TIPOLOGIILE SI CARACTERISTICILE

SISTEMELOR DE SĂNĂTATE

RELAŢIA SĂNĂTATE-BOALĂ-INGRIJIRI DE SĂNĂTATE

Definitia sanatatii si a starii de boala

Starea de sanatate a individului este definită de OMS ca fiind: „O bunăstare completă,

fizică, mentală si socială, care nu constă numai în absenta bolii sau a infirmitătii.”
Este definitia cea mai frecvent utilizată, care prezintă o serie de caracteristici:
- este acceptată de toată lumea ca o aspiraăie;
- realizarea ei presupune participarea comunitătii;
- subliniază latura pozitivă si caracterul multifactorial al stării de sănătate.
Definitia este acceptată ca un deziderat pe lungă durată.
Definitia dată sănătătii se referă la absenta bolii sau a infirmitătii, a incapacitătii si a
handicapului, sănătatea fiind privită sub aspect pozitiv, ca o „stare de bine”.
Starea de bine a individului sau a grupurilor populationale reprezintă un aspect important,
care tine de calitatea vietii.
Starea de sănătate este influenăată în sens pozitiv sau negativ de factorii biologici, de
comportamente, obiceiuri, factori economici, politici, sociali, culturali.
Sanatatea ca notiune individuala este rezultatul interactiunii dintre zestrea biologică,
genetică a omului si conditiile mediului său de viată si de activitate, natural si social.
Sanatatea populatiei reprezintă un fenomen complex, biologic, psihologic, social, cultural,
care exprimă sintetic nivelul si caracteristicile sănătătii membrilor comunitătii, privită în ansamblul
ei.
Sănătatea grupurilor umane este definită ca o sinteză a sănătătilor individuale.
OMS a adoptat strategia „Sănătate pentru toti” care cuprinde patru domenii de activitate:
-Modul de viată si sănătatea
-Factorii de risc ce afectează sănătatea si mediul
-Reorientarea sistemului de îngrijiri sanitare
-Factorii de sustinere politici, manageriali, tehnologici, umani si de cercetare necesari realizării
schimbării din primele trei domenii amintite.
În epidemiologie, definirea stării de sănătate constă în a măsura „prezenta sau absenta bolii”.
În ceea ce priveste boala, M. Jenicek o defineste ca fiind „o neadaptare sau o deficientă a
mecanismului de adaptare a organismului ca si absenta reactiilor la stimulii la care
organismul este expus”.
Notiunea de „boală” ca stare obiectivă, antrenează o modificare morfofunctională a unui
organ sau a functiilor vitale în totalitatea lor.
De asemenea, boala poate fi percepută sub aspect subiectiv ca pierderea stării de sănătate.
Pentru specialisti, notiunea de boală este definită utilizând criterii biomedicale,
fiind reprezentată de semne si simptome.
Asa cum diagnosticul stării de sănătate la nivel de individ se bazează pe o simptomatologie
si investigatii paraclinice, si la nivel de comunitate se poate măsura starea de sănătate, adică
să se stabilească diagnosticul la nivel comunitar.
Etapele intermediare plecând de la sănătate la deces sunt:
-sanatate
-disconfort
-boală
-incapacitate
-invaliditate
-deces.
 Rationamentul de diagnostic al stării de sănătate la nivel de colectivitate este asemănător cu
cel pe care îl face medicul aflat în faăa bolnavului, adică stabilind diagnosticul stării de sănătate
pentru o persoană.
Diagnosticul stării de sănătate la nivel populational prezintă o serie de aspecte caracteristice,
unele particularităti. Evaluarea stării de sănătate la nivel de colectivitate presupune descrierea,
analiza si interpretarea caracteristicilor observate.
Descrierea caracteristicilor stării de sănătate se realizează utilizând indicatori statistici
(având ca sursă studii demografice sau epidemiologice).
Analiza si interpretarea acestora presupune utilizarea conceptelor si metodelor specifice
analizei matematice (biostatisticii), epidemiologiei, demografiei, sociologiei, dreptului, eticii.
1. Evaluarea stării de sănătate a grupurilor populationale se bazează pe principiile metodei de
cercetare stiintifică, în special pe rigoare si modalitate sistematică de abordare.
2. Tendinta actuală este de a măsura starea de sănătate într-un mod multicriterial, procesual,
evolutiv si de a o aprecia în funcăie de criteriile de referintă.
3. Sănătatea grupului uman este o sinteza a stării de sănătate individuală, toate apreciate într-o
viziune sistemică, globală.
4. Starea de sănătate a populaăiilor se apreciază pe baza nivelului unor caracteristici manifestate la
nivel de grup, caracteristici cunoscute sub numele de „fenomene”.
5. Exprimarea nivelului acestor fenomene se realizează cu ajutorul valorilor absolute, dar mai exact
cu ajutorul indicatorilor si a indicilor.
6. Indicii utilizati pot fi, după natura lor, indici cantitativi si indici calitativi.
Indicii de expresie calitativă sunt de obicei indici de sinteza si permit o viziune globală,
comparabilă a stării de sănătate a grupurilor populationale. Indicii de expresie cantitativă oferă de
obicei o cantitate mai mare de informaăie necesară pentru descrierea fenomenelor.
7. În evaluarea stării de sănătate se îmbină conceptele metodele si tehnicile
specifice demografiei, epidemiologiei, statisticii medicale, sociologiei si eticii.
8. Cel mai exact, rezultatele analizei stării de sănătate, se exprimă printr-un raport (comparabil cu
epicriza clinică) care poate exprima mai exact si nivelul gravităăii (severităăii), etiologia (cauzele),
precum si prognosticul problemelor evidentiate.
9. Exprimarea stării de sănătate doar prin unul sau mai mulăi indicatori sintetici are ca efect o
pierdere mare de informaăie utilă.
10. Interpretarea rezultatelor trebuie făcută din punct de vedere statistic, al importantei clinice si
al importanăei pentru sănătatea publică. Se pune un deosebit accent pe interpretarea nivelului de
semnificatie statistică corelat cu dimensiunea si calitatea esantionului.
11. Cunoasterea stării de sănătate a populaăiei, precum si a prezentei si nivelului factorului de risc,
permite definirea problemelor de sănătate al grupului si posibilitatea de elaborare si desfăsurare de
programe de sănătate preventivă, profilactică, curativă si de recuperare.

