UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE

EDUCAŢIEI
Domeniul PSIHOLOGIE

PREDICTORI AI DISFUNCŢIILOR
COMPORTAMENTAL-ADAPTATIVE
LA COPIII ABANDONAŢI
TEMPORAR DE CĂTRE PĂRINŢI

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
Prof. univ. dr. NICOLAE MITROFAN

DOCTORAND:
BURNAZ (BENTU) T. DOINIŢA

BUCUREŞTI
2011
 CUPRINS LUCRARE

Introducere
1. Fenomenul migraţiei şi impactul asupra familiei
1.1. Migraţia în context european
1.2. Definirea vieţii de familie în context transnaţional
1.3. Migraţia temporară a românilor în străinătate
1.3.1. Factori implicaţi în decizia românilor de a munci în străinătate
1.4. Migraţia – factor destabilizator al familiei
2. Concepte şi determinări terminologice: abandon, adaptare/inadaptare, devianţă,
delincvenţă
2.1. Abandon
2.2. Adaptare vs. inadaptare
2.3. Devianţa
2.3.1. Comportamentul deviant
2.3.1.1. Clasificarea devierilor de comportament
2.3.2. Devianţa tolerată
2.4. Delincvenţ juvenilă
3. Copilul în mediul familial şi şcolar
3.1. Nevoile copilului
3.2. Ataşamentul
3.2.1. Funcţiile ataşamentului
3.2.1.1. Oferirea sentimentului de securitate
3.2.1.2. Reglarea afectului şi excitării
3.2.1.3. Promovarea exprimării sentimentelor şi comunicarea
3.2.1.4. Bază pentru explorare
3.2.2. Tipuri de ataşament
3.2.3. Influenţa ataşamentului asupra dezvoltării copilului
3.3. Modele parentale
3.4. Carenţa afectivă
3.4.1. Tulburarea reactivă de ataşament
3.5. Neglijarea copiilor prin plecarea în străinătate a părinţilor
4. Teorii ale dezvoltării copilului ce susţin fenomenul abandonului temporar
4.1. Teoria dezvoltării cognitive a lui Piaget
4.2. Teoria lui Piaget asupra dezvoltării morale

2
 4.3. Teoria dezvoltării psihosociale a lui Erikson
4.4. Teoria lui Kohlberg asupra dezvoltării morale
4.5. Teoria ataşamentului
5. Teorii psihologice privind geneza comportamentului deviant/delincvent
5.1. Teoria psihanalitică a lui Freud
5.2. Teoria rezistenţei la frustrare
5.3. Teoria disonanţei cognitive
5.4. Teoria învăţării sociale a lui Bandura
5.5. Teoria catharsisului
6. Factori determinanţi ai disfuncţiilor comportamental-adaptative
6.1. Factori individuali
6.2. Factori externi
6.2.1. Familia
6.2.2. Factorii psiho-pedagogici de ordin şcolar
6.2.3. Factori de mediu
7. Comportamentul deviant şi formele de manifestare ale devianţei şcolare
7.1. Manifestări ale comportamentului deviant
7.1.1. Clasificarea devierilor comportamentale
7.1.1.1. Conduite de evaziune sau de demisie
7.1.1.2. Conduite de dominare, agresiv-impulsive
7.1.1.3. Viciile
7.1.1.4. Conduite perverse
7.2. Disfuncţii comportamental-adaptative la copii şi adolescenţi
7.3. Manifestări psihocomportamentale ale copiilor cu părinţii plecaţi la muncă
în străinătate.
7.4 Principalele forme de manifestare a devianţei şcolare
7.4.1. Fuga de acasă şi de la şcoală
7.4.2. Absenteismul
7.4.3. Abandonul şcolar
7.4.4. Vandalismul şcolar
7.4.5. Copiatul
7.5. Terapia tulburărilor de comportament
8. Efectele psiho-sociale ale „abandonului” temporar asupra copiilor
8.1. Efecte pozitive şi efecte negative
8.1.1. Caracteristici clinice în Anxietatea de Separare (AS)

3
 8.1.2. Caracteristicile clinice ale Fobiilor la copil
8.2. Riscuri la care sunt expuşi copiii singuri acasă
9. Metodologia cercetării
9.1. Obiectivele şi ipotezele cercetării
9.1.1.Obiectivul general
9.1.1.1. Obiectivele specifice
9.1.2. Identificarea constructelor ipotetice
9.1.3. Ipotezele cercetării
Cercetarea cantitativă
9.2. Metoda
9.2.1. Participanţii la studiu
9.2.2. Instrumentele de lucru
9.2.3. Design-ul cercetării
9.2.4. Procedura de lucru
9.2.5. Metodele de analiză a datelor
9.3. Analiza şi interpretarea rezultatelor
9.4. Programul psihoterapeutic
9.4.1. Selectarea participanţilor la programul terapeutic
9.4.2. Evaluarea participanţilor din grupul de studiu
9.4.3. Scopul terapeutic
9.4.5. Lucrul efectiv cu copiii din perspectiva contextului problematic
Concluzii
Bibliografie
Anexe

4
 INTRODUCERE
Instabilitatea socio-economică din România şi tranziţia interminabilă au determinat
mulţi români să plece la muncă în străinătate pentru a-şi putea întreţine familia. Desigur,
câştigurile obţinute sunt importante atât pentru familie cât şi pentru economia românească,
însă această migraţie are şi aspecte mai puţin dorite. Acestea ar fi dezorganizarea familiei şi
„abandonul“ copiilor la bunici sau la alte rude, cu consecinţe psihologice grave pentru aceştia,
instalate în timp.
În ultimul deceniu, în România, tot mai mulţi copii rămân „singuri” acasă deoarece
părinţii îşi caută locuri de muncă în străinătate pentru asigurarea nivelului acceptabil de trai al
familiei. În cele mai multe cazuri, la început pleacă doar un singur părinte, iar după o perioadă
de timp este urmat şi de celălalt, considerând că astfel pot asigura mai uşor cele necesare
traiului decent, pentru a se întoarce cât mai repede acasă. De multe ori aceasta este o utopie
pentru că, odată ajunşi în străinătate, ei încep să-şi dorească mai mult şi astfel perioada de
absenţă se prelungeşte continuu. În tot acest timp, copiii rămaşi acasă, în cel mai fericit caz în
îngrijirea unor rude mai apropiate sau mai îndepărtate (rude până la gradul IV), trăiesc cu
speranţa că părinţii se vor întoarce curând şi suferinţa datorată lipsei fizice a acestora va
înceta. Pentru mulţi dintre aceşti copii, perioada de absenţă a părinţilor creşte însă continuu,
determinând efecte negative semnificative asupra dezvoltării lor fizice şi psihice.

REZUMATUL LUCRĂRII
Lucrarea este structurată în două părţi, prima parte unde sunt conturate fundamentele
teoretice ale disfuncţiilor comportamental-adaptative în cazul copiilor „abandonaţi” temporar
de către părinţii plecaţi la muncă în străinătate, iar în cea de-a doua parte sunt concentrate
cercetările practice ale studiului iniţiat.
Partea de fundamentare teoretică cuprinde opt capitole în care sunt prezentate
considerente detaliate despre problematica studiată, în fiecare capitol regăsindu-se o sinteză a
principalelor puncte de vedere identificate în literatura de specialitate, ţinând cont de faptul
că, atât în ţara noastră, cât şi în lume, există puţine studii care au abordat, din perspectivă
psihologică, fenomenul copiilor separaţi de părinţi datorită migraţiei economice a acestora.
Astfel am încercat să prezentăm cadrul necesar înţelegerii şi explicării disfuncţiilor
comportamental-adaptative care apar la copiii “abandonaţi” temporar, după plecarea
părintelui/părinţilor la muncă în străinătate.
Primul capitol se referă la „fenomenul migraţiei temporare” şi impactul lui asupra
familiei, principala cauză fiind lipsa locurilor de muncă suficient de atrăgătoare, iar dacă ne
referim la efecte, se vorbeşte mai ales despre efecte economice la nivel macro şi despre efecte

5
sociale la nivelul familiilor. Stresul relaţional e aproape inevitabil, şi adesea tranzitoriu, aspect
al eforturilor familiale impuse de migrare. Stresul relaţional produs de separările şi reunirile
dintre părinţi şi copii constituie centrul experienţei noului imigrant, drept pentru care necesită
atenţie specială în acest sens. Globalizarea economică a afectat relaţii de îngrijire esenţiale,
cum ar fi separarea şi reunirea mamei de copii (Suarez-Orozco, Todorova şi Louie, 2002).
Aceasta este cea mai dramatică situaţie de a fi nevoit să trăieşti cu două inimi, precum evocă
relevant titlul articolului „Sunt Aici dar sunt Acolo” (Hondagneu-Sotelo şi Avila, 1997).
Migraţia implică întotdeauna separare. Adesea separă familiile nucleare de familiile
extinse. Până recent, un tată migra, la început singur, iar apoi se reunea în ţara adoptivă cu
soţia şi copiii în momentul în care devenea capabil să îi întreţină din punct de vedere
financiar. În prezent, există o plecare fără precedent a mamelor singure sau câteodată însoţite
de soţi, în căutare de muncă lăsându-şi copiii în grija rudelor (Llerena-Quinn şi Pravder-
Mirkin, 2005) pentru câteva luni sau mai mulţi ani. Capitalismul global a contribuit la
feminizarea migraţiei prin apariţia oportunităţilor de muncă pentru femei în multe ţări.
Dacă luăm în considerare faptul că a lăsa un copil în grija rudelor este de fapt o formă
de asistenţă maternală în familie (Soto, 1987), putem să extrapolăm câteva similarităţi cu alte
familii de asistenţă maternală. Minuchin, Colapinto şi Minuchin (1998) au accentuat faptul că
pentru familiile de asistenţă maternală principalul obiectiv trebuie să fie menţinerea legăturii
dintre mama biologică, îngrijitorul temporar şi copil. Dacă aplicăm această idee situaţiei
transmigranţilor, menţinerea legăturii necesită încurajarea mamei să devină un partener la
distanţă în creşterea copilului său.
Fiind una din cele mai populare strategii de a scăpa de sărăcie, migraţia este
responsabilă şi pentru multe consecinţe negative în sferele economică şi socială. În timp ce
părintele/părinţii lor lucrează sau aşteaptă să găsească ceva de lucru în străinătate, care să le
asigure traiul de zi cu zi şi ceva mai mult, copiii rămaşi acasă, în România, se confruntă cu
diferite probleme. Cu toate acestea, părinţii lor consideră că, recurgând la această soluţie, pot
să le ofere copiilor un trai mai bun, şcoli mai bune unde să înveţe şi ceea ce-şi doresc (de cele
mai multe ori telefoane mobile, calculatoare, accesul la internet etc.).
Datele culese personal de la o comunitate de 84 de români din Barcelona şi din
localităţile din zona metropolitană a acesteia, care au copiii şi familiile rămase în ţară, în anul
2010, atestă faptul că cel mai important factor care a influenţat luarea deciziei de a pleca să
muncească în străinătate este „sacrificiul pentru bunăstarea copilului/copiilor” (26,19%),
următorii factori, în ordine ierarhică, fiind: lipsa locului de muncă (21,42%), lipsa banilor
(19,04%) şi creşterea nivelului de trai (17,85%) (Bentu, 2010).

6
 Dacă părinţii care muncesc în Barcelona, se sacrifică pentru bunăstarea copiilor, într-
un studiu finanţat de UNICEF şi implementat în Republica Moldova, cea mai mare parte a
persoanelor în grija cărora au rămas copiii au menţionat că situaţia materială a acestora nu s-a
îmbunătăţit, ei confruntându-se aproape cu aceleaşi griji provocate de lipsa banilor, ca şi până
la plecarea părinţilor (Gavriliuc, Platon, Afteni, 2006).
Lipsa controlului poate determina asupra copilului efecte în planul rezultatelor şcolare sau
a adoptării de comportamente deviante. De asemenea, lipsa afectivităţii parentale, ca şi consecinţă
implicită a plecării părinţilor în străinătate, este în măsură să producă efecte de natură psihologică
sau comportamentală asupra copiilor.
În al doilea capitol am trecut în revistă principalele concepte şi delimitări terminologice
care sunt necesare pentru o mai bună înţelegere a fenomenului studiat. Abandonul, care are,
pe lângă aspectele psiho-sociale implicate, şi multiple rezonanţe psihiatrice, poate fi definit ca
„o modificare de durată a unor legături cu puternică semnificaţie afectivă, pe care subiectul
le-a stabilit anterior” (Florescu şi Frăţiman, 1999). Vorbind de abandon, trebuie luată în
consideraţie şi adaptarea copiilor la situaţia nou apărută în viaţa lor. Separarea copiilor de
unul sau de ambii părinţi prin plecarea la muncă în străinătate pe o perioadă variabilă de timp
generează trăirea sentimentului de abandon, cu repercusiuni asupra personalităţii copiilor. În
funcţie de durata absenţei, se pot înregistra o serie de probleme legate de asigurarea nevoilor
specifice ale copilului, precum şi riscul apariţiei unor deficite intelectuale şi/sau a unor
tulburări emoţionale şi comportamentale (Luca şi Gulei (coord.), 2007).
Din punct de vedere psihologic, devianţa apare drept o abatere variabilă, mai mult sau
mai puţin evidentă, a comportamentului, gândirii şi identităţii indivizilor de la normalitatea
psihică şi valorico-normativă, adesea etichetată şi sancţionată (Turliuc, 2007).
Comportamentul deviant acoperă o mare varietate de tipuri, mergând de la un anume
comportament „excentric”, ce poate fi caracterizat prin gesturi insolite, vestimentaţie diferită
şi dezordine comportamentală, până la comportamente disfuncţionale sau aberante, înscrise în
aria delincvenţei, a subculturilor deviante sau marginale.
Fenomenul delincvenţei juvenile este larg dezbătut, antrenând cercetători din diverse
domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagogic, criminalistic, juridic etc., conferindu-i
acestui fenomen o investigaţie interdisciplinară. Fenomenul este etichetat sub diverse
denumiri: copii cu tulburări de comportament (termen medical); tineri inadaptaţi (termen
sociologic); „copii - problemă” (termen psiho-pedagogic); minori delincvenţi (termen juridic)
etc. Toţi aceşti termeni se referă la minori care, într-un fel sau altul, au ajuns în conflict cu
normele morale şi juridice, valabile pentru comunitatea în care trăiesc. Conduita normală este
reprezentată de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modele culturale
ale societăţii din care face parte minorul.
7
 Capitolul al treilea tratează problematica copilului în mediul familial şi şcolar, plecând
de la nevoile copiilor, în general, dar, tratând în mod special, modalităţile specifice de formare
a ataşamentului, cât şi apariţia tulburărilor reactive de ataşament şi carenţele afective. Studiile
au arătat că principalele cauze răspunzătoare de tulburările în plan afectiv, mai ales în cazul
copiilor, sunt regăsite, cel mai adesea, în familie, acolo unde copilul îşi petrece cea mai mare
parte a timpului său (mai ales până la 3 ani), acolo unde au loc primele experienţe şi relaţii cu
terţe persoane şi unde este educat şi format ca om şi personalitate. Cele mai acute probleme
educative, culminând cu eşecul şcolar provin din absenţa sau ignorarea atenţiei părinţilor faţă
de dezvoltarea şi supravegherea copilului, dar mai ales datorită „eroziunii” afective întâlnite
în familiile dezorganizate (Spitz, 1968 apud Marcelli, 2003).
Trebuinţele afective ale copilului sunt la fel de importante ca şi celelalte trebuinţe
vitale, iar nesatisfacerea lor poate avea consecinţe grave în dezvoltarea personalităţii
copilului. Aproape toate nevoile copilului sunt satisfăcute în cadrul familiei, de aceea relaţiile
şi climatul din familie sunt esenţiale în evoluţia fizică, psihică şi spirituală a copilului, aceasta
trebuind să asigure dragoste, aprobare, atenţie, respect între membrii săi.
Carenţa afectivă, determinată de lipsa sau insuficienţa afecţiunii determină frustrare şi
rigiditate afectiv-comportamentală; rigiditatea la vârste mici se transformă cu timpul în
trăsături de caracter: duritate, severitate, intransigenţă, încăpăţânare. Rygaard ne invită să ne
imaginăm un copil care are o mamă ce îşi iubeşte sau nu copilul, dar care nu poate să-l atingă
frecvent, aşa cum ar fi de dorit, să aibă cu acesta un contact fizic regulat şi să-l îngrijească.
Dacă o face, nu poate interpreta semnalele copilului şi îl suprastimulează sau îl privează de
stimuli. Deseori, copilul va fi lăsat în grija altor persoane, de pildă vecini sau alte persoane pe
care copilul nu le cunoaşte. Va fi acest copil capabil să se simtă ataşat de cineva sau să
dezvolte relaţii semnificative mai târziu în viaţă? (Rygaard, 2011).
Unele cercetări aduc în discuţie o serie de modele recurente de organizare a relaţiilor
dintre părinţi şi copiii lor, care pot fi responsabile pentru dezvoltarea unor probleme de
conduită (Nardone, Giannotti, Rocchi, 2003). Comportamentul copilului se realizează
totdeauna prin identificare şi interiorizare cu sine şi cu ceilalţi. Astfel, eul uman se formează
într-o constelaţie triunghiulară de factori: dragoste, autoritate şi securitate familială. Orice
carenţă afectivă, ca orice tip de carenţă sau abuz de autoritate, vor determina tulburări de
comportament, datorită „demisiei” părinţilor de la sarcinile lor. Problemele lor
comportamentale interferează nu numai cu propriul progres, ci şi cu procesul de învăţare al
colegilor de clasă, atunci când manifestă furie, teamă sau îi rănesc pe alţii, în context şcolar.
Alţi copii, care răspund prin retragere, izolare, rămân deseori neidentificaţi.

