regim, acesta fiind prima religie care s-a
dezintegrat de drept, în perioada în care creştinii au luptat împotriva persecuţiilor. Cu timpul însă
religia tinde să se confunde cu dreptul, iar monarhii şi Papii justificau autoritatea prin voinţa lui
Dumnezeu.
Firește, normele morale nu au o valoare juridică, și nici nu operează prin măsuri
coercitive (de constrângere). Și, totuși, ele au un caracter obligatoriu până și în dreptul
internațional, fiind adeseori respectate sub presiunea opiniei publice.
Principiile legii morale influențează de altfel toate ramurile dreptului - internațional,
civil, penal etc. De pildă, "morala internațională" - indiferent pe ce principii religioase ar fi ea
construită (mozaice, budiste, creştine, islamice etc.) - "influențează dreptul internațional, în
sensul că tot mai multe reguli ale moralei și echității, fiind respectate de state, au îmbogățit
dreptul internațional, transformându-se în reguli ale sale. Încălcarea regulilor moralei și echității
exercită, dimpotrivă, o acțiune negativă asupra dreptului internațional. Invers, respectarea
dreptului internațional - scrie prof. I. Diaconu - asigură promovarea unui element de
moralitate în relațiile dintre state, în care și valorile morale, chiar neprotejate prin norme de
drept, sunt respectate".
Deşi influenţa religiei s-a manifestat și în perioada Evului mediu şi epocii moderne în
special asupra dreptului public, anumite instituţii de drept privat (căsătoria, testamentul) s-au
bazat pe religie, pe considerente morale şi de esenţă religioasă.
Este deja cunoscut că evoluţiile raporturilor dintre drept şi religie nu au fost rectilinii. De
asemenea, aceste faze nu reprezintă decât raporturile trecătoare între drept şi religie, ca instituţii
formale. Treptat însă, instituţiile se laicizează, se realizează demarcarea mai mult sau mai puţin
pronunţată între funcţiile şi instituţiile religioase şi laice. Astăzi este indiscutabil că între drept şi
religie nu mai există aproape nici un raport formal, temporalul şi spiritualul îşi au fiecare
domeniile lor. În toate țările dezvoltate Biserica este fundamental separată de stat.
Şi totuşi între drept şi religie există încă o strânsă legătură. Există, am putea zice, o
legătură reală. Dacă între cele două discipline a existat multă vreme - şi mai există şi azi într-o
anumită măsură - o legătură şi chiar o confuzie, azi legătura se prezintă sub alte aspecte. Nu mai
avem o legătură de la autoritate la autoritate, de la instituţie la instituţie, ci o legătură latentă,
confuză prin substratul lor, sentimentul comun, mistic.
11
religioasă şi cu normele religioase şi morale rezultate din ea. Normele canonice nu reprezintă
constatarea unei stări de fapt ci prefigurează un comportament viitor. De aceea, se spune că
ele sunt: prospective şi teleologice. Prospective, întrucât conturează modul de desfăşurare a
unei acţiuni viitoare; iar teleologice, pentru că au la bază un anumit scop, o anumită concepţie
sau doctrină despre reuşita unei acţiuni, care nu poate fi altul decât scopul Bisericii, mântuirea
credincioşilor.
Ţinând seama de caracteristicile normei canonice, ea poate fi definită în felul următor:
norma canonică este, deci, un principiu sau o regulă de conduită cu caracter general şi
impersonal, instituită sau sancţionată de Biserica a cărei respectare este obligatorie şi
garantată de organele puterii bisericeşti şi de opinia obştii credincioşilor din cadrul Bisericii.