Factorii care influenteaza starea de sanatate a populatiei (Determinantii starii de

sanatate a populatiei – modelul Dever)

Există mai multe clasificări a factorilor care influenăează starea de sănătate a populatiei:
1. Factori endogeni
a. Sexul;
b. Rasa;
c. Vârsta;
d. Caracteristici biologice;
e. Receptivitatea la infectii;
f. Ereditatea;
g. Constelatia hormonală;
h. Caracteristici demografice ale populatiei.
2. Factori de mediu (ambientali sau mezologici)
a) mediu fizic:
- temperatura;
- umiditatea;
- radiatii;
b) factori geo-climatici:
- altitudine;
- zona geografica;
- la locul de munca;
- locuinta;
- mediul înconjurator.
c) factori chimici: - substante organice si anorganice din apa, aer, sol si alimente.
d) factori biologici:
- bacterii;
- fungi;
- paraziti;
- virusuri.
e) factorii mediului social:
- socio-culturali, PIB;
- pragul de saracie;
- mediul de resedinta;
- stilul de viata si alimentatie;
- conditii de munca si locuit;
- nivel de instruire, cultura, traditii, obiceiuri
3. Factorii comportamentali, atitudinile, obiceiurile. Stilul de viata depinde de
comportamente si atitudini care la rândul lor sunt conditionate de factori sociali, adica stilul de viata
este rezultatul factorilor sociali si al comportamentelor.
Stilul de viata este influentat de:
- factorii de mediu
- experienta individuala
- presiunea anturajului
- mijloace financiare disponibile
- politica economica s i sociala.
Stilul de viata include:
- obiceiuri alimentare si consum (abuz) de alcool, de droguri
- fumatul
- stresul
- violen_a social_
- sedentarismul
- odihna
- comportamentul sexual
- comportamentul rutier
- riscuri în timpul liber, riscuri profesionale.
4. Serviciile de sănătate (preventive, curative, recuperatorii).
Tendinta actuala este ca modelul starii de sanatate sa cuprinda identificarea
prioritatilor, incluzând atât determinismul starii de sanatate cât si alti factori care influenteaza
rezultatele în sanatate, care pot merge de la îmbunatatirea starii de sanatate, scaderea mortalitatii,
morbiditatii, la vindecare contribuind la modificari în ceea ce priveste calitatea vietii.
Determinantii starii de sanatate pot fi modificati prin promovarea sanatatii si preventiei la
care se adauga implicarea comunitatii(are un rol important)).
Factorii care influenteaza îngrijirile de sanatate pot fi modificati prin diagnostic precoce,
screening, precum si prin implicarea pacientului sau a comunitatii.
 Factorii cei mai importanti care influenteaza sanatatea ramân saracia, stilul de viata,
somajul, locuintele necorespunzatoare, nivelul de educatie al populatiei, poluarea mediului.
Abordarea lor la nivel national, cu interventii adecvate la nivel comunitar, ar trebui sa se
bazeze pe programe si proiecte în care sa fie utilizate resurse publice si private din comunitatea
respectiva.
Cunoasterea starii de sanatate a unei comunitati este importanta pentru:
• identificarea problemelor de sanatate
• identificarea comportamentului consumatorilor de servicii de sanatate
• identificarea comportamentului furnizorilor de îngrijiri de sanatate
• planificarea si alocarea resurselor.

