ENIGMA OTILIEI- PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A UNUI PERSONAJ: FELIX

Supranumit de Geo Bogza „o plăsmuire de geniu a acestor pământuri și a acestui popor, una
dintre cele mai fertile și inspirate minți de cărturar de la Dimitrie Cantemir până în zilele noastre”, G.
Călinescu este o personalitate plurivalentă a culturii române, remarcându-se ca prozator, critic și isoric
literar, la sfârșitul perioadei interbelice și începutul celei contemporane. Opera sa de căpătâi rămâne
însă „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”.
„Enigma Otiliei” a apărut în 1938, la sfârșitul perioadei interbelice și este un „roman de critic, în
care realismul, balzacianismul și obiectivitatea au devenit program estetic”, după cum afirmă Nicolae
Manolescu. Scriitorul realizează un roman al „vocației critice și polemice”, cu evidente implicații
moderne.
Romanul „Enigma Otiliei” reprezintă o sinteză estetică în care se îmbină elemente specifice
unor curente literare diferite. Este un roman interbelic, modern realist-balzacian, obiectiv și citadin de
factură clasică. Realismul de factură balzaciană este susținut prin tema burgheziei, a moștenirii și a
paternității, prin tehnica detaliului utilizată în pasajele descriptive (observația și detaliul semnificativ;
rolul vestimentației și al cadrului în caracterizare) sau prin tipologii specifice (de exemplu, tipologia
avarului, ilustrată prin Costache Giurgiuveanu). Caracterul modernist al romanului este dat de mediul
citadin în care este plasată acțiunea, de complexitatea eroinei, care nu poate fi încadrată într-o tipologie
și de tehnica reflectării poliedrice utilizată în caracterizarea Otiliei. De asemenea, se pot identifica și
trăsături ale romantismului: descrierea Bărăganului, antiteza utilizată în caracterizarea personajelor
(Felix și Titi, Otilia și Aurica), motivul orfanului și cel al casei în ruină. Elementele clasice ale romanului
sunt rigoarea compozițională, trăsătura dominantă de caracter a personajelor și sobrietatea stilului.
Felix este personajul principal masculin, un personaj realist, complex, care reprezintă tipologia
intelectualului în formare. De asemenea, el ilustrează, alături de Otilia, motivul orfanului.
Ca statut social,Felix este fiul răposatului doctorul Sima, care vine la București în casa tutorelui
său, Costache Giurgiuveanu, pentru a urma studii de medicină. Astfel, el apare în ipostaza străinului,
majoritatea impresiilor legate de lumea viciată în caer intră fiind prezentate din perspectiva observațiilor
sale. De altfel, George Călinescu afirmă că Felix este „martor și actor”.
Psihologic vorbind,tânărul fusese crescut într-o atmosferă lipsită de o prezență tandră, feminină.
Este sensibil, timid și dornic să aibă afecțiunea unei familii. Fără experiență, obișnuit cu viața de internat,
Felix vede în moș Costache imaginea tatălui, însă comportamentul acestuia este departe de acela al unui
tată preocupat de educația fiului său, lăsându-i tânărului nepot libertate absolută. Se obișnuiește repede
cu această libertate, lipsa de supraveghere oferindu-i prilejul de a-și construi personalitatea în absența
oricăror constrângeri.
Din punct de vedere moral,portretul fizic inițial anticipează încadrarea tânărului în tipul
ambițiosului. Însingurat, visător, inteligent, fin, Felix are capacitatea de reflecție. Ambițios, rațional, el nu
ezită în privința viitorului, știe exact ce își dorește și condiția de orfan îi dă siguranță de sine, îi întărește
voința. Iubirea juvenilă a lui Felix este sortită eșecului și tânărul rămâne cu misterul comportamentului
Otiliei, cu nostalgia unei iubiri neîmplinite, dar se realizeazădin punct de vedere profesional și social.
Naivitatea tânărului în formare reiese din modul în care tratează relația sa cu Otilia, fiind
incapabil să conștientizeze semnificația comportamentului fetei, deoarece nu are suficientă experiență
de viață pentru a reuși să descifreze misterul feminin.
