Poluarea apelor

Apa este un factor indispensabil vieţii.

De aceea, în jurul surselor de apă s-au dezvoltat o diversitate de biocenoze şi chiar civilizaţia umană a fost atrasă de
aceste zone.
Conform datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, necesarul minim de apă pentru un om este de 5 l/zi, din care 1,5-
2 l se consumă ca atare, iar restul se reţine din alimente, sau apare din metabolism.
Necesarul fiziologic este de 2,5-3 l/zi, diferenţa până la 3-5 l/zi apărând din activităţi fizice şi datorită temperaturii
ambiante.
Totuşi, omul utilizează în medie, pe glob, 100 l apă/zi pentru operaţii de spălare, pregătirea hranei şi alte activităţi în
gospodărie.
Acest consum zilnic are valori diferite de la o regiune la alta, sau de la un continent la altul.
De exemplu, este de 3 l/zi în Africa şi de peste 1000 l/zi la New York.
Consumul de apă a crescut în timp: 500 km3 în 1974 şi aproximativ 1400 km3 în anul 2000.
1. Resursele de apă

Resursele de apă sunt de 37 miliarde km3, din care 97,2% sunt localizate în mări şi oceane şi 2,7% în apele subterane şi
de suprafaţă.
Apele de suprafaţă reprezintă doar 0,002%. Din apele dulci, doar 1,44% sunt lichide, restul fiind gheţari.
Disponibilul de apă este de numai 20000 km3, echivalentul a 4% din resursele de apă dulce, sau 1700000 din oceanul
planetar.
Resursele de apă sunt aşadar limitate, răspândite neuniform pe glob, iar prin poluare volumul lor devine şi mai redus.
România dispune de resurse sărace de apă, de 1700 t/locuitor, în comparaţie cu media pe Europa de 4000-5000
t/locuitor.
Aceste resurse se caracterizează prin:
- răspândire inegală în teritoriu;
- aspect torenţial în majoritate, la munte şi deal;
- regim hidrostatic instabil;
- provoacă inundaţii cu mare frecvenţă.
Apa potabilă este însă de bună calitate.
Consumatorii de apă sunt: industria, agricultura, consumul casnic, transportul, serviciile.
Consumurile specifice de apă în industrie sunt diferite, de la domeniu la domeniu.
De exemplu, 15-45 m3/t fontă, 12-20 la oţel, 6-10 la carne, 10-20 la săpun, 100-150 la zahăr.
În zootehnie, pentru adăpatul taurinelor se consumă 50-60 l/zi, la spălat grajduri, 30-40 etc.
Se apreciază că agricultura, în general, nu mai restituie apa utilizată.
Pentru creşterea consumului de apă sunt necesare următoarele măsuri tehnice şi economice:
- recircularea apelor în industrie;
- amenajarea complexă a bazinelor hidrografice, deci utilizarea în energetică, alte domenii industriale, irigaţii, agrement,
piscicultură;
- amenajarea de lacuri de acumulare şi lacuri longitudinale pe cursurile mijlocii şi inferioare ale râurilor;
- corectarea unor cursuri de ape;
- gospodărirea economică a apelor.
Pentru rezolvarea contradicţiei consum sporit de apă - resurse limitate este absolut necesară şi protecţia apelor
împotriva poluării, care altfel ar scoate din uz volume mari de apă.
De aceea sunt necesare:
- aplicarea legislaţiei pentru protecţia apelor;
- existenţa de staţii de depoluare a apelor pentru toţi agenţii poluanţi;
- optimizarea amplasării obiectivelor care poluează, cu capacitatea râurilor receptoare de ape uzate;
- crearea de zone protejate.
2. Calitatea apelor

Calitatea apelor este stabilită prin standarde, datorită importanţei pe care o prezintă pentru siguranţa vieţii şi pentru
desfăşurarea activităţilor economice.
În România sunt în vigoare: STAS 1342-91 pentru calitatea apei potabile. STAS 4706-88 pentru apele de suprafaţă, STAS
9450-88 pentru apele necesare irigaţiilor, norme de igienă pentru ştranduri organizate şi o serie de decrete cu precizări
de calitate.
Calitatea apelor se exprimă prin indicatori, stabiliţi şi calculaţi în urma unor analize efectuate atât la apele de suprafaţă,
cât şi la cele subterane.
La apele de suprafaţă se determină:
- indicatori organoleptici;
- suspensii;
- pH;
- CCO;
- oxigenul dizolvat;
- CBO;
- CIO;
- IBP;
- azotul total;
- analize biologice, toxicologice, bacteriologice, de radioactivitate, eutrofizare etc.
La apele subterane se determină:
- pH;
- reziduul fix;
- CCO.
În anumite situaţii se mai analizează din ape următoarele conţinuturi de substanţe:
detergenţi, pesticide, metale neferoase, fenoli, hidrocarburi, clor, azotat, fluor, iod, fier, mangan, indicatori de
eutrofizare etc.
Indicatorii organoleptici sunt: culoarea apei, gustul şi mirosul.
Suspensiile din apă se determină după sedimentare, şi se exprimă în ml/l.
pH-ul reprezintă reacţia acidă, neutră, sau bazică a apei, deoarece:
pH = - log |H+|,
unde |H+| reprezintă concentraţia ionilor de hidrogen din soluţie.
Mediul acid are pH < 7, mediul neutru are pH = 7, iar cel bazic, pH > 7.
2.1. Poluarea apelor

Poluarea apelor reprezintă alterarea calităţilor fizice, chimice şi biologice ale apelor, produsă direct, sau indirect, în mod
natural, sau antropic.
Apa poluată devine improprie utilizării normale.
Poluarea poate avea loc:
- continuu (permanent), cum este cazul canalizării dintr-un oraş, sau rezidiile provenite din industrie şi deversate în ape;
- discontinuu, la intervale regulate sau neregulate, de timp;
- temporar (ex. colonii provizorii);
- accidental, în cazuri de avarie.
Sursele de poluare a apelor se clasifică după mai multe criterii, dată fiind diversitatea lor:
a) După provenienţă: activităţile menajere, industria, agricultura şi transporturile.
b) După aria de răspândire a poluanţilor:
- surse locale (conducte de canalizare, rampe de descărcare)
- difuze, când poluanţii se răspândesc pe o arie mare.
Uneori este dificil de localizat sursa, sau sursele poluante.
c) După poziţia lor:
- surse fixe;
- surse mobile (autovehicule, locuinţe şi instalaţii ce se deplasează etc.).
De exemplu:
Industria deversează în apele naturale substanţe chimice, organice şi anorganice, resturi vegetale şi animale, solvenţi,
hidrocarburi, căldură etc.
Materialele pot fi în stare solidă, sau lichidă, miscibile, sau nemiscibile cu apa, uşor, sau greu volatile, mai mult sau mai
puţin toxice.
Sunt situaţii în care încărcătura radioactivă a deversărilor nu este deloc de neglijat, depăşind fondul natural de
radioactivitate.
Agricultura deversează în apele naturale ape cu încărcătură mare de substanţe chimice (pesticide, fertilizanţi, detergenţi
etc.), ce pot depăşi în apele menajere şi de 5 ori la consumul de oxigen de 7 ori la azotul total şi de peste 10 ori la
materialele solide, conform datelor publicate de OMS.
Transporturile deversează produse petroliere, detergenţi etc.
Activităţile menajere generează dejecţii, detergenţi, diferite alte substanţe, poluând chimic şi biologic apele naturale.
Poluanţii apelor sunt foarte diverşi şi de aceea clasificarea adoptă mai multe criterii.
Astfel:
a) După natura lor, există poluanţi:
- organici,
- anorganici,
- biologici,
- radioactivi,
- termici.
b) După starea de agregare se diferenţiază:
- suspensii (substanţe insolubile în apă);
- poluanţi solubili în apă,
- dispersii coloidale.
c) După durata degradării naturale în apă se deosebesc:
- poluanţi uşor degradabili;
- poluanți greu biodegradabili (la care degradarea naturală durează sub 30 de zile);
- poluanți nebiodegradabili (degradarea în 30-60 de zile);
- poluanți refractari (cu degradare şi peste 2 ani).
De exemplu, caprolactama se biodegradează în substanţe mai simple în decurs de 3 săptămâni, pe când clorbenzenul, în 2
ani, deci are timp să se acumuleze în apă, mărind efectele toxice.
Poluarea organică apare de obicei de la fabricile de celuloză şi hârtie, care elimină şi 1000-3000 l apă poluată/s.
Chiar dacă se efectuează o epurare de 95%, tot rămân cantităţi mari de poluanţi.
Receptorul trebuie să aibă în această situaţie un debit suficient de mare, pentru a dilua poluanţii sub limitele admise
de standardul de calitate.
Industria chimică, petrochimia, industria alimentară elimină de asemenea poluanţi de origine organică, din care unii
sunt foarte toxici (fenolul, ierbicidele etc.) şi cu persistenţă ridicată în mediu.
Poluarea anorganică rezultă din industria produselor clorosodice, chimie, extracţia ţiţeiului, prepararea minereurilor,
hidrometalurgie.
Apele poluate conţin săruri, acizi, baze, modifică pH-ul apelor naturale, corodează conductele, instalaţiile, aduc
prejudicii agriculturii, au efecte stresante pentru organismele acvatice.
Poluarea biologică este produsă de activităţile menajere, abatoare, zootehnie, etc.
În apă apar microorganisme, care generează îmbolnăviri, uneori în masă.
Prin apă se transmit boli:
- bacteriene (febră tifoidă, dizenteria, holera);
- virotice (poliomielita, hepatita epidemică);
- parazitare (amibioza, giardioza).
Apele poluate biologic favorizează înmulţirea unor paraziţi ca: ţânţarii, transmiţători de paludism, musca tze-tze,
transmiţătoare a bolii somnului etc.
Poluarea termică apare prin deversarea de apă caldă în efluenţi naturali.
În aceste condiţii, scade conţinutul de oxigen din apă, creşte sensibilitatea organismelor acvatice la poluanţi, unele
vieţuitoare dispar, se înmulţesc algele albastre etc.
Acest tip de poluare apare pe lângă unele instalaţii industriale şi din energetica nucleară.
Poluarea radioactivă apare la apa rezultată din industria extractivă a minereurilor de uraniu, sau toriu, la instalaţiile de
preparare a minereurilor radioactive, în urma unor avarii la reactoare nucleare, naufragii de vapoare cu încărcătură
nucleară etc.
Apele naturale pot degrada poluanţii organici, sub acţiunea microorganismelor existente, a radiaţiilor solare şi a
oxigenului.
Din degradare rezultă compuşi mai simpli, până la moleculele cele mai mici : CO2, CH4, NH3, H2O, H2S.
2.1.1. Poluarea apelor de suprafaţă

Apele uzate sunt numite efluenţi, iar apele în care se varsă - receptori.
Dacă receptorul se varsă în altă apă se numeşte emisar.
Conducta de deversare a apelor uzate se amplasează în firul apei şi conţine duze speciale de difuzie.
Uneori, apele se stochează şi apoi se descarcă la anumite intervale de timp.
2.1.2. Deversarea apelor uzate

Amestecarea apelor depinde de: adâncimea, viteza de curgere, orientarea curenţilor, temperatură, vânt (pentru apele
de suprafaţă) şi de zona poroasă străbătută (pentru apele subterane).
Fig. 20 prezintă variantele de amestecare a apelor poluate cu receptorii.
Efectele poluării apelor naturale sunt multiple şi pot fi exemplificate pe câţiva poluanţi.
Fig. 21 prezintă efectele poluării acvatice asupra numărului de specii existent iniţial în apă.
Poluarea distruge flora, fauna acvatică şi pe cea de la mal.
Apa nu mai poate fi utilizată pentru consum, spălări, agrement.
Industria şi agricultura sunt de asemenea afectate de poluarea apelor, prin colmatare cu sedimente, conţinut de
materiale corozive, toxice, radioactive, etc.
Apele marine suferă poluare cu produse reziduale provenite din industrie, din activităţi menajere, de la platformele de
foraj marin şi din transportul naval şi maritim.
Studiile au pus în evidenţă în corpul vieţuitoarelor marine produşi chimici, uneori foarte toxici. De exemplu:
arsenaţi (2 μg/l în apă) → arsenozaharuri (alge) → arsenobetaine (alge) → animale marine (100 mg/l) → om
Din transporturile navale şi din procesele de extracţie a ţiţeiului cu ajutorul sondelor de pe platformele de foraj sunt
deversate în apa mărilor produse petroliere.
Deversările sunt efectuate după spălarea tancurilor petroliere la sfârşitul cursei sau din accidente.
Se cunosc catastrofe petroliere în care s-au pierdut în mare 100.000 t ţiţei şi chiar 150.000 t.
Petele de ţiţei ("mareele negre") se întind pe suprafeţe foarte mari.
Dacă s-ar întinde în strat molecular, o tonă de ţiţei ar ocupa 10-12 km2.
Substanţele din ţiţei sunt toxice, distrug flora şi fauna, în primul rând prin întreruperea contactului cu aerul, apoi este
împiedicată asimilaţia clorofiliană, sunt distruse ouăle, larvele, pasările ihtiofage nu îşi mai găsesc hrana, mor de frig
prin îmbibarea penajului cu ţiţei.
Compuşii fenolici şi aromatici sunt toxici, benzopirenul din uleiuri este cancerigen etc.
Hidrocarburile cancerigene se concentrează în corpul animalelor acvatice, putând ajunge la om.
Plajele se îmbibă cu ţiţei, crescătoriile de stridii de la mal sunt distruse, turismul se reduce în zonele în care a ajuns
"mareea neagră".
Ţiţeiul deversat în mare se poate recupera parţial prin:
- adsorbţia în mase plastice poroase ("saltele");
- solidificarea cu substanţe congelatoare;
- colectarea mecanică, prin aspiraţie cu pompe şi sisteme colectoare semiscufundate (dacă stratul este gros) sau cu
filtre inelare, cu orificii de 5 mm diametru, montate în lanţ pe flotoare.
Deoarece prin metodele descrise se recuperează doar 10-14% din ţiţeiul deversat, depoluarea apei de mare continuă
prin alte tehnici, ca:
- dispersarea ţiţeiului în mare prin insuflare de aer, ori conducte perforate scufundate;
- dispersarea cu detergenţi;
- aprindere cu aruncătoare de flăcări.
Un bilanţ al ţiţeiului deversat în mare arată că se recuperează maximum 14%, se pierde prin evaporare 20%, se
degradează în situ 50%, în apă sau pe plaje, 13% rămâne în sedimente, cam 1% rămâne în apă şi cam 2% rămâne pe
mal.
Hidrocarburile deversate pe o plajă se degradează cu timpul, dar diferenţiat, în funcţie de natura lor (tabelul 11).
Ţiţeiul care îmbibă nisipul plajelor se poate recupera cu solvenţi sau se dispersează cu detergenţi, se aprinde, sau se
înlocuieşte nisipul afectat cu nisip curat.
Toate metodele sunt scumpe și anevoioase.
Pe mare este necesar calmul pentru recuperare.
Detergenţii sunt practic mai periculoşi, pentru peşti, decât hidrocarburile.
Aprinderea provoacă în zonă o puternică poluare atmosferică, cu degajări masive de oxizi de carbon, de sulf, fum etc.

Detergenţii se comportă ca poluanţi uşor şi greu biodegradabili.

Pot fi LAS (liniar alchilbenzensulfonaţi) sau SAS (sulfonaţi de alcani secundari), aceştia din urmă fiind mai uşor
degradabili decât cei din primul tip.
Ei produc spumă, cu efect lateral asupra peştilor.
Spuma se concentrează la maluri, creând un aspect neplăcut şi miros de hidrogen sulfurat, rezultat prin descompunerea
cu ajutorul microorganismelor anaerobe.
La concentraţii mari, spuma are efect toxic pentru întreaga faună acvatică.
Detergenţii sunt astăzi produse indispensabile civilizaţiei umane, producându-se în consecinţă în cantităţi foarte mari.
Pesticidele sunt substanţe organice cu conţinut de fosfor, sulf, clor, brom etc.
Au efect toxic asupra fondului piscicol, vegetaţiei acvatice şi la animalele ce folosesc apa pentru băut.
Efectele se transmit prin lanţuri trofice, până la om.
Analizele au pus în evidenţă astfel de lanţuri:

DTT → plancton → peşti → lişiţe

1 5 ori 1000 ori 25.000 ori

sau

DDT → plancton → nevertebrate → peşti → păsări

0,015 mg/kg 0,04 mg/kg 0,3 mg/kg 8 mg/kg 24 mg/kg

Efectele toxice se pot manifesta direct, sau indirect.

De exemplu, un ierbicid poate fi netoxic pentru vertebrate, dar toxic pentru vegetaţie, care este distrusă.
Prin dispariţia vegetaţiei, vor dispărea însă şi nevertebratele.
Pesticidele ingerate cu apă potabilă sunt cancerigene.
Limitele maxime de toxicitate sunt foarte scăzute.
Astfel, antrazina, aplicată culturilor de porumb, are nivelul de avertizare la adulţi de 200 p.p.b. la o expunere timp de 7
ani şi de 3 p.p.b. la expuneri de 70 de ani.
Azotaţii din apă produc cianoza sugarilor (maladia albastră), deci methemoglobunimia infantilă.
Metalele grele se transmit din apă, până la om.
Boala Minamato (intoxicaţie ce mercur, transmisă prin peştii consumaţi în localitatea omonimă din insula Kyushu,
Japonia) a produs 41 de victime în perioada 1956-1965.
Emisiile antropogenice de mercur în apă şi sol s-au estimat la (9,1-62)·102 t/an, faţă de cele naturale de (1-45) ·102 t/an.
Cele antropice provin din reziduuri municipale arse sau din arderea cărbunilor.
Uniunea Europeană a limitat emisiile de mercur la 50 μg Hg/Nm3 gaz rezultat din arderea reziduurilor menajere.
Peştii cu o concentraţie de peste 1 μg Hg/g nu se comercializează.
Arsenul peste 0,05 mg/l a provocat în 1950 în sud-vestul Taiwanului afecţiuni vasculare periferice la om (boala “picior
negru”).
Alte substanţe chimice din apă pot produce alergii, eczeme, intoxicaţii.
Substanţele radioactive se concentrează în organisme şi se transmit prin lanţuri trofice.
S-au identificat astfel, prin analize, izotopi de iod în scoici, concentraţi de 100 de ori faţă de apă, izotopi de fosfor etc.
De exemplu:
P radioactiv → nevertebrate → peşti → raţe → gălbenuş de ou
35 ori 2000 ori 7500 ori 20000 ori
Paraziţii se transmit prin îmbăiere, sau ingerare de apă poluată.
Produc viermi intestinali, bilharioza, filarioza, hepatita, dizenteria bacilară, holera, febra tifoidă etc.
Eutrofizarea apelor se produce atât natural, cât şi din zootehnie (gunoiul de grajd conţine uree), scurgeri din terenurile
agricole fertilizate cu substanţe azotoase şi fosforoase, sau din terenurile pe care se depozitează fertilizanţii.
Fenomenul este alarmant în ultimii ani, multe cursuri de apă fiind afectate de înmulţirea exagerată a vegetaţiei acvatice.
2.1.3. Poluarea apelor subterane

Apele subterane sunt estimate la 29 milioane km3 pe glob, din care aproape de suprafaţă sunt numai 65.000 km3, deci
aproape un sfert.
Acestea, alături de apele de suprafaţă dulci sunt sursele de apă pentru omenire.
Apele de suprafaţă poluate pătrund prin straturi până la apele subterane.
Acestea deja sunt localizate în strat impermeabil, deci nu există posibilitatea de migrare prin roci şi în consecinţă se
concentrează în poluanţi.
Nivelul poluării depinde de structura geologică a straturilor străbătute şi de o serie de factori hidrodinamici.
La început, straturile reţin poluanţii, dar în timp aceştia sunt antrenaţi de apă.
Prin poluare se declanşează o serie de fenomene:
- fizice, cum sunt: adsorbţia unor substanţe, desorbţia, retenţia capilară, schimbul ionic;
- chimice: hidroliză cu formare de geluri, precipitare;
- biologice: biodegradare.
Poluarea straturilor de apă subterane se realizează în timp mai îndelungat, datorită vitezei reduse de deplasare a
poluanţilor, de ordinul a câţiva metri pe an, dar uneori şi de câţiva kilometri pe an.
Poluarea se produce şi datorită dizolvării straturilor străbătute, astfel că în apă apar ioni de clor, sulfat, azot.
Prin poluare, apa poate dizolva şi din stratul suport acvifer, mărindu-şi conţinutul de ioni de calciu, magneziu, fier,
mangan, argilă.
Poluarea apelor subterane se semnalează în dreptul conductelor sparte, a depozitelor de rezidii, de la irigaţii, injectări
în sol de soluţii, prin puţuri.
Deoarece apele subterane sunt de multe ori surse de apă potabilă, s-au instituit zone de protecţie sanitară a lor.
Aceste zone sunt:
- zone de protecţie cu regim sever, în care nu se permite accesul persoanelor, animalelor, nu se depozitează fertilizanţi
sau alte materiale, nu se fac irigaţii, excavaţii, explozii, extracţii de roci.
Teritoriul se împrejmuieşte şi se iau măsuri de protecţie contra inundaţiilor;
- zone de restricţie, formate din teritoriul care înconjoară prima zonă, pentru evitarea contaminării de orice natură şi a
impurificării chimice.
Limitele se marchează cu borne, sau semne vizibile.
2.1.4. Autoepurarea apei

