Raritatea în economie 1

OLIGOPOLUL

Economiile naţionale şi economia mondială sunt dominate în perioada contemporană de firmele

transnaţionale, actori şi regizori – intenţionat sau nu – ai globalizării. Consumatorii au posibilitatea de a alege
dintr-o diversitate copleşitoare de produse, oferite însă de câteva firme mari care formează structuri de
oligopol.

Oligopolul: caracteristici generale

Termenul de oligopol provine din limba greacă de la “oligos”, care înseamnă puţini şi “polein”, care
înseamnă vânzare. El se utilizează pentru acel tip de concurenţă caracterizat printr-un număr mic de ofertanţi,
care pot influenţa piaţa în scopul maximizării profitului. Numărul firmelor ofertante nu este o cifră exactă sau
un interval precis, astfel încât să spunem, de exemplu, că, dacă pe piaţă există între două şi zece firme, piaţa
este oligopol, iar peste zece firme, este concurenţă monopolistică. Prin număr redus de ofertanţi înţelegem
faptul că firmele sunt interdependente, adică un producător trebuie să ţină seama de deciziile celorlalţi atunci
când îşi stabileşte propria strategie. În plus, fiecare firmă deţine o cotă de piaţă suficient de mare pentru a putea
influenţa într-o oarecare măsură preţul produselor sale. Putem da multe exemple de pieţe oligopoliste: piaţa
băuturilor răcoritoare (Coca-Cola şi Pepsi), piaţa telefoniei mobile din România (Mobil Rom, MobiFon etc.),
piaţa automobilelor (Renault-Dacia şi Daewoo) sunt numai câteva.
Pe piaţa oligopolistă produsele pot fi diferenţiate sau omogene; de exemplu pe piaţa oţelului din întreaga
lume oferta este asigurată de câteva societăţi care produc aceleaşi tipuri de oţel. În schimb, oferta de
automobile este puternic diferenţiată, la fel ca şi oferta de servicii de telefonie mobilă sau oferta de răcoritoare.
Cauzele care conduc în practică la formarea oligopolurilor sunt:
– existenţa economiilor de scară; dacă într-o ramură costul mediu pe termen lung începe să crească de la
niveluri înalte ale producţiei, şi firmele din acea ramură vor avea dimensiuni mari;
– economiile de scop, care se referă la faptul că dezvoltarea şi lansarea unui nou produs pe piaţă necesită
adesea costuri mari, care nu pot fi acoperite decât prin practicarea unor preţuri mari sau/şi prin vânzarea
unei cantităţi mari de produse;
– controlul exclusiv asupra unor resurse naturale sau asupra unor inovaţii;
– procesul de concentrare a capitalului, care constă în fuzionarea treptată a firmelor în scopul creşterii
puterii pe piaţă şi a capacităţii de a achiziţiona factorii de producţie la costuri mai mici.
Comportamentul firmelor care operează pe o piaţă de oligopol este unul strategic, în sensul că fiecare firmă
îşi concepe acţiunile în funcţie de comportamentul celorlalte. Dacă la incertitudinea inerentă interdependenţei
dintre firme se adaugă şi diversitatea oligopolurilor contemporane, veţi înţelege de ce nu există un compor -
tament tipic de oligopol, asemănător celorlalte forme de concurenţă, nici măcar la nivel teoretic. Cu toate
acestea, studiile empirice pun în evidenţă două aspecte interesante: în primul rând preţurile de oligopol sunt
puţin flexibile într-o economie stabilă, iar în al doilea rând modificarea preţurilor este o decizie comună a
firmelor oligopoliste. Stabilitatea preţurilor se explică prin forma specifică a cererii la nivelul firmei
oligopoliste, frântă, asemănătoare unui cot. De unde provine această formă? Să pornim de la presupunerea că o
piaţă oarecare este dominată de patru mari firme A, B, C şi D, ale căror produse sunt diferenţiate, dar
substituibile şi care nu s-au înţeles între ele cu privire la preţul pieţei. Dacă firma A decide modificarea
preţului, cum vor reacţiona firmele B, C şi D? Există două posibilităţi:
– fie celelalte firme să-şi modifice şi ele preţul, şi atunci cererea la nivelul firmei A este mai puţin elastică,
în sensul că dacă preţul scade, el se reduce pe întreaga piaţă, iar clientela firmei A va rămâne aproximativ
aceeaşi;
– fie restul firmelor să ignore comportamentul firmei A, iar în consecinţă cererea la nivelul firmei A să fie
foarte elastică, deoarece cumpărătorii celorlalte firme vor opta, dacă preţul scade, pentru produsul firmei
A.
 Raritatea în economie 2