Sistemul de sănătate este constituit dintr-un ansamblu de componente independente, însă

profilate şi specializate, care se intercondiţionează şi permit asigurarea sănătăţii individului, în
familii, grupuri şi comunitate.
Sistemul de sănătate este inclus sistemului social pe care-l sprijină şi de care depinde în
evoluţia sa.
Managerul acţionează asupra acestor sisteme prin modul de a percepe şi înţelege activitatea
propriu-zisă, depusă în scopul atingerii obiectivelor propuse.
Fiecare subsistem, considerat ca întreg, dispune de aceiaşi structură funcţională, respective:
- informaţional,
- decizional şi
- operaţional.
Un sistem poate fi definit după activitatea prestată sau după funcţiunile îndeplinite. Între
cele două noţiuni sunt deosebiri prin aceea că:
- activitatea, este proprie unui proces concret ce are loc în cadrul unei instituţii, prin care
în fapt se manifestă una sau mai multe funcţiuni. Rolul managerului este de a
asigura şi desfăşura consortat activităţile aferente, care în completitudinea lor să
împlinească obiectivele organizaţionale;
- funcţiunea, reprezintă acele însuşiri prin intermediul cărora pot fi aplicate măsuri care să
permită producerea schimbărilor interne şi externe.
Deci, structura instituţională trebuie să prezinte în specificitate o astfel de configuraţie care
să permită desfăşurarea funcţiilor:
- de cercetare, care asigură dezvoltarea planificată în sănătate;
- de prestare servicii de sănătate, într-o gamă structurală, cantitativă şi de calitate care să
satisfacă nevoile societăţii;
- de producţie, medicamente, aparatură şi instrumentar medical, etc., necesare implementării
serviciilor;
- comercială, în gama complexă, specifică de aprovizionare a materiilor prime, transport,
depozitare, manipulare şi desfacere a produselor finite, realizând joncţiunea cu mediul extern;
- financiar-contabilă, care asigură evidenţierea şi comensurarea rezultatelor economice;
- de resurse umane, prin realizarea echilibrului între personalul necesar, specializat pe posturi
şi obiective.
Managementul unui sistem este dependent de metoda de bază de conducere adoptată de
manager pentru atingerea scopurilor organizaţionale, conducere care poate fi realizată:
- pe bază de obiective, urmărindu-se îndeplinirea integrală şi la parametri programaţi a
obiectivelor de bază şi derivate; informaţia este organizată şi dimensionată consensual
scopurilor urmărite;
- pe bază de excepţii, urmărindu-se cu prioritate corectarea defectelor sau a sincopelor;
informaţia este structurată, reţinându-se cu prioritate elementele specifice, particulare;
- prin buget, urmărindu-se diminuarea cheltuielilor şi maximizarea veniturilor, prin
menţinerea standardelor normative de calitate; informaţia este structurată după norme
financiar-contabile. Absenţa unor rigori şi răspunderi băneşti exprese la nivelul
 cabinetului,
diminuează avantajele acestei metode, indiferent de calitatea şi cantitatea informaţiilor
existente în sistem.

În situaţia producerii unor nereguli, managerul poate proceda la analiza integrală a

