[Type the document subtitle]

Dializa

1
 [Type the document subtitle]

Insuficienţa renală cronică este un sindrom cronic progresiv, cu etiologie multiplă,

caracterizat fiziopatologic prin incapacitatea rinichilor de a-şi asigura normal funcţiile, având drept
substrat leziuni organice ireversibile, bilaterale sau unilaterale în caz de rinichi unic congenital sau
dobândit, cu evoluţie lentă spre exitus.

Dializa este un tratament medical aplicat ce presupune eliminarea din organism a reziduurile
şi fluidele pe care rinichii nu sunt capabili să le elimine. De asemenea, procesul de dializă are rolul
de a menține echilibrul organismului, corectând tulburările metabolice, hidrice şi electrolitice ce
caracterizează insuficienţa renală (în urma instalării uremiei). Fără dializă toţi pacienţii cu
insuficienţă renală ar muri din cauza acumulării toxinelor în circuitul sanguin. Procesul de dializă
are loc cu ajutorul aparatului de dializă. (Figura 1.)

Filtru de bază
Intrarea sângelui

Secţiunea transversală
Eliminarea toxinelor
Există 3 tipuri de membrane:
- Membrane celulozice;
- Membrane sintetice;
Intrarea
- Membrane biologice.
lichidului pentru
dializă
Ieşirea sângelui
Pompa de sânge
Venă
Arteră
Lichid pentru dializă folosit

Detector de aer Lichid pentru dializă

Figura 1. Procesul de dializă

2
 [Type the document subtitle]

Dializorul sau cartuşul filtrant este format din două compartimente în care circulă în
contracurent sângele (compartimentul sanguin) şi soluţia de dializă (compartimentul dializantului),
separate printr-o membrană semipermeabilă aflată în construcţia elementului principal al rinichiului
artificial. Presiunile hidrostatice din cele două compartimente sunt inegale, ceea ce generează un
gradient de presiune hidrostatică între cele două feţe ale membranei. Hemodializa se bazează pe
transferul de apă şi solviţi prin membrana semipermeabilă între cele două compartimente.
Membrana semipermeabilă din cartuşul filtrant este alcătuită dintr-un material poros şi permite
trecerea substanţelor toxice din sânge (uree, creatinină, acid uric în lichidul de dializă, respectiv
permite trecerea substanţelor medicamentoase (glucoză, substanţe anticoagulante) din lichidul de
dializă înapoi în sânge.

Osmoza are o importanță destul de mare pentru procesul de dializă și hemodializă.

Este factorul care asigură menţinerea volumului şi arhitectura celulară, integritatea morfologică şi
funcţională a celulelor. Procesul osmotic intervine în schimbul de substanţe dintre celule şi mediul
extracelular.

Procesul de dializă funcţionează pe principii de difuziune a soluţiilor şi ultrafiltrare

lichidelor de-a lungul membranei semipermeabile.

1. Transportul difuz (conducţia)

Difuziunea se referă la proprietatea substanţelor în apă ce se repartizează uniform într-o soluţie
din cauza mişcării browniene. Substanţele în apă tind să se mişte spre zona în care există o
concentraţie mai mare. Dializa este difuziunea sângelui ce curge pe o parte a membranei
semipermeabile iar un dializat curge pe cealaltă parte. Este rezultatul mişcării browniene şi este
pasivă, deoarece nu necesită o sursă suplimentară de energie: substanţele solvite şi moleculele mici
din compartimentul A pot tranversa caniculele membranei semipermeabile în compartimentul B.
Cantitatea de solvit transportată prin procesul de dializă depinde de:
a) Gradientul de concentraţie: trecerea unui solvit din compartimetul A în compartimetul B
şi înapoi depinde de frecvenţa coliziunilor solvitului aflat în mişcare browniană, cu fiecare
faţă a membranei. Frecvenţa coliziunilor va fi, la rândul ei, dependentă direct proporţional
de concentraţia relativă a solvitului de fiecare parte a membranei. Rata transferului solvitului
din compartimentul A în compatimentul B (şi invers) va fi cu atât mai mare cu cât
gradientul de concentraţie al solvitului dintre cele două soluţii va fi mai mare.
b) Masa moleculară a solvitului (Figura 2.): cu cât masa moleculară a solvitului este mai
mare, cu atât transportul său prin membrană va fi mai mic deoarece:
 viteza de mişcare şi şansa de lovi membrana ale unei molecule sunt invers proporţionale cu
masa moleculară, solviţii cu masă moleculară mare difuzează mai lent decât cei cu masă
moleculară mai mică.
 diametrul unei molecule este direct proporţional cu masa sa, solviţii cu mase moleculare
mari vor trece mai greu sau deloc prin porii membranei, în raport cu dimensiunile.
Membrana de dializă joacă rol de sită, permiţând trecerea tuturor moleculelor sau ionilor cu
dimensiuni mai mici decât cele ale porilor. În consecinţă, membrana de dializă este