Din analiza comparativa a celor două instituţii, dreptul şi religia, se pot contura
următoarele particularităţi:
normele juridice şi normele religioase sunt generale şi impersonale, ele impun un tip de
conduită general şi abstract;
normele juridice se adresează oamenilor, subiecte generice iar normele religioase se
adresează oamenilor ca subiecte religioase ;
normele juridice sunt adoptate şi abrogate după o anumită procedură de către organele de
stat legiuitoare, în timp ce normele religioase nu sunt supuse adoptării şi abrogării;
normele religioase sunt atemporale, au o durată nelimitată în timp, pe când durata
nomelor juridice este influenţată de anumite condiţii sociale, economice şi politice;
respectarea normelor religioase are ca sursă gradul de credinţă religioasă al oamenilor,
iar respectarea normelor juridice se bazează în primul rând pe obligativitatea lor;
obligativitatea normelor juridice este condiţionată de o serie de factori (forţa publică care
le-a emis şi le aplică, conştiinţa fiecărui individ, etc.), iar obligativitatea normelor religioase
derivă din forţa credinţei religioase a oamenilor;
normele juridice sunt fixate în formulări riguroase, au o structură internă proprie şi o
formă tehnică specifică, ceea ce nu este specific în cazul normelor religioase;
în normele religioase nu se regăsesc valori juridice, pe când în normele juridice se
regăsesc valorile religioase;
nerespectarea normelor juridice atrage răspunderea individului faţă de societatea
organizată care îi aplică constrângerea, iar nerespectarea normelor religioase antrenează
răspunderea individului faţă de divinitate şi reprezentanţii săi.
Ne confruntăm zilnic cu dileme, din cele mai diverse categorii: de muncă, de familie, de
sănătate etc. Ne revoltăm, ne întrebăm, ne mirăm... şi până la urmă, ce este dreptatea? Mulţi o
invocă, puţini o cunosc...
Dreptatea filosofică
Platon vede dreptatea ca pe o justiţie care garantează nu numai unitatea, dar cu aceasta şi
1
https://dexonline.ro/definitie/dreptate , accesat la 4 februarie 2019, ora 11.54.
2
Aristotel, Etica nicomahica, Cap. X, 1134a.
3
Loredana Huzum, Dreptate distributivă şi sănătate în filosofia contemporană, Institutul European, Iaşi, 2011,
https://www.academia.edu/1937440/Dreptate_distributiv%C4%83_%C5%9Fi_s%C4%83n%C4%83tate_
%C3%AEn_filosofia_contemporan%C4%83 , accesat la 4 februarie 2019, ora 11.04.
4
Aristotel, op.cit.
5
Aristotel, op.cit., 1132a.
15
forţa statului însă, prin aceasta ea asigură, totodată, şi unitatea interioară şi eficienţa individului.
În sufletul individual, la fel ca şi în alcătuirea statului, Platon distinge trei părţi:
a) partea raţională, aceea prin care sufletul raţionează şi domină impulsurile;
b) partea apetitivă, constituind principiul tuturor impulsurilor corporale;
c) partea volitivă, auxiliar al principiului raţional, care se indignează şi luptă pentru ceea
ce raţiunea reţine ca fiind just. În omul individual, justiţia se va realiza doar atunci când fiecare
parte a sufletului îşi va îndeplini în exclusivitate propria sa funcţie. De fapt, statul imită, în linii
esenţiale, organizarea sufletului şi încearcă să o reproducă în sine. Statul trebuie să fie mai întâi
o organizare armonioasă; apoi, la fel ca sufletul şi întocmai ca acesta, trebuie să fie nemuritor.
Desigur, realizarea justiţiei în cazul individului şi al statului nu se face în două planuri strict
paralele6.
- am văzut mai sus cum clasifică Aristotel dreptatea; definiţia pe care o dă Filosoful
dreptăţii este următoarea: „Dreptatea legală nu este deci numai o parte a virtuţii, ci ea este
virtutea întreagă”, „dreptatea este virtutea perfectă”7. De asemenea, Aristotel a postulat că
dreptatea este mijlocul dintre câștig și pagubă.
- filosoful chinez Confucius (551-479 î.Hr.) considera că dreptatea este una din virtuţile
capitale ale credinciosului, alături de binefacere8.
- conform teoriei utilitariste a filosofului John Stuart Mill (1806-1873), dreptatea
presupune două aspecte - o regulă de conduită, comună întregii umanităţi şi menită binelui
umanităţii şi un sentiment care sancţionează regula şi care e dorinţa ca aceia care încalcă regula
să sufere o pedeapsă.
În Vechiul Testament, dreptatea lui Dumnezeu înseamnă că Legea lui Dumnezeu, fiind o
expresie adevărată a naturii Lui, este la fel de perfectă cum este El. Psalmul 19: 7-9 exprimă
acest lucru în felul următor: „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul; .......
judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu porunceşte
doar ceea ce este drept, şi care prin urmare va avea un efect pozitiv asupra credinciosului dispus
să asculte.