Autoepurarea apei reprezintă ansamblul de procese fizice, chimice şi biologice prin care apa se debarasează de
poluanţii conţinuţi, fără intervenţia omului.
Autoepurarea apei este influenţată de:
- natura şi concentraţia poluanţilor,
- temperatură (care influenţează viteza reacţiilor chimice şi biologice),
- radiaţiile ultraviolete solare (care au efect bactericid, de distrugere a bacteriilor şi bacteriostatic, de stagnare a
înmulţirii bacteriilor)
- regimul curgerii apei (debit, turbulenţă, condiţii de amestecare a efluentului cu receptorul).
Argilele din albia râurilor constituie adevărate bariere naturale contra migrării poluanţilor.
Procesele fizice care au loc la autoepurare sunt:
- diluţia poluanţilor prin dispersarea în receptor;
- sedimentarea (căderea) particulelor solide din apă.
Fenomenul depinde de mărimea particulelor, densitatea lor, forma, densitatea efluentului, temperatură, viteza de
curgere a apei.
Sedimentarea este favorabilă la particulele grele, de mari dimensiuni, când temperatura şi viteza de curgere a apei
este redusă, în cazul râurilor de şes.
Sedimentele se depun mai mult la maluri, care astfel pot deveni depozite de poluanţi, cu repercusiuni asupra
vegetaţiei, asupra animalelor care se adapă, asupra peisajului, locul de înmulţire a unor paraziţi;
- adsorbţia şi absorbţia poluanţilor pe şi în alţi poluanţi, sau la mal.
Procesele chimice din apă pot fi de:
- oxidare (datorită oxigenului dizolvat în apă)
- reducere între poluanţii existenţi
- precipitare.
Precipitatele produc turbulenţa apei, după care se depun.
Procesele biologice din ape depind în plus faţă de factorii menţionaţi şi de concurenţa microbiană, sau antagonismul,
dintre microflora adăugată prin poluare şi flora deja existentă în apă.
Se obţin astfel efecte bacteriostatice şi bactericide.
La aceste se adaugă şi acţiunea bacterivoră a organismelor acvatice.
Substanţele organice se degradează în compuşi mai simpli (CO2, CH4, H2S, H2O).
Epurarea poate decurge aerob, în prezenţa oxigenului dizolvat în apă, dar şi anaerob, cu ajutorul unor bacterii care îşi
procură oxigenul prin descompunerea unor substanţe existente în apă.
După această schemă se reduc nitraţii, carbonaţii şi sulfaţii.
Unele bacterii pot acţiona atât aerob, cât şi anaerob.
Plantele acvatice absorb CO2 şi sărurile din apă, degajând oxigen.
Animalele (scoicile, viermii, racii ş.a.) şi peştii reţin în corp unii poluanţi, contribuind la autoepurarea apei, dar devenind
nocivi pentru alte animale şi oamenii care se hrănesc cu ei.
Poluarea intensă nu este redusă prin autoepurare şi apa “moare”, fiind necesari câţiva ani pentru eliminarea
sedimentelor, a altor poluanţi şi repopulare.
3. Epurarea apelor

Epurarea apelor reprezintă totalitatea operaţiilor efectuate pentru diminuarea conţinutului de poluanţi, astfel încât
concentraţiile rămase să nu provoace poluarea apelor receptoare.
Epurarea se realizează într-o serie de utilaje, care alcătuiesc staţiile de epurare.
Amplasarea staţiilor de epurare a apelor uzate (poluate, sau reziduale) se face în aval de firma sau firmele poluante.
Evacuarea apelor epurate înapoi în albia râului are loc în aval, sau în amonte de zona de captare a apei (fig. 22).
În ultima situaţie, firma este direct interesată în efectuarea corespunzătoare a epurării apei, deoarece urmează să o
utilizeze în procesul de producţie.
Din staţiile de epurare rezultă ape tratate sau epurate şi nămoluri.
Nămolurile se pot aplica în agricultură ca fertilizanţi, dar numai după analiza lor, pentru a nu conţine metale grele,
substanţe toxice, germeni patogeni, etc.
Procedeele de epurare a apelor reziduale măresc costul produsului, deci trebuie să fie cât mai simple, într-un număr cât
mai redus de faze, cu consumuri specifice reduse de energie electrică, combustibili şi reactivi.
Reactivii se aleg cu preţuri scăzute (aer, calcar etc.) şi se urmăreşte dozarea corectă, pentru a nu polua apa cu ei.
Cheltuielile de epurare se pot reduce prin recuperarea unor substanţe din apele reziduale şi valorificarea lor, ca de
exemplu: fibre celulozice, grăsimi organice şi uleiuri vegetale, metale (Cu, Ni, Cd, Cr, Hg etc.), fenoli, vitamina B12 ş.a.
Cheltuielile scad şi dacă se valorifică nămolul sau dacă se recirculă apele uzate.
Dacă apele epurate sunt eliminate cu conţinuturi mai mari decât limitele admise standard, atunci firma vinovată de
încălcarea legii plăteşte penalităţi.
Epurarea se realizează printr-o serie de procedee, de natură fizică, chimică şi biologică.
3.1. Epurarea mecanică
Epurarea mecanică, sau primară, constă în separarea particulelor solide de diferite dimensiuni prin:
- reţinerea particulelor de peste 1 mm pe grătare, sau site amplasate la partea superioară a curentului de apă (fig. 23);
- deznisiparea în decantoare cu circulaţie orizontală, sau verticală, în care scade viteza apei la 0,3-0,4 m/s şi se depun
particulele de 0,2-1 mm în 2-3 minute (fig. 24.);

- separarea uleiurilor, produselor petroliere, grăsimilor etc. (fig. 25);

- decantarea particulelor sub 0,2 mm (suspensii fine şi o parte din particulele coloidale), în timp de 1-3 ore.
Decantoarele pot fi gropi, iazuri de pământ, sau construcţii din beton, zidărie, oţel, mase plastice.

Schema procesului de epurare mecanică este, aşadar:

ape uzate → separare particule grosiere → deznisipare → separare grăsimi → decantare primară → apă (în receptor).
3.2. Epurarea chimică

Se aplică pentru poluanţii dizolvaţi în apă, sau în suspensii foarte fine.

Înainte de staţia de epurare, apele acide, sau alcaline sunt neutralizate.
Astfel, de exemplu, în cazul apelor acide se tratează cu baza cea mai ieftină, laptele de var (soluţie de Ca(OH)2).
Urmează epurarea chimică propriu-zisă, care constă într-o serie de tratări ale apei, în funcţie de natura şi concentraţia
poluanţilor.
Procedeele mai des utilizate sunt: oxidarea, precipitarea, coagularea, clorurarea.
Oxidarea unor substanţe dizolvate în apă se realizează cu oxigenul din aer, sau cu ozon.
Se aplică atât apelor acide (din industria celulozei, cu pH = 1-2), cât şi a celor bazice (din producţia de coloranţi).
Se realizează o cascadă, sau în bazine speciale (fig. 27).
Ozonarea poate decurge direct, sau catalitic, folosind TiO2, pentru distrugerea pesticidelor, acidului oxalic, dioxanului din
rezidii, vopselelor, produselor petroliere, antioxidanţilor din producţia de cauciuc etc.
Precipitarea urmăreşte realizarea unor particule sedimentabile, folosind reactivi adecvaţi.
Coagularea utilizează săruri solubile de fier şi aluminiul aflate ca atare Al2(SO4), FeCl3, sau în alauni NaAl(SO4), KFe(SO4)2
ş.a. cenuşi de termocentrală, bentonită (varietate de argilă).
Se mai pot utiliza şi silice SiO2, polielectroliţi (substanţe macromoleculare).
În apă, materialele menţionate formează precipitate voluminoase, care atrag substanţele coloidale, ce dau turbulenţă
apei şi se depun împreună, mai repede, în decantorul primar.
Clorurarea(clorinarea) este sistemul cel mai simplu , eficace şi des utilizat, se bazează pe adăugarea de hipoclorit de
sodiu care are proprietăţi dezinfectante şi o acţiune de durată. Pentru ca clorul să aibă eficienţă în dezinfecţia apei este
necesar să existe un timp de contact de minim 20 – 30 min, între agentul de dezinfecţie şi apă.
3.3. Epurarea biologică

Epurarea biologică (secundară) urmăreşte eliminarea poluanţilor organici biodegradabili cu ajutorul

microorganismelor. Au loc procese de fermentaţie aerobă sau anaerobă, din care se formează compuşi aglomeraţi
(flocoane), care se separă de apă, alături de săruri minerale şi gaze (SO2, CH4, CO2 etc.).
Epurarea biologică se poate realiza pe cale naturală şi artificială.
Pe cale naturală apa epurată mecanic este colectată într-un bazin colector şi utilizată la irigaţii.
Metoda a fost aplicată în vechime, la Ierusalim, la greci, romani, şi chinezi. Investiţiile sunt evident mai reduse, dar
procedeul nu se poate aplica la toate tipurile de apă.
Apa nu trebuie să conţină germeni patogeni, paraziţi, să nu aibă miros neplăcut şi se aplică numai culturilor de porumb
şi sfeclă de zahăr.
Epurarea biologică artificială utilizează fie filtre biologice, fie bazine cu nămol activ.
Filtrele biologice (biofiltrele) sunt de fapt bazine umplute cu roci minerale, cocs, cărămidă spartă, materiale plastice.
Biofiltrele au prevăzute sisteme de ventilaţie, pentru eliminarea gazelor.
La suprafaţa granulelor se formează o peliculă de 1-3 mm grosime, conţinând materiale organice şi bacterii aerobe,
care descompun materiale organice.
Se aplică substanţelor organice uşor biodegradabile, aflate în concentraţie scăzută.
Bazinele cu nămol activ (sau de aerare, aerotancuri) utilizează fermentaţia aerobă a substanţelor organice din apa
reziduală.
Ca bazine de aerare se mai folosesc: şanţuri în teren impermeabil, gropi, canale de beton.
Aerotancurile sunt bazine cu secţiunea dreptunghiulară, sau circulară, prevăzute cu dispozitive de aerare (conducte
perforate, plăci poroase, turbine, valţuri).
În interior se înmulţesc microorganismele (bacterii, ciuperci, protozoare, viermi), dar şi alge, se elimină oxigen, din
consumul compuşilor cu fosfor şi azot (dacă procesul decurge la cald).
Se formează flocoane ce se decantează ca nămol.
Aerarea prelungită stabilizează nămolul.
Nămolul se colectează şi 15-20% din el se recirculă pentru însămânţarea cu microorganisme a bazinelor, iar restul se
îndepărtează.
Nămolul se adună în cantităţi mari, de 3-4 l nămol/zi/locuitor. Conţine 96-99% apă, miroase neplăcut, iar fermentaţia
continuă.
Stabilizarea aerobică a nămolului are loc în digestoare, asemănătoare aerotancurilor şi durează 4-5 zile.
Stabilizarea anaerobă sau metanică a nămolului are loc în metatancuri închise, la 28-35°C, în care se dezvoltă bacterii
ce descompun substanţele organice, formând biogazul, un amestec de gaze cu CH4, CO2, H2S, N2, mercaptani.
Dintr-un kilogram de substanţe organice rezultă 800-1000 l de gaze, cu 70-75% CH4, 20-25% CO2 şi cu puterea calorică
de 5000-6000 kcal/m3.
Metatancul este un recipient din beton precomprimat, de 10.000 m3, prevăzut cu un sistem de încălzire, agitare,
pompă de recirculare a nămolului, gazometru.
Fermentaţia nămolului durează 20-30 de zile.
Metatancurile se amplasează în baterii.
În fig. 28 se prezintă schema unui metatanc, iar în fig. 29. etapele procesului de stabilizare a nămolului.
Apele industriale se tratează separat sau se amestecă cu cele orăşeneşti.
Se acceptă deversarea în reţeaua de canalizare urbană numai dacă apele industriale conţin (în mg/dm3):
Cl - 100 maxim, SO4 2- 300, fenoli 50, CN - 50, detergenţi 50, Cr, Cu, As, Ni, Pb, Zn, Cd câte 1.
În caz contrar, apele industriale se preepurează şi după aceea se epurează separat.
Procedeele mecanice, chimice şi biologice se utilizează de mai multe ori asociate.
Pentru substanţele toxice singurele procedee aplicabile sunt cele mecanice şi chimice.
Celelalte categorii de substanţe (solide, organice, bacterii) sunt epurate cu mai mare eficienţă prin procedeele
biologice, pe cale naturală, deci mai ieftină, sau pe cale artificială.
Un alt exemplu de tratare biologică pe cale naturală îl constituie apele provenite din industria celulozei, care se pot
utiliza la irigaţii, obţinându-se eficienţe de eliminare şi de peste 90%.
3.4. Alte procedee

În anumite situaţii, apele reziduale nu se pot trata eficient prin procedeele descrise înainte, fiind necesare tratamente
speciale, ce necesită utilaje, aparatură, temperatură, catalizatori, reactivi adecvaţi etc.
Eficienţa lor economică se explică prin:
- posibilitatea îndepărtării unor poluanţi deosebit de periculoşi (toxici, corosivi, radioactivi) şi aflaţi în concentraţii foarte
scăzute;
- recuperarea de substanţe valoroase, care reduc cheltuielile de epurare;
- se aplică acolo unde alte metode nu sunt utilizabile.
De exemplu:
a) precipitarea controlată (este formarea a unei substanțe greu solubile (solide), numită precipitat, creată într-un mediu
lichid de reacție chimică sau prin electroliză) a unor săruri metalice (Fe, Mn, Co, Ni, Cu, Mo, V, Hg, Zn ş.a.) în funcţie de
pH-ul soluţiei.
b) oxidarea catalitică a unor poluanţi deosebit de toxici, cum sunt: pesticidele, coloranţii. medicamentele, cianurile etc.
Catalizatorii sunt săruri de Fe, Mn, Co, Ni, Cu, Mo, sau oxizii acestor metale, depuse pe suport.
Oxidarea are loc cu aer, la temperaturi şi presiune obişnuite, în utilaje de mici dimensiuni, cu consumuri reduse de
reactivi şi energie, dar cu randament de 99%.
c) extracţia selectivă a unor compuşi, în solvenţi adecvaţi.
De exemplu, se extrage fenolul cu hidrocarburi aromatice, separarea făcându-se prin distilare, sau tratare cu soluţie de
hidroxid de sodiu, care se separă de faza organică.
Soluţia apoasă se tratează cu acid sulfuric, pentru recuperarea fenolului.
d) schimbul ionic utilizat pentru separarea unor ioni metalici, a azotatului, a unor hidrocarburi clorurate etc.
e) osmoza inversă, aplicabilă la nitraţi.
Apa salinizată trece printr-o membrană de acetat de celuloză, poliamidă sau sticlă specială, obţinându-se o soluţie
apoasă mult mai mult diluată (fig. 30).

f) membranele bipolare lasă să treacă printr-o faţă ionii de hidrogen H+ şi prin alta ionii oxidril OH-.
Apa salinizată curge în exteriorul membranei, difuzează central şi se disociază în ioni.
Într-un compartiment se formează o soluţie bazică, iar în celălalt compartiment, de partea cealaltă a membranei
bipolare se formează o soluţie acidă.
Se pot recupera astfel din ape reziduale HF, HNO3, H2SO4 etc. (fig. 31).
g) electroforeza - deplasarea către electrozi a particulelor încărcate electric ale unui sistem coloidal, sub acţiunea
curentului electric; se utilizează pentru separarea coloizilor.
h) iradierea cu raze ultraviolete elimină din apele reziduale fenolul, unii produşi cloruraţi, toxici, nocivi, cianurile,
separă metalele grele etc.
Degradarea unor compuşi organici din apă (până la CO2 şi apă) prin iradiere cu raze ultraviolete este facilitată de
prezenţa TiO2 depus pelicular pe sticlă (fig. 32).
Procedeul este completat de oxigenarea soluţiei şi electroliză, cu catod de Pt şi anod de TiO2.
i) arderea totală, cu plasmă, a deşeurilor organice. S-a aplicat la distrugerea CH2O.
j) utilizarea microorganismelor heterotrofe (care se hrănesc cu substanţe anorganice) a dat rezultate pentru
îndepărtarea unor substanţe organice, dar şi pentru denitrificarea biologică a apei, când nitraţii au fost transformaţi în
azot gazos.
Bacterii ca: Microccocus lactilyticus, Clostridium s-au utilizat pentru reducerea uraniului din sulfaţi.
Culturi de ciuperci s-au folosit pentru solubilizarea unor metale din sedimente, sau pentru degradarea unor substanţe
organice.
De exemplu:
Tricoderma harzamius s-a folosit pentru recuperarea unor metale,
Indigenous Thiobacilii - pentru solubilizarea aluminiului din bauxita din ape,
Phanerochaete chrvsosporium - pentru degradări de substanţe organice etc.
k) membranele biologice aerobe, îmbogăţite cu oxigen s-au utilizat pentru fixarea electrostatică a microorganismelor.
Membranele sunt substanţe schimbătoare de ioni, realizate din fire cave, în interiorul cărora se introduce oxigen.
Se separă substanţele din apă, sub formă de nămol.
S-au recuperat astfel: Cu, Zn, Ni, Cd, Cr, W, CN-, fenol, pesticide, diverse săruri, coloranţi etc.
Poluarea cu radiaţii

Poluarea cu radiaţii apare datorită emisiei şi propagării în spaţiu a unor radiaţii, capabile de a produce efecte fizice,
chimice şi biologice asupra organismelor vii.

1.Radiaţii şi radioactivitate

Radiaţiile sunt emisii şi propagări de unde, sau corpusculi, implicând un transport de energie.
Au caracter ondulatoriu, corpuscular sau mixt.
În numeroase cazuri, radiaţia se face sub forma unui fascicul de raze, astfel încât termenii de radiaţie şi rază au acelaşi
accept.
Radiaţiile α sunt nuclee de heliu, cu energie mai mică şi putere de pătrundere redusă, având un parcurs de câţiva
centimetri.
În drumul lor, ionizează aerul sau gazele străbătute.
Radiaţiile β sunt emisii de electroni sau de pozitroni, cu viteze foarte mari, dar putere de ionizare mai mică.
Radiaţiile electromagnetice pot fi unde radio, termice, infraroşii, vizibile, ultraviolete, X, γ, în funcţie de lungimea de
undă (tabelul 12).

Tabelul 12 Radiaţiile electromagnetice şi utilizările lor

Efecte periculoase s-au observat la iradierea cu radiaţii infraroşii, X şi gamma.
Radiaţiile X (Roentgen) apar prin frânarea electronilor la impactul cu o ţintă materială metalică.
Ele străbat corpurile, impresionează plăcile fotografice şi sunt utilizate în fizică, medicină (diagnostic şi tratament).
Radiaţiile gamma γ apar din reacţii nucleare, au putere mare de penetrare, nu sunt deviate în câmp magnetic sau electric.
Ionizează substanţele, distrug celule organice, provocând modificări fizice şi biologice în organismele vii.
Toate radiaţiile sunt frânate la trecerea prin straturi de diferite naturi şi grosimi.
Astfel, radiaţiile α sunt frânate şi de un strat de hârtie, cele β de o placă de aluminiu de 3 mm grosime, dar cele gamma,
doar de un strat de 1 m de beton, căptuşit cu mase plastice, situaţie întâlnită la centralele nucleare.
Radioactivitatea este un ansamblu de fenomene prin care se emit în mod spontan radiaţii corpusculare (α, β etc.) sau
electromagnetice (γ) de către nucleele instabile.
Prin bombardarea nucleelor atomice ale unor elemente cu anumite particule pot fi obţinuţi izotopi radioactivi diferiţi,
dintre care unii nu se găsesc în natură.
Legea dezintegrării radioactive este dată de relaţia:

N=N0e-λt,

în care:
N0 este numărul de atomi prezenţi la un moment dat;
N este numărul de atomi ce rămân după un timp t;
λ este constanta de dezintegrare.
Radioactivitatea se poate aprecia prin timpul de înjumătăţire - intervalul de timp în care se dezintegrează în medie,
jumătate din numărul de atomi instabili.
Aşadar, pentru N=N0/2 rezultă:
T1/2 = ln2/λ
Timpul de înjumătăţire variază de la milionimi de secundă, la elementele foarte instabile, la miliarde de ani, pentru
elementele foarte stabile.
Câteva exemple de timpi de înjumătăţire ai unor izotopi naturali şi artificiali:
222Rn (natural) - 3,8 zile
131I (artificial) - 8 zile
90Sr (artificial) - 40,4 ani
137Cs (artificial) - 43,2 ani
40K (natural) – 1,39.109 ani
238U (natural) - 4,5.109 ani
232Th (natural) - 13,4.109 ani.
Măsurarea radioactivităţii apelează la mai multe unităţi. Astfel:
1 Bq (Becquerel) = 1 dezintegrare/s
1 Ci (Curie) = 3.7.1010 dez/s
1 rad = 10-2J/kg (pentru energia absorbită de 1 kg)
1 rad = 10-2 Gy (Gray)
1 rem (Roentgen Equivalent man) = 10-2 Sv (Sievert = energia de1 Gy, cu factorul de calitate 1, absorbită de 1 kg ţesut viu).