Graficul - Cererea firmei în oligopol

În acest grafic punctul M corespunde acelui nivel al producţiei pentru care costul marginal este egal cu
venitul marginal; în consecinţă, preţul practicat de firmă în funcţie de cerere este P*. Dreptele notate în grafic cu
C1 şi Vmg1 semnifică cererea şi venitul marginal în cazul în care celelalte firme urmează politica firmei A. Dreptele
notate cu C2 şi Vmg2 reprezintă cererea şi venitul marginal al firmei A, dacă celelalte firme o ignoră. Observaţi că
C1 este mai abruptă, deci mai puţin elastică decât C 2. Dacă firma A decide reducerea preţului, iar celelalte firme
nu fac acelaşi lucru, ele vor pierde din piaţă în favoarea lui A; de aceea, este logic să presupunem că orice
reducere a preţului de către firma A va fi urmată de celelalte firme. În consecinţă, mai jos de punctul M, cererea la
nivelul firmei va fi dată de C1. În schimb, este la fel de logic să considerăm că orice creştere a preţului de către A va
fi ignorată de B, C şi D, pentru că decizia le avantajează din perspectiva cotei de piaţă deţinute. Orice creştere a
preţului mai sus de M face ca cererea la nivelul firmei A să îmbrace forma C 2. Rezultatul? O curbă a cererii frântă,
“colţuroasă”, cu vârful în punctul M. Câtă vreme costul marginal se va deplasa de-a lungul segmentului BC, preţul
firmei va rămâne neschimbat.
Teoria curbei frânte în oligopol oferă o explicaţie mulţumitoare pentru stabilitatea preţurilor într-o
economie care nu este afectată de inflaţie, dar nu explică în nici un fel mecanismul prin care se ajunge la P*.

Cartelul şi înţelegerile secrete

Cartelul

În urma înţelegerii între firme iau naştere cartelurile şi trusturile. Cartelul este un grup de firme care
şi-au păstrat autonomia decizională, dar se înţeleg între ele cu privire la preţ şi la segmentele de piaţă. Trustul
este rezultatul fuzionării mai multor firme, adică o aglomerare de firme grupate sub o conducere comună. În
ambele situaţii, gruparea rezultată va funcţiona ca un monopol. Producţia reunită a firmelor se va produce la un
cost marginal global egal cu venitul marginal al pieţei. Grafic, situaţia se prezintă ca în graficul 11.3.
Profitul global rezultat se va împărţi în funcţie de acordul existent între firme cu privire la împărţirea pieţei,
acord ce va fi revizuit ori de câte ori o firmă ameninţă să iasă din contract.
Pentru exemplificare, să pornim din nou de la ipoteza că pe piaţă există numai două firme, X şi B, iar
funcţia cererii pieţei este de forma: P = a – Q. Venitul total al cartelului se va scrie: VT = PQ = [a – (Q 1 + Q2)]
(Q1 + Q2). Dacă CT1(Q1) şi CT2(Q2) sunt costurile celor două firme, profitul total se va scrie:
∏ = [a – (Q1 + Q2)](Q1 + Q2) – CT1(Q1) – CT2(Q2)
 Raritatea în economie 3

Graficul - Cartelul

Maximizarea profitului se realizează atunci când derivata de ordinul întâi este zero, cea de ordinul doi fiind
negativă. Derivând relaţia de mai sus în raport cu Q1 şi în raport cu Q2, vom obţine:
a – 2(Q1 + Q2) – Cmg1 = 0 şi
a – 2(Q1 + Q2) – Cmg2 = 0
Rezultă că profitul cartelului va fi maxim pentru:
a – 2(Q1 + Q2) = Cmg1
a – 2(Q1 + Q2) = Cmg2
Cele două condiţii evidenţiază că ambele firme îşi maximizează profitul şi că, la echilibru, cele două firme
au acelaşi cost marginal, să spunem C mg. Producţia însumată a cartelului va fi: Q 1 + Q2 = (a – Cmg)/2. În
condiţiile în care costul marginal nu este acelaşi, firma al cărei cost marginal este mai mic, deci a cărei curbă a
costului marginal se află sub curba firmei concurente, va fi în avantaj, în sensul că va realiza o producţie mai
mare şi va încasa un profit mai ridicat.
Graficul 11.4. pune în evidenţă faptul că firma realizează o producţie Q F, pentru care costul marginal este
mai mic decât preţul. Dacă la nivelul fixat al preţului şi producţiei firmei X, firma B măreşte producţia, altfel
spus “trişează”, ea poate obţine un profit suplimentar, întrucât preţul este mai mare decât costul marginal.
Acelaşi lucru se poate afirma şi despre firma X, dată fiind producţia lui B. Existenţa acestei perspective face ca
înţelegerile de tipul cartelului să fie fragile şi să aibă nevoie de strategii de pedepsire a trişorilor, cu atât mai
mult cu cât astfel de înţelegeri sunt de cele mai multe ori informale, chiar ilegale.
Observaţi că dacă producţia firmei creşte la Q’, profitul firmei creşte şi el, cu condiţia ca celelalte firme să
menţină preţul la P*. Desigur că dacă celelalte firme descoperă înşelăciunea, vor mări şi ele producţia,
determinând o reducere puternică a preţului până la dispariţia profitului. Costurile mari antrenate de negocierile în
vederea constituirii unui cartel, ca şi costurile antrenate de supravegherea partenerilor, la care se adaugă şi
legislaţia potrivnică formării cartelurilor în majoritatea ţărilor dezvoltate, sunt numai câteva motive pentru care
acestea sunt rar întâlnite în practică. Cel mai celebru exemplu de cartel este OPEC, care a reuşit mai întâi în
1973, apoi în 1981 să declanşeze ceea ce astăzi numim şocul petrolului.