sistemului sau selectiv a subsistemelor componente. Sincopele se pot produce brusc sau prin
acumulare.
Analiza de sistem se face de regulă când acesta tinde să devină inoperant sau ineficient,
punând în evidenţă dereglări majore care periclitează atingerea obiectivelor:
- generale (de sistem);
- funcţionale (costuri, rezultate);
- statistice (nr. salariaţi, nr. acte terapeutice, etc).
Etapa de analiză trebuie să detecteze în mod cert şi gradual anomaliile cu care se confruntă
sistemul. În etapa finală, problemele rămase se soluţionează prin compararea obiectivelor de
îndeplinit cu constatările reţinute proiectându-se mai multe variante funcţionale posibile. După
identificarea modificărilor se redactează un plan de implementare şi testare a acestuia, vizând
aplicarea corecţiilor şi atingerea parametrilor funcţionali de performanţă, plan care poate fi
îndeplinit prin:
- terapie de şoc – transpunerea integrală şi în forţă a noului sistem;
- terapie graduală – transpunerea se face progresiv, în timp, prin eliminarea
componentelor vechi şi implementarea celor noi, într-o perioadă dimensionată astfel,
încât sistemul să nu se periseze. Indiferent de procedura aplicată sistemul se urmăreşte
evolutiv, până la atingerea parametrilor nominali când trebuie s ă îndeplinească criterii
de simplitate, coerenţă , universalitate şi totodată să fie cuprinzător (să acopere toate
categoriile de îngrijiri de sănătate, inclusiv cele preventive sau proprii bolilor cronice),
funcţional (structurat sistemic), şi economic (edificat prin costuri reduse, finanţare
sigură şi suficientă).
Analiza sistemului de sănătate presupune urmărirea şi cuantificarea următoarelor elemente
componente interactive, astfel:
- managementul propriu-zis (programarea, luarea deciziilor, implementarea programelor);
- formarea şi dezvoltarea resurselor necesare (umane, materiale, financiare) în coroborare
cu timpul disponibil;
- organizarea resurselor (pe obiective, programe, etc.), vizând o finalitate concretă;
- producerea serviciilor de sănătate (primare, secundare, terţiare);
- asigurarea resurselor financiare, necesare funcţionării ciclice a sistemului (încasări
directe, impozite, taxe, contribuţii, etc.), care fac obiectul plăţii serviciilor de sănătate.

SISTEME DE SĂNĂTATE ÎN EUROPA

Transformările produse în ultima perioadă au avut profunde repercusiuni ş i asupra

sistemelor de sănătate publică care funcţionează în ţările din centrul şi vestul Europei. Acestea
urmăresc asigurarea drepturilor omului bolnav şi accesul neîngrădit la asistenţă medicală, prin:
- informarea completă cu privire la starea clinică în care se află, funcţie de nivelul de
pregătire, percepţie şi serviciile terapeutice ce i se pot administra;
- caracterul confidenţial asupra afecţiunilor de care suferă;
- acceptarea restricţiilor confesionale şi a convingerilor filozofice;
- dreptul la o îngrijire atentă, respectându-se considerentele de imagine şi demnitate
umană;
- posibilitatea de a accepta sau respinge, în parte sau total, actul terapeutic prescris;
- capacitatea de a sesiza asupra tratamentului cuvenit şi neadministrat sau incorect
aplicat, etc.
Sănătatea unei populaţii se prognozează cu dificultate, întrucât boala în societatea modernă
apare prioritar ca produsul unui mod de viaţă, societatea încercând să vindece ceia ce în fapt a
distrus prin urbanizare şi industrializarea condiţiilor de existenţă şi muncă. Eşecul parţial al
executivului este determinat de faptul că insatisfacţia provocată de funcţionarea defectuoasă a
serviciilor de sănătate este majorată prin creşterea cheltuielilor pentru sănătate şi totodată percepţia
că sănătatea nu este o investiţie în sens economic. De asemeni, sistemele de asigurare de boală nu
au constituit şi nu constituie soluţia reală a problemei ci doar paleative raportate la absenţa unor
alternative viabile.
„Piaţa îngrijirilor de sănătate” a fost permanent influenţată de aspectele particulare ale
nevoilor colectivităţii. În speţă, „nevoia de sănătate” ca problemă de soluţionat a aparţinut
administraţ iei locale sau centrale. Acest fapt a condus la ideea de a repartiza „riscul” de
îmbolnăvire prin sisteme de asigurare colectivă. Studiul macroeconomic privind factorii care
condiţionează utilizarea îngrijirilor medicale, asigurarea asistenţei şi protecţiei sociale va ţine cont
întotdeauna de:
- cererea de asistenţă medicală, ca indicator concret, întrucât noţiunea de „nevoie” este
subiectivă şi nu are valoare palpabilă, manifestându-se în mod nepermis, de regulă
nelimitat;
- oferta „de sănătate”, a structurilor medicale existente, care fac
eforturi să răspundă nevoii de sănătate, respectiv instinctului de conservare a
individului.
Procesul de reformare trebuie să contribuie la diminuarea sau eliminarea disfuncţiilor
apărute în domeniul „asigurării sănătăţii”, atât în ţările cu o economie de piaţă consacrată şi stabilă
pe termen lung cât şi în ţările care au renunţat la monopolul de stat al factorilor de producţie,
exercitat printr-un sistem centralizat de programare şi conducere.
Sistemele de sănătate existente sunt definite prioritar după schema de finanţare dominantă.