În pildele lui Solomon, cap. 10 - Binecuvântarea dreptăţii scrie că dreptatea va izbăvi din
moarte (Prov. 10,2 ).
Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă, de asemenea, că acţiunile Lui, sunt în concordanţă cu
Legea pe care a stabilit-o. El se comportă în conformitate cu ceea ce aşteaptă de la alţii. El este
traducerea în acţiune a pretenţiilor Lui.
În perioada regalității, în domniile lui Saul, David și Solomon (1029 - 928 î.e.n.) 9,
suveranul era Unsul - reprezentantul divinității pe pământ însă în calitate de slujitor ceea ce
presupune interdicția de divinizare a persoanei regelui 10. Ca reprezentant al Domnului, Regele
avea datoria de a menține ordinea cosmică, de a împărți dreptatea, de a-i ocroti pe cei slabi și
săraci sau de a purta războaie, aidoma Creatorului și Regelui Lumii11.
Pentru creştini, Iosif şi Simeon sunt drepţi deoarece cuvântul „drept“ semnifică termenul
„sfânt“. În Noul Testament găsim cuvântul dreptate în înţelesul de „sfinţenie“, adică de trăire
după poruncile lui Dumnezeu. În acest sens, Simeon este numit „drept si temător de Dumnezeu“
(Lc. 2,25) deoarece asculta cuvântul lui Dumnezeu. La fel se spune şi despre Iosif, logodnicul
Sfintei Fecioare, că era drept (Mt. 1,19). Cel care împlineşte dreptatea este drept, în timp ce
sfinţenia este ţinta spre care năzuieşte fiecare drept.
Dacă în accepţiunea largă a termenului, dreptatea însumează toate virtuţile, sub aspect
6
Emilian Ciogaru, „Teoria justiţiei la Platon” în Revista ProExcelsior nr. 2, sept. 2011, http://www.aafdutm.ro/
revista/nr-1-mai-2011/revista-nr-1-mai-2011/nr-1-mai-2011-revista-nr-1-mai-2011/teoria-justitiei-la-platon/, accesat
la 4 februarie 2019, ora 10.56.
7
Aristotel, op.cit., 1130a.
8
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Vol. I - III, traducere de Cezar Baltag, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 254.
9
Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Editura Politică, București, 1988, p. 626.
10
Mircea Eliade, Istoria credințelor...., p. 212.
11
Mircea Eliade, Istoria credințelor...., p. 214.
16
religios-moral-creştin, dreptatea primeşte înţelesul de sfinţenie. Căci cine dă în orice privinţă
fiecăruia ceea ce i se cuvine, evident că practică toate virtuţile, împlineşte ordinea morală, iar el
însuşi se perfecţionează moral, îndreptându-se spre sfinţenie. Iisus Hristos spune în Evanghelia
după Matei: „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi
intra în împărăţia cerurilor“ (Mt 5,20). Pentru Sfântul Apostol Pavel a fi drept înseamnă a fi
bineplăcut înaintea lui Dumnezeu (Ef. 5,10). Alături de vrednicie, dreptatea se identifică cu
suma virtuţilor creştine, cu starea de sfinţenie şi puritate morală12.
Sfântul Grigore cel Mare împarte virtuţile în 4: cumpătarea, prudenţa, tăria de caracter şi
dreptatea (virtuţi cardinale), toate acestea fiind fundamentul faptelor bune. De aceea, pentru
Toma, a fi virtuos înseamnă a respecta înţelepciunea lui Dumnezeu care ne învaţă despre cele 4
virtuţi, conform Pildelor lui Solomon (Prov. 8)13.