Înţelegerea secretă

Dezavantajul unui astfel de acord tacit este că firmele se înţeleg numai cu privire la nivelul preţului,
nu şi al producţiei, adică nu optimizează profitul global. Avantajul acordului este că lasă neatinsă independenţa
firmelor. Pentru a funcţiona, acordul trebuie însoţit de împărţirea pieţei şi de clauze de neagresiune. Înţelegerea
poate să prevadă şi aşa-numitul “preţ director”. În această situaţie, una dintre firme, numită “firmă barometru”,
stabileşte preţul ce va fi urmat de toate celelalte. Firma dominantă poate fi cea cu cele mai mici costuri, cu cea
mai mare cotă de piaţă sau, de multe ori, cea mai veche firmă de pe piaţă. Pentru evitarea conflictelor între
firma barometru şi sateliţi, există posibilitatea ca una sau mai multe firme să joace succesiv rolul de leader.
 Raritatea în economie 4

Desigur, mai ales dacă numărul firmelor este mare, există posibilitatea ca o firmă să trişeze acordând reduceri
de preţ secrete.
Se poate observa din toate cele spuse până acum că oligopolurile pot obţine profituri mari pe termen lung
numai dacă ele cooperează în domeniul preţurilor. Concurenţa prin preţ poate aduce profituri mari pe termen
scurt, dar există riscul ieşirii de pe piaţă pe termen lung. Dacă produsul oferit nu este diferenţiabil, este foarte
probabilă formarea de carteluri. Dacă, dimpotrivă, produsele sunt diferenţiabile, mai probabilă este înţelegerea
tacită şi concurenţa prin alte mijloace decât preţul.
Alături de comportamentul cooperant sau noncooperant, firmele în oligopol obişnuiesc şi o a treia
modalitate de stabilire a preţului, mult mai simplă: metoda empirică. Astfel, firma îşi estimează costul mediu
pentru producţia pe care intenţionează să o ofere pe piaţă şi adaugă la el un procent oarecare, să spunem 20%
pentru a determina preţul. De exemplu, la un cost unitar de 200 de dolari şi un procent de 20%, preţul va fi 240
de dolari. Metoda poate fi aplicată atunci când firmele oligopoliste au structuri de costuri apropiate, când firma
în cauză este o firmă leader sau când există înţelegeri tacite sau explicite referitoare la preţ.
Înţelegerile dintre firmele oligopoliste şi comportamentul lor cooperant au adus numeroase critici
pieţei de oligopol de-a lungul timpului. Mergând pe ideea că preţul în oligopol este mai mare decât costul
marginal, iar costul total mediu nu este minim, s-a spus despre oligopol că alocă ineficient resursele.
Schumpeter a venit însă cu un contraargument interesant: acela că marile firme acordă o mare atenţie
cercetării-dezvoltării şi au o contribuţie majoră la progresul tehnologic al unei ţări. Studiile empirice din ultimii
ani nu confirmă decât parţial această ipoteză, în sensul că mai puţin de jumătate din inovaţiile contemporane se
datorează oligopolurilor. Aşa cum arată P. Samuelson în ultima ediţie a “Economics”-ului său scris împreună cu
Nordhaus, “între inovare şi putere, pe piaţă există o relaţie complexă. Pentru că marile firme şi-au adus o
contribuţie majoră la cercetare şi inovare trebuie să ne îndoim de faptul că foarte mare înseamnă şi foarte rău. În
acelaşi timp, trebuie să recunoaştem că micile afaceri şi indivizii au realizat unele dintre cele mai revoluţionare
schimbări tehnologice. Pentru a stimula inovarea rapidă, societatea trebuie să păstreze o varietate de abordări şi
de organizaţii”.