Factorii de calitate sunt următorii pentru fiecare tip de radiaţie:

1 pentru X,γ, β
5 pentru neutronii termici
10 pentru neutronii rapizi şi protoni
20 pentru α
2. Sursele de radiaţii

Sursele de radiaţii pot fi:

- naturale, din scoarţa terestră, energia solară şi cea cosmică;
- antropice, din activităţile umane

1. Sursele naturale terestre de radiaţii sunt alcătuite din rocile radioactive ca: minereurile de uraniu, de thoriu, izotopi
radioactivi de potasiu, carbon etc.
În natură există numeroase elemente care, în stare pură, sau din compuşi, emit spontan radiaţii.
În ultimii ani se semnalează existenţa în locuinţe închise, apa potabilă, aer, din unele zone geografice, a radonului 222Rn,
rezultat din dezintegrarea 226Ra existent în roci şi sol.
Radonul se ridică prin fisuri (o concentraţie mare s-a observat după cutremure) şi este considerat un element foarte
periculos.
Radiaţia solară este de natură electromagnetică.
Trecând prin atmosfera Pământului, o parte din radiaţia solară este absorbită, producând încălzirea aerului, altă parte
este împrăştiată (difuzată) de componenţii aerului, iar cea mai mare parte ajunge direct la Pământ.
De radiaţia directă depind în cea mai mare măsură variaţiile de temperatură de la zi la noapte şi de la un anotimp la altul,
deoarece intensitatea acestei radiaţii depinde de starea atmosferei, zona geografică, mişcarea globului terestru.
Dacă atmosfera este curată, sunt împrăştiate radiaţiile cu lungimi de undă mici de preferinţă, ceea ce explică culoarea
albastră a cerului.
Radiaţia cosmică este de natură corpusculară şi electromagnetică, provenind direct din spaţiul cosmic (radiaţia primară),
sau din interacţiunile acesteia cu particulele din atmosferă (radiaţia secundară).
Radiaţia primară este alcătuită din protoni, nuclee fără înveliş electronic, alte particule şi cuante gamma, provenind din
procese interstelare, în care particulele primesc energii uriaşe (până la 1019 megaelectronvolţi).
Radiaţia secundară conţine particule stabile (electroni, pozitroni etc) şi instabile (mezoni, hiperoni etc.).

2. Sursele antropice de radiaţii provin din toate activităţile umane ce utilizează materiale sau instalaţii ce emit radiaţii.
Ele apar în zonele de extracţie şi preparare de minereuri de uraniu, sau de thoriu, la depozitarea necorespunzătoare a
materialelor reziduale radioactive, din accidente sau avarii la instalaţiile nucleare, la vapoare, submarine, avioane cu
încărcătură nucleară, din experienţe militare.
Din anul 1963, prin tratat internaţional s-au interzis experienţele la sol, în apă sau în aer, fiind permise numai cele
subterane.
Pericol de radiaţii apare şi la instalaţiile de producere şi accelerare de particule, necesare pentru studiul structurii
materiei şi pentru producerea de izotopi artificiali, utilizaţi în defectoscopie, terapia unor tumori etc.
De asemenea pot apărea radiaţii şi de la instalaţiile cu raze X, utilizate în medicină, sau la detectarea defectelor în metale,
betoane etc.
Izotopii radiactivi împrăştiaţi în aer, apă, sol se pot transmite prin lanţuri trofice, ajungând la animale şi la om.
De exemplu s-a urmărit transmiterea fosforului radioactiv 32P (cu timpul de înjumătăţire de 14,5 zile) prin următorul lanţ:

32P din apă → nevertebrate → peşti → raţe → ouă

1 35 2000 7500 200000
3. Efectele radiaţiilor

Radiaţiile afectează atât mediul, cât şi biocenozele.

Aşadar, organismele vii suferă atât efecte directe (modificări de compoziţie, de structură, mutaţii genetice), cât şi indirecte,
datorită biotopului afectat de radiaţii.
Efectele depind de tipul de radiaţie, durata expunerii, starea organismului.
La om s-au observat următoarele efecte provocate de iradieri:
Efecte nestohastice, apărute în timp scurt, după o iradiere de mare intensitate.
Se poate ajunge la deces;
Efecte stohastice, ce apar în timp mai îndelungat, după o iradiere de intensitate redusă.
Factorul de risc prin cancer creşte de la 1:150000 (valoarea obişnuită) la 1:125-1:300, pentru următorii 30-50 de ani;
Efecte genetice, manifestate la urmaşii părinţilor iradiaţi sub formă de malformaţii congenitale, deficienţe psihomotorii etc.;
Efecte teratogene, la fetus, datorită iradierii mamei în primele luni de sarcină. Copilul prezintă risc pentru întârziere mintală.
De exemplu, radiaţiile ultraviolete pot fi şi stimulente, dar şi nocive, după durata expunerii.
Radiaţiile infraroşii produc modificări genetice imediate ce nu se transmit la urmaşi.
Radiaţia cosmică produce un câmp electric de 75V/m (iarna cu valoare dublă), ce prezintă valori minime la ora 4 a.m. şi
maxime seara.
Aerul ionizat de radiaţia cosmică sau alte cauze, poate prezenta o încărcare cu ioni pozitivi, nocivi, ce produc oboseală,
somnolenţă, creşterea ritmului respirator, creşterea tensiunii etc. (aerul încărcat cu ioni negativi aşa cum este în pădurile de
conifere are efect sanogen).
Personalul care lucrează cu materiale radioactive (fizicieni, cercetători, geologi etc.) este expus la iradiere, cu efect de la
înroşirea pielii la leucemie.
Riscul mare de iradiere apare şi la accidentele, sau exploziile reactoarelor nucleare.
În urma accidentului reactorului numărul 4 de la centrala nuclearo-electrică de la Cernobâl la 26 aprilie 1986 a fost
contaminată o mare suprafaţă, iar în decurs de 10 ani au decedat 125000 de oameni şi alte mii de oameni suferă de
diferite afecţiuni.
În zilele imediat următoare accidentului, în atmosferă a existat 75-85% 131I (care după trei luni a dispărut complet),134Cs,
90Sr etc.

Iodul a dispărut complet după trei luni, dar stronţiul radioactiv s-a putut fixa în sistemul osos, prin substiturea calciului,
de unde a provocat leucemie.
Observaţiile asupra plantelor, fructelor, vegetaţiei montane, solului au pus în evidenţă existenţa radionuclizilor în diferite
concentraţii (de exemplu: 330 Ci la cireşele nespălate, 30 Ci la cele spălate, 540 Ci la zmeură etc.).
Ploile mărunte au favorizat pătreunderea lor în frunze, dar ploile torenţiale au spălat radionuclizii reţinuţi pe plante,
micşorând riscul.
Din plante, radionuclizii au trecut la animale, ajungând la om orin lanţuri trofice.
Bilanţul după zece ani de la accident indică şi numeroase cazuri de cancer tiroidian la copii, datorat iodului radioactiv,
leucemii şi cancer osos.
În fiecare ţară se stabilesc concentraţiile maxime admise pentru radionuclizi.
Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică cu sediul la Viena şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii au publicat de
asemenea o listă cu concentraţiile maxime admise în aer ale unor radionuclizi, pentru controlul unitar al unităţilor cu
tehnică nucleară.
În România, limitele de avertizare şi de alarmare au valorile prezentate în tabelul 13.

Dozele maxime admise variază cu vârsta.

Astfel, pentru experimentatori, fără efecte, dozele sunt de 1,3 rem/an sub 45 de ani şi de 2,5 rem/an peste 45 de ani.
În laboratoarele cu radiaţii, doza maximă admisă poate fi de 0,3 rem/săptămână.
Dozele diferă şi de la specie la specie.
Mamiferele rezistă la 100-1000 radiaţii X sauγ, insectele la 5000-100000, bacteriile la 20000-1000000 radiaţii.
La valorile minime, în specie apar efecte puternice, iar la valorile maxime dispare 50% din populaţia celei mai
rezistente specii din grup.
4. Protecţia contra iradierii

Personalul care lucrează cu surse de radiaţii trebuie să cunoască riscul impus de locul de activitate, să fie instruit
pentru respectarea normelor de securitate, să respecte aceste norme.
În unele domenii se utilizează dozimetre individuale de radiaţii.
Aparatele şi instalaţiile cu surse de radiaţii sunt utilizate numai de personal calificat în domeniu, pentru prevenirea
accidentelor.
Transportul materialelor radioactive şi al surselor de radiaţii trebuie să se realizeze cu respectarea normelor
republicane şi internaţionale, în containere adecvate şi etichetate.
Concentrările cele mai mari de materiale radioactive se găsesc astăzi în reactoarele nucleare din centralele
nuclearoelectrice.
Numărul acestor centrale a crescut vertiginos după anul 1946, ajungând în 1988 la 385 unităţi nucleare, cu puterea de
400000 MW, iar în anul 1992 la 421 unităţi nucleare.
Dintre acestea, S.U.A avea 112 unităţi nucleare, Franţa 57 unităţi nucleare (reprezentând 72,73% din producţia
internă de energie electrică), Japonia 42, Marea Britanie 37, Germania 21, Canada 20, CSI 45 şi altele.
În prezent, 17% din energia electrică produsă pe tot globul provine din aceste centrale.
Dacă această energie s-ar fi produs în termocentrale s-ar fi degajat anual 1,5 milioane tone CO2, 2 milioane tone SO2 şi
1 milion tone NO2.
În România sunt aproximativ 60 de centre de lucru cu surse radioactive (centre de cercetare, spitale, două reactoare
nucleare la Măgurele şi Piteşti), la care s-a adăugat unitatea nucleară din centrala de la Cernavodă, cu puterea
instalată de 700 MW, puterea reală de 630 MW şi un randament energetic de 29%.
Opţiunea multor ţări pentru centrale nuclearo-electrice este justificată de următoarele avantaje:
1. Puterea generată este de valori mari şi foarte mari.
Astfel, firma Candu a pornit de la centrale de 40 MW în anul 1945 şi are în studiu centrale de 1250 MW pe o unitate
nucleară;
2. Utilizarea unei cantităţi mult mai mici de combustibil nuclear, în comparaţie cu combustibilii fosili, pentru obţinerea
aceleiaşi cantităţi de energie electrică sau, altfel spus:

3. Cantităţile de radiaţii eliberate din centralele nucleare sunt extrem de reduse, datorită măsurilor de siguranţă, ele
reprezentând un spor mai mic de 2% din nivelul natural de radioactivitate, care este de aproximativ 2 mSv/an, sau de
10-100 m rem/h (valoarea minimă este la nivelul mării, iar maxima la altitudine).
Siguranţa centralelor nuclearo-electrice este dată de barierele fizice multiple şi succesive care înconjoară reactorul
nuclear, care sunt proiectate să limiteze sau să reţină scăpările de materiale radioactive în mediul înconjurător, în caz
de accident.
În fig. 34 sunt exemplificate aceste bariere de siguranţă la o centrală cu reactori CANDU.
Pulberea de UO2 se sintetizează la 1500-1700°C, obţinându-se pastile cilindrice de 10 mm înălţime şi diametru.
În acest fel, produsele solide de fisiune sunt reţinute chiar în aceste pastile, cu un factor de reţinere de 99%.
Pastilele sunt introduse într-o teacă de zircaloy, sudată la capete, rezistentă la coroziune, ce reţine produşii volatili de
fisiune (gaze nobile, 131I) ce pot difuza din pastilele de combustibil nuclear.
Tuburile sunt asamblate în fascicule, iar fasciculele sunt apoi montate în canalele reactorului.
La CNE Cernavodă, reactorul are 380 canale, în care sunt introduse câte 12 fascicule conţinând fiecare tuburi
(creioane) de combustibil.
Sistemul primar de transport al căldurii reţine produşii de fisiune în caz de avarie a tuburilor.
Anvelopa (clădirea masivă din beton precomprimat, cu pereţi de aproximativ 1 m grosime) asigură protecţia biologică
la avarie.
Anvelopa este rezistentă la inundaţii, cutremure şi impact cu o aeronavă.
Aerul din anvelopă este purificat înainte de evacuare, deoarece accesul în interior se face printr-un sistem ecluzat.
În jurul reactorului, pe o distanţă de 1 km se declară zonă de excludere, în care sunt interzise activităţi umane
permanente, nelegate de activitatea din centrală.
Deşeurile reactorului nuclear sunt tratate diferenţiat.
Astfel, cele cu nivel scăzut de radioactivitate (hârtie, cârpe, haine de protecţie etc.) sunt arse, compactate, iar cenuşa
este stocată în incinta de beton.
Deşeurile cu nivel intermediar de radioactivitate (schimbări de ioni, filtre de purificare a apei contaminate etc.) sunt
stocate în structuri din beton, îngropate sau amplasate la suprafaţa pământului.
Restul de deşeuri, ce reprezintă aproximativ 99% din total, au nivel mare de radioactivitate, deoarece provin din
reactorul nuclear.
Un fascicul de combustibil este utilizat în reactor aproximativ doi ani, după care se extrage mecanic (încărcarea şi
descărcarea fasciculelor se realizează cu o maşină automată) şi se depun într-un bazin cu apă.
Bazinul are pereţii din beton de 1 m grosime şi este umplut cu apă până la 3 m înălţime.
În acest loc, combustibilul se răceşte şi se poate stoca pentru 30 de ani.
Radioactivitatea combustibilului uzat descreşte rapid în timp (tabelul 14).
Apa din bazin este răcită pentru a evacua căldura şi apoi este purificată.

Stocarea pentru perioade mai mari de 5 ani se poate realiza astfel:

- în canistre cu pereţi groşi, din beton, dispuse pa amplasamentul centralei;
- în containere dispuse apoi în formaţiuni geologice de granit sau de sare;
- în zone subterane construite de om, după containerizare.
Pentru a nu ajunge la suprafaţa pământului, materialele radioactive rămân închise în tubul lor de protecţie, sudat la
capete.
Containerele se construiesc din materiale speciale, rezistente la coroziune (exemplu din titan).
În jurul lor se compactează un amestec de argilă şi nisip (argila se umflă cu apa).
Apoi, camerele şi galeriile se astupă cu un amestec de argilă, nisip şi granit mărunţit, iar la suprafaţă se închide cu
betonită amestecată cu granit măcinat.
În final, chiar roca suport (granitul sau sarea) asigură protecţia la suprafaţă (fig. 35).

Fig.35. Secţiune transversală printr-o incintă de depozitare a deşeurilor radioactive:

1- bentonită granit măcinat; 2-argilă+granit măcinat, compactate; 3-bentonită + nisip; 4-container; 5-fascicul de
combustibil nuclear uzat; 6-nisip.
Dezafectarea centralelor nucleare

La reactoarele nucleare foarte mici se aplică dezafectarea şi decontaminarea radioactivă.

La cele mari se înlătură combustibilul nuclear, se drenează lichidele până la golirea instalaţiei, instalaţia se lasă 50 de ani
pentru dezactivare, după care se dezafectează.
O altă tehnică este de acoperire a reactorului cu beton (“îngropare”), zona rămânând în continuare sub supraveghere,
pentru a nu se distruge în timp structura protectoare.
În tabelul 15 este prezentat planul de scoatere din uz a reactoarelor nucleare existente pe glob.
Efluenţii radioactivi se pot depozita în rezervoare, în formaţiuni geologice, sau se pot decontamina.
Stocarea acestor ape încărcate cu poduşi de fisiune nucleară utilizează tancuri din oţel inox, de 1000-5000 m³ (diametrul
interior de 15-26 m), care se depun la adîncimi de 5-10 m şi se acoperă cu beton armat.
Rezervoarele sunt prevăzute cu serpentine de răcire şi refrigerent de reflux, deoarece apele pot fierbe spontan, timp
îndelungat.
Deoarece apele sunt acide, se controlează permanent structura rezervoarelor.
Apele se pot injecta prin puţuri în roci silicioase, în care apele fierb în continuare, elimină abur, iar reziduul radioactiv
topeşte rocile, care se solidifică în timp.
După încetarea emisiei de abur, puţul se închide.
Stocarea se poate face şi în saline părăsite sau în straturi de sare.
Decontaminarea apelor radioactive se realizează prin mai multe tehnici: evaporare, solidificare, schimb ionic, şi
precipitare-coagulare.
Factorii de decontaminare sunt prezentaţi în tabelul 16.
Produsele radioactive separate de apă se pot depozita în volume mult mai mici sau se solidifică.
 Schimbătorii de ioni se utilizează pentru reţinerea produşilor radioactivi aflaţi în concentraţii scăzute în apă.
Precipitarea-coagularea utilizează săruri de fier, lapte de var, fosfat de sodiu şi se aplică la ape cu valori mici şi medii de
substanţe radioactive.
Apele cu conţinut ridicat în produşi radioactivi se evaporă mai întâi, după care reziduul este topit cu acid fosforic, borax,
materiale alcaline, SiO2, Al2O3, rezultând produse sticloase, sau ceramice.
Proceceul se aplică la ape, produse solide, nămoluri.
În unele variante se utilizează bazalt, ciment sau bitum.
De exemplu, apa radioactivă se amestecă cu ciment în proporţie de 1:1, pasta se toarnă în forme metalice, iar după
întărire se introduc în blocuri de beton şi se depozitează controlat.
Solidificarea la produse sticloase (procedeu denumit ,,vitrifiere”) poate urma fluxul tehnologic prezentat în figura 36.

Asigurarea unor standarde înalte de securitate este o preocupare în dezvoltarea centralelor nuclearo-electrice,
deoarece şi pierderile cauzate de accidente sunt foarte mari, de ordinul unui milion de dolari pe zi pentru acoperirea
pierderilor de electricitate, sute de mii de vieţi omeneşti afectate, o suprafaţă mare de teren contaminată radioactiv.
5. Efectele curentului electric
Liniile aeriene de înaltă tensiune, aparatele şi instalaţiile electrice produc diverse efecte asupra mediului, oamenilor.

