Revolutia de la 1821

Revolutia de la 1821 a fost un inceput si un sfarsit de epoca; sfarsitul Vechiului Regim in

Principatele Romane si inceputul modernitatii. Ea s-a declansat intr-o perioada de criza a
regimului fanariot, avand ca fundal incompatibilitatea tot mai grava intre structura economica
si sociala inca patriarhala, traditionala, care evolueaza foarte lent spre modernitate si un
organism politico-statal care s-a modernizat in raport cu sistemul politic medieval, ca urmare
a reformismului promovat de domnii fanarioti dar care a functionat exclusiv in favoarea
domnitorilor si a regimului otoman.

Revolutia din 1821 a inceput ca o miscare antiotomana in

contextul general al revolutiilor balcanice, in stransa legatura cu
Eteria si cu ideea ridicarii popoarelor crestine din Balcani
impotriva stapanirii otomane, cu sprijinul Rusiei. Eteria a fost o
societate secreta de tip elitist, menita sa organizeze si sa
conduca diaspora greceasca pe calea eliberarii grecilor cu
sprijinul Rusiei, pe fondul unei rascoale generale a crestinilor
din Balcani. Planurile sale militare acordau Principatelor
Romane un rol important; Moldova se constituia intr-o baza de
operatiuni iar Oltenia era destinata unei insurectii romanesti
menita sa favorizeze trecerea la sud de Dunara a trupelor eteriste
ce veneau din Rusia pentru a dezvolta insurectia in Balcani. In
acest scop a fost initiat si Tudor Vladimirescu in planurile
militare ale Eteriei, dupa incheierea legamantului cu capeteniile
eteriste Iordache si Farmache, prin care se definea ca scop al
intelegerii lupta impotriva dominatiei otomane.

La 15 ianuarie, data oficiala a declansarii Revolutiei de la 1821, trei mari boieri reperezentanti
ai partidei nationale din Tara Romaneasca, Grigore Brancoveanu, Grigore Ghica si Barbu
Vacarescu, cei care la moartea lui Alexandru Sutu, ultimul domn fanariot, au si constituit un
organism politic provizoriu numit Comitetul de Obladuire, l-au mandatat pe Tudor
Vladimirescu sa mobilizeze populatia in vederea declansarii revolutiei. In seara zilei de 18
ianuarie 1821, Tudor a parasit Bucurestiul indreptandu-se spre Oltenia pentru a aplica planul
convenit cu grecii din Eterie si cu boierii romani. Ajuns aici, a inceput fortificarea catorva
manastiri, recrutarea pandurilor si inzestrarea cu armamentul adus anterior la resedinta sa de
la Cerneti. Pandurilor li s-au alaturat si unii tarani, prefigurandu-se astfel un nucleu de armata
nationala ce va fi numit ulterior Adunarea Norodului. La 23 ianuarie 1821, Tudor a lansat un
apel catre popor cunoscut sub numele de Proclamatia de la Pades, prin care justifica ridicarea
la lupta invocand dreptul de rezistenta la opresiune in numele dreptului natural al oamenilor si
cetatenilor. Aceasta proclamatie lansa un mesaj cu caracter social, antifeudal, fiind indreptata
impotriva boierimii si a regimului fanariot. Dovada in acest sens este si ampla miscare
taraneasca declansata dupa lansarea apelului, o parte a taranilor incadrandu-se in Adunarea
Norodului, alta actionand independent si manifestandu-se sub forma unei rascoale.

Insa Revolutia de la 1821

a avut un caracter national
evidentiat de relatiile lui
Tudor Vladimirescu si a
boierimii din Tara
Romaneasca cu Eteria,
masurile luate pentru
transformarea unor
obiective civile din Oltenia
in baze militare,
preocuparile de organizare
militara a Adunarii
Norodului si disciplina
instaurata in armata. Din
motive de diplomatie dar
si pentru ca avea anumite
retineri fata de organizarea
eteristilor si fata de
posibilitatea interventiei
rusilor in sprijinul romanilor si grecilor, Tudor a cautat sa menajeze susceptibilitatile Portii
Otomane. De aceea, pentru a nu atrage interventia rapida a turcilor, documentele oficiale ale
revolutiei nu precizeaza inlaturarea dominatiei otomane ca obiectiv national.

Documentul program al Revolutiei din 1821 care preconiza organizarea interna a tarii a fost
definitivat in cursul lunii februarie si se numea Cererile Norodului Romanesc. El prevedea
suprimarea abuzurilor din administratie, desfiintarea vamilor interne, reducerea impozitelor,
formarea unei armate nationale. Aceste masuri vizau modernizarea societatii romanesti dar nu
subminau total puterea economica si politica a boierimii, in conditiile in care era nevoie de
unitatea tuturor fortelor sociale pentru inlaturarea dominatiei turco-fanariote.

