Alexandru Paleologu despre Călăuza tarkovskiană

Pe la începutul anilor 80, revista Cinema găzduia o rubrică săptămânală intitulată „De ce
revenim asupra acestor filme?”. A apărut atunci, desfăşurat pe trei numere, articolul lui
Alexandru Paleologu, Călăuza sau căutarea Graalului. Recent, acest eseu avea să fie
reeditat, între altele şi în volumul său Moştenirea creştină a Europei.
Distinsul şi aristocratul critic literar vede în Andrei Rubliov, Solyaris şi Călăuza „un
ciclu cu mesaj creştin” ale cărui teme fundamentale sunt: răstignirea, învierea şi,
respectiv, mântuirea. Dar, adaugă el: „Să nu se alarmeze ‚raţionaliştii’, nu e câtuşi de
puţină habotnicie în mesajul acesta, nici ‚misticism’, nici, cum se zice atât de impropriu,
‚obscurantism’.” Sensul tripticului tarkovskian este deci „eminamente uman şi chiar laic,
ca şi la Dostoievski”. Laic însă – nota bene - nu profan, ci „simbolic”, „iniţiatic” şi
„mistic”. Mistic (pentru că „presupune luciditate şi rigoare”) dar nu „misticist” ori
„misticoid” (căci nu exprimă o „repudiere a lucidităţii şi a simţului critic, un
confuzionism ispititor prin scutirea de elementara disciplină şi precizie a gândirii”).
Semnificaţia duhovnicească şi etică e aceeaşi în câteşitrei filmele: „mai directă, mai puţin
‚ezoterică’ în cadrul pravoslavnic al Rusiei medievale din Andrei Rubliov decât în cel
anticipaţionist din Solyaris sau în cel contemporan din Călăuza”.
Care e subiectul din Călăuza? Căutarea, un fel de quest foarte asemenea „căutării
Graalului”. În engleză, explică Paleologu, to stalk înseamnă – între altele - „a pândi, a
urmări (vânatul) pe furiş, a cutreiera, a străbate”. Într-un fel, Călăuza este nu atât un
„pescar de oameni”, cât un „vânător de oameni” pe care îi duce - prin labirintul unui
„itinerar întortocheat, în cea mai mare parte subteran” – într-un „loc misterios, împlinitor
al celor mai adânci dorinţe, şi unde e nepermis, periculos, a veni cu gânduri şi pofte
impure”. Locul acela e „o anumită cameră a unei case părăsite”. Zona însăşi, plină de
obiecte dezafectate şi deşeuri de tot soiul (tancuri abandonate, seringi, arme, monede, un
tablou religios înfăţişându-l pe Ioan Botezătorul etc.), „a fost părăsită în urma unei
pustiiri inexplicabile”. Deşi – aparent – destul de aproape („la o aruncătură de piatră”),
casa „nu e accesibilă direct, pe câmp deschis”, iar în Zonă „domneşte o linişte absolută,
întreruptă când şi când de ecourile unor sunete aparent naturale, tulburătoare totuşi”.
Cine e Călăuzul, Stalkerul? Un „ins în marginea societăţii; a fost închis; e socotit un
parazit social, neputându-se acomoda cu o muncă ‚normală’”. Pentru că are o vocaţie, o
chemare, e automat „neîncadrabil”, căci „astfel de indivizi contemplativi, căutători de
absolut, apar ca ‚paraziţi’ în ochii ‚eficienţilor’ şi utilitarilor”. În plus, mai e declarat şi
„debil mintal”. Dar „nici Parsifal nu păruse altfel; nici prinţul Mâşkin”. La urmă însă,
când se întoarce acasă istovit, în trista locuinţă a „debilului mintal” vedem – remarcă
Paleologu - „o imensă bibliotecă, bucşită de cărţi vizibil citite şi răscitite”.
