Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului al României

Extensiunea Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași la Bălți

Facultatea de Economiei și Administrarea Afacerii
Specialitatea „Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor”

Referat
Tema: „Neo-factorii producţiei
contemporane şi particularităţile lor.”

Elaborat de către studentele grupei a IV-a:

Chistol Anastasia

Zară Crina

Coordonator: Ala Trusevici

Bălţi, 2015
 Cuprins
Introducere
Capitolul I: Generalităţi despre factori de producţie…….……3
1.1 Conceptul de factori de producţie .........................3
1.2 Principalii factori de producţie...............................5
1.3 Progresul calitativ al factorilor de producţie.
Revoluţia ştiinţifico-tehnică contemporană.............6

Capitolul II : Neofactorii de producție………………….…….9

2.1 Neofactorii de producţie………….………………..9

2.2 Progresul științific și ethnic…………..…………..10

2.3 Abilitatea întreprinzătorului................................13

2.4 Rolul neofactorilor de producție.........................14
Concluzie

Bibliografie

Anexe

1
 Introducere
Producţia este activitatea depusă de oameni cu scopul de a transforma
resursele disponibile din societate corespunzător nevoilor lor, urmărind crearea de
bunuri şi servicii menite a intra în consum, în vederea satisfacerii diferitelor
categorii de necesități. Factorii de producţie reprezintă totalitatea elementelor care
participă, într-un fel sau altul, la producerea de bunuri şi servicii.
Pe măsura dezvoltării tehnologiei alături de factorii tradiţionali, se mai folosesc
și noi factori de producţie numiţi neofactori în rîndul cărora intră resursele
informaţionale și progresul ştiinţifico-tehnic. Resursele informaţionale reprezintă
cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice încorporate în om şi utilizate în diverse activităţi.
Progresul ştiinţifico-tehnic desemnează totalitatea realizărilor prin care activitatea
economică devine mai eficientă. Toţi aceşti factori au ca punct de plecare cei trei
factori tradiţionali : munca, pămîntul, capitalul.
Obiectivele propuse sunt :
 Să analizăm tipurile și proprietățile factorilor de producție;
 Să ilustrăm evoluția factorilor de producție;
 Să explicăm noțiunea de neofactori;
 Să identificăm tipurile de neofactori;
 Să prezentăm rolul neofactorilor în producţie.
Actualitatea acestei teme rezidă în faptul că în prezent analiza neofactorilor
capătă o pondere tot mai mare odată cu creşterea complexităţii activităţilor
economice. Rolul propulsor în progresul economic contemporan îl deţin
neofactorii de producţie ce cuprind noile tehnologii informatice şi de comunicaţii,
precum şi metodele manageriale moderne. Aceşti neofactori de producţie,
împreună cu factorii de producţie "clasici" asigură dezvoltarea economică de tip
intensiv, creşterea productivităţii muncii, precum şi diversificarea calitativă şi
sortimentală a produselor şi a serviciilor în concordanţă cu nevoile complexe de
consum.

2
 Capitolul I: Generalităţi despre factori de producţie

,,Oricare ar fi sectorul de activitate, pentru a produce trebuie folosiţi factori de

producţie:materii fabricate ale întreprinderii, capirtal fix, muncă şi factori naturali, cum sunt
terenurile agricole sau petrolul”.(Michel Didier)

