Sunteți pe pagina 1din 128

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR.

CUVÂNT ROMÂNESC
Revistă de literatură Director: Ovidiu Constantin Cornilă

Anul IV, nr. 6, semestrul I, 2022


Fondată la Madrid în 2019

Editor: Uniunea „Lucian Blaga”


a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania și
Editura Ego Liberum
1
ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

2
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

CUVÂNT ROMÂNESC

Revistă de literatură
Anul IV, nr. 6

Mai 2022

3
ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

CUVÂNT ROMÂNESC
Revistă semestrială de literatură
Fondată la Madrid în anul 2019

Fondator:
Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania

Editor:
Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania
Editura Ego Liberum

Director:
Ovidiu Constantin Cornilă

Redactori:
Eugeniu Nistor
Cezar C. Viziniuck

Secretar de redacție:
Mariana Vlad

Machetare, tehnoredactare și design:


Clementina Constantin, Cornel Drinovan

Corector:
Ana Maria Cornilă

Coperta: Clementina Constantin

Corespondență:
cuvantulromanesclb@yahoo.com

Depozitul legal:
M-24473-2019

ISSN:
2659-9929

4
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Editorial

Directorul revistei

CUVÂNT ROMÂNESC

Ovidiu Constantin Cornilă

Povești călătoare, între destin și suflet


Știu tot ce e departe de tine, atât de departe, nicio prejudecată ființa românească sunt religia
încât nu mai există aproape, se destăinuie unul celor care taie și spânzură. Oamenii și-au aplecat
dintre personajele reale din cele patruzeci și capetele, asemenea vitelor de povară: unii au
trei de povestiri pe care scriitorul și jurnalistul acceptat corvoada fiecărei zile, începând de la
Ciprian Apetrei le-a adunat de prin lumea largă mofturile vânzătoarei semi-analfabete și grase
și pe care le-a numit simplu și de efect Povești de la APROZAR până la nepăsarea imbecililor din
călătoare. O frază care anticipează un drum Parlament sau Guvern. Ar ridica privirea către
lung, poate niciodată terminat... cer, să primească un răspuns. Divinitatea, însă,
El însuși emigrant în Bretania, o provincie nu mai este, tot din cauza sistemului. Afirmă
din nordul Franței, autorul folosește aceste Paul Gabor, un scriitor român din Spania: iar
mici spovedanii asemenea unei prisme pentru Dumnezeu... ce să mai spun despre Dumnezeu?
a ne deschide în fața ochilor o perspectivă Cred că a dispărut complet, uneori am senzația că
aproape himerică a condiției românului plecat l-au ascuns chiar ei pentru a aplica nestingheriți
volens-nolens din țara mamă și ajuns prin toate religia furtului și a imposturii, a expozițiilor de
ungherele Planetei albastre. moaște și a cisternelor cu apă binecuvântată, a
Înainte de a mă apleca asupra efervescen- amestecului murdar în afaceri și politică...
telor păreri despre istoriile de viață, pățanii și Sătui de dezamăgirea perpetuă a fiecărei
remarci dulci-amărui, se cuvine să abordez zile, românii emigranți au decis să își ia soarta
cauza, ceea ce, de fapt, a împins aproape în mâini și să respire o gură de aer străin. Cei
cinci milioane de români (dacă nu cumva mai mai curajoși, sau siliți să fie curajoși, ca în cazul
mult) în afara granițelor țării mamă. Este logic, marinarilor care, dacă erau prinși schimbând
intuibil, aproape enervant de simplu: sistemul valută, riscau închisoare grea, plus excluderea
românesc, cel care, ajutat de o conducere sado- socială a familiilor, s-au cărat pe șustache înainte
masochistă, anti-națională și perfidă, purcede ca nea Ceașcă să fie executat de camarazii noștri
a schilodi ani la rândul societatea, oamenii și de la est. Cea mai mare parte însă au ajuns în
visurile lor. Sistemul (roșu sau democrat... La Occident și Orient după instaurarea așa-zisei
ce ne-a servit revoluția?) în care încăpățânarea democrații de după nouăzeci. Tot cu substrat
de a fura, demoraliza, pasiunea de a biciui fără roșu, desigur.
5
Editorial ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Ad astra, per aspera, spune dictonul latin, Când visezi oameni din țara unde stai, visezi în
adică prin efort ajungem la triumf. Așa își limba lor. Dar când vei iubi... vei iubi, negreșit,
planifică mai toți cei care sunt îmbătați de iluzia românește...
Vestului, nu numai prin gândul că ai putea avea Chiar dacă printre cei plecați există elemente
o oportunitate, ci și prin elogiile aduse întocmirii răzvrătite, care atacă românitatea, scuipând
unui rost în afară de către cei care l-au cunoscut veninul dezamăgirii lor personale și punându-l
deja. Nu încape îndoială că, oricât am apleca pe seama unei nații nevinovate, apărătorii ei de
urechea la frumoasele povești de peste hotare, drept nu o lasă la întâmplare. Așa, cu titlu de
nu neapărat călătoare, cele rostite subiectiv și surpriză, pentru că viața însăși este o surpriză,
pompos la un șpriț de pățiții norocoși prietenilor ei își primesc palmele de rigoare chiar de la cei
și cunoscuților, adevărul este cu totul diferit. de la care se așteaptă cel mai puțin. La trecerea
Aproape diametral opus, în multe dintre cazuri. de pietoni nimeni nu vorbește limba română,
Începutul, fie el visat într-un autocar, tren, tir se destăinuie cu tristețe unul dintre cetățenii
sau avion, se arată efervescent, entuziast, trăit acestei lumi. Aparent, așa este, însă și trotuarele
la cote sinonime cu paroxismul. Întregul univers au urechi. Limba română se vorbește în inimă,
devine roz, pe autostradă câinii umblă cu colacii ar veni replica. Se vorbește la perfecție de toți
în coadă, banii curg gârlă. Ce mai, un basm mai cei care o onorează de la mii de kilometri, de la
dulce și promițător decât cea mai siropoasă doctori, profesori, ingineri, scriitori, funcționari,
telenovelă. Numai că, odată ajunși la destinație, oameni simpli, care păstrează vii limba, tradiția,
puțini se pot lăuda cu o soartă prielnică. spiritul țării oricum, oricând, fără motiv. Doar
Realitatea este cu totul alta: românilor li se dau pentru că simt, se simt uniți. Noi, cei din afară,
cele mai de jos joburi, sunt umiliți, plătiți prost, avem o altă percepție a apartenenței și dăm
se alimentează ca vai de mama lor. Sunt năuciți. o definiție diferită a dorului. Poate că aceasta
Nu mai au putere nici să viseze. Unii rezistă, alții, este adevărata iubire de țară. Chiar dacă, în
înspăimântați, se întorc în Românica lor cea de pofida faptului că situația actuală încă alungă
toate zilele, preferând biciul lung sabiei scurte, românii peste hotare, așa cum, de altfel, a
sau, cum se spune în termeni de biliard: lovitura făcut-o de zeci de ani, România este una, iar
cu manta. Dacă suferința și bătaia de joc sunt sentimentul apartenenței de neam este poate
parte din meniul zilei, măcar să fie acasă. cel mai puternic instinct de supraviețuire,
Și totuși, eroii fiecărei zile departe de țară, un fel de blestem frumos care ne-a fost dat.
tânjind după ea, cu sufletul strâns, cu toată ființa Pentru stranieri: căpșunari, măslinari, barmani,
cer aer de România. Spune unul dintre călătorii muncitori în construcții, paznici, îngrijitori/oare,
lui Ciprian Apetrei: Nu am încă o modalitate să dar și mulți ceilalți, din toate sferele sociale (că
transport ploaia și mirosul de tei... Altul găsește deh, românul e cert multilateral dezvoltat) care
un pachet de supă din concentrat la cubulețe, speră să se întoarcă într-o bună zi, România este
echivalentul occidental pentru salamul de soia. El Dorado cel adevărat, speranța, visul, idealul,
Până și a visa se poate face în două limbi, însă tărâmul dintre destin și suflet.
numai atunci când a visa înseamnă a-ți purta Până atunci, însă, spune proverbial-dramatic
țara în suflet, necondiționat: Visezi în două o româncă din Povești călătoare: Dragă țară,
limbi. Când visezi români, visezi românește. am fugit de tine ca să te pot iubi.

6
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Editorial

CUIB
Sculptura: Mihai Jitaru

7
Studiu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Eugeniu Nistor

Tânărul Lucian Blaga


și izvoarele occidentale ale filosofiei sale

Filosoful român cel mai stăruitor în anali- argument imediat al acestei presupoziţii este
zarea, structurarea şi sondarea profunzimilor chiar faptul că în 1956 a fost propus la premiul
sufletului nostru cultural a fost educat şi format Nobel pentru literatură, şi aceasta doar în
baza unor traduceri fragmentare din opera sa
la înaltele şcoli ale spiritualităţii apusene,
literară şi filosofică, care continuă să rămână
care n-au dus niciodată lipsă de maeştri. De necunoscută sau foarte puţin cunoscută în
altminteri, a fost o vreme când spiritul european, lume. Că nu a primit Nobelul, se datorează,
în componenta sa etnico-geografică, a încercat se pare, şi jocurilor de culise ale guvernului
să se definească cultural, cu luminile şi umbrele proletcultist din R.P. Română, care a trimis în
Suedia o delegaţie a Uniunii Scriitorilor, condusă
specifice fiecărui popor (grec, francez, german
de Zaharia Stancu, spre a protesta împotriva
etc.). Şi, legat de acest aspect, să nu uităm ce acordării acestei distincţii unui filosof şi scriitor
spunea Hegel: „A defini înseamnă – dacă nu promotor al ideologiei fasciste, susţinând – în
în întregime – cel puţin în parte – a nega.” S-ar mod clar eronat – aderenţa necondiţionată
părea că definiţia hegeliană a fost preluată chiar şi permanentă a lui Blaga la curentul de idei
în sensul ei propriu de către negatorii filosofiei al revistei Gândirea, deşi „emisarilor” le erau
bine cunoscute polemicile acestuia cu Nichifor
blagiene, care s-au năpustit în haită asupra sa: fie
Crainic, Ioan Coman, Dumitru Stăniloaie, Petru
că erau partizani ai aşa-zisei filosofii „scientiste”, Rezuş ş.a.
fie că erau slujitorii ortodoxismului sau ideologii Dar, revenind la tema propusă, e necesar,
rânduielilor staliniste din România… poate, să lămurim ce considerăm noi a constitui
Cu toate acestea, noi nu ne sfiim însă să sfera de idei a filosofiei occidentale, spre a
afirmăm că teoreticianul matricii stilistice ne putea raporta la ea. Ne vom sprijini cu tot
este un gânditor de anvergură universală. Un interesul pe Prelegerile de istoria filosofiei,
8
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Studiu

monumentala operă a lui Hegel, care „absoarbe” Criticii raţiunii pure şi ale Prolegomenelor, după
în studiile sale întreaga filosofie a Greciei antice cum singur spunea: „Nu ocoleam dificultăţile.
şi convinge mereu – prin Platon şi Aristotel – de Dimpotrivă, le căutam. Astfel, bunăoară, m-am
profunda ei influenţă în constituirea dogmelor pus singur la încercare cu interpretările dificile
creştine şi în emulaţia artei renascentiste, la marginea gândirii kantiene ale Şcoalei de la
trasând cu mână sigură liniile gândirii moderne Marburg (…) De mă închideam între patru pereţi
europene până la el. Rămânând în cadrul sau de mă plimbam pe sub Tâmpa, era ca să mă
temei propuse, nouă ne mai rămâne doar să aplec asupra unui text anevoios sau ca să iau
completăm şi să prelungim acest imaginar pieptiş vreun gând prea vertical. Terminologia
„tablou sinoptic” şi dincoace de hegelianism şi filosofică nu mai era pentru mine o sperietoare.”
de mişcarea de idei a veacului al XIX-lea, şi să „Într-un ceas norocos”, Blaga descoperă
arătăm unde, cum şi când relaţionează el cu în librăria braşoveană Zeidner ediţia în limba
filosofia lui Lucian Blaga. germană a operei lui Bergson Datele imediate ale
Nimic nu poate fi mai convingător în acest conştiinţei, pe care reuşeşte să şi-o procure. Tot
demers al nostru, axat pe convergenţa gândirii atunci, ca printr-un miracol, în Librăria Ciurcu din
blagiene cu filosofia occidentală, decât însăşi acelaşi burg, ajunge un exemplar rătăcit („unul
biografia gânditorului român. singur”) din volumul lui Constantin Antoniade –
Prin urmare, să constatăm, mai întâi, cum Filosofia lui Henri Bergson – din lectura căreia
încă din fragedă pruncie Blaga descoperă în tânărul va învăţa o lecţie exemplară: „cum se
biblioteca părintelui său, preotul ortodox poate scrie plastic şi elegant filosofie în limba
Isidor, din Lancrăm, operele complete ale lui română.”
Schiller şi Goethe, aşezate pe acelaşi raft cu Dar, cum tocmai revenise de la studii din
cele ale lui Alecsandri, Eminescu, Creangă, Viena vărul său, Simion, Blaga beneficiază de
Iorga, Sadoveanu şi alţi autori români. Ceva mai liberul acces la cărţile pe care acesta le adusese
târziu, fiind elev la Braşov, tânărul face primii cu sine acasă, la Lancrăm: „M-am aruncat
paşi spre alcătuirea unei biblioteci personale ca un incendiu asupra cărţilor lui Simion (…)
de filosofie, cumpărându-şi, după propriile-i Metafizica devenea tot mai mult viciul meu fără
mărturisiri, Corespondenţa lui Spinoza, dar şi leac, demonică patimă…”
Lumea ca voinţă şi reprezentare, a lui Arthur În plin război balcanic (în 1912), el îi citea cu
Schopenhauer, Criticile şi Prolegomenele lui ardoare pe Hegel, Plotin, Rudolf Eucken, Stuart
Immanuel Kant, mai multe dialoguri platonice, Mill, Henri Poincaré, fără a se ataşa de o carte
precum şi cartea lui Haeckel – Enigmele lumii sau o doctrină filosofică anume. Totuşi, inspirat
–, „ce tocmai în timpul acela făcea ravagii în de critica kantiană, tânărul Blaga scrie o lucrare
rândurile intelectualilor din Europa Centrală…” originală despre număr şi judecăţile matematice,
Dar la Liceul „Andrei Şaguna”, din Braşov, era pe care o expediază, plin de încredere juvenilă,
„dascăl pentru disciplinele filosofice” chiar pe adresa revistei Luceafărul, din Sibiu; dar nu
unchiul liceanului, Iosif Blaga, autorul unei i se publică şi, dezamăgit, exclamă în Hronicul
lucrări unice în felul ei, la noi, şi anume Teoria şi cântecul vârstelor cu amărăciune: „Coloanele
dramei. Graţie unui ajutor bănesc acordat de revistei nu s-au deschis şi nici măcar vreun
către acesta cu prilejul unei excursii efectuate răspuns nu am primit.” Pune totul pe seama
în Italia, în Roma, dintr-o librărie, tânărul avid provincialismului şi îngustimii culturale a
de lecturi filosofice îşi achiziţionează o revistă respectivei publicaţii.
italiană de dată recentă, în care descoperă În preajma pregătirilor pentru susţinerea
„nişte note despre filosofia lui Bergson.” bacalaureatului, Blaga va caligrafia un nou
Era momentul când visurile adolescentine îi eseu –„Reflexii asupra intuiţiei lui Bergson”
îndeamnă pe unii elevi studioşi la fapte măreţe, – prin care încerca să relaţioneze intuiţia
astfel încât tânărul Blaga s-a încumetat să se intelectuală a lui Schelling cu „fenomenele
adâncească până în întortocheatele desişuri ale originare” goetheene şi cu unele variante ale
9
Studiu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

intuiţionismului bergsonian; spre uimirea sa, O bună parte din această experienţă
acesta îi va fi publicat în ziarul Românul din Arad, publicistică este valorificată în teza sa de
luat însă drept traducere din H.R., şi semnat doctorat – Cultură şi cunoştinţă –, susţinută la
cu pseudonimul Ion Albu, căci tânărul liceean, Universitatea din Viena, în 1920, şi publicată la
spre a-şi vedea foiletonul tipărit, recursese Cluj, în 1922, în care tânărul filosof – după ce
la o nevinovată mistificare. Preocupările lui aminteşte întrebuinţarea în gnoseologie, pe
Blaga pentru filosoful francez (ales în 1914 rând, a unor metode de investigaţie ţinând fie
membru al Academiei din Franţa) se amplifică de logică, fie de psihologie, fie de biologie sau
şi, în iunie 1915, el publică în paginile Gazetei sociologie – îşi pune în chip firesc întrebarea
de Transilvania, din Braşov, studiul „Ceva despre dacă nu ar putea lărgi această gamă investigativă
filosofia lui H. Bergson”, de această dată semnat cu o nouă metodă, cea culturală, care ar putea
în nume propriu. Eseul cuprinde, bine integrat în „deschide perspectiva unei vaste sinteze”,
conţinutul lui, fragmentar şi cu unele modificări, motivând această opţiune prin argumentul
articolul de debut (tipărit în Românul arădean). că istoria umanităţii „e destul de veche ca să
Pe de altă parte, acum nu mai avem doar o putem privi creaţiunile cunoaşterii sub unghiul
simplă expunere a gândirii bergsoniene, ci şi de vedere al acestei filosofii.”
analize critice pertinente, asocieri şi disocieri Descriind mobilitatea ideii prin
cu operele filosofice ale lui Kant, Schopenhauer, „funcţionalitate”, redimensionarea ei continuă
Platon, Goethe, Schelling, Darwin, Lamarck ş.a. şi eficientizarea ei ca „mărime culturală”, Blaga
Elogiind rolul intuiţiei în cunoaştere, pe care exemplifică această teorie prin variabilitatea
tânărul filosof o vede ca pe o „osmoză” între ideilor platonice, care au cunoscut adevărate
logica abstractă şi „datele vii şi mişcătoare ale metamorfoze în spiritul uman: de la înţelesul
simţurilor, ale conştiinţei şi vieţii”, el apreciază de raţiune în lucruri, schiţând conţinutul măreţ
că inteligenţa trebuie să se retragă din preajma al metafizicii greceşti (armonia, simetria,
acesteia, deoarece superioritatea metodei perfecţiunea), ele vor fi regăsite la Plotin,
rezidă tocmai din faptul că „înţelege realităţile sub aspectul unui elan mistic-religios (în
prin simpatie.” Finalul comentariului blagian care primează ascetismul şi dispreţul faţă de
este neobişnuit: prin formă şi condensare lucrurile pământeşti), spre a căpăta o nouă
ideatică el este un aforism: „Se pare că are funcţionalitate la Schopenhauer care, prin
dreptate misticul când spune că raţiunea aruncă voinţa oarbă de a trăi a individului aflat sub
lumină, dar şi umbră asupra lucrurilor.” E aici un imperiul unei forţe iraţionale, le propulsează la
sâmbure de filosofie, care va încolţi mai târziu, nivelul contemplativ-estetic şi le înzestrează cu
va creşte frumos şi se va modula elegant, atât conţinut artistic. Dincolo însă de variabilitatea
în lirica blagiană din Poemele luminii, cât şi în lor funcţională, ideile, în accepţiunea lui Blaga,
arhitectura sistemului său de gândire. Câţiva ani tind să atingă, ca şi legitatea istorică, „valorile lor
mai târziu, în Pietre pentru templul meu, se va maxime”. Adică, vorbind despre o heterogonie
exprima astfel: „Întunericul nu trebuie ca să-l (multitudine) a scopurilor, formulată prin aşa-
luminăm pentru ca să-l putem vedea...” zisa „lege a lui Wundt” (filosof german preocupat
Din colaborările la Românul şi Pagini literare mai cu seamă de evoluţia aspectelor morale)
(ambele din Arad) şi Convorbiri literare (din – „rezultatul unui scop oarecare, tradus în
Bucureşti), în perioada 1915-1916, reţinem realitate printr-o acţiune, întrece totdeauna prin
preocupările sale pentru filosofia ştiinţei, în efecte secundare scopul urmărit; aceste efecte
legătură cu care îi invocă frecvent în articolele secundare devin apoi scopuri independente
sale pe Aristotel, Aristarh din Samos, Isaak pentru noi acţiuni.”
Newton, Albert Einstein, pledând pentru o Lucian Blaga ne avertizează însă că trebuie
diferenţiere mai radicală a naturii / materiei să facem distincţia necesară între mutaţiile
de spirit, pentru lămurirea „preocupaţiilor” intervenite în funcţionalitatea ideilor şi
metafizicii etc. creşterea lor valorică, susţinută de Wundt, dând
10
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Studiu

ca exemplu, în favoarea teoriei sale referitoare la şi în problemele filosofiei şi, dacă voim, în cele
„valorile maxime”, posibilitatea „altoirii” ideilor ce şi le pune arta în cursul evoluţiei sale (...) ele
asupra unei / unor culturi vechi (manifestare se supun legii mutaţiunilor.”
determinată de „nevoi creatoare străine”), În tratarea categoriilor (caracterizate de
care – prin exercitarea variabilităţii funcţionale Blaga ca fiind „ideile cu conţinut foarte redus
a ideilor – reuşesc să le resusciteze, fără însă a şi cu o sferă largă a cauzalităţii, a substanţei,
le schimba conţinutul originar, care va continua a existenţei”), el subliniază impactul asupra
să rămână preponderent. Pentru a demonstra lui Kant al celor două mari curente filosofice
funcţia imperativă a unei idei, în cadrul general din epoca sa – empirismul şi raţionalismul –,
al ştiinţei, Blaga se referă la experienţele primul lămurind categoriile de cauzalitate şi
fizice ale lui Huygens: acesta, preocupat de substanţă printr-un temei pur psihologic (ca
fenomenele acustice, recurge la „construcţia bazate pe obişnuinţă, conform lui David Hume şi
creatoare” a modelului vibraţiilor, în cadrul perceptiviştilor John Locke şi George Berkeley),
căruia descoperim contopite atât fenomenul, cât al doilea admiţând unele idei, ca provenind
şi ideea mecanicistă. Un alt exemplu edificator, din afara experienţei. Căci dacă pentru
sub acelaşi aspect, i se pare filosofului a fi cel din empirişti noţiunea era un fel de intuiţie, pentru
biologie, legat de finalitatea lumii organice, mai raţionalişti intuiţia era un fel de noţiune vagă,
precis, de „uimitoarea potrivire dintre un organ neguroasă – în ambele direcţii conturându-se o
şi funcţiunea ce-o îndeplineşte.” Prin urmare, diferenţiere cantitativă. Lui Kant îi revenea rolul
teoria evoluţiei speciilor i se pare o încercare de a orândui şi investi această bogăţie spirituală,
instructivă în acest sens, căci „Darwin punându- aflată în ograda filosofiei, într-o nouă schelărie
şi problema finalităţii urmăreşte o anumită de idei. Şi arhitectul s-a dovedit pe măsură:
idee: cea a mecanismului. Ipoteza selecţiunii „pentru el diferenţa între aceste două soiuri de
naturale e de mai înainte determinată de cunoştinţă e calitativă. Cugetarea şi intuiţia sunt
ideea mecanicistă.” Dar, cum fiinţele vii nu sunt incomensurabile.”
concepute în laboratoarele unei inteligenţe Dar Blaga nu este de acord cu concepţia
superioare, ci prin tot felul de transformări şi lui Kant referitoare la categorii, considerând-o,
încercări, în funcţie de mediu, astfel încât între din capul locului, statică, fixistă, deoarece
multele „variaţiuni accidentale” sunt păstrate îi contrazice chiar teoria formulată de el
cele rezistente (adaptabile) şi nimicite cele referitoare la variabilitatea ideilor: „categoriile
firave, în cazul „selecţiunii naturale şi mecanice” în calitate de principii, de imperative, nu sunt
darwiniste, scrie filosoful, „rezolvarea problemei formaţiuni primare, cum presupune Kant, ci
finalităţii coincide cu rezolvarea unei idei derivate secundare, deoarece ele au devenit
anticipate în formă de imperativ.” „categorii” împrumutând funcţiunea imperativă
Însă idei cu conţinut imperativ mai depistează prin mutaţie, sau permutaţie de la alte idei.”
tânărul Blaga şi în fizică, unde exemplul mecanicii Şi, legat de acest aspect, tânărul gânditor
gazelor a lui Avogadro lămureşte strălucit ţine să sublinieze ceea ce, în opinia sa, ar
modul cum, uneori, „spiritul omenesc sileşte constitui părţile analoage ale empirismului şi
realitatea să primească articulaţiile ideilor raţionalismului: invariabilitatea funcţională
sale.” Legile teoretice ale mecanicii lui Galilei, a ideilor, relaţia statornică între originea şi
ca şi accentuarea ideii mecaniciste de către funcţionalitatea oricărei idei. Blaga arată că,
Descartes care, deşi nu i-a schimbat conţinutul, spre deosebire de Kant şi empirişti, care studiau
i-a modificat totuşi funcţiunea, transformând-o ideile din perspectiva proceselor genetice,
într-un „principiu impus fenomenelor naturale el îşi propune să-şi îndrepte atenţia asupra
cu forţa”, cu consecinţe însă uluitoare în proceselor post-genetice. Prin urmare, cum
evoluţia ştiinţei. Concluzia lui Blaga este că „în „cunoştinţa” constă „într-un proces infinit de
inima problemelor ştiinţifice zvâcnesc idei cu gândire, cu problema de a determina în chip
funcţiune imerativă. Acelaşi lucru îl constatăm desăvârşit indeterminatul”, categoriile fiind
11
Studiu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

doar nişte ficţiuni, în viziunea reprezentanţilor restrâns din filosofia istoriei, şi cum „categoriile
şcolii din Marburg (constituită din descendenţi sunt idei care cer imperativ a fi realizate în
kantieni), empiriştii recunoscând ca valoare materialul plastic al simţurilor”, ele nu-şi
gnoseologică doar intuiţia, categoriile fiind manifestă rolul profund şi semnificativ atât prin
pentru ei simple „resturi de antropomorfism”, conţinutul lor, cât prin „funcţiunea lor”, care este
Blaga sesizează aspectele antinomice ale celor transmisibilă, „de la idee la idee.” Prin urmare,
două orientări filosofice: „de o parte se afirmă dacă ideile sunt marcate de pecetea istoricităţii,
că ideile categoriale sunt necesare, de cealaltă, cu atât mai evident îi pare lui Blaga că „categoriile
că sunt de prisos.” de astăzi îşi au funcţiunea împrumutată de la
În faţa acestor concepţii divergente, tânărul categoriile care organizaseră experienţa naivă
filosof preferă să definească categoriile ca a omului primitiv.” Fundamentate pe complexe
„simple creaţiuni (...) în stare să îndeplinească de idei, cu funcţiuni (înzestrate sau dobândite)
nenumărate funcţiuni”, între care şi „funcţiunea diferite, imperative sau determinante (în raport
imperativă”, şi aceasta deoarece fără ideile de atitudinea spiritului uman faţă de lume),
categoriale ştiinţa nu este posibilă. Aşadar, el ştiinţa, filosofia şi arta sunt tocmai rezultatul
recurge la soluţia împăcării dintre sisteme, prin acestei legi neîngrădite ale mutaţiilor.
„topirea lor într-un amalgam creator.” Finalul tezei de doctorat a lui Blaga cuprinde
Cercetarea modului cum ipoteza este câteva propoziţii filosofice memorabile: „Privită
propulsată de un complex de idei îl incită pe sub specie temporis, ideea revine cu rol schimbat
tânărul gânditor să se refere la unele „teorii (...) Comori vechi ale spiritului omenesc pot
unilaterale” despre menirea şi originea ei. Astfel, nutri nădejdea unei noi înfloriri. Comori demult
dacă „teoria metafizică răspunde că ipoteza îngropate în pământ vor fi scoase la lumină de
s-ar naşte din setea spiritului omenesc de a popoare tinere, care stau abia în pragul istoriei.
pătrunde în chiar taina realităţii”, în varianta Tinerele neamuri vor şti să dăruiască un nou rost
biologică, invocându-i pe Avenarius, Mach şi bătrânelor idei şi mituri.” Sunt reflecţii mature
Hume, ea este doar „o prescurtare folositoare din care se vor desprinde mai târziu şi se vor
a experienţei.” rotunji teoriile sale gnoseologice şi de filosofia
Teoria pragmatistă, în cadrul căreia culturii, sincrone cu concepţiile paideumatice
adevărul este stabilit în funcţie de practică, şi faustice ale unor gânditori europeni (Riegl,
aseamănă ipotezele „cu invenţiile materiale Frobenius, Spengler, Worringer ş.a.). „Dacă
ale tehnicii.” Este invocat aici exemplul şcolii fenomenele vieţii au finalitate unilaterală –
filosofice americane, dar şi cel al lui Nietzsche, scrie tânărul Blaga – fenomenele spirituale au
care are însă o viziune diferită şi „vede criteriul finalitate = infinit. Iată o propoziţie care-şi are
creaţiunilor ideale nu în simpla adaptare la ispitele ei.”
mediu sau la utilitatea lor practică, ci în faptul că Ca o concluzie la cele expuse anterior, putem
ele contribuie sau nu la potenţarea, la ridicarea, afirma, fără a exagera cu nimic, că sâmburii
la întărirea vieţii în sine: adică la producerea gândirii lui Lucian Blaga au fost importaţi din
unui nou soi de oameni superiori.” Occident, au fost apoi plantaţi în solul fertil al
Când vorbim despre filosofia istoriei, scrie Patriei şi, îngrijiţi cu osteneala, cu neodihna
Blaga, trebuie obligatoriu să ne gândim la unei vieţi, ne-au dăruit misterioasele roade ale
Hegel, care a subliniat cândva că „ideile nu sunt grădinii sale filosofice care, cu compartimentele
mărimi absolute şi necondiţionate, ci apariţii ei trilogiale (a cunoaşterii, a culturii, a valorilor
accidentale, de-o profunzime schimbăcioasă.” şi cosmologică), continuă să-i uimească şi astăzi
Însă, cum teoria cunoştinţei este doar un capitol pe cunoscători!

12
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Studiu

MOTIVE
Sculptura: Mihai Jitaru

13
Studiu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Marian Nencescu

Spiritul faustic și filosofia abisalului,


la Lucian Blaga

În lucrarea sa Nașterea tragediei (Die echilibrată, o numește Nietzsche, o expresie a


Gelburt der Tragodie, 1872), Friedrich Nietzsche instinctului vital care se întoarce asupra omului
(1844-1900) afirmă că pentru a înțelege esența însuși, ambele fiind înțelese în termeni radicali,
artei, implicit a filosofiei, ar trebui să recurgem excesivi, categorici. În fond, interpretarea celui
la două principii/instincte opuse, unul apollinic considerat „cel mai important filosof al veacului
(de la zeul Apollo, cel care prezicea viitorul), al XIX-lea” era un răspuns la raționalismul
calm, senin, plin de măsură, departe de emoțiile societății ultra-materialiste în care trăia, și care,
violente, și pătruns la înțelepciune, celălalt sub mantia enciclopedismului, eluda vitalismul
dionisiac (numit mai târziu și faustic), al visului și natural, propriu-zis, al ființei umane.
„amețelii”, asociat cu emoțiile puternice, uneori Vorbind despre arta greacă, de pildă,
contradictorii, însoțite adesea de voluptate, și Nietzsche vedea, dincolo de formele regulate,
care amintesc de influența asupra psihicului a precise, scăldate în faldurile seninătății, ale
băuturilor alcoolice, ori a drogurilor. Trăind între apollinicului, lumea chinului și a suferinței.
aceste două contradicții puternice, artistul, „Grecul apollinic nu se simte nicăieri mai bine ca
creatorul, filosoful are acces la toate grozăviile în lumea concretă”, spunea Nietzsche. La polul
existenței și, lovit de mersul orb al destinului, fără opus se află, afirma filosoful, spiritul dionisiac/
să știe ce-i asceza ori limita morală, cunoaște, faustic, izvorât din cutezanță, din forțele
deopotrivă, binele și răul, gustând din plin nestăvilite, titanice, ale naturii, lipsit de măsură,
senzațiile care, ivite din spaimă și din groază, îi excesiv, ca însăși „inima naturii”. El este ca un
dau bucurie. În încercarea sa de a reevalua arta strigăt de durere, excesiv, ce se transformă în
și filosofia Greciei Antice, Nietzsche identifică voluptate. Pretutindeni în lume, unde apare
patru etape (raționale) ale tragediei grecești, dionisiacul, susținea Nietzsche, apollinicul
insistând pe etapa acordului între apollinic și dispare, locul lui fiind preluat de „unul
dionisiac, o stare de beție limitată de o rațiune primordial”, voința în sine. Însuși conceptul
14
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Studiu

de voință de putere, esențial la Nietzsche, culturale din care facem și noi parte, este
trebuie înțeles în sens metafizic, fiind un „simbolul și postulatul omului modern”, cum o
instrument pentru cunoașterea lumii: „Esența numea Nicolae Bagdasar (Scrieri, Ediție de Gh.
cea mai intimă, parte a existenței, este voința Vlăduțescu, București, Ed. Eminescu, 1988, p.
de putere”. De aici, poate, și încercarea de a 427).
reevalua conceptele tradiționale ale metafizicii, Adept al extinderii spațialității dincolo de
prin abolirea unor valori tradiționale, precum hotarul ce poate fi omenește imaginat, Spengler
creștinismul, istorismul, etc., înlocuite treptat identifică spiritul faustic în toate manifestările
cu o structură interpretată ca o formă de pathos spiritului, de la matematică și geometrie,
(fundamental), ce vizează schimbarea, înnoirea ce se schimbă fundamental „sub ajustările
condiției umane, prin abandonarea vechilor intuitivului”, până la artele plastice, inclusiv
idoli, și înlocuirea lor cu voința de putere. muzica (arta care, în opinia sa, a reușit să
Supraomul nietzschean nu este, așadar, un om expună cel mai fidel spiritul occidental „mugetul
atotputernic fizic și mental, ci doar un pas spre dureros al mării și rostogolirea prăpăstioasă
evoluție („Am venit să vă vestesc supraomul. a valurilor, vâjâitul furtunilor, scânteierea
Omul este ceva ce trebuie depășit”, spunea fulgerelor și bubuitul tunetului”, într-un cuvânt,
Nietzsche în Așa grăit-a Zarathustra). „cea mai desăvârșită interpretare a spațiului
Plecând de la aceste concepte, fundamentale faustic infinit – n.n.), și terminând cu morala
pentru explicarea bazelor estetice, și, în „imperativă și dominatoare”. „Eroismul moral
esență, a gândirii filosofice moderne, Oswald faustic este un eroism al suferinței și al ascezei”,
Spengler (1880-1936) a extins cadrul cercetării, concluziona Splengler.
delimitând fundamental arta clasică, grecească, Pornind de la influența spațialului asupra
numită generic apollinică, de cea modernă, vieții economice, politice, inclusiv culturale a
identificată printr-un termen propriu, mai popoarelor moderne, Spengler generalizează
extins decât vechiul cuvânt utilizat de Nietzsche, susținând că spiritul faustic este chiar atmosfera
respectiv faustic. Modelul său istorico-filosofic, întregii vieți moderne. „Suntem faustici nu prin
expus în cartea sa fundamentală, Declinul intuiție, ci prin destin și fatalitate”, este concluzia
Occidentului (Der Undergang des Abenlandes, 2 lui Spengler, iar Nicolae Bagdasar punctează:
vol., 1918-1922), redefinește fantasticul, drept „Voluntar, activ, dominator, impetuos,
un simbol al spațiului infinit, „al beției legată de vehement, contrapunctic, acesta este, după
dimensiunile acestuia”. Este, dacă vrem, un nou Spengler, spiritul faustic, este atmosfera în care
mod de a gândi istoria popoarelor, pornind de trăiește și de care e pătruns omul modern” (p.
la fenomenele culturale dominante, iar nu de la 429).
fapte reale, clasificate după rațiuni „obiective”. Nu întâmplător i-am amintit aici pe cei doi
Transformarea „trecutului” în destin (termenul mari gânditori moderni, la care Lucian Blaga l-a
va fi preluat și de C. Rădulescu-Motru - n.n.) asociat și pe Immanuel Kant, care au încercat, în
reprezintă ideea fundamentală a lui Spengler, pragul veacului XX, să explice fenomenul cultural,
iar la baza ei stă concepția unei evoluții istorice în esență stilul, atât în forma sa restrânsă (stilul
a popoarelor, similară dezvoltării unui organism artistic), dar și în cea extinsă (stilul cultural, în
biologic, în care copilăriei și tinereții le urmează general), pornind de la sentimentul spațiului.
inevitabilul „declin”, respectiv maturitatea și Dând, așadar, întâietate lui Kant, care a intuit
bătrânețea, adică ceea ce el numea „morfologia că numai sensibilitatea conștientă are forme
ciclică a culturii”. „Istoric diletant, ingenios și de intuiție, Lucian Blaga a extins, în ciclul său
foarte școlit”, cum îl caracteriza Max Weber, despre filosofia culturii (Orizont și stil, Spațiul
Spengler reunește, în aceeași persoană, mioritic și Geneza metaforei și sensul culturii,
istoricul și filosoful, asta pentru că orice știință, cu totul, generic, Trilogia culturii – n.n.), la
temeinic aplicată, conduce, în cele din urmă, cadrele ce dau naștere fenomenului artistic,
spre filosofie. Calea faustică, imaginată de adăugând și alți factori, eterogeni, precum
Spengler, este, așadar, dictată de spiritul epocii cadrele orizontice, accentul axiologic, atitudinea
15
Studiu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

anabasică și catabasică, năzuința formativă, cu al „abisalului”. În opinia lui L. Blaga abisalul


totul, elemente ce, îngemănate în „mănunchiuri capătă putere categorială, astfel încât, în jurul
cu o însemnată stabilitate”, constituie ceea ce L. său, se constituie un câmp stilistic distinct de
Blaga numea „matca stilistică”, „un complex de metodele empirice, deductive, aplicate anterior
supracategorii care se imprimă din subconștient în determinarea științelor și a artelor, inclusiv a
tuturor creațiilor umane, și chiar vieții, întrucât filosofiei.
ea e modelată prin spirit”. Faptul că, pornind dinspre conștiință (dinspre
Înainte de a detalia asupra acestor factori spiritul conștient), Lucian Blaga sondează și
determinanți ai fenomenului stilistic, așa cum alte categorii ale conștiinței (respectiv lumea
au fost ei fixați de L. Blaga în „sistemul său simțurilor și a senzațiilor), ajungând până în
filosofic”, se cuvine totuși să zăbovim asupra orizontul misterelor, ce surprind prin adâncimea
a ceea ce gândirea modernă a numit filosofia lor transcendentală, e o dovadă că patrimoniul
abisalului, domeniul considerat de unul dintre structural al spiritului uman nu are limite, având
exegeții operei blagiene, profesorul Ioan un caracter de deplină generalitate în cadrul
Biriș, chiar „crezul filosofic” al lui Lucian Blaga matricei stilistice.
(Concepte dogmatice, Cluj-Napoca, Ed. Școala Surprinzător, poziționarea lui L. Blaga
Ardeleană, 2020, p. 18). În acest sens, I. Biriș îi în orizontul filosofiei abisale se suprapune
dă cuvântul chiar lui L. Blaga, care, în lucrarea peste teoria morfologică a culturii, respectiv
sa Știință și creație (1942), parte integrantă din evidențierea factorilor spațial și temporar,
Trilogia valorilor, afirma: „Omul există în două în explicarea diferitelor manifestări/expresii
orizonturi cu totul diferite: întâi în orizontul artistice. Merită chiar menționat că L. Blaga
concret, al lumii sensibile, și, al doilea, în are această intuiție (termen fundamental
orizontul misterului și pentru relevarea acestuia. pentru ceea ce el avea să numească „arta
Întâiul mod al existenței îl caracterizează pe om transcendentă”), încă de la „începuturi”,
ca pe orice ființă animală. Abia prin al doilea respectiv din anii 1913-1919, când a început să
mod existențial, omul devine, în fapt, ființă publice la revistele locale, ardelene. Referindu-
omenească deplină (L. Blaga, Trilogia valorilor, se, într-un articol publicat în Românul (Arad,
București, Minerva, 1987, p. 193). anul IV, 1914, semnat: Ion Albu) la intuiția
Așadar, dihotomia dintre conștient și intelectuală, văzută ca o „osmoză” a unor
inconștient rămâne problema fundamentală a idei nutrite timp îndelungat, a unor intuiții
filosofiei, atunci când vrem să explicăm esența imediate, dar și a unor halucinații, L. Blaga
omului. Secolul al XX-lea, am văzut, a extins constată că „filosofia științifică”, cu alte cuvinte
spațiul științific, cunoscut, spre problema „apollinică” în termeni nietzscheeni, este
abisalului, oferind cadre diferite de interpretare, falsă, dând impresia unei „lucrări în mozaic”,
de la morfologia culturii, promovată de a unei reconstituiri din „elemente moarte”,
O. Spengler, dar și de matematicianul F.G. împrăștiate în spațiu, în vreme ce filosofia
Frobenius, cel care a reformulat teoria adevărată (dionisiacă?) implică viața „căci
numerelor, afirmând existența grupurilor inteligența dispune de mai multe mijloace decât
infinite și posibilitatea exprimării lor prin crede filosoful” (Încercări filosofice, Timișoara,
matrice, la teoretizările psihanalitice și, până la Ed. Facla, 1977, p. 35). Intuiția, susținea L.
arhetipurile culturale (Jung). „Într-un anume fel, Blaga, urmează devenirea, dar de la pozitivitate,
filosofia lui Blaga se înscrie în acest domeniu, la ceea ce așteptam cu adevărat de la intuiție e
reprezentând o alternativă de primă mărime la cale lungă și promițătoare.
teoriile amintite”, concluzionează Ioan Biriș (p. Mai târziu, ideile sale se vor plia pe ceea ce
17). Poziționarea omului, ca ființă conștientă, în Oswald Spelgher a numit morfologia culturii.
cele două registre amintite de L. Blaga permite, La fel cum Spengler a împrumutat metoda
simultan, explorarea a două tipuri de gândire, de la Goethe, iar modul de interpretare de la
valabile în două orizonturi distincte: în planul Nietzsche, și Blaga a fost sensibil la „logică”
conștiinței, și în cel al inconștientului, respectiv a spațiului, care, corelată cu cea a timpului, a