8
 Absenţa părinţilor sau doar a unuia dintre ei poate conduce şi la probleme şcolare,
copilul nu se mai concentrează, se închide în el sau devine neliniştit, abandonează şcoala
uneori, nu are nimeni puterea să-l controleze. Copilul suferă de disciplină, de lipsa de limitare.
Capitolul al patrulea şi capitolul al cincilea vizează trecerea în revistă a principalelor
teorii care explică fenomenul studiat. În cel de-al patrulea capitol sunt prezentate teoriile
dezvoltării copilului, ce susţin fenomenul „abandonului” temporar, aducând în discuţie: teoria
dezvoltării cognitive a lui Piaget (1971); teoria lui Piaget asupra dezvoltării morale (1932);
teoria dezvoltării psihosociale a lui Erikson (1959, 1967); teoria lui Kohlberg asupra
dezvoltării morale (1976); teoria ataşamentului (Bowlby, 1969; Ainsworth şi colab. 1970;
Main şi Solomon, 1986). Toate aceste teorii evidenţiază necesitatea unei relaţii normale între
etapele de dezvoltare fizică şi psihică a copilului, relaţie asigurată printr-un mediu
corespunzător de naştere, creştere şi educaţie. Orice disfuncţie apărută în oricare dintre aceste
etape sau stadii se poate solda cu un grad de disfuncţionalitate comportamental-adaptativă.
În cel de-al cincilea capitol sunt prezentate teoriile privind genera comportamentului
deviant/delincvent, respectiv: teoria psihanalitică a lui Freud (1973); teoria rezistenţei la
frustrare (Reckless, 1962); teoria disonanţei cognitive (Festinger, 1957); teoria învăţării
sociale a lui Bandura (1963, 1973); teoria catharsisului. Reducerea agresivităţii - catharsisul
este constructul care prezice că exprimarea agresiunii în moduri acceptabile social reduce
tendinţele agresive. Această teorie afirmă că pornirea oamenilor – înnăscută, indusă prin
socializare sau provocată de evenimente specifice – de a se comporta agresiv faţă de semenii
lor, poate fi satisfăcută prin acţiuni substitutive care să nu facă rău nici persoanelor în cauză,
dar nici altora. Creându-se posibilitatea ca indivizii să-şi descarce mânia şi ura prin mijloace
inofensive, se reduce tensiunea emoţională şi, prin urmare, probabilitatea ca ei să săvârşească
acte antisociale.
Cercetările evidenţiază că, în general, orice formă de comportament substituant
(inclusiv cel verbal) mai degrabă sporeşte probabilitatea unor acte violente antisociale
interpretate de un actor, decât să o micşoreze (Cameron, Rutland, Brown şi Douch, 2006).
Capitolul al şaselea analizează condiţiile fizice şi psihice ce îşi aduc aportul la
influenţarea, provocarea sau generarea disfuncţiilor comportamental-adaptative la copii. În
ceea ce priveşte factorii de risc pentru delincvenţă, cum ar fi minciuna obişnuită, performanţa
şcolară scăzută şi agresivitatea, au fost identificaţi ca predictori ai delincvenţei la copiii de
vârstă şcolară elementară (Bartol, 2001; Moeller, 2001). Un alt studiu atrage atenţia asupra
faptului că tinerii care comit acte delincvente au fost, adeseori, agresivi şi ostili ca şi copii
(Bartol, 2001). Din cauza acestor agresivităţi, copiii au fost, în mare măsură, nepopulari în
şcoală şi au avut tendinţa de a se înstrăina faţă de colegii lor (Benda, 2003). Astfel, alienarea

9
oportunităţilor pentru angajarea într-un comportament prosocial a fost eliminată, copilul
angajându-se în comportamente deviante, cum ar fi chiulul, minciuna şi furtul (Bartol, 2001).
Aceste comportamente deviante la copiii mici sunt puternic asociate cu viitoarea delincvenţă
juvenilă (Benda, 2003; Huesmann, Eron şi Dubow, 2003).
Factorii de risc pentru depresie în adolescenţă includ respectul de sine scăzut, suportul
parental scăzut, relaţii deficitare cu părinţii şi colegii şi o istorie de traumatism sau abuz
(Ryan şi Redding, în presă apud Heilbrun, Sevin, Goldstein şi Redding, 2005). În plus,
depresia a fost asociată cu factorii genetici, conflictul parental şi discordia generală în familie
(Faraone şi Biederman, 1997). Depresia parentală este un factor de risc semnificativ pentru
tulburarea de conduită în adolescenţă (Fendrich, Warner şi Weissman, 1990). Studiile de
dezvoltare au arătat că tulburările de conduită la copii au fost prezise de temperamentul dificil
la copilul în vârstă de 2 ani, de sărăcie, separarea copilului de mamă şi creşterea nivelului de
stres matern (Bagley şi Mallick, 1997).
Manifestările cu aspect predelictual şi cele infracţionale rezultă, de obicei, din
interacţiunea unor cauze individuale şi sociale cu o serie de condiţii favorizante.
Steinberg (1987), în urma unor studii efectuate a arătat faptul că diferenţele în
structura familiei mijlocesc relaţia dintre factorii de stres datoraţi prietenilor şi problemele de
comportament ale adolescenţilor. În mod specific, Steinberg a descoperit că adolescenţii care
locuiesc cu ambii părinţi biologici au declarat un nivel de stres mai mic datorat presiunilor
prietenilor de a se implica în probleme de comportament decât adolescenţii care locuiesc în
casă cu un singur părinte sau care trăiesc în familii adoptive. Educaţia parentală scăzută a fost,
de asemenea, asociată cu probleme psihosociale mai mari la tineri (apud Beam, Gil-Rivas,
Greenberger şi Chen, 2002).
În capitolul al şaptelea am surprins acele elemente caracteristice ale comportamentului
deviant, precum şi formele de manifestare ale devianţei şcolare. Studiile arată că apariţia încă
din copilărie a tulburării de conduită înseamnă că a fost precedată de o tulburare de
comportament opoziţionist provocator, aceasta dovedindu-se a fi o tulburare mai uşoară
(Lahey şi Loeber, 1997 apud Petermann, Döpfner şi Schmidt, 2010).
Wasserman şi colaboratorii săi (1996) au scos în evidenţă faptul că există o serie de
constelaţii de probleme răspunzătoare de apariţia timpurie a comportamentului deviant.
Printre acestea putem enumera: 1) conflictele părinţi-copil, ce includ lovirea copilului şi
manifestarea evidentă a aversiunii faţă de acesta; 2) lipsa controlului parental, părinţii având
puţine informaţii despre când, unde, cum şi cu cine îşi petrece copilul timpul; 3) lipsa
manifestării simpatiei, ce implică un comportament social competent, susţinere emoţională
manifestată de copil (afecţiune explicită).

10
 Pentru Graham (1999), simptomele principale ale tulburării de conduită pentru copilul
de 7-14 ani sunt: furtul, minciuna, agresivitatea, fugile şi vagabondajul, instabilitatea
psihomotorie. Numai primele sunt considerate, conform noilor definiţii, acte antisociale prin
faptul că încalcă şi nu respectă normele şi regulile sociale.
C. Neamţu consideră că cele mai grave sau/şi mai frecvente acte de devianţă şcolară
sunt: fuga de la şcoală, absenteismul, abandonul şcolar, vandalismul, conduitele violente şi
toxicomania, copiatul şi suicidul (Neamţu, 2003).
Huber (1997) şi-a îndreptat atenţia asupra cercetării riscurilor şi devierilor de
comportament circumscrise eşecului şcolar, în mod deosebit asupra disfuncţiilor în procesul
învăţării. La începutul demersului terapeutic se urmărea creşterea nivelului de toleranţă la
frustrare, ca ulterior să se aibă în vedere modificarea viziunii, a controlului de sine şi a
controlului stresului, precum şi refacerea capacităţilor de învăţare, de experimentare a
competenţelor comportamentale (apud Albu, 2002).
În viaţa copiilor pot apărea uneori evenimente cu rezultate dureroase care au nevoie să
fie înţelese şi depăşite. Fiecare copil a suferit un anumit tip de pierdere în copilăria sa, în
unele cazuri chiar pierderi multiple (divorţul părinţilor, decesul bunicilor, schimbarea şcolii).
Datorită pierderii mediului familial stabil, copiii au nevoie de suport şi de îngrijire din partea
adulţilor în validarea sentimentelor şi încorporarea pierderilor în rândul experienţelor de viaţă
(Mitrofan şi colab., 2003).
Copiii cu unul sau ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate au sentimentul pierderii
stabilităţii mediului familial, temându-se de pierderea ataşamentului şi dragostei părinteşti.
Aceşti copii pot nega realităţile circumstanţiale care au determinat „abandonul” şi refuză să
creadă că părintele nu mai este disponibil pentru ei. Se hrănesc din amintirile pe care le au cu
părintele sau părinţii plecaţi, se bucură să privească poze şi să citească scrisori sau e-mail-uri
pe care le primesc de la aceştia. Sunt capabili de orice compromis pentru a vorbi cu părintele
la telefon sau a-l vedea. Unii se vor simţi copleşiţi de tristeţe sau anxietate, în timp ce alţii, de
teamă şi culpabilizare.
Ultimul capitol al părţii teoretice abordează efectele psiho-sociale ale „abandonului”
temporar asupra copiilor datorită migraţiei economice a părinţilor. În cercetările lor,
specialiştii Asociaţiei Alternative Sociale (2007) au identificat o serie de manifestări
psihocomportamentale la copiii care au unul sau ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate,
printre care enumerăm: deteriorarea conduitei şcolare (scăderea performanţelor şcolare,
absenteism, risc de abandon şcolar, conflicte cu profesorii şi colegii); sentimente de abandon,
de nesiguranţă, tristeţe, anxietate, stări depresive; atitudine de indiferenţă, încăpăţânare care
poate merge uneori până la comportament agresiv ca rezultat al frustrării şi al nevoii de

11
atenţie; tulburări de atenţie (scăderea capacităţii de concentrare pentru realizarea sarcinilor şi
„evadarea din realitate”); tulburări ale stimei de sine: supraapreciere şi subapreciere;
dificultăţi de adaptare; comportamente (pre)delincvente (aderarea acestora la grupuri
delincvente, comportament agresiv, abuz de substanţe, implicarea în comiterea de infracţiuni,
frecventarea de localuri, săli de jocuri etc.); conduite sinucigaşe (Luca şi Gulei (coord.),
2007)..
Principalele efecte pozitive ale „abandonului” temporar sunt legate de bunăstarea
copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate. În cele mai multe dintre cazuri migraţia
părinţilor determină o creştere a nivelului de trai al copilului rămas acasă. Aşa cum au arătat şi
alte studii, veniturile din străinătate sunt folosite în mare parte la îmbunătăţirea condiţiilor de
locuire şi la înzestrarea cu bunuri de folosinţă îndelungată. Se remarcă de exemplu faptul că în
cazul copiilor cu părinţi plecaţi în prezent, procentul celor care au telefon mobil este mai mare
decât în cazul copiilor fără părinţi plecaţi (telefonul mobil pare să se fi transformat într-un bun
de strictă necesitate pentru copii – la nivel naţional 75% dintre elevii de gimnaziu au propriul
lor telefon mobil). Computerele şi consolele de jocuri video sunt mai frecvente în gospodăriile
de migranţi decât în celelalte. Şi alte bunuri personale pe care le-am putea considera specifice
vârstei (bicicletă, mp3 player sau Ipod, role etc.) sunt deţinute într-o pondere mai mare de
copiii de migranţi în comparaţie cu ceilalţi.
Dincolo de bunăstarea materială, copiii de migranţi, în special cei cu ambii părinţi
plecaţi, tind într-o pondere mai mare să aibă experienţa unor călătorii în străinătate
comparativ cu ceilalţi copii. 34% dintre copiii cu ambii părinţi migranţi au călătorit în
străinătate, spre deosebire de doar 14% dintre copiii de nonmigranţi. 20% dintre copiii cu
ambii părinţi plecaţi şi-au petrecut vacanţa de vară din 2006 în străinătate la părinţii lor
(proiect derulat de Asociaţia Alternative Sociale în 2006).
Între efectele negative este interesant de remarcat faptul că plecarea unuia dintre
părinţi determină în unele cazuri o deteriorare a relaţiei copilului cu părintele rămas acasă.
Astfel, în cazul celor cu tatăl plecat în străinătate, ponderea copiilor care nu au o relaţie foarte
bună cu mama lor este mai mare, decât în celelalte cazuri. Acelaşi lucru se poate observa şi
mai pregnant în cazul relaţiei dintre copil şi tată, în condiţiile în care mama este plecată din
ţară.
Familia reprezintă principala sursă de sprijin pentru copii atunci când se confruntă cu
o problemă, în special dacă respectiva problemă este legată de şcoală. În cazul copiilor cu
părinţi migranţi ponderea celor care afirmă că nu apelează la nimeni pentru a-i ajuta în
probleme legate de şcoală este semnificativ mai mare decât în cazul copiilor fără părinţi
migranţi.

12
 Alte efecte negative se întâlnesc la nivel psihologic. Datele de anchetă confirmă
existenţa unei asocieri semnificative între absenţa ambilor părinţi sau doar a mamei şi
frecvenţa simptomelor de deprimare la copii. Este îmbucurător faptul că nu apare o corelaţie
între lipsa părinţilor şi înrăutăţirea stării de sănătate a copiilor (proiect derulat de Asociaţia
Alternative Sociale în 2006).
Dat fiind potenţialul cunoscut al acelora care îşi etalează de mici exteriorizarea
problemelor, este bine să se ia în considerare factorii asociaţi cu dezvoltarea problemelor
iniţiale în comportamente ulterioare de risc. Deoarece exteriorizarea problemelor apare
adesea împreună cu alte psihopatologii, acestea din urmă trebuie considerate ca fiind factori
ce ajută la dezvoltarea problemelor iniţiale în comportamente de risc. În particular, mulţi copii
care manifestă exteriorizarea problemelor arată, de asemenea, şi un nivel ridicat de
anxietate/depresie (Angold şi colab. 1999; Burke şi colab. 2005; Elliot şi colab. 1989; Loeber
şi colab. 1998; Ruchkin şi colab. 2006).
Un studiu efectuat de Fundaţia Soros (2007) cu privire la efectele migraţiei şi care
vizează situaţia copiilor rămaşi acasă, afirmă că plecarea părinţilor reprezintă totuşi un factor
de risc. Controlul insuficient asupra copiilor din partea celorlalţi adulţi din familie, alături de
problemele de natură emoţională produse de lipsa afectivităţii parentale şi, în plus, creşterea
accesului la diverse oportunităţi pe măsură ce veniturile din străinătate determină o creştere a
bunăstării materiale, sunt în măsură să dezvolte la copii şi adolescenţi anumite tendinţe
deviante (Toth, 2007).
Partea a doua a lucrării, cea practică, este un studiu privind înţelegerea fenomenologiei
psihologice determinate de plecarea părinţilor la muncă în străinătate asupra copiilor şi
preadolescenţilor rămaşi în ţară în grija celuilalt părinte, a bunicilor, a rudelor sau
cunoscuţilor, precum şi elaborarea şi implementarea unui program de intervenţie
psihoterapeutică în vederea prevenţiei şi recuperării eventualelor tulburări de comportament şi
a problemelor afective, generate de separarea copiilor de părinte/părinţi, toate ducând la o
funcţionare adaptativă a acestor copii şi preadolescenţi.
Plecând de la acest obiectiv general ne-am propus: identificarea copiilor ai căror
părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate şi selecţia celor care prezintă riscul de a dezvolta
comportamente deviante/delincvente; analizarea incidenţei problemelor emoţional-
comportamentale în rândul copiilor şi preadolescenţilor separaţi de părinţi, datorită migraţiei
economice a acestora; identificarea celor mai frecvente probleme întâlnite la copiii care au
părinţii emigraţi temporar, evaluarea severităţii acestor probleme sau clasificarea lor clinică;
identificarea similarităţilor sau diferenţelor în evaluarea problemelor emoţional-
comportamentale pentru copiii separaţi de părinţi datorită migraţiei economice a acestora, în

13
contexte şi relaţii diferite; identificarea unor variabile din istoria personală a copiilor şi
preadolescenţilor care sunt asociate cu problemele de comportament; identificarea
predictorilor pentru disfuncţiile comportamental-adaptative şi includerea lor în modele uşor
de utilizat în evaluarea particulară a riscului apariţiei comportamentelor deviante/delincvente;
proiectarea şi implementarea unui model de intervenţie psihoterapeutic copiilor care se află în
situaţie de risc prin plecarea părinţilor la muncă în străinătate de a dezvolta comportamente
deviante; evaluarea şi argumentarea eficienţei strategiei psihoterapeutice propuse prin
evidenţierea unor diferenţe semnificative între grupul de studiu şi grupul de control privind
problemele emoţional-comportamentale la copiii cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate.