1.1 Conceptul de factori de producţie

În limbaj cotidian termenul de factor este folosit cu sensul de „ceva” care
face să ia naştere un proces, o acţiune. Daca acţiunea este producţia, atunci
factorii de producţie reprezintă premisa şi condiţia acestei acţiuni. Procesul
complex al atragerii unor resurse la activitatea economică este explicat printr-o
serie de noţiuni, strîns legate între ele, cum sunt: resurse primare, resurse
economice, resurse stoc, potenţial economic, factori de producţie, factori de
producţie contemporani etc.
Punctul de plecare în analiza factorilor de producţie îl constituie resursele
economice: ansamblul mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi valorificate în
producerea de bunuri materiale şi prestarea servicii.
Indiferent de felurile lor şi de modificarea continuă a acestora, resursele pot fi
analizate atît ca stocuri cît şi ca fluxuri. Legătura permanentă dintre cele două
stări ale resurselor se realizează prin însuşi procesul economic, proces în care
apar atît ca intrări cît şi ca ieşiri din aceasta.
Privite în cadrul unei ţări resursele stoc se prezintă ca avuţie naţională=
totalitatea resurselor de care dispune un popor la un moment dat. Ea caracterizează
starea economică a unei ţări, puterea economică şi în ultima instanţă, gradul
bunăstării poporului acesteia.
Principalele elemente ale avuţiei naţionale sunt : resursele naturale ale solului
subsolului cunoscute, utilizabile şi utilizate, resursele de muncă, bunurile
materiale acumulate, aparatul tehnic de producţie, resursele spirituale sau
potenţialul creativ al ţării.

3
 Potenţialul economic al unei ţări constă din ansamblul elementelor avuţiei
naţionale care pot fi atrase în circuitul economic. În raport de posibilităţile de
punere efectivă în valoare a diferitelor sale componente, potenţialul economic se
prezintă in trei ipostaze:

 Maxim-toate elementele avuţiei naţionale susceptibile a fi utilizate,

indiferent de faptul că există sau nu tehnologii şi soluţii adecvate şi dacă
pragul de eficienţă atinge un nivel acceptabil.
 Valorificabil-acele resurse pentru care există necesitatea şi posibilitatea
punerii în valoare la un momentt dat.
 Atras-resusele a căror atragere nu mai întîmpină restricţii tehnice,
economice, sociale.

Factorii de producţie constau din potenţialul de resurse economice atrase în

circuitul economic. Deci, resursele economice disponibile şi valorificabile, în
măsură în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică, apar ca fluxuri sub
formă de servicii ale factorilor de producţie.
Cu toate acestea, aşa cum remarcă J.M.Keynes, „Teoria propriu-zisă a
factorilor de producţie, care determină folosirea efectivă a resurselor disponibile,
nu a făcut decît rareori obiectul unui studiu amănunţit”.
Cei mai mulţi autori contemporani identifică resursele economice cu factori
de producţie. Alţi autori consideră că pentru o asemenea devenire, sunt necesare
instituţii economice şi juridice de un anume fel. În condiţiile economiei de piaţă
moderne, factorii de producţie se află în proprietatea unor agenţi aconomici care,
în mod liber, îşi asumă responsabilitatea utilizării lor în activităţi ale căror
rezultate sunt cerute pe piaţă, cu respectarea reglementărilor în vigoare. Iniţial, au
existat doi factori. Aceştia au fost denumiţi factori primari : munca şi natura.
Apoi a apărut factorul derivat tradiţional-capitalul. Indiferent cum sunt grupaţi şi
apreciaţi factori de producţie contemporani trebuie sa fie abordaţi şi analizaţi în

4
mod concret istoric şi în dinamică, sub aspectul lor cantitativ, structural şi
calitativ.
1.2 Principalii factori de producţie
Munca - factor determinant în producţie, munca este o activtate specific
umană, fizică şi intelectuală prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile,
cunoştinţele şi experienţa, ajutîndu-se, în acest scop, de instrumente
corespunzătoare, mobilul ei find asigurarea bunurilor necesare satisfacerii
trebuinţelor lor imediate de perspectivă.
Munca a fost şi a rămas factorul de producţie activ şi determinant, ea este
aceea care produce factorii derivaţi de producţie , ea antrenează ceilalţi factori, îi
combină şi utilizează eficient. În condiţile actuale, aprecierea rolului muncii
trebuie făcută mult mai nuanţat şi mai concret. Transformarea muncii în factor de
producţie a presupus existenţa producţiei de mărfuri.
Ca factor de producţie, natura reprezintă un ansamblu de elemente la care
oamenii fac apel pentru a produce ceva, aceste elemente sunt adaptate nevoilor
umane prin muncă. În acest sens natura asigură substanţa , condiţiile materiale,
cadrul desfăşurării vieţii însăşi, ca şi majoritatea energiei primare necesare oricărei
activităţi social-economice. Cea mai importantă parte a naturii, pe care omul şi-a
apropiat-o este pamîntul care din punct de vedere economic, include şi apa. Toate
activităţile umane sunt legate într-un fel sau altul de pamînt. Pînă la un punct,
acesta se identifică cu ,,mama natură”, fiind suportul desfăşurăriioricărei activităţi
umane. Puterea economică a unei ţări este în prezent legată de o agricultură
prosperă şi de resursele minerale strategice.
Capitalul este acel factor de producţie care constă din ansamblul bunurilor
produse şi folosite pentru obţinerea altor bunuri materiale şi servicii, destinate
vînzării cu avantaj economic, cu profit. Există două tipuri de capital: capital fix şi
capital circulant.
Capitalul fix este acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe
procese economice, se consumă treptat, parte cu parte şi se înlocuieşte periodic
atunci cînd este consumat integral sau cînd este uzat moral.
5
 Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care se consumă în
fiecare ciclu de producţie, participă cu întreaga lui expresie bănească la formarea
costurilor şi se înlocuieşte după fiecare consumare , o dată cu reluarea unui nou
ciclu.