16
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Studiu

urmărit să dea un sens nou „sufletului” faustic. puternic accent afectiv) și factorii stilistici
Atent, totuși, să nu „calce pe urmele”, nici ale (caracterizați prin simplitate, și având o funcție
lui Kant, a cărui construcție metafizică despre exclusiv modelatoare, prin care ființa umană
„1ucrul în sine” ar fi putut prezenta unele încearcă sondarea/evaluarea necunoscutului).
similitudini cu ceea ce L. Blaga înțelegea prin Referindu-se, de pildă, la Stilurile fundamentale
Marele Anonim, și nici pe ale lui Spengler, (după titlul unui articol publicat inițial în Pietre
Trilogia culturii putând fi interpretată ca o pentru templul meu, 1917, reluat și extins
variantă a „morfologiei culturale”, filosoful Filosofia stilului, 1924 – n.n.) L. Blaga constată
român se delimitează radical de arta și cultura că, în natură, stilul nu există, întrucât natura e
occidentală, căutând argumente în „tipologia ininteligibilă, e un „haos de senzații”. Stilul este,
autohtonă”. Semnificativ rămâne textul Case așadar, exclusiv o creație a spiritului omenesc,
românești (publicat inițial în Ferestre colorate, pe care îl compară, după o sugestie cuprinsă în
Colecția Semănătorul, Arad, Editura Librăriei creația fizicianului elvețian Carl W. Neaseli, cu un
diecezane, 1926), o prefigurare, intuitivă, a fel de nisus formativus, termen, ne avertizează
Spațiului mioritic. Comparând casele/satele L. Blaga, ce trebuie înțeles „ca o reînviere
românești cu cele săsești, L. Blaga observă evoluționistă a entelechiilor aristotelice”. În artă,
„caracterul accidental” al arhitecturii românești: valorile întrupate în năzuințe formative (nisus
„Casele românești sunt mai liber laolaltă, se formativus) nu se succed ca epocile istorice, ci
izolează prin grădini, au pridvoare împrejur și „după gradul de apropiere sau de interpretare
ferestruici prin care poți vedea înăuntru, și se de natură, al acestora”, ne avertizează L. Blaga
formează în grupuri asimetrice, la fel cum țăranii (Încercări filosofice, op. cit., p. 111). Concluzia:
români se duc la înmormântare (s.n.); comuna „Operele literare (și filosofice, am adăuga noi)
românească este o colectivitate instinctivă de cu adevărat noi ale veacului „sunt tot atâtea
oameni deschiși, iubitori de pitorescul vieții licăre de înaltă spiritualitate; ele sunt adierile
(Încercări, op. cit., p. 224). Concluzia: „Această unei nou religiozități ce trece printre noi...
dezordine nu e decât o altă ordine, ordinea vieții Voința creatoare în locul inspirației pasive...”
(s.n.). Iubește și românul geometria, dar numai (p. 129).
în artă. Când cioplește o cruce, când crestează Ceea ce, mai târziu, în Orizont și stil, parte
o furcă, ori rotunjește un ulcior (ibidem, p. componentă din Trilogia culturii, se va numi
245). Ce e stilul, așadar, se întreabă Blaga? Este „certificatul de identitate” al unor noi forme
structura spirituală a epocii ”(s. n.). ale sensibilității, s-a născut, așadar, prematur
Treptat, plecând de la aceste considerații în ceea ce L. Blaga anunța triumfător: „Europa
de tinerețe, L. Blaga construiește la maturitate e pe cale a crea o nouă dogmă, și un nou
un veritabil arhetip (termen preluat, observă colectivism spiritual, o biserică” (op. cit.,
Ioan Biriș, de la Carl G. Jung: „Arhetipul este p. 129). Firește dogma, biserica imaginate
inevitabilul corelat cu inconștientul colectiv” cândva de L. Blaga nu au de-a face cu termenii
– n. n.), în opinia sa, un mănunchi de imagini, cunoscuți și unanim acceptați, ci trebuie
de „icoane”, menite să conducă fantezia umană înțeleși ca o nouă spiritualitate, născută din
spre o anume structură. Spre deosebire de Carl „setea de absolut”, și având drept țel final
Jung, ce vedea în arhetip un fel de „memorie spiritualizarea lăuntrică. Este, așadar, nevoie de
ereditară” a omenirii, unele arhetipuri o nouă formulă a iraționalului, care să învingă
formându-se, în opinia sa, încă din faza pre- realitatea „irațională”, o nouă dogmă: „Ceea
istorică a omenirii, L. Blaga încadrează acest ce făceau Sfinții Părinți care ziceau că e unul
concept strict în zona creației umane, realizând în trei persoane, va face metafizica viitoare cu
chiar, după mărturia lui I. D. Sîrbu, fost student al realitatea cosmică” (p. 130).
lui Blaga, la Cluj, tabloul comparativ (în Trilogia Există, așadar, susține L. Blaga, un orizont
cosmologică, Opere 11, Ed. Minerva, București, spațial al conștiinței, iar altul al inconștientului,
p. 329), în care, la pct. 3, face distincția netă la fel și câte un orizont temporal pentru
între arhetipuri („icoane”, „fantasme” cu fiecare din aceste două entități. În opinia sa,

17
Studiu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

inconștientul cultural nu este organizat haotic, eventual într-o excesivă „balcanizare” a temelor
ci este structurat în funcție de anumiți factori religioase, ci este un raport subtil, bazat pe un
stilistici. Orizonturile inconștientului, stratificate „ritm lăuntric”, între instinctul „care niciodată
pe nivele spațiale și temporale, ni se înfățișează nu se dezminte” și modul în care se tâlcuiește o
„ca un mediu omogen, o succesiune indefinită de realitate (Etnografie și artă, în Ferestre colorate,
momente... care trec mai repede sau mai încet, op.cit., p. 226). Încercarea de a localiza, cu
după starea psihică a privitorului (Orizont și stil, orice preț, subiecte și mitologii locale este
p. 83). Cu acest prilej, este formulată și celebra condamnată ab intium de L. Blaga, chiar și din
„definiție” a Timpului, văzut ca un orizont al simplul motiv că arta autentică nu reprezintă o
inconștientului, și care, pentru trecut, prezent înlocuire a fatalității etnice cu reflexia lucidă și
și viitor are trei profiluri distincte, numite de L. programată. Operele plastice și literare ce caută
Blaga, metaforic: timpul-havuz, timpul-cascadă prin calcul, intenționat și insistent, etnicitatea
și timpul-fluviu. Fără a detalia (atenția lui L. Blaga autentică (din păcate, valori tot mai multe și
se îndreaptă îndeosebi asupra timpului-fluviu, tot mai fragile – n.n.) sfârșesc în anonimat, fără
respectiv prezentul, încărcat de semnificație și mesaj, în absența „fatalității interioare”, de care
valoare, mereu pentru sine și sieși suficient), vorbea L. Blaga.
concluzia este aceea că: „În orice fază ar fi, Pornind de la modul în care sunt descriși
timpul e concentrat în prezent. Deși considerat factorii stilistici enumerați, constatăm că L. Blaga
în sine, „deține o valoare absolută în oricare din le dă valoare de categorii abisale: categoriile
situațiile enumerate”. orientării, anabasică și catabasică, categoriile
La rândul lui, și subconștientul are un formative și mai cu seamă cunoașterea
„suport axiologic”, putând fi, respectiv, pozitiv paradisiacă se înscriu în registrul inconștientului,
sau negativ, exemplul oferit de L. Blaga fiind al cunoașterii luciferice fiind, după cum observa
cel al distincției dintre orizontul infinit, resimțit și I. Biriș, când punți de salt, când vaduri, când
de european și echivalentul său, resimțit de un frâne în procesul de revelare al Marelui Anonim
indian (termeni generici, nu pentru popoare, ci (Concepte dogmatice, op. cit., p. 38). În acest
pentru colectivități culturale – n.n.): „Europeanul context, însăși noțiunea de „matrice” (stilistică)
manifestă un accent axiologic pozitiv, pe când ar trebui reevaluată, în sensul interpretării ca pe
indul, un accent axiologic negativ” (Orizont un complex, un angrenaj compozițional. Există,
și stil, p. 131). Detaliind, orizontul european susține L. Blaga, o „logică” a câmpului stilistic,
e catabasic: „Sufletul european simte, prin ce merită nu doar cunoscută, dar și extinsă, în
orice face, înaintare, expansiune, înnoire, beneficiul filosofiei cunoașterii.
cucerire, are deci un sentiment anabasic față În context, merită menționat și efortul lui
de destin..., din contră, indul, trăind în lume, se L. Blaga de a înțelege și explica fenomenul
simte retrăgându-se din ea... Această atitudine românesc, situat, în opinia sa, la punctul de
catabasică se simte în morala, metafizica și ramificare al spiritualității creștine (catolică,
arta sa” (ibidem, p. 162). În legătură cu aceste protestantă și ortodoxă, în principal – n.n.).
observații, punem și interpretarea pe care Pornind de la teza că deosebirile sunt „mai
L. Blaga o dă tendinței (prezentă acum un mult de stil, decât de idee”, L. Blaga observă
veac, dar și azi în spațiul cultural local-n.n.) de categoriile ce acționează în cazul fiecăreia
„naționalizare” a artei românești: „Am văzut dintre bisericile menționate, identificând
pictori care, aspirând către o creație cât mai elementul dominant al ortodoxismului,
„românească”, nu se sfiesc s-o îmbrace pe Maica în „unitatea totului” – fiecare individ este
Domnului în „cătrință”, iar pe Iisus Hristos să-l răspunzător de faptele celorlalți. În acest sens,
încingă cu un „brăcinar” românesc, din care L. Blaga aduce ca argument atitudinea față de
numai cele trei culori, mai lipsesc” (între timp, limbile și graiurile (inclusiv culturile) naționale:
pragul autohtonizării absolute a fost trecut cu dacă pentru catolici limba e sacră și tolerantă,
succes – n.n.). Problema naționalizării în artă, iar pentru protestanți, o opțiune deliberată,
subliniază L. Blaga, nu constă în localizarea, la ortodocși „limba e un organism viu, supra-

18
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Studiu

individual, în care omul se integrează cu firească n.n.), incitând la reflexie: - Dar cum rămâne cu
evlavie” (Spațiul mioritic, p. 52). Cum discuția vechimea baladei Miorița? - Ei, da, o anumită
e mult mai largă, vizând deopotrivă problema vechime au și baladele... ” (op. cit., p. 238).
organizării „arhitecturale” tradiționale, dar și Privite din acest punct de vedere, poeziile
a transcendenței, a determinării satilistice (în populare românești (categorie stilistică vastă,
acest caz fiind invocat sofianicul, în accepția în care intră toate manifestările identificate
lui L. Blaga sentimentul difuz, dar fundamental, de-a lungul timpului – n.n.) cuprinse de „dor”,
al omului ortodox despre transcendentul care „jale” ori „urât”, sunt mai mult stări, ipostaze,
coboară: „Sofia, afirma L. Blaga, este ordinea și degajate de ariditatea alegorismului. Același
înțelepciunea divină care coboară în vremelnicie, lucru este valabil și pentru istorie: „Începuturile
făcându-se vizibilă și imprimându-se materiei. românismului coincid cu o retragere din istorie,
Sofianic este un sentiment anume al omului în spune L. Blaga, dar nu într-o viață lipsită de
raport cu transcendența...”, Spațiul mioritic, op. cultură, ci doar despuiată de forme, anistorică”
cit., p. 90), vom semnala un alt aspect relevat (problema „retragerii”, a fixării într-un timp
de L. Blaga: raportul dintre cântecul (popular), anistoric, nu este legată de un cadru stilistic
colindă și baladă, tustrele integrându-se cu brio anume, ci reprezintă chiar matricea stilistică
în ceea ce L. Blaga înțelegea prin transfigurarea autohtonă – n.n.). Sistemul filosofic blagian,
operei de artă, acțiune transcendentă, de sus în (poate) „cel mai amplu din întreaga cultură
jos, respectiv trecerea de la o idee speculativă română” (Eugeniu Nistor, Sistemul filosofic
(o trăire religioasă, în acest caz), la o concepție blagian, Tg. Mureș, Ed. Ardealul, 2017; p.
despre lume și societate. Astfel, într-un articol 9) conferă creației culturale „substanța sau
despre Cântec și colindă (Încercări filosofice, elementul sensibil, indiferent dacă este ca atare,
op. cit., p. 236) este relatat un episod modern, anecdotic, sau doar sensibil, concret, abstract,
de culegere de folclor, pe un fonograf cu tuburi palpabil, sau doar sublimat”, rolul fundamental.
de ceară, un aparat „monstruos”, în fața căruia Pentru L. Blaga, orice creație spirituală, cu
„celebritățile satului” de „supra-țărani”, din aspect metaforic, ține loc de stil.
inima Ardealului, își caută pe rând „melopeile”, Plastificizantă sau revelatorie, metafora intră
de o infinită tristețe și de-o monotonie tulbure în însăși geneza interioară a omului, este un
ca apa (Mureșului – n.n.) care a adus un mort”. fapt antropologic: „Câtă vreme omul trăiește în
La final, grupul de „domni”, cu folcloristul starea de liniște paradisiacă, și nu are conștiința
Tiberiu Brediceanu (1877-1968) în frunte (rudă misterului, metaforele sunt plasticizante; când
prin alianță cu L. Blaga – n.n.), constată că a intră în contact cu misterul și are conștiința
mai scăpat „un rând de lebede de la moarte”, acestuia (s. n.), metaforele devin revelatorii
lebedele fiind, în opinia lui L. Blaga, creațiile (Geneza metaforei și sensul culturii, op. cit., p.
autentice, ucise sistematic de „bucătarul 44). Pentru L. Blaga, omul nu e atât un „animal
ordinar al romanțelor lăutărești”. Așadar, politic”, cât un animal metafavorizant, asta
privite prin prisma „dragostei de pitoresc și de pentru că „câtă vreme va trăi, va vorbi metaforic
ornament, determinate stilistice inconștiente, despre lucruri”.
dar organice, din care este constituită viața Ca o concluzie, creația culturală, cu intenții
spirituală tradițională (în termeni filosofici revelatorii și cu pecete stilistică, este o plăsmuire
raportul dintre ortodoxie și vremelnicie – n. a spiritului pătrunsă de aripa abisalului: „Cultura
n.), cântecele sunt o invenție personală a răspunde existenței umane întru mister și
interpretului („Lirismul cântărețului are aici revelare”, spunea L. Blaga (Geneza metaforei,
desăvârșită libertate”), în vreme ce colinda op. cit., p. 110), iar prin această realizare omul
„rămâne neschimbată”. Între amândouă stă a devenit deocamdată singurul subiect creator
balada, „gen obiectiv și impersonal”. „În unele din univers. Dar cum potențele biologice nu și-
colinde se păstrează încă fărâme din cultul au epuizat resursele, rămâne ca viitorul să releve
păgân, spune Brediceanu, și surâde (s. n.) „ - apariția unei noi specii, care să se substituie
Mai știi, completează „reporterul” (L. Blaga – Marelui Anonim.

19
Eseu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Etgard Bitel

A fost Eminescu antisemit?


De câte ori vorbim despre Eminescu, junimistă, care vrea să apere lumea sătească
invariabil vine vorba despre poziția sa față de pură şi spiritul românesc, de influenţa străină
evrei și, automat, apar două tabere distincte: şi de o eventuală „cotropire” economică a
cei care îl acuză de antisemitism aducând ca acestuia. 
argument cele peste o sută de articole scrise Cea de a doua tabără este a celor care neagă
de el în ziarul Timpul în acest sens și cele două cu aceeași vehemență antisemitismul poetului
poezii ale sale, Doina, în care apare, cu sens „acuzându-l” doar de naționalism.
peiorativ cuvântul jidan, și Scrisoarea a III-a, „Se observă uşor în articolele politice ale lui
care are un final clar xenofob dar, din punctul Eminescu cum pledează cauza civilizaţiei rurale,
meu de vedere, doar bănuit antisemit. întoarcerea la satul de tip arhaic. El critică
În acest sens Garabet Ibrăileanu spunea oraşul, văzut ca loc al pierzaniei, în vreme ce
despre jurnalistul Mihai Eminescu că era „un satul românesc este slăvit, căci conservă valorile
adevărat adversar al evreilor”. Practic, afirmaţia tradiţionale. Adesea, în publicistica sa, poetul
lui Ibrăileanu are la bază articolele din Curierul face dovada unui naţionalism moderat, el are
de Iaşi şi Timpul, unde Eminescu aborda o simpatie concretă pentru lumea satelor şi o
problema evreiască, la modă în aceea perioadă. înţelegere a vieţii celor umili. Când Eminescu
Eminescu, ca şi Bogdan Petriceicu-Haşdeu, îşi scria articolele cu tentă antisemită, România
Vasile Conta, Nicolae Iorga şi A. C. Cuza, aveau o se afla, aşadar, în faza clarificărilor ideologice.
atitudine xenofobă asupra importanţei pe care Poetul lua socialul şi naţionalul împreună,
o aveau evreii în societate, dar şi a numărului raporta societatea la mitul ei, îşi însuşise repede
mare al acestora din oraşele României, iscând virtutea băştinaşului”, spune scriitoarea Nicoleta
să paralizeze afacerile autohtonilor. S-a înmulţit Dabija în articolul Mihai Eminescu şi „chestiunea
numărul de arendaşi evrei antamaţi de boieri pe evreiască”, din revista Dacia Literară, numărul
moşiile lor pentru a scoate profit. Iar metodele 5 din mai 2010, iar profesorul universitar
arendaşilor nu erau, de multe ori, ortodoxe, doctor Petru Zugun în articolul M. Eminescu –
obijduind, spun istoricii, ţăranii. De altfel, „Poetul naţional”, nu scriitor xenofob, antisemit
atitudinea lui Eminescu faţă de această realitate şi rasist. Argumentare lingvistică şi stilistică,
este aceea a conservatorului, de influenţă din revista Convorbiri Literare, îşi propune
20
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Eseu

tocmai să demonstreze că Eminescu nu a fost creştinism ar trebui să fie eliminaţi fizic din ţară.
antisemit sau xenofob. „Acuzaţia, cunoscută, Din punctul de vedere al antisemitismului
de xenofobie, adusă, uneori, dar repetat, şi său, Eminescu nu poate fi, în niciun caz alăturat
acum, lui Mihai Eminescu, pe baza, în special, lui Octavian Goga, Nicolae Iorga, A. C. Cuza,
a poeziei Doină şi a finalului Scrisorii III, precum Zelea Codreanu sau Nicolae Paulescu.
şi, adesea, a unor citate rupte, ca de obicei, din Dacă cercetăm cu atenție biografia lui Mihai
contextele lor jurnalistice, practică critica aspră Eminescu vom afla că știa idiș, iar „certificatul
obişnuită, a fost contrazisă cu argumente, în de naștere” al teatrului evreiesc din România îi
general, extratextuale, precum relaţia amical- aparține prin cronica scrisă la primul spectacol al
profesională cu Moses Gaster, important şi Teatrului idiș din grădina de la Pomul Verde din
cunoscut cărturar român de origine evreiască, Iași prezentat de trupa lui Avraham Goldfaden,
ori lauda adusă de marele nostru publicist prima cronică de acest fel din România:
violonistului Toma Micheru, de asemenea „Într-o grădină pe uliţa mare s-au deschis
român evreu, în ei Eminescu văzând oameni de un mic teatru de vară în care se joacă în limba
valoare, care îşi onorează atât ţara în care s-au evreiască (germană stricată). Trupa, venită din
născut, cât şi etnia, precizează în articolul său Rusia şi compusă din vro 6 inşi (toţi bărbați), are
profesorul Zugun.  un repertoriu caracteristic, care atinge numai
Sigur că această afirmație privind prieteniile viaţa casnică şi religioasă a evreilor. Astfel joi în
evreiești ale lui Eminescu poate fi atacată cu 19 august s-a jucat: 1) ,,Lumea ca un paradis”
cunoscuta expresie „dacă toți evreii ar fi ca (cântecel satiric), 2) „Filozoful amorezat şi
tine”, dar există și alte argumente despre care hasidul (habotnicul) luminat”, dialog, 3) ,,Socrul
vom mai vorbi. şi ginerile”, 4) ,,Fişel harabagiul cu rândaşul său
Există, însă, și cea de a treia tabără, mult mai Sider”, comedie. Despre piese avem puţin de zis,
puțin numeroasă, care se încadrează în dictonul ele nu prezintă vrun mare interes dramatic, dar
latin „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum” (Mă jocul actorilor a fost escelent. Astfel în piesa a
îndoiesc, deci cuget, cuget deci exist). Recunosc doua actorul ce jucă pe hasid a reprezentat atât
că fac parte din aceasta și nu pot primi a priori de fidel pe evreu cum îl vedem în toate zilele,
niciun fel de afirmație de aceea am încercat să apucat, cu vorba repede şi măruntă, încrezut,
cercetez, cu modestele mele mijloace, tema. râzând iute şi clipind din ochi, încât trebuie
S-a scris mult despre antisemitismul lui să-i recunoaştem mult talent. În piesa a treia
Mihai Eminescu. Opiniile sale despre evrei erau ginerele a fost jucat de un alt actor, pe care-l
complexe şi nu atât de excesive cum s-a afirmat credem cel mai talentat din trupa toată. El a
uneori, dar este important faptul că el era jucat pe evreul uimit. Socrul e unul din aceia
credibil pentru un segment larg de populaţie cari vrea să scoată neamul său la lumină, deci
în anii 1930 când denumirea de poet naţional a luat ginere pe un fel de studiosus theologiae,
era des invocată (cum s-a întâmplat în timpul om cu totul netrebnic şi uimit de învăţătură
discursului parlamentar din 1935 al lui Octavian talmudistică. Acest rol a fost jucat în mod foarte
Goga), ca strămoş al antisemitismului extremist caracteristic. Ridicând sprâncenele adesea în sus
şi înverşunat din România Mare a secolului XX. şi făcând creţi pe frunte, cu barba neagră, tunsă
Eminescu nu era singurul dintre liderii culturali în mod deosebit, lung şi slab, vorbind şi cântând
care îşi exprimau opiniile antisemite în perioada natural, ne-a arătat un adevărat prototip de
dintre dobândirea independenţei naţionale şi minte pe dos şi netrebnicie Directorul trupei
formarea României Mari. Istoricul Alexandru are un glas simpatic (bariton) şi figura plăcută.
D. Xenopol declara la începutul secolului că Ariile sunt evreieşti, iar publicul, compus în mare
numai evreii botezaţi sunt potriviţi pentru a parte din coreligionari ai actorilor, petrece bine”.
primi cetăţenia, iar cei care nu s-au convertit la (22 august 1876- Curierul de Iași).

21
Eseu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Gândind logic, ne putem pune întrebarea: ce Slavici –, când a fost adus un număr al ziarului,
căuta Eminescu la un spectacol de teatru pentru iar povestea era una luată din Anton Pann,
o populație pe care o ura? „Povestea celor trei cocoşaţi”, el a râs în hohote.
Eminescu nu-i ura pe evrei și asta nu L-am văzut de multe ori după aceea în propria
pentru că avea câțiva prieteni evrei. Eminescu lui vizuină. Locuia la catul de sus, în spatele unei
ura o anumită categorie socială din care, din case, exact vizavi de ceea ce este acum Ateneul
nefericire, făceau parte, majoritar evreii. Român. Stătea acolo, lungit în pat până târziu;
Sigur că naționalismul său s-a manifestat când veneam pe la 11, trebuia să-l scol bătând
puternic atunci când a fost vorba de la uşă. Era foarte neglijent în manifestările sale.
încetățenirea evreilor, Eminescu fiind cel care a Se ridica şi se aşeza, şi-şi pregătea cafeaua la
determinat acordarea cetățeniei individual și nu una din acele lămpi cu spirt.
în grup, dar asta s-a datorat, probabil, temerii Poseda o frumoasă colecţie de manuscrise
sale privind pervertirea „virtuților băștinașului”. româneşti, dintre care pe unele le-am luat
Un alt motiv pe care îl consider relevant cu împrumut şi am reprodus câteva pasaje
în ceea ce privește articolele sale cu tentă în Crestomaţia mea. Odată mi-a dăruit unul,
antisemită ar putea fi conservatorismul său și conţinând toate minunile Fecioarei Maria şi
apartenența sa la un organ de partid – Timpul altele. El încă ştia citi foarte bine vechile slove
– al Partidului Conservator. Apartenența la cirilice, dar eu ştiam mai bine, aşa că şedeam
masonerie a președintelui partidului, Petre împreună şi citeam, în special cronicile vechi.
Carp, și a celui mai marcant membru, Titu Acestea îi plăceau cel mai mult şi au avut o mare
Maiorescu, este irelevantă, având în vedere influenţă asupra stilului şi purităţii limbajului
interesele politice. său.
Dacă ne uităm în cealaltă parte, la evrei, pe Se zicea că era antisemit. Pe atunci,
care se presupune că Eminescu i-a urât, vom antisemitismul era foarte răspândit, dar el
vedea că cei dintre ei care înțelegeau cinstit n-a fost contaminat de acel virus, foarte rar a
scrierile lui l-au elogiat constant pe Eminescu, abordat chestiunea evreiască în ziar şi numai o
l-au iubit încă din timpul vieţii. Nu e întâmplător, dată sau de două ori în poemele sale, unde i-a
cred, că un scriitor evreu, A. Axelrad, a lansat satirizat pe greci şi a adăugat, de asemenea, un
sintagma „Sfântul Eminescu”, iar Salomon cuvânt despre evrei”.
Segal este întâiul traducător idiş al poeziilor Rabinul Gaster nu poate fi bănuit că ar fi
lui Eminescu, cunoscându-l direct pe poet în fost vreun fraier care nu înțelegea ce este acela
casa unui prieten comun, Samson Bodnărescu. antisemitism.
Marele folclorist, eruditul rabin Moses Gaster, Dar nici Eminescu n-a rămas mai prejos,
scria entuziast de prietenia sufletească avută cu le-a făcut evreilor statui de aur. În primul rând
Eminescu, aşa cum şi lingvistul evreu Hazman e vorba despre faimosul poem de tinereţe
Tiktin se bucura de prietenia poetului şi de Memento mori, în care Eminescu rezervă un
cunoştinţele căpătate de la el. pasaj istoriei evreilor, descriind divin „templul
Iată ce spunea rabinul filolog Moses Gaster Iehovei”, „miticul Ierusalim” şi pe „regii
despre Eminescu: „Am devenit foarte intim Iudeei”, apoi el a creat cel mai frumos portret
cu Eminescu şi l-am vizitat adesea. El a fost, care s-a făcut vreodată în literatura lumii unui
pentru un timp, redactor al ziarului conservator evreu, înţeleptul Ruben din Sărmanul Dionis,
Timpul şi îmi amintesc încăperea care îi fusese aflat iniţial în Archaeus, capodopera filosofică
dată lângă grajdurile, ale lui Brâncoveanu cred, a poetului. Citiţi pasajul care începe aşa:
undeva în strada numită acum Calea Victoriei. „Maistrul Ruben era un bătrân de o antică
Acolo stătea după-amiezile, în îngrozitoarea frumuseţe”. De asemenea, în Fragmentarium
arşiţă a zilelor de vară, când toată lumea era Eminescu descrie un cartier evreiesc dintr-o
plecată, aşteptând să i se aducă corecturile. Îmi Suceavă imaginară, redat ca „o viziune a lui
aduc aminte că, într-o zi – cred că eram acolo cu Isaia”, aşa cum, în comedia neterminată Gogu

22
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Eseu

tatii, întâlnim un personaj memorabil, pe nume Ca evreu care desfid orice antisemit cred,
Leizer Zolzangesind (Să fii sănătos), pe care îl totuși, că în ceea ce îl privește pe Eminescu a
aflăm şi în proiectul Cenuşotcă. venit vremea să-i judecăm „antisemitismul” și
În Biblioteca Națională din Ierusalim se xenofobia cu alte instrumente decât cele din
găsesc, la secția de limba română, peste anii ‚50. Cred că trebuie ținut seama de perioada
patruzeci de volume cuprinzând poezii de socio-politică în care a scris și de caracterul
Eminescu (inclusive trei traduceri ale poemului publicațiilor în care a scris. Poate că se va găsi
Luceafărul, realizate de-a lungul timpului de un tânăr, nepervertit de acuzațiile mai mult sau
Ahuva Bat-Hana, Ehuda Tan-Pai și Tomy Siegler) mai puțin fondate privind „antisemitismul” lui
sau lucrări despre Eminescu, inclusiv culegerea Eminescu, care să-și dea doctoratul pe tema din
de articole „antisemite” realizată de Dumitru titlul acestui articol.
Vatamaniuc.

VEȘNICĂ RĂSTIGNIRE
Sculptura: Mihai Jitaru

23
Eseu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Adrian Grauenfels

Un secol de la Ulysses de Robert M Kaplan,


Universitatea din Western Sydney
după șapte ani de scris la Trieste, Pola, Roma
și Zürich înainte de a ajunge la Paris, știa că
romanul său va schimba lumea – și cu siguranță a
făcut-o. Niciodată nu a existat o carte ca  Ulysses
și probabil că nu va mai exista niciodată. Este o
combinație de neegalat de realism și simbolism,
împletite într-un mod pe care nimeni nu a reușit
să-l reproducă vreodată. Simbolismul era un
curent în ascensiune în literatura europeană,
iar Joyce admira realismul lui Henrik Ibsen (deși
îi spunea că este prea bătrân pentru a-l învăța
ceva). Începutul modernismului în secolul XX a
fost marcat de trei evenimente critice: dansul
lui Nijinski la Baletul Rus, dezvăluirea de către
Picasso a tulburătoarei picturi   la Demoiselle
d’Avignon  și publicarea lui Ulysses.
TS Eliot avea să spună despre Ulysses:
„Consider că această carte este cea mai
importantă expresie pe care a găsit-o epoca
actuală; este o carte căreia îi suntem cu toții
La 2 februarie 1922 a avut loc un eveniment datori și de care niciunul dintre noi nu poate
care avea să schimbe istoria literară. Cu coperta scăpa”. Joyce era hotărât să scrie romanul de
în culorile grecești albastru și alb, o carte a fost referință al noului secol.
transportată în grabă de la tipografie la o gară Ulysses  se bazează pe cartea lui Homer, 
din Paris, pentru a fi ridicată de scriitor cu ocazia Odiseea, relatarea epică a celor 18 ani de
împlinirii a 40 de ani de viață. Astfel a fost  Ulysses rătăcire a eroului din Troia pentru a se reuni cu
dezvăluit lumii. Irlandezul James Joyce, extenuat soția sa Penelopa și cu fiul lor Telemachus. În
24
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Eseu

timp ce lui Ulise i-au trebuit zece ani pentru a Ulysses descrie o zi din viața a trei personaje
ajunge acasă, Joyce a comprimat călătoria epică din Dublin: Stephen Dedalus, Leopold Bloom și
în doar 18 ore, într-o singură zi din Dublin, a soția sa, Marian, zisă  Molly Bloom. Cele două
cărei dată o cunoaștem acum: 16 iunie 1904, personaje masculine se încrucișează în timpul
prima zi în care a ieșit cu viitoarea sa soție, Nora zilei, dar nu au nici un contact până noaptea,
Barnacle. când domnul Bloom îl salvează pe Stephen
Dedalus, beat, dintr-un bordel și îl duce acasă.
Stephen refuză oferta de a rămâne și iese în
noapte, lăsându-l pe domnul Bloom să fie
interogat de soția sa în pat. Asistăm la ultima
apariție a lui Stephen Dedalus, care pentru
prima dată este personaj în nuvela Un portret al
artistului ca om tânăr.

Dublin acum 100 de ani


Ideea pentru   Ulysses   este adusă  înapoi 
la Dublinul modern. După ce s-a prăbușit beat În declin, moartea mamei sale l-a lăsat în
pe stradă, Joyce a fost ajutat să se ridice și a datorii, este înconjurat de uzurpatori, nu a
fost periat de praf „n stil samaritean ortodox” cunoscut dragostea și trebuie să găsească un
de către un domn Hunter, un dentist evreu cu tată care să-l elibereze... În timpul zilei, Bloom
reputația de a avea o soție infidelă. Inițial, Joyce și Dedal trăiesc o serie de evenimente banale:
a vrut să fie o poveste în cartea sa  Dubliners, o înmormântare, o întâlnire cu un ziarist, o
dar a reținut-o  pentru următoarea  sa   carte. băutură în baruri, o naștere, o vizită la un bordel.
Luând ca punct de plecare Homer, Viața lui La acestea se adaugă zvonul că dl. Bloom ar avea
Iisus a lui Renan și Hamlet (pentru a menționa informații din interior despre câștigătorul unei
doar câteva), eroul său modern a fost un evreu curse de cai (Gold Cup), recuperarea cadavrului
maghiar dezrădăcinat, o figură marginală într- unui om înmormântat, teama lui Stephen că este
un oraș în care antagonismul dintre catolici și înconjurat de trădători și că nu poate rămâne
protestanți era în toi. Leopold Bloom (tatăl său în Turnul Martello, întâlnirea voyeuristă a dlui
i-a schimbat numele din Virag, care înseamnă Bloom cu o tânără pe un leagăn, identitatea
floare) vindea publicitate în ziare. Este încornorat misterioasă a bărbatului în pelerină de ploaie și
de soția sa și nu au mai făcut sex de unsprezece o sută de întâlniri scurte cu personaje minore
ani, de când fiul său Rudi a murit la 11 zile după cu care se umplu paginile. Fiecare personaj al
naștere. El se teme că Milly, fiica lor de 15 ani, cărții se bazează pe cineva din viața lui Joyce.
va urma calea mamei sale. După o apariție foarte fugitivă dimineața, Molly
25
Eseu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Bloom este absentă până la   capitolul final al


Penelopei, având scena doar pentru ea, în timp
ce stă întinsă în pat. În timpul zilei, ea este
rareori departe de gândurile domnului Bloom,
iar acesta știe prea bine că femeia plănuiește o
legătură după-amiaza cu Blazes Boylan, ultimul
dintr-o lungă serie de amanți. Pământeană,
lascivă, pasională, Molly Bloom este Gea-
Tellus, Mama Pământului. Înconjurată de iubiți
și de foști iubiți, ea este în cele din urmă cinică
față de bărbați. Comparându-i pe aceștia cu
Leopold Bloom, cu amintirile întâlnirilor din
trecut răscolindu-i gândurile, ea vede în el
calitățile pe care și le dorește. În reiterațiile ei
post-coitale de dinaintea somnului, domnul Turnul Martello
Bloom îi ucide pe pretendenții Penelopei
nu prin violență, ci printr-o  victorie  morală: Joyce oferă una dintre marile descrieri
„atât el cât și el deghizat în altul...” literare ale durerii. Privind prin afeturile turnului
Joyce a combinat două stiluri literare, Martello, gândurile lui Stephen se îndreaptă
simbolismul și naturalismul, folosind tehnica spre mama sa muribundă care se întoarce
fluxului de conștiință într-o manieră unică. constant să-l bântuie din mormânt, spre liliata
Cititorul se află atât în mâinile detașate ale un bocet de fond:
scriitorului, cât și în mintea personajului. „Durerea, care nu era încă durerea iubirii, îi
Gândurile se poticnesc, se răsucesc, alunecă și zbuciuma inima. În tăcere, într-un vis, ea venise
curg. Locuim în mințile lor într-un mod care nu a la el, cu trupul ei risipit în hainele  mareo de 
mai fost făcut până acum în literatură. Folosirea înmormântare, care emanau un miros de ceară
de către el a „fluxului de conștiință” a uimit și lemn de trandafir, iar respirația ei, aplecată
mulți cititori. Cei cu convingeri psihanalitice au asupra lui cu cuvinte secrete și mute, aducea un
văzut în acest lucru o replică a asocierii libere miros slab de cenușă umedă”.
la Freud, ceea ce l-a înfuriat pe Joyce, spunând Simbolismul este omniprezent, cu multiple
că el descrie misterul minții conștiente, nu al fațete și derivat cu precizie. Fiecare capitol
inconștientului. Dublin este un oraș plin de al cărții corespunde cu echivalentul homeric,
personaje – printre care, nu în ultimul rând, chiar dacă într-o măsură variabilă. Ciclopul este
fratele lui Joyce, Simon Dedalus – dar suficient Cetățeanul ultra-naționalist bigot, cu un singur
de mic pentru a fi ușor de gestionat și pentru a ochi în fanatismul său, care îl alungă pe domnul
dormi la marginea Europei, mai degrabă decât Bloom din bar aruncând cu biscuiți, în loc de
umbrit de evenimente istorice mărețe. Dacă pietre.  
Dublin ar dispărea brusc de pe Pământ, Joyce
a declarat că ar putea fi reconstruit din Ulysses.
Nu chiar, dar multe dintre locații au rămas
și sunt vizitate în Bloomsday, inclusiv pub-ul lui
Barney Kiernan și turnul Sandycove Martello.
Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării în  Ulysses.
Joyce a scris 12 volume de notițe pentru roman.
Niciun cuvânt, propoziție sau paragraf nu este
neintenționat. Nu există nici o coincidență:
vedem catargele vasului la orizont dimineața
devreme, vaporul a acostat după-amiaza, iar
căpitanul se întâlnește cu Stephen și cu Bloom,
la locuința taximetristului, târziu în acea noapte.
Contrastul cu Proust, ale cărui vagi reminiscențe
circulă în timp, este semnificant. Circe – vrăjitoarea

26
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Eseu

Episodul Circe   [în care bărbații sunt drogați flux de conștiință. Pentru a dezvălui gândurile
și transformați în vite] are loc în Nighttown, zona lui Molly, Joyce renunță practic la punctuație,
bordelurilor din Dublin. Dar mai este mult, mult există doar opt propoziții lungi,care se termină
mai mult, în  Ulysses  decât uimitoarele isprăvi cu eterna afirmație: Da.
literare. Nu sunt doar gândurile și sentimentele „L-am rugat cu ochii să mă mai întrebe încă
personajelor, ci și priveliștile, mirosurile, o dată da și apoi m-a întrebat dacă vreau da
sunetele și muzica unui oraș. Joyce a combinat să spun da, muntele meu da și mai întâi mi-am
o mare perspicacitate psihologică cu o acută pus brațele în jurul lui da și l-am atras la mine
capacitate de observație. Funcțiile corporale ca să-mi simtă sânii toți parfumați, da și inima
sunt descrise în detaliu. Stând pe o stâncă pe lui a luat-o razna și am spus da o voi face Da.”
plaja Sandymount, Stephen se scobește în După ce Ulysses a fost publicat cu succes de cri-
nas în timp ce încearcă să descifreze versuri tică, Joyce a dobândit faimă, a devenit o lumină
de poezie. Domnul Bloom citește ziarul pe de frunte în Parisul interbelic, dar a cunoscut
toaletă și se străduiește să se controleze după puțină fericire. Nora nu a primit cu plăcere re-
ce mănâncă un sandviș cu brânză cu un pahar prezentarea ei ca Molly Bloom, plângându-se
de burgundy. Scufundat în apa caldă a unei băi că este grasă și urâtă. Spre disperarea lui Joyce,
turcești, el își privește tufișul, „tatăl languros de aceasta nu a citit niciodată cartea, fie pentru că
mii de ani”. Întinsă în pat, Molly Bloom începe era prea lungă, fie pentru că bănuia (pe bună
să aibă menstruație și este nevoită să folosească dreptate) că acolo era  descrisă cu exactitate
oala de noapte. Există descrieri vii ale actelor viața lor sexuală. Fiica sa Lucia a fost în cele din
sexuale, ceea ce denotă hotărârea lui Joyce de a urmă internată din cauza schizofreniei, relația
arăta fără rețineri fiecare aspect al vieții umane. cu Nora a devenit tot mai distantă, iar sănăta-
Joyce, un poliglot extraordinar, a scris fiecare tea sa s-a șubrezit. Joyce a devotat următorii 17
capitol într-un stil diferit. ani pentru a scrie  Finnegans Wake , cartea de
Boii soarelui (dl. Bloom asistă la o petrecere a vis a nopții de atunci, care i-a lăsat pe cititori
studenților mediciniști beți la spitalul de bătrâni, – cei care au reușit să o termine – nedume-
în timp ce se naște un copil), începe cu o anglo- riți și pe critici, dezamăgiți. Timpul va decide...
saxonă timpurie, limbă care urmează dezvoltarea Ulysses  este un festin literar bogat, care poate
limbii engleze în paralel cu creșterea fătului descuraja începătorul, dar care poate fi stăpânit
în pântece.  Circe, scrisă în formă dramatică, cu puțină perseverență și îndrumare în prealabil.
are un stil visător și halucinant pentru a reda Densă, polimorfă, pe alocuri înfiorătoare și pli-
întârzierea orei și starea de beție a lui Stephen. nă de referințe obscure,  Ulysses  rămâne unic,
Sirenele, recunoscut ca fiind unul dintre cele mai poate ultimul roman. Deși este ușor să te lași
greu de citit capitole, este o încercare elaborată prins în pirotehnica stilistică, este, în cele din
de a imita forme muzicale cu ajutorul cuvintelor. urmă, o poveste intens umană de semnificație
Există două barmanițe fermecătoare, un acordor universală. Aproape tot ceea ce a scris Joyce
orb de piane și multe cântece. Dispozitivele ar putea fi considerat o capodoperă, și totuși
muzicale elaborate se aseamănă cu o uvertură este   Ulysses   pe care îl sărbătorim în fiecare
de orchestră: Bloomsday. La 2 februarie, să ne amintim de cea
„La fiecare unduire lentă și satinată a sânului mai mare operă literară a secolului al XX-lea, de
ei [e montajul ei care se mișca] trandafirul roșu autorul care ne-a dăruit-o și de certitudinea că
a crescut încet, s-a scufundat trandafirul roșu. sunt vremuri care schimbă, și nu umanitatea.
Bătăile inimii: respirația ei: respirația care este _____________
viață. Și toate micile ferigi de păr de fecioară. Autorul: Robert M Kaplan este psihiatru medico-
Bronz prin aur a auzit fierul de oțel.” legal, scriitor și istoric. AG, traducere și foto 
Penelope  este scrisă în întregime într-un  
27
Portret ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Claudia Motea