5.1. Coroziunea electrochimică a cablurilor şi instalaţiilor electrice de către curentul electric apare dacă întoarcerea
curentului electric este prin pământ.
Fenomenul se manifestă la şine, liniile de înaltă tensiune cu conductori aerieni şi întoarcerea sub pământ, instalaţii
îngropate total, sau parţial (uneori şi la construcţiile metalice de sub apă) şi se explică prin existenţa unor curenţi
vagabonzi, sau a microorganismelor din sol.
Coroziunea prin curenţi vagabonzi este un proces de electroliză, în care partea conductei prin care iese curentul serveşte
drept anod şi se dizolvă.
Intensitatea curenţilor vagabonzi este diferită, dar s-au semnalat cazuri de astfel de curenţi cu intensitatea de 300A, care
se manifestau pe zeci de kilometrii (ca în cazul şinelor de tren).
Coroziunea microbiologică este produsă de microorganismele din sol, care influenţează direct viteza reacţiilor anodice şi
catodice, accelerând sau provocând coroziunea obiectelor îngropate.
Se cunosc cazuri de conducte de fontă care au fost scoase din uz în mai puţin de un an, din cauza perforării.
Protecţia conductelor subterane împotriva curenţilor vagabonzi se poate face cu un strat izolant, catodic, anodic sau
complex (mixt).
Protecţia catodică este folosită la aparatura din întreprinderi, la instalaţiile termice, de forţă etc.
Instalaţia este legată la polul negativ al unei surse de curent, iar o bucată de metal este scufundată în soluţia agresivă şi
legată la polul pozitiv, devenind anod solubil.
Pentru exemplificare se menţionează protecţia cazanelor de abur cu o densitate de curent de 0,2-0,4 A/m².
Protecţia anodică nu utilizează sursă de curent, dar foloseşte anozi foarte reactivi de magneziu sau de zinc, mai
electronegativi decât orice porţiune din metalul de protejat.
În mediul coroziv, inclusiv apa de mare, se formează o pilă, în care metalul de protejat este catodul, iar magneziul, sau
zincul devine anodul care se va dizolva.
Distanţa dintre cei doi electrozi trebuie să fie sub 2 m.
Se protejează astfel rezervoare de petrol, vapoare, tancuri petroliere, instalaţii uzinale.
5.2. Efectele liniilor aeriene de înaltă tensiune

Curentul electric se transmite prin linii aeriene de înaltă tensiune, care pot avea valori diferite de la o ţară la alta ca, de
exemplu: 765kV în S.U.A., 735 kV în Canada, 400 kV în Belgia, România etc.
La mijlocul distanţei dintre doi stâlpi de înaltă tensiune, în aerul de lângă pământ se generează un câmp electric cu valori
maxime de: 9 kV/m în S.U.A., 14 kV/m în Canada, 13 kV/m în Belgia, 15kV/m în România etc.
Acest câmp electric induce în corpul omenesc curenţi electrici de intensitate 0,1-0,2 mA, deoarece se creează în jurul
corpului un câmp electric de 10 ori mai mare.
La oameni apar diferite fenomene, cum sunt: sperietură, fibrilaţia inimii, oprirea respiraţiei, datorită curenţilor de
scurgere.
La copii, aceşti curenţi produc electrizarea părului.
Aceşti curenţi pot apărea şi în alte condiţii.
Astfel, dacă omul este în contact cu o maşină pe pneuri, valoarea curenţilor de scurgere poate fi de 0,5-3 mA, în funcţie
de gabaritul maşinii.
Se apreciază totuşi că aceşti curenţi de scurgere sunt sub limita de eliberare, deci nu sunt periculoşi.
Pentru vegetaţie, la tensiuni de 20-50kV/m s-a observat vătămarea frunzelor.
Aparatele electrocasnice au norma limită pentru curenţi de scurgere de 0,5-0,75 mA.
5.3. Efectele instalaţiilor electrice

Unele instalaţii pot crea câmp electric, care produce schimbări în colesterol, în concentraţia de trigliceride din sânge,
modificări ale pulsului, sau alte modificări biologice ce se manifestă prin oboseală, ameţeală, scăderea atenţiei, scăderea
puterii în membrele superioare, cu caracter temporar.
Studiile au demonstrat că sub 5kV/m nu există nici un pericol pentru om, dar peste această trebuie luate anumite
măsuri, cum sunt: pentru 5-25kV/m trebuie limitat timpul de lucru în câmpul electric, iar peste 25kV/m se recomandă,
fără a fi limitat de standard, măsuri speciale pentru desfăşurarea activităţii.
Instalaţiile electrice pot provoca incendii, dacă s-a deteriorat izolaţia şi în apropiere se găsesc materiale uşor inflamabile.
Curentul electric poate produce şi accidente, de tip electrocutări şi arsuri.
Electrocutările sunt treceri ale curentului electri prin corpul omenesc, ca urmare a contactului direct cu un conductor,
instalaţie electrică, prin străpungerea izolaţiei, sau prin inducţie.
La curenţi de frecvenţă 50 Hz, peste 1,2 mA apar înţepături, la valori de 8-9,5 mA se simt dureri în braţe, la 15 mA omul
nu se mai poate desprinde de instalaţie.
În general, peste 10 mA sunt afectate inima şi sistemul nervos, apoi fibrilaţiile pot duce la stop cardiac.
Limitele maxime de la care încep afecţiunile, sunt de 10 mA la curentul alternativ şi de 50 mA la curentul continuu.
Arsurile elctrice pot fi foarte grave.
La 70% din suprafaţa corpului omenesc arsă se produce decesul.
Pentru evitarea acestor accidente este necesară supravegherea izolaţiei electrice, dotarea operatorilor cu mijloace
electroizolante individuale şi stabilirea anterioară a normelor de lucru.
Instalaţiile electrice suportă şi efectele mediului înconjurător, prin aerosolii, oxigenul, pulberile, oxizii de azot şi de sulf,
sau alte substanţe din atmosferă, prin apa de mare, alte ape poluante, sau din solul încărcat cu apă, substanţe,
microorganisme.
Pentru diminuarea efectelor agresive ale mediului asupra instalaţiilor electrice se execută:
 Electroionizarea cablurilor şi instalaţiilor;
 Ungerea izolaţiei cu vaselină siliconică, sau altă vaselină minerală;
 Protecţia anodică sau catodică;
 Reducerea poluării la sursele din apropiere dar şi la cele de la distanţă.
Poluarea fonică

1. Sunet şi zgomot

Sunetul reprezintă o vibraţie a particulelor unui mediu capabilă să producă o senzaţie auditivă.
Sunetul se propagă sub formă de unde elastice numai în substanţe (aer, lichide şi solide) şi nu se propagă în vid.
În aer, viteza de propagare este de 340m/s.
Zgomotul este o suprapunere dezordonată a mai multor sunete.
Este produs din surse naturale, dar mai ales antropice: utilaje, mijloace de transport, aparate, oameni.
Poluarea fonică, sau sonoră, produce stress, oboseală, diminuarea sau pierderea capacităţii auditive, stabilitate psihică,
randament scăzut, fisurarea clădirilor, spargerea geamurilor etc.
Ca orice unde elastice, sunetele se caracterizează prin frecvenţă, definită ca număr de oscilaţii complete dintr-o unitate de
timp.
Se măsoară în Hertz, 1Hz fiind o perioadă/s (perioada fiind timpul, în secunde, în care are loc o oscilaţie completă).
Urechea umană percepe sunetele cu frecvenţe de la 16 Hz (sunetele joase) la 20000 Hz (sunetele înalte).
Sunetele sub 16 Hz se denumesc infrasunete, iar cele peste 20000 Hz ultrasunete.
Sensibilitatea maximă a urechii umane este pentru domeniul 2000-5000 Hz.
Sunetele se pot caracteriza şi prin presiunea acustică, măsurată în Pa (Pascal, 1 Pa = 1N/m²).
Pentru sunete intense se lucrează cu valori foarte mari şi de aceea s-a adoptat o altă unitate, decibel.
Belul este o unitate de măsură logaritmică a raportuluidintre două intensităţi sonore, sau electromagnetice.
Submultiplul decibel (db) reprezintă variaţia cea mai mică a presiunii acustice pe care o poate sesiza aparatul auditiv uman.
Scara de sunete audibile este de la 0 la 140 db, corespondenţa cu mPa fiind:
- 0db...20mPa; 20db...200mPa;
-40db...2000mPa; 140db...10 mPa.
10 db corespund foşnetului frunzelor, sau şoaptelor;
40db - o emisiune la radio;
50 db intensitatea unei conversaţii obişnuite;
80-90 db - zgomotul traficului urban;
100 db zgomotul unei lovituri de ciocan;
110 db - muzică rock;
140 db - limita de la care începe senzaţia dureroasă.
Pentru intensitatea auditivă a sunetelor se mai utilizează ca unitate de măsură fonul, sunetul fiind apreciat după senzaţia
sonoră pe care o produce.
Aparatele cu care se măsoară intensitatea sunetului, în foni, se numesc fonometre.
Propagarea sunetelor este influenţată de:
- sursa de zgomot;
- atmosfera;
- distanţa;
- obstacolele întâlnite.
Sursele de zgomot sunt: industria, oraşele, mijloacele de transport.
Ele produc zgomote de diferite intensităţi şi pot fi staţionare sau mobile.
Atmosfera poluată, ceaţa atenuează zgomotele.
Obstacolele de asemenea atenuează intensitatea sonoră, fiind utilizate la reducerea zgomotelor.
2. Efectele poluării sonore

Infrasunetele pot apărea:

-la automobile cu viteză mare (frecvenţa infrasunetelor este de 16 Hz);
-la elicoptere (11,5 Hz);
-la apropierea furtunii (6Hz);
-prin interacţiunea oceanului planetar cu masele de aer (0,1-10Hz);
-explozii;
-cutremure;
-în timpul zborului avioanelor supersonice.
Infrasunetele sunt foarte greu absorbite, deci se atenuează puţin cu distanţa. Astfel se explică transmiterea
infrasunetelor emise de avioanele supersonice la mii de kilometrii distanţă.
Infrasunetele, ca şi ultrasunetele, sunt percepute de sugari, animale şi păsări.
Sugarii manifestă înainte de furtună insomnie, convulsii, lipsă de poftă de mâncare, respiraţie agitată şi o creştere a
temperaturii.
Păsările şi animalele semnalează prin comportarea lor agitată apariţia furtunilor, sau a cutremurelor.
Infrasunetele de 7 Hz traumatizează puternic sistemele nervos şi circulator, iar la alte frecvenţe pot distruge şi alveolele
pulmonare.
La adulţi, infrasunetele produc ameţeală, vomă, un fals efect de euforie, sau chiar efecte cumulate, aşa cum se întâmplă
unor persoane, în timpul mersului cu viteză mare cu autoturisme sau autobuze.
Ultrasunetele au frecvenţe de 20000 Hz - 1miliard Hz.
Sunt produse în natură, în industrie, sau de aparatura electrocasnică.
Animalele recepţionează ultrasunetele, iar liliecii utilizează ultrasunetele emise de ei pentru orientarea în timpul nopţii.
La om, ultrasunetele distrug globulele roşii din sânge, apar migrene, greaţă, sau chiar pierderea echilibrului.
Ultrasunetele distrug bacteriile, viruşii ca, de exemplu: bacilul tuberculozei, virusul gripei, al tifosului ş.a.
Ultra- şi infrasunetelor se adugă sunetelor audibile, zgomotelor, mărind efectele nedorite.
Ultrasunetele îşi găsesc aplicaţii în:
- diagnosticarea medicală;
- sterilizarea unor obiecte medicale (ace, siringi de unică folosinţă);
- defectoscopia pentru metale şi betoane, pentri identificarea suflurilor, golurilor, fisurilor interne;
- locaţia marină a vaselor eşuate pe fundul mărilor, sau a submarinelor;
- trasarea hărţilor oceanelor;
- studii chimice (uzura polimerelor etc.).
Zgomotul acţionează asupra întregului organism, deoarece senzaţia auditivă ajunge la sistemul nervos central, prin
intermediul căruia influenţează alte organe.
Efectele resimţite de om sunt:
- reducerea atenţiei, a capacităţii de muncă, deci creşte riscul producerii accidentelor;
- instalarea oboselii auditive, care poate dispărea o dată cu dispariţia zgomotului;
- traumatisme, ca urmare a expunerii la zgomote intense în timp scurt.
Aceste traume pot fi ameţeli, dureri, lezarea aparatului auditiv şi chiar ruperea timpanului;
- scăderi în greutate, nervozitate, tahicardie, tulburări ale somnului, deficienţă în recunoaşterea culorilor, în special a
culorii roşii;
- surditate la perceperea sunetelor de înaltă frecvenţă.
Efectele depind de natura persoanei, de complexitatea, natura şi intensitatea zgomotelor.
Zgomote de intensitate foarte mare pot provoca deteriorări ale clădirilor, aparatelor, instrumentelor.
Nivelele de zgomot s-au limitat în toate ţările, prin standarde.
În România sunt valabile STAS 10009-88 pentru zgomotele din trafic, STAS 6161/3-82 pentru zgomotele exterioare
clădirilor etc.

Alte exemple de limite de zgomot acceptate în România, pentru diferite activităţi:

90 db pentru hale industriale neprotejate,
80 db pentru laboratoare uzinale, cabine de comandă (deci activităţi cu solicitare medie),
75 db în centrale telefonice, dispecerate, centre de calcul (activităţi cu mare solicitare),
60 db pentru laboratoarele de cercetare, sau alte locuri cu solicitări deosebite.
3. Reducerea poluării fonice

Pentru reducerea zgomotelor se utilizează procedee, sau tehnici specifice sursei de zgomot.
În industrie apar zgomote de diferite intensităţi şi frecvenţe, cu acţiune continua sau intermitentă.
Ciocanele pneumatice , de exemplu, produc zgomote de 110 db, războaiele de ţesut 96-100 db, crăiţuirea 118 db etc.
Dacă se depăşesc 90 db în 8 ore de activitate este absolut necesară reducerea acestui tip de poluare.
Dintre procedeele utilizate pentru reducerea zgomotelor se pot menţiona:
- utilizarea unor ecrane fonoizolante, interpuse între sursa de zgomot şi personalul uman;
- protecţia individuală a aparatului auditiv cu antifoane;
- îmbunătăţirea caracteristicilor tehnice ale utilajelor ce poluează fonic foarte intens;
- utilizarea carcaselor la maşini şi utilaje în timpul funcţionării;
- alegerea corectă a fundaţiei utilajelor, neomiţând criteriul reducerii zgomotelor;
- folosirea, acolo unde este posibil, a suspensiilor elastice (resorturi metalice, cauciuc, fibre de sticlă, pâslă, mase
plastice, plută, azbest);
- schimbări în structura şi arhitectura halelor;
- utilizarea de materiale fonoizolante pentru pereţii camerelor;
- rotaţia personalului etc.
Materialele de construcţie reduc de câteva zeci de ori zgomotele.
Astfel, plăcile de lemn atenuează de 30-47 de ori, vata de sticlă, de 42-88 ori, covoarele, de 7-41 ori, uşile, de 20-25 ori,
ferestrele duble, de 30 ori, zidăria de beton, de 48 ori, zidăria de cărămidă, de 40 ori etc.
Traficul urban este principala componentă a zgomotului din oraşe. Pe parcursul unei zile se înregistrează trei maxime ale
nivelului de zgomot, la orele 6-7, 12 şi 18-19 (fig.37).

;
Maşinile răcite cu aer, de puteri mari, motococletele, motoretele şi scuterele produc cele mai mari zgomote (tabelul 18).
O maşină Dacia 1300 produce 72 db în regim, iar la frânare şi demarare rapidă 92-97 db. Frânarea şi demararea sunt
momentele cele mai zgomotoase la toate tipurile de autoturisme. Motoarele Diesel sunt cele mai poluante fonic.

Pietonii percep componentele înalte de zgomot, iar pasagerii autoturismelor percep componentele de frecvenţă
joasă şi infrasunete de aproximativ 10 Hz, componente ce pot avea efecte nefavorabile, inclusiv asupra şoferului.
Motorul, prin oscilaţii şi vibraţii produce infrasunete de 0,5-10 Hz şi respectiv 11-17 Hz;
Şasiul produce zgomote de 25-40 Hz;
deformaţiile unor piese produc zgomote cu 50-150 Hz.
Pentru reducerea zgomotelor, la autoturisme se utilizează atenuatoare şi filtre, la evacuarea gazelor de eşapament (fig. 38 şi 39).
Acestea transformă energia acustică în energie calorică.
Atenuatoarele conţin elemente:
- active, din material fonoabsorbant;
- reactive, în care caz gazele trec prin camere de destindere şi îngustare, conţinând ecrane (filtre);
- combinate.
La motociclete s-au făcut modificări constructive la motor, cutia de viteze, se folosesc atenuatoare de zgomot, materiale
fonoizolante etc.
La tramvaie se folosesc amortizoare de cauciuc pe calea de rulare, amortizoare de vibraţii, inele antizgomot la roţi,
motorul dispus longitudinal etc.
La metrou, calea de rulare se realizează din grinzi de beton armat, metal, sau lemn de esenţă tare, curbele trebuie să fie
cu rază mare, la postament şi la şină se pot folosi amortizoare, tunelul se acoperă cu material fonoizolant, în vagoane se
reduc zgomotele prin măsuri constructive, prin natura materialelor de construcţie etc.

Traficul feroviar produce zgomote de 110-115 db, la viteze de 110-120 km/h.

Pentru reducerea zgomotelor trebuie atât modificări constructive, cât şi de organizare a traficului.
Dintre măsurile constructive se pot enumera: izolarea acustică a vagoanelor de călători şi locomotivelor, folosirea
atenuatoarelor de zgomot, a frânelor cu disc etc.
În organizarea traficului, se pot utiliza: centralizarea comenzilor macazelor, eliminarea joantelor, folosirea de garnituri de
cauciuc între talpa şinei şi traversă, stabilirea unei zone de protecţie de 400-500 m de la şină, la localităţi ş.a.
Se apreciază că măsurile posibile de diminuare a zgomotelor, în special la locomotivele Diesel sunt insuficiente, poluarea
fonică fiind de mare intensitate.
Traficul aerian produce zgomote de la motoare, elice, mişcarea aerului.
La avioanele subsonice (cu viteza sub 340m/s) se aude zgomotul avionului crescând în intensitate la apropiere şi apoi
scăzând la depărtare.
La avioanele supersonice (cu viteză peste 340 m/s) se produce o undă de şoc (fig. 40), cu suprafaţă conică deoarece
sunetul se propagă cu o viteză inferioară (340m/s).
La sol, omul percepe un zgomot foarte puternic, ca un tunet, numit bang sonor.
Bangul afectează clădirile, producând uneori chiar fisurarea pereţilor, spargerea geamurilor, iar pentru oameni
acţionează ca efect surpriză.

Terenul plat şi denivelările reflectă zgomotele, astfel încât omul percepe atât unda directă, cât şi undele reflectate
multiple, deci zgomotul se amplifică.
Pentru protejarea populaţiei s-au creat zone de protecţie acustică.
Astfel:
- zona I este zona cu zgomot peste 90 db, care este declarată nepopulată;
- zona II cu 80-90 db nerecomandată pentru locuinţe;
- zona III cu 80 db, nerecomandată pentru spitale, şcoli, aziluri de bătrâni, case de odihnă etc.
Zgomotul urban apare nu numai din trafic, dar şi din aparatele electrocasnice, activităţile şi comportamentul oamenilor.
În birouri se reduc zgomotele prin:
- izolarea fonică de la uşi, ferestre, tavan, pereţii laterali, folosind polistiren expandat, vată de sticlă, pâslă, beton
autoclavizat la pereţi, membrane flexibile etc.;
- mochetă pe podea;
- ecrane fonoabsorbante la unele maşini ş.a.
Clădirile de locuit se amenajează astfel:
- cu pardoseli fonoizolante, din linoleum, cu covoare, mochetă;
- spaţii de aer între planşete, sau umplute cu pâslă impregnată;
- etanşarea ferestrelor şi uşilor cu garnituri;
- pereţi dublii la 5-7 cm distanţă;
- uşi duble;
- geamuri duble de 3mm, la 15 cm unul faţă de altul;
- fixarea conductelor de pereţi cu cauciuc, sau mase plastice;
- executarea de fundaţii la pompe;
- educaţia locatarilor pentru respectarea liniştii.
Amplasarea locuinţelor va avea în vedere şi atenuarea zgomotelor.
Astfel:
- clădirile nu se construiesc paralel cu şoseaua;
- interpunerea între şosea şi blocul de locuinţe a unor blocuri administrative;
- amplasarea şoselelor în denivelări naturale, sau artificiale (văi);
- utilizarea unor ecrane de zgomot naturale, cum sunt arborii, arbuştii, rambleurile acoperite cu vegetaţie.
În figura 41 sunt prezentate câteva scheme de amplasare corectă şi incorentă a clădirilor de locuit.

Măsurile pentru reducerea poluării fonice necesită investiţii, noi materiale, noi tehnici în construcţiile civile,
industriale, în construcţia de maşini, regândirea unor procedee, instalaţii, mijloace şi sisteme de trafic şi, nu în
ultimul rând, un comportament civilizat al oamenilor între ei.
 Separatoare gravitationale si centrifugale

e . + ,

Metoda cea mai simpl~ pentr separ~rea diferitelor particule din luxurile gazoase

este metoda gravitational~ [ 1 , 2, 3, 4, 5 } . Atunci c~nd ne afl~m fin domeniul de aplicabilitate al

legii lui Stokes diametrul minim al particulelor c e _ p ot fi separate fntr-un separator

gravitational se poate calcula cu relatia:

I8HU 18Q

- 7 /(3 , - » e 7 le , - » e a t «2)

unde: d,,~ reprezint~ diametrul minim al particulelor ce pot fi separate;

H --~n~ltimea camerei, m;

U - viteza terminal~, m/s;

u - viscozitatea dinamic~ a gazului, kg/ms;

p, - densitatea particulei, kg/m';

p -densitatea gazului, kg/m;

L -lungimea camerei, m;

O -- debitul volumic al gazului, m3/s;

B - l~timea camerei, m.

Cel mai simplu echipament pentru separarea particulelor este a$a numita camer~

de despr~fuire, un exemplu fiind prezentat Tn figura 4 . 1.

»
lesire

gaz

Cosuri colectoare de praf

Figura 4.1. Camer~ de despr~fuire orizontal cu sectiune dreptunghiular~ de trecere

Eficienta acestor camere poate fi ~mbun~t~tit~ si volumul necesar separ~rii redus prin

introducerea unor suprafete de impact care s~ m~reasc~ efectul gravitatiei, precum si prin

inducerea unui moment inclinat (fig. 4.2). Introducerea unor simple sicane (figura 4.2 a), de

multe ori ~nseriate, nu m~reste spectaculos eficient~, ~n schimb m~reste c~derea de presiune.

De aceea se utilizeaz~ proiectarea unor "drumuri" ale particulelor prin capcane inertiale

rotunjite (fig. 4 . 2 b). Prin m~rirea sectiunii se provoac~ o schimbare_a vitezei relative gaz­

particul~ care conduce la depunerea particulelor (fig. 4.2 c $ i 4 . 2 d). In ultima perioad~ s-au

introdus separatoare cu forme mult mai elaborate pentru m~rirea eficientei.

Avantajele acestor camere sunt:

• constructie simpl~;

• costuri de investitie si ~ntretinere sc~zute;

• c~deri mici de presiune si absenta unor limit~ri de temperatur~ si presiune;

• materialele abrazive nu pun probleine.