Ipotezele cercetării
Hs. 1. Presupunem că separarea copiilor de unul sau ambii părinţi plecaţi la muncă în
străinătate generează disfuncţii comportamental-adaptative la aceştia.
Hs. 2. Anticipăm că informaţiile despre problemele emoţionale şi comportamentale ale
copiilor separaţi de părinţi prin plecarea acestora la muncă în străinătate oferite de persoanele
în grija cărora se află aceşti copii sunt similare cu cele oferite de învăţători/profesori.
Hs. 3. Este de aşteptat ca informaţiile oferite de copiii separaţi de părinţi privind problemele
lor emoţionale şi comportamentale să difere de informaţiile oferite de către persoanele în grija
cărora au rămas şi de cele oferite de către profesorii lor.
Hs 4. Este de aşteptat ca băieţii să prezinte mai multe probleme de comportament decât fetele,
iar problemele fetelor să fie mai mult de tip intern decât extern.
Hs. 5. Presupunem că lipsa afectivităţii şi abandonul „temporar” sunt predictori ai
disfuncţiilor comportamental/adaptative la copiii care sunt separaţi de părinţi prin migraţia
economică a acestora.
Hs. 6. Este de aşteptat să existe un grad de asociere între inteligenţă şi rezultatele şcolare ale
copiilor cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate, în sensul că rezultatele şcolare slabe ale
acestor copii sunt influenţate de alţi factori decât inteligenţa.
Hs.7. Anticipăm că în urma procesului de intervenţie psihoterapeutică, copiii separaţi de
părinţi dezvoltă anumite abilităţi de adaptare pentru a face faţă schimbărilor legate de
problemele cu care se confruntă.
Hs 8. Presupunem că există diferenţe semnificative între grupul de studiu şi grupul de control
în ceea ce priveşte disfuncţiile comportamental-adaptative ale copiilor separaţi de părinţi prin
plecarea acestora la muncă în străinătate.

14
 Participanţii la studiu
Pentru atingerea obiectivelor stabilite am inclus în cercetarea noastră un număr de 287
de copii, 141 fete şi 146 băieţi, care au un părinte sau ambii părinţi plecaţi la muncă în
străinătate. Criteriul iniţial după care au fost selectaţi în studiu a fost reprezentat de rezultatele
slabe la învăţătură şi nota scăzută la purtare. Copiii au vârste cuprinse între 8 şi 14 ani (vârsta
medie 11,15 ani), 155 dintre ei provenind din mediul urban, iar 132 din mediul rural.
Împărţind numărul copiilor pe categorii de vârstă, am identificat 159 de copii cu vârsta
cuprinsă între 8-11 ani şi 128 de copii cu vârsta între 12-14 ani. Această delimitare a fost
necesară pentru a putea analiza datele obţinute prin aplicarea instrumentului utilizat.
Cei mai mulţi copii au părintele/părinţii plecaţi de o perioadă cuprinsă între 3-5 ani
(pentru 94 de copii – 32,75%), părinţii a 83 de copii lucrează în străinătate de 5 până la 10 ani
(28,92%), iar părinţii a 68 de copii (23,69%) sunt în străinătate de o perioadă cuprinsă între 1-
3 ani. Mai există părinţii a 12 copii (4,18%) care au plecat de o perioadă mai scurtă de timp (6
luni-1 an), dar aceştia fac parte din categoria celor care alternează în plecări, deoarece nu
găsesc permanent de lucru. O atenţie deosebită trebuie acordată unui număr de 30 de copii ai
căror părinţi sunt plecaţi de peste 10 ani. Aceştia, aveau o vârstă foarte mică când părinţii lor
au hotărât să caute un loc de muncă în străinătate.
Pentru 95 de copii, ambii părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, pentru 85 de
copii este plecat tatăl, pentru 60 de copii este plecată mama, iar pentru 47 de copii unicul
susţinător al familiei munceşte în străinătate, de cele mai multe ori mama. Avem în eşantion
doar 5 copiii care sunt încredinţaţi tatălui fie prin divorţ, fie prin decesul mamei şi care sunt
plecaţi la muncă în străinătate, copiii rămânând în grija bunicilor.
Prin plecarea unuia sau ambilor părinţi să muncească în străinătate, copiii a trebuit să
fie lăsaţi în grija altor persoane. Dacă este plecat doar un părinte, copilul a rămas în grija
celuilalt, cazul a 85 de copii care au tatăl plecat şi ei au rămas în grija mamei sau a 60 de copii
care au mama plecată şi ei au rămas în grija tatălui. Mai există un număr de 69 de copii care
au rămas în grija bunicilor, 32 care au rămas acasă cu fraţii sau surorile, dar şi un număr de 19
copii care se află sub îngrijirea unchilor/mătuşilor, precum şi 17 copii aflaţi în grija altor rude.
Demn de remarcat este faptul că 3 copiii se află în grija prietenilor părinţilor, dar care nu
locuiesc cu aceştia, având grijă doar de nevoile fizice şi de securitatea copiilor, iar 2 copii au
rămas singuri acasă, părinţii considerând că sunt suficient de mari pentru a se descurca singuri
(13 şi 14 ani).
Dintr-un total de 95 de copii care sunt separaţi de ambii părinţi, 50 au rămas în grija
bunicilor, 31 sunt acasă cu fraţii şi/sau surorile, de 9 dintre ei se ocupă unchii şi/sau mătuşile,
2 copii au rămas în grija prietenilor părinţilor, 2 sunt singuri acasă, iar 1 copil se află la alte

15
rude. Situaţia copiilor din familii monoparentale prezintă o distribuţie diferită de a celor
separaţi de ambii părinţi: 19 dintre ei se află în grija bunicilor, doar 1 copil este acasă cu fraţii
şi surorile, 10 copii se află în grija unchilor şi/sau mătuşilor, iar 16 copii au fost lăsaţi în grija
altor rude. Un singur copil care provine din familie monoparentală se află lăsat în grija
prietenilor părintelui.

Instrumentele de lucru
- Fişa pentru identificarea situaţiei copilului separat de părinţi;
- Sistemul Achenbach al Evaluării Bazate Empiric (ASEBA), alcătuit din trei
chestionare, respectiv CBCL (Child Behavior Checklist) – chestionar de evaluare
comportamentală pentru copii între 6-18 ani adresat părinţilor, TRF (Teacher’s Report
Form) – evaluarea realizată de profesori şi YSR (Youth Self-Report) – autoevaluarea
copiilor de 11-18 ani;
- Testul Raven – Matrici Progresive Standard;
- Testul Raven – Matrici Progresive colorate;
- Inventarul stimei de sine (Coopersmith, 1967) – forma şcolară;
- Testul „Desenul familiei”;
- Fabulele Düss.

Designul cercetării
Cercetarea pe care noi am iniţiat-o se bazează, într-o primă etapă, pe o abordare non-
experimentală de tipul ex-post-facto, iar în cea de a doua etapă pe o abordare non-
experimentală de tipul pretest-posttest cu grup de control.
Variabila dependentă a cercetării, care se constituie în criteriu este reprezentată de
prezenţa sau absenţa comportamentului deviant/delincvent la copiii separaţi de părinţii plecaţi
la muncă în străinătate.
Variabilele independente, reprezentând predictori ai comportamentului
deviant/delincvent, sunt constituite din datele obţinute la scalele chestionarelor aplicate,
durata abandonului, tipul de familie, dar şi inteligenţa şi stima de sine.
În vederea atingerii obiectivelor şi testarea validităţii ipotezelor stabilite am utilizat
atât un design intragrup, cât şi unul intergrup.

Procedura de lucru
Cercetarea a avut un caracter transversal, desfăşurându-se în perioada septembrie 2010
– mai 2011. La începutul cercetării, cu ajutorul şcolilor şi a serviciilor de asistenţă socială din

16
cadrul primăriilor a trei oraşe, respectiv Constanţa, Cernavodă şi Ovidiu, şi a cinci localităţi
rurale, respectiv Cumpăna, Agigea, Rasova, Fântânele şi Independenţa, am identificat copiii
ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, iar cu ajutorul persoanelor care îi au în
îngrijire şi a cadrelor didactice i-am selectat pentru studiu doar pe aceia care prezentau riscul
de a dezvolta comportamente deviante/delincvente, respectiv copiii care aveau rezultate slabe
la învăţătură, cei care aveau nota scăzută la purtare, fie datorită absenţelor, fie datorită
indisciplinei, cei care aveau un comportament neadecvat mediului şcolar şi social.
În prima etapă a cercetării au fost evaluaţi 287 de copii participanţi la acest studiu,
pentru identificarea celor care prezintă disfuncţii comportamental-adaptative după separarea
de părinţi.
Din totalul celor 287 de copii au fost selectaţi 52 de copii pentru a face parte din
grupul de studiu şi 52 de copii incluşi în grupul de control, aceştia având aceleaşi
caracteristici ca şi cei din grupul de studiu. Criteriile de selecţie pentru cele două grupuri au
fost: rezultatele slabe şi foarte slabe la învăţătură, să nu prezinte un deficit mental şi scorurile
obţinute la sistemul ASEBA (Chestionarele CBCL, TRF şi YSR) să-i poziţioneze în intervalul
de limită pentru următoarele scale şi sindroame: anxietate/depresie, probleme de atenţie,
comportament de încălcare a regulilor, comportament agresiv, probleme afective, probleme de
comportament opozant, probleme de conduită, competenţe şi funcţionare adaptativă.
Pe baza rezultatelor obţinute, în cea de-a doua etapă a cercetării, am elaborat un model
de intervenţie pentru asistarea copiilor „abandonaţi” temporar de către părinţi, în vederea
adaptării la perioada de absenţă a părintelui/părinţilor. Programul de intervenţie
psihoterapeutică a fost structurat în 16 şedinţe, în cadrul căruia au fost utilizat tehnici
integrative, menite să se adreseze nevoilor copiilor şi preadolescenţilor care au unul sau ambii
părinţi plecaţi la muncă în străinătate.
În ultima etapă a cercetării, după ce grupul de studiu a parcurs programul
psihoterapeutic, am efectuat, din nou, evaluarea psihologică, de data aceasta a celor 104
participanţi, 52 din grupul de studiu şi 52 din grupul de control, efectuându-se o analiză
comparativă atât intragrup, cât şi una intergrup, în vederea punerii în evidenţă a eficienţei
programului psihoterapeutic pentru copiii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate.

Analiza şi interpretarea rezultatelor

Luând în calcul evaluarea făcută de către persoanele care se ocupă de îngrijirea
copiilor în perioada cât sunt separaţi de părinţi şi evaluarea făcută de către
învăţători/profesori, rezultatele au indicat că majoritatea copiilor participanţi la studiu pot fi
încadraţi în limitele subclinic şi clinic la grupările Internalizare şi Externalizare, fapt

17
confirmat şi de către autoevaluarea copiilor, dar şi în cazul problemelor emoţionale şi
comportamentale, pe ansamblu, ceea ce duce la confirmarea primei ipoteze conform
căreia, separarea copiilor de unul sau ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate
generează disfuncţii comportamental-adaptative la aceştia.
Datorită lipsei studiilor centrate pe analiza problemelor emoţional-comportamenatale
manifestate de copiii separaţi de părinţi datorită migraţiei economice a acestora vom aduce în
discuţie doar un studiu efectuat de Star, Dubowitz, Harrington şi Fiegelman (1999) a cărui
obiectiv a fost de a înţelege problemele de comportament a 66 de adolescenţi crescuţi de rude,
mai întâi din punctul de vedere al persoanelor de îngrijire, din punctul de vedere al
adolescenţilor dar şi din perspectiva profesorilor. Au fost utilizate ca instrumente CBCL
(Child Behavior Checklist) şi YSR (Youth Self-Report), dar şi anumiţi itemi care apar în
ambele chestionare pentru a măsura opiniile profesorilor, nu a fost aplicat TRF (Teacher’s
Report Form) în totalitate. Din perspectiva persoanelor de îngrijire, adolescenţii aveau
probleme externe mai mari (comportament agresiv şi nerespectarea regulilor), cât şi mai multe
probleme de atenţie decât au raportat adolescenţii înşişi. Atât persoanele care se ocupă de
îngrijirea lor, cât şi adolescenţii înşişi au raportat probleme somatice şi comportament agresiv.
Propunându-ne să vedem dacă există similarităţi între evaluarea făcută de
învăţători/profesori şi cea făcută de persoanele în grija cărora au rămas copiii după plecarea
părinţilor la muncă în străinătate, am utilizat testul t pentru două eşantioane perechi.
Rezultatele obţinute relevă faptul că s-au obţinut diferenţe semnificative între evaluarea
făcută de învăţători/profesori şi cea făcută de persoanele de îngrijire pentru următoarele
sindroame: anxietate/depresie ( t(286) = - 4,804, p < 0,01); însingurare/depresie ( t(286) = -
13,162, p < 0,01); acuze somatice ( t(286) = -7,372, p < 0,01); probleme sociale ( t(286) = -
4,132, p < 0,01); probleme de atenţie ( t(286) = - 43,587, p < 0,01); comportament agresiv (
t(286) = -2,496, p < 0,05) şi alte probleme ( t(286) = -12,106, p < 0,01).
Nu s-au înregistrat diferenţe semnificative între evaluarea făcută de
învăţători/profesori şi cea făcută de persoanele de îngrijire pe următoarele sindroame:
probleme de gândire ( t(286) = 1,278, p > 0,05) şi comportament de încălcare a regulilor (
t(286) = 1,836, p > 0,05).
Valorile calculate ale indicelui de mărime a efectului pentru variabilele unde au fost
identificate diferenţe semnificative statistic între medii sunt prezentate mai jos, precum şi
nivelul de intensitate a acestora:
- anxietate/depresie: d = 0,28, efect mic;
- însingurare/depresie: d = 0,77, efect mare;
- acuze somatice: d = 0,43, efect mediu;

18
 - probleme sociale: d = 0,24, efect mic;
- comportament agresiv: d = 0,14, efect foarte mic.
În ceea ce priveşte mediile scorurilor obţinute la sindroamele Internalizare,
Externalizare şi Total probleme, datele analizate relevă aspecte similare cu cele prezentate în
cazul sindroamelor analizate anterior şi datorită faptului că sunt grupări ale acestora.
S-au obţinut diferenţe semnificative între evaluarea făcută de învăţători/profesori şi
cea făcută de persoanele de îngrijire pe următoarele grupări ale sindroamelor: internalizare (
t(286) = - 14,517, p < 0,01) şi total probleme ( t(286) = -25,383, p < 0,01).
Valorile calculate ale indicelui de mărime a efectului pentru aceste variabile sunt:
internalizare: d = 1,49, efect mare; total probleme: d = 0,85, efect mare.
Nu s-au înregistrat diferenţe semnificative statistic între evaluarea făcută de
învăţători/profesori şi cea făcută de persoanele de îngrijire în cazul grupării de sindroame
Externalizare ( t(286) = - 1,444, p > 0,05).
În cazul problemelor de externalizare, opiniile învăţătorilor/profesorilor şi cea a
persoanelor în grija cărora se află copiii sunt similare, ei identificând la aceşti copii probleme
de încălcare a regulilor, aşa cum am amintit anterior, dar şi comportamente agresive, din sfera
cărora amintim neascultarea, încăpăţânarea, instabilitatea emoţională, accesele de furie,
distrugerea lucrurilor celorlalţi sau a propriilor lucruri, răutatea ş.a.
Pentru a avea un tablou complet al similarităţilor şi diferenţelor dintre evaluările făcute
de învăţători/profesori şi cele făcute de persoanele în grija cărora se află copiii cu un părinte
sau ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate, am efectuat o analiză comparativă şi asupra
scalelor derivate DSM, acestea incluzând Probleme afective, Probleme de anxietate, Acuze
somatice, Probleme de ADHD, Probleme de comportament opozant şi Probleme de conduită.
Există diferenţe semnificative între mediile scorurilor obţinute în urma evaluării copiilor
separaţi de părinţi de către persoanele în grija cărora aceştia se află şi mediile scorurilor
obţinute în urma evaluării de către învăţători/profesori. Aceste diferenţe statistic semnificative
sunt prezente în cazul problemelor de afectivitate ( t(286) = 20,542, p < 0,01), în cazul
acuzelor somatice ( t(286) = -2,285, p < 0,05), a problemelor de ADHD ( t(286) = -14,665, p
< 0,01) şi a problemelor de comportament opozant ( t(286) = 6,273, p < 0,01).
Valorile calculate ale indicelui de mărime a efectului: probleme de afectivitate: d =
1,21, efect mare; acuze somatice: d = 0,13, efect foarte scăzut; comportament opozant: d =
0,37, efect relativ scăzut.
Există similarităţi sau, mai bine spus, nu există diferenţe semnificative între mediile
scorurilor obţinute în urma evaluării copiilor separaţi de părinţi de către persoanele în grija
cărora aceştia se află şi mediile scorurilor obţinute în urma evaluării de către

19
învăţători/profesori în cazul problemelor de anxietate ( t(286) = 1,586, p > 0,05) şi a
problemelor de conduită ( t(286) = 1,117, p > 0,05).
Ţinând cont de faptul că în urma analizei comparative au fost obţinute atât arii de
acord, cât şi de dezacord între evaluatori putem aprecia că cea de-a doua ipoteză s-a
confirmat parţial, existând similarităţi doar în cazul problemelor de gândire, încălcării
regulilor, a externalizării, a problemelor de anxietate şi tulburărilor de conduită.
Pentru confirmarea celei de-a treia ipoteze, care presupune că informaţiile oferite de
copiii separaţi de părinţi privind problemele lor emoţionale şi comportamentale diferă de
informaţiile oferite de către persoanele în grija cărora au rămas şi de cele oferite de către
învăţători/profesori, datele colectate au fost supuse unei analize de varianţă pentru măsurători
repetate ANOVA-MR one way.

