METROLOGIE TRIDIMENSIONALĂ

1. Maşini de măsurat 3D
1.1. Principiul

Maşinile de măsurat 3D se compun în principiu din 3 axe de măsurare montate în serie

avînd un palpator montat la capătul ultimei axe. Prin măsurarea deplaărilor palpatorului
după cele trei axe se determină prin calcul coordonatele x, y, z ale punctului de contact
dintre palpator şi supraaţa de măsurat.

1.2 Configuraţii

Maşinile de măsurare 3D pot fi clasificate în 5 tipuri de configuraţii:

 Maşini tip „gît de lebădă”. Este cea mai veche configuraţie. Prezintă dezavantajul
limitării dimensiunii încărcăturii, iar cursele după axele y şi z sunt puţin precise
datorită portalului.
 Maşinile tip portal. Reprezintă cca. 90% din totalul maşinilor, au o mare capacitate
de încărcare şi prezintă avantajul poziţionării uşoar a pieselor.
 Maşinile tip pod au configuraţia unui pod rulant şi au deschideri de mai mulţi
metri (16 m, 6,35 m, 4,07 m pentru maşina Lambda de la DEA) şi acceptă sarcini
importante.
 Maşinile tip consolă (sau cu braţ orizontal). Maşinile de acest tip se încadrează ca
arie de răspîndire după maşinile portal. Sunt folosite în principal în atelierele de
tinichigerie sau în fabrici ca roboţi de măsurare. În acest ultim caz sunt concepute
ca nişte structuri uşoare din aluminiu care permit acceleraţii şi viteze mari de
deplasare.
 Maşinile tip cilindro – polare sunt cele mai puţin răspîndite şi sunt folosite în
principal pentru măsurări în cazul pieselor de revoluţie cum ar fi elemente de
carcase aeronautice, elemente ale motoarelor de avion sau ale propulsoarelor, etc.
Maşinile de măsurat cu n axe sunt maşini hibride, obţinute din combinaţii ale celor 5
configuraţii prezentate anterior. De exemplu maşina cu 4 axe se compune dintr-o maşină
tip portal echipată cu un platou turnant, sau maşina cu 6 axe compusă din 2 maşini
consolă montate faţă în faţă pe acelaşi şasiu şi utilizată pentru măsurarea caroseriilor auto.

1.3 Structura unei maşini de măsurat 3D

O maşină de măsurat 3D se compune din următoarele module (fig.3):

 Partea mecanică formată din placa de bază cu 3 ghidaje rectilinii realizate cu
patine aerostatice şi o motorizare realizată cu motoare de curent continuu;
 3 rigle de măsurare din sticlă sau oţel, gravate prin fotogravură şi prevăzute cu cîte
un detector cu fotodiode;
 panoul electronic pentru comanda numerică a deplasărilor maşinii, ca şi contorul
de indexare a valorilor deplasărilor detectoarelor în raport cu riglele gradate;
 un cap de palpare static sau dinamic ce stabileşte relaţia între contactul fizic a
palpatorului cu piesa şi citirea celor trei deplasări.
Fig.1 Maşini de măsurat tip portal

Fig.2 Robotul cu 6 axe folosit pentru măsurarea caroseriilor auto

1.4 Capul de palpare dinamic

Este tipul cel mai răspîndit deoarece permite măsurări pe toate direcţiile. Este constituit
dintr-o cuplă isostatică realizată între două piese printr-un triplet de trei legături lineare
inelare (cuple Boys), fig.4.

Fig. 3 Elementele componente ale unei maşini de măsurat 3D

Fig.4 Schema constructivă a unui palpator dinamic

utilizat în strctura unei maşini de măsurare 3D

Un arc reglabil menţine cele două piese de legătură în contact. Informaţia care
declanşează măsurarea este obţinută în momentul ruperii contactului electric stabilit între
cele două piese de legătură izostatică. Vîrful palpatorului fiind escamotabil, acest cap de
palpare nu permite decît măsurări punct cu punct.
1.5 Capul de palpare static

Acest cap este format dintr-un mecanism cu lame elastice c permite mici deplasări 3D a
palpatorului. Lamele elastice sunt echipate cu captori inductivi care dai informaţii asupra
poziţiei 3D a palpatorului. Cu ajutorul maşinii de măsurare se iniţializează poziţia capului
de palpare. Deplasările lamelor elastice procovate de contactul papatorului sunt anulate
prin iniţializarea maşinii (stabilirea punctului de zero). Revenirea în echilibru a
palpatorului declanşează procesul de măsurare. Repetabilitatea poziţionării palpatorului
este mai bună de 0,1 μm. Acest tip de palpator permite efectuarea de măsurări punct cu
punct, oferind posibilitatea iniţializării poziţiei palpatorului, fapt ce asigură autocentrarea
în cazul alezajelor sau canelurilor de mici dimensiuni.