Tudor a parasit Oltenia si s-a indreptat in fruntea armatei revolutionare spre Bucuresti, unde a
ajuns in cursul lunii martie, in acelasi timp cu armata eterista condusa de Alexandru Ipsilanti,
care venise din Moldova si urma sa se indrepte spre Dunare, pentru a declansa lupta de
eliberare din Balcani impotriva turcilor. In conditiile in care Rusia a condamnat atat miscarea
revolutionara a lui Tudor cat si actiunea eteristilor, Tudor a inteles ca este imperios necesar sa
colaboreze cu boerimea pentru a legitima regimul politic instaurat la Bucuresti. Timp de
aproape doua luni el a condus Tara Romaneasca in caliate de domn si si-a exprimat intentia de
a colabora cu elita politica din Moldova, pentru a-si atinge obiectivele comune.

In luna mai a anului 1821, armata turca a intrat in tara. Constient ca armata sa de 6000 de
oameni impreuna cu trupele eteriste nu va putea sa-i invinga pe turci, Tudor a continuat
tratativele cu Poarta, initiate anterior si a refuzat sa lupte alaturi de eteristi impotriva armatei
otomane. Atitudinea sa a fost considerata de greci ca o tradare, drept pentru care Eteria l-a
condamnat la moarte si la executat. In scurt timp armata revolutionara romana s-a dezintegrat
iar la inceputul lunii iunie 1821, trupele eteriste au fost invinse succesiv de turci la manastirea
Nucet si apoi la Dragasani.

Revolutia de la 1821 a implicat si Moldova, dar ea s-a desfasurat preponderent in Tara

Romaneasca. Prin cauze, pregatiri si stare de spirit ea a fost insa un fenomen general
romanesc. De altfel, consecintele politico-nationale au fost identice pentru ambele Tari
Romanesti. Revolutia a deschis drumul pentru implinirea in epoca moderna a dezideratelor de
libertate si unitate nationala, dar, inainte de toate a marcat debutul primei modernizari a
societatii romanesti din ambele Principate.

Regimul lui Tudor

Pe 21 martie/2 aprilie 1821, oastea revoluționară în frunte cu Tudor Vladimirescu a intrat

triumfal în București pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), primită de o mulțime entuziastă.
Tudor va rămâne stăpân pe capitală 15/27 mai, guvernând țara ca un adevărat domnitor, numit
cu drag și respect Domnul Tudor. Stabilindu-și cartierul general în casele brâncovenești de
lângă Mitropolie,
preluând în scurtă vreme
controlul principalelor
puncte obiective
întărinte din oraș,
evitând în același timp
orice conflict cu omul
Eteriei din oraș, Tudor
Valdimirescu s-a străduit
să colaboreze cu boierii
Divanului țării. Trativele
s-au încheiat rapid pe 23
martie/4 aprilie, prin
semnarea „cărții de
adeverire” dată de boieri
lui Tudor. Se instituia un
regim politic nou, în
cadrul căruia acționa o
dualitate a puterii: pe de-
o parte Tudor,
reprezentând „Adunarea
norodului”,
transformată în organizație politico-militară, deținea conducerea și inițiativa în mai multe
domenii printre care politica externă, iar, pe de altă parte, autoritatea reprezentată de
„vremelnicească ocârmuire” , cu atribuții politice și administrative. Colaborarea celor două
puteri a fost definită în linii generale prin „jurământul lui Tudor” din aceeași zi 23 martie/4
aprilie.

Din primul moment, Tudor Vladimirescu a trebuit să acționeze într-un context internațional și
intern extrem de complicat. Dezavuarea oficială a mișcărilor revoluționare românești și
grecești de către țarul Rusiei a avut grave urmări asupra regimului de la București, iar
acțiunile Eteriei, ale cărei trupe, odată intrate pe pământ românesc, uitaseră imediat de planul
inițial de trecere imediată la sud de Dunăre și se înstăpâniseră aici, compurtându-se ca o
armată de ocupație, dedându-se la jafuri și abuzuri, provocând neîncetat forțele otomane de la
frontieră, puneau țara în fața primejdiei unui atac al forțelor Porții.

În asemenea condiții, Tudor Vladimirescu a inițiat discuții cu conducerea mișcării eteriste, iar
concomitent, prin intermediul boierilor Divanului, a inițiat tratative cu reprezentanții
otomanilor – pașalele din Silistra, Vidin și Brăila – dar și cu principalele puteri interesate în
zonă.