În inima lui Brâncuși


Brâncuși spunea că Iubirea cheamă iubire. deveni actriță... Poate că la împlinirea acestui
Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să vis chiar și Brâncuși m-a ajutat, pentru că el
iubești tu cu toată puterea și cu toată ființa ta. iubea artiștii...
Tot el spunea că Iubesc tot ce se înalță! La mine, În Canada, când am emigrat, l-am prețuit
de fiecare dată când vorbesc despre Brâncuși și mai mult pe Brâncuși, era mereu alături de
simt cum se înalță o cantată ce mă face să zbor Eminescu...
ca o pasăre măiastră și să mă cuibăresc tocmai Când am descoperit cartea lui Miron Manega
în inima lui. Să stau acolo cuminte și să ascult Brâncuși și femeile lui, am cumpărat peste 20
bătăile inimii. Pe dinăuntru. Să ascult un soliloc de cărți și le-am oferit ca pe un dar de suflet,
al inimii! Bum-bum! La Brâncuși până și bătăile prietenilor... apoi am început să scriu eu însămi
inimii sunt INFINITE! Infinitul, acea negare a piesa de teatru BRÂNCUȘI, DRAGOSTEA MEA!,
Labyrintului, așa cum definește chiar el infinitul, iar azi, acum, în acest prezent, este tradusă deja
cuprinde total ideea de femeie ca muză-iubită! în zece limbi, inclusiv în limba spaniolă... Sunt
Și totuși, cum a iubit Brâncuși? Oare a iubit recunoscătoare lui Brâncuși pentru că am reușit
vreodată cu adevărat? Care a fost marea lui să creez nouă personaje feminine, nouă vieți de
iubire? femei celebre din viața amoroasă a artistului,
Am urmărit multe documentare despre adevărate muze ale operei sale: de la suava
viața marelui sculptor și am citit mai multe cărți Domnișoară Pogany, la pasionala Maria Tănase
care aveau ca protagonist pe Brâncuși... Cred că și strania baroneasă Renée Irana Frachon,
cel mai important este faptul că amândoi ne- de la exuberanta Madame Léonie Ricou, la
am născut pe meleaguri gorjene... EL, la Hobița, delicata Cella Delavrancea, de la extravaganta
eu, la Târgu-Jiu și pot spune cu mândrie că prin Maria Bonaparte, la adolescentina irlandeză
venele noastre curge același sânge gorjenesc! Eileen Lane, de la sculptorița Milița Petrașcu, la
Copilăria și adolescența le-am petrecut sofisticata Peggy Guggenheim…
pe dalele fierbinți ale operei lui, jucându-mă Toate femeile care au trecut pragul atelierului
și plimbându-mă pe la Masa Tăcerii și Poarta său din Montparnasse au trecut, în mod fatal, și
Sărutului, iar la Coloana fără de Sfârșit, de pe prin patul lui primitiv. Le-a primit cu bucurie și,
Calea Eroilor, am dat de atâtea ori glas spre Cer furându-le chipul și esența, le-a transformat în
și Dumnezeire, dorinței mele înălțătoare de a statui. Sculpturile mele sunt fecioarele mele! Le
28
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Portret

gătesc ca de nuntă!, mărturisea Brâncuși… DAR absolut!


nu s-a însurat niciodată el!!! Artistul Brâncuși a rămas intangibil. Se pare
Femeile veneau la el, atrase ca fluturii de că nici o femeie n-a putut să-l scoată din castelul
lampă… Unele l-au părăsit repede, după ce și- de gheață al condiției sacerdotale de artist… El
au astâmpărat curiozitatea, altele au zăbovit a avut această menire divină să facă piatra să
mai mult, pe altele le-a gonit el… În orice caz, cânte pentru omenire… A creat ca un zeu, a
au fost multe, INFINITE???… și fiecare femeie poruncit ca un rege și a muncit ca un rob…
din viața lui Brâncuși a fost parte organică și Pe 18 februarie am adus un omagiu
structurantă din viața, opera și destinul său. de suflet sărbătorindu-l cu mare iubire pe
Mademoiselle Pogany este prima iubire marele sculptor la Centrul UNESCO Mihai
celebră și prima lui capodoperă! Margit Pogany, Eminescu din București, împreună cu doamna
pictorița unguroaică, denumită și Ibovnica director Nicoleta Paninopol, organizând un
statornică, a emigrat în Australia și, mai bine de act artistic emoționant, redat de discursurile
40 de ani, i-a scris încontinuu epistole de iubire. unor personalități artistice și de expoziția de
O a doua mare iubire a lui Brâncuși este cea pictură cu portretul lui Brâncuși (artist Dmitri
cu Maria Tănase. S-au cunoscut la Paris, ea avea Murahovschi) și al iubitelor sale, personaje
25 de ani, iar el, 63. S-au iubit din primul moment cheie din creația sa (artist Vali Ciobanu).
și a fost o iubire plină de năbădăi… Maria avea Pe 19 și 20 februarie, Brâncuși a fost cu noi
o fire libertină, iar Brâncuși era prea posesiv… la Teatrul Dramaturgilor Români din București,
Dacă la începutul relației Brâncuși îi spunea: unde s-a jucat fascinantul spectacol omagial
Mărie când te ascult, pentru fiecare cântec aș BRÂNCUȘI, DRAGOSTEA MEA!, în care eu am
dăltui o pasăre măiastră, spre finalul iubirii lor, întruchipat 9 personaje, femei celebre din viața
Maria a devenit: Casandră antică, bocitoare artistului. Am avut onoarea de a avea lângă
profesionistă, demnă pentru zaiafeturi de mine în acest proiect pe marele actor Marius
trântori… DAR, deși nu i-a făcut nici o sculptură Bodochi (vocea lui Brâncuși), două muziciene de
acesteia, Maria Tănase n-a încetat să-l iubească excepție - Smaranda Vasile, la pian, și Ruxandra
până la sfârșitul vieții sale. Cuptor, la vioară -, iar regizorul magic al acestui
Legătura amoroasă cu Milița Petrașcu a fost spectacol a fost Beatrice Rancea.
extrem de benefică, pentru că datorită acestei O reverență de suflet, tuturor, și permiteți-
artiste el a realizat Complexul de la Târgu mi să-mi iau rămas-bun de la dumneavoastră,
Jiu: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana iubiți români de pretutindeni, evocând un
Infinitului. Inițial, această lucrare amplă i-a fost epitaf poetic scris de maestrul cinematografiei
înmânată Miliței, dar Brâncuși a rugat-o să i-o românești, Al. G. Croitoru:
dea lui, iar ea, datorită iubirii mari pentru el, s-a
conformat situației. DACĂ...
Celebra pianistă Cella Delavrancea, aflându-
se la Paris la un concert, l-a cunoscut pe Brâncuși Dacă mai treceți vreodată pe-acasă
și a căzut imediat pradă mrejelor lui… Au avut o Și nu-i găsiți pe-ai voștri în bătătură
relație de scurtă durată, dar infinită ca pasiune, Nu-i căutați, că ei sunt duși
cu rumori… șușoteli pariziene… Să odihnească în piatra lui Brâncuși.
Maria Bonaparte, descendentă BONAPARTE, Dacă-au plecat în plinul primăverii
moștenitoare a unei mari averi, a pozat pentru Îi veți găsi urcând treaptă cu treaptă
Brâncuși, el realizând pentru ea controversata Coloana fără de Sfârșit
PRINȚESA X, care a stârnit un mare scandal la Urcată-n semeția lumii, dreaptă.
expunerea ei la Le Grand Palais. Dacă-i prinsese iarna pe pământ
Artistul n-a fost căsătorit niciodată. În opinia Mergând acoperiți cu lăicere
mea, el a sacrificat totul pentru sculptură. Prin Îi veți găsi cu bunul rege dac
artă, te vei detașa de tine însuți, spunea… Iar al țării drum,
măsura și numărul de aur te vor apropia de rostuind la Masa de Tăcere.

29
Portret ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Gheorghe Vințan

Medalion - Juan Ramón Jiménez


(Moguer, Spania, 1881; Puerto Rico, 1958)

La soledad sonora/Melancolie vibrantă, an, şi Melancolia/ Melancolie, Laberinto/


citind această carte din prima epocă a creaţiei Labirint, pe care le publică în anul următor.
lui JR, descoperim o apropiere tacită de Privind acum, din perspectiva trecutului
romantismul târziu, de poeme impresioniste şi apropiat, viaţa lui JR, amintesc aici şi faptul că în
moderniste, de descrierea în adâncime a naturii urmă au rămas Madridul cu prietenii de breaslă,
umanizate, de grădiniţe şi grădini, din epoca între care fraţii Machado, Manuel şi Antonio,
căutărilor şi a idealurilor. Încă nu începuse să Villaespesa, cel care l-a prezentat şi l-a susţinut
lucreze la antologii, nici nu era preocupat de în lumea literaturii madrilene, ca apoi, revenind
poezia pură, trăieşte timpul în care cărţile lui în satul natal cu durerea în suflet pricinuită de
curg una după alta, iuţi, dar cu aparenţa unui moartea tatălui, să-şi amintească uneori şi de
râu, la o certă distanţă, desigur, de unul dintre timpul când a trecut prin două sanatorii, unul
cele două evenimente importante din viaţa lui: în Franţa şi altul în patria mamă, Spania.
căsătoria cu Zenobia Camprubí Aymar, celebrată În Moguer decide, probabil, şi pentru o
la New York, la 2 martie din anul 1916, şi la o proprie terapie în ce-l privea suferinţa lui
distanţă apreciabilă de acesta, Războiul Civil psihică, să se dăruiască din plin creaţiei poetice.
spaniol şi calea exilului. Acum încep anii lucrării sale de căpătâi, Platero
JR predă această carte pentru tipar în 1912, y yo/Platero şi eu, când cu ajutorul argintiului
când avea 30 de ani, însă data de pe copertă măgăruş străbate satul, împrejurimile acestuia,
poate fi anul în care a fost scrisă; în acest caz, scriind poeme despre tot ce întâlneşte şi vede
poetul avea doar 26 de ani şi să găsea într-o în jurul lui. Dar tot acum este prins în mrejele
perioadă de cinci ani (1908-1913) când trăia în dragostei pentru englezoaica Louise Grimm,
Moguer, timp în care scrie şi publică un număr de căreia de fapt îi dedică acest volum, La soledad
zece cărţi, dintre care amintesc aici Pastorales/ sonora/Melancolie vibrantă, şi în care trebuie
Pastorale, Poemas mágicos y dolientes/Poeme recunoscute circumstanţele pentru ce există
magice şi triste, pe care le-a publicat în acelaşi dorinţa de a fi salvate multe din voluptuoasele
30
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Portret

creaţii din aceşti ani. prin admiraţia unei lumi, satul şi peisajele care-l
Modernismul apare în aceeaşi societate incită, în acelaşi timp cu propriul lui eu salvat,
din care Freud îşi extrage teoriile sale despre putem spune, din naufragiul trist, dar ferice.
psihanaliză. În această societate poeţii vedeau, Un exemplu în acest sens sunt şi versurile
de fapt ca mai totdeauna, de a stabili acest ceva ultimei strofe din poemul LXVI, din acest volum,
ce semnifica în cuvinte realitate, adevăr, iubire Melancolie vibrantă, unde recunoaşte pe de-
sau frumos, depinzând totul şi de unghiul din a-ntregul acest început al creaţiei lui poetice:
care aveau interes să fie văzute. În acest sens, „O/ frumuseţe seva deschide/ înăuntrul vieţii
aş spune că tânărul JR privea, precum ceilalţi mele. Urne/ sunt ochii mei asemeni unei graţii/
tineri poeţi, începuse să creadă în frumos şi în melodioasă, veşnică, unică...”
iubire, trecând apoi în aceeaşi manieră ca şi În acest volum de versuri poemele lui JR
poeţii mai vechi spre realitate sau adevăr. În nu au titluri, ci doar o numerotaţie cu cifre
acest caz, poemele lui despre frumos ajung la romane, titlul, de fapt, este dat de primul rând
gradul de clasice când realitatea sau adevărul îşi al începutului fiecărei prime strofe a poeziei.
fac apariţia, introduse fie într-un vers cheie, fie Asupra poemelor din Melancolie vibrantă se
trecând subteran de la un cap la altul al poeziei. mai poate spune că ne întâlnim pentru prima
Cum însă atât realitatea, cât şi adevărul dată cu conceptul juanramonian al muzicii
au nevoie de ceva rău: sexul, durerea şi chiar ca o entitate artistică superioară ce venea de
moartea, atunci este vorba de captarea la Schopenhauer, Wagner şi Nietzsche, şi din
dozajului exact al frumosului şi răului în fiecare ideile francezilor Mallarmé, Verlaine sau ale
dintre infinitele situaţii prin care trece viaţa nicaraguanului Rubén Darío, văzută poezia ca o
umană. Acest aspect al creaţiei poetice este, în soră a muzicii şi amândouă ca o experienţă ce
sine, descoperirea ce se poate face într-o lagună nu se poate exprima prin cuvinte, a spiritului în
în care se reflectă cerul senin sau în cea a unuia căutarea lui transcendentală; concepţie de la
care priveşte cerul senin şi cineva descoperă că care nu au putut să se situeze departe de ea nici
suferă de o boală. Cam impropriu ăst exemplu, filozofii din acel timp cu toată individualitatea
dar în viaţa poetică şi nu numai în ea putem găsi lor, precum Emil Cioran. Deci, este clar unde
o droaie de exemple, unele mai fistichii ca altele. se vrea să se ajungă, spun: la o comunicare a
Însă nu aceasta este problema dezbaterii iniţiate crezului propriu într-o formă de frumuseţe
de mine asupra poeziei din aceste volume. superioară care aduce cu sine o comuniune
JR nu ne lasă posibilitatea unei uşoare mistică cu universul prin intermediul naturii
individualizări a poemelor din acest volum (într-atât că femeia este considerată „natură”).
La soledad sonora/Melancolie vibrantă, mai Poezia, femeia, frumosul, idealul, natura şi lumi
degrabă ne spune cum trebuie să fie poezia invizibile, vise („delirante vise”, spune chiar
în propriul său concept de compoziţie, care poetul în poemul LXXXV) sunt locul în care se
apare în cea de a treia parte a prezentei cărţi manifestă misterioasa esenţă universală spre
„Trandafiri de fiecare zi”, poezia trebuie să fie care se tinde.
vibrantă şi indecisă, goliciune infinită de forme Umând firul realității, plecând de la un bine
şi de tonuri, o succesiune nesfârșită. În acest cunoscut moment în viaţă, îmi pare că totul se
punct a ajuns ideea lui JR în clipa aceasta asupra reduce la sentimentul iubirii şi al durerii. În acest
poeziei, văzând în versul său o căutare continuă volum, Melancolie vibrantă, JR sub acest înţeles
până la extenuare a frumosului privit din toate ne poartă printre cuvintele lui poetice, încărcate
unghiurile posibile. cu atât de multă realitate, de fapt puţin întâlnite
Aceste aspecte ce înconjoară creaţia poetică în alte creaţii poetice. Din aceste creaţii care azi
a lui JR în aceste timpuri când s-a întors în satul au în urmă peste o sută de ani am ales pentru
natal sunt pentru el şi benefice, îi dau puterea dumneavoastră aceste inedite poeme în limba
necesară pentru a ieşi din impasul unei crize noastră românească:
psihice care deja depăşise limitele normalului
31
Portret ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

SINGURĂTATE încoronată de trandafiri,


cine ar putea
înlănţui corpul tău de soare şi de armonie;
să rămână înăuntrul tău, această întreagă
primăvară
de sânge, de frunze seci şi de melancolie!

Cum se zbate, într-un vis, inima ta vibrantă


peste inima mea însetată de idealuri,
cum cuvântul meu a fost cuvântul de aur
în ale tale interminabile şi pure izvoare de ape!

Ah! Cine, luminând umbra iluzorie


ce încoronează de spini palida mea tristeţe,
ar putea să fie iubirea ta, oh, zeiţă încoronată
de trandafiri, singurătate, mamă a frumuseții!

II

PASĂRE neliniştită şi cântăreaţă,


ce în această înflorită
duminică de primăvară salţi prin grădinile mele,
din copac în iarbă, din iarbă până la izvor,
pline de frunze de aur şi veştede iasomii...

Ce-i ceea ce glasul tău îi spune soarelui de seară,


de atât de suav răsună în ferestre?
Eşti, ca mine, tristă, singuratică şi fără suflet,
soră a tăcerii şi a melancoliei?

Ai vreun cântec ce să-l cânţi uitării?


O nostalgie eternă ce să o dai asfinţitului?
O inimă fără nimeni, tremurătoare, îmbrăcată
în frunze seci, în aur, în iasomie şi în zbor?

VI

GÂNDIRE de aur, blândă şi unduitoare lumină,


miros suav din tot azurul în seara divină;
oh! tu, magică pace pe care soarele o lasă pe culme
în sunetul din depărtarea clopotului pe înserat!

Tu faci de vis înalta singurătate a verdelui


din arbore, tu luminezi apa din izvor,
tu faci curcubeie, în aer, palide culori
pe care crepusculul le vede trecând peste fruntea lui...

Tu aştepţi în noapte, acolo în misteriosul


crâng; tu, pe floarea cerului, vezi cum nasc, una şi una
stelele... Tu, lumină, precum un trist trandafir,
însângerezi sufletul tău neliniştit în sclipirea lunii!
32
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Portret

XXXVI

De ce murmuri, pârâule?
Şi tu, flaut, de ce cânţi?
Ce voci dorm în
umbra aerului şi apei?

Înveţi, flautule, de la pasăre?


Ori este vântul printre trestii?
Ce idilă trecuse într-o seară
pe şesul verde şi tăcut?

Şi tu, pârâule, i-ai furat


soarelui armonia lui aurită,
sau ţi-au dat stelele
muzica lor ştirbă?

Vă aude toţi? Ori


numai sufletul meu vă ascultă?
Sunteţi linişte făcută din voci
ori sunteţi doar voci stinse?

Pârâu, flaut, acolo pe sub


rămuriş, când vântul
deschide largi orizonturi
printre frunzele ramurilor...

LXXV

NEGRU trupul, la ora când izvorul doarme,


iluminat sufletul precum o grădină însorită,
iris din altă lume, o mână de mătase
mă învăluie într-un voal de triste flori de soare...

Se face de mătase roşă şi neînsemnată casa,


ţese palate imaginare cu palide ferestre,
deschide o lojă de unde, de la puţină distanţă,
îmi vine o suavă aromă de ceruri trandafirii...

Îmi face carnea gri... se încinge şi lasă


o claritate de ape moarte pe care atingându-le
se duc...
Când mă trezesc, raza tristă a lunii
luminează o grădină neagră, legănându-se
plângând...

33
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Carina A. Ienășel

Efectul de pârghie

Între noi, punctele cardinale.


alunecăm cu finețe printre Nord și Sud,
printre Est și Vest,
crezându-ne pe un patinoar circular.

din când în când…


spargem gheața.

prefacem acul busolei în undiță


și pescuim la copcă.

din când în când…


privim spre orizont.

privirea ne devine o tijă de lumină,


viața – un punct de pivotare,
noi doi… forțe căutând echilibrul.

cum altfel am putea să ne ținem privirile una într-alta,


combinând verdele-căprui într-o mie și-o sută de feluri?

cum altfel am avea curaj să ne desfacem brațele


pentru o îmbrățișare cât toată viața?

34
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

De iarnă, de dor Tihnă

Cade peste noi, albă și rece, Fii tihna mea, iubirea mea solară,
liniștea lumii-nmulțită cu doi. în lumea asta plină cu nimic,
privește-o, hotarele vieții le trece să lenevesc în iarba dinspre vară,
de parcă ar trece un câmp de război. când amiroase câmpul a finic.

n-aude nimic din vacarmul de-afară, fii tihna mea, c-am ostenit pe cale
nu-i pasă decât de fulgii de nea, și drumul meu nu-i încă la sfârșit:
pe care-i adună în palmă, comoară vreau ca să fac popas la tine-n brațe,
adusă din timpuri uitate-n cândva. să-mi ții de viață, dor și infinit!

în pacea aceasta din plină răscoală aș adormi precum un prunc în leagăn,


își culcă și visuri, își culcă și dor când soarele mocnește-a asfințit,
și-n ochi își ascunde picătura de smoală, și n-aș mai ști de urma vreunui cearcăn,
lăsând-o să curgă spre suflet, ușor. simțind cum larma-n mine-a amuțit.

că-n albul acesta, furat din poveste, fii tihna mea… măcar pentru o vreme,
te simte pe tine, mai mult ca oricând, măcar până la capăt de-orizont,
arsură-n zăpadă, și rană, și veste, să nu mai am motive a mă teme,
rascolnicul unui ultim cuvânt. când mi s-o cere ultimul decont…

CASA SPERANȚEI
Sculptura: Mihai Jitaru

35
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

You are in my september...

Toamna, ca o picătură de chihlimbar,


alunecă lin
printre frunze în jar
și lasă în urmă
potop de scântei:
rugină-i în doruri...
rugină în tei...
castanele coapte mă-mbie din nou,
gutui cad ´nainte-mi
și blândul ecou
mi-aduce în minte
mirosuri mai vechi:
sclipiri dulci-amare de gânduri perechi...
și toamna îmi curge...
ca mierea...
duios...
prin suflet mai bate câte-un dor misterios...
și frunzele cad...
și ploile mor...
și anii se duc...
și-amintirile dor...

ÎMPREUNĂRI
Sculptura: Mihai Jitaru

36
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Cezar Viziniuck
*** ***
Cuprinsul buzei peste ochi se-ncinge. Trecut-au zile, trecut-au nopți
Clipind cu pleoapa-i mângâie sărutul, De când nu ne-am văzut.
Descoperă în buze neștiutul. La poala vajnicilor munți
Cu degete fierbinți obraji-i reci atinge. Uniți printr-un sărut

E focul ce prin dragoste se stinge, Ne-am lăsat cuprinși de foc,


E gestul ce-i alungă tacit durtul De gândurile nespuse
Dor de ea, de tot ce-a fost trecutul Ne-am prins ca doi copii în joc.
Ce prin iubire astăzi îl învinge. Iubirea ne supuse.

Un palid soare se-arată-n răsărit. De-am mai fi rămas un ceas


Un ochi sticlos de mare-albastră Prin codrii cei tomnateci
Pe-un chip ce-i zâmbește din fereastră Să stăm cuprinși fără de glas
Simțind în el un fierbinte tresărit În al iubirii patim,
Ce-l face să se reîndrăgostească
De ceea ce de când se știe a iubit. Am fi înțeles atuncea oare
De ce ne-mpunge dorul?
De ce iubirea asta doare?
De ce ne ia fiorul?

Privesc cafeaua aburindă


Și fumul de țigare-albastru
Și mâna palidă ce-ar vrea s-atingă
Pe chipul tău un astru.

Și mă gândesc, așa, la rece

Privind prin geam o stea


Câte zile și nopți vor trece
Pân’ ne-om revedea…
OL SPART
Sculptura: Mihai Jitaru

37
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Jurnalul unui sinucigaș ratat (fragment)


am adormit şi în trezirea viselor
am simţit zări arse de nisipul strâns în copitele clipei ochii mei
au mirosit pe rând culorile din strigătul ascuns
mâinile mele
au văzut tării ce scapă intelectului picioarele mele
călcau cald
peste cimitire descoperite în grabă şi părăsite în sângele lor
strivite odată cu jalnicul ecou din oasele strămoşilor morții îmi vorbeau
peste mine se prăvăliseră vulturii mari şi lacomi ai credinței
mă îngrozeam de întunericul ce cădea greu fără zbor
imensă pasăre de pradă lovită de trăsnet
în cerul meu era frig şi umed
mirosea a lacrimi

Maria
(fragment) 10

s-a cuibărit toamna pe străzi, iubito, dracu’ s-o ia!


nu mai putem să ne plimbăm prin parc.
a înghețat spinul trandafirului și plouă. la dracu’!
privesc pe fereastră cum ceru-și varsă plumbul.
la chioșcul de ziare din colț, pustiu.
lucrurile astea simple mă atrag,
îmi duc gândul departe, la tine,
la piciorul gol terminat într-un pantof
călcând fraget pe iarba aspră din față la barista, sau
pietrele săltărețe din memorial.
nu uit nici pădurea sau malul pârâiașului într-o dimineaţă de sâmbătă.
la naiba cu ploaia, cu zilele măsurate în kilometri.

în mine s-a cuibărit picurul frunzei îngălbenite,


spinul înghețat al trandafirului
și când închid ochii, sub pleoape văd cerul și marea.
pe piele simt căldura ghiarei într-o noapte rece de august la munte.
„să facem liniște”, aud șoapta vântului, suspinul bradului.

38
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

11
când frunzele cad, cad frunzele și
e toamnă.
când e toamnă e și octombrie.
sfârșitul de octombrie
e despre tine.
despre albastrul mării,
despre seninul cerului.
despre ochii tăi.
toamna are culoarea părului tău
și părul tău încătușează briza.
ochi albaștri, femeie de cer,
odată, vreodată
voi mai putea da strălucire rujului tău?
îți voi putea vreodată citi un poem
la începutul unui sfârșit de octombrie?

totuși...
LEGĂTURI miezul toamnei
Sculptura: Mihai Jitaru e doar despre tine.

12
maria, ți-am dat inima mea.
am băut după mult timp o sticlă de vin la rioja zgribulind de frig sub luna femeie-seceră.
pădurea părea că o să cadă peste noi,
că ne va cuprinde în obscuritatea ei unde probabil
sau poate sigur am fi auzit lupii cerșind cerului o lună
plină. ți-am dat toată inima mea, maria,
trupul și mângâierile mele
dragostea întreagă ți-am întins-o la picioare.

la ora trei dimineața, camera obscură era rece fără tine.


imaginea ta mă bântui sub pleoapa închisă și-mi dădu un fior de căldură,
buze umede atingând sărutul înghesuit în strânsoare,
ochi semi-închiși ce acopereau cerul.
valurile mării și atingerea culmilor cu degete fine se luptau în timpane.

din inimă oftatul neîntregirii cuvintelor fără speranța altui poem scris cu buzele
pe pântecul alb.
răcoarea dimineții în aroma de cafea și flori și munți captați în degetele lungi.
cine sunt eu, maria, să râvnesc mereu, mereu?
cine?
în amintirea clipei, copitele timpului îmi sfărâmă tâmpla ochiului
minții. o iau înainte în vis.
îți dăruiesc toată inima mea, maria.
în murmurul dimineții, în cânt de păsări și aroma de cafea, zilnic te iubesc.
39
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Acasă într-o țară străină (fragment)


acest tractor e un fier vechi, iubito,
și butucii de vie aleargă-ndărăt.
se agață de inimă. mă îmbată cu sângele celor îngropați sub rădăcinile lor.
această vie crește în pământ arid și suge seva morților
se hrănește cu carnea sfâșiată de soare.

trec căpetenii, iubito, și urlă la pietre, iar glasul lor acoperă motoare.
eu tac.
privesc cerul și-ți văd ochii mari deschiși, buzele conturate în focul orizontului,
părul răsfirat pe munți.
în mijlocul norului de praf îți simt căldura.
palmele fine căzute pe spate cu degete alungite pe inele.

crezi, iubito, că sunt beat de vinul Castiliei la Mancha?


crezi ca asta e cauza femeii nălucă îmbrăcată în Mare ce pășește solemn, ca un uragan
peste rănile adânci lăsate de cuțite pământului?
crezi?

visul se destramă uneori precum norii în nopțile de toamnă.


și odată cu el inima mea îngheață, iubito,
cu palmele pe inima ta.

acest tractor e un castel. volanul ești tu.


mâinile mele te mângâie în timp ce privesc cerul din ochii tăi.

VERTICALITATE
Sculptura: Mihai Jitaru

40
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Daniel Luca

Epilog
Inima e o pasăre phoenix
durerea-i
zălog de sânge
în cenușă.
Iubirile
Spatele-mi se-ncovoaie Privilegiu
de atâtea iubiri stătute
ce nu pot fi cântărite Oasele-mi plâng
dar care stau cuminți neatinse de degetele tale
în fotografii. însă fracturate
de privirea ta
în prima noapte când ai preferat să rămâi
Încrâncenare mi-ai spus că după ce voi adormi
îmi vei fura un os
Luna mea mă păzește și-l vei așeza în racla
cu ploaia lacrimilor mele din pieptul tău.
nu vei putea zări intrarea
după ce vei toci nouă perechi de încălțări
din nouă oca de fier Hazard
ploaia se va opri.
Zidit în talpa ta
aștept
să mă ștergi de praf
Definiția femeii la fiecare oprire
știu că nu o vei face
Femeia e cântecul de leagăn vei pleca mai departe
în care se cufundă fără a-ți reseta
copilăria. memoria.
41
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Rătăcire Live
Palmele s-au rătăcit Joc într-o piesă
pe sânii tăi de teatru
pe coapsele tale scrisă de mine
sau doar pentru tine
li s-a părut? în colțul ecranului scrie
înregistrare
Buzele s-au rătăcit eu știu că e live
pe pleoapele tale pentru că mă-mpiedic
sau doar în firele de iarbă
li s-a părut? ce mi-au crescut sub unghii.

Țipătul tău
a fost totuna Viermele
cu țipătul meu
sau doar Când ți-am mușcat
mi s-a părut? inima
am zărit viermele ce o locuia
ce inimă sănătoasă
Fir de praf naturală
fără chimicale
Nu șterge firul de praf așa ceva nu se găsește în comerț
de pe rama fotografiei mă lași în locul ei?
numai așa îți vei aminti
că am fost
unul. Tinerețe fără bătrânețe
Cu rădăcinile
adânc înfipte în tine
nu simt atingerea
clipelor
ce curg
în sens invers
acelor de ceasornic.

Pandemie
De unde până unde atâta dragoste în lume?
De-atât preaplin nu se mai poate trăi
îmi construiesc un laborator
voi cere finanțare de la guvern
de la uniunea europeană
de la magnați
să obțin un vaccin
DUPLICITATE
nu masca nu e o soluție Sculptura:
nici măcar pe termen scurt. Mihai Jitaru

42
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Ella Poenaru

***
Căldura acelei nopți
ce se freca de ziduri
ca o pisică pândind
tomberoanele pline
de rămășițele viselor noastre
deasupra indiferentă și oarbă
la orice insinuare
stagna luna
Orașul mirosea mov și fierbinte

***
eu nu am venit noaptea la tine mergând pe ape
tu nu m-ai luat de mână să-mi spui talita kumi
sau
fie ție după voia ta
măcar o dată
eu nu ți-am spălat pașii grăbiți
cu lacrimi de jale ***
tu nu mi-ai înviat nici măcar poemul acesta
un singur vis poate fi despre orice
dar uneori despre imanența
când adormim singuri a două raze ce-și unesc temporar undele
cu fața la moarte apoi trec mai departe
încă mai sperăm la un final fericit doar ochiul străinului
ce ne locuiește în noapte
vede mereu altceva
culori compuse
din iluziile noastre
o moarte ce suferă încontinuu de foame
doar păpădiile mai sunt perene
de ce sentimentele ar fi altfel?
43
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

*** ***
o ultimă gondolă așteaptă //toate întrebările mele
mereu goală ape legănând la care lumea nu a găsit încă răspuns//

luna-i cuțit de argint între pleoape din copaci au crescut degete negre
aerul se sufocă în geode zgârie pleoapele cerului orb

doar o stea mai privește pieziș oare câte stoluri de păsări rătăcite
foamea mării scutură o furtună în deșert

drumul îmi caută pașii pierduți mările sterpe se scurg tânjind de sete
printre oase plângând spre apus ochii tăi

cântecul greierilor îmi alină femurul port infinitul pe coapse stingher


viitorul e o carte întoarsă pe dos un opt deschis ca un covrig cu sare și mac

păianjenul țese vălul miresei ai mușcat odată din el


adormind pe o cruce și ți-au crescut coarne de cerb

lumina se scurge în canale obscure somnul lacom pândește în colțuri


visul se umple de sânge viermele cel neadormit

o cât de adânc este cerul visele dezvelesc nespuse secrete


deasupra noastră flăcări sting ape în oglinzi

nemurirea se numără în pas de deux nu mai e timp de confesiuni și regrete


noaptea-și adună umbrele în păr

//niciodată n-am aflat


în ce direcție circulă ultimul tren//

ÎNLĂNȚUIRE
Sculptura:
Mihai Jitaru

44
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

***
doamna cea blândă mi-a spus
să-i arăt cu degetul pe ursuleț
unde m-a atins moșul cel rău
mi-a vorbit frumos
cu iubita și scumpa ***
deși cred că și astea răceala dimineții
pot fi cuvinte urâte uneori se așază peste cearșafuri ca un urs polar
ursulețul n-a tresărit nici măcar o dată pe banchiza de gheață
e adevărat singurătatea are gustul cafelei uitate
că l-am atins ușor alaltăieri pe masa din colț
eu nu știam că și ursuleții imposibil să verși un suflet prea plin
pot fi mângâiați așa într-unul gol de orice speranță
asistenta m-a întrebat ce mă doare niciun vis nu se aseamănă cu altul
cel mai tare nicio realitate amară nu se bea până la fund
dar ursulețul acela nu avea niciun loc ca o cafea neagră
unde-aș fi putut pe nemâncate
să-i arăt
durerea mea
așa că am păstrat-o doar pentru mine
o viață întreagă
***
îmi crește ceva între degete
din ce în ce îmi pierd
simțul tactil
*** nu mai știu cum se simte o femeie când o mângâi
orașul acesta mă soarbe încet nu știu ce strâng la piept
ca pe un Martini sec fără gheață un as de inimă roșie
viața mi-a devenit din ce în ce mai îngustă sau un turn întors de tarot
mă strânge la umeri și la glezne
ochii mi s-au umplut de aburii serii am început să torc
orice sfat e inutil, orice mustrare, de prisos invizibil printre atâția oameni
toți albatroșii mi-au trecut pe lângă urechi – închipuiți
în parcările pline
fluier nepăsător cu jaguaruri și șobolani
străzile gri îmi numără pașii stingheri mănânc pe săturate
printre chiștoace de tutun, muguri striviți dorm bine
și murmur de greieri mă umplu de endorfine
mi-e teamă să privesc în sus: respir liber
cerul e o uriașă scrumieră de cristal
în care mi-am scuturat toate visele... azi ies la plimbare
în sfârșit
s-a deschis parcul
pe lacul murdar o lebădă cântă

sunt șaizeci de zile de când n-am mai privit cerul...


45
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Florica R. Cândea

Desfătări
Nuanțe
Ascultă
cum mă fâșâie ceaiul Știi,
acum Călătorule,
când din întâmplări în drumul meu
se cresc al timpului
semne de mirare… sunt două capete
pe alocuri aninate cu prezențe
răsar absențe
uși din alte două Lumi
care nu se întâlnesc
în stânga nici lovesc
ori de dreapta
peste simțuri personale Știi,
se cobor Călătorule,
esențe tari nu trebuie
să-ți ceri Iertare
Ascultă pe vene din scrobit călcâi
numai dragostea Eu
e ca și valoarea am economisit
lupilor am îmblânzit
poți să te miri blândeți
din orice prin dimineți
dar de ceți
mai amână Timpul cu fâșâit
să pot deschide din Cartea Ceaiului prelung
și liniști din aburi... pe coamă de surâs
te zăresc neobosit Călător
pe un schelet de cai
spumoși din copita altui timp
anotimp
46
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Seminții
Mi-amintesc
cum Nuanțe
de cu Toamnă
mă cam împrimăvăram Fii liniștit
bulgărind drum al meu
consolări nici foamea de sete
mă cam învinovățeam nici
din Sfinte Taine... ascultarea înarmată
cu bucătura unei aromate pâini cu întrebări
mă cam adulmecam nici cântul
printre prelung al urmelor de pantofi
literele mari nu ne va tăia
să le pot urma din buze
împărți țâșninde
lor din veselia jocului
păsărilor curând
mă voi judeca
În fine, cu lovitura unui bici
mi-amintesc dezlegat alene
cum lesne
din Pagini albe din Capitolul celor
negre lepădați
am negociat duminical din numărătoarea
sub puf de plapumă ghilimelelor
Timpul cu pas pastoral
nemăsurat care ne-a unit... într-o Duminică
rugată din coarne de Cerb pe...
drum...

Una pe zi
Desprind Acuș
din poveste mă voi cununa
cum de dinaintea cu tine
somnului Povestea mea
trăiam ca o linie cu câlți din podul tălpii
punctată ascuțite de sabia nuanțelor
pe un fir și-atunci
imprevizibil tu
fir... vei pune o pecete
acțiunea ne era aritmică cu semințe de mac
fără timp să mă tac din tine
fără tuș povestea mea...
47
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Gabriela Tantea

Nimeni... Deșertăciune
mă caut și nu mă văd... am să stau la umbra gândului,
mă strig și nu mă aud am să beau
m-ating și nu mă simt. din cupa deșertăciunii
dar... știu că am fost; când minus la adevăr,
copac înlănțuit de stele, mă vor găsi iluminații
iarbă-mpleticită în părul lumii
ocean de lumini
și viață sfâșiată în timp...

Nechibzuință
Lumi Mi-am adunat gândurile într-un coș...
Prefăcându-le în pietre
Când lumea coboară
am biciuit vântul cu ele,
pe lespezi de lumină
din greșeală am lovit universul
Luceferii se sting întâia oară
transformându-l într-un munte
și lasă să zidească,
unde singurul alpinist, am rămas, doar eu...
omul iară
din cioburile uitate de Olar.

Fapta
Drumul uitării
fiorul de patimi
Iov, ce îți spune Olarul naște în țărână blestemul focului.
când îți rade osul?!!! Trufia omului adună inimi,
Neîntinată este viața în cutii de nisip
când om zidesc în umbră iar neînțelepciunea înțeleptului
și orbii plâng, este otravă în spicul grâului,
când văd un răsărit de soare în mâna omului
și-n inima cerului...
48
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Pacea vieții Apocalipsa


Să mă blestemați, nebunilor, În fața morții vuiește
cu duh de șoaptă blândă sinistru uraganul din mine
și trecerea în neant spărgându-și valul tardiv al speranței
fără să mor... de zidul plângerii...
Să mă chemați la slujbă Nu am mai vegheat la tine,
cu gânduri muribunde ce-i drept!
în cântec de onor… Să mă-nspăimânți cu-a ta durere
Cunună leg prin jurăminte nu mai e loc.
de vieți uitate Nu am aflat lumina de unde vine
și am să vă rog și ce culoare învăluie pământul.
ofrandă să zidiți Cu tot alaiul omenirii
în univers Olarului ce rost și ce menire!!....
cu pietate…

Atemporali
În noaptea străfulgerată de gânduri
am auzit cântecul înăbușit (de orori) al Gomorii
cum îl ruga pe Lot
să vină în timpul meu
Omul
să caute Sodoma.
Era din una, zece
Eu nu mai cred în omul
La porți deschise,
devorat de rațiune
punând pecetea morții
supus de instinct
în palma pruncilor uciși
și ucigaș de timpuri.
de centurionii Romei
Când corola lunii
ne imită înfățișarea
Pământul olarului noi îi scoatem ochii
și-i vindem la mezat.
Nu mai am dor de mine Când fiare încătușează,
când mă urlă pustiul alte fiare
și luna îmi imită înfățișarea (ori chipul) private de omul mai primitiv
Adorm în cenușa uitării ca ele în simțiri.
cu inima sfâșiată de rugă Eu nu mai știu prin ce diferă
Că Olarul nu plânse bărbatul de femeie
când lutul îl frânse și omul de bărbat
din înfățișarea Sa. când el pecetluiește viața
cu surogat de om,
făcut (născut) în eprubetă.