A. Sistemul Naţional de Sănătate – tip Beveridge

Acest sistem este funcţional în următoarele state: Marea Britanie, Islanda, Suedia, Norvegia,
Finlanda, Danemarca, Grecia, Italia, Portugalia şi Spania. Din analiza structurii sunt concluzionate
următoarele caracteristici:
- sursa de finanţare – sumele necesare sunt colectate prin impozit sau taxe generale care
se adună sub formă de buget public;
- funcţiune sistem:
- plătitorul serviciilor de sănătate este guvernul;
- bugetul, însumând un venit global este divizat şi repartizat pe diferite destinaţii
sau sectoare, după criterii de importanţă socială (educaţie, sănătate, apărare,
ordine publică);
- sumele care revin prin decizia executivului, ministerului sănătăţii ca instituţie de
sinteză este repartizat după un sistem de indicatori, pe zone administrative;
- la nivel regional, sumele sunt repartizate pe unităţi medicale (cabinete, spitale,
policlinici);
- personalul medical încheie contracte nemijlocit cu autoritatea zonală (în cazul
cabinetelor) sau prin intermediul conducerii instituţiilor (în cazul structurilor
complexe);
- avantajele sistemului:
- se asigură o acoperire universală a populaţiei;
- plata serviciului se realizează postum administrării actului terapeutic;
- grupurile cu risc au prioritate fiind gestionate distinct;
- dezavantajele sistemului:
- introducerea listei de aşteptare în cazul unor afecţiuni sau categorii de bolnavi,
pentru eşalonarea plăţii actelor terapeutice;
- absenţa stimulentelor pentru personalul medical.
Serviciile stomatologice au o autonomie crescută fiind asigurate similar celor de medicină
generală , medicul titular de cabinet având încheiate contracte cu autorităţile regionale în condiţiile
în care:
- la momentul prestării actului terapeutic, plata este „zero”;
- grupurile cu risc nominalizate prin normative au prioritate.
Pregătirea personalului medical se realizează în funcţie de nevoi ce sunt determinate
centralizat prin utilizarea de fonduri publice.

B. Sistemul de Asigurare Socială Obligatorie de Sănătate – tip Bismarck

Sistemul este funcţional în Germania, Franţ a, Austria, Belgia, Olanda,Romania fiind
conceput şi implementat de către Cancelarul Bismarck în secolul XIX. Din analiza structurii sunt
concluzionate următoarele caracteristici:
- sursa de finanţare – contribuţia pentru sănătate care este obligatorie, atât din partea
angajatului cît şi al angajatorului;
- funcţiune sistem:
- contribuţiile stabilite prin lege sunt egale procentual, însă se reflectă în mod
diferit la nivelul persoanelor contribuabile în raport cu venitul real obţinut;
- cota de participare a instituţiei şi angajatului este dependentă de politica
executivului şi potenţialul economiei de a contribui cu resurse suplimentare;
- contribuţiile de asigurări sunt încasate de casa de sănătate, instituţie independentă
de guvern;
- executivul stabileşte politicile de sănătate împreună cu ministerul sănătăţii şi
casele de asigurări;
- casele de asigurări, nemijlocit sau prin autorităţile regionale selectează diferite
modele de furnizare a serviciilor de sănătate, de plată, etc. şi încheie contracte cu
spitale, policlinici, cabinete medicale;
- avantajele sistemului:
- fondurile virate sunt personalizate şi relativ stabile în sistem;
- fluxurile băneşti sunt vizibile pe elementele componente ale sistemului;
- furnizarea serviciilor se realizează eficient şi oportun;
- programele de sănătate adoptate se derulează în consonanţă cu politicile în
domeniu;
- casa dispune de un grad real de independenţă funcţională în raport cu executivul;
- combină în mod corespunzător „riscurile bune” cu „riscurile rele” şi alocă
serviciile de sănătate în funcţie de nevoi;
- elimină listele de aşteptare şi sprijină drepturile pacienţilor asiguraţi, etc.;
- dezavantajele sistemului:
- costurile administrative sunt comparativ mai mari;
- beneficiază de servicii de sănătate numai persoanele asigurate şi în situaţii de
excepţie grupurile defavorizate;
- controlul costurilor serviciilor medicale se execută cu dificultate.
Serviciile stomatologice sunt asigurate în condiţii suplimentare de autonomie, beneficiind de
finanţare corespunzătoare prin autorităţile sanitare regionale de tipul caselor de asigurări. Plata se
realizează având la bază actul terapeutic administrat iar co-plata nu se aplică grupurilor defavorizate
sau cu risc.
Pregătirea şi formarea continuă a profesioniştilor se asigură în mod centralizat, prin
finanţare publică.
C. Sistemul Centralizat de Asigurări de Sănătate – tip Semaşko
Sistemul a fost caracteristic dar parţial mai funcţionează în ţările care au avut un sistem
economic centralizat din Europa Centrală şi de Est. Acesta prezintă următoarele caracteristici:
- sursa de finanţare – prin impozite şi taxe generale care formează bugetul de stat;
- funcţiune sistem:
 - statul deţine monopolul integral al serviciilor de sănătate, atât în ceea ce priveşte
cumpărarea cât şi furnizarea acestora;
- procesul de vânzare-cumpărare este controlat prin programare centralizată şi
execuţie stadială, în plan teritorial;
- se creează imaginea eronată că accesul la serviciile medicale este universal şi
gratuit pentru faptul că acestea nu sunt plătite de pacienţi;
- personalul medical este angajat al statului, iar pentru munca prestată primeşte un
salariu;
- nu există structuri privatizate;
- avantajele sistemului: -
- dezavantajele sistemului:
- nu există posibilitatea legală ca personalul medical să obţină prin muncă,
sume băneşti suplimentare;
- cointeresarea profesională este diminuată;
- instituţional este neperformant ca urmare a absenţei competiţiei;
- insuficienta finanţare afectează calitatea actului terapeutic.