 Cicloanele, separatoare de particule care apeleaz~ la efectul fortei centrifuge, sunt

probabil cele mai utilizate sisteme pentru ~ndep~rtarea prafului fin industrie. Forta centrifug~

(4.3) este mult mai mare dec~t forta gravitational~; din acest motiv cicloanele au capacitatea

de a retine particule mult mai mici ca dimensiune decat separatoarele gravitationale obisnuite.

Deoarece particulele de dimensiuni mari pot cauza deterior~ri prin eroziune peretilor

cicloanelor, se apeleaz~ de multe ori la cuplarea ~n serie a celor dou echipamente: separator

gravitational - ciclon.

(b)

(a)

_____, rntr.trc gaz

Iesire gaz

"\
Particule solide

(c) (d)

Figura 4.2. Camere de despr~fuire cu sicane

Fora centrifug~ este:

w
F = m "E (4.3)
R

unde: m reprezint~ masa particulei;

R -- raza de rotatie a curentului de gaz;

 u, - componenta tangential~ a vitezei gazului;

Din punct de vedere constructiv cicloanele (fig. 4.3) pot varia ca modalitate de

producere a rotatiei fluxului de intrare (tangentiale, axiale cu van@ de r~sucire), form a

camerei de separare (cilindric~, conic~), realizarea evacu~rii materialului solid, dimensiuni.

Diametrele sunt de la 0,02 m la 5 m si debite de l pan~ la 100 000 m/h. Grade de recuperare

de peste 90% se obtin la particule nu mai mici de l m.

Parametrii cei mai importanti ~n proiectarea cicloanelor sunt eficienta separ~rii $i

c~derea de presiune. Diverse modele de calcul ale acestor parametri si de dimensionare sunt

prezente ~n literatur~ [1, 2, 3, 4, 5].

In literatur~ [ 1 , 2, 3, 4, 5] sunt prezentate o multitudine de tipuri constructive de cicloane

utilizate ~n diverse aplicatii specifice. Deasemenea sunt prezentate cicloane pentru retinerea

particulelor lichide. Adesea pentru ~mbun~t~tirea eficientei cicloanele sunt cuplate ~n serie.

Gaz

Gaz ~h

impurificat ll

Drumul

fluxului

de gaze
. scpararc

Scut conic

Cos

praf

Praf

Dispozitiv

evacuare

praf

Praf

Gaz

impunnaart2
:

I •

-@­

Figura 4.3. Schema principial~ a unui ciclon

 Scrubere umede

O alternativ eficient~ la separarea sistemelor disperse sunt scruberele umede. Acestea

sunt capabile s~ separe at~t particule solide c~t si componenti gazosi (evident acei componenti

solubili fn ap~. Chiar si particule foarte fine (< 0 , 1 m) pot separate mn scruberele umede. De

cele mai multe ori acestea sunt cuplate cu separatoare gravitationale sau cu impac t. Sunt

~tilizate atunci c~nd particulele pot fi recupearte din faza umed~ si la debite moderate (adesea

sub 30 000 m'/h).

Din punct de vedere constructiv cele mai uti l izate scrubere umede sunt cele din tigura

4.4: turnuri cu ap~ pulverizat~ (spray) (figura 4.4 a), scrubere cu ejectoare (figura 4.4 b),

scrubere cu pulverizare auto-indus~ (figura 4.4 c), scrubere rotationale (figura 4.4 d), scrubere

Venturi (figura 4.4 d).

Gaz curat
Gaz

impurificat

Gaz

impurificat
Apa
Gaz curat

1
- -
Pf
Trcapt I

b C

i G•z cur.al i Gazcur.u

7H '
Gaz

impurificat

'--­
.he.z."
r

Prf

d e

Figura 4.4. Tpuri de scrubere

Din punct de vedere al performantelor ~n tabelul 4 . 1 se prezint~ comparativ p r i n ci p a l e l e tipuri

de scnbere. '
 Tabelul 4.1. Date comparative pentru scrubere umede

Caracteristica ·Scruber cu Scruber cu Scrubere cu Scrubere

- . - · . Scrubere

umplutur~ ejector ,', ,pulverizare rotationale Venturi,

auto-indus~

Dimensiune minim~ 0, 7 . - 1 , 5 0., 8 - 0. , 9 0,6 - 0 , 9 0 , 1 - 0, 5

. 0,05 - 0, 2
particul~, mm ' .

Vitez~ relativ~, m/s 1 10-25 8-20 25-70 40 -- 1 5 0

C~dere de presiune, 0 , 2 - 2, 5 1,5-2,8 0,4 - 1 , 0 3-20
kPa . .

Consum de ap~, I/m 0, 0 5 - 5 5-20 I - 3 0. 5 - 5

'
Consum energetic, 0. 2 - - 1 5 l 2 - 3 1 - 2 2 - 6 I 5 - 6
' ' ' ' .
kW/100O m?

densitate particule, p, = 2,42 g/cm; pentru fiecare etaj

4 . 1 . 3 Filtre de suprafat~

Aceste filtre sunt utilizate pentru inc~rc~ri mari de praf, de la c~teva grame p~ri~ la

sute de grame pe metru cub. Cele mai utilizate medii de filtrare sunt textilele netesute

compuse din fibr~ de sticl~, materiale plastice, fibre ceramice. se utilizeaz~ de asemenea

textile tesute din fibr~ de sticl~ sau fire metalice.

In cele mai multe cazuri aceste filtre sunt de forma unor saci circulari, plicuri sau

cartuse. O unitate de filrtrare contine mai multe astfel de filtre fn paralel: Filtrele saci sunt cele

mai uzuale si au diametre de 100 - 300 mm Hg si 1 , 5 - 1 0 m lungime. Modelul clasiccontine

dispozitive de scuturare prin care se cur~t~ sacii atunci c~nd s-a depus un strat mai gros de

praf. Tot mai mult se utilizeaz~ asa numitele "pulse-jet". Gazul circul~ normal din exterior

spre interiorul sacului. Pentru cur~tire se introduce prin sac un jet de aercomprimat, stratul de

praf este dizlocat si sacul respectiv este gata pentru o nou~ faz~ de filtrare. Cur~tirea are loc

alternativ pentru cate un sac sau o linie de saci din camera de filtrare, ~nacest fel procesul de

filtrare nu se opreste (cur~tirea dureaz~ 0 , I - 0,3 s). Un astfel de filtru este ar~tat in figura 4. 5 .
Acr

Gaz

. curt .

Gaz

ipaifie!g

Figura 4.5. Filtru cu saci cu cur~tire prin inversare pulsatorie

 Filtre electrostatice

Separarea electrostatic~ se bazeaz~ pe inc~rcarea particulelor cu sarcini electrice

urmat~ de depunerea la polul opus. Acest lucru este important c~nd fortele inertiale sunt

ineficiente (la m~rimi de particule sub 1 m )

Procesul are loc ~n trei etape succesive (fig. 4.6): inc~rcarea particulei, transportul

particulei la electrod, desc~rcarea si ~ndep~rtarea particulei pe electrod. Ionii necesari pentru

inc~rcarea particulelor sunt produsi prin efect corona la electrodul de emisie. Rezultate optime

se obtin la c~mpuri puternice produse de c~deri mari de tensiune (circa 60 -- 8 0 k V ) . ·

Un separator electrostatic tipic este ar~tat ~n figura 4.7. Filtrele pot functiona uscate

sau umede. In separatoarele uscate stratul de praf depus pe elctrozi este ~ndep~rat periodic

prin lovire cu niste ciocane, cur~tire care se fectueaz~ fn flux, alternand zon~ cu zon~

depunerea cu cur~tirea. Pentru precipitatoarele umede se cur~t~ electrozii cu un flux de ap~

care antreneaz~ praful depus.

Electrod
Molccula Malecul
cmitent
8 " a

Purticula

de praf

incurcata

Figura 4.6. Diagrama schematic a procesului de separare electrostatic~

Gaz Gaz

curat 1 purificat

t
Praf Praf Praf

Figura 4. 7. Separator electrostatic

 Eliminarea impurit~tilor gazoase

Procedee de eliminare a impurittilor gazoase

Pentru eliminarea impurit~tilor gazoase se utilizeaz~ o multitudine de procedee care

pot fi clasificate ~n urm~toarele operatii unitare:

• procedee bazate pe absorbtie (fn solutii de amine, ~n solutii de s~ruri alcaline,

fn solutii de hidroxizi; in ap~, ~n solutii complexe);

• procedee bazate pe adsorbtie (pe c~rbune activ, pe site moleculare, pe oxizi, pe

adsorbanti speciali);

♦ separarea prin membrane

• conversia chimic~;

In sectiunile urm~toare se vor prezenta principiile de baz~ ale primelor· trei

procedee.

Absorbtia
1 ,

Procedeele bazate pe absorbtie sunt cele mai utilizate. In cele ce urmeaz~ se. vor

prezenta c~teva aspecte privind acest procedeu. . . ,

Exist~ o multime de procese industriale ale diferitelor firme, procedee o r i g i n al e care

sunt utilizate ~n diferite situatii. Se va reveni mai tarziu pe larg asupra acestora atunci c~nd se

vor prezenta procedeele de purificare pentru impurit~ti specifice.

Procedeul cel mai utilizat este cel bazat pe absorbtia compusilor cu sulf fn diferiti

absorbanti. Procesele pot fi regenerative sau neregenerative. Se apeleaz~ la procedeele

neregenerative atunci c~nd se intentioneaz~ obtinerea unor continuturi finale ~n compusi cu

sulf extrem de mici si de obicei acestea sunt etapele finale din procesele de eliminare avansat~

a hidrogenului sulfurat.

In procedeele regenerative se alege un absorbant care formeaza un complex cu

compusul ce urmeaz~ a f ~ndep~rtat (proces care are loc ~n coloana de absorbtie), complex

care este apoi descompus, regenerandu-se absorbantul (proces care are loc fn coloana de

desorbtie). Schema de baz~ a procesului este ar~tat~ in figura 4. 8 .

Procesele de absorbtie si desorbtie pot fi proiectate utilizand o serie de metode. La

baza tuturor metodelor stau datele de echilibru, relatia de echilibru find o corelatie ~ntre

presiunea partial~ a solutului in faza gaz si concentratia acestuia ~n faza lichid. Detalii asupra

echilibrului acestor solutii pot fi g~site ~n diverse lucr~ri [8, 17, 1 8, 19, 20]

Metoda cea mai utilizat~ pentru calculul num~rului de talere necesare operatiilor de

absorbtie si desorbtie este metoda McCabe -- Thiele. Diagrama, mn coordonate X (concentratia

solutului fn faza lichid~) -- Y (concentratia solutului in faza gaz), cuprinde curba de echilibru

si dreapta de operare (fig. 4.9) [8].

Costul de operare al operatiei complete de absorbtie-desorbtie depinde de fluxul

recirculat de absorbant. O parte din c~ldura necesar~ desorbtiei se recupereaz~ de la

absorbantul regenerat din baza coloanei de desorbtie, restul de c~ldur~ necesar~ find furnizat~

in refierb~torul coloanei.

Cldura de absorbtie este eliberat ~n procesul de absorbtie. Ea este uzual uor mai

ridicat~ dec~t entalpia de condensare a gazului absorbit. Oricum, ~n cazul sistemelor puternic

neideale, c~ldura de absorbtie poate fi foarte ridicat~. Aceast~ situatie trebuie luat~ ~n

considerare la proiectarea coloanei de absorbtie.

 Apa de

racire

Absorber

- --Desorbcr

Recuperutor

Solvent dc

complctarc

Figura 4.8. Schema tehnologic~ de principiu a procesului de absorbtie

O variant~ modificat~ a procedeului de baz~ este schema cu fluxuri laterale (fig. 4 . 1 0 ) .

Avantajul schemei este c numai o parte din solutia de amin~ folosit~ ca absorbant este

stripat ~n zona concentratiilor mici de hidrogen sulfurat ~n solutie, ceea ce conduce la un

consum mai mic de abur. Dezavantajele sunt legate de complexitatea mai mare a instalatiei,

de necesarul de talere mai mare. ·

In ceea ce priveste tipul de coloane de absorbtie utilizate se pot aminti:

• absorbere cu pulverizare;

• scrubere cu jet;

• coloane cu umplutur~;

• coloane cu talere.

• absorbere in film.

In X, kmol H, S/kmol MEA

Figura 4.9. Determinarea n u m ~ ru l u i de e c h i l i b r e necesare absorbtiei

Nenum~rate lucr~ri prezint metode de dimensionare a acestor tipuri de coloane [8, 9, 17].
 Figura 4.10. Schema tehnologic~ a procesului de absorbtie-desorbtie cu fluxuri laterale

Adsorbpia

Cercet~rile privind utilizarea materialelor solide poroase pentru ~ndep~rtarea

vaporilor din amestecuri gazoase au ~nceput cu constructia primei instalatii industriale pentru

producerea carbonului activ in 1900,. carbon utilizat la rafinarea zah~rului. Dewar, care a

lucrat cu carbon activ, silicagel si gel de oxid de aluminiu, a obtinut primele patente ~n 1 9 0 5 .

A urmat ~ndep~rtarea solventilor, organici din aer si recuperarea prin desorbtie cu abur

(Bayer). Din 1960 dezvoltarea catalizatorilor si utilizarea de noi adsorbanti a deschis drumul

unor noi aplicatii. ,. j " ' .

. · ' i n esent~, adsorbtia inseamn~ aderarea moleculelor de gaz sau vapori la suprafata

interioar~ a solidelor cu porozitate ridicat~. O schem~ s i m p l i fi c a t Z a procesului este ar~tat~ in

fi g u r a 4 . 1 1

s Adsorbtia poate fi fizic~ (la care sunt prezente leg~turi fizice ~ntre absorbant $i

mol eculele adsorbite, forte van der Waals) sau chimic~ fin care apar energii de interactiune

mai puternic~ producand transformori chimice care pot fi reversibile sau ireversibile.

Capacitatea de adsorbtie a unui adsorbant pentru un adsorbit la echilibru la

temperatur~ constant~ depinde de m~rimea si structura porilor de la suprafat~ si este

reprezentat~ ca functie de concentratia ~n gazul purt~tor prin izoterma de adsorbtie

=1(/P.),
s.

0
° % % ° % 0
e 0

-· - - - -
--- 0
0
0

e
.0 0 0
...

'
'\
\

\
I
T
f
1
t

Figura 4.11. Schema simplificat~ a proceselor de adsorbtie - desorbtie

 lzoterma de adosrbtie poate fi reprezentat~ p ri n diferite modele analitice [8, 2 1 , 22, 23,

24]:

> modelul Freundlich:

(4.4)
x=k·p"

> modelul Langmuir:

% · b · p

r ­ (4.5)

·· 1+b·p,

► modelul Brunauer-Emmert-Teller (BETT):

D, 1 C-1 p, (4.6)

V (p . - p ) e·C Ve·€ P.
In ecuatiile (4.3 . . . 4.5) simbolurile au urm~toarele semnificatii:

k, n -constante specifice ale adsorbantilor;

~-
- x -capacitatea de adsorbtie, g/ 1 0 0 g adsorbant;

valoarea de saturatie a izotermei pentru acoperire monomolecular~, g / 1 0 O g;

b - coeficient de adsorbtie;

C - constant~;

p, - presiunea partial~ a speciei adsorbite, Pa;

p, - presiunea de vapori a speciei adsorbite, Pa;

V -- volum adsorbit, ml;

/ volum adsorbite pentru acoperire monomolecular~, ml.

La temperaturi fn adsorbtie sub temperatura critic~ a speciei adsorbite, porii

adsorbantului pot fi umpluti cu lichid. Condensarea capilar~ creste capacitatea de adsorbtie a

adsorbantului.

Deoarece tranzitia de la faza gaz la faza adsorbit~ este asociat~ cu o e m i s i e de energie,

adsorbtia este un proces exoterm. Energia eliberat~ ~n cursul procesului de adsorbtie este

cunoscut~ sub numele de entalpie de adsorbtie.

Adsorbantii industriali utilizati ~n tehnologia gazelor nu sunt ~n general fin divizati dar

sunt granule cu porozitate ridicat cu o suprafat~ interioar~ ridicat~ capabil~ s~ retin~ cantit~ti

mari din specia adsorbit~. Suprafata specific~ este principalul factor care determin~

capacitatea de adsorbtie. Se determin~ prin metoda BET (DIN 66131) si se bazeaz~ pe

izoterma de adsorbtie a azotului la punct de fierbere (strat monomolecular).

Structura porilor este important~ pentru d i fu z i v itatea s p eciei adsorbite spre centrii

activi. In afara de sitele moleculare, la care cavit~tile sunt legate de pori de diametru uniform,

ceilalti adsorbanti prezint~ un spectru de m~rimi de pori. Conform IUPAC acestia se pot

clasifica ~n:

' macropori d > 50 nm;

mezopori 50 > d > 2 nm;

micropori 2 > d > 0,4 nm;

submicropori d < 0 , 4 nm.

Diametrele porilor pot fi determinate prin diferite metode depinzand de m~rimea

p orilor.

Alte caracteristici importante ale adsorbantilor sunt:

• porozitate (volumul porilor raportat la volumul adsorbantului;

• hidrofobicitatea ;

• selectivitatea.

Adsorbantii industriali pot fi clasificati conform tabelului 4.2.

 Tabelul 4.2. Adsorbani industriali
., . .

Adsorbanti . Suprafat~ Caldur~ Dens. Aplicatii t i p i c e

specific~, specific~, vrac,

•
ml% J/kg K ks/m'

C~rbune activ

pori fini 1000-- 850 400-500 tratarea aerului rezidual,

1200 dezodorizare, separarea subst. .cu

; • ; ++ •'• . . -

puncte de fierbere ioase

pori medii 1200-1400 850 350-450 recuperare solventi, adsorbtia

subst. cu puncte medii 'de

+ ,

fierbere

pori largi 1000-1500 850 300-400 adsorb;ia subst. cu puicte

.
ridicate de fi e r b e r e '

Cocs activat <400 850 500-600 separarea dioxinelor, furanilor,

.,

SO, si NO

Site moleculare <JOO 1000 620 fndep~rtareazot si oxigen din

din carbon aer, adsorbtia metanului din

b i o u az .

Oxid de aluminiu 100-400 920 700-800 desulfurare gaze

..
.Silicagel , +

oori fini 250-350 920 700-800 dezodorizare, uscare gaze

Dori largi 600-850 920 400-800 adsorbtia hidrocarburilor

-Site moleculare
«
Hidrofile 500-1000 900 600-800 uscare gaze, fractionare

hidrocarburi

Hidrofobe 500-700 900 400-500 tratarea aerului rezidual,

recuoerare solventi

Adsorbanti 1000-1500 350 300-400 recuperare solventi, recuperare

polimerici (r~sin~ gazolin~

. • • .

,.
stiren-divinil
.. , ,

benzen)

Propriet~tile unor adsorbanti pot fi modificate prin impregnarea cu substante organice

sau anorganice pentru a da efecte separare aditionale (tabelul 4 . 3 ) .

Tabelul 4.3. Reactiile c~rbunelui activat impregnat cu contaminanti din fl u x u ri l e de gaze

Contaminant Agent de Substant~ Conversie

impregnare activ~

Amoniac cupru CuSO+5H,0 CuSO,5H,O+4NH, V[Cu(NH),SO,+5H.0

Hidrogen argint Ag, Ag0 '

2As5H+30,VAs,0,+3H.0
arseniat zInc ZnO, Na,Zn0,

Acid cupru Cu0, Cu,0 2HCN+Cu,OV2CuCN+H,O

cianhidric zInC ZnO, Na,Zn0, 2HCN+ZnOVZn(CN)+H,O

Fosgen cupru Cu0, Cu,O coC+CuovCuC1+Co,

z1nc ZnO, Na,Zn0, COC,+ZnOVZnCl+CO,

"
.

Mercur sulf S% Hu+SVHS ••'

 Principalele criterii pentru selectia adsorbantilor pentru purificarea gazelor sunt:

• selectivitate ridicat~ si cinetic~ rapid~ pentru componentii ce trebuie el i m i n a t i ;

¢ capacitate ridicat~ de adsorbtie chiar si la concentratii joase;

• usurinta desrobtiei;

• stabilitate termic~ si chimic~;

• hidrofobicitate si rezistent~ la sf~r~mare.

Propriet~tile relevante ale substantelor ce trebuie eliminate sunt:

• masa molecular~;

• usurint~ desorbtiei;

• punctul de fierbere sau limite de d i s t i l a r e;

• solubilitate ~n ap~;

• structur~ chimic~ si stabilitate;

• imflamabilitate;

• temperatur~ critic~;

• tensiune superficial~;

• corosivitate;

• structur~ molecular~.

Criteriile privind alegerea adsorbantului optim sunt pe larg prezentate 'in [ l , 8, 2 1 ].