Tabelul 1. Analiza de varianţă interevaluatori pentru problemele prezente la copiii

„abandonaţi” temporar de către părinţi

Variabila Testul Pragul de F (ANOVA- Intervalul Pragul de

Mauchly’s W semnificaţie MR one way.) de semnificaţie
încredere
Anxietate ,871 ,000 18,76 1,77-506,68 ,000
Internalizare ,510 ,000 32,55 1,34-383,77 ,000
Externalizare ,877 ,000 375,46 1,78-509,51 ,000
Total ,474 ,000 298,83 1,31-374,89 ,000
Probleme
Probleme ,584 ,000 26,563 1,41-403,90 ,000
afective
Comportament ,980 ,053 423,148 2-572 ,000
opozant
Tulburări de ,990 ,236 202,137 2-572 ,000
conduită

Copiii „abandonaţi” temporar de către părinţi, datorită migraţiei economice a acestora,

îşi subevaluează problemele comportamentale în comparaţie cu raportarea adulţilor care se
ocupă de îngrijirea lor şi chiar cu a profesorilor. Dar, când este vorba de probleme afective, ei
autoraportează mai multe probleme decât au identificat persoanele în grija cărora se află sau

20
profesorii. Dincolo de ceea ce lasă să se vadă, aceşti copii separaţi de părinţi, trăiesc interior o
serie de drame, crezând că vor pierde contactul cu adultul cu care locuieşte, dar şi cu
părintele/părinţii plecaţi. Cei care au un singur părinte plecat se întreabă, de cele mai multe
ori, ce pot să facă pentru a împiedica plecarea şi celui de-al doilea părinte (studiu APSIPED,
2010).
Pe baza rezultatelor prezentate anterior putem afirma că ce-a de-a treia ipoteză a fost
confirmată, informaţiile oferite de copiii separaţi de părinţi privind problemele lor
emoţionale şi comportamentale diferă de informaţiile oferite de către persoanele în grija
cărora au rămas şi de cele oferite de către profesori, cu alte cuvinte există diferenţe
semnificative între autoevaluarea propriilor probleme emoţional-comportamentale şi
evaluarea făcută de persoanele care se ocupă de îngrijirea copiilor separaţi de părinţi şi
evaluarea făcută de profesorii lor, referitor la aceleaşi probleme emoţional-comportamentale.
Pentru validarea celei de-a patra ipoteze, în care prezumăm că băieţii prezintă mai
multe probleme de comportament decât fetele, iar problemele fetelor sunt mai mult de tip
intern decât extern, datele culese în urma autoevaluării celor 194 de copii cu vârste cuprinse
între 11-14 ani, au fost supuse unei analize comparative, utilizând testul t pentru eşantioane
independente.

Tabelul 2. Valorile testului t şi pragurile de semnificaţie pentru variabilele

Internalizare, Externalizare şi Total probleme

Independent Samples Test

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means
95% Confidence
Interval of the
Mean Std. Error Difference
F Sig. t df Sig. (2-tailed)
DifferenceDifference Lower Upper
ysrinternalizare
Equal variances
1,041 ,309 -13,176 192 ,000 -7,947 ,603 -9,136 -6,757
assumed
Equal variances
-13,141 186,599 ,000 -7,947 ,605 -9,140 -6,754
not assumed
ysrexternalizare
Equal variances
50,269 ,000 3,435 192 ,001 2,408 ,701 1,025 3,791
assumed
Equal variances
3,468 163,832 ,001 2,408 ,694 1,037 3,780
not assumed
ysrtotal Equal variances
,210 ,648 -6,208 192 ,000 -5,744 ,925 -7,570 -3,919
assumed
Equal variances
-6,214 191,975 ,000 -5,744 ,924 -7,568 -3,921
not assumed

Analiza statistică realizată a permis identificarea unor diferenţe semnificative statistic

între băieţi şi fete din perspectiva internalizării, externalizării şi problemelor totale. Testul t
pentru eşantioane independente argumentează statistic această ipoteză:
21
 - Internalizare: (t(192) = -13,176, p < 0,01);
- Externalizare: (t(163,83) = 3,468, p < 0,01);
- Total probleme: (t(192) = - 6,208, p < 0,01).
Pe baza rezultatelor obţinute putem afirma că valoarea indicelui de mărime a efectului
indică o asociere importantă (ω2 = 0,47) între problemele de internalizare şi genul copiilor
separaţi de părinţi datorită migraţiei economice a acestora. De asemenea, indicele de mărime a
efectului în cazul externalizării (ω2 = 0,05) indică o asociere medie între problemele de
comportament ale copiilor separaţi de părinţi şi genul acestora, iar în cazul problemelor totale
(ω2 = 0,16) se indică o asociere mare între problemele globale pe care le au copiii cu părinţi
plecaţi la muncă în străinătate şi genul acestora.
Deci, nu numai la nivel teoretic, dar şi practic, copiii separaţi de părinţi prezintă
diferenţe de gen în ceea ce priveşte problemele pe care le au. Fetele sunt mai anxioase, mai
depresive, acuzând uneori chiar probleme somatice, dar nu rămân departe nici de alte
probleme cum ar fi cele sociale, de gândire, de atenţie sau chiar cele de încălcare a regulilor,
ţinând cont de faptul că au obţinut scoruri mai mari decât băieţii la Total probleme.
Chiar dacă băieţii au obţinut scoruri mai mari la încălcarea regulilor şi comportamente
agresive (Externalizare), rezultând o diferenţă semnificativă statistic între ei şi fete, mărimea
efectului arată că asocierea acestor probleme cu participanţii de gen masculin este una de
nivel mediu, ceea ce denotă faptul că la fel de bine sunt şi unele fete care încalcă regulile şi se
comportă agresiv, mai ales că scorul total la probleme, acolo unde fetele au obţinut o diferenţă
semnificativă atât teoretică, cât şi practică faţă de băieţi, include şi această scală de
Externalizare.
În urma rezultatelor obţinute putem afirma că cea de-a patra ipoteză a fost confirmată,
băieţii a căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate prezentând mai multe probleme de
externalizare decât fetele, în timp ce acestea au mai multe probleme de internalizare, cât şi în
sfera altor aspecte, cum ar fi cel social.
Cu toate că rezultatele multor studii efectuate asupra băieţilor şi fetelor din perspectiva
problemelor emoţional-comportamentale nu coincid complet, majoritatea au concluzionat că
băieţii arată mai multe probleme de comportament , mai ales de natură externă, şi că acestea
cresc odată cu vârsta, în timp ce fetele arată mai multe probleme de nivel intern (Bernedo,
Fuentes, Fernandez, 2008).
În vederea validării celei de-a cincea ipoteze, am utilizat analiza de regresie logistică
binomială în scop predictiv. Ţinând cont de faptul că am colectat date pentru aceleaşi
variabile de la trei categorii de evaluatori, respectiv persoanele care se ocupă de îngrijirea
copiilor în perioada când aceştia sunt separaţi de părintele/părinţii lor, învăţătorii/profesorii

22
care îi cunosc mai bine pe copii şi chiar copiii înşişi, prin autoevaluare, am întreprins un
demers statistic separat, în funcţie de evaluatori.
Astfel, prima analiză de regresie binomială va implica datele obţinute în urma evaluării
copiilor separaţi de părinţi efectuată de persoanele în grija cărora se află aceşti copii. Am
stabilit ca variabilă-criteriu comportamentul deviant, care este de tip dihotomic prezenţa sau
absenţa comportamentului deviant, iar ca predictori: perioada de abandon, probleme de
externalizare, de internalizare, total probleme, competenţe, probleme de afectivitate,
comportamentul opozant, inteligenţa copilului ca aptitudine generală de adaptare la
mediu, problemele de atenţie, stima de sine.
Pe baza rezultatelor am obţinut următoarea ecuaţie de regresie:

ln (y) = 4,587 + 2,118*durata abandon (3) + 1,940*durata abandon (2) +

1,395*durata abandon (4) + 0,31*comportament opozant – 0,22*total competenţe +
0,18*externalizare – 0,08*total probleme

Ierarhizând aceşti predictori, putem afirma că în apariţia comportamentului

deviant/delincvent, în cazul copiilor separaţi de părinţi prin migraţia economică a acestora,
măsura în care se modifică şansa ca variabila dependentă (comportamentul
deviant/delincvent) să fie 1, adică să fie prezent comportamentul deviant/delincvent, este dată
de durata de abandon, de comportamentul opozant, de externalizare, de totalul competenţelor,
cât şi de totalul problemelor. Demn de remarcat este faptul că abandonul este un predictor
important care indică măsura în care comportamentul deviant/delincvent să fie prezent la
copiii separaţi de părinţi prin plecarea acestora la muncă în străinătate.
Ce-a de-a doua analiză de regresie binomială va implica datele obţinute în urma
evaluării copiilor separaţi de părinţi efectuată de învăţătorii/profesorii copiilor. Variabila
criteriu rămâne tot comportamentul deviant, care este de tip dihotomic, prezenţa sau
absenţa comportamentului deviant, iar ca predictori: perioada de abandon, probleme de
externalizare, de internalizare, total probleme, performanţe, probleme de afectivitate,
comportamentul opozant, inteligenţa copilului ca aptitudine generală de adaptare la
mediu, problemele de atenţie, stima de sine.
Ecuaţia liniei de regresie este următoarea:

ln (y) = 11,663 + 2,222*durata abandon (3) + 1,808*durata abandon (2) +

1,758*performanţa şcolară + 1,557*durata abandon (4) + 0,50*comportament
opozant – 0,12*probleme afective + 0,09*probleme de atenţie + 0,07*externalizare

23
 Desigur, ierarhizând aceşti predictori, putem afirma că în apariţia comportamentului
deviant/delincvent, în cazul copiilor separaţi de părinţi datorită migraţiei economice a
acestora, măsura în care se modifică şansa ca variabila dependentă (comportament
deviant/delincvent) să fie 1, adică să fie prezent comportamentul deviant/delincvent, este dată
de durata de abandon, de performanţa şcolară scăzută, de comportamentul opozant, de
problemele afective, de problemele de atenţie, cât şi de problemele de externalizare
(nerespectarea regulilor şi comportamentele agresive). Demn de remarcat este faptul că
„abandonul” şi „problemele afective” sunt predictori importanţi care indică măsura în care
comportamentul deviant/delincvent este prezent la copiii separaţi de părinţi prin plecarea
acestora la muncă în străinătate.
Vorbind de contribuţia predictorilor în apariţia comportamentelor
deviante/delincvente, învăţătorii/profesorii copiilor „abandonaţi” temporar de către părinţi,
care au participat la studiul nostru, au apreciat că pe lângă problemele comportamentale ale
acestor copii, o contribuţie remarcabilă o au şi problemele afective, care sunt mai greu de
identificat, ele intrând în sfera problemelor interiorizate, dar şi performanţele şcolare.
Copiii separaţi de părinţi, prin plecarea acestora la muncă în străinătate, au fost
caracterizaţi de cele două grupuri de evaluatori, obţinându-se două modele de regresie, în care
ponderea predictorilor este diferită pentru aceleaşi variabile, cât şi semnificaţia variabilelor
independente fiind diferită. Dar, pentru o abordare practică a acestor modele, am dorit să
aflăm care dintre ele este mai bun în predicţia apariţiei comportamentelor
deviante/delincvente la aceşti copii. Ne interesează să vedem dacă învăţătorii/profesorii au
estimat mai bine comportamentul deviant al copiilor decât l-au estimat persoanele care se
ocupă de îngrijirea acestora.
Astfel, pentru compararea celor două modele, am utilizat Criteriul Bayesian Ajustat de
Informare (BIC’), după formula:
BIC’ = - G2 + df’model*ln N (Sava, 2004)
BIC’1 = - 105,46 + 13* 5,66 = - 31,88
BIC’2 = - 146,53 + 13*5,66 = - 72,95
l BIC’2 – BIC’1 l = 41,07
Pe baza evaluării copiilor de către învăţători/profesori s-au obţinut rezultate care
estimează mai bine comportamentul deviant/delincvent al acestora, decât au făcut-o
persoanele care se ocupă de îngrijirea copiilor, fie că este vorba de celălalt părinte sau de alte
rude.

24
 Ce-a de-a treia analiză de regresie binomială va implica datele obţinute în urma
autoevaluării copiilor separaţi de părinţi prin migraţia economică a acestora. Variabila criteriu
rămâne tot comportamentul deviant, care este de tip dihotomic, prezenţa sau absenţa
comportamentului deviant, iar pentru a rămâne la nivelul analizelor anterioare, am stabilit ca
predictori următoarele varibile: perioada de abandon, probleme de externalizare, de
internalizare, total probleme, competenţe, probleme de afectivitate, problemele de
atenţie, comportamentul opozant, inteligenţa copilului ca aptitudine generală de
adaptare la mediu, stima de sine.
Ecuaţia liniei de regresie este următoarea:

ln (y) = 15,378 + 0,772*externalizare + 0,61*internalizare + 0.50*probleme sociale

+ 0,47*probleme afective

Ierarhizând aceşti predictori, putem afirma că în apariţia comportamentului

deviant/delincvent, în cazul copiilor separaţi de părinţi datorită migraţiei economice a
acestora, măsura în care se modifică şansa ca variabila dependentă (comportamentul
deviant/delincvent) să fie 1, adică să fie prezent comportamentul deviant/delincvent, este dată
de problemele de externalizare (nerespectarea regulilor şi comportamentele agresive), de
problemele de internalizare (anxietatea, depresia şi acuzele somatice), de problemele sociale
şi de problemele afective. Demn de remarcat este faptul că variabila „probleme afective”
este un predictor important, care indică măsura în care comportamentul deviant/delincvent
este prezent la copiii separaţi de părinţi prin plecarea acestora la muncă în străinătate.
Vom testa în continuare modelul obţinut pe baza datelor culese în urma autoevaluării copiilor
abandonaţi temporar.
BIC’3 = - 149,58 + 14*5,26 = - 75,94
Luând în calcul că cel de-al doilea model s-a dovedit a fi mai eficient decât primul,
vom compara modelul 3 cu modelul 2, calculând diferenţa absolută dintre valorile BIC’ ale
celor două modele:
BIC’2 = - 72,95 şi BIC’3 = - 75,94
l BIC’3- BIC’2l = 75,94 – 72,95 = 2,99
Se observă că cel de-al treilea model este preferabil celui de-al doilea, dar pe baza
grilei empirice a lui Raftery (apud Sava, 2004) se constată o probabilitate între 0,75 şi 0,95
(probabilitate medie) ca cel de-al treilea model să fie mai eficient decât al doilea.
Din considerente practice, considerăm că cel de-al doilea model predictiv este mai bun
decât celelalte două, pe de o parte, datorită subiectivităţii persoanelor care se ocupă de