D) Sistemul privat de asigurări de sănătate

Acest sistem este funcţional cu prioritate în S.U.A. Asigurarea privată a persoanelor care au
posibilităţi materiale adecvate se realizează prin intermediul instituţiilor create în acest scop şi plata
nemijlocită pacient-medic. Primele de asigurare privată pot fi egale pentru toţi asiguraţii (prime
comunitare) sau pot fi diferenţiate în funcţie de riscul de boală al fiecărui asigurat (prime
actuariale).
Cu toate că asigurările private sunt agreate şi s-au dezvoltat continuu, în Europa acestea nu
sunt reprezentative (aproximativ 20%). Şi în cadrul acestui sistem se remarcă o discrepanţă între
necesarul de îngrijiri şi posibilitatea efectivă de administrare a tratamentelor ce se impun.
Concomitent cu dezvoltarea sistemului privat, guvernul urmăreşte prin programe speciale să
acopere cu servicii de sănătate adecvate, categoriile defavorizate.
Modelul de asigurare privată , permite pacientului să selecteze nu numai instituţia ci şi
serviciul calitativ pe care îl preferă, în care se include relaţia financiară, pacient-medic. În cazul
acestui sistem funcţionează următoarele elemente vectoriale:
- pacientul (asigurat / beneficiar al îngrijirilor);
- casa de asigurări – privată;
- echipa medicală (profesionişti din cabinetul de stomatologie, etc);
- echipa de negociere (care determină standardele tehnice de calitate şi includ specialişti
în domeniu, reprezentanţi ai casei de asigurări
private şi ai persoanelor asigurate).
Asigurarea privată prezintă dezavantajul că cei cu riscuri mari de boală vor fi excluşi din
sistem ca urmare a primelor substanţiale practicate iar cei admişi vor tinde să obţină facilităţ i cât
mai mari ca urmare a primelor suportate. Totodată, sistemul privat va încerca să permită accesul
numai persoanelor cu riscuri prezumtive, îndepărtându- i pe cei cu riscuri majore de îmbolnăvire,
fenomen cunoscut sub denumirea de „selecţie adversă”.
În ţara noastră, asigurările private de sănătate „constituie un sistem facultativ, suplimentar
celui de asigurări de sănătate obligatorii, care acoperă asiguraţilor serviciile medicale în condiţiile
legislaţiei privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate”, de tip:
- complementar – când se suportă total sau parţial, plata serviciilor excluse parţial de către
asigurările obligatorii din pachetul de bază, inclusiv co-plata;
- suplimentar – când se suportă total sau parţial, plata serviciilor care excedează pachetul de
servicii de bază din sistemul asigurărilor obligatorii, în scopul furnizării unor avantaje (ex: grad
ridicat de confort, evitarea listelor de aşteptare, servicii speciale în ţară şi străinătate, etc.);
- substitutiv – când se suportă total sau parţial, plata pentru orice tip de servicii de sănătate. În
sens generic, asigurările private de sănătate sunt oferite de societăţile private de asigurări
 constituite în acest scop, reprezentând servicii medicale şi farmaceutice stabilite sub formă de
pachete de servicii, în raport de riscul individual, în condiţiile în care:
- beneficiarii – sunt persoane (cetăţeni români, străini, apatrizi) cu domiciliul (reşedinţa)
în ţara noastră, care încheie contracte cu societăţi de asigurări private,
- individual sau de către o terţă persoană şi achită prima de asigurare;
- furnizorii – sunt unităţile publice sau private autorizate în temeiul legii pentru prestarea
de servicii medicale, care încheie contracte cu societăţile de asigurări private de sănătate,
autorizate; acestea pot să-şi înfiinţeze cabinete medicale, spitale, farmacii şi alte structuri
medicale care să asigure servicii în reţeaua proprie, alegerea furnizorilor de către
asigurat şi asigurator fiind liberă.
În relaţia contractuală, poliţa de asigurare constituie documentul în baza căruia este derulată
activitatea de asigurări private de sănătate, prin respectarea principiului:
- mutualităţii – de constituire a fondului de asigurare, prin contribuţia unui număr de
asiguraţi expuşi la producerea unor riscuri;
- indemnizării – persoanele asigurate care apelează la pachetul suplimentar de servicii
medicale prin utilizarea fondului constituit din prime şi venituri proprii;
- informării – asupra conţinutului pachetului suplimentar de servicii
(sau serviciilor medicale excluse / cu restricţ ii), nivelul şi actualizarea primelor de asigurare,
drepturile / obligaţiile contractuale, standarde de calitate, etc.
Contractul de asigurare privată de sănătate este un contract oneros prin care asiguratul se
obligă să plătească o primă asiguratorului, iar acesta se obligă ca la producerea unui risc
materializat prin contract să plătească gama de servicii medicale asumate (cantitative; calitative), în
limitele şi la termenele convenite.
Litigiile produse în orice formă între asigurat şi asigurator pot fi soluţionate pe cale:
- amiabilă – prin dialog consensual, materializat documentar (clauză contractuală);
- judecătorească – prin acţiune deschisă motivat la instanţa competentă , finalizată prin hotărâre
rămasă definitivă.
Supravegherea specializată a asigurărilor private de sănătate se realizează de către:
- asiguratori – pentru îndeplinirea cerinţelor legale şi prudenţiale, pe baza activităţii prestate de
către un auditor financiar independent;
- ministerul sănătăţii – pentru supravegherea respectării legislaţiei existente în vigoare din
domeniul medical şi farmaceutic, prin persoane competente, împuternicite în acest scop;
- comisia de supraveghere, pentru asigurarea condiţiilor şi garantarea caracterului confidenţial al
informaţiilor privind starea de sănătate a persoanelor asigurate, care pot fi difuzate numai cu
consimţământul persoanelor fizice vizate (sau al angajatorilor), ori în cazurile prevăzute de lege (la
solicitarea scrisă şi motivată a parchetului sau instanţei
judecătoreşti).
Sancţiunile contractuale în cazul asigurărilor private de sănătate se constată de către
persoanele împuternicite prin ministerul sănătăţii, împreună cu comisia de supraveghere şi de regulă
privesc neplata serviciilor de sănătate (către prestator), neplata primei periodice (către asigurator)
sau prezentarea cu rea credinţă a unor date nereale asupra stării de sănătate (de către asigurat).
Aceste fapte pot fi sancţionate administrativ prin aplicarea de penalităţi (pentru plăţi scadente),
contravenţional sau prin rezilierea contractului în cazul încălcării clauzelor convenite.