Lăcrămioara-Gabriela Tantea
Membră a Cenaclului Literar „Ion Iancu Lefter”, Vaslui
Debut în revista Elanul, Bârlad, 2005
Colaborări reviste: Orizonturi, Est, Vocea Satului, Elanul, Soleștii Elena Cuza
Poezii publicate în antologia Voci lirice vasluiene
49
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Gina Luca

Mărturii din Dumnezeu...


Îmi cârpesc cu verbe ochii, pun mirări în adjective,
Când mi-s aripile frânte chem pleiadele de gânduri
Din infinitiv mă scoată, conjugând imperative,
Zbor de rime să îmi coase și să mă prelingă-n rânduri.

Din falange să-mi țâșnească mersul frunzelor cărunte,


Fremătând între consoane și zburând prin univers;
Iar vocale de lumină mă lovească drept în frunte,
Să-mi sfâșie pielea-n rime și să mă renască-n vers.

Da, să uit că în adâncuri simt dureri în altă limbă...


Nu le înțeleg strigarea, viituri de dialecte.
Știu că Doina mea de-acasă îmi e lege și n-o schimbă
Nici tăceri împrumutate, nici romanțele perfecte.

Când mă-ncearcă neputința, mă tratez cu substantive:


„Dor”, „Acasă”, „Îngeri”, „Mama”, „Dragoste din Dumnezeu”,
Iar cupola mea de suflet o susțin în pandantive,
Și îmi vindec bâlbâiala. Că nu-s pui de cimpanzeu.

Când mă trec pe suspensive sau mă izbesc de întrebări,


Caut muza clorofilei și răspunsuri în tot pomul,
Zborul frunzei spre pământ îl privesc cu exclamări,
Trec cu frunza-n iarna morții, să renască-n mine omul.

Chiar dacă ne moare trupul, urma ce-o lăsăm în lume:


Dor, acasă, îngeri, mama, verb arzând ca Prometeu,
Sunt cuvintele de jar ce ne dau destin și nume,
Ne sunt amulete sfinte, mărturii din Dumnezeu!...

50
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Și preț de o iubire să-mi scuturi îngeri moi...


Încă mai simt cum timp de o iubire
Am scris pe trupul tău cu vergeturi...
Tu-mi erai unica și tulburea simțire,
Ce mă ținea fragil de-ncheieturi.
Și-ți încăpeam sub frunte, până-n gând,
Și-ți încăpeam sub coaste, până-n deltă,
Sub tălpi îmi murmurai sărutul sfânt,
Ursindu-mi dimineața zveltă.
Din palma ta, pe umeri de Gerar,
Ai presărat tandrețe de zăpadă,
Să-mi crească aripi albe din lutul adversar,
Să port colindul dalb în iriși, sub arcadă.

Am scris pe trupul tău și l-am curmat cu riduri,


Copil nesăbuit... dar m-ai ținut sub pleoape.
Să nu-mi strivesc viața de beznă și de ziduri,
Tu îmi cutremuri geana, să simt că-mi ești aproape.
Cu dor lipit de talpă străbat poteci de viață,
Te caut prin neliniști și anotimp de ploi...
Mi-e dor să-ți simt privirea, topindu-mă de gheață,
Și preț de o iubire, să-mi scuturi îngeri moi!...

Iubesc...
Iubesc zăpada din Carpați, cununa lor de veacuri!
În albul lor să mă îmbrac, cum se-mbrăcară dacii,
Încinși în fote și cătrințe, în cioareci, ii, bumbacuri,
Horind, cântând și chiuind, de speriau toți tracii.

Iubesc verdeața din Carpați, mesteceni, fagi, stejari și brazi!


M-aș preschimba în frunza lor și-n codru m-aș ascunde,
Aș înălța Doina în slăvi cu frații camarazi,
C-aici e locul nostru sfânt și nu plecăm niciunde.

Iubesc albastrul din cerneală, din cerul cald de-acasă,


Din ploile ce altădată ne fecundară glia,
Albastrul de la Voroneț, cicoarea de mătasă,
Albastrul Dunării ce-ncinge la poale România.

Iubesc și galbenul din lan, cu bobul lui dumnezeiesc,


Sudoarea de a-l semăna și măcinișul morii,
O cruce peste aluat, că-i semnul creștinesc,
Un bogdaproste spre pământul ce ne-a dat pâine și victorii.

51
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Iubesc și macii sângerați, în roșul lor vreau să mă-nchin!


Urlau altițele pe dealuri: „A noastră este glia!
Luați-vă bocancii acasă, veninul cel străin,
Aceasta ne e vatra, aici, în România!”

Iubesc câmpia de la Alba, cetatea de Unire,


Ce-a strâns în jurul ei români, din Dunăre la Oaș,
Din Prut, din Mureș, Olt și Criș, și-această nemurire
Rămână sfântă și unită din tată-n fiu și-al lor urmași.

Iubesc drapelul nostru sfânt, aici și în morminte...


Când zorile vor trâmbița, străbunii strigă: „Uraaa!
Spre Alba-Iulia să mergem, luând cu toți aminte
Acolo a-nceput Unirea! Veniți, toată făptura!”

Veniți, români neadormiți, cântați-vă cântarea!


Să ne audă Mureșanu cum știm să bâlbâim...
Veniți, cântați... poate îndemnul trezește-n noi ardoarea
„Din somnul cel de moarte, români să ne trezim!”

Unde ești, copilărie, cu ninsoarea ta cu tot?


S-au schimbat atâtea lucruri... Albul parcă-i tot mai gri,
Tot ce-a fost rotund și sferic are colți și-i pătrățos.
Viitorul... hăt, departe! Azi nu-i timp nici a muri,
Iar departele-i aproape și aproapele-i colțos.

Ziua este tot mai scurtă și îi sfâșiem lumina,


Noaptea o-mbrăcăm cu neguri, cu tăceri de vorbe grele...
Îngropăm copacul verde, inversându-i rădăcina,
Sub tălpici de osândire călcăm cerul, spargem stele.

Oamenii-s tot mai grăbiți, nu le mai ajunge timpul,


Iar iubirea de aproape am ucis-o-n egoism.
Cică, dragostea de sine este astăzi prototipul!
Desuet și ne-la-modă este vechiul altruism...

Am ucis codrul și râul, le-am vândut și otrăvit...


Visele de altădată sunt mutate în coșmar,
Ne-am schimbat doina pe „hituri”. Ciocârlia a amuțit,
Maneliști luară locul cântecului popular...

Am ucis copilăria, devenind adulți nevolnici,


Sania am agățat-o într-un cui de nepăsare...
Prieteniile sunt rare... Precupeți și îndoielnici
Ne dezbatem interesul pe tarabe de trădare.
52
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Ne-am mutat suflarea-n iarnă și tușim a recviem...


Ne-nfloreau cândva bojocii prin troienele de-un cot,
Ulița gemea sub tropot și sub chiotul suprem...
Unde ești, copilărie, cu ninsoarea ta cu tot?...

Scrisoare către mama


Încă mai scriu, măicuță, scrisori sub felinare...
Știu, le citeai la poartă și martori îmi sunt prunii,
Cum lanu-mi de cuvinte îl cunoșteau vecinii,
Când dorul bântuia, de-aici din depărtare.

Un lan de foi nescrise îmi stă și azi în față...


Desenez un colț de casă și un pâlc de ghiocei
Și pe tine bucuroasă... Dar te-ai dus în cer cu ei,
Îngerilor să le-arăți că în ierni mai e speranță.

Trec condeiul pe hârtie, vrând să risipesc uitarea...


Degetele mi-s de ger și în palme numai răni,
Dar poștașul meu de gânduri mijlocește pe la vămi,
Ca s-ajung până la tine, să-mi primești, mamă, scrisoarea.

Vreau să-ți spun ce e pe-aici... Mamă, parcă-i închisoare,


Ne-au ascuns chipul sub măști și ne e un dor nebun
Să fim iarăși împreună, prăznuind Sfântul Crăciun!
Dar ne-au pus gratii la cer și impozit pe ninsoare...

Astăzi toate sunt iluzii, iernile sunt tot mai reci...


Din mâna ta de înger, tu cerne-ne zăpadă,
Să-ți mai cântăm colinde pe-a cerului ogradă
Din caietul de cântări, de-unde veci nu poți să pleci!...

JALE
Sculptura:
Mihai Jitaru

53
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Osul lumii de tămadă


Pe drumul dimineții cu zori în albăstrime,
Din fulgii de ninsoare, din țipătul luminii,
Venisem către lume, prin zodia cu rime,
Să port speranța mamei prin fluierul tulpinii.

O dimineață albă, cu zâmbete de mamă


Și-un fel de răgușeală florind peste cuvinte...
Un șir de caractere mi-ai așezat în palmă,
Pecetluindu-mi rostul cu un sărut fierbinte.

Mi-ai desenat conturul încremenit sub soare


Cu gânduri împletite în fire de lumină.
Să nu îngenunchez, când viețuirea doare,
Tu mi-ai înfipt în umeri aripi de iambi și rimă.

Din ecouri de colinde, nămețindu-mă cu basme,


Răsuflarea ta de înger mi-a croit cărări prin lume;
Elementului de lut i-ai pus slove și miasme
Să rămân prin constelații zodie cu chip și nume.

„Lerui-Ler”, „doină”, „acasă” – osul lumii de tămadă –


Mi le-ai tatuat în suflet, să nu uit că vin din tine.
M-ai închis în pumnul tău și-n zălogul de zăpadă
Mi-ai dat clipele lui Cronos, veșnicindu-mă în rime.

Mi-ai dat viață, mi-ai dat aripi, mi-ai dat sfat, mi-ai dat povești...
Pentru toate-ți mulțumesc,
mamă-suflet de colind!
Astăzi, gândul meu se-ndreaptă către stele, unde ești,
Căci în dor de cer și-acasă, mă veghezi cum știi: Iubind!...

Luceafăr de cuvinte
Viețuitoare suntem, în trupuri de cuvinte,
Împrăștiați prin zile de hoarda de dorințe...
Printre stihii și valuri, pentru un blid de linte,
Ne vindem alfabetul și-a literei voințe.

Cărbuni încețoșați, ce nu mai pot să vadă


Cum ninge preacerescul lumini cu chip de îngeri,
Ne lepădăm veșmântul și slova de zăpadă,
Izbind necuvântarea de ziduri lungi de plângeri.

Sub streșini franjurate cu țurțuri grei de gheață,


Ne tragem cușma ruptă pe pleoape și urechi,
54
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Ca puii de fantome alunecăm prin viață,


Căci ne-am uitat vorbirea și datinile vechi.

Învinuim destinul că ninge problematic,


Ne plângem de tenebre, de beznă și de ceață...
Doar stea din Ipotești, cu nimbul ei cromatic,
Ar mai putea străbate-ntunericul de gheață.

Prin lumi marmoreene și de vorbire rece


Ne-am irosit cuvântul, am renegat o vatră...
Dar s-a-ntrupat lumina și forța ei ne-ntrece,
Dezlănțuind iubirea în inima de piatră.

Răspunsul ei e focul ce-l încifrează neaua


Și stihul ei străpunge această iarnă lungă.
Să vindece orbirea, din cer coboară Steaua,
Albindu-ne cuvântul cu raza ei prelungă.

Vor îngheța strigoii ieșiți de prin morminte


Sub raza unei stele – Luceafăr de cuvinte!...

Locul primelor iubiri


Copil fiind, adesea, urcam în podul șurii...
În jurul meu miresme din lunca de pe Mureș,
Caprifoiul și lucerna de sub poalele pădurii
Împleteau povești de vară, de copil cu vise-n iureș.

Și azi urc prin podul vechi, năpădită-n amintiri,


Iar genunchii mei cei palizi în genunchi stau și mă ard,
Când privesc prin crăpături locul primelor iubiri
Și grădina ce ținea zmeurișul prins de gard.

Și-mi răsar în minte mieii ce săreau peste zăplaz,


Albi și-nsuflețiți de voci de copii de prin ogradă...
Și simt verdele pleznind, între lacrimi pe obraz,
Cum pleznesc și ghioceii răsărind de sub zăpadă.

Și mai văd freamăt de verde, straturi-straturi în grădină...


Și-ntre ele o năframă de culori, cu tiv în negru!...
Și genunchii-mi scânteiază, mă cuprinde o lumină,
Căci e mama! Pregătindu-mi verdele de om integru.

Din acel moment știu bine ce culoare are dorul!


E culoarea unui suflet plin de pace și iubire,
Sfântul adăpost de mamă, ce la piept strânge odorul
Când genunchii lui cei palizi ard de-atâta amintire!...
55
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Salut de dimineață Măsura bunătății


Te-aș scrie-n palma vremii cu visele-mi de jar, Măsura bunătății o ai de mic, copile,
Cu slove arzătoare și litere aldine, Din lacrimile mamei ce somnul ți-l veghea,
Să simți arsura zilei când treci prin calendar, Sădindu-le în tine cu rugile-i umile,
S-auzi taina chemării: „Găsește-te în tine, Să înflorești în ele, în bunătatea sa.
Când rătăcești hoinar!”
Lumina și-nțelesul le buchiseai din carte,
Te-aș scrie-n albul iernii cu verdele din frunză, Iar mama îți șoptea că slovele sunt îngeri,
Pe tâmpla de zăpadă ți-aș prinde ghiocei. Căci numai prin lumină și sens ajungi departe
Speranța să învingă, să nu ai nicio scuză Și drumul ți-e scutit de amăgiri
Când slova-mi îți aruncă în iriși brebenei și-nfrângeri.
Și zâmbete pe buză.
La asfințit de filă, tot mama îți îngână
Te-aș copleși de raze în anumite zile, Cu susur de povețe, că inima nu-i piatră,
Desțelenind frenetic în cioburi mici pământul. Ci e izvor de roade, o veșnică fântână,
Și plângătoare sălcii de energii ostile Unde coboară îngeri să își clădească vatră.
Le-aș smulge din jelanii și le-aș schimba descântul
În zvonuri de zambile. Măsura bunătății s-o rânduiești în fapte,
Cuvânt de mulțumire să ai oricând pe buze.
Ți-aș colora sub pleoape livezi de floare rară, Să fii un pom, copile, cu ramurile coapte,
Iar cearcănul l-aș face galop de curcubeu, S-adăpostești drumeții cu umbra ta din frunze!
Să poți să-ți amintești lumina ce-ți furară
Atâtea zbuciumate oglinzi violaceu... Măsura bunătății și-a inimii noblețe
Să fii o primăvară! Să-ți însoțească pașii, oriunde-ai fi în lume,
Căci omul, ca și pomul cu roade îndrăznețe,
Ți-as desena albine și calde aurori, Oricât de mic ar fi, „Binețe” e al său nume!...
Te-aș fereca în verde și mugur de speranță,
Ți-aș prinde la revere mănunchiuri de culori,
Iar slova mea să-ți fie salut de dimineață,
Când te trezești în zori!

Dar sunt slovă umilă, cam șuie și paiață...

UMILINȚĂ
Sculptura: Mihai Jitaru

56
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Marin Beșcucă

Treceri de cocori săgeată zarea


... calc pe covorul inimii, prin clipocind de sânge-n clocot,
toamna-mi ține isonul, recitându-mi boccaccienele
din decameronicul zumzet al poveștilor de iubire,
povești ce și-au găsit,
și în mine!
trezvie...
ahhh! și câtă beție se cade amurg!
frunze moarte-și dau duhul,
plâng, privindu-le trecerea de nu ne scapă,
pe niciunul...
frunze dezmierdându-ne-n amintirile necuprinsului verde,
își lasă plâns-ruginitul în pleoape
și este așa un pastel în decoct...
sorb sufletul pământului... și,
ahh! da!
mi te simt,
mi te simt,
mi te simt...
degete-și șuieră urcușu-n mângâi,
plâng, deolaltă cu clipa dintâi,
plâng, lăsându-mă-n unghii de creștere,
plâng!
deci sunt viu, și-n aștepturi
frământ bruma ce-mi cade argintul în tâmple,
plâng!
și sunt viu...
și te vreau!
mi te vreau...
plâng și tăcerea pământului ascult...
pași de suflete moarte mi-nțeapă visul gogol,

57
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

am fost, sunt și voi fi, must de arome prin cămări presară voințe,
iată mirabila urcare în treaptă... prinse-n vârfuri de copaci,
și toamna îmi pune destinul în stampă! vâsc!
hora clorofilei îmi cere Unirea, în mlădițe...
treceri de cocori săgeată zarea, și-mi cad în gene vânturi încrețite-n brumă
zarea! Sărutu-mi primește, chiar și pe mână,
ce mă cheamă Poemul să i-l pun de țărână, și mâna de se-aprinde scânteie,
sub talpă! lumânarea sa plânge mocnit în făclie...
te vină, poveste, și calcă... lacrimile mi-oi aduna în saxie,
lacrimi șuvoind din nori mă întreabă, timpul înflorească-mă,
cumva, povestea de i-am lăsat-o întreagă, orhidee!

Musai să-mi dai o formă de sărut


... uau!
de după colț, e atâta rugină,
m-am gândit să ți mă vin de bonsai...
dar să lăsăm natura să-și facă hatârul,
e drept, nu mai sunt pepinierat,
tu te uită în mine...
am rădăcină puternică,
și tunde-mi bonsaiul!
am trunchi,
te uită atent mai spre vârf,
am și ceva vâsc...
musai să-mi dai o formă de Sărut,
se va trebui să mă tai cu privirile,
ori...
însă genele, și ele, vor ceva ascult,
la mine, Sărutul e viță nobilă!
pleoapele nu dau semn de interes,
Iuda chiar a primit 30 de arginți,
lacrima știe destule,
dar Sărutul i s-a fost otrăvit...
dar se prelinge în propria partitură,
vorbesc strugurii despre asta, noaptea,
și doar sfâșiul ei arată că e vie,
când Trupul Domnului își lasă Șoapta,
apoi bucuria colțului de gură,
și vinul își capătă și el poezie,
care o soarbe...
bonsaiul de sunt, trec prin beție,
o înghițitură!
taie din mine ramura coastă,
a, că uitasem...
taie și partea de vâsc,
curăția sufletului meu mi-a chemat inima
e aproape albastră,
să-și scoată strugurii afară,
pune-ți după ureche o rămurea,
sângele le-a luat mustul la zvârcol,
bonsaiul din mine te-a fremăta...
și este așa o aromă de stafidit... mmm,
iar de freamătul se trece tumult,
că lasă gura apă,
visul ți-l voi face Sărut...
chiar și la o boare de vânt...
nopțile au și ele parte de dospit, Visul!
strugurii se lasă seduși de ferment,
și chiar spun c-au văzut destule pulpe,
de fecioare!
urcate să-i diriguie,
cu fustele prinse de degete, -n șold,
ar spune mai multe strugurii,
dar n-ar vrea ca mustul să capete nod,
și frunza,
și joarda de viță, SMOG
își trec tristețea-n baladă... Sculptura: Mihai Jitaru

58
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Azi mi-am aninat inima în cuiul dimineții


... cum să-mi înțeleg timpul?
sunt atâtea meandre fabricate,
că pustiile se reduc la grăuntele de nisip…
te vină tu... scoică de sidefiu!
număr straturile viscerelor cerului
și mă gândesc ce mică este lumea,
mă gândesc ce gând pot să adulmec
și pe coama lui să călătoresc...
aiurea!
prin aiurea, întru aiurea...
nu voi să pun întrebări!
nu vreau să răspund la întrebări,
nu vreau!
de undeva... din plumbul dezlânat,
soarele și-a întins o aripă de zâmbet,
poleindu-mi în aur gându-mi spre tu,
și gându-mi spre tu, mă sfredeli!
gându-mi spre tu mi-a înaripat toate
covârșitoarele mele aplecări,
cuvântul purtându-mă de taifun
care să întăvălugească orice asperități...
câteodată,
câteodată simt în mine șoapte de magie,
însă gândul mi-i curat, și nu mă îngenunche,
chiar simt o detașare, simt o scrobire a aspirațiilor,
dar cred în mine!
sunt încredințat că ruga mea mi-i adevărată,
mi-i adâncă, profundă mi-i,
și de netăgăduit,
și din asta știu că mi se-ndăruie Șoapta lui DUMNEZEU!
toamna știe toate aste,
toamna nu mi-a fost de două ori la fel,
toamna nu m-a supărat!
dar mi-a apăsat argintul în tâmple...
mi-l duc însă, după puteri!
știu să-mi depărtez oftările,
știu să nu mă las înțepat de timp, dar vremile mă apasă
prietenii mei cedează pas cu pas,
n-am să-i devoalez!
m-adun în mine din mine și revărs iubire...
ahh... IUBIREA!
ce s-ar fi de nu s-ar fi?
nu, că n-aștept răspuns, doar reflectam...
și așa mi-i un dor de-o upanișadă,
dar timpii cei târzii mi-au blocat încercările,
ce ating, se furnică, apoi fuge...

59
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

totuși, doru-mi de tu s-a rămas...


azi mi-am aninat inima în cuiul dimineții,
să-ți fie ție la vedere, să-mi știi încordul din atrii,
să-mi vezi plumbul însidefat pe miocard,
inima-n sine o scoică...
dar te vină tu, grăunte de nisip, te vină,
restul se va curge de la sine...
inima ți-am pus la vedere,
în fereastră,
orhidee!
dar pe coame de brumă încă nu e de căpăstru,
timpul m-a înhămat și mă poartă-n buiestru,
timpul!

Cerul corbilor își aruncă o pană


... cerul corbilor își aruncă o pană
să-mi aprindă luminile înserării din mine,
îl și aud cum mă strigă să i mă joc
prin începutul de iarnă...
simt cum pâlpăielile din mine se devin incandescența
infernului și mă tem pentru penele cerului...
mă tem!
se reped către mine haite de curcubeie fierbinți
și-și vor să mă-mprăștie,
prin costișa părului tău!
știu că mi-ar oferi aripa cețurilor negre,
dar am o șovăială în mine!
și dau înapoi...
nu știu de ce! CLIPA FATALĂ
ceața mi-a înnodat negurile peste nodul din gât, Sculptura: Mihai Jitaru
ahhh, de mi te-ai fi mai pe-aproape,
mi ți-ai fi o alexandrină...
ehh, Mărțișor!
și cât sânge s-ar împroșca pe cer,
cât sânge...
simt frica ce se aprinde în corbi,
dar mă-nchid în pântecul nopții,
unde mi se cere să-i compun,
de îndată!
simfonia atingerii,
de îndată!
sigur c-am să o compun, sigur,
doar Șoapta, când mi se vine, mi se dă în totu-I...
pot să-mi adun algebra portativului în încrețitul
gândurilor ce mi-am pornit înspre tine...
pot!
60
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

singurul din mine s-ar teme să-i ceară cerului


să i se facă păstor stelelor,
cumva să nu-i supere pe luceferi,
și-apoi...
singurul meu a băut atâta albastru de zori,
că nici nu-mi mai știu de când nu m-am mai umflat în gât,
nici nu mai știu...
dar am învățat cum e să cadă munții pe tine!
goi de codri, goi și de aur, erau așa de ușori...
bălteau primprejur conuri de cianuri!
mă-ncordam sub sfârâitul lacrimei
care-și trecea brazda prin inimă mie,
mie!
ciudat însă,
simțeam trosnituri dinspre inima ta,
să mi te fi ajuns lacrima!?
hârciogii gândului îmi scânteiau ochii
și-n scânteieri, simt că-ți zbor...
și-mi zbor înspre tine printre luminile înserării din mine,
infernul încă mai pâlpâia,
când mi ți-ai înghesuit sânii mie în suflet,
și din ipohondrie, sufletul striga înspre mine:
ia-i tu!
ascultam tăcerea secundelor în cremeni de cer,
argintul din tâmple mi te bântuia prin pântecul uimirii,
căutând să-mi astupe mania poftei în spuza așteptului...
– ia-i tu!
mă urmărea strigarea sufletului,
încet-încet, se stingea spuza așteptului...

Un strigăt de sub miezul nopţii mă strigă

... TRUPUL ce-l voi smulge din NETRUP


voi aştepta şi-n plânsul lor mi-ar pune mâna sperioasă
cinci veşnicii şi-un an-lumină, lui pe frunte,
să-l văd cum pune capul mie-n palmă, căldură din căldura mea să-i dau,
să-l văd auzu-mi chicotind, şi să-i şoptesc poate cum şi Adam:
sub pala pleoapei lui să mă pierd, mi-eşti dragă!
pierdut să nu-mi ştiu pofta de mângâi, şi dragul ăsta să irumpă
şi el să mă mângâie-ntâi... temerile în lavă să azvârle,
sătul de-atâta aşteptare, dar lavă-n mine să mai lase,
să fi uitat cum să-l pătrund din mine-n trupul ei să se reverse,
şi să mă uit neant inveterând, şi-n lava asta poate ne vom împlini,
iar când neantul lecţie să-mi deie, cât iarăşi aştept TRUP din NETRUP cioplit venind,
să mă aprind, cinci veşnicii şi-un an-lumină,
tot trupul meu scânteie... tu să te-aşezi în tot la mine-n palmă...
ştiu, şi să te ţii atunce lavă!
şoaptele s-ar porni a plânge, ooo-da!!
61
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Marin Beșcucă
Poet, prozator, publicist și jurnalist (Corabia, județul Olt, 12 septembrie 1957). A urmat cursurile
Academiei de Științe Social-Politice, București.

POEZIE:
Lumina nelumescului – Ed. Anotimp, Slatina, 1997;
100 scrisori către Gheorghe Pituț – Ed. Anotimp, Oradea, 2001;
Anna – scrisoare către Dumnezeu – Ed. Asociației „Societatea Inginerilor de Petrol și Gaze”,
București, 2007;
Scrisori către Părintele Dan – Ed. Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2014;
Hiastru – scrisori către fratele meu – Ed. Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2015;
Rugăciunea unei mame – Ed. Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2016;
Rafael – bucuria unui răsărit – Ed. Aureo, Oradea, 2016;
Anna – scrisoare către Dumnezeu – Ed. Aureo, Oradea, 2016 (ediția a II-a);
Odiseic – trup din netrup – Ed. Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2016;
Părăsit la picioarele podului – Ed. Aureo, Oradea, 2017;
Szebeni – Săldăbagiu de Munte al Iubirii – Ed. Aureo, Oradea, 2017;
Cucerirea iubirii – Ed. Aureo, Oradea, 2017;
Medica – Geneza suspinului ireversibil – Ed. Aureo, Oradea, 2018;
Floricel – Baladă peste Livada de Bihor – Ed. Aureo, Oradea, 2018;
Magister – Confesiunile unui poet din Grădina Maicii Domnului – Ed. Hoffman, Caracal, 2019;
IC Rada – Poem peste Oradea – Ed. Hoffman, Caracal, 2019;
Monstrul de pe Dilimandjaro – Ed. Papirus Media, Roman 2019;
Mnieru – Profesorul meu de Prețiozități – Ed. Hoffman, Caracal, 2019;
Timișoara – Acolade peste timp – Ed.Fundației pentru cultură și învățământ „Ioan Slavici”,
Timișoara, 2019;
Hanul Răzeșilor – Letopisețiul lui Marin Beșcucă – Ed. Papirus Media, Roman, 2021.

POEZIE (co-autor dimpreună cu Marta-Polixenia Matei (Mărțișor), alias Marta-Polixenia


Beșcucă);
Albiile Dorului – Doi într-un poem – Ed. Aureo, Oradea, 2018;
Titania – poema curcubeului de Bacău – Ed. Hoffman, Caracal, 2019;
La steaua Polară – Ed. Hofman, Caracal, 2020.

ROMANE:
Iubire din ruga durerii – Ed. Abadaba, Oradea, 2000;
Panteonul dragostei – Ed. Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2015;
Dumnezeirea Iubirii – Ed. Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2016.

JURNALISTICĂ – MEMORIALISTICĂ:
Ultimul interviu – Editura Casa Ciurea, Slatina, 1997;
Ultimul interviu adagio – sau Corneliu Coposu și noi, românii – Ed. Casa Ciurea, Slatina, 1998.

A publicat de-a lungul anilor, de asemenea, în diferite ziare și reviste tipărite, cât și în mediul
on-line, cum ar fi: Ziarul Slatina 630, Bocancomania, Anotimp Magazin, Crișana, Jurnalul de Olt,
Jurnalul Bucureștiului, Ziua de Ardeal, Revistele: Logos și Agape, Armonii Culturale, Confluențe Lite-
rare, Rotunda Valahă, Arena Literară, Clepsydra, Miorița (SUA) ș.a.

Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România; al Academiei de Științe, Literatură
și Arte, Oradea; al Uniunii Scriitorilor Europeni de Limbă Română din Republica Moldova; al Ligii
Scriitorilor Români și al Asociației pentru Civilizația Ortodoxă ASCIOR, Buzău.

62
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Mihaela Petrișor

Menuet
Se înfiripă un dor în prag de seară
Când lacrima imploră libertate,
Cu ochii închiși, refuz să-i fac Melancolie
dreptate și tac...
... Se aud arpegii de vioară Încet, șoptit, mă cheamă ploaia
Căci am făcut un târg odată,
În colivia rece, pustiită, veche Să nu mai stau, singură, tristă
Sufletul nud așteaptă osândit, când plouă, doar eu și odaia…
Căci nici un înger nu mai stă de veghe
Doar valsul unui pian îmbătrânit. Și de atunci, ca un ritual,
ies și mă plimb pe străzi străine,
O sală goală, fără spectatori, privesc vitrine, trecători
Actor rămas pe scenă, o biată paiață, și recunosc, mi-e mult mai bine
E inima-mi rămasă fără rol.
Un flaut doar o plânge într-o piață… Când gândurile-ndoliate
de-atâtea doruri, griji și plâns așteaptă
Luna trage cortina peste toate, încet, să fie spălate
Lacrimă, inimă, suflet, primesc împăcare. iar lacrimile, preschimbate în surâs.
Teatrul a închis. În ritm de menuet,
o lume-ntreagă merge la culcare. Într-un târziu mă-ntorc acasă
pe buze cu sărutul rece al ploii,
în ochii-mi goi cu-o nouă strălucire,
cu sufletul curat și liber,
Căci spovedania mea primi iertarea ploii.

63
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Înnourare Fluturi
Bătrâni sau tineri? Mi-am transformat speranțele în fluturi
Mă-ntreb ce vârstă au norii? Să-și caute destinul printre flori,
O veșnicie… Dansând în zori de grele vremuri,
Roșiatici, albi, gri, albaștri-cenușii Sfidând conservatoare reguli
în forme bizare, calzi sau reci? Prin culori.
Cineva a pictat azi cerul cu nori de acuarelă,
în joaca lor se întrepătrund, Născute din neant și din orgolii
se despart, se juxtapun… Făpturi suave, mirosind a vară,
Acum se odihnesc pe piscurile munților, Au învățat s-adie prin magnolii
Apoi se întrec cu păsările-n zbor Luptând cu vânturi, asasine, reci,
E un joc fără reguli, De iarnă...
Sus-jos-departe-aproape,
Un du-te-vino... amețitor de lent.
Mângâiați de soare, râd curcubeie
Cad și plâng din înalt, lacrimi,
Adorm sub plapuma pufoasă a nopții,
se trezesc și cu ochii lor somnoroși de nori își
încep jocul cotidian.

Aș vrea să intru în joaca lor,


să-i ating, să-i pășesc, să-i strivesc,
aș vrea să-i mușc, să-i simt în palme,
să-i gust până la istovire,
s-adorm și ei să mă învelească,
să-i rup apoi, să-i modelez, iar alții, noi,
din mâna mea să se nască;
să-i suflu, iar ei docili să mă asculte,
să plutesc cu ei spre niciunde,
deasupra munților, a mării, a mea,
a tot și a toate…
Nori inocenți sau vinovați?
Nori visători, poetici și misterioși…
Înnourare… EVRICA
Nori. Sculptura: Mihai Jitaru

Mihaela Petrișor (Bistrița-Năsăud, 1975), absolventă a Liceului pedagogic


„George Coșbuc”, Năsăud, jud. Bistrița-Năsăud
Din 2001, stabilită în Madrid.
Colaborează cu ziarul Român în Lume (Madrid, 2002-2004), unde publică articole, poezii.
Publică versuri (sub pseudonimul Ariadna) în Antologia de poezii bilingvă română-spaniolă
Român în Lume (Rumano en el Mundo), din 2004, Madrid, antologie ce reunește poezia
a 23 de autori români din Spania.
Membră a Uniunii „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania, din 2021.
64
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Mihai Jitaru

Adevărul din noi


Miraculoase creaturi,
Urmași de-ai Evei pe pământ,
Suntem plăpândele făpturi,
Făcând cu viața legământ.

Ne credem toți neprihăniți,


Cu sufletul mereu curat,
Deși uităm, ca ipocriți,
Că ne legăm și de păcat.

În gena noastră se-mpletesc,


Desigur, calități o mie,
Dar și defecte se găsesc,
Lăsând pe om să le învie.

De vrei frumosul să-l trezești,


Vei deveni un om iubit,
În schimb, urâtul de-l dorești,
Vei fi mereu-mereu hulit.

De va învinge binele,
Cu toții te vor respecta,
Iar răul, mărăcinele
În întuneric vor zăcea.

Țineți în frâu monstrul din voi,


Legați în lanțuri bruta rea,
Alegeți doar ce-aveți de soi, ADEVĂRUL DIN NOI
Și viață bună veți avea! Sculptura: Mihai Jitaru

65
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Cuib
Hoinărim prin vremi sihastre, Rând pe rând la ceruri urcă,
Dar uităm, necontenit, Lăsând cuibul mai pustiu,
Că, la baza vieții noastre, Firul vieții se încurcă,
Este cuibul construit. Nu rămâne niciun fiu.

Îl durează, cu trudire, Toți ar vrea să se-ntâlnească!


Bunii noștri, dragi părinți, Ție, Doamne, mă închin:
Pun semințe de iubire Fă, măcar, să se-ntregească
Și le dau nume de sfinți. Iarăși cuibu-n cer, amin!

Încep boabe să-nflorească Cu speranța cea lumească


Și se-mprăștie în vânt, Să dăm vieții scump obol:
Încercând să construiască Alții să ne-nlocuiască
Alte cuiburi pe pământ. Și s-ocupe cuibul gol!

Și se zbat, de bună seamă, În amintirea fratelui nostru, Gheorghe!


Cercând traiul minimal,
Dar nu uită cuibul-mamă,
Ca reperul principal.

Soarta nemiloasă, dură


Zdruncină din temelii,
Pe părinți din cuib îi fură –
Nu mai sunt fiii copii.

Consolarea e deșartă
În culcușul personal,
Ei nu vor să se despartă,
Nu, din cuibul lor primar.

Vine-o zi, ziua mâhnirii,


Când ursita cea hidoasă
Sparge cuibul fericirii,
Taie firul cu o coasă.

Un ales, primul plecat


Sus, la ceruri, la părinți,
Lacrimi curg neîncetat…
Vino, Doamne, să ne-alinți!

Caută ziua fatală


Cel rămas, în mintea sa,
Cu-ntrebarea infernală: UMANISM
„Oare cine va urma?”. Sculptura: Mihai Jitaru

66
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Motive
Sunt o mie de motive
Umanism Pentru multe acțiuni,
Pentru inițiative
Când vorbim de creștinism Și diverse misiuni.
Și de glasul mănăstirii,
Ne gândim la umanism – Drag motiv e să fii bun,
Ca esență a Psaltirii. Trăind în societate
Sau să fii ca un gorun,
Dacă vrei să ai onoare, Luptând pentru libertate.
Dovedind că ești uman,
Pune omul în valoare, Să fii mândru, fericit
Îngrijește de sărman. E-un motiv înălțător,
Să fii harnic, negreșit,
Fă, din milă, crez frumos E un țel triumfător.
Pentru bieți cuprinși de jale,
Dă-le picul cuvios Să clădești pe unde treci,
Din căușul palmei tale. Sfințind urmele lăsate,
Să lași semne mii în veci
Mângâie, cu suflet mare, Sunt motive minunate.
Pe cei prinși în nevoință,
Fă, din umeri, reazem tare Își aleg cu-ndemânare
Pentru cei în suferință. Un imbold miraculos,
Când se luptă cu ardoare
Să-ți arăți privirea blândă Cei nebuni după frumos.
Celor care reușesc,
Salutând a lor izbândă, Muzele inspiratoare
Bucură-te-n mod firesc. Le aduc, în dar, motive,
Că-și trag seva creatoare,
Ura, cearta, dezbinarea Doritori să ne cultive.
Nu sunt demne pentru tine,
Nici invidia, trădarea, Pictori cu-ale lor culori,
Fiindcă frâng multe destine. Sculptori cu dăltița-n mână,
Muzicanți și dansatori
Bunii noștri te învață Toți se-adapă la „fântână”.
Să faci bine cât trăiești,
Nu uita că-n astă viață, Apa cea miraculoasă,
De faci rău, tot rău găsești. Prinsă-n versuri de poeți,
Este vie și mănoasă
Când planeta parcă moare Pentru meșteri și esteți.
Și-umanismu-i floare rară,
Lăsați porumbei să zboare, Căutând și eu motiv,
Făcând pacea să răsară! Am primit de Sus îndemn
Să sorb stropul afectiv,
Mirosind parfum de lemn.

67
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Împreunări
Fiecare lucrușor, Din împreunări dorite,
De pe-aici și de prin zări, El și Ea, ce se iubesc,
E făcut de Creator Dau ființe îndrăgite,
Din diverse-mpreunări. Fericiți că dăinuiesc.

La-nceput au fost Cuvântul, Să-împletim idei anume,


Și-nsemna Divinitate, Trudind totul împreună,
Apoi Cerul și Pământul, Ca să fie lumea, lume,
Zi și Noapte, strâns legate… Mai curată și mai bună!

S-a născut, din părți unite,


Creatura omenească
Și-alte vietăți menite
Lumea să se-nfăptuiască.

Un copac, un animal,
Aer, apă, alimente,
Sunt compuse, structural,
Din mai multe elemente.

Cu diverse părți se-mbină:


Case, poduri și palate,
Haine, jucării, mașină
Tot din piese asamblate.

O invenție se face
Din idei scoase-n lumină,
Iar politica se coace
Din partide cu doctrină.

Orice operă de artă


E un tot armonios,
Inspirație ce poartă
Muncă și talent faimos.

Au unit, parte cu parte,


Patrioți cu căutare,
Reușind să lase-n carte, CĂUTĂRI
România noastră Mare. Sculptura: Mihai Jitaru

68
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Contopire
Surâs El și Ea
molipsit din surâs, pierduți în povestea
tainică plăcere de dragoste, în care
în atracția contrariilor… unu și cu unu
fac unu,
Șoapta gândului, măcar pentru o clipă
ecou al șoaptei rătăcită
altui gând, într-un vis frumos!
dulce melodie
într-un acord sublim…

Suflare
învăluită în suflare,
caldă respirație
într-o atmosferă
magică…

Atingerea atingerii,
hrana simțurilor
trezite, ațâțate
de o mângâiere
catifelată…

Buze
peste buzele sărutului
născut, râvnit,
după iluzii
și căutări pierdute…

Îmbrățișare
îmbrățișată
de îmbrățișarea epidermei
sudate prin fiecare por…

Contopire
într-o dăruire totală,
înălțarea și scufundarea
urletului mut
în lacrima fericirii,
într-un „acum” CONTOPIRE
și-un „aici”… Sculptura: Mihai Jitaru

69
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Casa speranței
Proiectați-vă în gând, Ochii blânzi, cu țintă lungă,
Clar, căsuța vieții voastre, Largi ferestre să devină,
Să vă fie traiul blând, Iar din ceruri să ajungă,
Luminat de zări albastre. Prin odăi, lumina lină.

Așezați la temelie Stâlpul casei să-l tocmiți


Forța dacului bătrân, Din „coloana infinită”,
Ce lupta cu bărbăție, Din șindrile încropiți
Să rămână-n veci stăpân. Pasăre în zbor pornită.

Piatră din străbuni zidiți, Astă „pasăre măiastră”,


Ruptă chiar din barba-i sură, Ca un vis de libertate,
Iar mustața-i s-o-mpletiți Să vă fie casa voastră,
Într-o trainică structură. Din străbuni, mândră cetate.

Astfel de la rădăcină, Să vă fie drag cămin


Să răsară, din bazalt, Cu familia unită,
O dorință de lumină, Cuib cu sevă de creștin,
De a tinde spre înalt. Cu aleasă conduită.

Din obrajii arși de soare Din tradiții să mușcați


Și aspriți de vânturi rele, Rodul bun al cutezanței,
Faceți ziduri de onoare, Ca să deveniți bărbați,
Să reziste-n vremuri grele. Să păziți casa speranței!

Însingurare
Să fii singur e-o durere, Să-ți dorești singurătatea,
Știind tu că una-i viața, Pentru liniștea visată,
E un drum fără repere, Și să-ți cauți libertatea,
Când stăpână este ceața. Lăsând lumea ta uitată,

Când, orbecăind pe cale, Să nu vezi, să nu auzi,


Nimeni nu-i în preajma ta Liniștea să te apese
Și-n tăcerea sorții tale Și, ferit de oameni cruzi,
Sfat nu are cin’ să-ți dea. De nimic să nu-ți mai pese,

Un orfan, ce-i de pripas, Dar destinul e cumplit,


Năpădit de întristare, Nu găsești în lume loc,
Un celibatar retras Să stai singur, liniștit –
Sunt sătui de-nsingurare. Peste tot ești prins în „joc”.