O scenă reprezentativă pentru naivitatea tânărului este cea în care Felix se hotărăște să-i
mărturisească Otiliei sentimentele pe care le are față de ea, cele care îl măcinau de ceva vreme. El
încearcă să găsească momentul oportun pentru a-și exprima sentimentele, dar tocmai Otilia pare să fie
cea care îi distruge planurile, înlăturându-i intențiile de a o săruta. Într-un final, Felix decide să-și curme
suferința, soluția fiind să-și transpună confesiunea sub forma unei scrisori(„Otilia,nu stau aici decât
pentru tine,fiindcă te iubesc. Altfel aș fi plecat de mult. Te iubesc, tu n-ai văzut?”). Din modul în care
decide să rezolve problema, reiese că Felix nu este destul de matur încât să poată să trateze situația ca
un adult, ca un om ce a întâlnit multe. Plin de amărăciune, s-a plimbat prin frig și s-a așezat pe o bancă,
unde l-a găsit Otilia („Ce copil ești!”[...]Ți-am spus eu că nu te iubesc?[...]Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te
urăște.”). Fata îi ignoră scrisoarea, pentru că nu-l poate lua în serios și încă îl vede ca pe un copil, dar
continuă să se comporte la fel de neclar și de misterios ca întotdeauna, lăsând în sufletul lui Felix
dezamăgire și nedumerire.
Un alt episod care evidențiază naivitatea este ultima întâlnire dintre cei doi tineri, înaintea
plecării Otiliei din țară, împreună cu Pascalopol. Tânăra percepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu
dăruire și libertate absolute („Putem fi bărbat și soție și fără binecuvântarea lui Popa Țuică”), în timp ce
Felix are despre dragoste păreri romantice, el fiind gata să aștepte oricât în virtutea promisiunii că, la un
moment dat, se ca căsători cu ea. Dându-și seama de această diferență, dar și de faptul că ar putea
reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a protagonistului, Otilia îl părăsește pe erou și alege
siguranța căsătoriei cu Pascalopol(„Cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă și o
dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”). Plecând cu moșierul, fata dovedește că are puterea de a
decide pentru amândoi și face un sacrificiu din iubire, dând tânărului posibilitatea de a-și îndeplini visul,
cu atât mai mult cu cât acestuia nu i s-ar potrivi o viață aventuroasă. Nici ei nu i-ar fi adecvată o viață
modestă, plină de privațiuni la început,alături de studentul Felix.
Ca mijloace de caracterizare, se remarcă cea directă, realizată de narator, care prin detaliile
descrierii, îi prezintă portretul fizic („Fața îi era însă juvenilă și prelungă, aproape feminină din pricina
șuvițelor mari de păr ce-i cădeau de sub șapcă, dar coloarea măslinie a obrazului și tăietura elinică a
nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie”), ce reliefează un adolescent cu o distincție
nativă și ambițios, a cărui uniformă îi conferă „un aer bărbătesc și elegant”. Tot naratorul îi subliniază
putitatea și naivitatea adolescentină („suflet limpede, incapabil de disimulație”), ambiția moștenită
(„Având în sânge ceva din temperamentul tatălui său [...] voia să ajungă un doctor mare, cu o cultură
generală excepțională”), sensibilitatea și singurătatea („Era liber [...] lipsit de orice ocrotire. Se simțea
mai degrabă singur pe lume, părăsit”), dar și neîncrederea („nu se putea încrede în nimeni”).
Prin utilizarea tehnicii pluriperspectivismului, celelalte personaje îi subliniază și ele trăsăturile.
Astfel, Otilia îi remarcă ambiția și voința („Cine a fost capabil de atâta stăpânire e capabil să învingă și o
dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”), Georgeta îi subliniază și ea calitățile intelectuale și
seriozitatea („Ai nu știu ce care inspiră respect. Ai să fii un doctor impunător... un om serios”), Stănică îl
vede ca pe un „Băiat bun”, Pascalopol spune că este „Un om cu desăvârșire independent”, în timp ce
Aglae îl privește cu austeritate, ca pe un „Sticat, nici ta-su n-a fost poamă”, iar Aurica consideră că nu
este pe drumul cel bun, fiind orfan („Învățătură multă, poate nu era nimerit pentru cineva ca dumneata,
așa [...] fără nimeni”).
Prin autocaracterizare, Felix se vede ca pe un om ambițios, capabil să-și realizeze visul de a
deveni un mare medic („să-mi fac o educație de om. Voi fi ambițios, nu orgolios”). De altfel, este singura
soluție pe care o vede ca viabilă pentru a se deosebi de ceilalți, fiindu-i frică să fie ca ei sau să se plece în
fața lor („Mi-e frică să rămân egal cu Titi, cu Stănică ori cu ceilalți [...]. Trebuie să mă deosebesc [...]; dar
mare medic știu sigur că pot deveni; vreau neapărat să devin”).
Comportamentul, gesturile, atitudinea, faptele conturează indirect o fire rațională, lucidă, cu o
mare nevoie de certitudini, o fire analitică și un spirit de observație foarte dezvoltat.
