Argument

(pentru inceputul argumentului)

Intalnim diferite probleme in conducerea organizatiilor deoarece apar diferite neantelegeri la nivelul
compartimentelor de conducere din cauza eforturilor permanente de a-si sporii eficienta financiara intr-un timp relativ scurt,
abandonand partial problema calitatii si performantei produselor sau serviciilor. Acest aspect din interiorul organizatiilor a dus
la cresterea costurilor suportate de client din cauza defectelor sau deteriorarilor neasteptate, aparute dupa cumparare
ducand la diminuarea cifrei de afaceri, si nu numai, a organizatiei furnizoare.

Calitatea costa si acest fapt nu poate fi negat. Dar la fel de clar este si faptul ca mai scumpa este non-calitatea. Masurarea
calitatii printr-un sistem specializat ar costa timp si bani, ca si studierea unui proces si reproiectarea sa pentru a fi mai
eficient. Ideea vehiculata conform careia calitatea este mai scumpa se datoreaza nemasurarii pretului non-calitatii.

Pentru a intelege costul pe care il are in mod real non-calitatea, vom incepe prin a defini termenul de fabrica de erori.
Aceasta expresie se refera la mijloacele si eforturile care se folosesc intr-o organizatie, dar care nu aduc nici o valoare
adaugata activitatii acesteia si care, in consecinta, inseamna un cost. Unele dintre consecintele provocate de aceasta fabrica
de erori sunt:

o dublarea unor procese;

o repetarea lucrarilor;

o corectarea erorilor;

o suportarea costurilor din reclamatii la adresa lucrarilor si serviciilor prost efectuate;

o inmagazinarea unor excedente ne-necesare.

Acestea sunt doar cateva exemple. Costul proastei calitati in sectoarele administrative presupune intre 20% si 35% din
costurile totale din aceste departamente.

Aceasta cifra este o estimare; ea poate varia in functie de sectorul organizatiei si chiar de la o organizatie la alta in cadrul
aceluiasi sector. In anii '60 si '70, costul proastei calitati se folosea in principal pentru a masura costurile de fabricatie.

Nu sustinem ideea conform careia calitatea ar fi gratuita, ci faptul ca, facand o comparatie intre costul pe care il presupune
aceasta si costul proastei calitati, este mai economic si mai rentabil sa muncim conform principiilor excelente.

Politica in domeniul calitatii, obiective si orientari generale ale unei organizatii (societati comerciale) in ceea ce priveste
calitatea sunt exprimate oficial prin manualul de management integrat (MMI), sistem de mangement al calitatii, prin care se
controleaza organizatia, in ceeea ce priveste calitatea.

Cel mai mare impediment in implementarea sistemelor de asigurare a calitatii este faptul ca producatorii nu constientizeaza
avantajele ei economice.

Răspunderea pentru calitate

Astăzi calitatea rămâne mai importantă ca oricând, indiferent de schimbările

generate de globalizarea economiilor sau prin prisma cui este privită.

Din păcate, de multe ori conştientizarea importanţei calităţii apare la majoritatea

consumatorilor mai ales ȋn cazul producerii unor nemulţumiri sau serioase pagube materiale
ori este afectată starea de sănătate.

Când este implicată şi siguranţa consumatorilor, calitatea capătă dimensiuni şi

importanţă crescute, iar respectarea specificaţiilor tehnice şi a standardelor de produs devin
esenţiale.Aceste le conferă clienţilor ȋncrederea ȋn calitatea mărfurilor achiziţionate, precum
şi posibilitatea schimbării lor cu altele corespunzătoare calitativ, ȋn eventualitatea
identificării anumitor defecte.
 Responsabilă cu respectarea standardelor de produs este funcţia de calitate a
producătorilor iar inspectorii, tehnicienii, inginerii, auditorii etc. acţionează ȋncă din etapa de
cercetare – dezvoltare a noului produs, precum şi pe toată durata procesului tehnologic,
pentru a asigura calitatea produsului final. Prin monitorizarea ȋnregului proces şi prin analiza
datelor, ei pot identifica neconformităţile şi pot ȋntreprinde acţiunile corective şi preventive
impuse.

Tot pe linia acţiunilor ȋntreprinse ȋn vederea obţinerii şi menţinerii unor

produse/servicii de calitate se ȋnscrie şi tendinţa ca din ce ȋn ce mai mulţi producători,
indiferent de dimensiunea sau de domeniul activităţii lor, să apeleze la implementarea
standardelor din domeniul managementului calităţii şi la certificarea sistemelor create.

Cu toate acestea, aplicarea şi respectarea standardelor de produs şi a celor din

domeniul managementului calităţii nu garantează automat şi lipsa defectelor ȋn produs
şi/sau siguranţa lor, prin standarde nefiind specificate decât minumul de cerinţe care trebuie
ȋndeplinite şi care nu pot practic preveni ȋn totalitate erorile posibile.

Standardul SR EN ISO 9000:2000 recomandă ca termenul de ,,calitate” sănu fie

utilizat ȋn mod izolat, pentru a exprima gradul de excelenţă ȋntr-un sens comparativ sau
pentru evaluări tehnice ȋn sens cantitativ.

Pentru a exprima aceste doua sensuri este preferabil să fie utilizat un calificativ:
-calitatea relativă atunci când entităţile sunt clasificate ȋn funcţie de gradul lor de
excelenţă sau ȋn sens comparativ;

-nivelul calităţii ȋntr-un sens cantitativ;

-măsura calităţii atunci când sunt efectuate evaluări tehnice precise.

Cerinţele pentru calitate sunt definite ca reprezentând expresii ale nevoilor sau
traducerea lor ȋntr-un ansamblu de cerinţe, privind caracteristicile unei entităţi, exprimate ȋn
termeni cantitativi sau calitativi, pentru a face realizarea şi examinarea entităţii
respective.Cerinţele pentru calitate se referă, ȋn egală măsură, la cerinţele pieţei, cele
contractuale, cerinţele interne ale ȋntreprinderii şi cerinţele societăţii.

O importanţă deosebită se acordă ȋn prezent definirii cerinţelor societăţii referitoare

la calitate. Acestea reprezintă obligaţii ce decurg din legi, regulamente, reguli, coduri, statute
şi ele vizează ȋn principal protecţia vieţii, sănătăţii persoanelor şi a mediului ȋnconjurător,
valorificarea corespunzătoare a resurselor naturale, conservarea energiei.

Răspunderea juridică pentru produs este un termen generic, utilizat pentru

descrierea obligaţiei ce revine producătorului, sau unei alte părţi, de a despăgubi pentru
pierderile datorate unor daune corporale, materiale sau de altă natură, cauzate de un
produs.

Ȋn concepţia modernă, răspunderea pentru calitate revine producătorului,

transportatorului, distribuitorului ȋn funcţie de sarcinile ce le-au revenit.
 Printre factorii care au contribuit la creşterea răspunderii pentru calitatea
produselor pot fi amintiţi următorii:
-lipsa de cunoştinţe de specialitate a consumatorilor;

-producţia de serie şi ȋncercarea de a reduce costurile prin neglijarea, diminuarea

costurilor noncalităţii;

-punerea ȋn evidenţă (ȋn reclamă, prospect, catalog etc.) a aspectelor aparent

avantajoase (şi nu a celor mai importante sub aspect calitativ);

-lipsa de supraveghere şi control a pieţei de către specialişti;

-lipsa de informare, avertizare si instruire a consumatorilor.