1.3 Progresul calitativ al factorilor de producţie. Revoluţia

ştiinţifico-tehnică contemporană
Ameliorarea factorilor de producţie s-a desfăşurat ca un proces istoric
continuu. Procesul s-a caracterizat prin unitate dintre modficările cantitative,
structurale şi calitative ale acestora. Legitatea generală a dezvoltării societăţii,
dezvoltarea factorilor de producţie a trecut în ultimile secole prin mai multe
ameliorări calitative cu caracter revoluţionar universal: trecerea de la tehnica
manuală şi energia animală la maşinism şi marea industrie care a reprezentat o
revoluţie tehnică totală, marile progrese în domeniul tehnicii şi a tehnologiei de
la sfîrşitul secolului al XIX-lea, grandioasa revoluţie ştinţifică tehnică ce a început
în anii ‘60 ai secolului trecut.
Începuturile primei revoluţi industriale au fost marcate în secolul al XVII-
lea, apogeul fiind atins în anii ‘70 ai secolului al XIX-lea. Ştiinţele şi ramurile de
producţie care au dat impuls procesului, care au fost poli de antrenare a
dezvoltării tuturor factorilor de producţie, au fost: extracţia cărbunelui şi energia
creată pe bază de cărbune, industria siderurgică şi oţelul ca produs principal al
acesteia, industria textilă şi toate acele schimbări tehnice, în sistemul producţiei
agricole, creşterea oilor a devenit preocuparea principalăa agriculturii engleze,
maşina cu aburi şi dezvoltarea puternică a transportului maritim, cu toate efectele
lui, apariţia şi extinderea căilor ferate etc. ,,Patria” primei revoluţii industriale în
Anglia. Se poate spune că finalitatea acestui amplu proces a fost maşinismul şi
marea industrie şi fundamentarea unui nou sistem economic, capitalismul clasic.
A doua revoluţie industrială a fost declanşată în ultima treime a secolului al
XIX-lea, atunci cînd ramurile vechi de producţie industrială au încetat să mai fie