Scriitorul şi Profesorul (Fizicianul), cei doi intelectuali din Călăuza, intră în Zonă „fără
disponibilitatea interioară cuvenită”, sunt „impermeabili sufleteşte, rupţi de sevele
vivifiante ale spiritului”. Scriitorul se duce „din plictiseală şi în căutarea unor motive de
‚inspiraţie’”. Fizicianul se duce „poate şi din curiozitate, dar mai ales din motive de
rivalităţi personale” şi cu gândul de a arunca centrul Zonei în aer cu o bombă de câteva
kilotone („mentalitate ‚modernă’: a eradica tot ce ţine de transcendenţă). Amândoi refuză
minunea, care nu e totuşi – cum susţin ei – antiraţională, pentru că „raţiunea însăşi e un
miracol”. Într-un fel de rugăciune murmurată pe la începutul filmului pentru cei doi
călători în Zonă, Călăuza – folosind nişte sintagme din Jocul cu mărgele de sticlă de
Herman Hesse - spune: „Să se limpezească ceea ce şi-au pus în gând. Să creadă. Să râdă
de înaltele lor pasiuni; ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte
fricţiuni între noi şi lumea exterioară. Să capete încredere în ei înşişi. Să devină
neajutoraţi ca pruncii, deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când
se naşte, omul e slab, iar atunci când moare ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr, e
fraged; după ce creşte, se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi
slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit nu poate să învingă…”
Ceva mai încolo recită dintr-un poem „în care se spune, în esenţă, că nu există capăt în
înaintarea pe calea binelui; oprirea anulează totul”. Dar, observă Alexandru Paleologu,
acesta e şi „tâlcul fericirii (= mântuirii); ea nu poate fi „perfectă” (= „încheiată”, oprită),
ci vie, implicând speranţa, iubirea, încrederea” – valori pe care mizează Călăuza.
Femeia Stalkerului, chinuită şi exasperată de viaţa grea alături de un paria ce pleacă
mereu în expediţii riscante (aspru pedepsite de poliţie) şi cu care are o fetiţă infirmă,
spune la final, într-un monolog adresat publicului: „Ştiam că mă voi simţi bine alături de
el…Ştiam că va fi multă suferinţă. Dar mai bine să ai parte de o fericire amară decât de o
viaţă cenuşie şi tristă…Atunci el doar mi-a spus: ‚Vino cu mine!’ Şi l-am urmat.
Niciodată după aceea n-am regretat. Niciodată. A fost multă suferinţă, şi teamă, şi
ruşine…Dar n-am regretat niciodată şi n-am invidiat pe nimeni. Aşa mi-a fost soarta. Aşa
e viaţa noastră. Aşa suntem noi. Dar, dacă în viaţă n-ar fi fost suferinţă, n-ar fi fost mai
bine, pentru că atunci nu era nici fericire, nici speranţă…Aşa cred…” Astfel, „sensul
călătoriei aventuroase – arată Paleologu – e, în final, ca şi pentru Ulise, întoarcerea
acasă…Numai întoarcerea, după toate încercările, luminează viaţa de acasă, întoarcerea
la femeia care, cu toată suferinţa, nu a regretat nicio clipă şi a aşteptat mereu. Ea este
Graalul.”
Există, în Călăuza, „o mulţime de aspecte şi de amănunte, unele stranii, altele de un
realism acut, care adâncesc şi amplifică sensul acesta”. Printre ele, adaugă Alexandru
Paleologu, ar fi aspectul „sordid, de o dezolantă delăsare al cadrului vieţii de dincoace de
Zonă”. Nu altfel arată locuinţa Stalkerului: „aproape de calea ferată, întunecată, cu pereţii
înnegriţi şi un singur pat mare cu lenjeria de mult neschimbată, în care dorm câteşitrei –
el, soţia şi fetiţa infirmă”. La toate se adaugă băltoacele de afară, bufetul sărăcăcios,
neatrăgător – într-un frapant contrast cu eleganta ţinută a poliţiştilor care interzic accesul
în Zonă: „cizme bine lustruite, căşti albe lucioase şi mănuşi albe cu manşetă lată,
motociclete puternice, cu motorul bătând silenţios şi sigur, arme automate”. Deşeurile din
Zonă însă par luminate de o aură magică. Bălţile de acolo nu sunt murdare, ci „au
vegetaţie în preajmă, semnalând proximitatea unor cursuri şi chiar căderi de apă limpede,
pe sub perdeaua cărora trebuie să treacă cei trei, desigur, cu un sens simbolic de
purificare”. Şi aici Alexandru Paleologu citează din Psalmul 50 al lui David: „stropi-mă-
vei cu isop şi mă voi curăţa, spăla-mă-vei şi mai presus decât zăpada mă voi albi”.