SISTEMUL DE SANATATE ÎN ROMÂNIA

În România, modelul operaţional al sistemului de sănătate publică a fost de tip Semaşko ,

conducerea exercitându-se prin Ministerul Sănătăţii, cu finanţare asigurată de la bugetul de stat.
Actul decizional centralizat în materie de organizare şi funcţionare a sistemului medical a operat în
defavoarea unei funcţionări eficiente. Modelul de tip Semaşko este de inspiraţie sovietică şi se
bazează pe principiul echităţii şi a accesului gratuit la serviciile de sănătate.
Potrivit acestui management de tip centralizat, sistemul de sănătate publică este divizat în diferite
sectoare cu funcţionare independentă. Din acest punct de vedere, nu există conexiuni funcţionale
între asistenţa primară şi cea spitalicească, între asistenţa de promovare a sănătăţii şi cea curativă.
Un alt dezavantaj al formei de organizare de tip Semaşko se reflectă în planul managementului
informaţiilor specifice sistemului. De asemenea, studiul şi evaluarea incidenţei politicilor
intersectoriale asupra stării de sănătate a populaţiei, comunicarea intersectorială, precum şi
măsurarea factorilor de impact economici şi sociali este aproape inexistentă.
Ori, managementul performant în materie de sănătate se poate realize doar prin modele
ştiinţifice, fundamentate raţional, asistate de calculator, capabile să asigure integrarea şi
interrelaţionarea cu celelalte sectoare ale vieţii economico - sociale, în condiţiile în care sănătatea
constituie un factor determinant în asigurarea calităţii.
Un rol edificator în evaluarea sistemului medical românesc îl reprezintă analiza în dinamică
a unor indicatori semnificativi, precum natalitatea şi mortalitatea. Potrivit datelor oficiale
disponibile la nivel naţional, natalitatea şi mortalitatea au înregistrat în intervalul de timp cuprins în
perioada 2000 - 2009, următoarele valori (tabel nr. 2):