6
poli de atracţie pentru toate celelalte activităţi economice. Ştiinţele şi sectoarele
de activitate care au susţinut progresul calitativ al tuturor factorilor de producţie
au fost: marile cuceriri în ştiinţile fizice, îndeosebi în mecanică, care au
generat:apariţia automobilului, aviaţia, intrarea petrolului şi apariţia maşinii cu
abur. Revoluția industrială a fost un proces tehnic complex prin care munca
manuală a fost înlocuită cu mașinismul. În acest proces mecanizat muncitorului îi
revine rolul de supraveghere, reglare și alimentare a mașinii și control al calității.
Revoluția industrială a avut ca efect creșterea producției, dezvoltarea orașelor și a
științei.
A treia revoluţie industrială se derulează pînă în prezent. Ea a fost declanşată
în anii 70 sub denumire de revoluţie tehnico-ştiinţifică numită astfel de marele
specialist englez în istoria tehnicii şi ştiinţei John Bernal. Ramurile care au intrat
în avansarea progresului factorilor de producţie sunt: electronica, biotehnologiile
etc.
Împrejurările care au impulsionat şi impulsionează ameliorarea factorilor de
producţie în ultimele decenii tendinţa generală de scumpire a factorilor de
producţie, ca urmare a menţinerii cererii de factori noi deasupra ofertei.
Perspectiva evidentă de rărire şi chiar de epuizare a unor factori naturali de
producţie. Schimbări rapide în volumul, structura şi calitatea nevoilor
consumatorului. Desfăşurarea crizei ecologice, poluarea şi degradarea mediului
înconjurător.
Apariţia unor probleme economice de mare amploare şi diferit de contraversate
legate de costuri, randament şi profit, toate corelate cu aspecte sociale prezente.
Aspecte politico-strategice de mare amploare, cu efecte de durată şi adesea
dramatice.
Cele trei revoluţii industriale, cu timpul istoric al fiecăreia, sunt sugerate în
graficul din Anexa 1.

7
Pe marginea acestui grafic se poate face cîteva remărci:
 În prezent există şi se întrepătrund toate ramurile şi sectoarele specifice
primei revoluţii, ramuri şi sectoare care au definit una sau alta din cele trei
revoluţii industriale
 Sensurile evoluţiei acestora sunt însă diferite: ramurile şi sectoarele
specifice primei revoluţii îşi pierd din importanţă, cele care caracterizează a
doua revoluţie industrială continuă să deţină ponderea principală, în schimb,
ştiinţele şi ramurile ce antrenează progresul tehnico-ştiinţific actual se află
în ascensiune, chiar dacă ele nu sunt predominante.
 Se manifestă deci un pronunţat pluralism tehnologic, ponderile unora sau
altora dintre tehnici şi tehnologii diferind de la o grupă de ţări la alta, de la o
ţară la alta.1

1
Dobrotă, Niţă.,,Economia politică”.Bucureşti, Editura economică,1997. P.101-114
8
 Capitolul II : Neofactorii de producție

„În cele trei secole de la declanșarea primei revoluții industriale, omenirea a elaborat
procesele tehnologice de prelucrare mecanică, apoi pe cele de prelucrare chimică a resurselor
naturale, de utilizare a energiei termice, electrice, atomice și nucleare, de prelucrare
electronică și fotonică, iar în prezent a trecut la utilizarea microorganismelor în producția
materială” ( Paul J.Flory)

2.1 Neofactorii de producţie

Neofactorii desemneză o serie de factori de producție care acționează prin
intermediul și împreună cu factorii „clasici„ potențându-i și îmbunătățindu-le
subtanțial performanțele. Ei asigură procesului productiv performanțe tehnice și
calitative superioare. În această categorie a factorilor se înscriu o serie de factori
derivați, apăruți și formați pe baza factorilor originari și mult mai târziu, fiind
vorba de:
 Progresul științific care subsumează tehnologiile și informația;
 Abilitatea întreprinzătorului.
Toţi aceşti factori au ca punct de plecare cei trei factori tradiţionali : munca,
pămîntul, capitalul. Neofactorii de producţie măresc eficienţa factorilor de
producţie tradiţionali.
Progresul tehnico-științific se referă la activitatea de cercetare și proiectare care
conduce la modernizarea mijloacelor de muncă, la introducerea în procesul de
producție a noilor tehnologii. El exercită o influență benefică asupra tuturor
celorlalți factori de producție. Progresul tehnico-științific necesită capital,
formarea de cercetători și de întreprinzători de înaltă calificare.
Tehnologiile noi reprezintă precedeele inovatoare de combinare și
transformare a factorilor de producție tradiționali, prin aplicarea unor reguli
riguros definite. Ele presupun un consum redus de resurse neregenerabile și
protejarea mediului înconjurător.