De la început, Felix simte pentru Otilia o simpatie spontană, care se transormă în iubire, fiind
chinuit de lupta ce se dă în sufletul său între a crede bârfele clanului Tulea și a păstra o dragoste pură
pentru fată. Îl descumpănește comportamentul derutant al Otiliei, nu-și poate explica schimbările bruște
de atitudine ale acesteia. Plecarea ei la Paris cu Pascalopol îl deznădăjduiește, însă nu renunță la carieră,
ba dimpotrivă, eșecul în dragoste îl maturizează, Felix păstrând în amintire o iubire romantică,
înălțătoare, care-i dă putere, fiind un coroloar al muncii sale.
Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirectă a unui personaj realist,
Felix înscriindu-se în tipologia societății burgheze de la începutul secolului al XX-lea. Lucid și rațional, el
înțelege că într-o societate degradată în esențele ei morale, dragostea nu mai poate fi un sentiment pur,
căsătoria devenind o afacere pentru supraviețuire și nu o împlinire a iubirii. Devine un medic renumit,
pătrunzând ăn lumea bună a Bucureștiului, deoarece s-a căsătorit „într-un chip care se cheamă strălucit
și intră, prin soție, într-un cerc de persoane influente”.

În relația cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual superior, situându-se deasupra

superficialității și meschinăriei lumii burgheze, conducându-se după un cod superior de norme etice
(„să-mi fac p educație de om. Voi fi ambițios, nu orgolios”). Ambițios și inteligent, Felix învață și face
eforturi deosebite pentru a se remarca în plan profesional. Ferm și tenace, muncește cu seriozitate
pentru a deveni un nume cunoscut în medicină, publică într-o revistă de specialitate franceză și, cu
îndârjire și preocupare pentru cariera sa, devine profesor universitar, o autoritate medicală,
căsătorindu-se, potrivit ambiției sale, cu fata unei personalități a vremii, care-i asigură și un statut social
superior. Din relația cu moș Costache reiese faptul că are o fire miloasă, întrucât dă dovadă de grijă și
îngrijorare sinceră față de bătrân, chiar și în condițiile în care acesta refuză să îi dea banii care i se cuvin.
Relația dintre Felix și Pascalopol constă în sentimente contradictorii, de la gelozie la simpatie. Știe că
Pascalopol concurează pentru inima Otiliei și că îi poate oferi mai multe decât el, motiv pentru care îl
urăște. Însă pentru faptul că o sprijină în orice situație și vrea să o vadă fericită, Felix îl respectă pe
moșier. În ceea ce privește relația cu familia Tulea, Felix îi suportă numai din timiditate și datorită
educației, încercând numai să-i evite spre a nu-i jigni, încă o dovadă a carcterului nobil. În ceea ce o
privește pe Otilia, dragostea lui Felix rămâne neschimbată, statornică indiferent de gesturile fetei, iar
acest lucru arată că este sensibil, imatur și naiv când vine vorba de iubire.
Ipostaza de personaj-narator este definită printr-o serie de observații pe care Felix le face prin
descrierea detaliată a exterioarelor (străzi, clădiri), a interioarelor (case, încăperi) sau a înfățișării
personajelor. Imaginile reflectate în conștiința lui Felix sunt comunicate lectorului, care ia astfel
cunoștință de trăsăturile fizice, îmbrăcămintea sau coafura personajelor, precum și de gesturile și
atitudinile lor, prin tehnica detaliului.
Felix Sima evoluează de la adolescență la maturitate, trăind experiența iubirii entuziaste și
ambiția realizării în plan profesional. Dezamăgirea și suferințele iubirii nu-l deprimă, ci îl oțelesc,
luciditatea îl face să înțeleagă că societatea este degradată din cauza puterii pe care o are banul și cî nu
există altă șansă de supraviețuire decât adaptarea totală la regulile ei.
Macrotema o constituie viața burgheziei bucureștene, de la începutul secolului al XX-lea și
este pusă în evidență prin alte arii tematice: iubirea, familia (paternitatea) sau tema moștenirii. De
asemenea, se poate identifica tema maturizării, opera având elemente de bildungsroman.
Viziunea despre lume se construiește pe canoanele realismului și se ilustrează prin temă, prin
prin realizarea personajelor (peocuparea pentru aspectul moral, tipologiile, modalitățile de
caracterizare), structura simetrică, circulară. Societatea românească de la începutul secolului al XX-lea
este prezentată detaliat, urmărindu-se mediul familial, universitar, al restaurantelor, al cinematografelor
și al plimbărilor cu trăsura, arhitectura specifică și preocupările oamenilor (căsătorie, carieră, îmbogățire
prin orice mijloace). Spațiul citadin este descris în toate dimensiunile lui, vădind preocuparea scriitorului
pentru atanta observație a socialului. Așadar, romanul depășește modelul realismului clasic prin
elemente specifice romantismului (folosirea antitezei, descrierea Bărăganului, motivul orfanului),
clasicismului (simetria romanului, trăsătura de caracter dominantă a personajelor) și modernismului
(caracterul citadin).