1.6 Capul de palpare – măsurare

Acest cap este prevăzut cu un sistem care permite măsurarea instantanee a celor 3 mişcări
relative de deplasare între palpator şi cap. Maşina de măsurare iniţializează poziţia
palpatorului în aşa fel încît acesta rămîne în permanenţă în limitele curselor pe cele trei
direcţii. Deplasările palpatorului în timpul măsurării, pe cele trei direcţii, sunt adăugate
valorilor măsurate de către riglele maşinii de măsurat. Acest mod de lucru permite
efectuarea măsurărilor continui, cum ar fi relevarea formelor la scanare.

1.7 Sisteme de coordonate şi etalonare a palpatorului

La o maşină de măsurare 3D se poate identifica un sistem de coordonate definit prin axele

de deplasare a maşinii, căruia îi sunt asociate un reper maşină şi un reper de măsurare
ce permit luarea în considerare a modificărilor reperelor datorate tipului de palpatoare
folosite.
 Reperul maşină. Cele 3 direcţii sunt definite prin direcţiile generale ale celor 3
ghidaje. Originea sistemului de axe este stabilită prin punctele de origine fixate prin
construcţie pe cele 3 rigle de măsurare. În acest sistem sunt exprimate valorile Xc, Yc, Zc
a celor 3 contoare amplasate în faţa riglelor de măsurare.
 Reperul de măsurare. Marea diversitate de formă a pieselor de măsurat şi
accesibilităţii suprafeţei de palpare necesită utilizarea succesivă a numeroase tipuri de
palpatori ca forme şi dimensiuni. Fiecare palpator este de obicei de formă sferică şi
punctul de contact cu piesa poate fi oricare punct al sferei. Acest punct fiind necunoscut,
în momentul măsurării i se atribuie releveele a trei semnale: coordonatele centrului sferei
palpatorului, sensul de palpare şi raza palpatorului. Aceste informaţii permit calculul
ulterior al punctului de contact palpator / piesă.

Fig.5 Sistemele de coordonate şi etalonarea

palpatorului la maşinile de măsurare 3D.
 Coordonatele centrului diferitelor sfere ale palpatoarelor sunt exprimate printr-un acelaşi
reper definit prin operaţia de etalonare. Pentru aceasta este necesar ca, prin calcul, să
facem să coincidă centrul sferei palpatorului cu centrul O a unei sfere de referinţă fixat pe
batiul maşinii. În acest caz, sistemul de referinţă de măsurare este dat de cele 3 axe
paralele cu axele de deplasare a maşinii (cu excepţia cazului maşinilor tip cilindro –
polare) şi originea sa se confundă cu centrul O al sferei de referinţă.
Procesul de etalonare a centrului palpatorului constă în măsurarea de către palpator a n
puncte pe o sferă de referinţă, apoi, prin calcul, în identificarea în reperul maşină a trei
coordonate Uj, Vj, Wj ale centrului sferei de referinţă. Fiecărui palpator j i se asociază
astfel trei constante Uj, Vj şi Wj. Coordonatele Xs, Ys şi Zs ale centrului ω j a sferei
palpatorului, numit punct iniţial, vor fi exprimate prin reperul de măsurare prin 3 relaţii:
Xs = Xc – Uj Ys = Yc – Vj Zs = Zc – Wj
În care Xc, Yc şi Zc sunt coordonatele date de contoarele celor trei rigle de măsurare ale
maşinii.

1.8 Calculul punctelor măsurate

Punctul de contact real dintre palpator şi suprafaţ măsurată fiind necunoscut, lui i se
substituie un punct de contact estimat sau punct măsurat. Acesta din urmă este calculat
plecînd de la coordonatele punctului iniţial (centrul palpatorului), a sensului de palpare şi
razei palpatorului. Pentru aceasta admitem ipoteza că punctul de contact căutat se află la
intersecţia sferei de palpare şi normala la suprafaţa care trece prin punctul iniţial (fig.6).