Și nu simți nicio dorință, Căutându-ți libertatea,


Nici apus, nici răsărit, Te prefaci că studiezi
Să vezi numai suferință, Jocul de-a singurătatea,
Vai, ce trai nefericit! Dar nici tu nu te mai crezi

Însă viața actuală, Și aștepți într-o firidă,


Atacată de tumori, Potrivită cu mormântul,
E una paradoxală, Ca destinul să decidă
Te împinge deseori Cum va fi deznodământul.

70
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Rely Schwartzberg

Aripi să zbor
Stoluri de clipe frumoase
Au revenit când ai venit tu,
Liniștea s-a lăsat pe dealurile joase,
Făcând să ne îndulcească sărutul.
Aripi să zbor mi-ai oferit,
Să cânt sub soarele măiastru,
Să scriu, să fac ceea ce simt,
Să zburd ca greierul sub cer albastru.
Zilele tulburi ca marea în timpul furtunii,
De se ivesc și par să se-ntețească,
Tu apari cu vorba și-atingerea ta fină,
Împrăștii norii să nu zăbovească.
Mi-e greu să-ți răsplătesc privirea,
Ce cu blândețe mă cuprinde,
Seva iubirii se răspândește-n corp și ne ia suflarea,
Îmbrățișarea noastră de pământ parcă ne desprinde.
Când ne-am trezit, vârtejul a trecut,
Și un pupic pe vârful nasului mi-ai dat,
Eu mă jucam în părul tău cărunt şi mă întrebam:
„Oare m-am îndrăgostit?”

VIS DE LIBERTATE
Sculptura: Mihai Jitaru

71
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Cu această crenguţă
Se lasă seara neîncrezătoare
Ca pleoapele înainte de-adormire,
Stelele sclipesc, aduc și vise noi,
O melancolie mă cuprinde, expresivă și multă iubire.
Mă simt umbra copacului pe perete,
Brațul meu, o creangă unduită, limitată,
Ce își mișcă lin ramificarea nesfârșită,
Pe neaua albă să fie creionată.
Din rădăcini zvâcnește seva dorinței răzvrătită,
Plutesc în sus și în jos amețitor,
Învăluindu-mă cu gânduri triste sau bucurii neinfinite,
Cu plecăciuni adânci în fața voastră, se așează din zbor.
Aștept cu nerăbdare... ochii celor curioși privirea să le cadă,
Pe ceea ce am scris, sper, cu îndemânare,
UMANISM Tabloul cuvintelor, pictat cu penelul să răsadă,
Sculptura: Mihai Jitaru Încredere în poezia pură, ce se înalță cu ardoare și fără amânare.

Nucul Povestea inimii


Pe crengile nucului de-afară Primul punct l-a lipit...
Două rândunele cântă în cor, Pe foaia albă ca o nea
Așa ai venit tu într-o vară, Curentul din suflet s-a stârnit,
Ca fluturele pe inimă mi te-ai pus din zbor. Ața dintr-însul se-ncolăcește și nu vrea să stea.
N-ai întrebat dacă-ți dau voie Păianjenul își croiește formele dorite
Și n-ai bătut nici la portiță, Și le așează târând sfoara după el,
Ai spus doar că ai nevoie, Cu piciorușele lui jonglează cu litere ascuțite,
De mine, sunt scumpa ta Crăiță. Cuvinte de dragoste și dor, de virgule însoțite.
Și brațele, ca lungi liane, Căldura de afară nu-l supără deloc,
Cu ele mă-nconjori acum, Povestea inimii, pe coală destăinuită,
Fața-mi atingi și-mi pui câte-un sărut pe gene, O scrie mai întâi, ca într-un simplu joc,
Mă lași mută… nu știu ce să spun. Penelul pictează doar culoarea dorită.
Căci vorbele sunt de prisos Și, chiar de va întâlni pe drum
Și nu-mi dai timp să mă gândesc la ele, Alți mari maeștri în a croșeta,
Hainele sunt grele, nu mai sunt de folos, Cu dibăcie, cuvintele le modelează acum,
Ne învelim acum cu plapumă de stele. De-a dovedi noua dragoste a sa.
Când zorii zilei au sosit, Gândurile îl copleșesc de stele poleite,
Iar razele de soare îți luminează fața, De frunzele de afară și fluturi ce zboară,
Mă uit la chipul tău ce m-a ademenit Pe multe foi punctează ideile dorite,
Și-n brațele tale mă simt în siguranță. Cum soarele răsare, în fiecare zi de vară.

72
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

O pânză de păianjen
Sunt un fluture prins într-o pânză de păianjen,
Privesc în stânga și în dreapta, caut o scăpare,
Picioarele le mișc din ce în ce mai greu,
Trebuie să fie în acest loc o rază de soare.
Sunt un fluture prins într-o pânză de păianjen,
Mă zbat să mă desprind din aceste ațe,
Fiori de gheață, că n-am forță și-mi voi pierde voința,
Dar lumina de afară mă încălzește și mă ia în brațe.
Sunt un fluture prins într-o pânză de păianjen,
Mi-e frică în fiecare clipă de ce se întâmplă,
Speranța mă-nconjoară și corpul mi-l destinde,
Mă desprind cu greu de pânză și totuși cu o mișcare simplă.
Îți mulțumesc ție, rază de soare, că ai apărut,
Încălzindu-mi aripile și corpul cuprins de teamă,
Și Ție, Doamne, că ai trimis vântul să sufle asupra mea, PĂIANJEN
Rupând acea pânză și cu ea simțind că teama se destramă. Sculptura: Mihai Jitaru

Te aștept
Se aude foșnet în proaspăta zăpadă,
La puloverul tău nou eu împletesc,
În vatră arde focul și seara dă să cadă,
Flori de gheață pe fereastră se ivesc.
Te aștept cu nerăbdare pe ușă tu să intri,
Paltonul umed în cuier tu să-l pui
Căldura casei și sărutul meu, te rog nu-l opri,
O cană cu vin roșu-ți dau și frigul să-l răpui.
Masa-i pregătită, dar tu nu ești flămând,
Priviri ca niște săgeți nu cad la întâmplare,
Obrajii îmi sunt bujori, primăveri înflorind,
Prevăd o seară romantică în zare.
Te ridici, te învârți în jurul meu, vrei să mă cucerești,
Din suflet se ridică o melodie lină și plăcută,
Mă pierd în clipe nesfârșite, frisoanele mi le-ntețești,
Senzațiile sunt tari, mă faci să rămân mută.
Simt că leșin, dar în ultima clipă tu mă prinzi,
Ca într-un dans de tangou, mă ridici, în pat mă-ntinzi,
Răsuflarea noastră crește și e răsunătoare,
Mâinile prind viață și nu mai au stare.

73
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Săruturi pătimașe și neîndurătoare


Par picături de ploaie furioasă,
Iubirea noastră tandră nu are-asemănare,
Să mă retrag nu vreau, mă simt neputincioasă.
Minunea a venit, iar vraja ne destinde,
Surprinsă sunt de liniștea ce ne cuprinde,
Apoi totul se destramă, de teamă că nu rămâi,
Dar mă privești cu căldură; până adorm fruntea
mi-o mângâi.
Timpul se grăbește și dimineață s-a făcut,
O rază de soare prin perdea se strecoară,
Ne anunță că-i dimineață și visul frumos a trecut,
Sau poate nu, în fiecare zi îl putem aduce iară.

INSPIRAȚIE
Sculptura: Mihai Jitaru

Rely Schwartzberg (Tulcea, 18 mai 1975)


Primele poezii au fost publicate în revista locală Tribuna Krayot.
Colaborează cu publicația israeliană de limba română Revista Familiei.
Apariții editoriale:
Volumul de poezie bilingvă româno-engleză La răsărit de soare (2019), editura Napoca-Star, și
volumul bilingv româno-francez Poemele iubirii (2020), editura Anamarol.
Proză pentru adolescenți: O vacanță de pomină (Editura Napoca-Star, 2017), Îndrăgostiți în exa-
mene (Editura Napoca-Star, 2019), romanul de dragoste Pe aripile destinului (Editura Napoca-Star,
2021).
Publică în antologiile Carmen (vol. 8 și 12) și Verba volant. Iar creațiile de poezie și desen, în
antologiile MISS Lizz și Prietenii în anul 202, cu poezia Jesica, care a luat mențiune (Editura Anama-
rol) și cu poezia Puiul colorat și cele două desene din antologia Miss Lizz și Prietenii, în același an
(Editura Armonii Culturale).
Premii:
Diploma de „Străjer al Limbii Române”, cu prilejul Festivalului Internațional de poezie în Limba
Română
Diploma „Cartea anului-proză de debut”, pentru romanul Dragoste cu trandafiri albi, apărută la
Editura Napoca Star, din Cluj-Napoca, în același an; la festivitatea de premiere a creațiilor din 2018,
din partea Asociației Scriitorilor de Limba Română
Premiul „Ilarie Voronca”, pentru volumul Poemele iubirii, premiu conferit de Centrul Cultural
Israeliano-Român din Tel-Aviv, Revista Maximum și Editura Teșu.

74
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Vasile Avorniciței

Toamnă la Ruginoasa
Mă strâng în braţe prunii, Mărturisire
Mă leagănă salcâmii,
Pe tălpi mă calcă iarba, Nu voi să par decât ce sunt:
Pe cer mă zbor lăstunii Un călător pe-a vieții cale,
Fără proptele și-nvârteli
Mă mângâie lumina Și fără urmă de-ngâmfare.
În zilele cu soare,
Şi mă sărută luna Poate-s puțin, ori poate-s mult,
A nopţii fată mare Sunt și plăcut, și neplăcut,

Iar curtea cu livada Dar știu să zic un ,,bună ziua”


Şi nucul din grădină, Și știu să tac când n-am știut.
Mă tace cu tăcerea
Şi liniștea deplină. Eu mă cunosc, dar, cel mai bine
Cât sunt de mult ori de puțin,
Mă ninge galben frunza Însă nu pot să nu văd kitsch-ul,
Desprinsă de pe ramuri Și nici prostiei să mă-nchin.
Şi mă salută toamna
Cu brumă pe la geamuri. Nu pot să-mi placă fanfaronul
Cu monogramă și blazon,
Când seacă-i este consistența,
Și învelișul de carton.

Nu pot să zic de complezență


Și nici să tac, că-i de bonton,
Chiar dacă unora nu plac,
Eu am să fiu același, om.

INCOTRO
Sculptura: Mihai Jitaru

75
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Balada timpului
Tu ești mereu precum un vis pierdut Cu tine se usucă trandafirii
Un trecător ce nu stă niciodată Și cad în toamnă frunzele din pom,
Ce vine de departe, din trecut De brațul tău se sprijină destinul
Și e mereu în drum spre altădată. Când dă durată fiecărui om.

Cu tine ninge vremea peste lume Cu tine trec și vise, și speranțe,


Și tot așa se duce-n toamnă vara, Dar și dureri, și răni se-nchid cu tine
Cu tine trec zăpezile din iarnă Ești amintirea răului de-a fost,
Când râd iar ghioceii primăvara. Precum ești și nădejdea de mai bine.

Crâmpei de vară Retrospectivă


E cerul tot albastru, Ne-au trecut în goană anii,
Nici urmă nu-i de nori, Timpul și-a văzut de cale
Iar soarele exultă Iernile ne-au nins pe tâmple,
Și cade peste flori. Verile ne-au ars cu soare.

Pădurea face umbre Viața ne-a-nvățat povestea


La margine de zare Lui ,,a fi” sau ,,a nu fi”
Și lanuri dau în galben Și a face diferența
ESCHIVĂRI
Din deal, până pe vale. Sculptura: Mihai Jitaru
Între o noapte, și o zi.

Sunt zile lungi de vară Am văzut vorbind tăcerea,


Și nopți cu lună plină, Dar și zgomotele fade
Cu greieri care cântă Am trăit și ipostaza
Pe corzi de mandolină. Eu sunt doar unul ,,A putea”, ori ,,nu se poate”.

Se trece-n goană timpul Eu sunt doar unul ce mai scrie Am crezut mereu în bine,
Precum un zbor de fluturi Povești pe iambi și pe trohee, Tot ca unul, deși doi
Și plâng de dorul ploii Când tot mai rar e cu cititul Și gândind întotdeauna
Fântânile din ciuturi. Și când urzica-i orhidee. Că e lumea precum noi.

Eu sunt doar unul ce mai crede Am trecut așa prin toate


Că albu-i alb și griul gri Și mai bune, și mai rele
Când totul este sau nu este? Într-o lume plămădită
Și la amiază nu e zi. Din noroi și praf de stele.

Eu sunt doar unul ce mai speră


Că totuși va mai fi un mâine
Când nu vor mai cânta afonii
Și doar brutari vor face pâine.

76
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Toamnă timpurie
E dus orizontul în ceață,
Trec norii fugari peste dealuri,
Cad picuri răzlețe de ploaie
Iar vântul lovește în valuri. Similitudini
E toamnă, cu aerul rece Cum florile se șterg de rouă
Purtat azi pe aripi de vânt, Cu raza soarelui în zori
Cu bruma căzută pe vale Și vântul mângâie grădina
Și iarna la margini de gând. Pe simfonia de culori,

Când încă e plină livada La fel pe ochii tăi, frumoaso,


De pomii cu fructele-n pârg De zâmbet ori de lacrimi uzi
Iar via așteaptă culesul Te șterg cu tivul de la stele
Și vinul e încă pe rug. Ori cu mătasa de la duzi.

În câmp, pe întinse ogoare Îți mângâi fruntea, cer albastru


Porumbul se coace sub brumă Și ochii stele ți-i sărut
Iar jos, pe islazul Coboaia Povești îți spun în miez de noapte
S-aude un zgomot de turmă. Și tac, doar numai să te-ascult.

Portret de femeie Ești tu, femeie


În suflet porţi superbă primăvară Ești în orișice poveste,
Ori iarnă viscolită uneori, Arzi în fiecare dor,
Pe chip, lumini din zi de vară Ești și flacără, și gheață
Când cerul străluceşte fără nori. Și trecut, și viitor.

În ochi ai străluciri de diamante Ești un vers din vechi poeme


Şi gura-ţi e o roşie muşcată, Glas al doinelor străbune,
Cu sânii precum amforele albe Ești izvorul pur al vieții,
Statuie pari în marmură sculptată. Mâna ce frământă pâine.

Eşti toamna blândă strânsă în cunună, Ești și zgomot, și tăcere,


De fructe coapte şi de rod bogată. Flacăra ce arde-n toate,
Eşti drumul străbătut spre fericire Ești și floarea cărei spunem:
Ori cântec de blestem într-o baladă. ,,Fără tine nu se poate”.

Fie-ți viața doar lumină


Suflet tandru și senin
Toate florile din lume
Astăzi ție ți-le-nchin.

77
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Dorinţă Să-ţi râdă iar ochii!


Iubito! E atâta noapte Ai parcă pe frunte-o corolă
La mine-n suflet şi afară, De triste dureri ce te-apasă
M-apasă ceasul de-ntuneric Şi faţa ţi-e palidă astăzi
Şi dorul prinde să mă doară. Zâmbirea din ochi îţi e ştearsă.

E ceasul când eu nu te văd Ţi-e blândă, dar tristă privirea,


Şi cât aş vrea să-mi ieşi în cale! Precum o noapte de vară,
Să ningă floarea de salcâm, Când cerul cu norii plumburii
Iar tu să fii printre petale. Nu lasă luna să apară.

Să cazi din cer precum o floare Mă apasă pe suflet tristeţea


De vântul nopţii legănată Cu chipu-ţi învăluie acum,
Lumini s-aduci în bezna nopţii Te chem lângă mine, iubito,
Să fii lumina mea curată. Eu, veşnic tovarăş de drum.

Să-mi cazi pe frunte ori pe buze Hai, vino! Împarte durerea cu mine,
Ca un sărut gingaş şi pur, Ori lasă-mi-o toată deodată,
Să ningă noaptea cu iubire Să-ţi râdă iar ochii, lumini de luceferi
Cu flori să ningă din salcâm. Şi faţa să-ţi râdă iar toată.

Oricât ar fi departe de departe De ziua ta


Oricât ar fi departe de departe De ziua ta aş vrea să ştii
Şi între noi distanţă şi tăcere, Ce mult la mine-nseamnă
Iubirea ne e punte peste toate, Alături eu să mi te am
Când dorul se transformă în durere. În fiecare seară.

De-ar fi să ne despartă-ntinse spaţii Şi cât de mult eu îmi doresc,


Ori munţi înalţi, cu văile adânci, Atât cât va fi viaţă,
Eu vin mereu, un călător spre tine, Să mă trezească glasul tău
Ca un izvor ce murmură pe stânci. În orice dimineaţă.

Deşi lipseşti, mereu eşti peste tot Şi ziua orişicum ar fi,


E chipul tău cu mine-ntotdeauna, Cu nori sau mai senină,
Mă însoţeşte-n zorii dimineţii, Prin ea să trecem amândoi
Ori seara, când pe cer apare luna. Ţinându-ne de mână.

Vom fi noi doi mereu doar împreună, Iar timp noi cât vom mai avea,
Oricâte drumuri ne vor despărţi Să-l trecem împreună,
Şi chipul tău mă va-nsoţi oriunde, Că fără tine soare nu-i
În miez de noapte sau în plină zi. Şi noaptea-i fără lună.

78
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Seară de toamnă Am scris


A mai venit o dată toamna,
Am scris cuprins de fericire
Iubita mea de toamne multe
Am scris iubind ca un nebun,
Şi vântul serii se-mpleteşte
Am scris de tot ce port în suflet
Pe-alei cu frunzele căzute.
Şi lumii eu am vrut să-i spun.
Trec norii negri peste zare,
Am scris de flori şi de natură,
Se scutur fructe de pe ramuri,
De satul unde m-am născut,
Coboară ceaţa peste dealuri
De amintiri de altădată
Şi ploaia bate trist în geamuri.
Şi de cei dragi ce nu mai sunt.
E noapte peste tot şi-n toate,
Am scris de dor şi de durere
Melancolia ne-nconjoară,
Am scris de câte ori am plâns
Ce mai avem în amintire
Am scris când m-a cuprins obida
Zile frumoase de-astă vară.
Şi când aveam ceva de zis.
Când era totul plin de viaţă
Am scris şi de şi pentru oameni
Şi soarele ardea pe boltă,
Am scris de bine şi de rău
E toamnă azi şi ne-ntristează
Ş-am înşirat pe-aceste pagini
Trecerea vremii ne revoltă.
O parte-a sufletului meu.
Azi totul către toamnă trece
Călătorind spre infinit,
Se-ntorc pe calea lumii toate
Mergând spre unde au venit.

PACE
Sculptura: Mihai Jitaru

Vasile Avorniciţei
(Roman, n. 27 octombrie 1950 în Ruginoasa, jud. Neamţ; decedat 23 martie 2021)

Apariții editoriale: volumele de poeme Pocalul cu de toate, Editura „Plumb”, Bacău, 2016; Dor
de altădată, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2018; Gânduri rostite, Editura Ateneul Scriitorilor,
Bacău, 2021, volum apărut postum prin grija soţiei, Maria-Alexandra Avorniciţei.

79
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Violeta Andrei Stoicescu


Oceane de singurătate
M-am exilat la capăt de pământ, Am frânt un colț de suflet, rând pe rând,
Acolo unde marea-şi are începutul… Am dăruit din tot ce sunt, la fiecare...
Şi ca o pasăre cu zborul frânt, Dar m-am trezit, amarul cupei bând
Ascult cum plânge a singurătate vântul. Şi-am tras în gândul meu, silențios, zăvoare.

M-am cuibărit pe-o margine de vis, Se-aude dinspre zare murmurând,


Acolo unde ning tăceri peste cuvinte, Un cântec trist de lebădă, pierdut în noapte...
Şi-un fulg de nea ce coborâse din abis, Şi-n inimă se zbate-un dor flămând,
S-a prefăcut pe-obraz în lacrimă fierbinte. Ce-adună-n piept oceane de singurătate.

În ceasul crizantemelor târzii


Uşoare umbre cresc dezlănțuite,
Septembrie, aproape a trecut...
În filmul mut al toamnei răzvrătite,
Hoinare nostalgii mocnesc durut.

Octombrie aprinde-n lampioane,


Prin reci unghere, palide lumini...
Şi plâng cărările, de paşi orfane,
Îngenuncheată-i frunza în grădini.
Am naufragiat pe-un vers de seară,
În ceasul crizantemelor târzii,
Ucise sub a timpului povară,
Cu revărsări de-amurguri sângerii.

Pe portativul vieții, în surdină,


Fug toamnele-ntr-un veşnic contratimp,
ÎNSINGURARE
Sculptura: Să toarne din potire de rugină,
Mihai Jitaru Suspine peste-apusul anotimp.
80
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Poezie

Cioburi de suflet
Peste zidurile de marmură ale nopții
se înalță o aripă de lumină,
desenând un palid rotocol pe bolta senină.

Hoinărind spre niciunde, m-am oprit


să-mi odihnesc neliniştea
pe țărmul însingurat al mării.
Sunt
În poala unui val,
Luna îşi leagănă nesomnul sub şoptirile albastre Sunt licăr de lumină scurs din soare,
ale întunericului. Sunt vas de lut cu suflet visător,
Din căuşul palmei desculțe, Un strop pierdut într-un talaz de mare,
sorb lacrimile cerului, ce curg În Univers sunt doar un fir de nor.
în răcoarea clipei peste cioburi
de suflet obosit. Sunt pulbere de stele căzătoare,
Sunt bob de rouă-n palma unei flori,
E linişte... E noapte O şoaptă rătăcind la întâmplare,
și… parcă timpul s-a oprit... Sunt un ecou în strune de viori...

Sunt lacrimă născută din durere,


Sunt strigăt mut al gândului pribeag,
O flacără ce pâlpâie-n tăcere,
Sunt vis îngenuncheat pe-al zilei prag.
În miez de noapte
Sunt toate la un loc şi fiecare,
(Primul vers este citat dintr-un poem al Sunt trup şi suflet tainic, călător,
poetului Mihai Eminescu) Sunt umbra pregătită de plecare,
O frunză-n vânt, un abur trecător...
„Se bate miezul nopții în clopotul de-aramăˮ,
Târziul trece vama sub dangătul prelung, Sunt dor pe-a infinitului coloană,
Un ieri se stinge-n vraja ce grabnic se destramă, Sunt curcubeu pe cerul mohorât,
Și-n fiecare dangăt răsună îndelung... Un fulg timid de nea topit pe geană,
Sunt doar un om, un simplu om… şi-atât!
Cu foşnet lin aleargă zefirul prin unghere,
În gând se trag zăvoare şi umbre negre fug,
Luceferii îşi pleacă privirea în tăcere,
Rostogolind în cale al nopții tăvălug.

Sub pleoapa blândă-a lunii, clepsidra-şi plânge clipa,


Şi-o lacrimă albastră, venită din abis,
Mă poartă printre stele, să-mi odihnesc aripa
Pe-un colț de nemurire, la margine de vis.

81
Poezie ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Lacrimi de ceară
Ce-i viața? Să fie doar o umbră trecătoare
Ce se topeşte iute-n noapte, ca un fum,
Sau o plăpândă adiere ce dispare
În clipa ce apune la sfârşit de drum?

Ce-i viaţa? Poate e doar o aripă întinsă,


Un vis ce se avântă-n zbor neobosit,
Un dor flămând, un zvon, o candelă aprinsă,
Sau un refren în Universul nesfârşit.

Ce-i viața? Să fie doar un strop de fericire


Îngenuncheat printre suspine şi dureri,
Un abur ce-şi dă sufletul în nemurire,
Prea ostenit de-atâtea neguri şi poveri?

Poate nu e decât un cântec de vioară,


Purtat ca un ecou pe aripă de vânt...
Iar peste suflet, prea curând se face seară
Şi se aştern tăcerile peste cuvânt...

Ce-i viața... dacă nu o rază ce răsare,


Şi-apoi se pierde-ncet, încet spre infinit, MIRACOLE
Sculptura: Mihai Jitaru
Precum se stinge flacăra de lumânare,
Sub lacrima de ceară, în ceas de asfințit?

Violeta Andrei Stoicescu (24 august 1970, Ploieşti)


Debut: volumul de versuri intitulat Între lacrimă și zâmbet
Premiul I la Festivalul-Concurs Internațional de Creație Literară Bogdania, ediția a X-a (2021)
Apariții în revistele Bogdania, Vitrina cu poezii, Zbor spre înălțimi. Extemporal liric, Sintagme
Codrene.
Publică în antologii: Simfonia cuvintelor și Ninsorile din noi.

82
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Cronică

Adrian Lesenciuc

Poetica intervalului
Poetul Andrei Bodiu, plecat mult prea contrast alimentate de parcurgerea drumului cu
repede dintre noi, a publicat în anul trecerii trenul prin nord-estul județului Brașov:
un volum, Firul alb, care anunța, premonitoriu, „Unde ești, tati?” mă întreabă cu/ Vocea sublimă
limita: „un fir alb subțire desparte lumea în de la șapte ani.// „Aproape de Mediaș” răspund/ Și
două” (Firul alb, p. 5). Nouăzecist ca vârstă trag în piept mirosul de/ Usturoi din vecini./ „Și cum e
gara din Mediaș? E mare?”/ Întreabă mai departe „E
a debutului – prin volumul colectiv Pauză de mai mare ca gara/ Din Predeal?”// „Cam tot așa” zic
respirație (Litera, 1991), alături de Simona eu încurcat.// Nașu își plimbă geanta maro/ Pe burtă
Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea –, Barmanu/ Face piruete pe ritm de melc.// „Unde ești,
dar optzecist ca filiație: nu s-a desprins de tati?” mă întreabă/ „În întunericul de la Augustin,
pattern-ul poeziei din generația ’80, din care Tudor,/ Aproape, în întunericul de la Augustin.” (Gări
făcea parte și Alexandru Mușina, mentorul, cel mijlocii, p. 49).
a creat o școală literară, cunoscutul „Grup de la Instantaneele surprind cel mai adesea
Brașov”, Andrei Bodiu scrie în spiritul celui mai oameni în mișcare, în diverse locuri din lume.
frust cotidianism încărcat de tușe biografice. Un fotoreportaj poetic, redat în cuvinte puține
Poezia sa are rolul de a surprinde instantanee, și sugestive, dezbrăcate de înflorituri, îndreaptă
ca într-un fotoreportaj, spoturi, secvențe care lumina spre fragilitatea gestului, spre fragilitatea
să sublinieze anumite particularități de gestică. vieții. Pe de o parte, această fragilitate e sugerată
Instantaneele sale sunt obligatoriu animate și de instantanee, cum ar fi cele privitoare la
sunt rezultat al devoalării imaginilor surprinse în indefinitul „om fără stare” (parcă decupat din
derularea urbană sau în interioarele percepției. Oameni obosiți) – o aparentă permanență, o
Rareori imaginea percepției este așezată peste trecere rutinieră:
reprezentările clare din anii navetei – unui Budila- Omul fără stare trece/ Pe lângă tine/ Tremurând cu
Express al lui Mușina, alimentat de experiența bețele de aluminiu/ Scrijelind asfaltul.// La poștă unul
drumului spre Întorsura Buzăului unde primise mai tânăr/ I-a spus că îl caută moartea/ Acasă și el se
repartiție, îi corespunde un splendid flash în crede la schi.// Omul fără stare se împinge/ Până la
Academiei între T și Muzeul de Artă/ Se încăpățânează
poezia lui Andrei Bodiu, care a reușit să prindă să-și bea/ Suta de vodcă/ În fiecare zi la aceeași oră.//
după absolvirea studiilor un post de profesor la Uneori îl vezi prăbușit/ Pe bancă la Livadă/ Ajutat de
Apața – iar atunci, când peste cotidian se întind alții se/ Ridică prinde strâns bețele și/ Urcă/ În viraje
rizomii amintirilor, efectul este al unor pete de largi/ Dealul (Omul fără stare, p. 22),

83
Cronică ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

... pe de alta, de amintirile celor care, deși Oameni obosiți; poeziile sale din ultimul volum
trecuți dincolo de „firul alb”, încă parcurg străzile sunt poezii ale amânării, ale expectanței,
Brașovului. Printre aceștia se numără vechii ale interogării de sine despre rosturi adânci.
locatari sau vecini ai Coroanei, din vremuri mai Răspunsurile sunt aparent la suprafața textului.
vechi: Șuluțiu, Steinhardt, Sebastian, Baciu, dar Ele au un aer de mister adânc în luciditatea și
și cei care au pășit de curând în cealaltă parte a răceala lumii de instantanee pe care o redă prin
lumii: „Azi am rememorat/ Morții am numărat paginile cărții, într-o tăietură frustă, despre un
până la trei” (Primăvară timpurie, p. 50) sau cotidian frust, în care orice urmă de patetism
Nici alaltăieri nu am crezut nici/ Ieri că a murit este îndepărtată fără reținere. Or, tocmai într-un
Sandu.// Cobor în lumina galbenă cu/ Punga albastră asemenea cadru al limpezirilor, al transparenței
de gunoi. Îmi aranjez/ Haina mă gândesc la privirea
lui// Albastră metalică din care vineri curgeau/ care amintește de poezia Simonei Popescu,
Cercuri de foc apoi/ Nu i-am văzut decât ochii închiși/ inducerea undei de melancolie, proiecția unor
Dormea miercuri i-a spus Taniei că mai stă puțin/ emoții puternice, este dovada măiestriei po(i)
Și se ridică.// Dincolo de stația-n vacanță/ Un copil etice, a normelor unei maniere generaționiste
intră în magazin/ Casa lui e atât de aproape (Lumina asumate și a puterii regenerative a textului
galbenă. Lui Alexandru Mușina, p. 56).
de a proiecta, dincolo de suprafața tangibilă
a instantaneelor, umbrele lungi ale unei
Prin cuvintele puține, ponderate, potrivit
spațialități infinite. Andrei Bodiu scrie o poezie
așezate în construcții simple și grave, o „lumină
cu o uriașă forță de sugestie în ciuda aparenței
galbenă”, o ceață se așază peste clădiri și
menținerii la suprafața lucrurilor, faptelor,
peste oameni. O lumină melancolică însoțește
întâmplărilor, contactului cu cei din proximitatea
portretele individuale sau fotografiile de grup:
derulărilor. Reflectată în fațetele orașului, în
„Poeții tineri privesc din/ Poză. Sunt tineri și
chipurile oamenilor, poezia lui Andrei Bodiu
melancolici tineri și/ Ironici când poartă coarnele
excede cotidianismul și biografismul datorate
de cerb/ Trofeul bunicului pe post de chip./ .../
unui canon scriitural, unui pattern. Naturalețea
Excesele lor delicate mă fac să visez.” (Poeții
cu care se exprimă nu reduce adâncimea, nu
tineri, p. 45), cum, aceeași lumină se întrevede
reprimă angajarea, nu rezumă la simplitatea
și la trecerea pragului, în instantaneul dedicat
colțuroasă a spațiului urban redat sau la cea
lui Sandu Mușina, sau în limpezimea paharului
colțuroasă a tăieturii în text o realitate care
de vodcă din cârciuma din preajma Facultății de
ramifică în interstiții, în „interval”. O poetică a
Litere din celebrul Corp T, unde poeții, indiferent
intervalului – între generații/ vârste literare,
de afiliere, dezbat cu simplitate despre pasul
între periferia Brașovului și centralitatea altor
făcut dincolo de linie (încărcată de melancolie e
spații (sau invers), între grupuri și ideologii,
această imagine a lui Claudiu Mitan, poetul care
dar, mai ales, între lumi – este ceea ce propune
avea să se alinieze, la doi distanță, în batalionul
Andrei Bodiu prin Firul alb. Ca interval între
optzecist în retragere):
Ca un somon din mreje a ieșit Claudiu Mitan/ De la constructe spațio-temporale, „firul alb” leagă,
Academie.// Mi-a cerut un pol. I-am întins/ Zece lei. conectează, adună, încheagă, în ciuda separării
„Un pol” a zis legănat. Hârâit. „Sunt creditorul/ Tău evidente pe care o produce. Conectează prin
și-al lui Virgil” i-am zis. I-am întins/ Banii.//Mi-a spus puterea autogenerativă a versurilor, prin forța
că a murit/ Poetul George Pușcariu./ „De ce? l-am cu care, în simplitatea limbajului, ele redau
întrebat/ „De nevoie, Andrei, de nevoie. Dacă i-a
trebuit!”// Am gâlgâit amândoi ușor până tusea de adâncimi de nebănuit. Iată, în poate cel mai
fumător înrăit/ L-a răzbit. (Claudiu Mitan ieșind de la citat dintre poemele Firului alb, un instantaneu
Academie, p.51). de viață care coboară lectorul, ghidat de forța
de sugestie a poemului, în profunzimile sensului
Firul alb continuă să sondeze acea ceață lumii:
aproape insesizabilă dintre lumile despărțite sau Azi un șofer care semăna cu Seymour Hoffman/ M-a
legate de „firul alb”, separate sau superpozabile întrebat dacă știu încotro/ Se îndreaptă lumea.// Era
dimineață și lapoviță într-un sfârșit de octombrie/ Iar
în proiecții și amintiri în care intrase prin
84
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Cronică

lumea mergea spre centru spre școli.// Mi-am strâns


umerii atât/ Cât să iau în piept căldura din mașină.//
Până la Livadă am schimbat guverne președinți/
Seymour/ Hoffman mi-a luat banii. Nu m-a privit./
Purta ochelari cu dioptrii mari cât/ Parbrizul prin care
ne chinuiam să ieșim. (Taxi Driver, p. 12).

Firul alb e volumul pe care critica literară l-a


primit, la apariția lui după dispariția lui Andrei
Bodiu, ca pe un text premonitoriu, ca pe un salut
de dincolo. Firul alb e poezia intervalului scrisă
de ultimul redactor-șef al Intervalului despre
fragilitatea umană, care se traduce, indubitabil,
prin puterea textului de a duce mai departe
suma de stări-oameni-fapte pe care Andrei
Bodiu îi folosește în instantaneele sale. Firul alb
e poezie de dincolo de text, de oameni, de lumi. POVARA VIEȚII
De dincolo. Sculptura: Mihai Jitaru

Adrian Lesenciuc (21 august 1975), Câmpulung Moldovenesc.


Este poet, prozator, critic literar, absolvent de studii universitare militare, doctor în ştiinţe
militare şi informaţii la Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” şi în ştiinţele comunicării la
Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative. Activează în calitate de profesor universitar la
Academia Forţelor Aeriene „Henri Coandă” din Braşov. De asemenea, este membru al filialei Braşov
a Uniunii Scriitorilor din România, din 2000, și preşedinte al filialei, din 2013.
Are colaborări, preponderent cu eseuri şi cronici, la publicaţiile Libris, Tribuna, Hyperion,
România literară, Tribuna, Luceafărul, Steaua, Scrisul Românesc, Convorbiri literare, Mişcarea
literară, Ateneu, Caiete silvane etc. Redactor-şef al revistei literare Libris. Prezent în antologii şi
volume colective publicate în ţară şi străinătate. A debutat în revista Astra, în 1997. Debut editorial
cu volumul de versuri Antifilosofia, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1998. A tradus poezie vizuală,
Tipoeme şi anipoeme, ale Anei Maria Uribe (Argentina), lucrare publicată la Editura Arania, 2012.
Lucrări de specialitate publicate în ţară şi străinătate; şapte studii ştiinţifice publicate în volum,
în România şi Germania; Antifilosofia, versuri (1998); Copilul-genune, versuri (1999); Laocoonia,
versuri (2000); Liam, versuri (2001); Puzzle cu umbre pe ape, eseu (2002); Postmodernitatea. Un
posibil model de structurare a mozaicului a-valoric, eseu (2005); Poezia vizuală, istorie şi critică
literară (2006); Moartea noastră cea de toate zilele, roman (2008); Coliba de sânge, versuri (2014);
Comunicare interculturală în satul românesc, eseu (2015, Editura Academiei Române); Joc terţ,
versuri (2015); Cartea de apă. Cu Borges, privind râul (2016, Cartea Românească); Cimitirul eroilor,
roman (2017); Limbile vântului, roman (2018); Ana Il, între strigătul metafizic şi împăcarea cu
Dumnezeu, critică literară (2018); Eneida, versuri (2019); Balada, roman (2020); Diez, roman (2020);
Pe aripi de baladă (2021), o carte despre Ciprian Porumbescu.
Premii literare obținute: Premiul Societăţii Scriitorilor Militari şi Premiul Filialei Braşov a Uniunii
Scriitorilor din România pentru eseu, pentru lucrarea Postmodernitatea. Un posibil model de
structurare a mozaicului a-valoric, în 2006; Premiul Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România
pentru proză, pentru romanul Moartea noastră cea de toate zilele, în 2009; Marele Premiu la
Concursul Naţional de Poezie „Octavian Goga”, Cluj-Napoca (2017); Premiul „Cartea Anului”, la
Colocviul Romanului Românesc, Alba-Iulia (2018) pentru romanul Cimitirul eroilor. Romanul Limbile
vântului a fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2018.
85
Cronică ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Ciprian Apetrei

Condamnat la moarte: trenul care mă duce


taie istoria în două, de Doina Magheți
O carte pe care am citit-o foarte greu

De obicei scrii cu bucurie despre apariția cunoaștere este, aici, categoric, un plus de
unei cărți. Este o mică sărbătoare, la care, dacă suferință. 
ai bucuria să participi, contribui măcar cu o Așa a fost, cel puțin, lectura mea. Am
floare literară, mai mult sau mai puțin colorată. avut șansa  de a citi manuscrisul, în formă
electronică, înainte de apariție, pentru a vorbi
la lansare. Aceasta a întârziat, ceea ce mi-a
permis să amân și eu lectura sistematică. Pe
sărite l-am citit imediat, dar m-a dus cu gândul
la începutul anilor ‚90, când urmăream la
televizor episoadele din Memorialul durerii. Aș
fi plecat din fața ecranului, dar nu mai puteam,
odată reportajul început. Priveam siderat aceste
mărturii ale unui trecut, pe atât de recent, pe
atât de neînțeles.  Un călău, zece călăi, mii de
călăi, care se amestecau și se confundau între
ei, un monstru colectiv fără milă, de cealaltă
parte, un om care se făcea că nu vede crimele,
mii de oameni care se făceau că nu văd crimele,
un popor întreg care a preferat să se uite în altă
parte, o meduză care încerca să fie transparentă
și obedientă. Excepțiile fac rău acestui tip
Nu este cazul acestei cărți. Doina Magheți de reacție lașă. Cred că de acolo ni se trage
trebuie felicitată, în primul rând, pentru memoria selectivă de după Revoluție. Am vrea
curajul de a aborda subiectul teribil al crimelor ca lucrurile de atunci să nu se fi întâmplat. Sau
comunismului. Unul care îngheață sufletul să fi fost mai puțin grave. Poate că am fi mai
cititorului, care știe câte ceva despre temă, puțin vinovați. Dacă știm mai puțin, suferim mai
și ar vrea să creadă că știe destul. Plusul de puțin. 
86
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Cronică