Dreptatea este unul dintre principiile de bază ale învăţăturilor Islamului şi este unul din
numele lui Dumnezeu (Al-Adl). Orice este drept este parte a religiei Islamului. În Coran,
dreptatea este văzută ca virtute de provenienţă divină iar cel ce înfăptuieşte dreptatea este în
asentimentul lui Dumnezeu (4,58 „Dumnezeu vă porunceşte...... să judecaţi după dreptate când
judecaţi între oameni”); (4,135 „O, cei ce credeţi! Fiţi întotdeauna drepţi, mărturisind drept
înaintea lui Dumnezeu chiar şi asupra voastră, a părinţilor voştri, a rudelor voastre... Nu urmaţi
poftei, păgubind dreptatea...”); (5,8 „O, cei ce credeţi! Fiţi drepţi ca martori înaintea lui
Dumnezeu, arătând dreptatea. Ura faţă de un popor să nu vă împingă la nedreptăţi. Fiţi drepţi!
Dreptatea este mai aproape de pioşenie. Temeţi-vă de Dumnezeu!”)14.
dreptatea juridică
Dacă Grecia antică a avut mari filosofi (Pitagora, Platon, Socrate, Aristotel, Epicur),
Roma antică a dat posterităţii jurişti celebri (Caius Cassius Longinus, Salvius Iulianus, Sextus
Pomponius, Gaius, Marcus Tullius Cicero şi filosof, Justinian). Termenul de justiţie provine de
la latinescul jus care înseamnă drept. Noţiunea de dreptate folosită de filosofi este transferată în
drept sub conceptul de justiţie15.
Concepţia despre dreptate enunţată de Aristotel în Etica nicomahica a fost sursa de
inspiraţie pentru dreptul roman, păstrându-se multă vreme semnificaţia şi valoarea sa doctrinară.
În gândirea modernă – morală, politică şi juridică – această concepţie a lui Aristotel despre
dreptate şi-a pierdut treptat influenţa, deşi ea se regăseşte, mai mult sau mai puţin camuflat, în
mai toate codurile din sistemul de drept romano-germanic 16 din care face parte şi sistemul de
drept românesc.
12
„Dreptatea creştină trebuie să urmărească sfinţenia”, interviu cu preotul Vasile Ţoc, ziarul Lumina, 22.09.2013,
http://ziarullumina.ro/dreptatea-crestina-trebuie-sa-urmareasca-sfintenia-85017.html, accesat la 4 februarie 2019,
ora 14.03.
13
Toma din Aquino, Summa Theologiae, Q58, a3 (p. 418).
14
Coranul, traducere de George Grigore, Editura Herald, Bucureşti, 2006.
15
Octavia Maria Cilibiu, „Reflecţii privind dreptatea, justiţia şi justiţia administrativă” în Analele Universităţii
Constantin Brâncuşi din Tg. Jiu nr. 4/2012, http://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2012-4/6OCTAVIA_
MARIA_CILIBIU.pdf , accesat la 4 februarie 2019, ora 11.20.
16
Valeriu Stoica, Despre dreptate şi imaginaţia juridică, https://www.juridice.ro/essentials/1165/despre-dreptate-si-
imaginatia-juridica , accesat la 4 februarie 2019, ora 11.58.
17
cuvine). Regula justiţiei legale îşi află expresia în lege17.
- Toma din Aquino numeşte pe judecător dreptul însufleţit, prin care se înfăptuieşte dreptatea iar
pe principe păzitorul dreptului, adică autoritatea care asigură adoptarea legislaţiei prin care
judecătorul înfăptuieşte dreptatea18
Dreptatea socială
- se distinge de caritate întrucât dreptatea socială este o datorie morală a cărei respectare
este impusă în mod legitim de către autoritatea statului câtă vreme caritatea este o virtute morală
voluntară faţă de ceilalţi membri ai societăţii;
- scopul dreptăţii sociale este de a reduce inechităţile sociale şi distribuirea beneficiilor şi
costurilor, a riscurilor şi sarcinilor în mod egal, tuturor membrilor societăţii;
- la începutul cristalizării socialismului, s-a avansat teza conform căreia socialismul este
un sistem socio-politic având la bază construirea unei societăţi bazate pe egalitate şi dreptate
socială; ulterior, socialismul a dobândit caracter ştiinţific prin tezele formulate de Friederich
Engels şi Karl Marx pe principiul „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după munca depusă” 19;
dreptatea socială este promovată şi astăzi sub o formă impusă de realităţile societăţii
contemporane, funcţie de forma de guvernământ a statelor, politicile sociale şi nevoile
populaţiei, viziunea legiuitorului etc.