3
 [Type the document subtitle]

permeabilă pentru uree, creatinină, electroliţi şi alte substanţe cu GM mică şi este

impermeabilă pentru proteine, elementele figurate ale sângelui, germenii microbieni şi
virusuri. Pentru ca schimburile dintre cele două
compartimente ale dializorului să se poată realiza în
condiţii optime şi fără pericol, este necesar ca
dializantul să aibă o compoziţie electrolitică apropiată
de aceea a plasmei sanguine normale.
 rezistenţa opusă de membrană se referă la grosimea
membranei, dimensiunea porilor şi suprafaţa lor totală
ce sunt în relaţie directă cu cantitatea de soluţie care
poate fi transportată. Transportul va fi cu atât mai redus
cu cât grosimea membranei este mai mare, iar
dimensiunile şi suprafaţa ocupată de pori mai mici.
 Suprafaţa membranei este direct proporţională.
 Timpul este direct proporţional, până se atinge
echilibrul.
 Gradul de legare a solvitului de proteinele plasmatice,
dimensiunea mare a complexelor proteină-solvit le Figura 2. Transportul de difuziune
împiedică trecerea prin membrană. prin membrana de dializă

2. Transportul convectiv (ultrafiltrarea)

Ultrafiltrarea este transferul simultan de solvent (apa, în cazul hemodializei) şi a unei fracţiuni
de solvit printr-o membrană semipermeabilă, sub acţiunea unui gradient de presiune între cele două
feţe ale membranei. Gradientul de presiune poate fi hidrostatic - în cazul hemodializei sau osmotic -
în cazul dializei peritoneale. Ultrafiltrarea permite extragerea excesului de apă şi implicit corectarea
şi menţinerea echilibrului hidric. Pentru efectuarea unei şedinte de hemodializă se consumă 120-
180L apă, în funcţie de tipul de aparat utilizat.
Ultrafiltrarea depinde de:
 Gradientul transmembranar de presiune hidrostatică eficientă definit ca diferenţa de
presiune hidrostatică dintre compartimentul sangvin şi cel al dializantului.
 Caracteristicile de permeabilitate ale membranei dializorului: pentru solvent – coeficientul
de permeabilitate hidraulică iar pentru solvit – coeficientul de reflectare (membrana permite
trecerea moleculelor în raport cu dimensiunile lor: cu cât dimensiunile sunt mai mari faţă de
cele ale porilor, cu atât trecerea va fi mai limitată).
 Concentraţia iniţială a solvitului în sânge este direct proporţională.
 Suprafaţa membranei este direct proporţională.
 Timpul este direct proporţional.

Efectul combinat al difuziei şi ultrafiltrării

În timpul şedinţei de hemodializă a pacientului, cele două procese – difuziunea şi
ultrafiltrarea au loc concomitent. Eliminarea moleculelor cu dimensiuni mici (uree, creatinină, ioni)

4
 [Type the document subtitle]

se realizează în principal prin difuziune şi numai într-o mică măsură, prin convecţie. Apa şi
moleculele cu masă moleculară mai mare şi unii ioni sunt eliminaţi prin ultrafiltrare.

Figura 3. Difuziunea şi ultrafiltrarea

Cele două tipuri principale de dializă: hemodializa şi dializa peritoneală înlătura reziduriile
şi apă în exces din sânge prin moduri diferite.

 Hemodializa înlătura rezidurile şi apa prin circularea sângelui printr-un filtru exterior-
dializor care conţine o membrană semipermeabilă. Sângele curge într-o singură direcţie iar
dializatul în cealaltă.
 În dializa peritoneală înlătura rezidurile şi apa din sânge în interiorul corpului folosind
membrana peritoneală naturală. Acestea se acumulează într-o soluţie specială de dializă în
cavitatea abdominală cu o compoziţie similară cu a componenta fluidă a sângelui.

BIBLIOGRAFIE

Ursea N., Mircescu G, Ghid practic de dializă, Editura, 2003

Ursea N., Mircescu G. Hemodializa. Manual de nefrologie, sub red Ursea N, Edit. Fundaţiei Române a
Rinichiului, Bucureşti, 2001
Borundel C., Medicină internă pentru cadre medii, Editura ALL, Bucureşti, 2021
Nissenson R.A., Fine R.N, (2008), Handbook of Dialysis Therapy, pagina 214. Disponibil la:
https://books.google.ro/books?
hl=ro&lr=&id=cGpjDQAAQBAJ&oi=fnd&pg=PP1&dq=dialysis+therapy&ots=zQkTGrYId2&sig=TIyG6Z
elMJeAJW97qOpLmS49xB0&redir_esc=y#v=onepage&q=dialysis%20therapy&f=false (consultat/ accesat
28.11.2021)
Pastan S., Bailey J., (14 Mai 1998), Dialysis Therapy. Disponibil la:
https://www.nejm.org/doi/full/10.1056/NEJM199805143382006 (consultat/ accesat 01.12.2021)