In ceea ce privete aparatura de adsorbtie, ~n figura 4. 1 2 se prezint~ principalele tipuri

de adsorbere. Astfel, datorit~ propriet~tilor mecanice defavorabile, cele mai des int~lnite

adsorbere sunt cele cu pat fix (a). Operatiuni continue pot fi realizate cu adsorbere rotative

(b), adsorbere fn strat fluidizat (c) sau strat mobil (d) si fn contracurent (e), precum $i

adsorbere cu flux antrenant (f).

Regenerarea poate fi realizat~ prin:

• desorbtie cu abur;

• desorbtie cu gaze calde;

.• desorbtie cu presiune oscilant~ (variabil~);

¢ extractie cu solventi.

Pentru o instalatie cu pat fix de c~rbune activ si regenerare cu abur, schema principial~

a fluxurilor in timpul operatiilor dintr-un ciclu de functionare sunt prezenate ~n figura 4 . 1 3 .

ln figura 4.14 se prezint~ posibilit~tile de prelucrare a produsului obtinut prin

desorbtie (constand ~n vapori de solvent, abur, condens).

Existenta mai multor tipuri de adsorbanti cu propriet~ti fizice, chimice si mecanice

variate, ~n asociatie cu o multime de cerinte de purificare au condus la dezvoltarea unor

procese industriale de o varietate impresionant~. Cea mai veche aplicatie, recuperarea

solventilor organici din aerul impurificat, a apelat la un proces disconti nuu care utilizeaz~

adsorbere cu strat fix de c~rbune activ. Desorbtia se realizeaz~ cu abur urmat~ de uscare cu

aer sau gaze calde si r~cire.

In sectiunile dedicate elimin~rii unor impurificatori specifici se vor prezenta procesele

industriale cele mai importante.

Separarea prin membrane

Una din sfid~rile ingineriei chimice din ultimii cincizeci de ani este separarea prin

membrane. Succesiv au ap~rut microfiltrarea, ultrafiltrarea, osmoza invers~, dializa,

electrodializa, iar ~n ultimii ani, separ~rile de gaze, pervaporarea, distilarea prin membrane $i

separ~rile prin membrane lichide. Aceste procese ofer~ bune perspective, consumul energetic

fiind de obicei mult mai sc~zut comparat cu procesele neconventionale de separare [I, 7, 9,

10, 12, 13, 20]

 lesire Mediu

orbtie

Strat

sorbant I es ire

Strat intermediar gaz

Segment
Suport s i sita

de racire

ro use

Intrare • . de

gaz desorbtie

a l n t ra r e
Strat

gaz
Adsorbant
adsorbant

regenerat

Adsorbant

Surat
regenerat

mobil

1ncarca

Strat
I es ire
fluidizat

a»
Intrare

gaz
C

Adsorbant

Adsorbant •
regenerat

incarcat ·

lesire
Reactor

lg"s tubular
gaz
gaz ,---'---,

Adsorbant

regenerat

lntrare
' Fil u
lntrare,

<Saa±
gaz

incarcat A ds o r b a n t
. .

incarcat
Adsorbant

incarcat

Figura 4.12. D i fe ri t e tipuri de ads orbere

 Gaz purificat

Desorbtie
Adsorb tie

'

__I
-
I
Gaz I T
I __

► .--:
i m p u rii i c a t

1lJ
I

Apa de

racure �- ,.
,.
Apa de
Apa
• .
-◄ .
racrre

Aer
Solvent

•
•

Apa
Separator

Figura 4.13. Schema principial~ a unui ciclu complet adsorbtie - desorbtie

Solvent in fluxul

desorbit

4 t i
Insolubil in apa Partial solubil Miscibil cu

(hidrocarburi in apa (acetat apa (etanol,

alifaticc, toluen, de ctil, MEK, acctona, DMF,

xilcni) alcool/toluen. izopropanol)

MEK/toluen)

Sep=/.,,, %
Uscarc
t
Tratament
i
Procese de
\
Fractionare.
-.

diferenta de ehimiea rcpctat cu membrana (atmosferica

densitate (NaOh, abur sau in vid)

KOH)

t i i
• •
Solvcnti anhidri + produsi dc reactic

I
Fractionare

t v
Componenti i n d i v i d u a l i ' Produsi de reactic

Figura 4.14. Metode de prelucrare a produsului desorbit

 ln general un proces de membran~ poate fi sinteuic exemplificat prin modulul din

figura 4. 1 5 .

Modul

Ali men tare Retinut.

Faza gaz, p'

Permeat
Faza gaz, p'

Membrana

p'>p"

Figura 4. 1 5. Modul de separare prin m e m b r a n ~

in separ~rile de gaze un flux de gaze alimenteaz~ modulul. Sub forta motrice a

diferentei de presiune, unii componenti str~bat membrana, fl u x ul de alimentare fiind divizat in

fluxul permeat si fluxul retinut. Dac~ membrana prezint~ o permeabilitate mai ridicat~ pentru

unul din componentii din alimentare fata de ceilalti, acest component este ~imbog~tit , fi n

permeat, sc~z~ndu-i concentratia ~n retinut.

Gazele pot fi separate ~n membrane microporoase la fel de bine ca, s i . f n

membranele omogene. In general selectivitatea ~n membranele poroase este sc~zut~ datorit~

transportului bazat pe difuzia Knudsen. Selectivit~ti mult mai ridicate pot obtinute· fn

membranele omogene unde transportul este bazat pe difuzia componentilor in membran~.

Transferul de mas~ ~n prin difuzie este ilustrat ~n figura 4 . 1 6 , $i const~ din trei pasi:

• sorbtia (dizolvarea) componentului din alimentare fn faza polimer , proportional cu

coeficientul de repartitie;

• difuzia componentilor individuali fn interiorul membranei conform cu gradientul de

activitate;

» desorbtia componetilor din membran~ ~n faza permeat.

M embr an a

Ali�entare - .- ..... · ··1 Perme:�

, x, 4,

•r·__�.;,
• p

z
J

Figura 4 . 1 6. Diagram~ pentru ilustrarea mecanismului de transport prin membran~

• (-activitate, p - presiune, x -- fractie molar~, J -- flux)

Fluxul transportat printr-o membran~ omogen~ este dat de ecuatia:

DS(-p") P(p-p')
J = = = =" ( 4 ] )
Az Az

unde D reprezint~ coeficientul de difuzie;

S - c o e fi c i e n t u l de solubilitate;

P -- permeabilitatea.
 Selectivitatea este dat~ de raportul permeabilit~tilor celor doi c o m p o n e n t i :

p
a , , = -'
, (4.8)

Materialele cele mai utilixzate pentru fabricarea membranelor separatoare de gaze sunt

elastomerii si alti polimeri: polidimetilsiloxane, polimetilpenten~, cauciuc siliconic, polistiren,

poliamide, polisulfone, polietilentereftalat, acetat de celuloz~, poliimide etc.). In lucr~rile

amintite [25, 26, 27, 28, 29, 30] sunt prezentate comparativ permeabilit~tile si selectivit~tile

pentru gazele uzuale si pentru diferiti polimeri.

in ceea ce privete realizarea practic~ a modulelor, pentru separ~rile de gaze se

utilizeaz~ cel mai adesea module fabricate din membrane tubulare cu diametre mai mici de

0,5 mm (hollow fiber) sau module cu membrane plate ~nf~surate ~n spiral (spiral wound).

Utilizarea modulelor este deosebit de versatil~, ele permit~nd at~t cresterea capacittii prin

cuplarea ~n paralel a mai multor module pan~ la atingerea capacit~tii dorite, c~t si

imbun~t~tirea separ~rii. In figura 4 . 1 7 se prezint~ dou~ posibilit~ti de Tmbun~t~tire a separ~rii:

• in primul caz se utilizeaz~ o cascad~ s i m p l ~ , far~ reflux de retinut, pentru cazul ~n care

retinutul nu are practic valoare si ~n care se cere o ~mbog~tire a produsului util din

permeat;

• fn al doilea caz, se pot observa dou~ sectiuni: una de imbog~tire, cealat~ de stripare.

Este interesant c num~rul de trepte necesare ~n acest caz poate fi determinat prin

metoda McCabe-Thiele, cunoscut~ din fractionare.

Permeat Permeat

Retinut
0
...
-�

oD
0
.o
E
-
Alimentare

Retinut

Alimentare

a b

Figura 4 . 1 7. Mod de conectare a modulelor ~n vederea ~mbun~t~tirii separ~rii

.'

4.2,2 Eliminarea compusilor cu sulf

Eliminarea compusilor cu sulf comport~ mai multe aspecte depinz~nd de tipul

compusilor ce trebuie ~ndep~rtati. In general p r o bl e m a comport~ trei aspecte si anume:

· • e li minarea h idrogenului sulfurat;

• eliminarea mercaptanilor si a s u l fu r i i de carbonil;

• eliminarea dioxidului de sul f.

 Elmunarea hdrogcnuhut sulfurat

Eliminarea hidrogenului sulfurat poate fi privit~ din dou~ puncte de vedere, cel al

~ndep~rt~rii hidrogenului sulfurat in vederea atingerii unor conditii de calitate a gazului

respectiv si cel al recuper~rii hidrogenului sulfurat in vederea obtinerii s u l fu l u i si ulterior a

acidului sulfuric. Cel de al doilea aspect a cp~tat o dezvoltare deosebit~ fin ultimii anii, astfel

inc~at la ora actual~ sulful obtinut din hidrogen sulfurat a c~p~tat o pondere important~ fn

balanta productiei mondiale [9, 10, H , 12, 1 3 , 1 4 ] S u l fu l o b t i n u t din hidrogen sulfurat este de

3,5 ori mai i e ft i n dec~t sulful nativ si este de o puritate deosebit~ (uneori peste. 99%).

Procedeul de baz~ este procedeul Claus [ I 5 , 7], proces de oxidare catalitic~ pe alumin activ

sau bauxit~. Procesul are la baz~ dou~ etape succesive: prima oxidarea complet a o treime

din hidrogenului sulfurat la dioxid de sulf, a doua oxidarea restului de hidrogen sulfurat cu

ajutorul d i o x i d u l u i de sulf format la sulf. La ora actual se utilizeaz o schem~ ~n care dup~

arderea hidrogenului sulfurat ~n flac~ra urmeaz etapa catalitic~, de.obicei in dou~ etape [16].

In gazele naturale si fn gazele de rafin~rii se int~lneste, ~n proportii variabile, si dioxid de

carbon. Dac~ acesta este prezent sub 30% volum atunci se poate utiliza procedcul Claus

normal. La un continut de peste 30% se foloseste un procedeu Claus a d a p t a t. .

In general continutul de hidrogen sulfurat al gazelor utilizate ca combustibili cste

cuprins ~ntre 0- si 30% volum, functie de tipul gazului si de provenient~. Gazcle respective

mai pot contine dioxid de carbon, sulfur~ de carbonil, tiofen si mercaptani. Este evident c~

prezenta acestor compusi trebuie avut~ ~n vedere la eliminarea hidrogenului sulfurat. N i v e l ~ l

pan la care se face eliminarea hidrogenului sulfurat depinde de modul de utilizare a gazului:

0,0177 g/Nm' pentru gaze utilizate la ardere (0,34 ... 0,68 g/Nm' pentru ceilalti compusi cu

sulD), I g/Nm pentru procese metalurgice si sub I ppm masic pentru unele procese chimice.

Procedeul cel mai utilizat pentru el i mi n ar ea hidrogenului sulfurat este procesul de

absorbtie ~n solutii apoase de etanolamine, numit si Girbotol. Procedeul const~ din absorbtia

hidrogenului sulfurat din gaze ~ntr-o coloan~ echipat~ cu talere sau cu umplutur . Se

utilizeaz~ ca absorban t o solutie apoas~ de etanolamin~ cu o concentratie de 10 ... 30%. La

temperaturi relativ sc~zute (20 . . . 40C) se formeaz~ un complex care ~n coloana de desorbtie

sau stripare este descompus la temperaturi relativ ridicate ( 1 1 0 . . . 120C), pun~nd fin libertate

hidrogenul sulfurat si amina care este recirculat la coloana de absorbtie dup~ o , r~cire

prealabil~. Procedeul se aplic~ pentru eliminarea hidrogenului sulfurat din gaze care pot

confine dioxid de carbon, cantit~ti mici de d i s u l fu r ~ de carbon si s u l fu r ~ de c a rb o n , dar nu si

amomac.

A minele utilizate sunt:

• trietanolamina (TEA), prima utilizat~;

• monoetanolamina, MEA;

• dietanolamina, DEA.

Solu t i i l e apoase de MEA este cea mai convenabil~ variant~ pentru c~ prezint~ cea mai

mare capacitate de absorbtie pe unitatea de mas~, reactivitate ridicat~, pret sc~zut, stabilitate si

usurint~ ~n regenerare. Dac~ gazele care contin sulfur~ de carbonil, utilizarea MEA este

neindicata din cauza complexului stabil format cu aceasta. In acest caz este indicat~ utilizarea

solutiilor apoase de DEA; in plus, DEA are si o volatilitate mai sc~zut~ dec~t cea a MEA,

ceea ce conduce la pierderi mai mici prin vaporixzare.

Un caz deosebit este cel ~n care este necesar~ si uscarea gazului: ~n acest caz faza de

sp~lare a gazului pentru ~ndep~rtarea MEA se inlocuieste cu o faz~ de sp~lare cu DEG.

Atunci c~nd se urm~reste eliminarea selectiv~ a hidrogenului sulfurat din gazele care

contin si dioxid de carbon, se utilizeaz~ TEA $i metidietanolamina (MDEA). '

Alegerea concentratiei solutiei de MEA utilizate depinde de ,experien~ in operarea

instalatiilor, de efectele corozive, de efectul termic al reactiei, de pierderile de amin~ prin

vaporizare. Se recomand~ o concentratie de 1 5 % mas~..

 Pentru s o l u t i i l e de DEA se accept aceesi concentratie, I 5 .. 25% mas~, capacitatea de

absorbtie fi i n d in acest caz miai mic~. Cresterea concentratiei de amin~ este limitat~ de

cresterea coroziunii si de cresterea concentratiei hidrocarburilor absorbite.

. Procedeul mixt de eliminare a hidrogenului sulfurat si a vaporilor de ap~, propus de

Hutchinson [8] cunoscut sub numele de procedeul glicol-amin~ este util ~n purificarea agzelor

naturale cu presiuni ridicate, cea mai bun~ solutie fi i n d un amestec DEG -- TEG cu 5% mas~

api.

Schema clasic de desulfurare cu amine este cea prezentat~ ~n figura 4 . 8 (procedeul

Girbotol). Pornind de la schema de baz~ se pot realiza variante care s~ permit eliminarea

dezavantajelor procesului de baz~ Astfel, pentr desorbtia hidrocarburilor solubilizate in

solutia de a m i n ~ se utilizeaz~ unul sau mai multe vase de degazare care sunt plasate pe l i n i a

de la coloana de absorbtie la coloana de desorbtie, lucrand la presiuni cuprinse ~ntre presiunile

din cele dou~ coloane. Eliminarea hidrogenului sulfurat desorbit in acest vase se face prin

reabsorbtie cu solutie de amin~ fin coloane plasate deasupra vaselor de degazare [8]

Eliminarea pierderilor de amin de la v~rful coloanei de absorbtie se face p r i n sp~larea

gazului cu ap~, ·splare care are loc ~ntr-un tronson de coloan~ plasat la v~rful coloanei de

absorbtie. Ca surs~ de ap~ se poate folosi ap d i n vasul separator al coloanei de desorbtie ca

atare sau stripat~ in prealabil, sau ap care este apoi preluat~ din coloan~, si ulterior supus

fraction~rii, obtin~ndu-se o solutie de amin~ de concentratie egal~ cu cea a solutiei utilizate fin

absorbtie si ap~.

Pentru schema combinat~ desulfurare uscare se utilizeaz ca absorbant un amestec de

glicoli si etanolamine, utiliz~ndu-se scheme tehnologiece care fac obiectul unor brevete.

Aportul de c~ldur de la baza coloanei de desorbtie se realizcaz prin utilizarea

reficrb~toarelor tip cazan (cu spatiu de vapori) sau refierb~toare termosifon verticale.

Schema perfectionat~ care utilizcaz~ luxuri laterale este prezentat in figura 4 . 1 0 . ln

lucrarea [8] se prezint~ metodologia de calcul al n u m ~ ru l u i de talere teoretice necesare pentru

co l o a n a de absorbtie si desorbtie pentru cele dou~ scheme, date de e c h i l i b ru necesare

dimension~rii, bilantul termic si determinarea regimului termic al c o l o a n c l o r, ratia de

absorbant precum si elemente necesare dimension~rii coloanelor (n~ltime si d i a m e t ru ) de

diferite tipuri (echipate cu talere sau cu diverse umpluturi), elemente prezente si in lucrarea

(9]. '

Alte aspecte importante privind i n s t al a t i i l e industriale (referitoare la proiectare,

constructie si operare), aspecte legate de purificarea solutiilor ade absorbanti, spumarea,

coroziunea si alegerea materialelor, pierderile de a m i n e sunt prezentate pe larg ~n lucrarea [8].

O alternativ~ la utilizarea solutiilor de etanolamine este utilizarea solutiilor de s~ruri

alcaline [8]. Un exemplu ~n acest caz este procedeul care se bazeaz~ pe utilizarea solutiilor de

carbonat de sodiu sau potasiu, procedeu cunoscut sub numele de procedeul Seaboard.

Procedeul utilizeaz~ solutii cu concentratia de 3 ... 3 , 5 % si se bazeaz pe reactia reversibili

de formare a sulfurii de sodiu (NaHS). Regenerarea se face utiliz~nd oxigenul din aer (figura

4 . 1 8 ) sau stripare in vid (figura 4 . 1 9 ) .

Procedeul cu carbonat de sodiu la firmei Koppers Company Inc. permite pentru gaze

de cocserie cu presiune mic~ randamente de eliminare a hidrogenului sulfurat de 90' . . . 95%.

Pentru gaze de rafin~rie de presiune mare, Robu [31, 32] a propus striparea la presiune

autmosferic~ cu un consum mai mare de abur, obtin~ndu-se pe un pilot la scar industrial

randamente de eliminare de 98% la ratii rezonabile de absorbant.

Un alt procedeu, al firmei Shell Development Company [8], utilizeaz ca absorban t

osfatul tripotasic, stabil si nevolatil. Procedeul Thylox, dezvoltat de Koppers Company Inc.

utilizeaz~ ca bsorbant o solutie a r s e n o - a l c a l i n .

 Gaz purificat A\er SI
◄· . -·- -
gaze
1
acide

-
d
C:
- cJ

C:
0 0
.o o
.... ....
cd
c
0
0

0
0
-0
J
cd
cd
0
cu
.... -
on
c

c
0
u
.0 Aer
0
0

- «

Gaz alimenta 6
­
Cl)
% ­
U

S u fl a n t a

Figura 4 . 1 8. Schema tehnologic~ a procedeului Seaboard

Gaz purificat

. , Gaz acid

£--

a
0
cd

a
u

Gaz alimentare ·­
-=1

-
u
0 Abur

Figura 4.19. Schema tehnologic~ a procedeului de absorbtie cu solutie de carbonat si stripare

in vid

Eliminarea complet a hidrogenului sulfurat din gaze care au fost initial tratate printr­

unul d i n procedeele clasice sau gaze cu continut redus de hidrogen sulfurat se realizeaz~ prin

absorbtie ~n solutie de hidroxid de sodiu. Prin acest procedeu se poate ajunge ca ~n gazul

purificat continutul de hidrogen sulfurat s~ fi e de I . . . 2 ppm sau chiar mai putin. Instalatia

(fig. 4.20) nu prezint~ dec~t o coloan~ de absorbtie compus~ d i n trei zone: o zon~ de sp~lare a

gazului cu ap si dou~ zone de splare cu solutie de hidroxid de sodiu. Datorit~ continutului

sc~zut de hidrogen sulfurat sunt necesare cantit~ti mici de NaOH, un grad acceptabil de

umectare a umpluturii fi i n d realizat prin recircularea s o l u ti i l o r pentru fiecare tronson atunci

c~nd capacitatea mare a instalatiei impune utilizarea coloanelor de diametru mare.

 Gaz purificau

G a z dc p i r o l i z a

Solutic cpuizat solutic N @ O H

sprc n c u t r a l i z a r c t t
proaspa a p
complctare A p a proaspala
pt. c o m p l e t a r c

Figura 4.20. Schema tehnologic a instalatiei de e l i m i n a r e a hidrogenului sulfurat d i n gazele

de piroliz~ prin absorbtie ~n solutie de NaOH

Atunci c~nd ~n gazul impurificat este prezent si dioxidul de carbon, coloana se

proiecteaz~ pentru absorbtia acestuia, viteza de absorbtie a hidrogenului sulfurat fiind mult

'
mar mare.

Toate procedeele prezentate pan~ acum sunt procedee care au la baz absorbtia cu

reactie chimic~. In utima perioad~ au ap~rut o serie de proccdee care folosesc ca absorbanti

solutii care permit o absorbtie fizic~ simultan~ cu absorbtia chimic~.