Desigur că studiul de față nu este nici cuprinzător, nici specializat pe un anume domeniu,
ci am dorit să prezentăm câteva aspecte asupra termenului „dreptate” la intersecția câtorva
domenii socio-umane: filosofie, teologie, științe juridice.
Cu fiecare Sfântă Evanghelie pe care noi o auzim la Sfânta Liturghie, Mîntuitorul Iisus
Hristos ne cheamă pe toţi la bunătate unii cu alţii. Cu cât suntem noi mai buni cu cei din jurul
nostru, cu atât mai mult şi Dumnezeu îşi arată bunătatea Sa covârşitoare faţă de noi. Dumnezeu
ne copleşeşte cu iubirea Sa de fiecare dată. Lumina soarelui care ne-nconjoară, aerul care ne
însoţeşte din abundenţă şi toate câte avem şi de care ne folosim zi de zi pentru existenţa noastră
sunt darurile lui Dumnezeu, pe care ni le oferă fără ca noi să le merităm datorită vredniciei şi a
unei jertfe deosebite din partea noastră.
Prin toate aceste binecuvântări şi daruri Dumnezeu ne cheamă la bunătate, iertare şi
comunicare între noi. Aşa cum Dumnezeu este mereu bun cu noi, la fel trebuie să fim şi noi cu
cei din jurul nostru. Păcatele pe care noi le facem mereu cu ştiinţă sau din neştiinţă sunt ca nişte
datorii, credite pe care noi le facem în faţa lui Dumnezeu. Nimeni dintre noi nu este fără de
păcate. Avem mai puţine sau mai multe, mai mici sau mai mari, dar important că avem şi, de
multe ori, abia le mai ducem în sufletul nostru împovărat.
Cu fiecare spovedanie sinceră, Dumnezeu prin pocăinţa noastră sinceră, adică regretul şi
părerea de rău pentru ele, (po)căinţa, şi rugăciunea înlăcrimată, aduce de fiecare dată iertarea
Mântuitorului nostru Iisus Hristos faţă de noi. La această bunătate a Lui Dumnezeu trebuie să
răspundem şi noi tot cu bunătate faţă de cei de lângă noi. Dacă noi nu reuşim să facem acest
lucru, Dumnezeu ne va judeca cu asprime, va face dreptate cu noi şi ne va pune să plătim tot
ceea ce suntem datori în faţa Lui. Acesta este de fapt mesajul din Evanghelia care se citeşte în
fiecare an, în Duminica a 11-a după Rusalii (Matei cap. 18, 23 - 25).
Evanghelia este plină de învăţături foarte folositoare şi de mare actualitate: În primul
rând învăţăm că această viaţă pământească este o şcoală în care noi ne pregătim pentru marele
examen de la finalul vieţii noastre pe care-l prezidează Însuşi Dumnezeu. Judecata lui
Dumnezeu este şi personală, dar şi colectivă sau publică. Odată cu moartea omului are loc
judecata particulară în care sunt cercetate toate faptele noastre săvârşite, atât cele bune, cât şi
cele rele, dar, în acelaşi timp, vom fi examinaţi şi pentru prilejurile şi ocaziile, când puteam să
facem un bine cuiva şi nu l-am făcut. Aceste ocazii de săvârşire a unui bine sunt socotite ca fiind
17
Octavia Maria Cilibiu, op. cit.
18
Toma din Aquino, op. cit., Q58, a1 (p. 416).
19
https://www.marxists.org/romana/dictionar/s/Socialism.htm, accesat la 4 februarie 2019, ora 13,50.
18
mari păcate înaintea lui Dumnezeu.
Ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu în ceruri avem nevoie de această evaluare de
care nimeni nu poate scăpa. Dacă în această viaţă pământească noi am avut milă faţă de cei din
jurul nostru şi Dumnezeu va avea multă milă cu noi. Dar dacă am fost severi şi aspri, poate chiar
nedrepţi, cu cei care ne-au greşit într-un fel sau altul şi Dumnezeu va avea cu noi aceeaşi
severitate. Această învăţătură o desprindem tocmai din această Evanghelie citită la Sfânta şi
Dumnezeiasca Liturghie.