Palpator

Punct iniţial
Punct măsurat

Suprafaţa ideală asociată local

ansamblului punctelor iniţiale
(criteriul celor mai mici pătrate)

Suprafaţa reală

Punctul real de contact

Fig.6 Localizarea punctelor măsurate în raport cu suprafaţa reală

Natura suprafeţei nominale fiind cunoscută, calculul punctului măsurat se face parcurgînd
următoarele etape:
1 – se associază o suprafaţă nominală trecînd printre punctele iniţiale (conform criteriul celor
mai mici pătrate)
2 – se calculează normala ni la suprafaţa nominală, trecînd prin punctul iniţial ω i şi orientată
spre exteriorul materialului (în sensul palpării)
3 – se calculează coordonatele punctului măsurat Mi (sau punctul de contact estimat) dat de
relaţia vectorială:
 OM i O i r ni
unde r este raza sferei tijei palpatorului.
Atunci cînd suprafaţa nominală este de natură necunoscută, normala la suprafaţă poate fi
fixată arbitrar sau estimată local. În acest ultim caz se măsoară două puncte suplimentare în
vecinătatea punctului iniţial considerat, iar normala este definită prin planul care trece prin
cele trei puncte.

2. Reprezentări ale suprafeţelor geometrice

Forma geometrică a pieselor este determinată prin suprafeţele geometrice care le delimitează.
O suprafaţă geometrică este un element de formă geometrică, de exemplu o porţiune de plan,
o porţiune dintr-un cilindru, de con, etc.Modelarea geometrică a unei piese presupune două
aspecte:
 O modelare a formei reale create printr-un procedeu de fabricaţie şi
 Modelarea formei ideale definită printr-un desen sau alt mijloc informatic.
Elementele formei geometrice constitutive ale unei piese sunt definite:
 În manieră realistă prin ansamblul punctelor măsurate şi prin elementele geometrice de
substituţie, şi
 În manieră ideală prin elementele geometrice nominale.
Tolerarea permite limitarea variaţiei elementelor geometrice reale în raport cu elementele
geometrice nominale. Modelarea formelor geometrice se bazează pe geometria euclidiană
asfel încît vom păstra vocabularul tradiţional în care noţiunile dreaptă, cerc, plan, sferă,
cilindru şi tor definesc suprafeţe şi linii de lungime infinită şi formă ideală.

2.1 Modelarea formei reale a unei piese

2.1.1. Elemente geometrice reale

Suprafeţe geometrice reale

Suprafeţele geometrice reale sunt definite ca interfeţe materie – mediu care
delimitează forma reală a unei piese. Geometria acestor interfeţe depinde de modul de
obţinere a lr, de natura materialului, de temperatură, de starea higrometrică, de starea de
tensiuni, etc. Pentru o stare dată a acestor parametri, suprafaţa geometrică reală este definită
prin ansamblul tuturor punctelor aparţinînd interfeţei material – mediu. Denumirea unei
suprafeţe geometrice reale se face cu aceeaşi termeni ca şi cei folosiţi în cazul geometriei
suprafeţelor perfecte adăugîndu-se calificativul real sau de suprafaţă definită. Vom vorbi deci
de plan real sau de suprafaţă definită plană, de suprafaţă cilindrică sau de suprafaţă definită
cilindrică, etc. Suprafeţele geometrice reale care delimitează interfaţa material – mediu sunt
suprafeţe definite plane, sferice, cilindrice, conice şi tor. Noţiunea de suprafaţă reală include
toate celelalte forme de suprafeţe (suprafeţe regulate, de racordare, Bezier, etc.).
O suprafaţă geometrică reală particulară este planul median real a două suprafeţe plane
definite. Această suprafaţă este constituită de ansamblul mulţimilor de perechi de puncte care
pot fi luate urmînd „o direcţie” pe ansamblul celor două suprafeţe plane definite. Planul
median real nu este deci în mod direct o interfaţă material – mediu.
Prin extensie, se poate defini o suprafaţă geometrică reală ca fiind un ansamblu de
puncte legate de o suprafaţă continuă şi care au o abatere geometrică în raport cu o suprafaţă
geometrică ideală.
Linii geometrice reale
O linie geometrică reală este o înşiruire de puncte situate pe o linie continuă şi care
prezintă abateri geometrice în raport cu o linie geometrică perfectă (dreaptă sau cerc). În
practică o linie geometrică reală poate fi obţinută în două moduri:
 Prin intersecţia unei suprafeţe geometrice ideale cu o interfaţă material – mediu. Se
pot exemplifica: o generatoare reală aparţinînd unei suprafeţe definite cilindrice (sau
conice); un cerc real aparţinînd unei suprafeţe definite cilindrice; o dreaptă reală
aparţinînd unei suprafeţe definite plane. Toate aceste linii reale au fost obţinute ca
intersecţii a unei suprafeţe reale şi un plan judicios ales.
 Ca un ansamblu de puncte construite plecînd de la o suprafaţă reală. De exemplu axa
reală a unui cilindru sau a unui con obţinută a ansamblul tuturor cenmtrelor cercurilor
construite plecînd de la o suprafaţă cilindrică definită (sau conică), sau cercul real
obţinut prin proiecţia într-un plan a ansamblululi punctelor aparţinînd unei suprafeţe
cilindrince definite.
De remarcat că o linie geometrică reală nu poate fi determinată printr-o operaţie de
construcţie geometrică.