După ce Alexandru Ipsilanti a evitat mai multă vreme să accepte o întâlnire cu Vladimirescu,
la sfârșitul lunii martie cei doi conducători s-au întâlnit la marginea Bucureștiului. Tudor a
respins și de această dată cererea eteriștilor de unire a celor două mișcări, practic de
subordonarea a armatei pandurilor comandamentului armatei revoluționare grecești. Tudor a
protestat față de intrarea eteriștilor în București, susținând că rezolvarea problemelor interne
ține exclusiv de competența pandurilor, iar sprijinul extern trebuind să se limiteze doar la
intervenții diplomatice.Întânirea dintre cei doi conducători s-a încheiat cu o înțelegere fragilă,
în așteptarea unei medieri internaționale și a părăsirii teritoriului național de eteriști.

Ipsilanti s-a retras la Târgoviște iar oamenii săi au ocupat județele din nord. Vladimirescu a
întărit tabăra de la Cotroceni.

În condițiile în care o parte a boierilor înspăimântați încercau să fugă din Capitală iar Eteria
se înstăpânise în nordul Munteniei, Tudor a pus sub pază pe unii dintre membrii Divanului
care intenționau să se refugieze la Târgoviște sau în Transilvania. În colaborare cu boierii
rămași în București și cu clerul din Capitală, Tudor a continuat negocierile. Rezultatele
negocierilor au fost nesatisfăcătoare, pașalele cerând în primul rând dezarmarea armatei
pandurilor și reprimarea eteriștilor. Cum Tudor nu a acceptat condițiile turcilor, iar oastea
Porții se pregătea de ofensivă, Tudor Vladimirescu a luat singura decizie corectă din punct de
vedere militar: retragera în zona întărită a Olteniei și organizarea unei rezistențe de durată. La
începutul lunii mai 18.000 de soldați otomani au intrat în Moldova pe la Brăila, iar alți 15.000
de militari turci au traversat Dunărea pe la Calafat, Giurgiu și Oltenița în Muntenia. În
concepția lui Vladimirescu, durata mare a rezistenței românești ar fi putut atrage atenția
puterilor occidentale, care ar fi putut interveni la rândul lor pe lângă Poartă pentru acceptarea
revendicărilor românilor. Pe 15/27 mai, oastea revoluționară de sub comanda lui Tudor a
început retragerea pe direcția București – Pitești – Râmnicu Vâlcea. Pe 18/30 mai oastea
revoluționară ajunsese în apropiere de Golești. Eteriștii, deși ar fi dorit să oprească retragerea
lui Tudor către bazele de rezistență din Oltenia, nu se sințeau în stare să reușească acest lucru,
pe de-o parte datorită tăriei forțelor de sub comanda liderului român, pe de alta datorită
amenințării exercitate de garnizoanele pandurilor aflate pe malul drept al Oltului, gata să iasă
în întâmpinarea comandantaului lor.

Ce nu au reușit cu forța armelor, eteriștii au reușit prin trădare și complot. Tudor

Vladimirescu a fost capturat de oamenii lui Ipsilanti pe 21 mai/2 iunie, iar, o săptămână mai
târziu, în noaptea de 27-28 mai/9-10 iunie conducătorul pandurilor a fost asasinat, trupul
fiindu-i aruncat într-o fântână.

Asasinarea lui Tudor Vladimirescu a lipsit revoluția de conducerea unitară de până în acel
moment, iar „Adunarea norodului” a început să se dezorganizeze încet. Destrămarea armatei
pandurilor nu s-a
petrecut imediat,
aceștia luptând
separat sau în
alianță cu eteriștii
cu otomanii până
spre sfârșitul lunii
iunie.

Alexandru
Ipsilatinti, după ce
încercase fără
succes să reziste
otomanilor în fața
Târgoviștei pe 25
mai/7 iunie, a
hotărât să reia
parțial planul lui Tudor de rezistență îndelungată în zonele fortificate ale Olteniei. Pentru a-și
croi drum spre Oltenia, eteriștii ar fi trebuit să înfrângă unitățile otomane de la Drăgășani.
Aici, pe 7/19 iunie s-a scris ultimul episod important al confruntărilor Eteriei , ajutați de
detașamente ale pandurilor cu trupele otomane. Turcii, superiori din punct de vedere numeric
și al dotării au reușit să-și înfrângă adversarii. Ciocniri sporadice dintre turci și panduri s-au
mai înregistrat până în luna august. Mai multe căpetenii ale pandurilor, printre care și Papa
Vladimirescu (fratele lui Tudor Vladimirescu) au căzut prizonieri și au fost duși la sud de
Dunăre.