Modernismul este un curent literar apărut în sec XX ce reprezintă o tendinţă de

înoire în artele vizuale, arhitectură, muzică și literatură. Acest curent se

caracterizează prin negarea tradiţiei fiind un antonim al tradiţionalismului şi prin
impunerea unor noi principii de creaţie.În acest sens modernismul include curente
artistice inovatoare precum: simbolismul expresionismul dadaismul sau
suprarealismul.
Particularităţi moderniste
 preocuparea pentru o poezie de cunoaştere, poezia devenind o modalitate de
contemplare a lumii;
 se face apel la funcţia simbolică a limbajului;
 se cultivă principiul disonanţei;
 apare fragmentarismul;
 se impune estetica urâtului (trasatura prezentă in poezia lui T.Arghezi)
 apar metafore surprinzătare, revelatorii (în poezia lui Blaga)
 se observă intelectualizarea emoţiei (în poezia lui Barbu)
 caracteristica dominantă a limbajului ar fi ambiguitatea;
 se observă folosirea sintaxei eliptice şi contorsionată;
 depersonalizarea;
 dezumanizarea;
 metamorfoza;
 apare principiul fanteziei dictatoriale;
 poetii modernişti sunt indiferenţi la gustul publicului comun;
 noul limbaj se caracterizează prin: preferinţa pentru versul alb, tehnica
ingambamentului.
Poezia modernistă
*principiul disonanţei- eul liric este prins între trăiri contradictorii, între care nu
există nicio posibilitate de conciliere
*fragmentarismul- poemul modernist se constituie din secvenţe fară legături
evidente între ele
*metafora revelatorie- încearcă să scoată la iveală ceva ascuns despre faptele pe
care le relatează, prin intermediul mijloacelor concrete, imaginare, metaforele
revelatorii incearcă "revelarea unui mister"
*depersonalizarea- detaşarea artistului faţă de sentiment, pentru că acesta
reprezintă o "intoxicaţie a inimii" astfel,poezia modernistă este elaborată "la
rece", iar eul liric tinde să fie o prezenţă tot mai discretă
*dezumanizarea- reprezintă faza accentuată a depersonalizării
*metamorfoza- poetul modernist surprinde lucrurile, dar şi limbajul într-o
continuă metamorfoză, altfel spus, poetul goleşte cuvintele de toate semnificaţiile
lor, atribuindu-le serii noi şi o multitudine de sensuri.
*principiul fanteziei dictatoriale- poetul nu mai redă/exprimă, ci crează universuri
posibile , care se supun doar propriei sale imaginaţii
*tehnica ingambamentului- continuarea unei idei în versurile următoare, scrisă cu
literă mică de la început de rând.
Modernismuul în muzică
“Muzica este o putere spirituală în stare să lege toţi oamenii între ei.”

În limbajul muzical modern dispare uniformitatea agogică, metrică şi, uneori, cea
ritmică, prezente în creaţia preclasică şi clasică, clătinate apoi de romantici.
Descătuşată de tiranica organizare tonală, melodica obţine o libertate în
desfăşurarea ei. Frecvenţele disonanţei, prezente la moderni, duc la crearea unei
melodii cu sensuri expresive aride. Genurile muzicii moderne sunt hip hopul,
jazzul, muzica disco şi rockul.
Muzica modernistă română alaturi de George Enescu

George Enescu a manifestat încă din copilărie o înclinație extraordinară pentru

muzică, începând să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la vârsta de 5 ani apare în
primul său concert și începe studii de compoziție sub îndrumarea lui Eduard
Caudella. Enescu surprindea prin remarcabila polivalenţă muzicală, abordând
rondoul, sonata sau variaţiunea, dar şi prin felul unic în care stăpânea vioara şi
pianul, cu o maturitate şi o virtuozitate de necrezut pentru un copil de 11 ani. Nu
întâmplător, critica muzicală vieneză l-a numit ”un Mozart român”.

Rapsodia română nr. 1 în La major și Rapsodia română nr. 2 în Re major sunt

cele mai cunoscute piese orchestrale ale lui George Enescu. Au fost compuse în
perioada 1901-1902 (la numai 20-21 ani!) şi au fost publicate în 1904 la editura
muzicală pariziană  Enoch (Éditions Enoch). Sunt miniaturi simfonice bazate pe
folclor (preponderent orășenesc) și pe prezentarea unui grupaj de melodii tip
potpuriu, cu secvențe dezvoltătoare. Caracterul lor exotic, dinamismul, frumusețea
melodică, orchestrația spectaculoasă au făcut ca aceste piese să intre repede în
repertoriul marilor orchestre și să fie interpretate în concert ori în înregistrări
discrografice de către majoritatea marilor dirijori ai lumii.

Phoenix, cunoscută în Occident ca Transsylvania-Phoenix, este o formație

românească de muzică rock, înființată în 1962, la Timișoara.

Membrii formației au abordat numeroase subgenuri ale rock-ului; traseul stilistic al

formației a pornit de la muzică beat, evoluând spre rock psihedelic și de aici către
hard rock, cu un număr de experimente de rock progresiv. Phoenix a avut una
dintre cele mai neașteptate evoluții, dând naștere subgenului rock numit etno rock
(inspirat din folclorul românesc autentic). Formația Phoenix a compus de-a lungul
carierei circa 300 de piese.

Sigla formaţiei