Spune aşa Evanghelia: ,,De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care
a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic
cu zece mii de talanţi (un fel de monede din aur sau argint masiv). Dar neavând el cu ce să
plătească, stăpânul său (adică Dumnezeu) a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi pe
toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând:
Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-
a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau
cu el şi care-i datora o sută de dinari (o monedă foarte mică şi fără valoare mare). Şi punând
mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl
ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare
până ce va plăti toată datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte
şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci chemându-l stăpânul său îi zise:
Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu
să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se
stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel
ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre." (Matei 18,
23 - 35).
Din relatarea acestei Evanghelii ne impresionează foarte mult atitudinea şi bunătatea lui
Dumnezeu care iartă totul: oricât de multe şi mari ar fi păcatele noastre. Acelui datornic cu zece
mii de talanţi (şi să nu uităm că un talant, ca monedă, cântărea 50 kg de aur sau de argint; era o
mare valoare) Dumnezeu îi iartă toată datoria. Nu-i eşalonează restanţele sau datoriile, ci, pur şi
simplu, le şterge cu totul. Să ne punem în locul acelui datornic care era adus cu mare frică şi
groază în faţa stăpânului care a cerut să fie arestat, iar întreaga lui familie să fie vândută pentru a
achita o parte din datorii. Ce zbucium în sufletul lui, câtă durere la gândul că toată familia lui va
fi dezmembrată şi risipită şi că s-a terminat definitiv cu libertatea! Ce bine era în libertate şi ce
greu îi va fi acum la temniţă! Deşi nu era sigur că stăpânul îi va da o şansă de amânare a plăţii,
totuşi încearcă să-L înduplece ca să-i permită doar o perioadă de timp, ca să strângă bani pentru
a plăti imensa datorie. Încercarea lui a avut mare succes.
Oricât de păcătoşi am fi, şi noi să încercăm cu încredere să cerem iertare de la
Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-i trebuie nimic material de la noi, nu are nevoie de banii noştri ca
să plătim păcatele noastre. La Dumnezeu să venim doar cu lacrimi şi cu ,,inima înfrântă şi
smerită"; să avem hotărârea fermă de a nu mai greşi, dar, în acelaşi timp, să fim şi noi
îngăduitori cu cei din jurul nostru. Dumnezeu nu-i amână restanţele mari, ci le iartă pe loc şi,
totodată, îi dăruieşte, pe deasupra, şi libertatea. Iertarea şi libertatea nu pot fi preţuite, deoarece
sunt cele mai valoroase, ca şi viaţa, ca şi veşnicia în rai. După această iertare şi bucurie a
libertăţii, acel om, ca recunoştinţă, manifestă faţă de cel de lângă el ură şi dispreţ. Dumnezeu nu
doarme, El vede, aude şi ştie totul despre noi. Dumnezeu este bun, dar poate fi şi drept dacă noi
îl supărăm. Dumnezeu i-a dat o mare şansă: iertarea totală ca el să poată intra în raiul libertăţii.
Evanghelia nu ţine doar de trecut; cele relatate nu fac parte din povestea unui om, ci poate fi
chiar povestea vieţii noastre personale. Noi înşine putem fi în locul acelei persoane cu mari
datorii. Păcatele noastre depăşesc cei zece mii de talanţi, pentru că gândurile rele şi vorbele rele
tot păcate sunt. Cu toate că noi am primit prin spovedanie dezlegare, iertare totală deşi nu
merităm, totuşi Dumnezeu, în bunătatea Lui, ni le-a dăruit. Plecăm de la Biserică, uneori chiar
din scaunul de spovedanie, şi manifestăm multă ură, adversitate şi duşmănie. La ce ne-a folosit
oare mersul la Biserică şi ce am înţeles din spovedania făcută? Să ne trezim măcar acum la
bunătate, iertare şi înţelegere, să fim toleranţi şi îngăduitori unii cu alţii. Căci mare, bun şi
iertător este Dumnezeu!...