9
 Informațiile reprezintă un factor important al activității economice și al
procesului de producție, ce servește la reglarea procesului de producție și la luarea
deciziilor în cadrul acestora. Prin informație se înțelege o comunicare cu caracter
de noutate, care este utilă pentru subiecții receptori. Nu întîmplător se spune că
„cine deține informația deține puterea”.
Abilitatea întreprinzătorului este considerată un factor distinct în sporirea
eficienței combinării și utilizării factorilor de producție. Aceasta se manifestă în
capacitatea întreprinzătorului de a se adapta rapid și eficient la condiţiile pieței, ca
urmare a pregătirii, iscusinței și dibăciei lui. Prin abilitatea sa, el va combina
factorii de producție în așa mod încât să se poată adapta rapid la exigențele pieței
și să obțină un profit maxim. Întreprinzătorul decide ce bunuri să fie produse și are
inițiativa în combinarea resurselor naturale, de muncă și de capital în procesul de
producție. Prin abilitatea sa, el va combina factorii de producție astfel, încât să-și
poată asuma riscurile producției, care necesită cheltuieli înainte de a obține
venituri din vânzarea produselor obținute.
Factorii de producție formează un sistem, al cărui elemente se află în
interdependență ; acțiunea lor determină particularitățile activităților economice și
dimensionează aspectele ei cantitative, structurale și calitative. 2

2.2 Progresul științific și tehnic

Progresul științific și tehnic s-a impus ca factor distinct de producție în
economiile moderne de piață. Cercetarea științifică oferă producției informația,
fără de care natura, munca şi capitalul nu se pot pune în mișcare şi valorifica.
Amplificarea rezultatelor științifice în producție se realizează în practică sub
forma : a)noilor tehnologii, ceea ce capătă în sens mai larg denumirea progres
tehnic și b) a informației – ca stocare a științei.
După cum a remarcat încă Joseph Schumpeter (economistul care primul a
analizat inovaţiile şi antreprenoriatul ca factori de producţie), anume progresul

2
Academia de studii economice din Moldova, Catedra ”Teorie și politici economice”. „Teorie economică”. Vol. I „
Microeconomie”, Ch.: S. n., 2012. p. 167-168.
10
tehnico-ştiinţific (PTŞ) este generatorul de profituri în economie. Fără procesul
permanent de inovare a tehnologiilor şi a liniilor de produse, concurenţa între
producători ar împinge preţurile în jos, iar concurenţa pentru factorii de producţie
ar creşte costul lor, astfel încât peste un timp profiturile agenţilor economici s-ar
diminua la zero. Însă procesul inovativ permanent duce la posibilitatea unei
utilizări mai raţionale a factorilor de producţie (deci, la reducerea cheltuielilor sau
creşterea productivităţii) şi la diversificarea gamei de produse (deci, la
departajarea produselor şi la crearea unor noi debuşee pe piaţă).
Tehnologiile sunt acele procedee de combinare și transformare a factorilor de
producție în rezultate ale producției, prin aplicarea unor scheme și reguli științific
definite. Cu ajutorul tehnologiilor sunt articulate într-un proces coerent diferite
faze și operații specifice, ocazionate de obținerea unor bunuri sau servicii, anumite
date, pe de o parte, și sunt într-o ordine și succesiune strictă a fazelor, asigurându-
se astfel prelucrarea inputurilor si outputuri.
Unii specialiști asociază tehnologiilor și infrastructura aferentă aplicării
procedeelor, cum este cazul „tehnologiilor informatice” care cuprind numai
exploatarea echipamentelor de calcul („hardware”), ci și a programelor
informatice („software”).
Stocul tehnologiilor se concretizează la un moment dat în brevete de invenții,
licențe, care atestă dreptul de aplicare a unei tehnologii, proiecte de produse și
instalații, machete și prototipuri, diagrame de flux, specificații de execuție a unor
operații, sisteme de asigurare a calității, programe informatice pentru asigurarea
producției cu calculatorul, etc.
Progresul tehnologic are drept esență ameliorarea performanțelor procesului de
producție, prin gestionarea cu eficiență a factorilor de producție, paralel cu
îmbunătățirea caracteristicilor tehnico-funcționale și calitative ale bunurilor
obținute. Un element esențial al progresului șiințific îl constituie informația și
stocarea ei.