25
îngrijirea copiilor abandonaţi temporar de către părinte/părinţi în evaluarea acestora, când
vorbim de primul model, iar pe de altă parte datorită răspunsurilor dezirabile social date de
copii în autoevaluare, în cazul modelului 3.
Pe baza rezultatelor obţinute, putem afirma că s-a confirmat şi ce-a de-a cincea
ipoteză, în sensul că lipsa afectivităţii şi abandonul „temporar” sunt predictori ai disfuncţiilor
comportamental/adaptative la copiii care sunt separaţi de părinţi datorită migraţiei economice
a acestora. Am considerat că modelul cel mai predictiv pentru dezvoltarea comportamentelor
deviante/delincvente la copiii abandonaţi temporar de către părinţi datorită migraţiei
economice a acestora este cel obţinut pe baza datelor culese prin evaluarea copiilor de către
învăţători/profesori, iar ca predictori importanţi în acest model se află „durata de abandon” şi
„problemele afective”.
Se aşteaptă ca acele comportamente deviante/delincvente să apară la copiii separaţi de
părinţi, nu imediat după plecarea acestora, ci la un interval de peste 1 an, atunci când copilul
se obişnuieşte cu lipsa părintelui/părinţilor şi când nesupravegherea din partea acestora îl
determină pe copil să nu se mai implice aşa cum o făcea înainte în diferite sarcini, în mod
special cele educaţionale, să caute din ce în ce mai mult compania unor prieteni, care de cele
mai multe ori nu este una benefică pentru el şi să nu mai asculte de sfaturile persoanelor în
grija cărora rămâne pentru că nu recunoaşte în acestea autoritatea parentală.
De asemenea, demn de remarcat este faptul că persoanele care se ocupă de îngrijirea
copiilor în perioada cât aceştia sunt separaţi de părinte/părinţi nu au remarcat existenţa
problemelor afective la aceşti copii, probleme pe care şi le-au identificat înşişi copiii, dar şi
învăţătorii/profesorii lor. O atenţie sporită din partea persoanelor care se ocupă de îngrijirea
copiilor, privitor la atitudinile şi modul cum se comportă aceştia, ar fi dus la identificarea
acelor probleme afective pe care dascălii lor le-au sesizat. Din această perspectivă putem
confirma ceea ce au evidenţiat studiile anterioare efectuate pe copiii abandonaţi, că persoanele
în grija cărora rămân copiii după plecarea părintelui/părinţilor la muncă în străinătate, fie că
este celălalt părinte, bunicii, fie că este vorba de alte rude, se ocupă mai mult de a le asigura
acestora cele necesare traiului zilnic, fiind canalizate mai mult pe satisfacerea nevoilor
materiale decât pe cele afective (Căescu şi colab., 2010). Şi după cum am văzut în rezultatele
studiului nostru, copiii separaţi de părinţi au nevoile afective nesatisfăcute, de aici şi apariţia
problemelor din sfera afectivităţii. Copiii au nevoie de o comunicare eficientă cu aceste
persoane pentru a avea încredere să-şi expună propriile trăiri.
Pentru validarea acestei ipoteze, datele au fost supuse unei analize corelaţionale,
prezumând că influenţa inteligenţei asupra rezultatelor şcolare este diferită la copiii a căror

26
părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, în sensul că nu inteligenţa stă la baza rezultatelor
şcolare slabe ale acestor copii.
Datorită faptului că variabila Situaţie Şcolară este de tip categorial, iar variabila
Inteligenţă este numerică, dar nu prezintă o distribuţie normală a datelor, existând valori
extreme, am efectuat analiza corelaţională cu ajutorul unui coeficient de corelaţie
neparametric. Am optat pentru coeficientul de corelaţie a rangurilor Spearman pentru a evalua
gradul de asociere dintre cele două variabile.

Tabelul 3. Corelaţia dintre inteligenţă şi situaţia şcolară a copiilor separaţi de părinţi

Correlations

situatiascolara inteligenta
Spearman's rho situatiascolara Correlation Coefficient 1,000 -,174**
Sig. (2-tailed) . ,003
N 287 287
inteligenta Correlation Coefficient -,174** 1,000
Sig. (2-tailed) ,003 .
N 287 287
**. Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Datorită probabilităţii aferente valorii calculate a testului, care este mai mică de 0,01,
coeficientului de corelaţie a rangurilor Spearman este considerat semnificativ (  = - 0,174, p
< 0,01). Deci, există o asociere între cele două variabile, valoarea negativă a coeficientului de
corelaţie arată că cele două variabile corelează în sens invers, în timp ce o variabilă tinde să
crească, cealaltă tinde să descrească. Cu alte cuvinte, la copiii separaţi de părinţi datorită
migraţiei economice a acestora, inteligenţa lor nu explică rezultatele slabe la învăţătură, în
timp ce inteligenţa este medie spre superioară situaţia lor şcolară este satisfăcătoare spre rea.
Inteligenţa, la copiii abandonaţi temporar, este într-o relaţie inversă cu situaţia lor şcolară.
Unele studii au arătat că IQ-ul redus şi competenţele lingvistice slabe pot contribui la
dezvoltarea de comportamente deviante. Comportamente deviante, cum ar fi absenteismul
şcolar, pot contribui apoi la înrăutăţiri ale realizărilor academice şi prezenţa sigură a
tulburărilor de conduită la maturitate (Holmes, Slaughter şi Kashani, 2001).
Nivelul IQ-ului copiilor abandonaţi temporar de către părinţi este, în cazul studiului
nostru, mediu spre superior, ceea ce denotă faptul că performanţele academice scăzute şi
comportamentele deviante ale acestor copii nu sunt datorate nivelului de inteligenţă scăzut, ci
factorilor de mediu care au influenţat situaţia lor şcolară, cel mai important predictor al
devierilor comportamentale la aceşti copii fiind abandonul temporar datorită migraţiei
economice a părinţilor.

27
 În vederea validării celei de-a şaptea ipoteze, prin care anticipăm că în urma unui
proces de intervenţie psihoterapeutică, copiii separaţi de părinţi dezvoltă anumite abilităţi de
adaptare pentru a face faţă schimbărilor legate de problemele cu care se confruntă, au fost
selecţionaţi din cei 287 de copii şi preadolescenţi participanţi la studiu un număr de 52 de
copii şi preadolescenţi care au fost introduşi într-un program psihoterapeutic, cu acordul
persoanelor care se ocupă de îngrijirea copiilor separaţi de părinte/părinţi, fie că a fost vorba
de celălalt părinte, fie de alte rude în grija cărora au fost lăsaţi copiii şi care au cerut acordul
părinţilor aflaţi la muncă în străinătate.
Cei 52 de copii au fost selectaţi în urma inspectării cu atenţie a profilurilor pe scalele
de sindroame, pe cele de competenţe şi funcţionare adaptativă. De un real folos a fost şi
inspectarea scalelor derivate din DSM, dar şi discuţiile purtate cu învăţătorii şi profesorii
diriginţi. Aceşti copii au obţinut scoruri la scalele de anxietate/depresie, probleme de
atenţie, comportament de încălcare a regulilor, comportament agresiv, probleme
afective, probleme de comportament opozant, probleme de conduită, competenţe şi
funcţionare adaptativă care au fost încadrate în intervalul preclinic (cel de limită). Dar
foarte importante în selecţia copiilor au fost rezultatele şcolare şi nota la purtare scăzută.
Grupul de copii inclus în programul psihoterapeutic este alcătuit din 26 de băieţi, cu
vârste cuprinse între 8-14 ani şi 26 de fete cu vârste cuprinse între 9-14 ani. Am selectat 26 de
copii din mediul urban şi 26 din mediul rural, respectiv din Cernavodă şi din localitatea
Cumpăna. Am optat pentru cele două localităţi deoarece am identificat mai mulţi copii cu
probleme de comportament care puteau fi grupaţi pentru o bună desfăşurare a programului
psihoterapeutic.
Scopul programului psihoterapeutic este de a dezvălui problematica trăirilor psiho-
traumatizante la copiii rămaşi acasă după plecarea părinţilor la muncă în străinătate, de a-i
ajuta să traverseze mai uşor perioada separării de părinţi şi de a reduce riscurile de apariţie a
tulburărilor de conduită. Copiii trebuie să dezvolte o percepţie corespunzătoare realităţii, atât
referitor la propria persoană cât şi la celelalte persoane, să înveţe diferite tehnici de
autocontrol şi alternative la comportamentele opozante şi de încălcare a regulilor pe care le
manifesta înainte, să le exerseze şi să le extrapoleze la viaţa de zi cu zi. Ei vor mai dobândi în
cadrul programului psihoterapeutic competenţe sociale în condiţii similare realităţii. De
asemenea, vom avea în vedere formarea grupurilor de suport pentru copiii care au unul sau
ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate, care să constituie resurse pentru susţinerea
copiilor şi preadolescenţilor aflaţi în situaţii similare, precum şi evaluarea şi argumentarea
eficienţei strategiei psihoterapeutice propuse.

28
 Ţinând cont de faptul că printre efectele plecării la muncă în străinătate a unuia sau
ambilor părinţi se află şi disfuncţiile comportamental-adaptative ale copiilor rămaşi acasă în
grija celuilalt părinte sau a altor rude, din grupul copiilor care urmează programul de
psihoterapie fac parte cei care prezintă comportamente opozante, probleme afective, cei cu
rezultate slabe la învăţătură, cu nota scăzută la purtare, cu absenteism crescut existând riscul
de abandon şcolar, cu comportamente depresie, comportament agresiv, indisciplină etc.
Astfel, ne raliem altor studii care au arătat că principalele probleme identificate în
sfera şcolară la copiii separaţi de părinţi prin plecarea acestora la muncă în străinătate se
referă la modul de relaţionare cu colegii, cu cadrele didactice şi, în mod special, la modul de
îndeplinire a cerinţelor didactice. Absenteismul şi indisciplina sunt principalele probleme apărute
la aceşti copii şi care intră în sfera comportamentului deviant (devianţa şcolară), dar şi rezultatele
slabe la învăţătură, precum şi conflictele cu colegii şi profesorii sunt aspecte demne de luat în
seamă ( studiul Asociaţiei Alternative Sociale, 2006).
Cei 52 de copii au fost împărţiţi în grupuri de susţinere unde a fost încurajată exprimarea
emoţiilor, ascultarea activă, dar şi asistarea în vederea gestionării constructive a emoţiilor. În
cadrul acestor grupuri au fost dezvoltate abilităţi de autosusţinere.
Grupurile au fost alcătuite pe criteriul vârstei, cei de vârstă mai mare având alte
preocupări decât cei mici, dar şi în funcţie de afinităţile lor, de gradul lor de interrelaţionare.
Astfel, atât în mediul urban, cât şi în mediul rural au fost alcătuite două grupuri de copii.
Primul grup include copiii cu vârste cuprinse între 8-11 ani, 13 copii în mediul urban şi 15
copii în mediul rural, iar cel de-al doilea grup de preadolescenţi cu vârste cuprinse între 12-14
ani, 13 preadolescenţi din mediul urban şi 11 preadolescenţi din mediul rural.
Menţionăm de la început că programul psihoterapeutic s-a desfăşurat în acelaşi mod şi
cu aceeaşi cronologie atât în mediul rural, cât şi în mediul urban. Activităţile au fost identice
pentru cele două comunităţi de copii separaţi de părinţi, cu deosebirea că în unele situaţii
activităţile au fost diferite pentru copiii de 8-11 ani, faţă de activităţile preadolescenţilor,
ţinând cont de categoria de vârstă căreia îi erau adresate aceste activităţi. Dar, pe ansamblu,
toate activităţile au urmărit să îndeplinească scopul pe care ni l-am propus la începutul
programului psihoterapeutic.
La prima întâlnire cu cei 52 de copii, care au un părinte sau ambii părinţi plecaţi la
muncă în străinătate, selecţionaţi pentru a participa la programul psihoterapeutic le-au fost
aplicate încă două instrumente, înainte de începerea programului concret, în vederea
identificării relaţiilor pe care le au copiii cu familiile lor, dacă există un complex sau mai
multe complexe la aceşti copii, identificând care este intensitatea lor de gravitate prin
scoaterea la lumină a problemelor afective ale copiilor separaţi de părinţi. Pentru acest demers
calitativ am utilizat Testul familiei şi Fabulele Düss. Am optat pentru cele două instrumente
29
de evaluare şi datorită faptului că este imperios necesar să ştim care este relaţia lor cu propria
familie, în special cu părinţii, dar şi să testăm mai în profunzime problemele lor afective pe
care şi le-au identificat prin autoevaluarea problemelor emoţional-comportamentale.
Pentru validarea ipotezei şapte, la finalul programului psihoterapeutic, învăţătorii şi
profesorii diriginţi au făcut o reevaluare a problemelor emoţional-comportamentale ale celor
52 de copii şi preadolescenţi, completând Chestionarul TRF (Teacher’s Report Form).
Pentru a pune în valoare eficienţa programului psihoterapeutic, datele colectate au fost
supuse unei analize comparative în vederea evidenţierii unor diferenţe semnificative statistic
între pretestarea şi posttestarea problemelor emoţional-comportamentale ale celor 52 de copii
şi preadolescenţi separaţi de părinţi datorită migraţiei economice a acestora.
Am ales testul t pentru diferenţa mediilor a două eşantioane dependente pentru că
participanţii la programul terapeutic au fost evaluaţi cu acelaşi instrument în două situaţii
diferite. Nivelul problemelor emoţional-comportamentale (măsurat cu ajutorul Chestionarului
Youth Self-Report ) a fost evaluat înainte şi după programul de intervenţie psihoterapeutic. S-a
constatat o reducere a nivelului majorităţii problemelor emoţional-comportamentale la
preadolescenţii separaţi de părinţi datorită migraţiei economice a acestora după aplicarea
psihoterapiei de grup.
Rezultatele obţinute relevă faptul că s-au obţinut diferenţe semnificative între mediile
scorurilor obţinute de preadolescenţi la evaluarea efectuată înainte de intervenţia
psihoterapeutică şi după această intervenţie la următoarele scale:
- anxietate/depresie: t(28) = 3,49, p < 0,01; d = 0,64;
- însingurare/depresie: t(28) = 2,61, p < 0,05; d = 0,48;
- probleme sociale: t(28) = 2,26, p < 0,05; d = 0,42;
- probleme de atenţie: t(28) = 2,50, p < 0,05; d = 0,46;
- comportament de încălcare a regulilor: t(28) = 3,95, p < 0,01; d = 0,73;
- comportament agresiv: t(28) = 2,90, p < 0,01; d = 0,53;
- internalizare: t(28) = 2,09, p < 0,05; d = 0,38;
- externalizare: t(28) = 5,97, p < 0,01; d = 1,1;
- total probleme: t(28) = 4,70, p < 0,01; d = 0,87;
- competenţe sociale: t(28) = -2,74, p < 0,05; d = - 0,51;
- probleme afective: t(28) = 14,48, p < 0,01; d = 2,68;
- probleme de anxietate: t(28) = 7,26, p < 0,01; d = 1,34;
- probleme de comportament opozant: t(28) = 4,58, p < 0,01; d = 0,85;
- probleme de conduită: t(28) = 6,10, p < 0,01; d = 1,13;

30
 - stima de sine: t(51) = - 4,416, p < 0,01; d = 0,61.
Din datele prezentate mai sus, se observă că avem efecte deosebit de importante în
cazul diferenţei dintre medii la scala de probleme afective (d = 2,68), ceea ce, în termeni
practici, relevă faptul că preadolescenţii au rezolvat în timpul intervenţiei psihoterapeutice
mare parte din problemele lor afective. La evaluarea iniţială ei şi-au identificat astfel de
probleme, iar în urma acestor rezultate putem aprecia că programul psihoterapeutic a avut un
„efect” foarte important asupra reducerii problemelor afective.
Acelaşi „efect” l-a avut programul psihoterapeutic şi asupra problemelor
preadolescenţilor de externalizare (d = 1,1), a problemelor de anxietate (d = 1,34) şi a
problemelor de conduită (d = 1,13).
Dar, aceste rezultate confirmă doar parţial ipoteza. Pentru o validare completă a
acesteia a fost nevoie de postevaluarea tuturor copiilor şi preadolescenţilor implicaţi în
programul de intervenţie psihoterapeutică.
Rezultatele analizei comparative dintre datele culese de la învăţători/profesori înainte
de intervenţia psihoterapeutică şi după această intervenţie au pus în evidenţă diferenţe statistic
semnificative între mediile scorurilor la problemele emoţional-comportamentale cuantificate
cu ajutorul Chestionarului TRF (Teacher’s Report Form). Pentru a pune în evidenţă aceste
diferenţe am utilizat testul t pentru eşantioane perechi.
Diferenţe statistic semnificative între evaluarea copiilor înainte de intervenţia
psihoterapeutică şi evaluarea postintervenţie au fost obţinute în cazul următoarelor scale:
- anxietate/depresie: t(51) = 2,19, p < 0,05; d = 0,30;
- însingurare/depresie: t(51) = 3,19, p < 0,01; d = 0,44;
- probleme de atenţie: t(51) = 9,15, p < 0,01; d = 1,26;
- comportament de încălcare a regulilor: t(51) = 2,99, p < 0,01; d = 0,24;
- comportament agresiv: t(51) = 2,98, p < 0,01; d = 0,41;
- internalizare: t(51) = 9,87, p < 0,01; d = 1,37;
- externalizare: t(51) = 4,83, p < 0,01; d = 0,67;
- total probleme: t(51) = 18,81, p < 0,01; d = 2,60;
- performanţă: t(51) = - 2,72, p < 0,01; d = 0,37;
- comportament adecvat: t(51) = - 2,04, p < 0,05; d = 0,28;
- învăţare: t(51) = - 2,55, p < 0,05; d = 0,35;
- capacităţi adaptative: t(51) = - 4,61, p < 0,01; d = 0,63;
- probleme afective: t(51) = 3,71, p < 0,01; d = 0,51;
- probleme de anxietate: t(51) = 3,14, p < 0,01; d = 0,43;