Puncte geometrice reale

Punctele geometrice reale sunt obţinute plecînd de la suprafeţe reale. De exemplu
intersecţia dintre o dreaptă şi o suprafaţă geometrică reală, mulţimea perechilor de puncte
reale, intersecţia dintre o linie geometrică reală şi un element geometric ideal, centrul unui
cerc real, etc.

2.1.2 Elementele geometrice definite şi măsurate de o maşină de măsurare 3D

Din motive practice şi economice „măsurarea” unui element geometric real nu se

poate face decît printr-un număr limitat de puncte. Cu ajutorul unei maşini de măsurare
tridimensională, fiecare element geometric real este cunoscut printr-un ansamblu finit de n
puncte definite, din care se deduc, prin compensarea razei poalpatorului, un ansamblu de n
puncte măsurate.
Prin convenţie ansamblul punctelor definite şi al punctelor măsurate sunt desemnate
prin numele elementului geometric folosit în geometria suprafeţelor perfecte, la care se
adaugă calificativul definit sau măsurat. În acest caz liniile şi punctele definite sau măsurate
au precizate de obicei şi numele suprafeţelor cărora le aparţin. De exemplu dreapta măsurată
DR11 pe planul PL8, punct măsurat PT18 pe sfera SP2, etc.
De remarcat că elementele geometrice definite sunt obligatoriu obţinute prin contactul
unui palpator cu o interfaţă material – mediu.
Suprafeţele geometrice definite pot fi plane, sferice, cilindrice, conice, torice, ca şi
toate suprafeţele ce constituie interfeţe material – mediu.
Liniile definite pot fi drepte sau cercuri definite obţinute ca intersecţii a unui plan sau
unui cilindru perfect cu o suprafaţă reală compatibilă cu natura liniei căutate.
Un punct este definit în urma unui contact între palpator şi o suprafaţă definită.
Conform modului de calcul descris la paragraful 1.8, elementele măsurate sunt deduse
ca elemente definite. Lista elementelor măsurate este astfel aceeaşi ca şi licta elementelor
definite la care se adaugă lista elementelor măsurate obţinute prin aceleaşi construcţii
geometrice ca cele descrise pentru elemente geometrice reale, ca de exemplu planul median
măsurat de două plane măsurate, axele măsurate ale cilindrilor sau conurilor măsurate, centrul
măsurat al unui cerc măsurat ca şi punctul măsurat centrul perechilor de puncte măsurate.
2.1.3 Elementele geometrice asociate elementelor măsurate

