Animism - totemism

Animismul – se referă la religiile de la început, anterioare apariţiei agriculturii şi creşterii

animalelor, care au un element comun fără de care n-ar fi posibil sentimentul religios, credinţa
în ceva mai presus de trup care se ridică deasupra morţii, numit suflet. Reprezentările animiste
au apărut la omul primitiv ca urmare a modului său antropomorfic de a gândi, a tendinţei de a
atribui fenomenelor naturii însuşiri omeneşti şi de a le personifica prin spirite supranaturale. 
Pentru a le obţine bunăvoinţa sau pentru a le potoli mânia, oamenii primitivi săvârşeau rituri
sacrificiale în care erau jertfite plante, animale şi chiar oameni, în special prizionerii de
război. 
Tradiţiile animiste combină sacrificiile cu postul şi castitatea pentru că spiritul nu primeşte
ofranda dacă acela care o oferă nu este purificat, răstignit în trupul lui pentru a merita Duhul.
Această pregătire impunea timp îndelungat de abstinenţă şi renunţări. La azteci, preoţii postau
40 de zile, iar la mayaşi chiar mai mult de 60 de zile. În animism, în afara sacrificării
prizonierilor din triburile rivale, se mai practica şi sacrificarea copiilor, consideraţi puri şi
nevinovaţi. La vechii evrei, sacrificarea copiilor, preluată din religia canaanită, s-a păstrat
până la mijlocul mileniului întâi, înainte de Hristos. Ieftae care era judecător în Israel îşi
sacrifică singura fiică prin ardere completă pe altarul lui Dumnezeu (Jud. 11,31). Astfel,  prin
practicarea ascezei şi a sacrificiilor, preoţia a devenit o categorie socială aparte, dinstinctă de
ocupaţiile profane a cărei existenţă sau absenţă este un criteriu de clasificare a religiilor, unele
cu sacrificii şi preoţi sacrificatori, iar altele fără sacrificii şi preoţi.
În iudaismul contemporan s-a renunţat la practicarea jertfelor încă din anul 70 d.Hr.,  de când
romanii au distrus templul zeului Iahve din Ierusalim, iar rabinii nu au calitate de preoţi.
Bisericile protestante şi neoprotestante creştine au înlocuit preoţia cu pastoratul, considerând
că jertfa lui Iisus Hristos pe cruce a fost un eveniment istoric unic şi nerepetabil.

Totemismul - este concepţia unei înrudiri supranaturale între un grup de oameni şi o anumită
specie de animale, de plante, şi uneori, chiar cu anumite obiecte. Totemul este considerat
strămoşul şi întemeietorul ginţii. În numeroase mituri ale popoarelor primitive se pomeneşte
despre strămoşi totemici, fiinţe fantastice care erau jumătate oameni şi jumătate animale.
Omul primitiv credea că viaţa lui e dependentă de animale şi tocmai de aceea simţea nevoia să
trăiască în simbioză cu ele, prin bunăvoinţa lor. Cel mai eficace mijloc de a-ţi atrage favoarea
unui animal, credeau oamenii primitivi, era să-l declari sfânt. În acest fel devenea  „tabu”,
ceea ce-i conferea calitatea de fiinţă intangibilă faţă de lumea profană şi protejată faţă de
nevoile ei. Totemul constituia obiectul unei serii de interdicţii: nu era voie să-l omori şi să-l
consumi ca hrană (cu excepţia ceremoniilor religioase) sau să-i produci vreo vătămare
corporală. Oamenii primitivi mai credeau că pot avea o influenţă favorabilă asupra totemului,
practicând ceremonii speciale cu caracter magic, care ar fi determinat înmulţirea animalelor şi
plantelor totemice. Participanţii la dansurile ceremoniale se străduiau ca prin aspectul lor:
pieptănături şi podoabele de pe corp, măşti, vopsirea anume a corpului, dar şi prin mişcări de
dans să aibă o înfăţişare cât mai apropiată totemului. Partea finală a ceremoniei era
consumarea totemului, ceea ce era considerat un mijloc de comunicare cu el (o împărtăşanie).
Totemismul reflectă şi particularităţile relaţiilor sociale din comuna primitivă, bazate pe
rudenia de sânge. Oamenii primitivi necunoscând în comunitate alte legături decât cele ale
rudeniei de sânge le transpuneau în mediul natural înconjurător. 
Relaţiile membrilor ginţii cu fauna şi flora regiuniii în care trăiau era concepută tot ca o
rudenie de sânge. Oamenii, animalele şi zeii se confundau în religiile primitive. În viaţa
primitivilor, desfăşurată exclusiv în cadrul natural, „animalul uman” se roagă „animalului
divin” care face legătura dintre natural şi supranatural.