Procedeul S u l fi n o l dezvoltat de Shell Development Co. utilizeazi ca absorbant o

solutic apoas de alcanolamin~ si s u l fo l a n care prezint urm~toarele avantaje fata de

procedeele c l a s i c e care utilizeaz solutii de a m i n e

• c h e l t u i e l i de i n v e s t i t i i si operare mai m i c i ;

• se e l i m i n s i m u l t a n cu hidrogenul sulfurat si d i o x i d u l de carbon, m e r c a p t a n i i si s u l fu r

de carbonil.

Regenerarea absorbantului se face p r i n stripare cu abur sau prin s i m p l dctent~ ~ntr-ur

vas separator.

Procedeul Estasolvan poate fi u t i l i z a t fie pentru eliminarea hidrogenului. sulfurat dir

gaze s~race fn hidrocarburi Cs, fie la eliminarea hidrogenului sulfurat simultan cu absorbti

hidrocarburilor in cazul gazelor bogate cu continut ridicat de C. Absorbantul fo l o s i t est«

tributilfosfatul. Acesta are o mare putere de solubilizare a compusilor cu sulf s i m u l t a n cu c

selectivitate ridicata pentru hidrogen sulfurat in prezent de dioxid de carbon. In [8] s

prezint~ dou variante de utilizare a procedeului Estasolvan.

Procedeul Stretford [8] se bazeaz~ pe absorbtia chimic~ a hidrogenului sulfurat ~ntr-c

solutie apos~ alcalin~ de s~ruri de sodiu ale i z o m e ri l o r 2,6- i

$ 2,7- ai acidulu

antrachinonsulfonic. Procedeul presupune cinci faze: absorbtia, reducerea acidulu

 a n t r a c h t n o n d i s u l f o n i c prin ad~ugare desulf, punerea in liberatea a sulful ui, reoxidarea a c i d u l u i

antrachinondisulfonic redus, reoxigenarea s o l u t i e i a l c a l i n e (figura 4 . 2 1 ) .

Alte procedee comerciale sunt:

• procedeul Purisol care utilizeaz~ ca absorbant N-metilpirolidon~, utilizat la

eliminarea selectiv~ a hidorgenului sulfurat, la eliminarea global a

componentilor acizi, la reducerea c o n t i n u t u l u i de dioxid de sulf;

• procedeul Selexol utilizat la eliminarea c o m p u s i l o r cu sulf si a d i o xi d ul u i de

carbon si care utilizeaz~ ca absorbant dimetileterul p o l i e t i l e n g l i c ol u l u i

(absorbant Selexol);

¢ procedeul Rectisol utilizat pentru elimnarea hidrogenului sulfurat, d i o x i d u l u i

de carbon, amoniacului, acidului cianhidric, hidrocarburilor grele prin

utilizarea metanolului ca absorbant;

• procedeul SPA-DEA utilizat la purificarea gazelor cu cel put in 35 bar si cu

continut de hidrogen sulfurat si d i o x i d de carbon de cel putin 1 0 %;

¢ procedeul Fluor Econamin utilizat pentru eliminarea hidrogenului sulfurat si a

dioxidului de carbon foloseste ca absorbant o solutie apoas~ de diglicolamin~;

¢ procedeul Fluor Solvent se aplic gazelor de mare presiune cu continuturi

ridicate de hidrogen sulfurat si dioxid de carbon utiliz~nd ca absorbant

carbonatul de propilen~ cu cel mult 1 % ap~;

¢ procedeele Benfield si Catacarb sunt similare si utilizeaz~ ca absorbant o

solutie de carbonat de sodiu cu aditivi specifici;

• procedeul Giammarco-Vetrocoke utilizeaz~ solutii de arsenit si arseniat de

sodiu.

Turta de
Filtrare sul
G a z p u r i fi c a t
Filtra e st

i n c al ci r e Sulf

topit
.o Separarea
.....
Centrifugare
0 spumei de s u l f
Turta de
"'
.o
] Sul
d
cd

U Sulf

cd
topit
£:
cd Centrifugare
0
si incalzire
0

Regenerarc
A l i m e l r

g a z

Vas tampon
t

Aer l

Figura 4.21. Schema tehnologic~ a procedeului Stretford

Pe l~ng~ aceste procedee cunoscute sub n u m e l e de procedee umede (la care se paote

ad~uga procedeul de absorbtie grosier~ fn ap~) se cunosc si o serie de procedee uscate bazate

pe contactul gaz-solid.
 Prin procedeul cu fier trivalent hidrogenul sulfurat se retine prin reactia cu oxidul de

fier, ulterior regenerat prin oxidare cu oxigen atmosferic, sulful obtinut fi i n d extras cu un

solvent (sulfur~ de carbon, percloretilen~, toluen etc.)

Pentr procedeul cu hidroxid de fier trivalent masa activ este constituit din limonit~

natural, n~moluri de la metalurgia aluminiului si diferite slamuri de la cpurarea apelor

reziduale.

Procedeul cu c~rbune activ se bazeaz pe reactia catalizat de oxidare a hidrogenului

sulfurat la sulf elementar, sp~larea f~c~ndu-se cu o solutie apoas~ de sulfur~ de amoniu

urmat~ de stripare cu abur.

Procedeul modern cu site moleculare apeleaz~ la instalatii similare cu cele de uscare a

gazelor

Eliminarea mercaptanilor

Asa cum s-a v~zut din sectiunea precedent~ mercapatnii uori (metil si etilmercaptan)

continuti ~n gazele naturale si de rafin~rii (cu concentratii intre 0 si 3 g/Nm') pot fi eliminati

prin unele procedee regenerative ~n proportii cuprinse ~ntre 1 0 si 30%. Procedeele Selexol $i

Sulfinol pot elimina mercapanii ~n proportie mult mai mare. Schemele de eliminare a

compusilor cu sulf trebuie totusi prev~zute cu faze de eliminare complet~ a mercaptanilor.

Pentru eliminarea acestora se utilizeaz~ reactia reversibil~ cu hidroxidul de sodiu. Schema

tchnologic~ a procedeului este prezentat~ ~n figura 4.22. Instalatia este similar~ cu schema

procedeelor regenerative de eliminarea a hidrogenului sulfurat fiind completat~ cu o

pre~nc~lzire a fluxului de alimentare a coloanei de regenerare pan~ la 121°C. Se util i z e a z ~ o

solutie de hidroxid de sodiu cu o concentratie i n i ti al de 10%. Ulterior datorit~ prezentei

hidrogenului sulfurat dar mai ales a dioxidului de carbon, concentratia scade la I . . . 3%

hidroxid si 3 . . . 8% carbonat. Prezenta carbonatului micsoreaz~ viteza de reactie, din acest

motiv ratia de reciclu de hi droxid este de zece ori mai mare dec~t cea stoechiometric~.

Periodic solutia se completeaz~ cu hidroxid de sodiu proaspit.

Gaze purificate

H O+RSH
'

RSH

Us care

cu glicoli

Eliminare H _ S
Spalare cu apa

siCO

cu amine

Solutie NaOH

bogata

Figura 4.22. Schema tehnologic~ a instalatiei de e l i m i n a r e a mercaptanilor d i n gaze prin

absorbtie ~n solutii de NaOH

Un procedeu modern, derivat d i n procedcul MEROX de eliminarea a mercaptanilor

din fracii petroliere lichide, utilizeaz~ tot h i d r o x i d u l de sodiu ca absorbant, dar regenerarea se

face prin oxidare catalitic a mercaptidei la d i s u l fu r ~ . Catalizatorul (sarca de cobalt a

 '
ftalocianinei sulfonate) este de fapt cel ce asigura originalitatea procedeului Prezenta

hidrogenului sulfurat nu conduce la otr~virea catalizatorului dar prin formarea s u l fu r i i de

sodiu si a t i o s u l fa t u l u i prin oxidare conduce la diminuarea reactiei de oxidare a mercaptanilor.

Din acest motiv se impu ne un continut l i m i t a t la I0 ppm hidrogen sulfurat. Acelasi lucru se

poate spune si despre prezenta dioxidului de carbon care este limitat~. Schema procesului este

prezentat~ in figura 4. 2 3 .

Caze purificate

,._

Exces de aer

Dislfura

Gaze fara

hidrogen

sulfurat

Aer

Figura 4.23. Schema tehnologic~ a instalatiei de eliminare a mercaptanilor din gaze prin

p ro cedeu l MEROX

Eliminarea dioxidului de sulf

Cel mai important poluant al aerului este d i o x i d u l de suf datorit~ prezentei acestuia in

gazele de ardere rezultate din arderea combustibililor gazosi, lichizi si solizi si d i n procesele

metalurgice de prelucare a minereurilor ce contin sulf. Eliminarea dioxidului de sulf'este

deosebit de important~ (a se vedea sectiunea 3) si nu se poate spune c~ p~n~ acum problema a

fost rezolvat~ de o manier~ satisf~c~toare. Recuperarea economic~ a d i o x i d u l u i de sulf d i n

gazele de ardere este ~mpiedicat~ de doi factori:

primul, volumele mari de gaze de ardere fat~ de volumul dioxidului de s u l f fac ca

recuperarea s~ fie costisitoare;

al doilea, pretul d i o x i d u l u i de sulf este sc~zut, aceast~ valorificare nu poate diminua de

o manier corespunz~toare costul purificrii.

In schimb, concentratia dioxidului de sulf fn gazele rezultate in procesele metalurgice

este mai ridicat~ (8 . . . 1 5 % vol.) ceea ce face recuperarea favorabil economic.

Eliminarea dioxidului de sulf se face prin absorbtie, operatie ce este cuprins~ in

procese complexe, cuprinzand si procese de separare mecanic~. Procedeele de eliminare au

fost ~n general elaborate de societ~tile metalurgice.

P ri n tre p roc edee le industriale se pot a m i n t i :

• absorbtie ~n ap~ pentr gaze cu continut ridicat de dioxid de sulf, absorbtie urmat~ de

stripare cu abur, urmat~ de uscarea, comprimarea si lichefierea d i o x i d u l u i de s u l f.

• procedeul Battersea foloseste ca absorbant o solutic slab alcalin~, de obicei carbonat

de calciu ~n suspensie;

• absorbtie fin solutie de hidroxid sau carbonat de calciu, urmat de oxidare cu aer;
 • absorbtie in solutie de sulfit si bisulfit de sodiu, regenerarea f i n d realizat~ prin tratare

cu hidroxid sau carbonat de calciu;

• absorbtie ~n solutie apoas~ (I:1) de xilidin~ urmat~ de regenerarea xilidinei prin

stripare la 95 . . . 100C;

• procedeul Asarco ~nlocuieste xilidina cu dimetilanilina dar numai la continutur i

ridica t e de d i o x id de sulf;

• procedeul Cominco foloseste ca absorbant o solutie apoas~ de s u l fi t de amoniu si

regenerare cu acid sul fu ric ;

P e n t ru purificarea gazelor ce c o n ti n hidrogen s u l fu r a t si dioxid de sulf au ap~rut o

serie de procedee ce apeleaz~ la adsorbtie:

• procedeul Kontisorb [I], procedeu c o n ti n u u de adsorbtie - d e s o rb t i e , utilizeaz~ ca

adsorban t granule de c~rbune activ de 0,7 mm in strat fluidizat multietajat;

• procedeul Sulfosorbon [I] utilizeaz~ c~rbune activ impregnat cu iodur~ de potasiu

pentru eliminarea hidrogenului sulfurat si a sulfuriii de carbon;

• p ro c c d e ul Sulfr een [ I ] este u tiliz at la purificarea gazelor reziduale d i n pro ce s ul C la us

si utilizeaz~ adsorbtia pe c~rbune activ cu depuneri de dioxid de titaniu.

4 . 2 . 3 E l i m i n a r e a dioxidului de carbon

In u l t i m u l timp eliminarea dioxidului de carbon a devenit d i n ce in ce mai important

din motive legate at~t de necesitatea purificrii gazelor, c~t si din necesitatea recuper~rii

acestuia d i n diferite surse, cerintele de dioxid de carbon f i n d din ce ~n ce mai mari.

Ca surse de gaze care pot constitui alimentarea unei instalatii de eliminare/recuperare a

d i o x i d u l u i de carbon pot fi mentionate:

¢ gaze naturale cu continut redus(5 . . . 20 % vol.) de dioxid de carbon;

¢ gaze naturale cu continut ridicat ( 3 0 . . . 90 % vol.) de dioxid de carbon;

gaze de sintez obtinute la fabricarea hidrogenului, amon i a c u l u i , metanolului,

oxoalcoolilor;

♦ ga ze de ardere;

♦ g aze de la arderea pietrei de var;

• gaze de fermentatie;

♦ bioga z .

Factorii care influenteaz~ alegerea unuia sau altuia din procedeele de

eliminare/recuperare a dio x idului de carbon s u nt:

• natura gazului;

• presiunea gazului;

• concentratia dioxidului de carbon;

• gradul de p u r i fi c a r e dorit si des tinatia d i o x i d u l u i de carbon;

Eliminarea dioxidului de carbon prin procedee conventionale

Procedeele de eliminare/recuperare a d i o x i d u l u i de carbon sunt ~n general comune cu

cele referitoare la hidrogenul sulfurat. Lucrarea [8] d~ o m u l t i t u d i n e de date de echilibru in

diferite sisteme si date privitoare la eficacitatea talerelor necesare proiect~rii proceselor de

e l iminare / recu p erare a dioxidului de carbon.

Procedeele cu etanolamine utilizeaz~ aceleasi instalatii ca acelea u ti liz at e pentr

eliminarea hidrogenului sulfurat. Desorbtia d i o x i d u l u i de carbon d i n solutii de MEA este o

problem~ mai dificil~ datorit stabilittii complexului dioxid de acrbon - amin. Cresterea

temperaturii in refierb~tor poate fi realizat p ri n cresterea presiunii la striparea MEA si prin

reducerea c o n t i n u t u l u i de ap la s o l u t i l e de g l i c o l - a m i n ~ . Din motive legate de reactle de
degradare ale aminelor nu se poate dep~si totusi temperatura de 126°C.

Utilizarea carbonatului de sodiu sau potasiu la recuperarea di o xi du l ui de carbon este

cea mai utilizat~ metod~ pentru obtinerea dioxidului de carbon alimentar. Procedeul se

bazeaz~ pe reactia reversibil~ dintre carbonat si dioxidul de carbon, absorbtia avand loc la

temperaturi mici si presiuni ridicate prin conversia carbonatului la bicarbonat, desorbtia avand

loc la presiuni sc~zute si temperaturi ridicate. Instalatiile sunt similare cu schema clasic~ de

absorbtie-desorbtie, desorbtia f~c~ndu-se cu refierb~tor sau cu abur direct, caz in care apa din

vasul de reflux nu se mai ~ntoarce ca reflux ci este eliminat~ d i n sistem. D i o x i d u l de carbon

eliberat este uscat pe silicagel si apoi comprimat la 65 . . . 70 bar $i r~cit la 25 . . . 28° 7n

vederea ~mbutelierii. Viteza reactiei de absorbtie este sc~zut~, din acest motiv necesarul de

talere sau de umplutur este ridicat, la grade mari de recuperare apel~ndu-se chiar la dou~

coloane de absorbtie. Pentru eliminarea acestor neajunsuri procedeul cu carbonat s-a

imbun~t~tit prin ad~ugarea unor catalizatori (procedeele Benfield, Catacarb sau Giammarco

Vetrocokc).

Lucrarea [8] prezint~ date de echilibru si relatii de calcul al acestuia. In figura 4 . 2 4 se

prezint~ schema instalatiei de recuperarea a d i o x i d u l u i de carbon prin procedeul cu carbonat.

' '

co, T=25..28€

P=65...75 bar

Uscare p

silicagel

Ga
co,
lichld

Figura 4.24. Schema tehnologic~ a instalatiei de recuperarea a dioxidului de carbon prin

procedeul cu carbonat

Un alt procedeu apeleaz~ la solutii calde de carbonat de potasiu si se aplic~ ~n

cazul gazelor cu presiuni mai mari de 1 8 bar si cu concentratii de dioxid de carbon (cu sau

fir~ hidrogen sulfurat) de 5 ... 50 %. Schema clasic~ a acestui procedeu este similar~ cu

schema cu amin, diferenta fat~ de aceasta fiind lipsa r~citorului de absorbant s~rac si a

schimb~torului de c~ldur~ absorbant s~rac - absorbant bogat (figura 4.25). O variant~ acestei

scheme este schema cu flux de absorbant s~rac scindat si r~cit partial (figura 4. 2 6 ) .

Alte scheme tehnologice propuse apeleaz la fluxuri scindate de absorbant, cele dou~

coloane fiind imp~rite in c~te dou~ zone (fig. 4.27) sau in c~te trei zone (fig. 4.28). Alegerea

uneia sau alteia din cele patru scheme depinde de mai multi factori: concentratia dioxidului de

carbon admis~ ~n gazul purificat, costul si disponibilitatea aburului de joas p r e s i u n e. in

lucrarea [8] se prezint~ un ghid care permite alegerea schemei optime. Tot aceeasi lucrare

prezint~ si date de echilibru necesare proiect~rii acestor instalatii.

 CO

Gaz purificat

Apa

Gaz
I
alimentare

Figura 4.25. Schema tehnologic clasic~ a procedeului cu solutie caldde carbonat de potasiu

Gaz purificat

co

Gau
alimentarc Abur

Figura 4.26. Schema tchnologic~ cu fl u x de absorbant s~rac scindat si r~cit partial

Eliminarea complet~ a dioxidului de carbon se face, la fel ca si ~n cazul hidrogenului

sulfurat prin absorbtie ~n solutie de hidroxid de sodiu, bazat pe reactia ireversibil~ cu

hidroxidul de sodiu [8].

Eliminarea dioxidului de carbon prin membrane separatoare de gaze

In sectiunea 4.2.1 s-au prezentat c~teva date despre un procedeu relativ nou de

separare a amestecurilor ~n general si a amestecurilor gazoase in special: separ~rile prin

membrane.

In tabelul 4.4 se prezint~ a p l i c a t i i l e tipice a l e proceselor cu membrane separatoare de

gaze.
 Gau purficat

co,

Ga

alimentare
] k L«

h1��
Figura 4 . 2 7. Schema tehnologic~ cu fluxuri laterale si coloane compartimentate in dou~ zone

Gaz p ur i f i c a t

CO
'

Gaz
alimentarc

Figura 4.28. Schema tehnologic~ cu fluxuri laterale si coloane compartimentate ~n trei zone

Separarea dioxidului de carbon din gaze este o un exemplu de aplicatie care a ajuns de

la stadiu de experiment la stadiul de exploatare industrial~. Dou~ sunt aplicatiile separ~rii prin

membrane a d i o x i d u l u i de carbon:

• tratarea gazelor acide;

• eliminarea dioxidului de carbon d i n gazele cmise in gropile de gunoi ccologice (care

contin ~n special metan) ~n vederea obtinerii de gaz combustibill

In cele ce urmeaz~ se prezint~ un procedeu de separare a dioxidului de carbon din gaze

naturale (concomitent cu uscarea gazului) ~n vederea livr~ri ~ntr-o conduct~ de gaz. Se

prezint~ dou~ astfel de realiz~ri industriale bazate pe acest procedeu.

Tabelul 4.4. Aplicatii t i p i c e ale membranelor separatoare de gaze

Separarea
Aplicatii
gaz permeabil/gaz mai putin permeabil

0/N, - imbog~tire in oxigen

- regenerare gaz inert

H,/hidrocarburi - recuperarea hidrogenului ~n rafin~rii

H,/CO - ajustarea raportului H/CO Tn gazul de

sintez

H/ Na - purj~ de la fabricarea amoniacului

CO,/hidrocarburi - tratarea gazelor acide

- reabilitarea gazelor de la gropile de gunoi

HO/hidrocarburi - uscarea gazelor naturale

HS/hidrocarburi - tratarea gazelor naturale

He/hidrocarburi - separarea h e l i u l u i

He/ H, - recuperarea h e l i u l u i

Hidrocarburilaer - recuperare hidrocarburi

- controlul p o l u ~ ri i

HO/aer - uscarea aerulu i

Prima aplicatie este prezentat mn [33] si este un proiect comun UOP -- Mercury

Exploration Company. Este vorba de un modul cu capacitatea de 30 MMscfd gaz c o n ti n a n d

1 1 % dioxid e carbon, gaz care dup~ tratare contine sub 2% dioxid de carbon si sub 4 lb

HO/MMscf. Instalatia este echipat~ cu dou~ trepte de separare pri n m e m b r a n . Ceea ce este

interesant este comparatia de cost cu un procedeucu a m i n e . Astfel, pentru aceeasi capacitate,

costul anula de operare este mai sc~zut pentru modulul de purificare prin membrane, 1437900

$ fa t ~ de 1 4 2 6 6 0 0 S pentru instalatia cu a m i n e .