Există oare o Judecată de apoi colectivă, a Doina Magheți scrie și compune rezultatele
unui popor care s-a ascuns sub pătură, bucuros documentării frumos, îndrăznesc să spun, în
când a găsit una de calitate, de import, procurată ciuda subiectului teribil.  Până la urmă, și o
pe sub mână?  poveste cumplită merită povestită frumos. Dar
Doina Magheți a avut curajul să aleagă cât de greu este acest lucru. 
un subiect care să pună în lumină toată Este o victorie a Frumuseții artistice asupra
această lume. Un subiect individual cu spectacolului urât al Istoriei, și este o lecție
valoare universală.  Un destin, cel al lui Spiru despre valoarea esteticului. De aceea, această
Blănaru, luptător anticomunist condamnat carte ar trebui să facă parte din programele de
la moarte și executat în 16 iulie 1949. În jurul studiu academice, este o manieră excelentă de
său,  autoarea  reconstituie, cu tenacitate, o a ne păstra vie memoria și de a o transmite.
epocă a terorii, a complicității lașe, dar și a Mai ales că subiectul nu este, nici pe departe,
luptei imposibile pentru libertate. încheiat. Dacă, în România, ne este ușor să
A urmat apoi munca de documentare și ne plasăm într-o lume post-comunistă, în
de redactare, amândouă remarcabile.  Astfel lume comunismul își continuă opera oribilă.
de documente nu cer mai mult, ca să rămână Această formă de totalitarism produce încă, la
în istorie. Dar, dacă ar fi rămas la acest nivel, scară planetară, cazuri precum cel al lui Spiru
nu cred că aș fi terminat de citit această carte Blănaru. Iar lipsa memoriei face ca el să fie, încă,
zguduitoare.  până când oare, îndrăgit de tinerii din lumea
A doua lectură a fost într-un cadru idilic. Pe liberă. Cea mai sângeroasă utopie din istoria
o plajă de nisip vulcanic negru, în decembrie, la umanității ucide, încă, în proporții de masă. Cu
24 de grade, în nordul insulei Tenerife. Aveam atât mai meritorie este valoarea educativă a
deja cartea tipărită, am fotografiat-o cu apusul acestei cărți. 
pe fundal, și acolo, cu valurile oceanului pe Pe cât de greu este de citit, pe atât de mult
fundal, am găsit acel imbold de bucurie pe care merită lectura acestei cărți frumos scrise și
îl căutam. alcătuite.  Un amestec potrivit de literatură
Am citit-o cu mai multă detașare, lansarea se și documentaristică. Felicitări, încă o dată,
apropia și ea. Pe măsură ce paginile treceau, mi- autoarei. 
am dat seama că lectura are un mare plus. Deși Cartea a apărut la Editura Eikon, București,
nu era nevoie, repet, pentru acest fel de carte, 2021, 220 de pagini, fiind cel de-al XII-lea volum
valoarea ei literară m-a cucerit.  al poetei, traducătoarei și jurnalistei Doina
Magheți.
Ciprian Apetrei (Ploiești)
Absolvent al facultății de filosofie din Bucuresti, în 1999, specializarea filosofie moral politică.
A activat în calitate de profesor de științe socio-umane, dar și ca asistent universitar de filosofie, la
Universitatea din Ploiești.
Din 2011 s-a stabilit în Franța. Aici s-a întors la filosofie, a urmat un masterat în filosofie medicală,
la Universitatea din Tours, 2013.
A colaborat cu ziare.com. Jurnalismul benevol pe care îl practică este o formă de a păstra legătura
cu România, specializându-se pe teme ale Diasporei, în special analize și interviuri.
În Adevărul a inițiat o serie de texte cu titlul De unde sunteți dumneavoastră?, care s-au bucurat
de mult succes și din care s-au născut primele două cărți.
Oaspetele nostru este pasionat și de fotografie și scrie și poezie.
Apariții editoriale: Cel de la geam, editura Eikon, București, 2020, traducere în limba franceză;
L’Homme à sa fenêtre, apărută la Mon Edition, Nimes, 2021, Povești călătoare, scrise de români din
lumea largă, vol. I, editura Minela, București, 2021 (coordonator).
Texte în volume colective: Diamante și zăpadă, în Case, străzi și oameni din Ploieștiul de
altădată, AEDU, Ploiești, 2017; Pasărea măiastră a bătrânului Bulevard, în Automobile, dulcețuri
și alte povestiri despre Ploiești, AEDU, Ploiești, 2021; Domnului profesor ploieștean, cu dragoste,
în Pretutindeni, cu Ploieștiul în suflet, 2022; Gardianul din turnul Bisericii germane din Ploiești, în
Pretutindeni, cu Ploieștiul în suflet, 2022; poezii, proză, eseuri, recenzii în diverse reviste și site-uri
literare: Semn din Carte, Banchetul etc.
87
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Adina Lozinschi

16 secunde
O geană de lumină îngână trist noaptea cam bolnăvicioasă, suferea de furunculoză
cu ziua, străbătând timid întunericul. Primele și indigestii, răcea deseori, deși beneficia, pe
umbre ale clădirii înnegrite în urma incendiului lângă laptele adus de văcar, de polivitamine din
încă mai fumegă, întocmai ca un animal rănit străinătate și tratamente „pe sub mână” de la
de moarte, abia plecat în altă lume, dar care cei mai buni medici din oraș.
mai este cald. Oricâte s-ar fi întâmplat, drame, De câte ori veneau să-și vadă fetița, în loc
sau bucurii, imperturbabil răsare soarele, să aprecieze eforturile făcute de părinții mei,
pictând vesel o nouă zi și viața merge înainte, unchiul și mătușa afișau un aer nemulțumit,
rostogolindu-și clipele grăbite. fiind convinși că noi, cele două copile, eram
Deși nu am frați, nici surori, în anii copilăriei tratate în mod diferit, în sensul că eu aș fi fost
nu am fost niciodată singură, pentru că în viața avantajată. Nu era nicidecum adevărat, ba chiar,
mea exista o ființă extrem de apropiată mie, dimpotrivă, ei i se dădeau mai multe, pentru a
care m-a ajutat să-mi alung singurătatea, iar nu suferi din cauza distanței care o separa de
acum sunt convinsă că dacă aș fi avut o soră, părinți.
n-ar fi fost același lucru. Să nu ai frați, poate că După cum povestea bunica, micuța Anca,
s-a mai auzit, dar să nu ai nici veri, este mai greu la botez, a avut șapte nașe, ca ursitoarele din
de crezut. Ei bine, eu am o singură verișoară. basme, îmbrăcate toate la fel, cu voaluri mov și
Ea a venit pe lume în miezul iernii, la sfârșit de pălării elegante. Păcat că pe vremea aceea se
ianuarie, faimosul „gerar”, la un an și jumătate făceau rar fotografii și amintirile s-au spulberat
după mine. Profitând de bunătatea fără margini în vânt. Fetița a primit nu două, ci trei nume:
a fratelui și cumnatei, adică a părinților mei, Anca-Wanda-Miruna.
mătușa mea, tânără mamă, a declarat atunci, Acum, după ani și ani, mă întreb cui ajută să
spre surprinderea întregii familii, că nu are de ai atâtea nume, când, în general, folosești doar
gând să-și strice pieptul alăptându-și bebelușul, pe primul, sau chiar un cu totul alt prenume.
s-a agățat de brațul soțului și au plecat împreună Celelalte le folosim doar în acte oficiale și în
la București, lăsând fetița de numai câteva ocazii rare. Un copil cu mai multe nume nu este
săptămâni în grija noastră. cu nimic mai bogat sau mai avantajat în viață.
Lipsită de laptele matern, Ancușor era Dar... dacă părinții doresc cu tot dinadinsul, sau
88
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Proză

dacă există neconcordanțe de păreri în găsirea Prima mea uniformă școlară pepit cu
numelui potrivit, se întâmplă să se accepte mai șorțuleț negru și guleraș alb din dantelă,
multe nume, pentru a-i mulțumi pe toți. cumpărată pentru clasa I, a însemnat și pentru
Pe de o parte, unchiul și mătușa, înțepând cu micuța Anca un moment deosebit. A probat și
ironii în toate părțile, veneau cu un spirit critic ea uniforma, cu un zâmbet unic și nevinovat, de
exagerat, dar pe de altă parte, știau prea bine parcă ar fi fost o impostoare (încă nu avea șase
să profite maxim și să plece, de fiecare dată, ani) și am făcut poze alb-negru, cum erau pe
foarte încărcați, cu sacoșe burdușite conținând vremea aceea. După ani și ani, când eram eleve
alimente de bază: carne, brânzeturi, smântână la liceu, Anca a fost cea care mi-a împrumutat
și multe altele, de cea mai bună calitate, care, sarafanul ei bleumarin, pentru că la olimpiada
chipurile, nu se găseau la București. Toate de literatură, faza pe țară, la care eu participam,
acestea, mulți ani la rând, au fost considerate era obligatorie uniforma și nu m-au primit în
„simple cadouri”, sau „atenții” care, de fiecare bluză albă și fustă de tergal bleumarin.
dată, li se cuveneau și pe care nu se gândeau Odată cu începerea școlii, ne vedeam doar
vreodată să le plătească. Oricum tata nu ar fi în vacanțe și țin minte că pentru mine cel mai
fost sub nici o formă de acord, căci el era cel important eveniment era venirea ei de la
care impunea acest servilism dezgustător, iar București. Mergeam cu toții la gară și așteptam
mama, care îl adora, juca mereu, cu zâmbetul trenul, un rapid frumos colorat în roșu și alb,
pe buze și inima deschisă, rolul de gazdă foarte cu numai trei vagoane, dar care aveau o formă
ospitalieră. aerodinamică deosebită. Pe atunci era ceva
Uneori se întâmpla să aducă și ei de la ultramodern, iar verișoara mea avea curajul
București câte ceva, dar erau, fără îndoială, să călătorească singură încă de la vârsta de
lucruri depășite, demodate, expirate pe care cinci ani. Pe măsură ce se apropia momentul
oricum le-ar fi aruncat la gunoi. Atunci când revederii, simțeam un val cald de fericire, care
unchiul avea de vânzare un obiect mai mare, îmi inunda întreg corpul. Îmi venea să țip, să
cum ar fi un instrument muzical, sau o mașină, sar și să fac ceva care să-mi elibereze energia și
aveau loc niște discuții interminabile între frați, explozia de emoții acumulate într-un timp prea
cu soțiile lor de față, în urma cărora, dându- scurt. Educația primită, însă, mă înfrâna și mă
și seama că nu ar avea decât prea puțin de stăpâneam. Senzația aceea de fericire nu era
câștigat, renunța la așa-zisa afacere, alegând un comparabilă cu nimic.
alt cumpărător mai fraier și cu mai mulți bani. Am petrecut și eu la București două-trei
Până la vârsta de școală, noi, cele două vacanțe, când părinții ei încercau sau, mai bine
verișoare, am crescut împreună ca două surori spus, simulau că mă tratează ca pe fiica lor, dar
adevărate, cu același program zilnic și cu nu se poate compara cu dăruirea și aplecarea
aceleași preocupări, în grija părinților mei și a părinților mei. Într-o iarnă, pe când eram la ei,
bunicii noastre comune – mama tatălui meu și am răcit și, văzând că mă simțeam rău, mătușa
a tatălui ei. mea, care ar fi putut să mă îngrijească, a
Avem atâtea amintiri care ne leagă, încât îmi preferat să mă trimită, deși aveam temperatură,
este greu acum să mă opresc la ceva anume și cu trenul, cu o rudă, înapoi în orașul patriarhal
totul îmi este păstrat intact în suflet, ca un tezaur din Moldova, orașul natal Roman. Dorea astfel
prețios, cu o valoare sentimentală aparte. să evite, chipurile, îmbolnăvirea fiicei ei. De fapt
Când eram mici, mereu împreună, primeam Roman era și orașul în care văzuse lumina zilei
totul în mod egal. Eram nedespărțite la masă, însăși mătușa mea și unde crescuse într-o familie
la lecțiile de pian, franceză și germană, la toate săracă de ceferiști, dar după anii de facultate
activitățile serioase, sau distractive, la treabă petrecuți la Iași s-a hotărât împreună cu soțul
și la joacă. Și cei mari, și cei mici, toată lumea ei să se mute definitiv la București, să uite de
credea că suntem surori, mai ales că aveam și sărăcie și lipsuri, să prindă rădăcini în capitală,
același nume de familie. unde sunt multe posibilități de a parveni, să
89
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

profite din plin de pe urma prietenilor selectați prafuri colorate. În serile lungi de toamnă și
tocmai pe acest principiu. iarnă ne jucam în casă de-a vânzătoarea și
Mătușa mea, din punct de vedere cumpărătoarea în magazinul alimentar, sau în
profesional, nu a evoluat, rămânând la gradul cel de pânzeturi. Pe vremea aceea, confecții de
de lector universitar cu specialitatea chimie, gata erau puține și rareori se potriveau, fiind
până la ieșirea la pensie. nevoie de ajustări. Mai toată lumea cumpăra
În timpul celor câtorva șederi scurte la materiale textile, din care croitoresele făceau
București, pe când eram copil, ni se oferea un tot felul de haine, atât pentru cei mari, cât și
mod mai mult decât acceptabil de a petrece pentru copii. Era foarte interesant modul în care
timpul. Mergeam la spectacole și concerte vânzătoarea de materiale lua un rulou mare,
alese cu grijă pentru vârsta noastră, vizitam îl punea pe masă, îl desfăcea și după aceea,
muzee, mergeam la cinematograf, ne plimbam cu un metru liniar, măsura cât ceruse clientul.
prin parcuri. Alteori mergeam la patinoar, sau Apoi făcea o scurtă tăietură, cu o foarfecă mare
la circ, discutam despre cărțile citite. Toate și pe urmă, dacă materialul era subțire, cu o
acestea acumulându-se treptat, ani la rând, au zvâcnitură îl rupea, iar dacă materialul era mai
contribuit enorm la formarea noastră culturală gros, îl tăia foarte drept dintr-o parte în alta.
și la modelarea caracterului, a personalității. Citeam foarte mult și discutam pe teme
Deși eram deosebite și fizic, și temperamental, literare. Făceam schimb de impresii în toate, iar
ne completam reciproc și prietenia adevărată când eram departe una de alta, ne scriam mult.
și sinceră care ne lega depășea cu mult vocea Aveam colecții de tot felul: timbre, șervețele,
sângelui. Ea avea mult spirit practic și în copilărie chibrituri, insigne și medalioane, ilustrate din
era mai băiețoasă. Purta mereu pantaloni și toată lumea, fotografii cu actorii timpului din
bascheți, căci pe vremea aceea nu erau încă România și din străinătate, până la ierbare,
adidași, iar în joaca noastră era bărbatul viteaz, nasturi, scoici, pietre, bucăți interesante de
regele, eroul strălucitor sau aventurierul din lemn și mai ales insectare. Într-un an aveam
cărți. Cu părul drept, tuns scurt și o privire vreo 14 insectare frumoase cu fluturi și gândaci
ageră, Anca era mai emancipată decât mine și și speram să devin entomolog, să merg pe
îmi transmitea foarte multe informații de tot urmele bunicilor mei paterni și pe cea a tatălui
felul, interesante, captivante. Erau și momente meu, care preda biologia.
când mă imita, din dorința de a fi mai sensibilă, Când eram mici, Anca s-a bătut cu un băiat,
mai impresionabilă sub influența mediului care, nu mai știu din ce motiv, mă jignise. Anca
înconjurător. Fiecare dintre noi era, într-un fel, era gata de orice sacrificiu pentru mine, dar era
un model pentru cealaltă. valabilă și viceversa, pentru că încă de pe atunci
Știa foarte multe despre moda acelor vremuri ocupa un loc special în sufletul și existența mea.
și organizam câte o paradă a modei cu mai toate Înzestrată cu o inteligență cu totul
hainele din casă, spre disperarea mamei mele și deosebită, încă din fragedă copilărie, Anca a
a bunicii noastre. Alteori ajungeam la așa-zise intuit cu multă exactitate aplicarea în practică
„rețete” pentru tratarea unor boli, jucându-ne a unor descoperiri și invenții tehnice. Împreună
de-a doctorul. Interpretam efectiv atâtea roluri, cu alți copii, sau doar eu în prezența ei, o
încât am fi putut amândouă să devenim actrițe. ascultam fascinată cum povestea și își imagina
La orice librărie se găseau atunci truse care viitorul. Poate că unele lucruri le auzise cu
aveau ca scop stimularea copiilor să se joace de-a adevărat, însă erau și altele, închipuite, dar mai
meseriile. Trusa de poștă, de exemplu, conținea apoi confirmate de evoluția științei și tehnicii în
plicuri, timbre, ștampile, o cutie poștală de deceniile care au urmat.
carton și alte obiecte de jucărie, specifice, care Vorbea despre o casă cu multe camere,
le imitau pe cele adevărate. Băieții aveau truse cu posibilități de încălzire prin pardoseală,
de traforaj, pirogravură sau scule tehnice. Trusa cu pereți de sticlă, cu un trunchi de copac
de chimie avea sticluțe, eprubete, borcănele, încastrat, cu un sistem de aerisire care acum nu
90
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Proză

este altceva decât instalația de aer condiționat. foarte sus pe scara socială. Ambițioasă și tenace,
Vorbea despre un balansoar-hamac, o grădină atunci când își propunea ceva, nu se lăsa până
cu plante exotice, piscină, terasă, chiar și când nu realiza.
telefoane fără fir pentru convorbiri spontane Foarte talentată la limbi străine, după ce
în orice punct de pe globul pământesc, despre făcuse ultimul an de grădiniță în limba germană
acționarea prin simpla atingere a unor aparate a studiat engleza și franceza, dar și matematica,
de uz casnic nemaipomenite, care astăzi, prin și alte științe exacte, axându-se pe chimie și
tehnica digitală, chiar există. biochimie.
Își închipuia în anii ‚60 ai secolului trecut Desenam și pictam frumos, uneori
autoturisme luxoase, dotate cu minifrigidere, deschideam prin casă veritabile expoziții cu o
televizor, masă extensibilă și alte mijloace de contribuție egală din partea noastră și realizam
transport rapid și elegant. Alteori povestea un fond sonor adecvat, la pian, la pick-up, sau,
despre călătorii în care se poate beneficia de dacă ne dădea voie tata, la bătrânul magnetofon
foarte mult confort și relaxare. Spunea că atunci „Tesla”. Copilăria noastră era astfel marcată de
când va fi mare va avea o bucătărie modernă, studiu și seriozitate, dar și de umor, veselie,
cu un robot care va efectua multe operații, că multă muzică și spirit de echipă. Părinții mei și
va avea o mașină de spălat vase, un sistem cu bunica ne-au crescut și educat pe amândouă
bandă rulantă pentru gunoi, un cuptor special cum știau ei mai bine. Bunica se ocupa mult
cu programare și o cască de coafor cu dotări de noi, ne povestea și ne învăța lucruri pe
speciale pentru a se aranja acasă. care nici acum, când suntem, la rândul nostru,
Vedea totul încă de pe atunci cu o claritate bunici, nu le-am uitat. Ne lua în vizită pe la alte
uimitoare, își imagina perfect computerizarea familii, unde aveam prilejul să aplicăm codul
care nu numai că există astăzi, dar este absolut nescris al bunelor maniere, joaca noastră și
firească, intrată în uz. Acum, privind în urmă, comportamentul se aflau sub o permanentă
sunt absolut surprinsă și emoționată la gândul supraveghere. Mergeam la mănăstirea Agapia,
că aproape tot ce visa unica mea verișoară Anca, sau la Văratec, la munte, sau la mare, prin toată
pentru mine, sau pentru alți copii, părea utopic, țara, mereu împreună, noi două și părinții mei,
dar realitatea a demonstrat cu vârf și îndesat că de multe ori și cu bunica.
nu era doar un vis, ci totul s-a adeverit. De câte ori pleca Anca, pentru mine era
Spunea chiar că peste ani și ani, în anul cea mai tristă zi. Mă gândeam, cu naivitate,
2000, care ni se părea foarte, foarte departe să nu mă mai spăl pe față un timp, pentru ca
și de neatins, nu vom mai folosi banii pentru a sărutul ei să-mi rămână pe obraz. Știam că a
achita cumpărăturile, ci va fi totul electronic. venit iar toamna, începea un nou an școlar cu
Cardurile de tot felul din ziua de azi sunt dovada noi și neașteptate griji, dar și cu multe împliniri.
incontestabilă a faptului că, deși era doar un Creșteam amândouă, devenind adolescente cu
copil, a avut dreptate și a intuit extrem de bine noi preocupări și trăiri sufletești.
totul. Anii copilăriei noastre fericite au trecut ca
Avea o viziune elastică asupra fenomenelor un vis frumos, ca o poveste bogată în întâmplări
și o admiram din tot sufletul pentru că prin și evenimente de tot felul. Ne-am transformat,
tot ceea ce făcea și prin felul cum gândea mă atingând un nivel intelectual mai înalt și o
impresiona profund și mă stimula spre mai bine, structură psihică bine conturată. Pe când eram
spre evoluție și găsirea de soluții simple, directe la liceu ne împărtășeam bucuriile și micile
și, mai ales, corecte. necazuri. Ne spuneam una alteia despre prima
În relațiile cu alți copii, dar și în cele cu strângere de mână a unui băiat, primii fiori,
adulții, Anca avea întotdeauna un fel de a fi prima îmbrățișare, sau primul sărut nevinovat,
extrem de plăcut și o intuiție, un adevărat fler copilăresc, iar anii studenției care s-au suprapus
care o dirija mereu pe drumul cel bun. Lucrul peste viața de liceeni au finisat pregătirea
acesta i-a ajutat mult și a reușit să urce undeva noastră profesională și fiecare dintre noi am
91
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

luat-o pe alt drum. Dorea pur și simplu să-l cunosc și apoi să-i spun
Aveam secrete despre care părinții noștri părerea despre el. Pe vremea aceea niciuna
nu știau nimic. De exemplu, pe când eram dintre noi nu știam să gătim (eu mâncam la
la București, în anii studenției o vizitam pe cantina studențească, iar ea, acasă), dar acolo,
verișoara mea, dar și ea venea deseori la la el în cameră, ea părea o „soție docilă”, gata
căminul studențesc unde locuiam. Într-o zi, să-i prepare ceva la reșoul din colț. Nu am vorbit
am fost amândouă la un alt cămin studențesc, prea mult atunci, oricum eram impresionată
unde erau cazați străini. Acolo verișoara cum poate schimba dragostea felul de a fi al
mea avea un prieten columbian, care era un unui om. Dar, cum se spune în popor, „râde ciob
tânăr revoluționar cunoscut în țara lui, cu un de oală spartă”, foarte curând am trecut și eu
temperament sanguin coleric, foarte înverșunat prin ceva asemănător. Ne înțelegeam din priviri.
împotriva unor principii. Dacă fizic arăta ca un Povestea ei de dragoste s-a terminat la scurt timp
luptător spaniol, avea niște ciudățenii, printre după acea vizită secretă. Își dăduse și ea seama
care și dependența de droguri. Ea era într-un că tânărul din Columbia îmi lăsase o impresie
adevărat război psihologic cu propriii părinți, care mult sub așteptări, că nu era nicidecum potrivit
îl respingeau din toate puterile pe columbian. pentru ea și nu aveau perspective comune.

ÎNTOARCEREA SFINȚILOR
Sculptura: Mihai Jitaru

92
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Proză

Dana Fodor Mateescu

Uite-o pe femeia aia care ne făcea să râdem!


Când era Andrei mic, Educatoarea rămăsese siderată. Asemenea
l-am dat la grădiniță. Pe la cretină nu mai pomenise în viața ei! Parcă
cinci ani. N-a rezistat mai văd ce a povestit tuturor, după acea minunată
mult de patru săptămâni, și reprezentație. Ahahahaha! Dar ce-mi păsa
alea cu pauze. Am încercat mie de toate astea, când cel mai iubit dintre
la mai multe instituții, și de pământeni era botos?!
stat, și particulare, dar nu Copilașii mă plăceau cu toții! Jur că mă
am reușit să-l las la niciuna. plăceau, nu vă mint! Se vedea asta în ochișorii
Fraților, urla, de ziceai lor. Ziceau: „Mai fă! Mai fă!” – adică să mai
că-i în lagăr, desculț, ud și fără mă-sa (Doamne fac ca toate alea… și să-i alerg. (Ne băteam
feri de așa ceva!). Îmi rupea, nu numai idioata cu moțulachii de pluș și mă făceam că leșin,
asta de inimă, care-i o cârpă, recunosc, pișă hahaha!)
ochii imediat, ci TOATE organele din mine. În toată povestea asta, faza cea mai enervantă
Ficatul era cât o valiză cu încuietorile stricate, era că Andrei nu se juca! Stătea într-un colț și
rinichii se țârcâiau și ei la intervale fixe, „panky” suspina după mine. Atunci am priceput. Era
palpita dureros. gelos! „Aaaoleeeu!! Nimic nu-l mulțumește pe
Așa că am hotărât, de comun acord cu frumosul ăsta! NU seamănă cu mine DELOC! Eu
educatoarea, să mai stau cu el, până se mă bucur și de-o ață goală…”
potolește. Mbuuun! I-am spus lui Andrei că După ce m-am distrat serios cu piticii, cam o
m-am angajat la grădiniță, „ca să fac copiii să jumătate de oră, le-am zis că trebuie să-i mai fac
râdă”. M-a crezut, dar nu de tot. și pe alții să râdă, și am încercat să plec…
Și… m-am apucat să mă joc cu ceilalți, ca o Gizăs!! Au început să bâzâie. Nu mă
mamă responsabilă ce eram. M-am descălțat, așteptam. Plângeau vreo 15, în frunte cu al meu.
m-am tăvălit pe jos cu ei, i-am gâdilat, mă băgam Pfff! Am ieșit din clasă, fleașcă de transpirație, și
pe sub mese, îi fugăream în patru labe, făceam am fugit în parcare, unde mă aștepta soțul meu,
ca indienii (copiii, după mine!, repetau toate cătrănit: „Mai stăteai mult? Ce dracu’ ai făcut
mișcările!), cântam, behăiam, cotcodăceam, atâta acolo?! Știi că avem treabă!”
mieunam, lătram… Ce mai! Eram în lumea mea! A doua zi, programul artistic s-a repetat.
93
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Copiii trăgeau de mine la plecare, plângeau În fine. N-am mai rămas. Iar pe Andrei l-am
cu sughițuri. „Doamne, cu ce-am greșit?!” Mă mai dus vreo trei zile, apoi l-am ținut acasă. Era
simțeam extrem de vinovată și de tâmpită. fericit!
A treia sau a patra zi, educatoarea, o După un an și ceva, nu mai știu exact, m-am
doamnă cam la vreo 40 de ani, m-a rugat să nu revăzut cu doi dintre copii, (frați gemeni),
mai rămân, pentru că nu-i mai putea potoli pe din fosta clasă. Erau cu bunica lor, la Mall, la
copii după plecarea mea, iar ea nu se prostește Băneasa. I-am recunoscut. Când au trecut pe
în patru labe, pentru că „o doare coloana” (avea lângă mine, mi-au zâmbit și au zis: „Mamaie,
o hernie de disc). Hm! Eu aveam două, dar nici mamaie, uite-o pe femeia aia care ne făcea să
nu le mai simțeam, așa de rău mă chinuiau. râdem la grădi!”
Și, în ziua aia am fost fericită.

RĂSĂRIT
Sculptura: Mihai Jitaru

94
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Proză

Daniela Gumann

Cu mască și fără mască


Toată viaţa e un teatru, iar noi suntem actorii de prieteni virtuali. Întrucât pentru multă lume
ei! Cred că noi, trecuţii de 40, avem o experiență nu prea înseamnă mare lucru lista virtuală, se
tare interesantă, pentru că viața ne-a așezat la răspunde aproape din automatism cu „da” la
începutul multor drumuri. Nu suntem nici de „cererea de prietenie”. Aşa se trezesc unii, cum
sacrificiu, nu suntem nici de consum, dar noi e şi cazul meu, cu mii de „prieteni”. Falşi prieteni
avem grijă de sacrificaţi şi tot noi îi facem mari fiindcă adevăraţii nu mă invită să joc te miri ce
pe consumatori, adică legăm lumile între ele. aiureală, nici să ader la nu ştiu ce grup bizar, nici
Suntem primii din ţara asta care au plătit taxe să dau like la tâmpenii, nu mă agasează cu citate
conştiincioși, și suntem ultimii care citesc cărţi. insipide şi nici nu mă emoționează cu o fotografie
Ne-am învăţat bolnav cu ideea că ne pleacă cu ceașca de cafea făcându-mi invitaţie în Italia,
copiii, care încotro, la studii, la muncă. Pleacă şi Spania, Grecia sau chiar la doar câteva sute de
rămân acolo. E un dat al epocii, îl înghiţim, deşi kilometri distanţă, la cafea. Puţinii mei prieteni
ne doare. Oftăm prelung „Deh, să le fie bine, adevăraţi ştiu că m-ar enerva cumplit toate
aici ce să facă? Lasă-ne pe noi…”, ne obişnuim acestea. Restul nu ştiu nimic despre mine – sau
cu gândul că ne vom vedea nepoţii pe Skype şi au impresia doar că ştiu –, aşa că ar intra în
ne vom înţelege cu ei cu Google translate. Pe legătură cu mine, dar greşesc toate metodele
asta trebuie să o schimbăm, pentru că viaţa este de abordare.
despre cum îţi mângâi nepoţii şi cum îţi săruţi Dar cine suntem noi, de fapt? Cum e să
copiii. Să împarţi cu ei masa de Crăciun, nu să-i descoperi cu adevărat lumea din interiorul lumii
atingi doar prin poze sau pe ecranul tabletei. tale? Ai fi în stare? Cum arată? O vezi? O poţi
Cu cât ceri mai mult de la un personaj pe care-l recunoaşte? Am ajuns la concluzia că suntem
interpretezi, cu atât îţi dă mai puţin!! Exact ca actori pe scena vieţii noastre proprii. Ne jucăm
în viaţă! perfect rolul în fiecare dimineaţă când ne uităm
Reţelele de socializare de tipul Facebook au în oglindă şi ne pregătim pentru a ieşi pe scenă.
schimbat mult comportamentele umane. Nu De data asta cine ştie ce rol mai pregătim? Ne
mai facem efortul să ne apropiem de oameni, refugiem în personaje false, în măşti, suntem
nu le dăm târcoale, nu le zâmbim, nu le facem adevăraţi şi falşi... Gândim, dar nu raţional...
ochi dulci. Pur şi simplu, ne uităm la „persoane Viaţa în general este un teatru. O scenă pe
pe care e posibil să le cunoşti” şi le dăm un care urcăm şi de unde coborâm zi de zi, iar noi
simplu „add”, adică îi adăugăm repede în lista suntem actorii... Suntem nişte actori ai naibii de
95
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

buni... Suntem egoişti. Fiecare luptă pentru el. evrei din Israel. Am întrebat-o dacă a mai fost
Nu avem curaj să înfruntăm realitatea. Ne place plecată pe acasă în timpul acesta şi mi-a răspuns
să ne ascundem după degete şi să ne rotim până zâmbind evaziv că nici cei de acasă nu îi spun că
când lucrurile ies aşa cum vrem sau cum am ar vrea să vină. Ei mereu sună că mai au nevoie
vrea să auzim... În loc să stăm drepţi şi să luăm în de bani. Că le mai trebuie pentru ceva... Imediat
piept furtuna problemelor, ne lăsăm copleşiţi de după ce a ajuns în Israel, a primit vestea că soțul
laşitate... Poate asta şi suntem în sinea noastră, ei a murit după ce se chinuise mult cu cea mai
nu? Fiinţe pline de invidie, egoism şi laşitate. necruțătoare boală, cancer. Evident că nu avea
De ce facem lucruri care nu ne reprezintă? cum să plece pentru a lua parte la funeralii,
Pentru ce? Cu ce scop? Cu scopul de a ne da deoarece nu avea nici bani suficienți și era și la
mari şi tari? Cu scopul de a părea ceva ce nu început de contract. Desigur că nu i-a fost ușor să
suntem? Sau ceva ce vrem să fim?... Cine sunt, treacă peste acest moment. Mă aflam pe atunci
la urma urmei, oamenii să condamne, să judece acolo și, împreună cu alte colege, încercam să-i
și să eticheteze? Cine le dă dreptul? Nimeni! alinăm suferința, adunând în noi tot mai multă
Oamenii fac asta însă, ca reflex al propriilor revoltă pe traiul nostru din România care ne-a
temeri, neputințe, frustrări. Oamenii îi judecă, înstrăinat de familie. A urmat apoi fratele.
de obicei, pe cei care îndrăznesc. Care îndrăznesc Deja Mariana începuse să-și accepte rolul de
ceea ce ei își doresc să îndrăznească. Oamenii martir al familiei rămase și a hotărât să trimită
își ascund în spatele bârfelor și etichetelor cele bani celor de acasă pentru a face toate cele
mai mari neîmpliniri și secrete ale lor. Eșecurile, necesare tradiției. Mama sa, care i-a dat viață,
idilele, ispitele. Frumusețea lor umană! Când a murit acum 18 ani, în timp ce se afla pe câmp
oamenii te judecă, au de fapt cea mai mare muncind în vreme de caniculă la strâns cartofi.
nevoie de tine, să fii acolo și să îți susții gestul, A căzut la pământ și a fost găsită îmbrățișând
fapta, iubirea, vorba! Doar așa ei vor ști că se huma, pe care o iubea ca pe o prietenă veche,
poate și altfel. Doar așa vor afla că și ei pot să ca pe o fiică îndepărtată. La înmormântare,
fie ei înșiși fără să se teamă de asta! Poate la un Mariana nu a putut ajunge deoarece fusese de
moment dat vei realiza că toate acestea nu te curând instalată la o nouă familie. Nu a putut
caracterizează, nu eşti tu şi atunci te vei întreba: să îi vadă pentru ultima dată chipul drag, să-i
„De ce fac asta? De ce vreau să par altcineva?”... dea sărutarea de rămas-bun. Tatăl ei a murit la
Ești actor. Fără mască nu te-ai putea doi ani distanță, după ce a slăbit foarte tare de
descurca, şi atunci când masca coboară realizezi supărare și de singurătate. Vă dați seama? 23 ani
că ai irosit tot timpul pe scenă şi că fără mască fără să-şi vadă familia? Mi-a spus apoi, cuprinsă
eşti un nimeni, o persoană care doar încercă să oarecum de nostalgie, că în toţi aceşti ani au
pară altcineva... Ce prostie... Te transformi în plecat oameni dragi, de la care nu a avut ocazia
ceva ce pur şi simplu nu eşti. Te detașezi de eul să-şi ia rămas-bun – i-a murit mama; soţul,
propriu şi intri pe o scenă în care crezi că eşti care era deja bolnav când ea a plecat; fratele,...
„cool”, iar când se termină spectacolul realizezi S-a căsătorit fiica ei, a născut o nepoțică, a şi
că ţi-ai ratat viaţa... „Sub măşti ne ducem dorul divorțat,... Fiul ei a deschis două afaceri care au
şi gânduri şi regrete, și teama ca trecutul să nu eşuat şi la care mama a cotizat de fiecare dată.
se mai repete, sub măşti ascundem vorba ce După ce mi-a povestit oarecum dezinvolt
nu o dăruim şi vorba de iubire ce-am vrea s-o despre fiecare etapă, concluzionează zâmbind:
auzim.” Suntem actori şi viaţa nu poate să mai „Am să mă duc acasă când am să aud de la ei că
schimbe tăcerile vândute, pe câteva cuvinte, mă cheamă. Stau şi eu să văd când mă cheamă.”
şi-aşa ne cerne timpul şi ne apasă-n tâmplă cu Hmmm, 23 de ani – o viaţă de om, în care
tot ce interzicem şi nu se mai întoarce. Suntem cu timpul descoperi că nu mai exişti decât ca
actori în propriul nostru scenariu de viață. bancă. Că tu ca persoană te-ai sacrificat pentru
La acest capitol se încadrează și prietena familie, dar oare ei te mai simt în familie? Tu te
mea din Israel. Pe Mariana am revăzut-o acum mai simţi în familie? În aceşti 23 de ani Mariana
trei ani, în timp ce mă aflam în concediu în a fost şi bolnavă, a fost şi tristă, oare familia ei
Israel. Are în prezent vârsta de 63 ani și lucrează din România a ştiut? Cei din ţară se gândesc la
de 23 de ani ca îngrijitoare la multe familii de cei plecaţi, că şi lor le este greu şi au nevoi dacă

96
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Proză

nu financiare, cel puţin emoționale? Cum mai necazul cuiva drag. Alteori mă cuprindea o
poate ea să fie fericită cu o asemenea povară tristețe atât de adâncă, că sângele parcă îmi
a trecutului? Povestea vieții ei este scrisă cu curgea rece prin vine. Atunci știam că ceva grav
lacrimi și cu regretul că a părăsit țara fugind se întâmplă cu cei pe care îi iubesc. Alteori,
de viața simplă pe care o ducea într-o casă gândindu-mă profund, reușeam să simt mirosul
bătrânească, curată, în care zâmbeau zeci de mamei mele sau, mai târziu, cel al fetiței mele.
chipuri dragi trecute acum în neființă. Cum să Mă concentram atât de puternic, seara
cred eu că atunci când râde este cu adevărat în pat, obosită fiind după zile de lucru, încât
fericită? reușeam uneori să le simt căldura corpului,
Mă gândesc ce simte ea când îngrijește o cum îmi alinau dorul. Dorul!! Dorul este o lipsă
bătrânică acolo în Israel și nu a putut fi alături a celui drag, e suferința de a trăi fără cel care
de cei dragi ai ei aflați în suferință și care au te împlinește. Dorul e mut, dar strigătul lui
plecat în lumea celor drepți fără a primi aceeași este mai puternic decât orice țipăt! Dorul este
atenție și îngrijire. Mă gândesc la ea, la câte nevăzut, dar prin el omul își exprimă dorința de
măști trebuie să poarte și să schimbe mereu. a vedea cât mai aproape pe cel ce nu e prezent.
Mă gândesc la tot ce derulează ea în mintea ei, Știu că nu e greu de înțeles ceea ce spun, pentru
seara când se așază în pat după o zi de muncă. că fiecărui om i-a fost dor cândva de cineva –
Eu cred și înțeleg foarte bine măștile care de părinți, de frați, de iubit, de copii sau chiar
trebuie să le poarte o îngrijitoare. de animăluțul de companie. Mie însămi mi-a
Îmi amintesc de vremea când și eu lucram fost greu să înțeleg ce simt. Am căutat în neant
departe de casă, ca îngrijitoare. Uneori mă chipuri... și le-am găsit! Am căutat cuvinte și
cuprindea pe neașteptate o mare neliniște și mă le-am primit... De multe ori dorul a căpătat o
întrebam în sufletul meu: „Ce să fie?”, „Cine?”, formă și un chip. Mulțumesc divinității pentru
„Ce se întâmplă?” Apoi aflam despre supărarea/ darul pe care l-am primit.

Daniela Gumann (Iași, 7 august 1970) în prezent locuiește la Salzburg, Austria.