 Inițial, titlul romanului a fost „Părinții Otiliei”, însă a fost schimbat din rațiuni editoriale.
Astfel, accentul se deplasează dinspre tema specific realistă a paternității înspre caracterul misterios al
eroinei, despre care Constantin Ciopraga afirmă că reprezintă „eternul feminin”.
Perspectiva narativă este obiectivă, predominant omniscientă, fiind dublată de perspectiva
personajului-reflector. Cele mai multe impresii legate de mediul social sau familial sunt prezentate din
puncul de vedere al lui Felix. Deși adoptă un ton obiectiv, naratorul omniscient comunică, prin postura
de spectator și comentator al comediei umane reprezentate, cu instanțele narative. Naratorul se
ascunde în spatele diverselor măști (un exemplu în acest sens este Felix Sima), fapt dovedit și de limbajul
uniformizat.
Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, redate prin înlănțuire, cu respectarea
cronologiei faptelor. Se remarcă și inserția unor micronarațiuni, iar unele secvențe narative se realizează
scenic ( de exemplu capitolul I și al XVIII-lea), prin spontaneitatea dialogului sau elocvența discursului,
notarea gesturilor și vestimentației, ca în didascalii.
La nivel compozițional, se pot identifica trei planuri narative: cel al destinelor individuale
(ilustrat prin Felix și Otilia), planul familiei (reprezentat de familia Giurgiuveanu și clanul Tulea și care
este dinamizat de un conflict economic), iar cel de-al treilea este un plan cadru al burgheziei
bucureștene.
Opera „Enigma Otiliei” reprezintă o sinteză estetică în care se îmbină elemente specifice
unor curente literare diferite. Realismul de factură balzaciană este susținut prin tema burgheziei, a
moștenirii și a paternității, prin tehnica detaliului utilizată în pasajele descriptive (observația și detaliul
semnificativ; rolul vestimentației și al cadrului în caracterizare) sau prin tipologii specifice (de exemplu,
tipologia avarului, ilustrată prin Costache Giurgiuveanu). Caracterul modernist al romanului este dat de
mediul citadin în care este plasată acțiunea, de complexitatea eroinei, care nu poate fi încadrată într-o
tipologie și de tehnica reflectării poliedrice utilizată în caracterizarea Otiliei. De asemenea, se pot
identifica și trăsături ale romantismului: descrierea Bărăganului, antiteza utilizată în caracterizarea
personajelor (Felix și Titi, Otilia și Aurica), motivul orfanului și cel al casei în ruină. Elementele clasice ale
romanului sunt rigoarea compozițională, trăsătura dominantă de caracter a personajelor și sobrietatea
stilului.
Coordonatele spațio-temporale sunt fixate într-o manieră realistă prin indici exacți.Incipitul
fixează veridic cadrul temporal (într-o seară e la începutul lui iulie 1909) și spațial (descrierea străzii
Antim, din București, a arhitecturii casei lui moș Costache, a interioarelor), prezintă principalele
personaje, sugerează conflictul și trasează principalele planuri epice. Axa timpului obiectiv este
susținută printr-o serie de structuri temporale cu care debutează majoritatea capitolelor („A doua zi”,
„În următoarea zi”, „Cu timpul”). La început, acțiunea se derulează lent, ulterior ritmul desfășurării fiind
accelerat. La final, se realizează un salt în timp, rezumându-se ultimii zece ani din existența personajelor.
Stilul lui George Călinescu se remarcă prin utilizarea frazei ample, a descrierilor prin
aglomerarea detaliilor sau prin hiperbolizare (imaginea romantică a Bărăganului). Precizia notației are
uneori rolul didascaliilor și susține, împreună cu monologul și dialogul, caracterul scenic al secvențelor.
Amestecul de stiluri în discursul lui Stănică Rațiu are efect comic și transformă personajul într-un
Cațavencu al ideii de paternitate.

Concluzia. Deși, George Călinescu însuși consideră că „Enigma Otiliei” este un roman realist
balzacian, el este văzut astăzi ca replica polemică la formula balzaciană, adică un „ balzacianism fără
Balzac” (Nicolae Manolescu) sau un „roman comic și satiric” (I.Negoițescu).