„Acesta, spune comentatorul, cred că e sensul trecerilor prin apă în filmul lui Tarkovski”.
Când, în pragul Camerei din Zonă, Călăuza îşi aminteşte de soţia şi fiica sa, „ploaia vine
ca o încuviinţare, ca un semn de reînnoire a dragostei şi a vieţii” (precum în Pildele lui
Solomon: „…bunăvoinţa lui e ca o ploaie de primăvară”). Se gândeşte atunci să le aducă
în acest spaţiu taboric: „Ce-ar fi să las totul baltă, să-mi iau nevasta şi fetiţa şi să venim
aici? Pentru totdeauna. Aici nu e nimeni. Nimeni n-are să le facă vreun rău.” Întoarcerea
acasă înseamnă „dragostea mereu nouă, mereu reîncepută, izvor de apă proaspătă, nu
băltoacă stătătoare”.
Nu puţini consideră Călăuza un film deprimant şi pesimist: după un drum istovitor, omul
se întoarce la aceeaşi existenţă cenuşie. Filmul lui Tarkovski – arată Alexandru Paleologu
– poate fi însă „adânc reconfortant” dacă ţinem seama că, „dincolo de un cenuşiu material
al existenţei există şi unul moral, care o meschinează fără leac chiar şi în cele mai
strălucitoare şi confortabile ambianţe”. Drept exemplificare, sunt folosite capodopere
cinematografice precum Noaptea lui Antonioni şi La dolce vita lui Fellini, unde se poate
vedea „cât de deprimant poate fi huzurul”. Cenuşiul material al existenţei (care, da,
uneori devine „o cumplită piedică în calea fericirii, poate degrada fiinţa şi o poate înrăi”)
poate fi transfigurat, neutralizat „printr-un noncenuşiu interior”, printr-o „policromie
sufletească dată de speranţă, încredere, dragoste, poezie, imaginaţie” – „valori ale
libertăţii, al cărei preţ nu e niciodată prea mare şi niciodată definitiv plătit”. Acţiunea
aceasta mereu reîncepută, de permanentă făurire din nou a fericirii, „e, poate,
asemănătoare muncii lui Sisif”. Efectul nu e zdrobitor, ci ziditor, şi „împlinitor”. Cine nu
îşi asumă suferinţa pentru a o transfigura, „alege o existenţă comodă”, „nu alege nici
libertatea, nici dragostea, nici fericirea; alege egoismul, orbirea, în pofida aparenţelor,
alege rolul lui Sisif. Alege neantul.”
În fine, Alexandru Paleologu îl citează pe istoricul de artă Gh. Kazar, care i-a trimis ca
feed-back la primul său articol despre Călăuza un comentariu la adresa personajului
numit Zona: „…Nu oamenii vor să pătrundă în Zonă, ci Zona trebuie să pătrundă omul şi,
în final, reuşeşte (imaginea cu fetiţa).” Forţă tainică şi de temut, Zona – „ambivalentă ca
şi balena albă a lui Melville” – nu este divină într-un mod „univoc”. Acţiunea ei asupra
omului e foarte asemenea unui „transcendent care coboară”, sugerează Paleologu,
folosindu-se de o sintagmă blagiană. Dar pentru a-l pătrunde pe om şi pentru a-l câştiga
(în chip tainic, lăuntric, nevăzut), este nevoie de pregătire din partea celor care se
încumetă să se apropie de ea şi să şi-o apropie. Astfel, „Zona se lasă cucerită numai de
cel care s-a lăsat pătruns de ea.”
Întorcându-se de unde a plecat, omul va aduce „esenţa Zonei” în viaţa sa „de acasă”.
Stalkerul se va întoarce din Zonă cu un câine lup („deloc feroce”, care „se comportă de
parcă şi-ar fi recunoscut stăpânul (aşa cum prima fiinţă care-l recunoaşte pe Ulise la
întoarcerea sa e Argos, căinele său credincios)”, un fel de „emisar al Zonei”: „animal
psihopomp, adică ghid al sufletului”. Călăuza – conchide Alexandru Paleologu – „este cel
care ajunge efectiv în ultima cameră a Zonei: camera de acasă”.