În experienţa religioasă a Vechiului Testament există ceva unic, în pofida
multor puncte de contact cu civilizaţiile înconjurătoare, lucru ce face să se deosebească cu desăvârşire de religiile lumii antice. Acest fapt, ce impresionează în mod special chiar şi din punct de vedere istoric-comparativ, este tradiţia neîntreruptă a credinţei sale monoteiste. Concepţia înaltă despre Dumnezeu, care persista ca o excepţie incomparabilă în mijlocul religiilor lumii antice, asigură rugăciunii evreilor o incontestabilă superioritate. Prin conţinutul ei variat, rugăciunea biblică are o adâncă valoare spirituală şi o evidentă trăsătură morală care o distanţează de formulele magice utilizate în imnurile religiilor politeiste.
Pentru poporul evreu biblic, rugăciune se bazează pe conceptul că
Dumnezeu există, aude şi răspunde (Ps 65, 3; 115, 3-7), că El este un Dumnezeu personal, iar omul ca făptură a Sa, tinde în mod natural după Creatorul său. Deşi rugăciunea este de natură intelectuală la bază, ea este, totodată, emoţională în caracter. Este o expresie a îndelungatei căutări a lui Dumnezeu de către om, a dorinţei lui de a-şi despovăra sufletul în faţa lui Dumnezeu (Ps. 42, 2-3). Experienţa unei relaţii profunde a omului cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii constituie una dintre cele mai frumoase şi eficiente modalităţi de manifestare a omului biblic, care se regăseşte practic pe sine într-o deplină legătură cu Fiinţa divină.
Rugăciunea vechitestamentară exprimă în mod pregnant dependenţa
omului faţă de Dumnezeu. De aceea, credinţa vie care se exprimă prin rugăciune nu reprezintă o simplă adeziune intelectuală, ci fidelitatea persoanei faţă de Persoană, rugăciunea fiind în fiinţa ei un eveniment spiritual între om şi Dumnezeu. În general, Vechiul Testament folosește două verbe (atar și hitpallel) cu referire la rugăciune. De exemplu, verbul atar este folosit de 20 ori în Vechiul Testament, fiind întâlnit în special în Cartea Ieșirea (8-10). Substantivul atar are sensul de rugător, adorator, dreptmăritor. Are sensuri similare cu verbele de cerere sau cu cele care exprimă plângeri, tânguieli: a plânge, a ridica mâinile către Yahve, a mijloci. Cuvântul tefillah înseamnă a gândi, a judeca, a cere stăruitor, a interveni, a mijloci, a se ruga.
Rugăciunea este considerată de israeliți și o chemare a lui Dumnezeu (Kore
Yahve), drept pentru care se folosesc adesea și expresiile „a chema pe Yahve” sau „a chema numele Domnului” O altă expresie folosită în paginile Vechiului Testament pentru rugăciune este cuvântul a căuta sau expresia a căuta fața Domnului. Căutarea, ca întoarcere din starea de păcat către Dumnezeu, trebuie să aducă și cunoștință de Dumnezeu. Alte cuvinte ce indică starea de rugăciune a omului biblic au sensuri apropiate de a auzi sau a răspunde, Dumnezeu fiind invocat pentru a intra în dialog cu credincioșii Săi. Unele expresii au sensul de a se întâlni, a da peste cineva, cu scopul de a cere mijlocire, de a cere îndurare, de „a face plăcută fața lui Dumnezeu”, adică de a împăca, a domoli mânia lui Dumnezeu, de a implora favoarea divină. Pe de altă parte, există termeni care fac referire la starea de spirit a celui care se roagă; rugăciunea este o revărsare a sufletului, o meditație, sau o plângere. Totodată, ar putea avea conotații de natură fizică ce implică mișcarea corpului: a face o plecăciune sau a murmura, a șopti.
În ciuda aspectelor şi caracterelor ei multiple, rugăciunea biblică este în
mod esenţial o simplă și curată reacţie umană. Rabinii o numeau „servicul inimii”. În Vechiul Testament esența ființială a unei persoane rezidă în inima sa, indicând partea ascunsă a persoanei accesibilă doar Domnului. Omul se defineşte astfel prin conţinutul inimii sale, prin obiectul iubirii sale, iar locul prezenţei lui Dumnezeu şi a receptivităţii Sale este inima. Pe Dumnezeu nu poți să-L cauți și să-L Iubești decît cu toată inima. Rugăciunea trebuie făcută cu inimă curată și smerită pentru a fi primită înaintea lui. Dumnezeu este cel care cercetează și încearcă inima omului și numai prin El se săvârșește lucrarea de curăție și înnoire a ei. Rugăciunea de laudă adusă lui Dumnezeu cere a fi săvîrșită cu toată inima, necurăția și nedreptatea trasformînd-o într-un act formal care nu corespunde lucrării lăuntrice și nu slujește lui Dumnezeu, rămânînd fără destinatar. Rugăciunile sunt ascultate dacă sunt sincere şi izvorâte din inimă curată și din sentimentul de dreptate, după cum sunt respinse cele rostite din viclenie şi răutate.
Dincolo, însă, de aceste aspecte ce privesc rugăciunea în latura sa cea mai
profundă, nevoile omului sunt atât de numeroase şi de complexe, încât rugăciunea, în mod inevitabil, vine să reflecte aria vastă a stărilor sufleteşti umane, a temeiurilor, a speranţelor, a sentimentelor, a dorinţelor şi aspiraţiilor omului. Prin rugăciune, omul biblic laudă, mulţumeşte şi cere sprijin lui Dumnezeu. Chemarea numelui lui Dumnezeu în rugăciune evocă năzuințele omului biblic de a-L avea prezent, în mod real, pe Dumnezeu în viața sa. Invocarea numelui lui Dumnezeu este însoţită de manifestarea lui imediată, căci numele este o formă a prezenţei Sale.