Cu alte cuvinte sau în altă ordine de idei, aşa stând lucrurile, ajungem la concluzia şi
19
constatarea că poate că dacă am încerca noi să iubim mai mult în loc de a judeca, am fi mult mai
fericiţi, sau cu adevărat fericiţi. Însă noi încercăm cu tot dinadinsul să găsim orice greşeală la
aproapele nostru, ca să-l judecăm (şi chiar să-l sancţionăm sau pedepsim) cu asprime apoi. Ne
uităm la înfăţişare de parcă ar fi lucrul cel mai important din lume, găsind tot felul de argumente
care să ne scuze răutatea ce ni se ascunde în inimi. Treaba noastră nu este să judecăm, treaba
noastră este să iubim. Nu trebuie noi să ştim de ce acel om se îmbracă cumva şi se comportă
diferit faţă de noi. Numai pentru că cineva nu se îmbracă sau nu se comportă cum am vrea noi să
o facă nu înseamnă că avem dreptul de a ne pronunţa în mod pripit şi de a ne simţi apoi
satisfăcuţi că am zis un mare adevăr. Cred că judecăm atunci când nu putem iubi. Este greu
uneori să ne abţinem să nu judecăm, dar putem încerca să o facem. Putem să ne rugăm pentru
acea persoană în loc să o judecăm. Am fi cu mult mai câştigaţi în ochii lui Dumnezeu.
Oamenii care au tendinţa mereu să judece pe ceilalţi se confruntă ei înşişi cu un lucru
grav: mândria. Atunci când vezi greşelile altuia şi nu te poţi abţine să nu judeci, tu eşti problema,
nu persoana de lângă tine!...
Am citit cu ceva timp în urmă mărturia unei tinere din America ce m-a impresionat prin
sinceritatea cu care şi-a deschis inima. Ea a spus că a crescut cu mentalitatea că tinerele creştine
trebuie să poarte numai fuste, iar ea a încercat să îndeplinească acest lucru purtând doar fustă. A
început să observe că se simţea mai presus faţă de celelalte fete prin atitudinea ei, şi atunci a
început să judece. În inima ei a început să gândească rău împotriva celorlalte fete creştine care se
îmbrăcau şi în pantaloni şi a continuat aşa până într-o zi când şi-a dat seama că problema nu erau
acele fete care purtau şi pantaloni, ci problema era ea, care purta doar fuste şi le judeca pe acele
fete care nu purtau. Atunci a început în inima ei să se căiască de acest păcat sub care a căzut fără
să-şi dea seama, încercând cu tot dinadinsul să-şi schimbe acest mod de a gândi. Deşi i-a fost
greu a încercat şi ea să înceapă să poarte şi pantaloni pentru a vedea că nu o fustă te face mai
plăcută înaintea lui Dumnezeu. Acea tânără a afirmat că, deşi Dumnezeu a eliberat-o de păcatul
judecăţii, încă mai are probleme în a-i judeca pe ceilalţi. O felicit pe acea tânără pentru că a avut
curajul să spună un adevăr!...
Astfel am ajuns la concluzia că cei care judecă sunt problema, nu cei care sunt judecaţi.
De multe ori ne este teamă să facem un lucru pentru că vom fi judecaţi, deşi avem în inima
noastră încredinţarea că Dumnezeu este de partea noastră. Oamenii întotdeauna vor judeca, fie
că vom face bine sau rău. Întotdeauna va fi cineva căruia să nu-i convină felul în care ne-am
îmbrăcat, ceea ce am spus sau ce am făcut. Însă asta nu contează deloc. Ceea ce contează este că
există Cineva care nu ne va judeca niciodată! Ce bine este să ştiu că Domnul Iisus Hristos este
de partea mea, că mă susţine în ceea ce fac atâta timp cât Îl întreb pe El. Şi asta şi fac. Dragul
meu, nu-ţi fie teamă de gura celorlalţi. Dacă tu ştii că Dumnezeu este de partea ta, atunci nu-ţi
fie teamă de oştirea care ar putea veni împotriva ta. S-ar putea să rămâi chiar singur uneori în
lucrurile pentru care lupţi, dar să ştii că Dumnezeu este cu tine. Crede şi speră. Nu te lăsa înfrânt
de judecata lumii. Ei vin, privesc şi apoi te judecă cu nepăsare, după care pleacă şi nu se mai
întorc niciodată. Nu contează ce spun oamenii despre tine, contează numai ce spune Dumnezeu.
Şi El, între multe altele zise să “nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi, căci toată judecata a dat-o El
(numai) Fiului!...”
20
Note sau referinţe bibliografice:
https://steliangombos.wordpress.com/
21