31
 - probleme de comportament opozant: t(51) = 2,20, p < 0,05; d = 0,31;
- probleme de conduită: t(51) = 3,19, p < 0,01; d = 0,44.
O eficienţă deosebită a programului psihoterapeutic, pe care l-au parcurs copiii
separaţi de părinţi, o identificăm în cazul diminuării problemelor de atenţie (d = 1,26), a
problemelor de internalizare (d = 1,37), a problemelor în general, care cuprind, pe lângă
aspectele de internalizare şi externalizare, probleme sociale, de gândire şi de atenţie (d =
2,60). Toate aceste rezultate vin să confirme eficienţa programului psihoterapeutic în vederea
diminuării riscului, la copiii „abandonaţi” temporar de către părinţii plecaţi a muncă în
străinătate, de a dezvolta comportamente deviante dau chiar delincvente.
Nu au fost obţinute diferenţe statistic semnificative în cazul problemelor somatice
(t(51) = 1,66, p > 0,05), problemelor sociale (t(51) = 0,65, p > 0,05), problemelor de gândire
(t(51) = - 0,21, p > 0,05), a altor tipuri de probleme (t(51) = - 0,69, p > 0,05), a muncii (t(51)
= - 1,17, p > 0,05), fericirii (t(51) = - 0,35, p > 0,05), acuzelor somatice derivate DSM (t(51)
= - 0,62, p > 0,05) şi a problemelor de ADHD (t(51) = 0,03, p > 0,05).
Pe baza rezultatelor prezentate, putem afirma că programul psihoterapeutic s-a dovedit
eficient, copiii separaţi de părinţi datorită migraţiei economice a acestora au dezvoltat anumite
capacităţi de adaptare pentru a face faţă schimbărilor legate de problemele cu care se
confruntă după plecarea părinţilor la muncă în străinătate. Cu alte cuvinte, putem afirma că şi
ce-a de-a şaptea ipoteză a fost confirmată.
Diferenţele obţinute în cazul evaluării copiilor separaţi de părinţi de către
învăţători/profesori sunt comparabile cu cele obţinute prin autoevaluarea copiilor, existând
multe similarităţi în ceea ce priveşte diferenţele semnificative statistic la unele probleme
emoţional-comportamentale (anxietate/depresie, însingurare/depresie, probleme de atenţie,
comportament de încălcare a regulilor, comportament agresiv, internalizare, externalizare,
total probleme, probleme afective, probleme de anxietate, probleme de comportament opozant
şi probleme de conduită).
Pentru validarea celei de-a opta ipoteze, prin care presupunem că există diferenţe
semnificative între grupul de studiu şi grupul de control în ceea ce priveşte disfuncţiile
comportamental-adaptative ale copiilor separaţi de părinţi prin plecarea acestora la muncă în
străinătate, datele colectate în urma evaluării copiilor de către învăţători/ profesori au fost
supuse unei analize comparative , utilizând testul t pentru eşantioane independente.
Grupul de control a fost constituit din copii şi preadolescenţi care au părinţii plecaţi la
muncă în străinătate şi care au făcut parte din lotul iniţial de 287 de copii evaluaţi. În acest
grup am selectat tot 52 de copii, cu vârste cuprinse între 8-14 ani şi care au aproximativ
aceleaşi caracteristici ca şi copiii din grupul de studiu. Astfel, au fost selectaţi 26 de copii din

32
mediul urban şi 26 de copii din mediul rural, din aceleaşi localităţi ca şi copiii din grupul de
studiu. Şi aceştia au unul sau ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate şi au rămas acasă cu
celălalt părinte sau cu alte rude care se ocupă de îngrijirea lor.
Diferit de copiii care fac parte din grupul de studiu, copiii din grupul de control nu au
participat la programul de psihoterapie. Ei au fost implicaţi în evaluarea iniţială, iar la final,
odată cu evaluarea copiilor din grupul de studiu, învăţătorii/profesorii au efectuat şi evaluarea
lor cu ajutorul Chestionarului TRF (Teacher’s Report Form). Totuşi, au fost rugaţi şi copiii
din grupul de control, ca şi cei din grupul de studiu, să completeze Inventarul Stimei de Sine,
în vederea efectuării unei analize comparative şi pe această dimensiune.
Rezultatele analizei comparative indică faptul că există diferenţe semnificative între
copiii separaţi de părinţi din grupul de studiu şi cei din grupul de control în ceea ce priveşte
comportamentele lor şi stările lor emoţionale.
Diferenţe statistic semnificative între mediile scorurilor obţinute de la
învăţători/profesori în cazul evaluării copiilor din grupul de studiu şi a celor din grupul de
control au fost obţinute în cazul următoarelor scale şi sindroame:
- anxietate/depresie: testul Levene F = 10,45, p < 0,01 – distribuţie eterogenă, rezultă
un t(76,80) = - 8,78, p < 0,01; d = 8,8;
- însingurare/depresie: testul Levene F = 0,81, p > 0,05 – distribuţie omogenă, rezultă
un t(102) = - 2,39, p < 0,05; d = 2,4;
- acuze somatice: testul Levene F = 9,84, p < 0,01 – distribuţie eterogenă, rezultă un
t(88,48) = - 11,63, p < 0,01; d = 11,8;
- probleme sociale: testul Levene F = 11,89, p < 0,01 – distribuţie eterogenă, rezultă un
t(89,37) = - 3,53, p < 0,01; d = 3,52;
- probleme de atenţie: testul Levene F = 81,10, p < 0,01 – distribuţie eterogenă, rezultă
un t(67,21) = - 8,29, p < 0,01; d = 8,28;
- comportament de încălcare a regulilor: testul Levene F = 0,008, p > 0,05 – distribuţie
omogenă, rezultă un t(102) = - 3,59, p < 0,01; d = 3,6;
- comportament agresiv: testul Levene F = 21,10, p < 0,01 – distribuţie eterogenă,
rezultă un t(75,79) = - 4,41, p < 0,01; d = 4,4;
- internalizare: testul Levene F = 1,13, p > 0,05 – distribuţie omogenă, rezultă un
t(102) = - 4,99, p < 0,01; d = 5,0;
- externalizare: testul Levene F = 4,61, p < 0,05 – distribuţie eterogenă, rezultă un
t(95,54) = - 3,26, p < 0,01; d = 3,2;

33
 - total probleme: testul Levene F = 5,99, p < 0,05 – distribuţie eterogenă, rezultă un
t(88,82) = - 7,94, p < 0,01; d = 7,9;
- performanţă: testul Levene F = 21,77, p < 0,01 – distribuţie eterogenă, rezultă un
t(75,94) = 5,68, p < 0,01; d = 6,6;
- comportament adecvat: testul Levene F = 0,005, p > 0,05 – distribuţie omogenă,
rezultă un t(102) = 4,75, p < 0,01; d = 4,8;
- învăţare: testul Levene F = 0,47, p > 0,05 – distribuţie omogenă, rezultă un t(102) =
3,82, p < 0,01; d = 3,8;
- capacităţi adaptative: testul Levene F = 0,10, p > 0,05 – distribuţie omogenă, rezultă
un t(102) = 5,96, p < 0,01; d = 6,0;
- probleme afective: testul Levene F = 19,97, p < 0,01 – distribuţie eterogenă, rezultă
un t(68) = - 4,27, p < 0,01; d = 4,3;
- probleme de anxietate: testul Levene F = 4,90, p < 0,05 – distribuţie eterogenă,
rezultă un t(93,75) = - 2,00, p < 0,05; d = 2,0;
- acuze somatice (scală derivată DSM): testul Levene F = 7,38, p < 0,01 – distribuţie
eterogenă, rezultă un t(89,06) = - 7,69, p < 0,01; d = 7,7;
- probleme de ADHD: testul Levene F = 10,94, p < 0,01 – distribuţie eterogenă,
rezultă un t(90,53) = - 2,85, p < 0,01; d = 2,8;
- probleme de comportament opozant: testul Levene F = 19,22, p < 0,01 – distribuţie
eterogenă, rezultă un t(76) = - 7,47, p < 0,01; d = 7,5;
- probleme de conduită: testul Levene F = 4,85, p < 0,05 – distribuţie eterogenă,
rezultă un t(93,03) = - 2,68, p < 0,01; d = 2,7;
- stima de sine: testul Levene F = 2,76, p > 0,05 – distribuţie omogenă, rezultă un
t(102) = 3,732, p < 0,01; d = 3,7.
Analiza statistică realizată a permis identificarea unor diferenţe statistic semnificative
între grupul de copii separaţi de părinţi care au participat la programul psihoterapeutic şi
grupul de copii, de asemenea, separaţi de părinţi, care nu au participat la programul
psihoterapeutic în ceea ce priveşte disfuncţiile comportamental-adaptative ale acestor copii.
Cei care au parcurs programul psihoterapeutic au deprins unele abilităţi care îi ajută să
depăşească mai uşor perioada în care părintele/părinţii lor sunt plecaţi la muncă în străinătate.
Nu au fost identificate diferenţe statistic semnificative în cazul problemelor de gândire
(t(102) = - 1,08, p > 0,05), a altor genuri de probleme (t(102) = 0,47, p > 0,05), în cazul
implicării în muncă a copiilor (t(102) = -1,88, p > 0,05) şi a stării de fericire a acestora
(t(102) = 1,63, p > 0,05).
34
 Pe baza rezultatelor obţinute în analiza comparativă între grupul de studiu şi grupul de
control cu privire la disfuncţiile comportamental-adaptative ale copiilor şi preadolescenţilor
separaţi de părinţi datorită migraţiei economice a acestora, precum şi referitor la stima de sine,
putem afirma că şi cea de-a opta ipoteză a fost confirmată, existând diferenţe semnificative
statistic între grupul de studiu şi grupul de control.
Suntem îndreptăţiţi să afirmăm că programul psihoterapeutic, pe care l-am creat şi
implementat copiilor separaţi de părinţii plecaţi la muncă în străinătate, a fost eficient, efectul
fiind vizibil în rezultatele obţinute în urma analizelor comparative efectuate, atât pentru
eşantioane perechi, cât şi pentru eşantioane independente.
Pe baza rezultatelor obţinute în urma demersului metodologic, propunem o viziune
globală asupra factorilor de risc analizaţi, care concură la apariţia comportamentelor
deviante/delincvente în cazul copiilor „abandonaţi” temporar de către părinţi, datorită
migraţiei economice a acestora. Am plecat de la ideea că „abandonul” temporar este unul din
cei mai importanţi predictori ai comportamentului deviant la copiii care au părinţii plecaţi la
muncă în străinătate. Datorită acestei situaţii, la aceşti copii pot apărea probleme afective care
să interfereze cu activitatea lor socială şi, în mod special, cea şcolară. Dar, pe lângă cele două
aspecte, au fost identificaţi şi alţi predictori care contribuie la apariţia comportamentului
deviant/delincvent. Este cunoscut faptul că un comportament opozant la vârste mici poate
degenera, mai târziu în tulburări de conduită.
Am realizat un model de prevenire şi psihoterapie a comportamentului deviant pentru
copiii „abandonaţi” temporar de către părinţii plecaţi la muncă în străinătate, care se bazează
pe experienţa lucrului cu aceşti copii (figura 1). În primul rând, „abandonul” temporar este
unul din cei mai importanţi predictori ai comportamentului deviant în cazul copiilor separaţi
de părinţi, datorită plecării acestora la muncă în străinătate. Lipsa părintelui/părinţilor de
acasă, pe o perioadă mai mare de 1 an, duce la apariţia comportamentului deviant la copiii
rămaşi acasă.
Dar, pe lângă acest predictor, existenţa problemelor de internalizare şi externalizare,
conduce la apariţia comportamentului deviant în cazul copiilor „abandonaţi” temporar de
către părinţi. Anxietatea, depresia, comportamentul de încălcare a regulilor, precum şi
comportamentul agresiv pot sta la baza apariţiei devierilor comportamentale. De asemenea,
predictorii de care mai trebuie să ţinem cont în apariţia comportamentului deviant la copiii ai
căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate sunt problemele afective, problemele sociale,
problemele de atenţie, comportamentul opozant, precum şi totalitatea problemelor pe care le
deţine copilul/copiii, ca şi competenţele scăzute ale acestora.

35
 În urma plecării părinţilor la muncă în străinătate, copiii pot deveni apatici, trişti, se
simt vinovaţi de această plecare, mai ales dacă părintele consideră că migraţia lui economică
este un sacrificiu pentru bunăstarea copilului/copiilor (Bentu, 2010). Aceşti copii pot prezenta
probleme de atenţie, care nu au fost depistate de părinte/părinţi, înainte de plecarea lor, sau nu
sunt luate în consideraţie de părintele cu care a rămas copilul sau de persoana în grija căreia se
află. Încăpăţânarea copiilor separaţi de părinţi sau comportamentul sfidător pot fi reacţii la
situaţia nou creată cu care se confruntă aceştia.
În grupul lor de prieteni sau chiar la şcoală, aceşti copii constată că părinţii celorlaţi
sunt alături de ei când au nevoie şi, de aceea, pot deveni geloşi, începând să nu se mai
înţeleagă cu colegii sau prietenii, rămânând singuri. Nu de puţine ori, copiii „abandonaţi”
temporar de către părinţi, sunt tachinaţi, fiind numiţi „orfani” (Căescu şi colab., 2010). Mai
există şi copii, care se supraevaluează, ei dispunând de resurse materiale superioare celorlalţi
copii, nefiind simpatizaţi de colegi sau prieteni şi datorită faptului că nu se înţeleg cu ceilalţi,
rămân, de cele mai multe ori, singuri.
De asemenea, nefiind cine să-i supravegheze şi să-i ajute la teme şi la alte activităţi,
competenţele acestor copii sunt scăzute, ei neavând capacitatea să integreze, singuri, o serie
de cunoştinţe şi deprinderi. Chiar dacă rămân cu bunicii sau cu alte rude, aceştia se ocupă mai
mult de îngrijirea lor fizică.
Trebuie specificat faptul că predictorii incluşi în model estimează eficient evoluţia
comportamentului deviant la copiii „abandonaţi” temporar de către părinţii plecaţi la muncă în
străinătate. Dar, nivelul acestor predictori este diferit de la un copil la altul. De aceea, în
momentul sesizării unui astfel de comportament, sau în cazul apariţiei unor probleme, care au
fost considerate predictori ai comportamentului deviant, trebuie efectuată o evaluare a
copilului, iar dacă rezultatele îl situează în zona de risc (nivel subclinic sau clinic), copilul
poate fi introdus într-o terapie de grup, alături de alţi copii care au părinţii plecaţi la muncă în
străinătate, ceilalţi devenind grupul de suport pentru fiecare dintre ei.
Modelul programului de intervenţie psihoterapeutică, pe care noi l-am creat şi
implementat copiilor „abandonaţi” temporar de către părinţi, s-a dovedit a fi eficient în
ameliorarea problemelor identificate la aceşti copii, iar în unele cazuri, a contribuit chiar la
dispariţia lor, copiii adaptându-se realităţii existente.
După parcurgerea programului de intervenţie psihoterapeutică, are loc o post-evaluare,
iar pentru copiii separaţi de părinţi care mai prezintă unele probleme, fie ele emoţionale sau
comportamentale, li se recomandă o terapie individuală, alături de părintele cu care a rămas
copilul acasă sau alături de persoana care se ocupă de îngrijirea lui în perioada cât părinţii
lipsesc.