Asocierea unui element geometric perfect unui ansamblu de puncte rămîne una din
problemele fundamentale ale măsurării 3D. Această asociere este necesară fiecărei etape a
procesului de interpretare a măsurătorilor. Întradevăr, ea permite mai întîi, cu un criteriu
bazat pe metoda celor mai mici pătrate, să se definească normalele la punctele de contact între
palpator şi suprafaţă şi să se calculeze ansamblul punctelor măsurate, apoi să se dea, urmare a
diferitelor criterii o reprezentare simplificată a geometriei reale a piesei, ea permite deasemeni
să se efectueze controale prin calibru numeric, să se asocieze o referinţă sau un sistem de
referinţă mai multor elemente măsurate şi să se calculeze abaterea de formă în cazul în care
maşina de măsurare permite măsurarea suprefeţei printr-un număr mare de puncte.
Identificarea unui element geometric perfect, reprezentativ pentru un ansamblu de
puncte, trebuie să permită definirea naturii elementului geometric, orientarea sa, poziţia şi
dimensiunile intrinseci. În măsurarea tridimensională, natura elementului geometric este
impusă totdeauna spre deosebire de alte caracteristici obţinute prin optimizări, pentru care pot
fi impuse unele restricţii geometrice, criteriile de optimizare fiind numeroase. Astfel, pot fi
enumerate 5 criterii de optimizare principale şi anume:
 Criteriul lui Gauss sau al celor mai mici pătrate conform căruia suma pătratelor celor
mai mici distanţe între punctele măsurate şi elementul geometric asociat trebuie să fie
minime.
 Criteriul Cebîşev sau „minimax” conform căruia cea mai mare dintre cele mai mici
distanţe între punctele măsurate şi elementul geometric asociat trebuie să fie minimă.
 Criteriul tangentei conform căruia elementul geometric asociat trebuie să fie situat de
aceeaşi parte cu ansamblul punctelor măsurate şi în contact cu cel puţin un punct
măsurat. Se alege în general partea exterioară materialului.
 Criteriul minimului circumscris conform căruia elementul geometric asociat (cerc,
sferă, cilindru, tor) trebuie să aibă raza cea mai mică posibilă şi să fie situată în
exteriorul ansamblului punctelor măsurate.
 Criteriul maximului înscris conform căruia elementul geometric asociat (cerc, sferă,
cilindru sau tor) trebuie să aibă raza cea mai mare posibilă şi să fie situat în interiorul
ansamblului punctelor măsurate.
Observaţii:
Cele 5 criterii descrise mai sus nu sunt limitative. Numeroase alte criterii, mai bimne adaptate
aplicaţiilor pot fi definite în principal pentru calculul distanţei minimale (sau maximale) dintre
două plane paralele, în asocieri de mai mulţi cilindri coaxiali, în asocierea sistemelor de
referinţă sau încă în controlul poziţionării. Utilizarea tuturor acestor criterii în metrologia 3D
este adesea contestată datorită nesingularităţii matematice a rezultatelor, prin absenţa
normalizării şi prin invaliditatea rezultatelor atunci cînd sunt obţinute pe suprafeţe măsurate în
prea puţine puncte. Tabelul 1 prezintă posibilităţile oferite de cele 5 criterii principale.
Parametrii geometrici Aplicabil Unicitatea
Criteriul elementelor rezultatelor
Orientare Poziţie Intrinseci De întindere
limitată
Gauss Da Da Da Da Da
Cebîşev Da Nu Nu Da Nu
Tangentă Da Da Da Da Nu
Minim Da Da Da Nu Nu
circumscris
Maxim Da Da Da Nu Nu
înscris
În prezent pe majoritatea maşinilor de măsurare 3D sunt utilizate numai criteriile Gauss şi
tangentei, fără posibilitatea impunerii de restricţii parţiale parametrilor geometrici. Criteriul
Gauss permite definirea punctelor măsurate în toate situaţiile, ceea ce înseamnă că poate
calcula decalajele induse de raza palpatorului. Singur sau asociat cu criteriul tangentei la
suprafaţa liberă a materialului, criteriul Gauss permite definirea elementelor geometrice
asociate ansamblului punctelor măsurate.

2.2. Modelarea formei geometrice ideale a unei piese

2.2.1 Elemente geometrice nominale

Forme geometrică ideală a unei piese este determinată de suprafeţele geometrice nominale
care le delimitează, ce răspund criteriilor geometrice particulare traduse implicit prin normele
desenului tehnic. Întradevăr, suprafeţele nominale sunt în general paralele sau perpendiculare
cu direcţii particulare şi răspund normelor de racordare, intersecţie, tangentă, etc. Natura
fiecărei suprafeţe este recunoscută implicit datorită experienţei specialiştilor. Poziţiile relative
între elementele geometrice nominale sunt definite prin dimensiuni.

2.2.2 Tolerarea

Tolerarea permite limitarea abaterilor geometrice între forma geometrică reală şi forma
geometrică ideală. Normele prevăd limitarea abaterilor definind două mari clase de toleranţe:
 Toleranţe dimensionale care se aplică numai dimensiunilor locale reale (lineare între
două puncte sau unghiulare între două linii);
 Toleranţe geometrice care limitează, pentru fiecare element geometric al unei piese,
cele 4 aspecte: formă, poziţie, orientare şi bătaie.
Specificaţiile pentru toleranţele geometrice prevăd următoarele reguli:
 Elementul tolerat (sau elementul geometric real) trebuie inclus într-o zonă de tolerare;
 Zona de tolerare este definită printr-o porţiune de spaţiu funcţie de natura elementului
tolerat;
 Zona de tolerare poate fi situată îăn raport cu o referinţă sau un sistem de referinţă
construit plecînd de la elemente de referinţă (sau elemente geometrice reale).
Se poate stabili o relaţie între toleranţele dimensionale şi cele geometrice folosind condiţia
maximului de material M şi numai în cazul unui cilindru în intersecţie cu două suprafeţe plan-
paralele, condiţia înfăşurătorii I.