Prozatoare, publicistă, trainer, jurnalist din România. Președinte fondator al „Asociației
Scriitorilor Români din Austria”, A.S.R.A.; Membră a Uniunii Ziariştilor Profesioniști din România,
a Societății Scriitorilor „Costache Negri”, Galați, România; membră a Asociației A.S.C.I.O.R și în
Asociația Universul Prieteniei.
Din cele 300 de articole publicate, unele se regăsesc în periodice editate în străinătate (Austria),
iar altele, în publicații din România: Porto Franco, Eminesciana, Mărturii maramureşene, Contraste
Culturale, Orizonturile Bucuriei, Curtea de la Argeș, Condeierul diasporei, Orizonturile bucuriei,
eCreator, Păltiniș, Astralis, Cronica timpului etc.
Publică în antologiile: Lumea se grăbește. Viitorul? România Mare, Edit. Pim, Iaşi, 2017;
Antologia ASCIOR - Civilizația creștină, Edit. Teocora, Buzău, 2017; Pod de flori și pod de dor -
Antologie internațională de poezie românească, Edit. Liric Graph, 2017; Picături din suflet, Edit.
Sinteze, 2018; Treptele Prieteniei. Antologie de poezie - Edit. PIM, Iași, 2018; Iași, Cetate culturală
- oameni, gânduri, fapte, vol. III.
Dintre apariții editoriale (volume de autor): Poezii în miez de noapte/Midnight poems, volum de
poezii bilingv româno-englez, Edit. TIMPUL, 2017; Ecoul stelelor, poezie, Edit. PIM, 2018; Crăciunul
care mi-a schimbat viața, roman, Edit. PIM, 2019; Il Natale che mi ha cambiato la vita (limba italiană),
Edit. UZP, 2020; Ecoul stelelor - Ed. a II-a, poezie, Edit. PIM, Iași, 2020
Dintre premii și distincții: „Cartea de Poezie a Anului”, la Festivalul Național de Poezie „Grigore
Hagiu”, 2017; Premiul I la concursul de poezie „Că nu e om să nu fi scris o poezie”, organizat de
Asociația Credință și Demnitate București, 2018; Diplomă de excelență conferită de Asociația
Universul Prieteniei la Milano, Italia, 2017; Premiul Special Quantum - Premiul Literar Internațional
Corona, 2018; Diploma „Eminescu Jurnalistul”, conferită de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din
România (UZPR), 2019; Diplomă de onoare conferită de Cercul Cultural Româno-Austriac, 2019;
Diploma de Excelență acordată de Consulatul General al României la Milano, 2019; Distincția „Acta
non verba” - conferită de UZPR, 2020; Distincția „Sens și contrasens în mass-media”, acordată de
UZPR, 2021.
97
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Liliana Toma

Cireși în floare
ÎNFLORISE cireșul și curtea mănăstirii se lor. Începând de a doua zi s-au înălțat schele,
mutase într-o poveste în care parfumieri și s-au adus ancore puternice, hamuri, bucle
decoratori nebuni celebrau bucuria trezirii, într- de asigurare, chingi, bride, carabiniere, scări.
un amestec de muguri, frunze, flori albe și alb- Două zile și două nopți au făcut planuri.
roz, de la mandarinul sălbatic, liliachii și galben- Maestrul-restaurator Ioan, om cu pregătire
portocalii, de la cais, trase toate într-o tușă înaltă, absolvent al Institutului de Artă Plastică,
generoasă de proaspăt, pe un fundal de verde specializat în pictură bisericească și restaurare,
plăpând, transfigurate și așezate în cumințenie având ca profesori pe unii dintre cei mai mari
și blândețe. Din răni adânc viscolite cu lacrimi, artiști recunoscuți și peste hotare, și-a adus cu
se înălțau rugi spălate cu apa fântânilor în care el echipa cu care lucra de ani de zile, meșteri
s-au botezat, în vreme, alaiuri de vieți. Liniștea pricepuți la tehnicile reconstrucției zidăriei și la
era o prezență aproape materială, pecetluind refacerea picturii.
buzele în rugăciuni mute. Doar clopotul avea - Grea încercare, meștere, îi spuse Luciano,
învoirea să spargă odihna tuturor celor văzute un vestit iconograf italian, de mulți ani pe
și nevăzute. Firul ierbii punea zăvor peste pașii meleaguri românești, cu mamă ardeleancă și
ușori și mărunți, care măturau curtea, spre a se tată sicilian. Specializat în pictura bisericească,
pierde în cucernice tainițe. Sub arcada munților, după ce-i aprofundase pe maeștrii Renașterii
înconjurate de pădure, mănăstirea și acareturile italiene și pe cei ai artei bizantine, Luciano era
sălășluiau sub sărutul ochilor lui Dumnezeu. Prin credincios ortodox, după mamă, dar respecta
fereastra mănăstirii, lumea se vedea mică, parcă și ritualurile catolice. Adesea, între el și Ioan
bolnavă de ea însăși, greoaie și fără iubire. aveau loc discuții aprinse, dar nu despre arta
După doi ani de așteptări, starețul mănăstirii, lor, ci despre lumea lui Dumnezeu, cea ascunsă
Eustratie, a primit cu bucurie vestea că se va vederii, despre ceruri și păcate, credințe și
începe restaurarea picturii murale din biserică. necredincioși.
A tocmit echipă de meșteri, în frunte cu pictorul - Ei, noi am căutat-o, ea ne-a găsit. Ea ne-a
restaurator Ioan și, într-o zi de Sf. Gheorghe, găsit pe noi, nu-i așa, Luciano? Frumoasă zidire,
a strâns obștea mănăstirii binecuvântând, n-am ce zice, solidă, după două secole. Mă tot
împreună, în rugăciuni, lucrătorii și munca uit, de ieri, la turla asta, uite, are locuri în care
98
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Proză

nici nu se mai cunoaște culoarea, nici desenul, grupului, proaspăt absolvent de Arte plastice,
s-au pierdut până și liniile, contururile sunt cel mai bun ucenic al lui Ioan.
șterse rău. Și nici compozițiile astea de grup nu - Ia uite, maladețul ăsta, ce vână are-n el,
arată mai bine, au pete albe, cineva a intervenit se auzi glasul gros de tabac prost al lui Anatol.
neprofesionist, a spoit cu var, ca să repare și Bravo, mă, și tu ești șef? Luă sticla cu votcă, pe
mai mult a stricat. Vezi, acolo, în stânga, sfântul care o ținea mereu în buzunar și dădu o dușcă
ăla cu ruloul în mână, nu se mai deslușește bună, apoi continuă: Așa zici, să-i dăm zor?!
scrisul. Că până acum ce-am făcut, mă? Și aruncă un
- Văd, îi întoarse răspunsul Luciano, dar șomoiog de cânepă înspre tânăr. Ioan și Luciano
am avut noi și lucrări mai grele, ții minte, la împărțeau aceeași chilie, o cămăruță modestă,
Măcrieșul Mic ne-am dat cu capul de toate curată, plină de obiecte de cult și miros de
zidurile să destupăm formele și să reparăm tămâie. Noaptea i-a prins în nesomn, fiecare cu
greșelile altora, o scoatem noi la capăt și aici, gândurile și nevoile lui.
maestre! Noaptea s-a așternut cucernică peste - Auzi, plouă, zise Ioan, după ce ascultase
culmile domoale, învăluind lăcașul, chiliile, cum șiroiește ploaia pe ulucile ruginite.
grădina, clădirile stăreției și oamenii într-o - Nu plouă, coboară îngerii pe frânghii de
adormire binefăcătoare, până dinspre zori. lumină, îi răspunse Luciano, cu privirea înecată în
Atunci Ioan a dat semn de trezire și, după ce au noapte. Eu văd ce tu nu poți pentru că, deși stau
înghițit anafura și ceva papară făcută în grabă mereu cu fața către pereți, am sufletul lipit de
de călugărul bucătar, s-au urcat pe schele. buzele lui Dumnezeu. Dar tu... ți-ai întors inima
Din cutele cerului se deschidea ușor pleoapa de la El. Nu pot să-ți spun asta de față cu toți,
dimineții care trăgea inerția după ea, ca o trenă dar tu știi, Ioane, că discuțiile astea sunt vechi.
vaporos-străvezie. Au asudat până înspre prânzul Noi, ăștilalți, mai vorbim cu sfinții, mai povestim
cel mare, când s-au adunat laolaltă călugări una-alta, noi ne plângem, ei ne dojenesc, sau
și mireni, în frunte cu starețul, în cuhnie, la ne ascultă și râd din peretele lor vopsit, dar tu
odihnă. Și la masă. Și la glume de-ale meșterilor, te-ai însoțit cu necredința și sfinții îngheață sub
uneori mai îndrăznețe, ca de bărbați adevărați, pensula ta. Ești atât de priceput în ce faci, ai
dar privirea tăioasă a părintelui-stareț le mai știința și siguranța compoziției, toți spun că ești
punea frână. Niciodată nu s-a împăcat Ioan cu cel mai bun restaurator, cum de ți-e sufletul ca
canoanele astea bisericești și călugărești, de ce- o haină întoarsă pe dos? Ioane, amândoi știm
ar face-o acum? S-a ridicat primul de la masă că suntem deasupra multora, dar îngerii tăi par
și s-a dus să-și pregătească uneltele de lucru, obosiți, sunt reci. Tu nu le dai căldură, pentru că
pensulele, bidinelele, șpaclurile, de multe feluri. n-o ai în suflet. Tu nu crezi. Nu poți face pictura
A mai privit o dată, cu adâncime, în susul turlei, asta decât în credință. Tu nu ești un smălțuitor
a urcat pe schele, s-a ancorat, și-a prins în chingi de oale pentru târg. Ai har, Ioane, dar ți-ai lăsat
cutiile și gălețile, toate mărunțișurile pe care le sufletu-n pridvor și îngerii n-au ce mângâia.
purta, întotdeauna, cu el, accesorii nelipsite, Ai văzut pereții cum arată? Sfinții au fețele
pentru că pictura, mai ales cea de frescă, are spălăcite de vreme și înnegrite de fum, dar sub
meșteșugurile ei și, uneori, un vârf de ac e la fel coaja pereților le simt mângâierea privirii. Tu ce
de important ca o pensulă bună. Au lucrat cu simți? Ioan își ascunse privirea într-un colț de
îndârjire până seara târziu, nivelând pereții, să întuneric al chiliei, lângă dulap, acolo unde știa
nu aibă fisuri, i-au curățat de fum și impurități. că se află o firidă. Își proteja ochii de fâșia subțire
Reparau și întindeau pasta de var în grosime cât a lunii care se strecura prin geamul îngust.
să acopere spațiile goale. Petrică amesteca de Fiecare zi era o provocare pentru meșterii-
zor câlții de cânepă în cazanele cu var, învârtind artiști. Nu-i obosea munca fizică devenită rutină,
amestecul și gemând. chiar un exercițiu de rezistență. Mai preocupați
- Hai, băieți, dați-i zor, să facem bucata erau de culori și retușuri, de adâncimea liniilor
asta de perete azi, îi îndemnă Mihnea, mezinul și de perspective, de proporții și umbre.
99
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

- Uite cum se duce mâna meșterului, e mai urâtă, ca o pedeapsă și nu putea s-o oprească. Și
presus de noi, spuse Darius, uimit de lucrătura nici să-i spună lui Ioan că primejdia se ține după
disciplinată a lui Ioan. el ca o umbră nu putea. Sus pe schele, întins pe
- Se duce, se duce, așa arată sublimul, iată-l, spate, cu fața spre tavan, Ioan avu un moment
e fără cusur, dar foarte departe de fiorul creștin. senzația de cădere. Din pictura bolții, un ochi
Iubitul nostru maestru are o dragoste nebună, se descoperea blând, de sub stratul gros de var,
periculoasă pentru linii, pensulă și culoare. E alături de o mână ce se ghicea albă, cu degete
strălucitoare arta lui, dar goală, vorbi, cu năduf, lungi, împreunate pentru semnul binecuvântării,
Luciano. Are noblețe, dar lipsesc semnele de atârnând, hieratic, peste creștetul pictorului.
sfințenie. Se scutură iute, ca de o vedenie și continuă
Eremia, cel mai vârstnic dintre ei, asculta cu să vorbească rar, încet, ca pentru sine: „ Cum
luare-aminte, dar nu spunea nimic. Tăcerea lui să vindec golul din mine? N-am fost niciodată
nu era semn bun pentru că, de obicei, era și cel subjugat de credință, mereu am pus în culori și
mai guraliv. Printre vrute și nevrute strecura câte linii tot harul pe care l-am simțit, nu mi-a mai
un sfat de care toți țineau seama, chiar și Ioan. ajuns și pentru Dumnezeu...”
Eremia era mai din topor, mereu cu vorbe de - Ioane, chipurile astea sunt vii, dacă le
duh spuse pe șleau, nu l-ar fi cruțat nici pe Înalt atingi cu mâna, le simți epiderma caldă, le simți
Prea Sfințitul, la o adică. Priceput în toate, fără răsuflarea din cuvinte. Și deasupra lor stă bolta
școli superioare, dobândise meșteșug lucrând luminoasă, de albastru senin și de aur. Omule,
mulți ani alături de cei mai buni restauratori. nu-l picta pe Hristos fără să-l trăiești! Peretele
Lucra bine și vorbea mult. Uneori, numai pentru ăsta nu-i un șevalet și tu nu faci tablouri pentru
el, dar destul de tare, ca să fie auzit. Avea și vernisaj, vorbi aspru Luciano. Tu nu ții posturile,
vorba meșteșugul ei. Se certa cu sfinții din nesocotești cele sfinte, nu stai la slujbe și eu
pereți, le cerea socoteală, ba că-s prea-nalți, încerc să înțeleg.
ba că au ochii prea albaștri, sau degetele prea - Și dacă eu stau pe la slujbe, cine-i mai
de femeie. Dar glumele lui făceau să treacă pictează pe sfinți? Pictura asta mă secătuiește,
mai ușor timpul și să nu pară munca prea grea. îmi cere mult... tot... mă roade pe dinăuntru. Nu
Ironia nu era aspră, ci mai mult sfătoasă și hâtră. pot picta pe spate, întins pe scândură, cu ochii în
Era un munte de înțelepciune și bunătate. Urma sus, cu vopseaua curgându-mi pe față, mâncând
cu sfințenie ritualul dimineții, se spăla pe ochi, trei frunze toată ziua și spunând rugăciuni de
făcea semnul crucii, lua anafura și iar se închina, câte ori vrea Prea Sfințitul. Eu nu stau în strane,
șoptea trei vorbe numai de el auzite și ieșea cu mâinile împreunate, să mă rog. Luciano,
afară, la lucru, făcea din nou trei cruci mari, mâinile mele sunt de aur doar dacă se zbat aici,
ca să fie ziua cu spor. Niciodată nu se așeza la pe perete. Eu nu pot să prind răsuflarea sfinților,
masă fără să rostească Tatăl nostru tare, de cum spuneți voi, nu pot să pictez sentimental,
răsunau blidele din cuhnie și se cutremurau toți nu-mi permit să fiu melancolic și evlavios aici,
de evlavia lui. Când era foarte supărat, vorbea pentru că, atunci când oamenii vor privi, nu vor
în pilde și cita versete biblice. Ioan avea mare vedea evlavia mea, ci frumusețea picturii.
încredere în tot ce făcea Eremia, dar, uneori, Auzind discuția, care era din ce în ce mai
văzându-i exagerarea, spunea, arătând cu mâna aprigă, Eremia și-a lăsat câlții deoparte și s-a
spre el: oprit chiar sub schela unde stătea Ioan. A privit
- E dus, e plecat să caute culcușuri mai bune în sus, spre el, printre scânduri, spunându-i:
pentru sfinții lui! Și-și caută un loc și pentru - Ascultă bine aici, îți spun ca unui fiu căruia
sine, pentru când va veni vremea. Eremia avea îi vreau binele. Întoarce capul și uită-te la
încredințarea că ceva nu va ieși bine. Vedea el mine, Ioane! Pictura asta din care faci tu artă,
acolo, în închipuirea lui fără margini, că cerurile Dumnezeu să te țină mult și bine pentru asta,
se tem de mâna și de gura lui Ioan, dar, mai ales, nu-i doar o joacă de-a pictatul, fie el și magistral,
de necredința lui. Vedea cum curge o poveste tu nu copiezi natura, tu o interpretezi acolo, sus,
100
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Proză

în stilul tău, cu viziunea ta, cu emoția și vrerea - Stați liniștiți, aici nu se dărâmă nimic. Aici
ta. Tu nu faci doar forme goale, contururi pe toate sunt oblăduite de Dumnezeu, îi liniști, cu
care să le umpli apoi cu ce culori vrei. Nu te vorba blândă și protectoare, nea Petrică, omul
joci cu creioane colorate. Nu, Ioane, tu trebuie de încredere, bun la toate și fără de care grupul
să dai interpretare duhovnicească acelor lor n-ar putea exista. Vreo doi călugări au dat
fețe, să pui în ochii lor culoarea blândeții și a fuga în biserică să stingă lumânările, să nu cadă
bunătății, în degetele lor albe și fine să pictezi și să ia foc odoarele, s-au uitat la schele, să nu se
binecuvântare. Nimic din ce e pe un perete nu- fi zdruncinat prea rău, au făcut cruci largi și s-au
ți indică vreo realitate văzută și pipăită de tine, retras în liniște, mergând cu spatele.
sau de mine, totul e răsturnare de proporții, - Da, știu că m-a zgâlțâit ceva aici, sus,
exagerare, transfigurare. Privește în stânga ta, spuse, cu un zâmbet trist, Ioan. Ceilalți n-au zis
vezi acolo muntele, copacii nu trec de înălțimea nimic, au rămas nemișcați, fiecare la locul lui,
genunchilor sfinților. Ai pictat asta, dar te-ai așteptând, probabil, replicile. Dar n-a mai fost
întrebat de ce-o faci? Ce înseamnă, de fapt? nimic. Și timpul trecea greu, apăsător, se târa
Acolo, sus, stai cu ochii în ochii lui Hristos absent peste mințile și trupurile adunate sub
Pantocrator. Ochii lui îți vorbesc. Ce-ți spun? cupola lăcașului.
Dacă ție nu-ți spun nimic, tu trebuie să-l faci așa - Nu iese cum trebuie, Luciano, privește,
încât nouă să ne spună, să ne vorbească, să-l totul este exfoliat, seamănă cu un desen făcut
simțim uman și să ne simțim protejați de el. Fă de un copil cu bățul în nisipul ud. Nu știu ce să-i
divinul să vorbească, Ioane! mai fac!
Au tăcut toți. Doar frânghia groasă ce atârna - Ioane, coboară și odihnește-te, lasă-l pe
din cupolă se legăna cu scârțâituri, frecându-se mâine. Acum ți s-au încrucișat toate gândurile,
de schelele din scânduri și metal. îți tremură mâna...
- Tu n-ai frică de Dumnezeu? răsună vocea - Nu, Luciano, mâna mea nu tremură
lui Eremia, reverberată de pereții goi ai bisericii. niciodată. Și n-am nevoie de odihnă. Doar că
- Frică? răspunse meșterul, rămânând ceva, aici, nu vrea să iasă cum vreau eu. Ceva
nemișcat, cu ochii ațintiți la fața imensă a lui mă ține parcă legat la ochi, nu văd proporția, nu
Isus. De ce frică, mă? Cu asta speriați copiii. De văd lumina...
Dumnezeu să te apropii cu iubire, nu cu frică. El - Lumina ți-o dă Dumnezeu, ți-am mai spus
nu-i bau-bau, vezi, de-aia stau departe de El, că asta, dar tu ești orb sufletește, tu nu vezi pentru
voi nu-L vedeți și nu-L simțiți cu adevăr. Slujiți că nu crezi, Ioane, îi răspunse, cu grea apăsare,
niște canoane și niște reguli fără viață. Voi slujiți Eremia.
în fals. Sunteți farisei. Eu nu mă-nchin nimănui, - Nu, Eremio, țipă Ioan de pe schele, eu dau
doar muncii mele. Când sunt aici, nu mai am interpretarea cuvenită realității, eu, cu mintea
familie, nu am Dumnezeu. Am sfinții din pereți, și priceperea mea, pun halouri de lumină pe
am ziua pentru lucru și noaptea pentru gânduri. crestele munților și pe veșmintele sfinților, din
Dacă eu greșesc, se prăbușesc schelele și țipă ce simt aici, în interior, mai spuse, apăsând
bolta. cu mâna plină de oxid roșu cămașa în dreptul
- Nu, Ioane, se prăbușește sufletul tău inimii. Eu nu-L pictez pe Isus slăvindu-L, ca voi
păcătos, Doamne-iartă! toți, eu îi dau viață, îi dau măreție!
- Eu am asta – și arată spre pereți –, voi îl - Măreție, Ioane, tu îi dai măreție lui Hristos?
aveți pe Dumnezeu. Eu nu am timp de pierdut El este măreția! Tu nu-i dai nimic, tu hulești doar.
timpul. El, dacă vrea, te poate pierde pe tine!
- Greșești, maestre, spuse, timid, Mihnea, - Priviți, priviți aici, toți, aici sunt ochii, îi
dacă-L simți, El e mereu cu tine. Nu te părăsește vedeți, sunt cu mult mai mari decât în realitate.
niciodată... Vorbele i-au fost întrerupte de mici Pentru că ochii sunt ferestre prin care sufletul
trepidații, zidul mănăstirii s-a cutremurat scurt, privește. Pentru că pictura asta a noastră
dar intens. este artă, artă pură și mister, este cununa de
101
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

legământ dintre pământ și cer. Ce pun eu aici, eu văd ce e dincolo de ochii și gura și mâinile
nu se vede, pentru că e în mine. Voi și călugării serafice ale sfinților din pereți. Atunci stau de
ăștia preafericiți numiți asta înveșnicire. Eu vorbă cu Dumnezeul meu, altul decât al vostru.
o numesc trăire. Așa trăiesc eu, punându-mi Am eu credința mea, chiar dacă nu seamănă cu
sufletul în icoane și sfinți. În pereții ăștia. Aici e a voastră. Nu pot lucra fără voi, îmi sunteți ochii,
înveșnicirea mea. inima, lacrima cu care spăl zidurile, îmi sunteți
Dintr-odată se opri din lucru, aruncă familia, dar nu mă strângeți în chingile credinței,
pensulele și împrăștie cu mâna vopseaua pe nu mă forțați să simt ce nu simt... Plecați! Eu
schele, cu dosul palmelor. Nea Petrică, omul rămân aici!
căruia Ioan îi spunea tată, din respect, dădu Zorii zilei l-au prins pe schele, nedormit, cu
fuga să curețe locul. Era un zugrav foarte bun, capul sprijinit în mâini. N-a coborât în chilie,
știa meșteșugul amestecului culorilor și, mai n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a băut.
ales, era doctorul de suflete al echipei. Liniștit, Toată noaptea a privit lung, dincolo de vitraliile
tăcut, adus puțin de spate, cu o barbă mai mare colorate și s-a rătăcit prin cupolă, căutând
decât fața și doi ochi rotunzi, mici, blajini, părea cheia de boltă și fixând liniile imaginare ale
un sfânt bătrân, coborât din icoane, deși, ca policandrului dat acum jos, pentru a face loc
vârstă, era mai tânăr decât Ioan. Toți îi spuneau schelelor. Rotundul lui devenea plat, contururile
nea Petrică și chiar îl credeau bătrân, însă pe el se deformau, împungând arcatura bisericii și
nu-l supăra asta. Altele erau supărările lui. Puțini chipul celor nevăzute începea a se întrupa încet,
îl întreceau la zugrăvit chipuri de sfinți, avea și într-o țesătură subțire de vis și vrajă. Îngerii și
pricepere, dar și credință, soluții originale, nu heruvimii făceau roată deasupra capului lui
cele învățate prin universități, foarte bune și ele, Ioan, exact pe cercul imaginar al candelabrului
până la un anumit punct. Și mai avea, lucru rar, dănțuind, ca Isaia. Serafimii cei cu șase aripi se
mult prea multă răbdare cu oamenii. Se apropie bucurau de văzutele acestei lumi, de chipul lui
de Ioan care, între timp, coborâse de pe schele, Ioan, care se nevoia cu întrebările. Așa cum sta,
îi puse mâna pe umărul drept, silindu-l să-l îngândurat și îndurerat, cu fața albă de nesomn
privească în față și, fără ocolișuri și vorbe false, și furia ce-i strângea inima, privirea a început
îi spuse așa încât să audă și ceilalți: să i se împăienjenească, trupul să devină ușor
- Știi cât cred eu în tine, ești cel mai strălucit și de necontrolat, mâinile au căzut moi pe
– și crede-mă, cunosc mulți, de multe neamuri lângă el și s-a desprins de schele, plutind către
– , tu însă ești cu adevărat unic, dar nu-i destul. sărutul pardoselii. Era lină plutirea și cald aerul,
Geniul lucrează prin oblăduirea lui Dumnezeu. nicio durere nu-i mai măcina sufletul, nicio
N-ai putea face nimic fără El. întrebare nu-l mai tulbura, ziua și noaptea se
- Nu, nea Petrică, nu sunt genial, nu-mi mai contopiră într-o eternă lumină pură. Îi plăcea
spuneți așa! Am singur unitatea de măsură căderea asta, se simțea eliberat, ușor, deasupra
asupra mea și știu câte parale fac. Fac multe, lucrurilor. Ciudat! Cu cât cădea mai repede spre
adevărat. Și nu sunt nici vreun biet nebun. piatra rece a podelei, cu atât zbura mai aproape
Lucrez ca un nebun, asta da! Sunt... altfel, zi-mi de îngerii pe care i-a pictat, dar nu i-a înțeles.
excentric, zi-mi contestatar, zi cum vrei. Luciano, Atunci, din bolta cupolei, de pe cercul imaginar
tu mi-ai spus heterodox, nu-i așa? Anatol nici nu al candelabrului, cete de serafimi și heruvimi
știe ce-i aia și nici nu are nevoie să știe . El... cu s-au repezit către Ioan și, deschizându-și larg
sticla și cu geniul lui. Vezi, fiecare avem câte o aripile, i-au oprit căderea, l-au purtat înapoi
meteahnă, dar avem și meșteșug în vene. Asta spre schele și l-au așezat spre odihna dimineții.
ne ține împreună și suntem al dracului de buni. Când a deschis ochii, nu știa dacă e în starea de
Contează cine sunt și în ce cred eu, sau ce iese veghe, sau de visare. Și-a atins, cu sfială, obrazul
din mâna mea? Știu că asta nu vă place, Eremio, și a simțit o prezență lângă el și urme de aripi pe
nea Petrică! Atunci când liniștea doarme în voi, în trup. Deodată s-a pomenit despovărat, curat și
mine crește lumina și se colorează aerul. Atunci simplu, liber, fără obsesia întrebărilor. Scândura
102
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Proză

tare și rece i se părea acum un pat moale. De își are acum sălașul Domnul. I-am făcut iatac
pretutindeni, din abside și din altar, din pridvor de taină și lumină. Acum El stăpânește aici
și din ogive părea că aude îngerii cântând. și arată cu palma deschisă în dreptul inimii,
Când țipătul cocoșului a trezit dimineața și înălțând capul spre boltă și lovind schelele cu
tovarășii săi au intrat în biserică, l-au găsit pe fruntea. Vom termina treaba începută aici, în
Ioan vesel, cu uneltele în mână și cu ochii în biserică, dar eu nu mai merg cu voi. Noaptea
ochii lui Isus cel din cupolă, pe care îl pictase asta mi-a adus lumina în ochi și mi-a deschis
în lumină, cu finețe și aplecare creștinească, calea adevărului. Dragostea mea pentru linii și
deși biserica era încă în întuneric. Meșterii culoare era bolnavă și arogantă. Orb fiind, am
s-au uitat, uluiți, unii la alții și au tăcut. L-au căzut în capcana strălucirii mele. Acum știu
urmărit cu privirea și i-au văzut întipărite pe că strălucirea venea de la El! Să vă bucurați
față liniștea, iubirea și blândețea heruvimilor. pentru mine că, de azi, mă alătur obștii acestei
Stăteau nemișcați în mijlocul naosului, cu sfinte mănăstiri. N-am chibzuit la asta și voi mă
privirile încovoiate de nedumerire și așteptau cunoașteți și știți că așa este. A fost întâmplarea
să le spună ceva, să-i salute, sau să-i certe... nopții. A fost CEVA! Pereții ăștia vorbesc pentru
Nimic. Ioan se ruga în tăcere, pios, cu un ochi mine acum în limba inimii despre slava lui
la Isusul care îi surâdea, binecuvântându-l, din Dumnezeu și despre Sfintele Taine.
lumea pictată de deasupra capului și cu celălalt Afară lumina se deschidea cu parfumul
la ușa altarului, din care strălucea icoana Bunei- cireșului care, nebun de floare, se legăna în
Vestiri. adierea dimineții, vestind rânduială nouă, de
- Ce stați acolo strană și mă priviți ca pe o ascultare, la ușa mănăstirii.
stafie? Apropiați-vă! Vedeți, aici în inima mea

Liliana Toma
Debut: revista Echinox, Cluj-Napoca

Publicații: Revista Cenaclului Casa Speranței, Brăila; revista Cenaclului „Octavian Goga”, Cluj-
Napoca; revista Leviathan, București, texte proză scurtă; revista Vatra Veche, Târgu Mureș, recenzii
carte, cronici literare; prezentă în volumul 3 Vitrina cărților, Emilian Marcu, Iași; revista Convorbiri
literare, Iași; prezentă cu cronici literare în volumul Fibrilația cărților..., Răzvan Duca, Târgu Mureș;
revista Antares, Galați; Antologia de poezii de dragoste, Angela Ana Grădinaru, București.

Apariții editoriale: Secretele lui Polichinelle, aforisme, panseuri, Edit. Vatra Veche, Târgu Mureș,
2019; Podul cu oglinzi, proză scurtă, Edit.. PIM, Iași, 2020. În lucru, un volum de proză scurtă și un
jurnal „puțin... altfel”, după cum mărturisește chiar autoarea.

Premiul II la Concursul Național de Proză „Alexandru Odobescu”, Călărași, 2020

A prezentat diverse evenimente culturale, lansare carte, vernisaje expoziții arte vizuale, de grup
și colective, invitată de Muzeul „Carol I”, Brăila, secția Etnografie.
103
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Paul Gabor

Pasager
– fragment din volumul de proză scurtă Rapel –

Poți să vii în seara asta. Bate ușor la ușă de secunde ezitante și mi-am aruncat hainele
pentru că bătrâna de alături e sensibilă la pe mine, e răcoare, dimineața asta a venit ca
zgomote. Ieri mi-ai lipsit, am fumat până la un jet de apă care izbucnește din țeavă după o
miezul nopții și am băut singur sticla de vin pană generală în cartier.
pe care mi-ai adus-o duminica trecută. Am Îmi rulez petele de umbră de pe perete
cumpărat scaunul acela mare din lemn și aș și le bag în valiză. Ceasurile mari cu cuc, cu
vrea să-l vezi, să te așezi pe el și să-mi spui pendule neastâmpărate, aleargă după mine și
dacă este comod. Eu îi ating penele, au dormit vociferează. Nu le place să fie lăsate în urmă.
păsări diforme pe el și și-au lăsat penajul prins Vreau să scap singur și să mă ascund o vreme de
în scânduri. E mai mult un șezlong care se ochii păsărilor care mă pândesc de pe garduri.
balansează, poți să ațipești pe el, învelită în Mașina de spălat urlă în bucătărie, acum stoarce
pături, cu soarele-n ochi, are forma unui bărbat și țopăie pe gresie. E descentrată, iar eu nu am
care stă cu fața în sus, complet dezbrăcat, cu chef să-i aliniez picioarele cu cumpăna. Întind
sânge în vene, este erect, te caută din ochi mâna către geam pentru a-l închide. Mă doare
pentru a te așeza lângă el. Uite, acum îmi dau încheietura, un os se sparge pe dinăuntru –
seama: nu m-am uitat dacă tâmplarul i-a lăsat înlăuntru se aude tunetul zgârciului care se
și penisul la vedere, dar te poți așeza, nu-ți fie rupe, spunea mai demult un prieten – și nu
teamă, e doar un dans înainte și înapoi. Doar apuc mânerul cum trebuie. Plouă cu fluvii de
în caz de cutremur e posibil să-ți pierzi cât cafea fierbinte. Se preling pe sticlă, iar eu visez
de cât echilibrul, aici pământul nu se clatină cu poftă la un om de zăpadă pe care l-aș vrea
repede, aici nu sunt falii tectonice. Avem doar în fața mea, acolo, jos, în parcare. Îl urăsc pe
milioane de tablouri mici, agățate de sfori în bărbatul excitat care te ține în brațe pe șezlong.
plină stradă, noi nu înghesuim arta în muzee, L-aș pocni cu turnul lui Eiffel în moalele capului
o lăsăm să vorbească liber. Nici măcar artiștii și l-aș împacheta într-un balot de busuioc, să
nu-i alegem, ei creează și expun singuri, fără zacă o vară întreagă pe câmp, sub soarele care
intermediari. Au mâinile amorțite. Li s-au uscat fierbe. Să înceapă să pută, să-i cadă mădularul
nervii și le tremură degetele. M-am înconjurat rușinos, zdrențuit de-atâta muncă.

104
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Proză

Rup o bucată de ciocolată cumpărată din mâinilor. Și nervii parcă s-au mai îmblânzit. E
Belgia, e amară cu gust de mentă și piper. Nu văd aerul stătut. Ca-ntr-o chilie în care nu s-a mai
în jur, televizorul zumzăie în fața mea o bucată făcut sex de multă vreme.
de jurnal: a mai explodat o mașină condusă de Parcă ți-am mai spus: am un prieten care
un dement, picioare împrăștiate pe caldarâm, lucrează în aeroport. E controlor de trafic. Prin
pete mari de sânge peste tot, amestecate ochii lui trec zilnic sute de zboruri și zeci de mii
cu roșul de pe mașinile pompierilor veniți să de destine, le aliniază automat, meticulos, pe
strângă resturile. o suprafață pe care se mișcă în permanență
Ne obișnuim cu moartea alături, se pune avioane minuscule de plastic de diferite culori.
la masă cu noi și soarbe din același pahar. Nu Fără comanda lui nu se alimentează aeronavele,
ne mai pasă, mirosim la fel, ne îmbrăcăm la fel, nu coboară pasagerii, nu decolează nimeni.
mergem cu aceiași pași în cadență. Moartea El aprinde și stinge luminile pistelor, fără el nu
surâde, mă trec fiori pe spinare: Ține-mi puțin s-ar opri ploaia, iar vântul ar bate doar dintr-o
coasa, trebuie să mă leg la șireturi. Are chef singură direcție. O secundă de neatenție ar
de glume proaste în noaptea asta. Motanul declanșa tragedii imense. Un singur lucru nu
strănută, se întinde pe spate și se uită la a reușit să controleze în toată cariera lui de
televizor cu un ochi închis. Nu înțelege nimic. peste douăzeci de ani: felul în care zâmbesc
Îl iau în brațe. Îmi bagă ușor ghearele în umăr stewardesele și intenția mea bolnavă de a le
și îmi miroase lobul urechii. S-a făcut liniște. atinge de fiecare dată când îmi aduc micul dejun
Nici șezlongul nu se mai clatină, bărbatul cu și cafeaua chioară de la filtru.
penisul puternic și-a terminat treaba, iar peste Când zbor, mintea îmi fuge la obiceiurile de
imaginile cu copii împrăștiați vine himera unui pe pământ, la prizonierii civilizației. Eu însumi
val albastru, răcoros, care îmi șterge din retină mă văd un barbar prea obosit ca să-și trăiască
dezastrul. Ar fi bine ca la locul accidentelor propria realitate. A început să mă obosească
cisternele să fie pline cu apă sărată și jeturile să chiar și săritul dintr-o stare în alta, lucru care
curețe pe loc sfârșitul din oameni. mă bucura înainte, îmi încărca bateriile. Acum
Mi-am luat un bol de marmură în care sunt mai atent: număr secundele care trec și le-
zdrobesc ierburi pe care le adun de pe câmp. aș opri pentru mine. Nu pot clipi nici dacă beau
Strâng flori, mirodenii și cerneală de calamar, țuică fiartă. Nici să oftez nu-mi permit. Mi-am
adaug apă de ploaie, un pumn de bicarbonat interzis orice gest deplasat, orice lovitură în
pentru spumă și frec cu putere amestecul perete sau în țeava caloriferului. Țuica trebuie
obținut. Te voi unge pe tot corpul, miroase să intre direct în sânge pentru că iarna nu are
a lemn ud și a Atlantic, a noapte și a urlet de scrupule. Ea vine la geam și te lovește în plină
focă disperată, mă uit la tine cum îți expui figură cu sloiurile de gheață. Epoca ploilor
picioarele, te pot murdări cu crema din mâinile fierbinți e doar atunci când încerci să fii optimist
mele. Dar tu taci. Îți place să fii mânjită. Să-ți și crezi că viața îți mai poate oferi surprize
întind amestecul ăsta pe burtă. E frig pe pielea plăcute. Zbor. Se aprind luminițele în plafon.
ta și s-au revoltat porii, orbii te pot citi acum Centurile se desfac. În aeroporturi m-am văzut
cu ușurință. Vor bâjbâi ca de obicei, căutând mereu ca o sălbăticiune pierdută printre valize,
să iasă din noaptea care îi condamnă și îți vor cărți de buzunar, filtre de control și oameni care
atinge bărbia, sternul, sfârcurile, rotula și vârful așteaptă. Mulți oameni. Un ocean de ființe cu
muntelui pe care Venus ți l-a născut acolo. Eu te anxietate. Și multă așteptare, o cantitate imensă
voi murdări toată, după care vom intra amândoi de timp pierdut în care nu facem altceva decât
în duș și vom arunca flora amestecată cu gel de să stăm cu privirile lipite de geamurile care
mango prin gura hămesită a căzii. Ar trebui să despart sosirile de plecări, rămașii de cei plecați
mai curățăm wc-ul, faianța și oglinda, să dăm și îmbrățișările de revederi.
puțin cu mopul prin casă și să mai deschidem Iar eu am dileme: cer un whisky sec și trag
geamurile. Nu mă mai dor așa tare încheieturile linie. Cât e rușine? Cât e umilință? Ce procent
105
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

din fiecare există în mine atunci când îmi dau am o bucată de ceară de albine. E moale, îmi
seama că nu pot fi altceva decât ceea ce sunt? place cum miroase, deși mi-a fost mereu teamă
Nu mai știu dacă am stins focul când am ieșit din de înțepături și de zumzetul acela care ascunde
casă. Pusesem apă la fiert în mașina timpului. amenințări. Rup două bucățele și le încălzesc în
Așa-mi place să alint ibricul pe care îl am de palme, le frec între degete până capătă forma
peste douăzeci de ani. Stau mereu în picioare unor mici dopuri. Le introduc în urechi și mă
lângă aragaz și îl privesc cum bolborosește. Dacă las pe spate: nu vreau să mai aud orașul, nici
e prea plin, cade la un moment dat din cauza țipetele femeilor care mimează orgasmul, îmi
apei care fierbe și se varsă puțin peste petele de provoacă depresie televizoarele care urlă prin
ulei pe care uit mereu să le curăț. Nevastă-mea sufragerii. Mă înnebunesc, aș doborî dintr-o
îmi spune de fiecare dată că pot să fac și altceva singură lovitură toate lustrele care nu mai știu
cât timp fierbe apa, să nu stau ca un paznic să se spargă de la sine.
de noapte, în picioare, lângă ochiul aprins. Îmi ațipesc degetele pe rândurile astea și
Dar nu pot, n-aș fi eu. Cafeaua nu ar fierbe la mi-e dor să-mi umplu buzunarele cu pietre
fel. Călătoresc în ambele direcții, în trecut și-n rotunde, scoase din râu. Ieri mi-am amintit că am
viitor. Apuc mânerul, îl mai mișc un milimetru. o praștie într-o cutie. I-am înlocuit elasticul, era
Nu stă exact pe ochiul aragazului, nu e în mijloc, vechi și uscat. Sunt mai mult de treizeci de ani
nu e bine. Știu că dacă nu-l așez ca lumea, apa de când nu am folosit-o. Am ales câteva capete
nu clocotește la fel peste tot. Rămân bule reci la întâmplare și am tras o piatră. Încă una, și-ncă
înăuntru, iar boabele proaspăt râșnite nu-și vor una... Zbaaaaang, sar stropi de sânge pe trotuar.
desprinde uleiurile în totalitate. Barbarului nu-i Azi am o obsesie cu victimele, nu știu de ce. Și
mai pasă de mașinile-capcană, i se fâlfâie acum cu zecile de ani de care îmi tot aduc aminte.
de mațele împrăștiate pe pereți. Îl doare că Cobor în stradă cu trusa de prim-ajutor la mine
infuzia e proastă și că va avea migrene. și mă ofer să pun bandaje celor răniți. Nu îmi cer
Ești prost, prietene: dacă nu îmi asculți scuze, chiar nu am motiv să fac asta. Este doar
sfaturile, vei muri ca un amator în primul un exercițiu care îmi trezește iarăși instinctul de
șanț în care vei aluneca, rupându-ți glezna. vânător frustrat. Așez pansamentele cu grijă,
Te va acoperi noaptea cu jumătate de metru mă îndepărtez, închid trusa și intru în lift.
de zăpadă și nu te va găsi nimeni. Doar la În casă am o pungă plină cu pietre. Le pun
primăvară te vor vedea vecinii, atunci când într-o tavă cu nisip. Vreau o grădină zen, cu
din piept îți vor răsări gladiole și porumbeii o greble din bambus. Și mai am nevoie de timp,
să-ți ciugulească dintre pleoape. Nu clipi când de mult timp. Pentru că moartea s-a legat mai
te uiți la mine, ți-am mai zis, lasă doar câteva devreme la șireturi și îmi face semn cu degetul.
refrene să se plimbe prin sufletul tău. Nu știu, Am renunțat la o mai veche idee. Aceea de a
ceva de Fărâmiță Lambru, tânguiri de acordeon schița o hartă a pietrelor dintr-un cartier. Ar fi
sau de țambal din lemn de prun. Ies seara în interesant să știu de unde provine fiecare, din ce
parcul din cartier, acolo unde aș vrea să crăp parte a măruntaielor pământului a ieșit. E prea
capete cu turnul Eiffel: e-nconjurat de blocuri, pueril, însă. N-am pentru cine să fac lucrul ăsta.
de balcoane în care oamenii își etalează rufele și Orașele s-au umplut cu solitari ce-și construiesc
bicicletele ruginite, mașinile parcate dorm până propriile insule de beton de patruzeci de metri
a doua zi de dimineață, câinii latră și se șterg de pătrați. Cu hotă, acvariu și două ghivece în care-
picioarele mele. Mă așez pe bancă, în buzunar și plantează mărar și marijuana în scop recreativ.