36
 Abandon temporar

6 luni – 1 an 1 – 3 ani 3 – 5 ani 5 – 10 ani peste 10 ani

Internalizare Externalizare

Probleme Probleme
afective COMPORTAMENT sociale
DEVIANT
Probleme Comporta-
de atenţie ment opozant

Total
Competenţe
probleme
Evaluare

Screening

Terapie
de grup

Reevaluare

Readaptare
parţială
Readaptare
socială şi
şcolară Terapie
individuală

Figura 1. Model de prevenire şi terapie a comportamentului deviant la copiii abandonaţi

temporar de către părinţi

37
 O readaptare socială şi şcolară a acestor copii, presupune dezvoltarea unor abilităţi
care să-i ajute să facă faţă schimbărilor apărute în viaţa lor.
Crearea acestui model, bazat pe extragerea celor mai importanţi predictori ai
disfuncţiilor comportamental-adaptative a copiilor „abandonaţi” temporar de părinţi datorită
migraţiei economice a acestora, facilitează foarte mult abordarea lor de către specialiştii ce
fac parte din echipa multidisciplinară care ar trebui să lucreze cu ei (psihologul, educatorul,
medicul, consilierul şcolar, asistentul social etc.). Acest model uşurează încadrarea copiilor în
categorii de risc pentru un anumit gen de evoluţie psiho-comportamentală. De asemenea,
utilizând acest model se poate realiza o mai bună predicţie cu privire la metodele de prevenire
şi combatere precoce a formelor de devianţă comportamentală ce pot apărea şi s-ar putea crea
mai repede un cadru de adaptare adecvat pentru situaţia nou apărută în viaţa copilului.
Ţinând cont de vârsta copiilor, de caracteristicile sale fizice şi psiho-intelectuale,
precum şi de durata de abandon, modelul particularizează, în mod ştiinţific, conduita de
sprijin a acestora.
Acest model este foarte util în practică pentru a cunoaşte ce se află la baza apariţiei
unui comportament deviant/delincvent, dar, foarte important, dacă nu putem să-l prevenim,
este important de ştiut cum putem remedia situaţia existentă. Un program de psihoterapie de
grup poate să-i înveţe pe copiii „abandonaţi” temporar de către părinţii plecaţi la muncă în
străinătate cum să facă faţă situaţiei nou create.

CONCLUZII
În urma demersului metodologic putem afirma că obiectivele cercetării au fost atinse
şi că ipotezele au fost confirmate. Pornind de la investigarea modificărilor de integrare şi
adaptare la mediul social şi şcolar ale copiilor „abandonaţi” temporar de părinţii plecaţi la
muncă în străinătate, am urmărit să identificăm acei copii care prezintă riscul de a dezvolta
tulburări de conduită şi să elaborăm un program de intervenţie psihoterapeutică în care să
implicăm copiii care prezintă cel mai mare risc de a dezvolta comportamente dezadaptative.
După analiza datelor am arătat că separarea copiilor de unul sau ambii părinţi plecaţi la
muncă în străinătate generează disfuncţii atât în sfera comportamentală cât şi afectivă.
Indiferent de forma sau cauza abandonului, problema deosebită este cea a copilului abandonat
temporar, care va fi confruntat cu carenţe afective şi consecinţele acestora. Separarea copiilor
de ambii părinţi, prin plecarea lor la muncă în străinătate pe o perioadă variabilă de timp,
generează trăirea sentimentului de abandon, cu repercusiuni asupra personalităţii copiilor. În
funcţie de durata absenţei, se pot înregistra o serie de probleme legate de asigurarea nevoilor

38
specifice ale copilului, precum şi riscul apariţiei unor deficite intelectuale şi/sau a unor
tulburări emoţionale şi comportamentale.
Un număr reprezentativ de copii abandonaţi temporar, datorită migraţiei economice a
părinţilor, au taţii plecaţi la muncă în străinătate, aceştia fiind absenţi din viaţa şi activitatea
copiilor. Studiile care s-au concentrat pe caracteristicile problemelor comportamentale la
copii, s-au confruntat cu realitatea dură a faptului că taţii, care au un rol deosebit în educaţia
copiilor, ori nu mai fac parte din familie şi nu pot fi recrutaţi ca participanţi la studii, ori sunt
indisponibili, fiind consumatori de diferite substanţe (alcool, droguri etc.) (Gagnon, Craig,
Tremblay, Zhout şi Vitaro, 1995; Loeber şi Hay, 1997 apud Pfiffner, McBurnett şi Rathouz,
2001). În cazul studiului nostru, taţii, în general, fiind plecaţi la muncă în străinătate nu se pot
implica aşa cum şi-ar dori în creşterea şi educarea copiilor, dar nici atunci când sunt solicitaţi
pentru că au apărut diferite probleme legate de comportamentul copiilor, ei nu pot să se
implice datorită distanţei.
Rezultatele studiului nostru sunt asemănătoare cu cele ale altor studii care arată că
absenţa tatălui din casă este asociată cu problemele comportamentale le copii. Lipsurile aduse
de plecarea tatălui (o relaţie tată – fiu/fiică mai scăzută, ruptura în structura familiei,
reducerea supervizării) îi fac pe copii să devină mai antisociali (Pfiffner, McBurnett şi
Rathouz, 2001).
Relaţia tată-fiu este, în general, marcată de activităţi (să facă lucruri împreună) decât
de schimbul de sentimente şi încredere. În timpul copilăriei, băieţii pot simţi mai multă iubire
şi recunoaştere din partea tatălui, interacţionând cu acesta în activităţi, decât simt aceste
sentimente prin simpla conversaţie cu mama lor. În adolescenţă, tinerii preferă să participe la
activităţi cu prietenii, abandonând principalele activităţi pe care le făceau cu taţii lor. Chiar
dacă sunt plecaţi, în timpul acestei perioade de separare, taţii nu rămân pasivi. Ei critică,
judecă comportamentul copiilor şi îşi pierd interesul în relaţia care o au cu copiii când aceasta
devine neplăcută. Copiii, la rândul lor, se simt „abandonaţi”, neglijaţi, îndreptându-se, de cele
mai multe ori, spre grupuri de prieteni care nu prezintă o moralitate solidă.
După plecarea părinţilor, copiii se confruntă cu stări emoţionale dificile şi neplăcute.
Dorul, tristeţea, singurătatea şi sentimentele de insecuritate sunt complimentate de lipsa
abilităţilor de a-şi controla şi exprima neagresiv emoţiile în diferite situaţii. Copiii se simt mai
afectaţi în prima perioadă după plecarea părinţilor sau la prima experienţă de acest gen.
În cazul preadolescenţilor, prin autoraportare, ei şi-au dezvăluit existenţa unor
probleme afective apărute în urma plecării părinţilor la muncă în străinătate, probleme care nu
au fost identificate de celălalt părinte, de persoanele care se ocupă de îngrijirea lor sau de
învăţători/profesori. Atât băieţii, cât şi fetele, prin scorurile obţinute la scala Probleme

39
afective, s-au clasificat în intervalul subclinic, existând unele perturbări în sfera afectivă, care
nu au ajuns să se transforme în tulburări. Preadolescenţii sunt afectaţi de lipsa
părintelui/părinţilor, acest lucru fiind resimţit mai mult de fete, ele clasându-se, prin scorurile
obţinute, în intervalul subclinic şi la scala Internalizare. În schimb, băieţii şi-au identificat mai
multe probleme de externalizare, scorurile obţinute la această scală clasându-i în intervalul
subclinic.
Comportamentele dezadaptative mai grave şi care degenerează de cele mai multe ori
în comiterea de infracţiuni au la bază o labilitate afectivă pronunţată. Aceasta îl pune pe copil
în faţa situaţiei de a nu găsi modalitatea de a se descurca în condiţii de relativă dificultate, iar
reacţia se produce sub impresia imprevizibilului, a nestăpânirii şi luarea unei decizii care nu
ţine seama de efectele comportamentului său. Starea de frustraţie accentuează conflictele
afective şi posibilităţile, şi aşa limitate, ale copilului, de a-şi inhiba pornirile iniţiale. Dorinţa
de afirmare îl face să comită acte chiar cu caracter antisocial pentru a atrage atenţia asupra lui.
În schimb, cei dominaţi de o dispoziţie depresivă manifestă o stare de nelinişte, pe un fond de
tristeţe, fără un motiv anume. Sunt nemulţumiţi de modul cum se comportă persoanele din
jurul lor, îi resping şi îi detestă, caută un mod de adaptare prin izolarea faţă de aceştia.
Eşecurile, cât de mici, sunt trăite în mod dramatic şi printr-un refuz permanent de a participa
la eforturile colectivului din care fac parte, ei se izolează de ceilalţi. În plan intelectual devin
negativişti, preocupaţi în a diseca situaţia în mod exagerat, nu iau în consideraţie faptele
esenţiale şi nu reuşesc să-şi organizeze informaţiile într-un sistem bine definit. În plan afectiv-
motivaţional scopurile nu sunt ierarhizate după importanţa socială şi situaţională, iar
intensitatea trăirilor interioare nu este, în toate, cazurile pe măsura semnificaţiei stimulului.
Părinţii care au rămas acasă cu copiii sau alte rude care se ocupă de îngrijirea lor în
perioada cât sunt părinţii plecaţi la muncă în străinătate, au identificat mai mult probleme de
externalizare, scorurile obţinute i-au clasificat pe copii în intervalele subclinic şi clinic la
următoarele scale: externalizare, total probleme, comportament opozant, tulburări de conduită
şi competenţe. Problemele afective au fost clasificate, pe baza scorurilor obţinute de la părinte
sau persoana care se ocupă de îngrijirea lui, în intervalul subclinic doar pentru copiii mai mici,
cu vârste cuprinse între 8-11 ani. La preadolescenţi, în acelaşi interval, au fost încadrate
problemele de internalizare. Copiii de vârste mai mici resimt mai acut carenţele afective dacă
nu au realizat un ataşament securizant faţă de persoana/persoanele în grija cărora au rămas, iar
preadolescenţii devin mai temători, mai trişti, adaptându-se mai greu la situaţia nou apărută în
viaţa lor.
Din perspectiva datelor prezentate de către învăţători/profesori, putem spune că
ambele grupe de copii, diferenţiate prin intervalul de vârstă, se încadrează în intervalul clinic

40
la Externalizare, dar şi în cazul comportamentului opozant, la cei mai mari apărând chiar
tulburări de conduită. Performanţa şcolară a copiilor este relativ scăzută, opinia
învăţătorilor/profesorilor încadrându-i pe aceştia în intervalul subclinic. Caracteristicile
adaptative, de asemenea, îi încadrează pe copii în intervalul clinic, în cazul celor mai mici, şi
subclinic pe preadolescenţi. Învăţarea, munca, fericirea, comportamentele adecvate nu sunt
catalogate de învăţători/profesori ca fiind de nivel normal, existând unele probleme
identificate în aceste domenii.
Copiii care au părinţii plecaţi nu sunt incluşi într-un proces de pregătire pentru viaţa
independentă şi de dezvoltare a abilităţilor de autogestionare, management al resurselor şi
practicare a unui mod sănătos de viaţă. Suportul acordat de îngrijitori şi de alte persoane
apropiate nu corespunde întotdeauna necesităţilor copiilor. Opinia copiilor mai mari contează
mai mult în familie, chiar dacă, în general, copiii participă rar la luarea deciziilor legate de
plecarea părinţilor. Rolurile în gospodărie şi lipsa încurajării adulţilor determină o implicare
mai puţin activă a copiilor cu părinţi plecaţi peste hotare în activităţile şcolare şi comunitare.
Rezultatele studiului nostru vin în completarea altor cercetări privind diferenţele de
gen în cazul comportamentelor internalizate şi externalizate, precum şi a problemelor de
comportament, în general. Băieţii prezintă mai multe probleme de comportament decât fetele,
iar fetele au mai multe probleme de anxietate, însingurare sau chiar acuze somatice decât
băieţii (Bernedo, Fuentes şi Fernandey, 2008). Când ne referim la Total probleme, tot băieţii
sunt cei care prezintă scoruri mai ridicate, identificând aici pe lângă nerespectarea regulilor şi
comportamentele agresive, alte tipuri de probleme legate de atenţie, de gândire şi chiar cele de
internalizare.
Anumite studii au descoperit că minorii crescuţi de membrii familiei extinse, în
general de bunici, arată mai multe probleme de comportament decât cei care sunt crescuţi de
propria familie. Dubowitz şi colaboratorii săi (1993) a studiat variabilele care influenţează
modul în care problemele de comportament se manifestă pe un lot de copii aflat în custodia
rudelor, folosind CBCL. Variabilele care s-au asociat în mod semnificativ cu aceste probleme
au fost: motivele care au dus la abandon, genul biologic al copilului, vârsta minorului şi
nivelul educaţional a îngrijitorului. Mai târziu, Dubowitz a studiat problemele de
comportament a unui număr de copii, crescuţi de familia extinsă, cu vârste între 4-18 ani din
lotul studiat anterior. Rezultatele au coincis; copiii care erau crescuţi de membrii familiei
extinse arătau mai multe probleme de comportament decât cei crescuţi în propriile familii.
Cele mai înalte niveluri le-au înregistrat: comportamentul delincvent, comportamentul
agresiv, probleme de atenţie şi probleme sociale (apud Bernedo, Fuentes şi Fernandey, 2008).

41
 În urma analizei de regresie efectuată pe baza datelor obţinute de la părinţi sau
persoanele care au în grijă copiii abandonaţi temporar de către părinţi datorită plecării
acestora la muncă în străinătate, a rezultat că cei mai importanţi predictori ce sunt implicaţi în
dezvoltarea unui comportament deviant/delincvent la aceşti copii sunt: durata de abandon
de peste 1 an, comportamentul opozant, competenţele scăzute, problemele de
externalizare şi totalul problemelor. Doar pe baza acestor rezultate putem afirma că cea de-
a cincea ipoteză s-a confirmat parţial, presupunând iniţial că atât perioada de abandon, cât şi
problemele afective ale copiilor sunt predictori importanţi în apariţia comportamentului
deviant/delincvent. Dar, rezultatele obţinute pe baza evaluării copiilor de către
învăţători/profesori şi chiar pe baza autoevaluării lor, confirmă ipoteza cercetării.
În cazul evaluării de către învăţători/profesori, cei mai importanţi predictori ai
comportamentului deviant/delincvent sunt: durata de abandon de peste 1 an,
comportamentul opozant, problemele afective, probleme de atenţie şi probleme de
externalizare, iar în urma autoevaluării copiilor „abandonaţi” temporar, cei mai importanţi
predictori ai comportamentului deviant/delincvent s-au dovedit a fi: problemele de
externalizare, de internalizare, problemele sociale şi problemele afective.
În urma analizei efectuate, am constatat că cele trei modele predictive au parte de
predictori comuni, dar unii dintre ei apar doar în cazul unui singur model, cum ar fi
problemele sociale care apar doar în cazul autoraportării de către preadolescenţi, problemele
de atenţie în cazul evaluării de către învăţători/profesori şi a problemelor totale, în cazul
evaluării de către persoanele care se ocupă de îngrijirea copiilor abandonaţi temporar. Dar, pe
baza rezultatelor obţinute în urma comparării celor trei modele predictive reieşite din
evaluarea copiilor cu părinţii plecaţi de către învăţători/profesori, de către persoanele de
îngrijire, fie că vorbim de celălalt părinte, de bunici sau de alte rude, dar şi din autoevaluarea
preadolescenţilor, ne îndreptăţeşte să considerăm ca fiind cel mai eficient în estimarea
comportamentului deviant/delincvent al copiilor „abandonaţi” temporar de către părinţii
plecaţi la muncă în străinătate, modelul predictiv obţinut în urma evaluării copiilor de către
învăţători/profesori, model ce conţine următorii predictori: durata de abandon de peste 1 an,
comportamentul opozant, problemele afective, probleme de atenţie şi probleme de
externalizare.
Acest model s-a dovedit a fi cel mai eficient din punct de vedere statistic, dar din
punct de vedere practic, trebuie să luăm în calcul şi ceilalţi predictori, în mod special, cei
incluşi în modelul predictiv obţinut prin autoraportarea preadolescenţilor, respectiv
problemele de internalizare şi problemele sociale, dar şi competenţele reduse şi problemele, în

42
general, care au fost identificate în modelul predictiv obţinut în urma evaluării copiilor de
către persoanele în grija cărora se află aceştia.
Performanţele şcolare slabe ale copiilor cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate, care,
de fapt, a reprezentat punctul de plecare în cercetarea noastră, se datorează nesupravegherii
acestor copii, părinţii lor fiind indisponibili, fie că sunt plecaţi să muncească în străinătate, fie
că au rămas acasă, preluând şi responsabilităţile celui plecat, ca şi problemelor de atenţie,
apărute la o parte dintre ei şi identificate de învăţători/profesori, aceşti copii prezentând o
inteligenţă medie spre superioară. Relaţia dintre inteligenţă şi situaţia lor şcolară a rezultat ca
fiind una invers proporţională. Rezultatele studiului nostru vin să contrazică unele cercetări
care consideră inteligenţa scăzută contribuind la dezvoltarea comportamentului deviant. IQ-ul
redus şi competenţele lingvistice slabe pot contribui la dezvoltarea de comportamente
deviante. Comportamente deviante, cum ar fi absenteismul şcolar, pot contribui apoi la
înrăutăţiri ale realizărilor academice şi prezenţa sigură a tulburărilor de conduită la maturitate
(Holmes, Slaughter şi Kashani, 2001). Un alt studiu scoate în evidenţă faptul că posibilităţile
intelectuale reduse ale preadolescentului (întârzieri mentale, intelect de limită, debilitate,
mediocritate), constituie factori predispozanţi la devianţă, în măsura în care îl lipsesc pe
acesta de discernământ, de posibilitatea judecării nuanţate a consecinţelor actelor sale (apud
Albu, 2002).
Prin programul psihoterapeutic am încercat, şi considerăm că am reuşit, dezvoltarea
de abilităţi pentru o viaţă independentă a copiilor „abandonaţi” temporar de către părinţii
plecaţi la muncă în străinătate, venind în întâmpinarea nevoilor emoţionale şi de relaţionare
ale acestora. Există şi situaţii în care unii copii sunt sensibili la menţionarea numelui
părintelui plecat, izbucnind în lacrimi, dar suportul oferit de ceilalţi copii, care sunt în aceeaşi
situaţie ca şi ei, este foarte important pentru că le dă senzaţia că nu sunt singuri şi că nu trăiesc
numai ei acele sentimente de frustrare prin faptul că nu au tot timpul părintele aproape, în
anumite momente. Este foarte important ca aceşti copii să-şi înţeleagă propriile emoţii şi să
capete deprinderile de a le gestiona, prin învăţarea unor strategii de autocontrol.
Rezultatele obţinute la evaluarea finală, după încetarea şedinţelor de psihoterapie de
grup, demonstrează că programul implementat copiilor „abandonaţi” temporar de către părinţi
a fost eficient, existând diferenţe între mediile scorurile obţinute la evaluarea iniţială, înainte
de intervenţia psihoterapeutică, şi evaluarea finală, după terminarea terapiei de grup, dar şi
între mediile scorurilor obţinute de copiii din grupul de studiu şi mediile scorurilor obţinute de
copiii din grupul de control.