2.2.3 Comparaţie pe aceeaşi piesă a diferitelor modele geometrice

Pe acelaşi exemplu a unei piese în care este prelucrat un alezaj, putem ilustra schematic,
diferite tipuri de modelări:
 Modele ale suprafeţelor nominale şi tolerarea lor

Fig……………

Suprafeţele nominale sunt paralele sau perpendiculare cu două direcţii preferenţiale. Tolerarea
defineşte în acest caz:
 Zonele de toleranţă pt. planeitate, paralelism şi localizare
 Limitele distanţelor locale a tuturor perechilor de puncte luate între două suprafeţe
considerate plane şi paralele (limita minimă 64) şi pe un alezaj (limita maximă 40,05)
 O condiţie a învelitorii astfel ca cele două plane reale să fie incluse între două plane
paralele între care există o distanţă de 64,5 mm
  O condiţie a învelitorii astfel ca alezajul real să fie situat la exteriorul unui cilindru
perfect cu diametrul de 40 mm.

 Modele ale elementelor geometrice reale

Suprafeţele reale sunt definite prin interfaţa material – mediu exterior, iar axa reale este
definită ca linia ce conţine toate centrele cercurilor conţinute într-o infinitate de „intersecţii
normale” ale alezajului real.

Fig…………………….

 Modelul ansamblului punctelor de contact dintre palpator şi suprafaţa reală

Acestea sunt puncte măsurate reprezentative ale suprafeţelor reale. Ele sunt deduse din
puctele determinate scăzînd raza palpatorului.

Fig……………..

 Modelul suprafeţelor de substituţie

Acestea sunt suprafeţe perfecte, limitate de un contur, avînd abateri de orientare şi poziţionare
în raport cu suprafeţele nominale, care trec prin mijlocul punctelor măsurate conform
criteriului celor mai mici pătrate şi pot fi tangente la cota liberă a materialului.

Fig……………..

3. Etapele corecte de control şi măsurare 3 D a unei piese mecanice

Fig…………..

Operaţiile de control şi măsurare 3D pot fi grupate în 2 grupe distincte: o grupă de măsurare

care permite achiziţia punctelor măsurate şi o grupă de prelucrare care permite, prin calcule,
identificarea, interpretarea şi verificarea specificaţiilor geometrice. Gama de măsurări
necesară a fi efectuată pe o maşină de măsurare 3D trebuie să ia în considerare toate
restricţiile tehnice obişnuite legate de calitatea măsurătorilor. Domeniul metrologic se sprijină
pe o bază de date achiziţionată în timpul măsurării, care poate fi executatăpe un calculator
independent de maşina de măsurat. Metodologia urmată pentru concepţia celor două grupe
poate fi descrisă în patru etape.

3.1. Prima etapă: inventarierea elementelor geometrice reale

Analiza desenului de execuţie trebuie să permită inventarierea elementelor geometrice

referitoare la specificaţii şi alegerea ansamblelor de puncte cele mai reprezentative. Cum
există puţine reguli de efectuare a acestei alegeri, experienţa joacă un rol esenţial, astfel încît
pot fi enunţate următoarele reguli:
 Natura elementelor geometrice trebuie aleasă din lista disponibilă în programul de
măsurare (punct, dreaptă, cerc, plan, sferă, cilindru, con).
 Natura elementelor geometrice trebuie să ţină seama de mărimea suprafeţei (de
exemplu alegerea între un cilindru şi un cerc) şi de distanţa caracteristicii geometrice
 căutate în raport cu suprafaţa (de exemplu intersecţia axei unui cilindru de mică
înălţime cu un plan depărtat de suprafaţa cilindrului)
 Numărul punctelor trebuie să fie superior sau egal cu numărul parametrilor
elementului geometric
Natura Nr.puncte Natura Nr.puncte Natura Nr.puncte
Dreaptă 2 Plan 3 Cilindru 5
Cerc 3 Sferă 4 Con 6