11
 Informația se definește ca fiind un semnal rezultat din reprezentarea realității
prin cunoaștere și căruia, atât emitentul, cât și destinatarul, îi asociază aceeași
semnificație.
Omul, prin natura sa este o ființă informațională, iar munca este o componentă
distinctă a informației. Oricum, producția implică un scop predeterminat,
formularea căilor de atingere a acestuia, comunicarea reciprocă și coordonarea
acțiunilor participanților la proces, precum și evaluarea și ajustarea rezultatelor
obținute. Fără a avea ca suport științific o informație certă, nu s-ar putea ajunge în
timp rapid și corect la performanțe în producție.
Ca și tehnologiile, informația face parte din categoria activelor intangibile ale
firmelor, îndeplinind mai multe roluri. Calitatea de factor de producție revine
informației faptice sau documentare, stocate pe suporți materiali : hîrtie, film,
discuri, benzi magnetice, circuite integrate, ș.a., și introduse apoi în procesul de
producție.
Informația de intrare într-un proces de producție se concretizează în structuri
variate, cum ar fi : fișe tehnice, desene de execuție, standarde, norme de consum și
de producție, instrucțiunide lucru și de protecție a muncii, documentații de
invenții, inovații, rașionalizări, proiecte de sisteme de organizare și management,
know-how, studii de fezabilitate. Toate acestea formează categoria bunurilor
informaționale.
Fiind un input distinct în orice proces de producție, informația acționează atât
indirect, prin asimilarea și utilizarea ei de către indivizii implicați în proces, cât și
direct, prin asistarea cu calculatorul a funcționării sistemelor de producție.
Deşi încă nu sunt înţelese până la capăt mutaţiile grandioase ce se petrec în
economia mondială în legătură cu aceste noi capacităţi de operare a informaţiei,
pot fi uşor trase câteva concluzii:
- datorită reţelei informaţionale globale, pieţele au devenit mult mai
„apropiate” între ele, iar procesul de negociere şi încheiere a
tranzacţiilor mult mai rapid;
- asistăm la apariţia şi dezvoltarea unei noi specializări în activităţile
12
 umane, specialistul în tehnologii informaţionale, care va ocupa locul
similar fermierului, inginerului sau consultantului în perioadele
anterioare;

2.3 Abilitatea întreprinzătorului

Abilitatea întreprinzătorului – este un neofactor de producție propriu sistemelor
economice bazate pe concurență și lebră inițiativă.
Abilitatea sau priceperea întreprinzătorului s-a impus pe măsura creșterii
complexității activității economice și înăsprirea concurenței și a riscului de
faliment.
Acest factor care în literatura economică se întîlnește și sub denumirea de
„entrepreneurial ability” sau „ entreprenor-ship” este apreciat ca un tip special
de resursă umană care se referă la simțul de inițiativă în afaceri, la disponibilitatea
de a asuma un risc, la capacitatea de a combina, în modul cel mai eficient factorii
de producție, la inițiativa de a produce bunuri și servicii și de a găsi noi căi de
comercializare.
Dacă la începuturile capitalismului, această „abilitate” se baza pe însușirile
native ale întreprinzătorului și pe experiența dobîndită în afaceri, mai tîrziu,
calitățile naturale devin insuficiente ; abilitatea se sprijină pe cunoștințe
manageriale și pe tehnici moderne de prelucrare a informației.
Întreprinzătorul este acel subiect economic care inițiază o afacere nouă sau o
îmbunătățește pe cea existentă, printr-o schimbare radicală ; el este un inovator și
un creator, ce gestionează un patrimoniu în nume și interes propriu, făcând uz de
abilitățile sale, adică de acele aptitudini de strateg, de decident, de administrator,
de investitor, de manager de proiect, de comerciant, de negociator și chiar de
executor al unor acțiuni cu caracter operațional, dar și de supervizor și controlor al
activității proprii a colaboratorilor.
Sub aceste calități de întreprinzător se ascunde de fapt un tip de comportament,
de esență activă și novatoare, și mai puțin o poziție oficializată. El este motorul