43
 Majoritatea copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate visează la ziua
când vor fi împreună cu aceştia, întreaga familie, şi vor avea o situaţie financiară acceptabilă,
încât părinţii să nu mai fie nevoiţi să muncească în străinătate.

LIMITELE CERCETĂRII ŞI ORIENTĂRI VIITOARE

Printre limitele studiului nostru, am dori să evidenţiem, în primul rând, faptul că nu
am putut efectua evaluarea copiilor „abandonaţi” temporar de către părinţii plecaţi la muncă
în străinătate, în funcţie de evenimentele apărute în viaţa lor, în mod deosebit, de întoarcerea
părinţilor de sărbători acasă. Acest eveniment a fost mult aşteptat de copii, mai ales datorită
cadourilor pe care sperau să le primească. Dar, pentru mulţi copii implicaţi în programul de
intervenţie psihoterapeutică, părintele/părinţii nu au putut să vină acasă în perioada
sărbătorilor de iarnă, fiind reţinuţi la serviciu, aşa că, o parte dintre ei, s-au mulţumit doar cu
pachetele primite de la părinţi, pe când altora, numărul acestora fiind foarte redus (2 copii),
părinţii nu au putut să le trimită măcar un mic dar pentru a suplini lipsa lor de lângă copii în
această perioadă. De aceea ar fi util ca studiile viitoare să fie completate şi cu o evaluare
intermediară, nu în perioada sărbătorilor de iarnă, toată lumea fiind în vacanţă, ci atunci când
părintele/părinţii vin acasă, în concediu. Copiii se bucură foarte mult când vin părinţii acasă,
iar starea lor emoţională se pozitivează, iar rezultatele evaluării în această perioadă pot să
difere de cele pe care le-am obţinut în perioada cât copiii erau separaţi de părinţii lor.
O altă limită a studiului nostru este reprezentată de faptul că nu am dispus de
informaţii mai ample cu privire la personalitatea copiilor „abandonaţi” temporar de către
părinţi şi care să pună în evidenţă factorii de personalitate ai copiilor, fiind cunoscut faptul că
o parte din trăsăturile temperamentale (temperamentul coleric şi cel melancolic) şi tulburările
caracteriale se înscriu în sistemul factorilor de risc personali, întrucât generează stări
conflictuale cu mediul.
De asemenea, ar fi fost de dorit să se efectueze o nouă evaluare a problemelor
emoţional-comportamemtale la un interval de timp prestabilit pentru a vedea dacă aceste
efecte se menţin şi după încheierea programului de intervenţie psihoterapeutică de grup. Acest
demers ar putea fi explorat într-un studiu viitor, unde să se abordeze un model longitudinal,
implicând şi variabile ale personalităţii. Este posibil, la unii copii, ca factorii de personalitate
să influenţeze dezvoltarea unor comportamente deviante, iar lipsa părintelui/părinţilor să
amplifice probabilitatea ca aceşti copii să se implice în acte delincvente.
În viitoare cercetări, ar fi bine să se recurgă la evaluarea strategiilor de coping, pentru
a identifica acele strategii pe care le utilizează, mai frecvent, copiii „abandonaţi” temporar de

44
către părinţii plecaţi la muncă în străinătate, pentru a face faţă realităţii existente. În funcţie de
strategiile de coping utilizate, copiii separaţi de părinţi se adaptează mai repede şi mai bine,
sau nu, situaţiei nou create datorită lipsei părinţilor.
Rezultatele cercetării noastre, referindu-ne la eficienţa programului de intervenţie
psihoterapeutică de grup, ne îndreptăţesc să spunem că ne-am fi dorit implicarea unui număr
mai mare de copii „abandonaţi” temporar de către părinţi, aflaţi în situaţie de risc, în acest
program psihoterapeutic, dar distanţa şi condiţiile fizice de desfăşurare a şedinţelor, nu a
permis acest lucru. De aceea, am dori ca specialiştii care lucrează cu aceşti copii (psihologii,
consilierii şcolari, facilitatorii comunitari etc.) să implementeze şi chiar să îmbunătăţească
programul de intervenţie propus de noi, în vederea validării efectelor obţinute în cadrul
acestui program, pe un număr cât mai mare de copii separaţi de părinţii lor datorită migraţiei
economice a acestora.
Finalizarea acestui demers teoretico-metodologic a adus o contribuţie importantă la
cunoaşterea aprofundată a fenomenului de „abandon” temporar datorită plecării părinţilor la
muncă în străinătate şi la reducerea consecinţelor acestuia asupra copiilor, constituind totodată
o premisă a formării unei generaţii tinere echilibrate şi adaptate la condiţiile şi cerinţele
societăţii actuale.

Bibliografie selectivă

1. Abhenbach, T; Rescorla, L. (2009), Manual ASEBA pentru vârsta şcolară,

chestionare şi profile, Cluj-Napoca: Editura RTS.
2. Ainsworth, M.S., Bell, S.M. (1970). Attachment, exploration, and separation:
Illustrated by the behavior of one-year-olds in a strange situation. Child Development,
41, 49-67.
3. Albu, E. (2002), Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii
preadolescenţi. Prevenire şi terapie, Bucureşti: Editura Aramis Print.
4. Angold, A., Costello, E. J., Erkanli, A. (1999), Comorbidity. Journal of Child
Psychology and Psychiatry, 40, 57–87.
5. Asociaţia Alternative Sociale (2006), „Singur acasă!”. Studiu efectuat în zona Iaşi
asupra copiilor separaţi de unul sau ambii părinţi prin plecarea acestora la muncă în
străinătate, Iaşi.
6. Bagley, C., Mallick, K. (1997), Temperament, CNS problems and maternal stressors:
Interactive predictors of conduct disorder in 9-yr.-olds, Perceptual and Motor Skills,
84(2), 617-618.

45
7. Bandura, A. (1962), Social learning imitation, în M.R. Jones (ed.), Nebraska
Symposium on Motivation, Lincoln.
8. Bartol, C. R. (2001). Criminal behaviour: A psychosocial approach. Upper Saddle
River, NJ: Prentice Hall.
9. Beam, R.M., Gil-Rivas, V., Greenberger, E., Chen, C. (2002), Adolescent Problem
Behavior and Depressed Mood: Risk and Protection Within and Across Social
Contexts, Journal of Youth and Adolescence, vol. 31, no.5, pp. 343-357.
10. Benda, B. B. (2003). A test of three competing theoretical models of delinquency
using structural equation modelling. Journal of Social Service Research, 29(2), 55-91.
11. Bentu, D. (2010), Factori implicaţi în luarea deciziei românilor de a munci în
străinătate şi relaţia lor cu copiii rămaşi acasă, studiu efectuat în cadrul comunităţii
de români din Barcelona. Lucrare comunicată în cadrul Conferinţei Internaţionale
PSIWORLD „Psihologia şi realităţile lumii contemporane”, Bucureşti.
12. Bernedo, I.; Fuentes, M.J.; Fernandey, M. (2008), Behavioral problems in adolescents
raised by their grandparents în The Spanish Journal of Psychology, vol. 11, nr. 2, pg.
453-463.
13. Bowlby, J. (1969), Attachment and loss, Vol. 1: Attachment. New York: Basic Books.
14. Burke, J.D., Loeber, R., Lahey, B. B., Rathouz, P.J. (2005), Developmental transitions
among affective and behavioral disorders in adolescent boys. Journal of Child
Psychology and Psychiatry, 46, 1200–1210.
15. Cameron, L., Rutland, A., Brown, R., & Douch, R. (2006). Changing children’s
intergroup attitudes toward refugees: testing different models of extended contact.
Child Development, 77 (5), 1208-1219.
16. Căescu, M. (coord) (2010), Ghid de bune practici comunitare pentru sprijinirea
copiilor cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate, în cadrul proiectului “Prietenii mei
de acasă”, finanţat de Fundaţia Soros România prin Programul “Fondul de urgenţă”.
17. Coopersmith, S. (1967), The Antecedents of Self Esteem, Palo Alto, CA: Consulting
Psychologists Press, Inc., pp. 3-10.
18. Düss, L. (2009), Testul fabulelor. 10 fabule – 5 complexe – un profil psihologic,
Bucureşti: Editura Trei.
19. Elliott, D. S., Huizinga, D., & Menard, S. (1989). Multiple problem youth:
Delinquency, substance use, and mental health problem. New York: Springer-Verlag.
20. Erikson, E.H. (1959), Identity and the life cicle: selected papers, în Psychology Issues,
monogr. nr.1, New York, Institut University Press.

46
21. Faraone, S.V., Biederman, J. (1997), Do attention deficit hyperactivity disorder and
major depression share familial risk factors? Journal of Nervous and Mental Disease,
l85(9), 533-541.
22. Fendrich, M., Warner, V., Weissman, M.M. (1990), Family risk factors, parental
depression, and psychopathology in offspring, Developmental Psychology, 26(1), 40-
50.
23. Festinger, L. (1957), A Theory of Cognitive Dissonance, Stanford, CA: Stanford
University Press.
24. Florescu, L., Frăţiman, L. (1999), Ontogeneza dezvoltării în situaţii de abandon,
Constanţa: Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”.
25. Gagnon, C., Craig, W. M., Tremblay, R. E., Zhou, R. M., & Vitaro, F. (1995),
Kindergarten predictors of boys’ stable behavior problems at the end of elementary
school. Journal of Abnormal Child Psychology, 23, 751–766.
26. Gavriliuc, C.; Platon, D., Afteni, V. (2006), Situaţia copiilor rămaşi fără îngrijire
părintească în urma migraţiei, Studiu efectuat de Centrul de Informare şi
Documentare privind Drepturile Copilului (CIDDC), Chişinău.
27. Heilbrun, K.; Sevin Goldstein, N.; Redding, R. (2005), Juvenile delinquency :
prevention, assessment, and intervention, New York: Oxford University Press, Inc.
28. Holmes, E.S., Slaughter, J.R., Kashani, J. (2001), Risk Factors in Childhood That
Lead to the Development of Conduct Disorder and Antisocial Personality Disorder,
Child Psychiatry and Human Development, Vol. 31(3), pp. 183-193.
29. Hondagneu-Sotelo, P., Avila, E. (1997) “I am here but I am there”: The meanings of
Latina transnational motherhood. Gender and Society, 11, 548–571.
30. Huesmann, L., Eron, L. D., Dubow, E. F. (2003), Childhood predictors of adult
criminality: Are all risk factors reflected in childhood aggressiveness. Criminal
Behavior and Mental Health, 12(3), 185-208.
31. Kohlberg, L. (1976), Moral stages and moralization: the cognitive developmental
approach în T. Lickona (ed.) .Moral Development and Behavior, Holt, New York
32. Llerena-Quinn, R., Pravder Mirkin, M. (2005), Immigrant mothers: Mothering in the
borderlands. în M. Pravder Mirkin, K.L. Suyemoto, B.F. Okun (Eds.), Psychotherapy
with women: Exploring diverse contexts and identities (pp. 101–110). New York:
Guilford Press.
33. Loeber, R., Farrington, D. P., & Waschbusch, D. A. (1998), Serious and violent
juvenile offenders. In R. Loeber & D. P. Farrington (Eds.), Serious and violent

47
 juvenile offenders. Risk factors and successful interventions. Thousand Oaks, CA:
Sage.
34. Luca, C., Gulei, Al.S. (coord.), (2007), Asistenţa socială, psihologică şi juridică a
copiilor rămaşi singuri acasă ca urmare a plecării părinţilor la muncă în străinătate:
metodologie, Iaşi: Editura Terra Nostra
35. Marcelli, D. (2003), Tratat de psihopatologia copilului, Bucureşti: Editura Fundaţiei
Generaţia.
36. Minuchin, P., Colapinto, J., Minuchin, S. (1998), Working with families of the poor.
New York: Guilford Press.
37. Mitrofan, I. (coord.) (2003), Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Iaşi: Editura
Polirom.
38. Moeller, T. G. (2001). Yout/i aggression and violence: A psychological approach.
Mahwah, NJ: Erlbaum.
39. Nardone, G., Giannotti, E., Rocchi, R. (2003), Modelos de familia. Conocer y resolver
los problemas entre padres e hijos, Barcelona: Herder Editorial, S.L.
40. Neamţu, C. (2003), Devianţa şcolară. Ghid de intervenţie în cazul problemelor de
comportament ale elevilor, Ed. Polirom, Iaşi.
41. Peterman, F; Döpfner, M.; Schmidt, M. (2010), Tulburări de comportament
antisocial-agresiv, Ediţia a II-a revizuită, Cluj-Napoca: Editura RTS.
42. Pfiffner L.J., McBurnett, K., Rathouz, P.J. (2001), Father Absence and Familial
Antisocial Characteristics, Journal of Abnormal Child Psychology, Vol. 29, No. 5,
357–367.
43. Piaget, J. (1965), Psihologia inteligenţei, Bucureşti: Editura Ştiinţifică
44. Piaget, J., (1980), Judecata morală la copil, Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică.
45. Popa, M. (2008), Statistică pentru psihologie. Teorie şi aplicaţii SPSS, Editura
Polirom, Iaşi.
46. Reckless, W. (1962), A Non-Cauzal Explanation: ContainmentTheory, în The
Sociology of Crime and Delinquency, New York, London, Sydney, Toronto: John
Wiley & Sons Inc., pg. 401-405.
47. Ruchkin, V., Sukhodolsky, D. G., Vermeiren, R., Koposov, R. A., Schwab-Stone, M.
(2006). Depressive symptoms and associated psychopathology in urban adolescents: A
cross-cultural study of three countries. Journal of Nervous and Mental Disease, 194,
106–113.

48
48. Rygaard, N. (2011), Tulburările severe de ataşament în copilărie. Ghid de terapie
practică, Iaşi: Editura Polirom.
49. Sava, F. (2004), Analiza datelor în cercetarea psihologică. Metode statistice
complementare, Cluj-Napoca: Editura ASCR.
50. Soto, I.M. (1987), West Indian child fostering: Its role in migrant exchanges. In C.R.
Sutton & E.M. Chaney (Eds.), Caribbean life in New York City (pp. 131–149). New
York: Center for Migration Studies of New York.
51. Star, R.H., Dubowitz, H., Harrington, D., Feigelman, S. (1999), Behavior problems of
teens in kinship care. Cross-informant report. În Hegar, R.L., Scannapieco, M.,
Kinship foster care: Policy, practice and research (pp.193-207), New York: Oxford
University Press.
52. Suárez-Orozco, C., Todorova, I., Louie, J. (2002). Making up for lost time: The
experience of separation and reunification among immigrant families. Family Process,
41, 625–641.
53. Toth, G. (2007), O abordare calitativă asupra riscurilor la care sunt expuşi copiii cu
părinţi plecaţi la muncă în străinătate, în Toth, G., Toth, A., Voicu, O., Ştefănescu, M.
Efectele migraţiei. Copii rămaşi acasă, Bucureşti: Fundaţia Soroş România.
54. Turliuc, M.N. (2007), Psihosociologia comportamentului deviant, Iaşi: Institutul
European.
55. Wasserman, G.A., Miller, L. S., Pinner, E., Jaramillo, B. (1996), Parenting predictors
of early conduct problems in urban, high-risk boys. Journal of the American Academy
of Child and Adolescent Psychiatry; 35, 1227–1236.

49