Grafic 1. Dinamica indicatorilor de natalitate şi mortalitate, România, 2000 - 2009

Schematizarea de mai sus relevă că, rata natalităţii la a000 locuitori a înregistrat uşoare
fluctuaţii, tendinţa generală marcând o uşoară creştere (grafic a).
Rata mortalităţii, în intervalul de timp comparabil, s-a plasat deasupra nivelului ratei
natalităţii, cu uşoare oscilaţii, dar cu tendinţă generală de creştere.
Principalele cauze de deces cu impact asupra evoluţiei înregistrate de rata mortalităţii au
fost: bolile aparatului circulator, respirator şi digestiv, tumori şi accidente. Este semnificativ faptul
că indicatorul demografic ce reflectă mortalitatea se află într-o relaţie de dependenţă faţă de
dezvoltarea economico - socială, pe un anumit orizont de timp luat ca referinţă în analiză.
Disocierea celor două concepte: mortalitate - dezvoltare economico-socială, nu poate asigura
premisele unei evaluări realiste a sistemului de sănătate publică. Situaţia economico - socială
precară, mai ales în zonele rurale, constituie un risc major şi o potenţială cauză a creşterii numărului
anual al deceselor.
Ratele brute de mortalitate la 100.000 locuitori, înregistrate pe tipuri de boli, în România, pe
un orizont de timp corespunzător perioadei 2000 - 2008, se prezintă astfel (tabel nr. 3):
În diagrama de mai jos (grafic nr. 2) se prezintă date oficiale, disponibile, ale indicatorului rata
mortalităţii generale standardizate (la 100.000 de locuitori), înregistrate de unele ţări europene,
informaţii cu relevanţă în realizarea unei comparaţii între situaţia din România şi aceste state
europene luate ca referinţă:
Grafic 2. Rata mortalităţii generale standardizate (la 100.000 de locuitori)

Examinarea datelor prezentate în diagramă relevă că România a înregistrat valori mari ale
mortalităţii, plasând ţara noastră între statele europene cu indicatori defavorabili, fapt confirmat şi
de studiile realizate pentru elaborarea strategiei în domeniul sănătăţii.
Subliniem că un raport dat publicităţii în anul 2008 referitor la analiza politicilor în
domeniul sănătăţii publice, consemna faptul că sistemul naţional de sănătate prezintă disfuncţii
majore, chiar dacă unii indicatori specifici domeniului au mai înregistrat îmbunătăţiri . În document
se remarca faptul că datorită sistemului sanitar inadecvat, unele boli care în ţările europene au fost
cu mult timp înainte eradicate, afectează şi în prezent un număr semnificativ de locuitori.
În susţinerea acestei aserţiuni, se aprecia că incidenţa hepatitei B este dublă faţă de media
ţărilor comunitare, iar afecţiuni precum tuberculoza sau cancerul de col uterin majorează riscul de
deces, plasând România în rândul ţărilor cu o rată ridicată a mortalităţii. În sensul celor de mai sus,
statisticile la nivel naţional au confirmat că numărul anual al deceselor depăşeşte 60.000 de
persoane.
De asemenea, nu este lipsit de importanţă faptul că, profilul mortalităţii, plasează România
în rândul ţărilor slab dezvoltate, în condiţiile în care cele mai multe decese sunt cauzate de boli
infecţioase, iar mortalitatea infantilă atinge valori critice.
Pentru a analiza în mod obiectiv relaţia dintre cunoaşterea fundamentelor teoretice ale
managementului, prezentate în preambulul materialului, şi pragmatismul ca expresie a
implementării funcţiilor manageriale în procesul de reformare a sistemului de sănătate publică, este
necesar să precizăm că potrivit modelului de abordare epidemiologă Denver - derivat din conceptul
lui Lalonde, factorii care determină starea de sănătate sunt:
• factorii biologici (ereditatea, caracteristicile
demografice ale populaţiei);
• factorii ambientali (factorii mediului fizic şi social);
• factorii comportamentali, atitudinile, obiceiurile;
• serviciile de sănătate (preventive, curative, recuperatorii).