13
 activității economice, personajul principal, declanșatorul acțiunilor și
transformărilor la nivel microeconomic.
Ca factor de producție, abilitatea întreprinzătorului este un factor de progres, în
măsura în care economia contemporană este bazată prin excelență pe inovare
tehnologică și pe dinamica schimbărilor calitative. Comportamentul entreprenorial
este tipul de comportament economic viabil și legitim într-o economie sănătoasă.
O societate care integrează spiritul întreprinzător în ierarhia valorilor sale
superioare va cultiva în mod pragmatic, condițiile care favorizează dezvoltarea și
afirmarea acestor abilități. Validând succesele, societatea trebuie să fie în anumite
limite, tolerantă la eșec, oferind întreprinzătorilor șanse egale și o incitație
suficient de ridicată pentru a-și relua acțiunile de valorificare a resursei de progres
care este libera inițiativă.
Antreprenoriatul este motorul economiei, pătura populaţiei care îşi asumă
riscurile pe care alte categorii de persoane nu le acceptă. Întreprinzătorul este acel
care are iniţiativa de combinare a resurselor, de producere a bunurilor şi
serviciilor. Este cel care dirijează politica firmei, cel care încearcă introducerea de
noi produse, tehnologii şi instrumente, de noi forme de organizare a întreprinderii
şi totodată purtătorul riscului. Răsplata pentru timpul, efortul şi abilitatea sa poate
fi sub formă de profit, dar şi de pierdere sau chiar faliment.3

2.4 Rolul neofactorilor de producție

În condiţiile economice actuale sporirea eficienţei activităţii de producţie
poate fi realizată , în mare parte, pe contul antrenării în acest proces a neofactorilor
de producţie.
Astăzi, ştiinţa economică afirmă că factorii de producţie au evoluat după
regulile multiplicării şi diversificării, sub impulsul exigenţelor pe care le dezvoltă
raritatea şi raţionalitatea. Ca urmare a transformărilor radicale, revoluţionare care

3
Dobran, Maria-Mariana. „Bazele microeconomiei ”, curs aplicativ, ediția a II-a revizuită. Timișoara: Eurostampa,
2007. p. 62-65

14
s-au produs în ştiinţă şi tehnică, tot mai mulţi specialişti sunt de părere că, în
activitatea economică, a apărut o categorie nouă, modernă de factori de producţie
şi anume neofactorii, din care fac parte: abilitatea întreprinzătorului, progresul
tehnic şi tehnologia, informaţia, managementul şi marketingul. Aceştia conferă
procesului de producţie un caracter dinamic, inteligent şi inovator.
Astfel, doctrina tradiţională a teoriei economice bazată pe trei factori
principali de producţie, şi-a cam pierdut din intensitate. Aşa numiţii neofactori de
producţie deţin o pondere tot mai mare în valoarea totală a resurselor atrase şi
consumate în procesul de producţie, depăşind, pe alocuri, factorii tradiţionali
implicaţi în ciclul economic.
Problematica ce apare în legătura cu neofactorii de producţie constă nu atît în
recunoaşterea acestora ca factori indispensabili în procesul de producţie, cît în
modalitatea de determinare a eficienţei utilizării acestora. Cea din urmă datorîndu-
se naturii pe care o are categoria respectivă de factori care cauzează dificultăţi în
ceea ce priveşte exprimarea cantitativă. Spre regret, teoria economică
contemporană încă nu acordă o atenţie corespunzătoare problematicii estimării
eficienţei utilizării neofactorilor, concentrându-se în principal pe optimizarea
factorii tradiţionali.
Importanţa vădită pe care o au neofactorii de producţie în condiţiile noii
economii este condiţionată de caracterul inepuizabil al acestora. Putem afirma cu
certitudine că în viitorul apropiat, diferenţele între ţările bogate şi cele mai puţin
bogate nu vor consta în gradul de dotare şi utilizare al factorilor de producţie
clasici, ci în producerea, accesarea şi utilizarea neofactorilor.
Informatia şi progresul tehnic reprezentă principalele forţe ale economii
bazate pe cunoaştere. Inteligenţa şi creativitatea umană, bunurile intangibile
precum cunoştinţele şi managementul informaţiei şi cunoaşterii devin factori de
producţie importanţi în noua economie. Faţă de economia clasica, noii factori de
producţie în economia cunoaşterii sunt abordaţi în funcţie de o serie de diferenţe.
Astfel, informaţiile şi cunoaşterea cresc pe măsură ce sunt multiplicate (în timp ce