Cea de a doua aplicatie prezentat (pentru care exist~ mai multe date), ce apartine

C T I P (Compagnia Tecnica Internazionale Progetti Sp/A, se bazeaz~ pe module din membrane

plate inf~surate sub form~ de spirale (spiral wound), utilizand dou trcpte de separare [34]

Capacitatea de prelucrare este de 100 MMscfd gaz cu un continut i n i t i a l de d i o x i d de carbon

de 6 , 3 % mol $i de ap de 3% mol, ajung~nd dup~ tratare la 1 , 9 % mol d i o x i d e carbon i

s 0 %

mol ap~. Prin utilizarea celui de al doilea m o d u l se asigur~ o pierdere m i n i m ~ ~n permeat a

m e t a n u l u i , pierdere de numai 2 % fat de metanul d i n alimentare.

Factorii care influenteaz~ procesul s u n t :

• temperatura favorizeaz~ viteza de permeatie;

• presiunea diferential~ creste capacitatea m o d ul u l u i ;

• compozitia gazului: cresterea c o n t i n u t u l u i de d i o x i d de carbon ~n a l i m e n t a r e duce la

m~rirea ariei (num~rului de module) necesare separrii impuse; deasemenea cresterea

c o n t i n u t u l u i de dioxid de carbon duce la cresterea vitezei de permeatie. '

O aplicatie cu impact deosebit este cea realizat~ de echipa prof. Rautenbach de la

Technishe Hohschule Aachen [ 3 5 ] . Ea se refer la utilizarea membranelor la obtinerea de gaz

combustibil (posibil de a fi pompat in retea) din gazele reziduale din gropile de gumoi

ccologice.Astfel, dintr-un gaz cu 60 % metan si 40 % dioxid de carbonse obtin~ndu-se un gaz

c o m b u s t i b i l cu putere caloric de peste 4 3 , 5 MJ/m' Au fost montate astfel de trei m o d u l e pe

trei gropi de gunoi ecologice fn Olanda, cu o capacitate de 1040 m'/h, ceea ce asigur~

consumul a 3 8 0 0 de gospod~rii, cu un termen de recupeare a investitiei de 1 0 ani. Instalatiile

sunt echipate cu module cu membrane tubulare ( h o l l o w fiber), sunt prev~zute cu filtre pentru

hidrogen sulfurat (cu oxid de fier) si pentru CFC (cu crbune activ), precum si cu compresor

care ridic presiunea la 35 bar, presiunea de alimentare a modului. Deocamdat se poate

precia c implicatiile finaciare sunt minore pe l@ng castigurile de ordu ecologic $

tehnologic. Tin~nd cont de rata actual~ de sc~dere a costurilor membranelor se poate aprecia

c~ pe viitor aceste module pot fi luate ~n considerare la convertirea unor deseuri ~n

combustibil u t i l.

4 . 2 . 4 Eliminarea simultan~ si selectiv~ a HS $i CO, din gazele naturale

si de rafin~rie

Eliminarea gazelor acide H,S si CO d i n gazele naturale sau de rafin~rie se face ~n .mai

multe scopuri: ·

I - in vederea transportului prin conducte (pipe - lines);

2 - ~ n vederea chimiz~rii;

3 - fn vederea obtinerii de sulf din HS prin procedeul Claus sau alte procedee mai

perfectionate;

4 - d e cele mai multe ori se face ~n scopurile ( 1 + 3 ) si (2+3).

Eliminarea HS si CO din gaze se poate realiza simultan sau selectiv.

Eliminarea simultan a HS si CO, se poate realiza prin procedee bazate pe:

I. Absorbtia simultan~ in diferiti absorbanti, .

2. Adsorbtia simultan~ pe diferiti adsorbanti (c~rbune activ, oxid feric, oxid de zinc si site

moleculare).

Procedeele de absorbtie simultan~ in diferiti absorbanti se bazeaz~:

. I . Pe absorbtie fizic~ simultan~ cum ar fit

- procesul RECTISOL bazat pe absorbtie in metanol;

- procesul PURISOL bazat pe absorbtia in NMP;

- procesu! SELEXOL bazat pe absorbtia in dimetileterul polietilenglicolului; ,

- procesul FLUOR-SOLVENT bazat pe absorbtia ~n carbonat de propilen~ cu 1 % ap~;

- procesul ESTASOLVAN bazat pe absorbtia ~n t ri b u t i l fo s fa t .

I.2. Pe absorbtia c h i m i c ~ simultan~ ce are la baz~ o reactie reversibil~ cum ar fi :

- procesu! GIRBOTOL si alte procedee bazate pe absorbtia ~in solutii d i l u a t e de etanol

-amine,

- procesul SNPA - DEA bazat pe absorbtia in s o l u ti i concentrate (60 %) de DEA;

- procesul FLUOR - ECONAMIN bazat pe absorbt i a ~n solutii c o n c e n t r at e (65 %) de

diglicolamin~ (DGA); pe aceeasi absorbtie se bazeaz~ si procesele: M AL L ARD , EL

P AS O NATURAL GA S, NEWH O P E, etc.;

- procesul SULFTEN bazat pe ab s o r b t i a ~n solutie apoas~ de m e t i l d i e t a n ol a m i n ~

(MDEA) de 25 %;

- procesul bazat pe absorbtia ~n solutii de diizopropanolamin~ (DIPA);

- procesele BENF IELD Si CATACARB bazate pe absorbtie in solutii appase de

carbonat de sodiu sau potasiu activate cu un promotor;

- procesu! U.S.BUREAU OF MINES bazat pe absorbtie in solutii calde de carbonat de

potasiu;

- procesul GIAMMARCO - VETROCOKE bazat pe absorbtia ~n solutie de arsenit de

potasiu.

1 . 3 . Pe absorbtie fizic~ si chimic~ simultan~ care are la baz~ asa numitii absorbanti hibrizi

formati dintr-o component~ chimic~ si una fizic~ ce este constituit~ dintr-un compus ,organic.

Acesti absorbanti hibrizi au avantajul c ~ m b i n ~ realizarea unei purific~ri. avansate a gazului

ca urmare a componentei chimice care actioneaz~ eficient n domeniul concentratiilor mici de

HS si CO cu ~nc~rcarea ridicat~ a componentei fizice in domeniul concentratiilor mari de

HS si CO si cu reducerea consumului energetic la regenerarea absorbantului. Dintre aceste

procese se pot mentiona:

· - procesul SULFINOL bazat pe absorbtie ~ntr-un amcstec de DIPA sau MDEA cu

SULFOLAN s$i ap~;

- procesul FLEXSORB bazat pe absorbtia ~ntr-un amestec de amin~ tertiar~ si un

absorbant organic;

- procesul AMISOL bazat pe absorbtia intr-un amestec de amin~ (MEA, DEA, DIPA

sau dietilamin~) $i metanol.

In general, schemele tehnologice ale acestor procese sunt destul de asem~n~toare.

Dac~ ne referim la procesele ce folosesc solutiile apoase de amin~ (MEA, DEA, TEA, etc.),

aceste scheme sunt de dou~ tipuri:

- schema clasic~ cu un singur flux de absorbant (figura 4 . 8 ) ;

- schema cu flux scindat de absorbant (split flow) (figura 4 . 1 0 ) .

. Schema de absorbtie cu flux scindat de absorbant prezint~ urm~toarele avantaje si

dezavantaje:

Avantaje:

1. Economie de abur la coloana de stripare, deoarece 'in partea inferioar a coloanei

debitul de lichid este mai mic.

2. Striparea mai bun~ a absorbantului ~n partea inferioar~ a coloanei de stripare ca

urmare a unui raport VIL mai mare.

3. Purificarea mai mare a gazului la virful coloanei de absorbtie ca urmare a

absorbantului care este mutt mai bine stripat.

Dezavantaje:

1 . Necesit~ o pomp~, un schimb~tor de c~ldur si un r~citor in plus.

2. Coloana de stripare necesit~ un num~r mai mare de talere.

3 . Sistemul este mai susceptibil la coroziune.

. Eliminarea selectiv~ a HS din amestecul de acizi (H,S + CO,) a cp~tat o importan t~

deosebit~ ~n ultimii 1 0 - 20 de ani ca urmare a perfection~rii procesului Claus de transformare

a HS ~n sulf. Aceste noi perfection~ri limiteaz~ concentratia de CO ~n amestecul de gaze ce

alimenteaz~ procesul Claus. Dar foarte multe gaze naturale au concentratii mari, at~t de HS

cat si de CO». Aceasta a impus realizarea unor procese de absorbtie selectiv a HS fat~ de

Co,
Selectivitatea absorbtiei HS fat~ de CO, depinde at~t de propriet~tile de echilibru ale

sistemului gaze acide - solutie absorbant~ cat si de cinetica (viteza) de reactie a procesului de

absorbtie. Din acest motiv, absorbtia selectiv a HAS fat~ de CO, se realizeaz~ prin trei

metode:

O metod se bazeaz~ pe diferenta d i n t r e datele de echilibru gaz - lichid pentru cele

dou~ gaze acide. Aceast~ metod~ necesit~ absorbanti unde HS trebuie s~ fie mult mai solubi

decat CO, In acest caz, curbele de echilibru gaz - lichid pentru cele dou~ gaze acide trebuie

s~ aib~ forma din figura 4.29.

In practic nu s-au identificat astfel de absorbanti cu difcrente scmnificative de

absorbtie ~nc~t, majoritatea proceselor de absorbtie selectiv a HS se realizeaz~ prin metodel

bazate pe diferenta dintre vitezele de reactie ale HS si CO, (deci pe efectul cinetic) dar si pe

diferenta simultan~ dintre vitezele de reactie $i propr iet~tile de e c h i l i b ru ale sistemului.

A doua metod care se bazeaz~ pe d i fe r e n t a dintre vitezele de reactie ale HS $

CO, ia Tn consideratie faptul c~ viteza de reactie a HS la absorbtia in solutiile uno:

etanolamine este mult mai mare dec~t viteza de reactie a CO. Clasa acestor etanolamine est

format~ din etanolamine t ertiare (TEA $i MDEA)

 y

X
Figura 4.29. Forma curbelor de echilibru pentru HS $i CO,

HO-CH,-CH;

NH
/
MEA HO-CH,-CH,

(amin~ primar~)

DEA

(amin~ secundar~)

HO-CHi-CH2 N
HO-CH,-CH,

HO-CH,-CH, 7
TEA MDEA

(amin~ tertiar~) (amin~ tertiar~)

Dac~ se ia ~n consideratie selectivitatea bazat~ pe diferenta dintre vitezele de

reactie ale HS si CO fin solutiile de etanolamine tertiare trebuie mentionate urm~toarele

aspecte:

1. Toate etanolaminele, fie primare (MEA), fie secundare (DEA), fie tertiare

(TEA, MDEA) reactioneaz~ ~n aceeasi manier cu HS conform reactiei de neutralizare (4.9)

cand se formeaz~ fn final o bisulfur~: ·

(4.9)

2. In ceea ce priveste reactia cu CO, dou~ reactii sunt posibile:

a. reactia de neutralizare ( 4 . 1 1 ) ca la HS cu formarea de bicarbonat care ~ns~ este precedat~

de reactia de hidratare ( 4 . 1 0 ) a CO, pentru formarea de acid carbonic:

2€0.+2H,0 2H,CO, (4.10)

2RNH,HCO, (4 . 1 I )

b. reactia ( 4 . 1 2 ) de formare a carbamatului:

O ) NH 3 - R

<.
< O = C

(4 . 1 2 )

NH-R
 Reactia de neutralizare a CO, este s i m i l a r ~ cu cea a HS si ea este posibil pentr

orice amin~ (primar~, secundar sau tertiar~) cu formarea s~rii de bicarbonat.

Reactia (4.12) cu formarea de carbamat este posibil numai cu aminele primare si

secundare, deoarece reactia utilizeaz~ un hidrogen atomic legat de azot care ins nu este

disponibil la aminele tertiare ~n care grup~rile a l c h i l sau alcanol au ~nlocuit toti atomii de
hidrogen ai functiei aminice. Deci, aminele tertiare nu dau reactia (4.12) de formare a

carbamatului.

Viteza de reactie la absorbtia HS este mai mare dec~t la absorbtia CO at~t in cazul

reactiei de neutralizare c~t si ~n cazul reactiei de formare a carbamatului (pentru aminele

primare si secundare) si anume: viteza de absorbtie a HS este mult mai mare decat a CO, ~n
cazul reactiei de neutralizare si numai putin mai mare ~n cazul form~rii de carbamat.

Prin urmare, aminele primare si secundare care pot da si reactia ( 4 . 1 2 ) de formare a

carbamatului au fn total o selectivitate neglijabil~ fat~ de CO, tocmai datorit~ acestei reactii,

in timp ce aminele tertiare care nu dau reactia (4.12) de formare a carbamatului confer~

acestora o selectivitate apreciabil~.

Pentru transpunerea acestei disponibilit~ti de selectivitate a HS fat de CO in

prezenta aminelor tertiare dintr-o instalatie industrial~ de purificare a gazelor, ca urmare a

diferentelor de viteze de reactie, este necesar s~ se limiteze timpul de contact ~n coloana de

absorbtie, respectiv s~ se reduc~ ~n~ltimea de umplutur~ sau num~rul de talere reale din

coloan~. Deci, o coloan~ de absorbtie selectiv~ va avea o ~n~ltime de umplutur~ sau un num~r

de talere mai mic dec~t o coloan~ conventional~ de absorbtie simultan~ a HS si CO. In acest

sens se realizeaz~ o astfel de configuratie a coloanei ~nc~t aceasta este ~mp~rtit~ ~n trei sectii

(vezi figura 4.30) Tn serie fat~ de drumul parcurs de gaz, cele trei sectii find alimentate in

paralel cu absorbant regenerat.

Gaz p u ri fi c a t

Absorbant sara

(Lean-oil)

Gaz impurific

A b s o rb a n t bo at

(rich oil)

Figura 4.30. Coloan~ de absorbtie ~mp~rtit~ in trei sectii

Totusi, diferenta dintre vitezele de reactie ale HS si CO, Tn solutiile apoase de amine

tertiare nu este prea mare si de aceea este imposibil s~ se obtin~ o bun~ selectivitate si fn

acelasi timp o purificare avansat~ a gazului de HS deoarece timpul sc~zut de contact (de
 reactie) din coloan~ micsoreaz~ nu numai gradul de eliminare a CO, ci, ~ntr-o oarecare m~sur~

$i gradul de eliminare a HS; dac~ timpul de contact (de reactie) din coloan~ este ridicat,

gradul de eliminare a HS din gaz este mare dar sufer~ selectivitatea procesului. Aceast~

selectivitate mai poate fi ~mbun~t~tit~ si prin folosirea unor ratii mai mari de recirculare a

absorbantului ~n asa fel ~ncat ~nc~rcarea absorbantului bogat cu gazele acide s fie mai mic

deoarece selectivitatea descreste cu cresterea gradului de inc~rcare a solutiei de absorbant cu

gazele acide.

O selectivitate apreciabil~ a absorbtiei HS fat~ de CO, se obtine prin a treia metod~

bazata pe combinarea diferentelor dintre efectele cinetice cu diferentele dintre propriet~tile de

echilibru ale sistemului. Acest procedeu de combinare a stat la baza procesului SELEFINING

care foloseste un absorbant hibrid format dintr-o amin~ tertiara (MDEA) si un solvent organic

cu foarte putin~ ap~, deci un mediu,aproape anhidru. Amina tertiar~ din acest mediu aproape

anhidru favorizeaz~ selectivitatea ca urmare a diferentei dintre vitezele de absorbtie ale celor

dou~ gaze acide iar mediul de amin~ aproape anhidru inhib~ practic hidratarea CO, (v. reactia

4.10) si deci si reactia de neutralizare ( 4 . 1 1 ) cu formarea de bicarbonat, iar reactia ( 4 . 1 2 ) cu

formarea carbamatului nu are loc datorit~ faptului c~ se foloseste o amin~ tertiar~. -n schimb,

mediul aproape anhidru de amin~ nu afecteaz~ reactia (4.9) de neutralizare a HS. Deci,

absorbtia selectiv~ a HS fat~ de CO, fin prezent~ de amin~ tertiar~ aproape anhidr~ se

datoreaz~ ~n mai mare m~sur~ diferentelor dintre propriet~tile de echilibru gaz-lichid dec~t

diferentelor dintre comport~rile cinetice ca urmare a continutului redus de ap~ ~n amin~.

Folosirea unui solvent organic ~n locul u n e i solutii apoase prezint~ urm~toarele

consecinte:

I. Coloana de absorbtie poate fi construit~ cu o in~ltime suficient de mare pentru a

realiza un grad avansat de eliminare a HS fr~ a se afecta selectivitatea procesului. Se poate

obtine astfel un gaz purificat cu circa I - 2 ppm HS f~r~ a se afecta economiile procesului.

2. Debitul total de absorbant recirculat se poate mentine ~n contact cu gazul de-a

lungul intregii coloane de absorbtie p~n~ la inc~rcarea complet~, f~r a se afecta selectivitatea

procesului.

3 . Selectivitatea este mare, indiferent de presiunea din coloana de absorbtie.

4. Selectivitatea absorbtiei HS_nu este complet~ dar nici nu este necesar~ pentr o

astfel de instalatie. In realitate se absoarbe c h i m i c si putin CO2 prin reactia de neutralizare

( 4 . 1 1 ) , ca urmare a prezentei unei cantit~ti mici de ap~.

5. Concentratia mic~ de ap~, desi favorizeaz~ reactia de neutralizare respectiv

diminuarea selectivit~tii, este necesar~ ~n solutia recirculat~ pentru producerea aburului de

stripare ~n refierb~torul coloanei de desorbtie.

4.2.5 E l i m i n a r e a acroleinei din gazele reziduale de la fabricarea unsorilor consistente

. .

Studiul din lucrarea [36] a fost prilejuit de necesitatea purificrii gazelor reziduale de

la fabricarea unsorilor consistente de la LUBRIFIN Brasov, necesitate izvor~t d i n localizarea

societ~tii ~n mijlocul unei zone intens populate.

Acroleina, din punct de vedre toxicologic, este un iritant al c~ilor respiratorii,

mucoaselor, ochilor si pielii. Limita de percepere a acroleinei este de 4 mg/m'. Limita

maxim~ admis~ ~n tara noastr~ este de 0,5 mg/m'. Prin diluarea gazului la iesirea d i n coloana
+

de absorbtie este posibil ca concentratia acestuia s~ scad~, admit~ndu-se astfel un continut de

2 m g/ m . Pentru aceasta concentartie, f~r~ a lua in considerare curentii de aer, prin diluare, la

500 m de surs concentratia ajunge la 0.5 mg/m'. . .

 Analizele efectuate la instalatia industrial~ au ar~tat c~ concentratia acroleinei in

gazele evacuate din procesul tehnologic este cuprins~ ~ntre 6 si 1H,5 mg/m', rezult~nd o

concentratie medie de 1 0 mg/m, concentratie utilizat~ ~n proiectare.

Sistemul vechi de purificare consta dintr-o coloan~ de absorbtie ~n solutie apoas~ de

hidroxid de sodiu, care era recirculat~ pan~ la epuizare. Coloana era prev~zut~ cu talere

perforate. Procedeele cunoscute din literatur~ sunt:

• absorbtie in ap~;

• absorbtie fn diferiti absorbanti (solutii de ap~ oxigenat~, NaOH, Ca (OH)2, NaOh

cu ap~ oxigenat~ etc.);

• adsorbtie;

• combinatii.

Apa are randamentul de absorbtie cel mai mic, cele mai bune rezultate fiind obtinute

cu combinatii de oxidanti (ce transform~ acroleina fn acidul corespunz~tor) si baze (ce

neutralizaez~ acidul format).

Un aspect care trebuie luat 'in considerare la analiza unui astfel de proces cste eel al

prezentei ~n gazul rezidual a unor substante cu temperatur~ de congelare ridicat~, substante

antrenate datorit~ efectului de gaz inert sau antrenate mecanic. Prezenta acizilor grasi in gazul

rezidual conduce, ~n cazul folosirii ca absorbant a solutiei de hidroxid de sodiu, la formarea de

s~punuri care, al~turi de substantele cu punct de congelare ridicat, dau nastere unor depuneri

care ~n timp obtureaz~ orificiile de pe talere. Suplimentar se formeaz~ o emulsie ~n baza

coloanei si apare fenomenul de spumare la v~rf, ambele micsornd performantele coloanei de

absorbtie.

Pe baza unor date culese la instalatia industrial~ si a unor experiment~ri pe aceeasi

instalatie, autorii studiului au propus realizarea purific~rii gazelor reziduale prin absorbtie fn

ap~, absorbtie care s~ aibe loc ~ntr-o coloan~ echipat~ cu talere perforate. Din calculele

efectuate a rezulta un necesar de talere teoretice de 3 pentru o ratie L/V = 1 , 8 I ap~/m gaz $i

de 2 pentr L / V = 2,5 ap~/m' gaz, ceea ce corespunde la un num~r de 5 . . . 1 0 talere practice

Apa nu este recirculat~ ci poate fi introdus ~n circuitul apei de r~cire, ~n c o n d i t i i l e d i n turnul

de r~cire continu~nd reactia de oxidare a acrolinei cu aer. Pentru neutralizarea acidului

format se recomand~ introducerea unui debit stoechiometric de hidroxid de calciu.