15
 resursele clasice se consuma prin folosire), iar competenţele lucrătorilor devin o
componentă-cheie a valorii.
Prezenta cercetare scoate în evidenţă necesitatea acţiunilor de susţinere, la
nivel de stat, a pătrunderii progresului tehnic şi ştiinţific în toate ramurile
economiei. Efectele care se vor obţine nu mai au nevoie de argumentări speciale,
ele fiind uşor de dedus. Potenţialul de cercetare de care dispunem trebuie păstrat,
valorificat şi utilizat în beneficiul practicării unei activităţi economice eficiente,
mai cu seama daca avem intenţia ca ţara noastre să adere la U.E.4

4
Grițco, Diana. „Rolul neofactorilor de producție în sporirea eficienței activității economice”. Academia de Studii
Economice a Moldovei.

16
 Concluzie
În concluzie, activitatea economică este într-o permanentă nevoie de premise
care se diversifică odată cu avansarea societăţii în diferite domenii. Premisele care
stau la bază, poartă numele de factori de producţie. Aceștia sunt clasificați pe 3
nivele: munca, resursele naturale şi capitalul.
În general, progresul ştiinţific şi tehnic este forţa motrice principală a
progresului social. Schimbările revoluţionare în domeniul ştiinţelor, cu precădere
revoluţiile ştiinţifice au determinat schimbări relevante în domeniul tehnologiei,
respectiv revoluţiile tehnice , care, la rândul lor, au determinat obiectiv schimbări
radicale în relaţiile administrative ale societăţii şi mediului social
Noţiunea de “noua economie” face referințe la modificările activităţilor
economice datorate tehnologiilor digitale. Costurile relativ reduse precum și
ușurința cu care se poate accesa, prelucra şi stoca informaţia, fac posibilă
caracterizarea noii economii ca eră a intensificarii cunoaşterii, învăţării şi inovării,
a globalizării şi a dezvoltării durabile.
Se observă că influența progresului tehnic generează pe termen scurt şomajul
(reducerea numărului de locuri de munca datorită mecanizării, automatizării,
robotizării.), iar pe termen lung determină creșterea numărului locurilor de muncă
fapt demonstrat în țările dezvoltate.
Informaţia și progresul tehnic reprezintă principalele forțe ale economii bazate
pe cunoaștere. Inteligenţa şi creativitatea umană, bunurile intangibile precum
cunoştinţele şi managementul informaţiei şi cunoaşterii devin factori de producție
importanți în noua economie. Față de economia clasică, noii factori de producție
în economia cunoașterii sunt abordați în funcție de o serie de diferențe. Astfel,
informațiile și cunoașterea cresc pe măsură ce sunt multiplicate (in timp ce
resursele clasice se consuma prin folosire), iar competențele lucrătorilor devin o
componentă-cheie a valorii.Totodată comunicarea este considerată, din ce în ce
mai mult, o necesitate fundamentală a fluxurilor de cunoaștere, iar produsele și
serviciile care conțin mai multă cunoaștere conferă avantaj competitiv.

17
 Bibliografie
I. Dobrotă, Niţă. ,,Economia politică”. Bucureşti, Editura economică, 1997
II. Academia de studii economice din Moldova, Catedra ”Teorie și politici
economice”. Teorie economică. Vol. I „ Microeconomie”, Ch.: S. n., 2012.
III. Dobran, Maria-Mariana. „Bazele microeconomiei ”, curs aplicativ, ediția a
II-a revizuită. Timișoara: Eurostampa, 2007.
IV. Grițco, Diana. „Rolul neofactorilor de producție în sporirea eficienței
activității economice”. Academia de Studii Economice a Moldovei.

18
 Anexe

anexa 1

Preluat din : Dobrotă, Niţă. ,,Economia politică”. Bucureşti, Editura economică, 1997. P.113

19