106
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Proză

Veronica Balaj

Sentinţă pentru pianist


Ţi-am spus despre pianistul care cântă şi acum. Pianistul? Nu poate fi încadrat în nici un
ne încântă în fiecare seară pe podul aflat lângă tipar. A ieşit din toate cu brio.
strada care ţine loc de graniţă între Germania Aseară l-am ascultat până spre miezul
și Elveţia? Totdeauna se înfiinţează la vremea nopţii. Era lume pestriţă ca vârstă și aspect, dar
înserării. Îşi parchează maşina, mare şi puţin toţi îl priveau de parc-ar fi fost un vrăjitor care-i
arătoasă, de care stă agăţată o platformă din transporta într-o lume de poveste. Pe gratis.
lemn, ca un pătrat, și unde-i urcat pianul pe Îţi voi scrie mai multe, memi drag, acum
rotile. Când îl coboară, îl ajută un tip gen rocker sunt grăbită, merg la curs. Prietena mea Sara,
întârziat. Împing amândoi obiectul [un model fata din Spania, şi Kity, din Grecia, despre care
vechi, de format mijlociu], şi-l amplasează chiar ţi-am vorbit, mi-au bătut deja la uşă.
în mijlocul podului, aşa că oricine, din orice Cu toată dragostea, k totdeauna,
parte ar veni, trebuie să-l observe. Uneori dau Andrada.
să se implice în acţiunea de aranjare a scenei şi
bărbaţi dintre cei care-l aşteaptă şi sunt probabil ***
spectatorii lui fideli. Câte bucurii îmi oferi, minunata mea! [iarăşi
La doi paşi se află o fâşie pietonală care mă exprim ca-n telenovele…]. Dar aşa-i potrivit
desparte cele două ţări. Stai cu piciorul în cu starea, cu felul meu personal în care mă simt
Germania, să zicem, și, dacă străbaţi câțiva îndemnată să mă adresez ţie. E ca şi când aş fi
metri în direcția înainte, ajungi în Elveţia. acolo cu tine împărtăşind cele ce trăieşti! Îmi
Nu pentru că studiez eu geografia dar, crede- închipui întreg spectacolul. Încerc să-l derulez
mă, e un lucru formidabil. Aş experimenta, de- în minte şi, când accept jocul, „de-a suntem
aş putea, să fiu în acelaşi timp în ambele ţări… împreună”. Şi ce ne mai bucurăm! Să fie de
Cred că e o senzaţie extraordinară... Locul ăsta parcă mai înainte ne-am plimbat şi am trecut
îmi dă impresia că sunt o pasăre... Desigur, tu ai podul şi ne-am văzut chipurile în apă... Să treci
adăuga vreun epitet de genul zglobie, sprinţară, un pod împreună cu cineva drag poate fi de
liberă. Zic bine? Nu mai amintesc despre natura neuitat. Îți doresc să experimentezi și să vezi
din jur. Pot spune însă că oraşul Konstanz este că nu-i deloc doar un capriciu sau... deloc un
deja parte din tot ce-am văzut mai frumos până capriciu. Pe orice pod poate apărea în calea ta o
107
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

întâmpinare aparte. om stilat. Nu poartă ochelari, nu se uită deloc


Nici în imaginație nu aş trece cu uşurinţă pe la public, aşa că nu i-am văzut privirile. O să fiu
un pod şubrezit de ploi şi timp. Mai ales dacă atentă când mă voi apropia de el să cumpăr unul
ar fi din lemn. Nu solid, din piatră, cum cred că din CD-urile înşiruite pe o măsuţă lângă pian,
este acela despre care povestești... Nu-i pericol cu preţul scris pe o hârtie cartonată, colorată
să aluneci în hăul de jos. Pe mine adâncimile în roşu, vizibilă de la distanță. Le poţi cumpăra
mă sperie. Orice adâncitură are ceva tenebros, doar în pauză. Astăzi mergem la sărbătoarea
lugubru, tulburător. Zilei Naționale a Liechtensteinului. Nu cred
Cum arată apa de sub podul unde te afli? să ne întoarcem atât de târziu încât să pierd
Mi-o închipui calmă... aproape leneşă. concertul.
Verde. Obosită. Aşa este, desigur. E un pod K totdeauna, zic, te iubesc la infinit,
între două care leagă civilizaţii. Traversează Andrada
o apă ca un ochi migdalat, mirat şi privind cu
gravitate. ***
Oprit parcă într-o aşteptare tainică? Dar Scumpa mea,
înainte de toate, mai ales, mă interesează L-am visat pe interpretul concertelor dintre
pianistul insolit. două granițe. Şi pe tine, cântând la pianul de
O fi un zdrahon, de poate împinge pianul, acasă, dar se făcea că aveai din nou mâini de bebe
fie chiar şi pe rotile? E musculos, mustăcios, la vreo opt luni şi loveai brutal şi entuziasmată
osos? O fi vreun burtos, gâfâie... Poartă barbă, clapele pianului nostru vienez şi vechi. [Aşa cum
are părul în șuvițe lungi, lăţoase, iar privirile ai şi exersat, de altfel, pe vremea aceea.] La un
întunecate, misterioase? Se afişează în tricou moment dat, ţi s-a alăturat Medana-Patricia,
precum voi, tinerii? care cânta cu voce prelungită dincolo de vis. Ştii
Nu cred că vine în frac. cât de pătimaşă este. Noi, părea că râdeam şi
Are părul blond? Sau e chel? Are pungi sub aplaudam fascinaţi, frenetici, poruncind clipelor
ochi, îşi lustruieşte oare lentilele ochelarilor să se înnoade, strunite astfel în alergarea lor…
cu gesturi convulsive înainte de-a începe Facem un legământ neaşteptat, cum că vom
să cânte? Concentrat creează momente de prefera oricând mistuirea, îmbătarea cu bucurie
suspans? Vă priveşte îngăduitor ori emfatic în locul neliniştii posomorâte. Şi periculoase.
pe voi, care vă foiţi căutându-vă un loc mai Ce absurde sunt visele uneori! Pot întoarce
comod... Apropo, unde vă aşezaţi? Pe iarbă nu calendarele pe dos.
cred că-i permis... Mi-ar plăcea, dacă l-am putea Aş fi interesată de felul cum a fost concertul
înregistra cu telefonul, să-l ascult și eu. Îţi voi da de aseară. În excursul reveriei de care-ţi
şi eu ceva în dar. Un CD pe care am imprimat povesteam, pianistul avea degete atât de lungi,
la o expoziţie avangardistă frecvenţa sonoră încât şedea pe pod şi de acolo îşi dirija propriul
a pământului. Este, poate, chiar sunetul vieţii concert. Ca într-o pictură surrealistă. Spectatorii
pe care-l purtăm în noi. E ceva de nedescris… se lăsau cuprinşi de-o stare meditativ-vinovată,
Asemenea unei călătorii printre sunete stranii. că nu puteau înţelege întru totul făgăduinţa
Cosmice. pe care le-o dădea muzica. Îi unea totuşi o
Te iubesc la frecvenţa inimii. O seară de încordare plină de farmec...
neuitat! Sunetele melodiilor, într-o alergare continuă,
Meme a ta (înfruntând orice depărtare până intrau în scenă asemeni unei feline şovăitoare,
la tine). ca mai apoi, brusc, să cucerească atmosfera
precum o flacără nestăpânită.
*** Învăpăiate, agresiv de ascuţite se certau,
Memi drag, tare, tare, m-ai făcut să râd... triumfau, hipnotizând aerul, după care se
Pianistul nu e nici mătăhălos, nici pirpiriu, arată prelingeau leneşe, sufocate.
chiar bine. Nu e nici chel, nici pletos, pare un Visul meu aiuristic a fost determinat, desigur,
108
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Proză

de zgomotele agresive năvălite lângă fereastra Nu-i egoist, dăruiește şi atât. E clar, merită.
camerei unde dormeam. Spre dimineață, tocmai Altceva ce vreau să-ți spun e că, recunosc,
se tăiau nişte copaci consideraţi un pericol de-ar nu vorbim între noi totdeauna în germană, așa
fi căzut. Copacii sunt vlagă, viaţă, un miraculos cum se cere în proiectul acestui curs. Doar de
drum al anilor e încrustat în nervurile lor. Şi asta suntem aici, să exersăm mai bine limba lui
i-am văzut cu pe nişte oameni bătrâni. Au fost Goethe. Nouă însă ne este mai uşor cum ne-
doborâţi din pricina bătrâneţii. Motiv grav am obişnuit la scoală, adică în engleză, mai ales
acesta când atinge orice fiinţă ar fi ea... celor veniţi, ca şi mine, din Canada. Pentru Sara
Cum ţi s-a părut Liechtensteinul? V-a primit şi alte fete și engleza e o limbă străină. Ce-ar
frumos? fi, ne-am zis deodată, să învăţăm şi noi măcar
Îți trimit și lumina zilei de azi. cuvintele uzuale în limba maternă a prietenilor
Meme a ta, cu drag nemăsurat. noştri? A ieşit un babilon şi ne-am distrat de
minune.
*** La concert am ajuns târziu, deja începuse.
Memi drag, Să nu uit să-ţi spun: pianistul purta o pălărie
Azi a fost o zi minunată din nou. mare din pai. Parcă-şi făcuse luna cuibar pe
Liechtensteinul era tot într-o sărbătoare. Toată capul său.
lumea se arăta cuprinsă de voioşie. Peisajul Am adunat banii pentru artist, dar nu au fost
mă face să spun că am trecut printr-o poveste. cine ştie ce. Rămăsesem cam puţini în grup, trei
Munţii sunt pur şi simplu ca în desene. Atâta băieți şi patru fete, restul au plecat să caute o
diversitate de verde, cum nu poţi să-ţi imaginezi. discotecă. Eu am fost casierul de serviciu şi abia
Şi atâta lumină care se joacă în valuri! E un am aşteptat pauza, să ne ducem să-i dăruim
spectacol dat de natură. Cred că oamenii de aici suma pianistului şi să-l felicităm. Am vrut să ne
trăiesc peste o sută de ani. Totul e de basm. pozăm cu el, dar a preferat să ne pună în braţe
Albastrul cerului cobora cumva în pantă spre un teanc de CD-uri şi, fără o vorbă, s-a retras. Nu
noi. Am străbătut străduţele pline de vetusteţe. i-am lăsat plicul cu banii pe pian. Părea că nu l-a
Peste ele, o lumină caldă şi, ca o şoaptă tandră, impresionat intenţia noastră umanitară. Sau e
sărbătoarea tradiţională. Am aflat că au şi un prea mândru.
gen de festival, numit Zilele chitarei. Obiectele Am împărţit între noi CD-urile, păstrând și
expuse pentru vânzare erau suvenire locale. pentru cei absenți, şi ne-am reluat locurile.
Care de care mai nevăzute de noi. Dar până Băieții s-au pus pe butonat telefoanele în
acum nu am cumpărat nimic. Ce scumpe erau! ritmul muzicii; noi, fetele, am ascultat relaxate,
În schimb, m-am fotografiat cu Prinţul și Prinţesa iar eu aproape am adormit. Important este că
Statului... În mai multe grupuri. Am dat mâna cu vei avea înregistrarea concertului. Te rog să
ei... La plecare mi-am luat nişte cârnaţi, să am vrei să crezi că-i un cadou din partea pianistului
pe drum dacă mi-ar fi fost cumva foame, deşi ciudat.
mâncasem din toate felurile expuse cu prilejul Te pup şi te iubesc,
festivităţii. Pe drum ne-am amuzat cu toţii, am K totdeauna, A
povestit fiecare
întâmplări năstruşnice, am râs mult, le-am ***
sugerat băieţilor să-şi găsească o fată din această Draga mea minunată,
ţară de poveste şi să ne invite şi pe noi din când Am descărcat melodiile trimise de tine. Am
în când la ei... Apoi am devenit pragmatici şi înţeles că sunt compuse chiar de personajul
serioşi, ştiind că vom merge seara la concertul serilor voastre muzicale. Aş fi vrut să-i descifrez
de pe pod, ne-am propus să facem o chetă şi semnătura, dar... pe coperta CD-ului e doar
să-i dăm pianistului o sumă de bani pentru cât o cruce imprimată peste imaginea undelor
de mult se străduieşte să încânte auditoriul. Şi magnetice, ai observat, cred. Are şi aceasta,
când te gândești că nu condiţionează nimic. desigur, un subînțeles.
109
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Ascultând, ai impresia că notele de pe plece. Ba i-a mai dat şi o amendă. La vociferările


portativ iau foc. Este mereu o ardere. Deloc curioase ale oamenilor din preajma lui, s-a
mocnită. Au în ele un sâmbure de lumină, de răspuns că era vorba de o reclamaţie a cuiva.
înfiorare şi îndrăzneală acustică. Pianistul deranjase liniştea locatarilor din
Muzica lui leagă portative din fulgere. preajmă. Omul legii, un băiat frumos, de altfel,
Adevărate urcuşuri pe versanţi, urmate de nu m-am dumirit dacă era german sau elveţian,
alunecări periculoase. i-a dat artistului să semneze o hârtie, probabil
Medana-Patricia, atât de împătimită de dans, înştiinţarea că săvârşise o încălcare a legii. Ca
a găsit în năvalnica îmbinare de sunete chiar ce urmare, trebuia să plătească. Pianistul a intrat
vrea la vârsta ei. Interpreta şi ea într-o rostire în panică, nu întreba nimic, dar făcea gesturi
personală toate piesele. Dansând… Dacă ar fi de om derutat, chiar speriat. Ca şi când ar fi
văzut-o compozitorul, i-ar fi fost recunoscător. fost în nu ştiu ce pericol. Îşi muta CD-urile ba
Trupul ei parcă se afla într-un cerc de flăcări. mai încolo, ba mai încoace, pe măsuţa de sub
Mâinile, gâtul, muşchii picioarelor vibrau la privirile omului legii. Pe cât era de abramburit,
început ca într-o tatonare temătoare. Se iscau bietul de el, nu părea că receptează ordinul care
apoi, uluitor, gesturi săgetătoare. Urmate de i se repeta pe un ton sec: trebuie să părăsească
șovăială. Și iarăși, de-o îndrăzneală sălbatecă. locul! Artistul se uita spre noi, îşi burzuluia părul,
Lungi încordări, ca o mărturisire. care-i stătea ridicat în şuviţe, de parcă avea ţepi
Rotiri sfielnice de parcă s-ar fi apropiat de (cred că şi-l aranjase cu gel înainte de a veni
orbitorul sublim. Din nou, gesturi alipite scurt, aici). Dădu să plece, probabil să-şi aducă maşina
într-o îmbrățișare dorită. Şi iarăși frânte într-o unde urma să fie urcat pianul, iar cei doi oameni
colţuroasă despărţire. ai legii îl urmăreau dacă împlinește ordinul dat.
Dansa pe strunele unor stări îngustate cât o Tocmai atunci, ca din senin, izbucni o
lamă. Ascuţite. vântoasă care chinuia crengile copacilor,
Veneau apoi mişcările molatice, prelungi, alungând stolul de vrăbii sau poate erau mici
languroase. O nostalgie orgolioasă. Tenace. orătănii specifice locului (prea aveau penajul de
Brusc, revolta. culoare albă). În fine, s-au zburătăcit atât de jos
Sunete încovoiate de trăiri subţiri, vrăjmaşe. printre noi, încât ne-au tăiat respiraţia.
Totul se dizolva spre final în note şăgalnice Lumea începu să se rărească, unii rămaşi se
şi-n mişcări pioase. uitau plini de curiozitate, alţii, vădit nemulţumiţi,
Fostele răzvrătiri sonore se fărâmiţau într-o dar nu spuneau nimic, cine ştie, erau poate și
pulbere transparentă. dintre acei care considerau că bine i-au făcut
Fugarnică. Precum un colind. că l-au alungat. Şi toate astea, închipuie-ţi,
Meme a ta, care-ți poartă o iubire planetară... chiar în seara când pianistul avea o parteneră
Nu râde, am depăşit performanța textelor din de concert. O tânără mică de statură, fragilă, cu
telenovele… un păr lung până mai jos de talie şi care cânta
dumnezeieşte la vioară. Era un duet minunat.
*** În momentul când şi-a făcut apariția poliţia, noi
Memi drag și scuump tare, aplaudam cu forţă, încântaţi la culme.
O să-ţi scriu un mesaj din care nu ştiu ce vei În scurt timp poliţistul ne-a făcut semn să ne
înţelege pentru că sunt foarte contrariată şi nu îndepărtăm. Noi, ca o turmă ascultătoare, ne-
mă pot concentra. Iată, e aproape ora două din am retras pe rând, unii dintre noi gratulându-l
noapte şi nu am somn încă… Asta din pricina pe artist doar cu o privire de compasiune. Atât.
unei întâmplări nebănuite. Seara începuse bine. Ar fi trebuit să-l susţinem. Fata cu vioara, singura
Ba chiar foarte interesant. Pianistul era însoțit care nu se îndepărtase, îl ajuta să strângă tot ce
prima oară de o parteneră de concert. avea, apoi intră şi ea într-o agitaţie debusolantă.
Pe scurt, pe la ora nouă, aseară, a venit pe Spectatorii, prea uşor înduplecaţi, ne
neaşteptate Poliţia şi l-a somat pe concertist să depărtam trădând cu lașitate chiar bucuria pe
110
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Proză

care ne-o dăruise muzica sa. stelelor. Nu spun așa, doar pentru a bate câmpii
În urma lui părea că se alungesc umbrele poeticeşte… Crede-mă, prin stimularea sonoră
copacilor. Erau mai simţitoare decât noi. Îmi am văzut cum în cinetică (asta-i o nouă știință),
pare aşa de rău că nu am spus nici un cuvânt, așadar, se pot obține la o anume frecvență
că nu l-am ajutat măcar să-şi adune CD-urile! diverse forme recognoscibile în viaţa de fiecare
Am fost nişte laşi. Am luat cu noi doar bucuria zi, chiar figuri umane întâlnite în cotidian.
muzicii precum făcea şi vântul trecător, prin Sunetele muzicale, parte din armonia
părul meu. N-am oferit nimic. universului, de ce n-ar putea să ne iluzioneze că
Te iubesc k totdeauna, eu, Andrada auzim muzica astrelor?
Ai putea scorni un vis vindecător, ca pe
*** vremea când îți promiteam să cumpăr o cămilă
Scumpa mea, care să ne poarte oriunde voiam sub soare...
Regret cele auzite. Pentru că-i vorba de un Iar tu mă credeai...
artist. Cu toată dragostea fără de măsură,
Aducea pentru voi un fragment din muzica Meme a ta

IDILĂ
Sculptura: Mihai Jitaru

111
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Evra Gart

Linia
Proză scurtă

M-am dus spre centrul încăperii să pot vedea naționalități se plimbă aiurea...
unghiurile mai bine decât de obicei.  M-am îndreptat spre chiuvetă și mi-am clătit
Știam faptul că într-un poliedru se pot mâinile și ochii, am urcat scările, nu voiam să
desena diagonale chiar imaginare, însă de data merg la masa mea, era inutil acum. 
aceasta suprafața îmi dădea oarecare probleme.  Am mers spre ieșire, unde se afla, de fapt,
Locația era într-adevăr prost iluminată, mulțumea comasată, m-am strecurat și am ieșit,
dar mi-a permis să o studiez în detaliu, printre voiam să respir puțin aer proaspăt. 
luminile fluorescente, însă nu era vorba de un După câțiva zeci de metri m-am așezat pe o
poliedru de data aceasta... bancă, sub un nuc. De obicei nu există bănci pe
Mi-am dat ochelarii jos și m-am frecat la aleile orașelor. 
ochi, apoi am tras masa și am apropiat o sursă Am început să privesc stelele, milioane de
de lumină adiacentă, trebuia să observ cu orice stele pe bolta străvezie, mi-am așezat capul
scop, deși ochelarii mă sâcâiau.  între palme și coatele pe genunchi, mă gândeam
Am scos câteva planuri din mapă (o aveam aiurea, amintiri vechi, unele trecute și nesimțite,
mereu cu mine), m-am uitat peste ele, dar nimic altele apuse, încă vii... 
nu se potrivea.  „Câte stele încap într-o galaxie?”
Era o seară delicată și nu voiam să o pierd, „Exact, atâtea stele cât încap într-un sac!”
m-am ridicat și m-am îndreptat spre toaletă, am Pare-mi-se a venit un posibil răspuns. 
deschis șlițul pantalonilor să urinez, când cineva Mi-am amintit lanul de grâu. Aveam doar
m-a bătut pe umăr și mi-a spus, cu accent șase ani când mă ascundeam de fiecare dată
oriental, într-o germană imperfectă: când mama mă certa pentru că făcusem o
- De ce urinezi ca și femeile?  prostie. 
- Ce fac?... Ai înnebunit?     „Tose, iar te-ai ascuns în lanul de grâu? 
- Animalule!...  De ce fugi fără să spui? O greșeală este pe
Am închis șlițul și m-am întors spre vocea jumătate iertată când spui!... ”
care venise, dar tipul a dispărut între timp.  Alergam și mă culcam în lan, adormind
Mulți indivizi proveniți din sute de câteva ore bune. Apoi mă trezeam și priveam

112
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Proză

lungimea câmpului care se unea cu cerul în „O, cum vă permiteți să strigați la mine
depărtare. Totul galben, un galben impecabil, și mai ales cum vă permiteți să mă faceți
un galben care nu poate fi imitat sau redat de impertinentă?” 
nici un pictor. „Dumneavoastră v-ați ales momentul!” 
Apoi mergeam acasă și mă prezentam „Auziți, v-am întrebat, vă mai aduc ceva sau
mamei: „Mamă, știu că am greșit!”... „Iară te-ai nu?” 
dus în lan, Tase?... Vezi că lanul ia veșnicia la el!”  „Nu ai înțeles ce te-am întrebat?... Ești
Alteori, înainte să merg acasă, mergeam slovacă, cehă, poloneză, maghiară, bulgară,
să caut câmpul verde. Iarba proaspătă, verde, sârbă?... Trebuie să fii de pe undeva din est,
necosită, cu miros fantastic de proaspăt.  altfel nu se explică”.
Mă trânteam în iarbă și începeam să mă „Sunt germană, spuse mândră. Ah, dacă
rostogolesc, bătătorind-o.  eram de pe undeva din est... De asta ați ridicat
Mă ridicam apoi în genunchi și priveam tonul?”... 
depărtarea, o imensitate ce se unea cu cerul: „Ești pe mă-ta!”... 
„Cât este pământul de lung?”  „Scuze, n-am înțeles, puteți să repetați, vă
Priveam stelele și am început să le număr...  rog?” 
M-am ridicat și am mers spre încăpere. Am „Nu are sens să minți!” 
intrat și m-am așezat la masă, voiam să scot „Nu înțeleg aluzia. Sunt plătită să vă întreb:
din nou planurile, mă gândeam că undeva se cu ce pot fi de folos, să vă servesc băutura la
strecurase o greșeală, când o voce îmi spune: masă și nu să vă luminez gândurile întunecate...
„Cu ce pot să vă mai servesc?!”, auzisem o Evident, dacă mai doriți ceva, am să vă aduc
căldură în acea voce și accentul german fără comanda. Spuse totul ținând încă pixul în mână,
greșeală. așteptând să noteze... Și dacă mai doriți ceva,
Privesc înspre vocea cu pricina, ce stătea nu este obligatoriu, altminteri trebuie să părăsiți
cu un pix în mână deasupra unei foi, să preia localul. 
comanda. Văd un chip blond, cu părul până la „Bine... Bine! Am să comand, dar spune-mi
umeri și dinții așezați anapoda.  un lucru: din ce parte a Germaniei ești?” 
Mi-am amintit într-un târziu că a fost ceva „Sunt șvabă! Ce să vă aduc?!” 
mai devreme și mi-a adus un  orange. Nu am „Bun, ce pot spune despre clienții tăi?...
băgat de seamă atunci, nu am fost atent la Nimic, decât un mare rahat. Ceea ce nu înțeleg,
detalii, eram total absent.  unul cu statură de turc, mic și îndesat, s-a luat
„Este obligatoriu să mai consum?”, am de mine la baie când urinam, apoi, ca un laș, a
întrebat-o, enervat de gestul ei nepotrivit de a fugit, așa fac de obicei?”
mă întrerupe.  „Sunt mulți turci pe aici. Patronul este turc,
„Dacă mai zăboviți o vreme, cred că da!”  ar trebui să respectați casa… De altfel, patronul
„Mă uit la tine, ce ești?”, o întreb, țintuind-o are prieteni de toate naționalitățile: bulgari,
cu privirea. iranieni, arabi, evrei, egipteni, francezi, italieni,
„Cum vine ce sunt? În ce fel?”, a continuat spanioli, englezi, americani... Însă cei mai mulți
întrebarea să-și justifice probabil roșu-l din sunt români. 
obraji de-abia apărut. (Spusese „români” apăsat, să se facă
Țin să cred însă faptul că și-a dat seama înțeleasă, tâmpita)... 
că sunt străin, sau poate era chiar pusă în „Tocmai de asta zic, nu cred că ești germană,
încurcătură, naiba să o știe...  o germană nu ar lucra pentru un turc, poate de
„Dar, cine ești dumneata, de fapt?” Voiam să pe undeva din est...” 
întreb. „Vorbiți aiurea, așa faceți de obicei?!” La noi
„Eu sunt eu!...”  nu se pune problema naționalității celui pentru
„Asta știu, dar nu face pe impertinenta cu care lucrăm, dacă se comportă onorabil... În
mine, pentru că nu ține!”...  plus, nu știu ce căutați în Germania, cine naiba
113
Proză ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

v-a adus?... Dacă nu vă convine nimic... ” aduc, altfel mă văd nevoită să chem oamenii de
„Nu!... Sunt golit de esență, de aceea, dacă ordine să vă dea afară în șuturi! 
ești bună, când revii cu ceea ce comand... Mi- „Nu... chiar nu este nevoie, o să plec curând,
ar prinde bine o aspirină. Nu folosesc niciodată însă înainte adu-mi un coniac simplu cu gheață,
medicamente, însă astăzi am avut o zi oribilă”. apoi vom vedea”.
„Vă invit să mergeți la farmacie, aici nu este „Nu cred că sunteți în stare de ebrietate,
farmacie”, îmi spusese să mă sâcâie, desigur, altfel nu vă serveam alcool. Dar, după cum
conversația a epuizat-o. „Însă la ora aceasta mă vă comportați, se poate să vă fi afectat mai
tem că nu o să găsiți nimic deschis!... Ah! Aștept mult... Știu și eu, ar putea distruge liniile de
să comandați, v-ați decis?” pe creierul dumneavoastră sau s-ar putea să le
„Ai spus că nu respect casa... Stau la masa stranguleze...” 
aceasta a mea și comand, răsuflu aerul acestui Am deschis mapa și am scos planurile, le-am
local ... Însă omul trăiește printre clipe, execută întins pe masă, apoi creionul, guma, compasul
doar câteva linii adiacente, fără a căuta linia și rigla.
principală, în timp ce nu-l interesează mijloacele Paharul de băutură l-am împins la o parte,
de existență interioară, unghiurile, cum le spun nu înainte de a lua o înghițitură serioasă... 
eu, se retrage tihnit în alte spații ale existenței M-am uitat atent pe ele și mi-am dat seama
exterioare de data aceasta și se mulțumește cu că ceva nu este în regulă. 
atât de puțin lucru, încât viața nu-l oferă nici pe Am căutat o bucată de hârtie și cu ajutorul
acela!...  creionului am făcut câteva calcule simple. Am
„Tot nu reușesc să vă înțeleg, sunteți un măsurat apoi cu ajutorul riglei, am privit din
ciudat, din ce colț al lumii spuneți că veniți?”  nou liniile fluorescente de pe tavanul localului...
„N-are importanță... Cel mai important este Stăteam cu dosul creionului între dinți și mi-am
încotro și spre ce te îndrepți!”  amintit din nou lanul galben de grâu și câmpul
„Mă plictisiți, sincer. Spuneți-mi ce să vă verde... 

TRILURI
Sculptura: Mihai Jitaru

114
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Interviu

Cristina Rhea

EXCLUSIV Jurnalista şi scriitoarea Rhea Cristina a publicat recent volumul Românii secolului XXI
(editura Pro Universitaria), care cuprinde 32 de interviuri cu personalităţi româneşti atât din sfera
culturală, cât şi din alte domenii importante ale societăţii.
Cuvânt Românesc vă prezintă interviul cu poeta, eseista, traducătoarea şi profesoara de
literatură franceză şi de poietică/poetică Irina Mavrodin, despre care jurnalista şi scriitoarea Rhea
Cristina afirma în 2013:

„Irina Mavrodin: O mare doamnă a culturii române care, de fiecare dată


cînd o întîlneai, îţi aducea pace şi lumină în suflet. Şi, mai ales, încredere
în drumul tău în viaţă. O fiinţă care, înainte de toate, transmitea iubire şi
înţelepciune către semenii ei. Avea bucuria fantastică de a forma Oameni
modelându-le caracterul. Nu întâmplător volumele mele de poezie, editate
în 1996 şi 2006, au primit girul poetei Irina Mavrodin, prin prefeţele acordate
de dânsa.
Irina Mavrodin

În desele întîlniri cu dînsa, în aceşti ani care au trecut de la acest dialog din martie 1995 şi pînă în
prezent, am învăţat că viaţa are multiple sensuri şi trăiri, că unul dintre cele mai importante lucruri
în viaţă este să ştii să îţi descoperi forul interior, să te reconstruieşti permanent în mod pozitiv, să te
reinventezi artistic şi uman – astfel încît să-ţi împlineşti binele dat de Dumnezeu şi, mai ales, să fii
fericit cu tine însuţi acolo unde îţi este dat pe Pămînt.
Despre valoare şi non-valoare în cultură, universalitate şi ego, conştiinţă umană şi sensibilitate
artistică, credinţă şi destin. O analiză captivantă, unică, profundă, cu renumita poetă, eseistă,
traducătoare şi profesor de literatură franceză şi de poietică/poetică Irina Mavrodin.”
Volumul este disponibil pe site-ul Editurii Pro Universitaria (București), www.prouniversitaria.ro
(poate fi achiziționat în format print, prin comanda poștală online).

115
Interviu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Artistul este închis într-un eu


Rhea Cristina: Îmi permit să vă propun, umanitate a ei?
ca temă a discuţiei noastre, sintagma quasi- Rh. C.: Exact.
cunoscută de „valoare şi non-valoare în cultură”. I.M.: V-aş răspunde în acelaşi mod: e
M-am gîndit la Descartes care, în a patra structurată, deci predeterminată, programată
Meditaţie spune că „Adevărul constă în fiinţă, pentru a fi umană. În ce măsură ea se realizează
iar falsul în non-fiinţă”. Cultura face parte din ca atare, rămîne de văzut! Cred că nu în mod
conştiinţa noastră nativă sau nu? absolut automat se ajunge la o conştiinţă umană
Irina Mavrodin: Nu, nu cred că face parte în sensul plenar al acestui termen. Chestiunea
din conştiinţa noastră nativă, dar cred că poate să fie discutată, controversată; totdeauna
sîntem structuraţi astfel, încît putem deveni va exista un dram de umanitate, cred, pînă şi
fiinţe culturale. Deci aceasta ar fi nuanţa, după în cel care a fost desprins de umanitate. Sînt
mine. Asta mă trimite la o opoziţie între natură acele cazuri: omul-lup, copilul trăit în pădure
şi cultură: adică fără o anumită instrucţiune, împreună cu animalele, încă de cînd s-a născut.
educaţie, travaliu foarte susţinut nu devenim Dar, presupun că, pînă la urmă, intervine
fiinţe culturale. socialul, prin mijlocirea căruia conştiinţa umană
Rh. C.: Prin activitatea dvs. profesională din virtuală devine reală.
aveţi foarte multe afinităţi cu literatura şi cultura Rh. C.: V-am adresat întrebarea anterioară
franceză. Secolul XXI va fi cartezian sau nu? legată de conştiinţă pentru că doream să vă
I.M.: În sensul că va fi foarte raţional? Nu întreb apoi dacă universalul îşi are sediul numai
ştiu, e foarte greu de spus. în conştiinţa noastră sau nu. Mă gîndesc la
Malraux spunea tocmai că „va fi” – după Socrate, care ne-a învăţat cum să ne descoperim
cum s-a tradus în româneşte – „religios sau pe noi înşine, să ne împăcăm cu noi înşine şi să
nu va fi deloc”, deci asta ar implica tocmai un evităm chiar contradicţiile, iar odată cu Socrate,
punct de vedere opus. Ar trebui să definim mai prea bine ştim, universalul a pătruns în filosofie,
bine în ce sens ar putea să fie sau nu cartezian. universalitatea s-a relevat în adevărata sa
Dacă dăm cuvântului sensul curent, e foarte măsură...
greu de spus pentru că încă de pe acum vedem I.M.: Universalitatea, dar şi concretul fiecărui
că există tendinţe iraţionale care se manifestă ego, eu nu le-aş putea separa, nu pot să separ
puternic. Adică o dorinţă, în sensul cel mai universalul de particular, concretul de abstract,
rău al cuvîntului, de iraţionalitate. Proliferează sînt în permanenţă împreună, ambivalenţa
credinţa în astrologi, în ghicitoare şi vrăjitoare aceasta este perfect la îndemînă şi perfect
etc., precum şi sectele cu toate implicaţiile necesară. Nu pot să văd altfel.
lor. E foarte mare dorinţa aceasta a omului de Rh. C.: Putem considera religia un punct
iraţional, de o cunoaştere a unor zone greu de reper pentru conştiinţa noastră în definirea
de găsit în cotidianul monoton. Probabil că valorii sau nonvalorii?
este totodată o evadare de care oamenii au I.M.: Aici sînt nişte lucruri de definit şi în
nevoie la un moment dat, nevoia de ideal, de aceasta constă toată problema: trebuie să ne
o credinţă care să depăşească preocupările definim conceptele şi planul în care ne situăm.
strict materiale, materialitatea aceasta care ne Valoare spune ceva, nonvaloare spune ceva, dar
înconjoară. pe urmă trebuie să venim cu o precizare: ce fel de
Rh. C.: Conştiinţa omului este o exigenţă valoare? Ce fel de nonvaloare? În planul moral,
nativă sau nu? fără îndoială că religia este un punct de reper
I.M.: Conştiinţa omului în sensul de important, pentru credincioşi cel mai important.

116
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Interviu

Dacă ne referim la planul artistic, religia poate şi conformitatea cu ele plus încă ceva care,
să interfereze cu punctul de referinţă principal, desigur, era mai greu de definit; ele făceau ca
dar nu este oricum punctul de referinţă specific. acele opere să fie uşor de recunoscut ca fiind
Rh. C.: Şi nici busola noastră interioară? valori. Mai tîrziu, a fost tot conformitatea cu
I.M.: Vă referiţi la artist? anumite genuri mai puţin constrîngătoare, mai
Rh. C.: Nu numai. puţin evidente, mai puţin codificate, dar un
I.M.: Pentru fiecare dintre indivizi, fără roman, de exemplu, trebuia să răspundă şi el
îndoială poate să fie o busolă interioară. Ştiţi, unor exigenţe. E drept, întotdeauna a intervenit
eu pot să spun ce este pentru mine religia, dar în cazul artei şi un punct de vedere impresionist
nu şi ce este pentru altul; aici, eu adopt punctul în sensul de greu de codificat şi care ţinea de un
de vedere al lui Camus care spune că fiecare îşi receptor ce declara că acea operă este extrem
are adevărul său. Camus era exemplar sub acest de viabilă sau are o încărcătură emoţională
raport. El accepta credinţa celuilalt fără ca el să puternică sau suscită o emoţie puternică. Dar şi
fi fost neapărat credincios şi o accepta în sensul lucrurile astea sînt în funcţie de o exterioritate.
cel mai profund, căci în arta lui apare acest mod Rh. C.: Şi depind de noi sau nu? Sau numai
de a vedea lucrurile ca pe o pluralitate posibilă. criteriul social amintit puţin mai devreme?
Pe de altă parte, în teoriile despre poezie există I. M.: Autorul stă în orice caz la originea
două moduri de a o întemeia ontologic: unii o operei şi el, în orice caz, o face într-un fel sau
identifică cu rugăciunea, alţii, dimpotrivă, o altul şi, ca să dau un exemplu mai clar, mă voi
opun rugăciunii. Pentru mine, ca poetă, poezia servi de aceste concepte: virtual-real, realul
e rugăciune. fiind realizarea virtualului. Stendhal nu a fost un
Rh. C.: Care ar fi atunci atributele esenţiale, autor foarte important pentru contemporanii
calităţile primordiale după care ne putem ghida lui, deci întrebarea este: Stendhal avea sau nu
în aprecierea valorii sau nonvalorii în cultură? avea valoare atunci, în momentul în care şi-a scris
I.M.: Este într-adevăr marea discuţie, operele? Critici precum Sainte-Beuve nu i-au
imensă şi eu cred că noi sîntem acum într-un văzut valoarea, în general nu i-au văzut valoarea
punct absolut dificil, noi, adică secolul nostru, contemporanii. El s-a simţit întotdeauna, din
momentul acesta. Religia nu poate să fie după punctul acesta de vedere, frustrat. Eu, cînd spun
mine sub acest raport criteriul în aprecierea unei social, mă refer la un context al unei comunicări,
opere de artă. S-a şi văzut aceasta, avem mii nu introduc alte conotaţii, dacă vreţi şi renunţ la
de exemple, cred că este uşor de demonstrat. cuvîntul social, spun în comunicare (poate e mai
Eu cred, dar răspunsul meu nu va satisface bine aşa, pentru că e mai neutru). Pentru noi,
pe multă lume, că valoarea este pînă la urmă social are anumite conotaţii politico-istorice. O
determinată social şi, din păcate, din ce în ce anumită estetică marxistă l-a utilizat mult, deci
mai mult determinată social. chiar îl las de o parte şi spun „în comunicarea»
Rh. C.: O „cenzură” socială? cu ceilalţi. Atunci se valorizează, după părerea
I. M.: Nu cenzură, răspunde unei aşteptări, mea, opera, pentru că valoarea trebuie să fie
unui moment, fiecare moment îşi are figura sa atestată, consacrată ca atare, altminteri cum
valorică, valoarea în sine este foarte greu de ştii că este valoare? Încercaţi să faceţi acest
determinat, ne iluzionăm crezînd că ceva are exerciţiu pe care vi-l propun: eu scriu o carte,
valoare în sine. Absolută este doar valoarea eu o simt ca o capodoperă, dar dacă nimeni
credinţei, dogmei revelate. Ceva are totdeauna din jurul meu acum şi de-a pururi nu o va
valoare în raport cu ceva. Să spunem la modul considera o capodoperă sau o mare operă, ea
cel mai simplu şi uşor de măsurat: valoarea unei nu este o mare operă. Stendhal nu este atestat
opere de artă poate să stea în conformitatea ei de contemporani, ne putem întreba: are sau nu
faţă de anumite reguli stabilite. Pentru secolul are valoare în acest moment? Acum, privind în
al XVII-lea, lucrurile păreau cel puţin foarte urmă, putem spune „da”, avea o valoare virtuală,
simple: era setul de reguli foarte clar stabilit exista această virtualitate valorică. Mai tîrziu, el
117
Interviu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

se impune, din ce în ce mai mult, au fost nişte Rh. C.: Credeţi că este vorba de destin?
paliere în receptarea operei lui, pe care el de Credeţi în ideea de destin în cultură?
altfel le-a şi prevăzut, pentru că în toate scrierile I. M.: Cred că există un destin, deoarece
lui intime, autobiografice, el a făcut mereu eu cred în virtualitate şi realizare, în sensul de
apel la un viitor cititor – sînt vreo trei paliere –, realizare a virtualităţii. Cred că unii nu au şansa
inclusiv la unul din 1935: „Tu, viitorul meu cititor, să fie aleşii unei căderi de zaruri, da, cred în
care mă vei înţelege” etc. Într-adevăr, aşa s-a şi asta din ce în ce mai mult. Eu am avut şansa
întîmplat, e un caz exemplar. Stendhal este, în sau neşansa să traduc bine. Publicul a focalizat
momentul de faţă, unul din marii romancieri ai pe traducere. Eu am multe eseuri, opt volume,
lumii, o mare valoare, dar valorizarea s-a făcut foarte bine primite, ultimul premiat de Uniunea
prin acest act de comunicare; a fost valorizat de Scriitorilor şi de Academia Română, am publicat
cîteva generaţii de cititori. patru volume de poeme foarte bine primite de
Rh. C.: În acest raport care depinde sau critică, dar publicul larg a focalizat pe traduceri,
nu de noi, al valorii şi nonvalorii, în ce măsură care sînt mai răspîndite, mai citite. Deci, vezi
ne apropiem de morala stoicismului care se cum e cu valorizarea, cum e cu şansa. Eu sînt
bazează, după cum ştim, pe celebra distincţie din generaţia care a asistat la felul cum au fost
între lucrurile care depind de noi şi lucrurile care impuse – dau neapărat termenului o conotaţie
nu depind de noi? negativă – de către critică unele mari nume ale
I. M.: Eu nu prea pun în relaţie esteticul literaturii noastre contemporane. Am văzut,
cu eticul, pentru mine eticul poate să fie la un cum să-ţi spun, sublimul joc al hazardului
moment dat un efect al esteticului, dar nu-l în toată fragila lui desfăşurare. Criticii pot şi
pun în relaţie foarte semnificativă de la bun ei greşi şi toată istoria literaturii e plină de
început şi la acelaşi nivel al discuţiei. Lucrurile asemenea erori. Există critici care au decretat ca
acestea depind şi nu depind de „noi”. Adică de mari valori personaje care au dispărut demult
autor. Autorul trebuie să încerce. Mă gîndesc din istoria literaturii şi au ignorat alte valori care
tot la cazuri foarte concrete: orice autor mai la un moment dat în generaţia următoare s-au
mult sau puţin important ştie că merge printr- impus. Critica face aşadar parte din joc, dar e
un necunoscut asumîndu-şi riscuri imense. El numai unul din elementele lui.
poate să cîştige sau să piardă, pariul lui este Rh. C.: Este diferită, oarecum negativă,
teribil şi, în orice caz, cazurile cînd autorul percepţia estetică a publicului în diferite timpuri?
pierde sînt cele mai numeroase, în sensul că I. M.: Publicul percepe în funcţie de o
el nu este receptat ca o valoare. Marile valori anumită habitudine, adică în raport cu ceea ce a
sînt foarte puţine sau valorile pur şi simplu fost valoare înainte. Noutatea foarte mare nu-l
sînt puţine în raport cu încercările care există, satisface. Mă refer la publicul larg. Cercurile mai
în raport cu numărul de autori care există în restrînse şi mai specializate reuşesc să perceapă
fiecare moment. Consacrarea este rară, deci un şi noutatea, care se impune adeseori cu greutate:
autor nu poate decît un singur lucru: să creadă cazul lui Proust, care s-a impus foarte greu,
foarte mult în ceea ce face (de obicei aşa se pentru că inventase tipare cu desăvîrşire noi în
întîmplă, pentru că altfel nu ar scrie, nu ar picta raport cu paradigma romanescă anterioară, care
etc.) şi să continue în speranţa că el este „cel era de tip balzacian şi care plăcea, care chiar
ales”. La un moment dat i se va da un răspuns acum continuă să placă. Pentru Proust, trebuie
din partea cealaltă, adică în actul comunicării să ai o anumită vocaţie. Mai mult, o anumită
despre care vorbim, un răspuns care spune pregătire, o iniţiere estetică foarte serioasă...
da, tu eşti acela. Vorbeam cu Nichita Stănescu Rh. C.: Am pornit discuţia de astăzi vorbind
la un moment dat, care spunea mereu: „de ce despre conştiinţă, dar despre suflet? E rău în a
unul este ales?“ Se referea la el, la Eminescu... avea un suflet (la omul de cultură)?
Nichita simţea, realiza fragilitatea, aleatoriul, I. M.: Rău nu e în nici un caz. Eu cred că
procesul valorizării. omul de cultură are întotdeauna un suflet.
118
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Interviu

Dacă vorbim însă de suflet în termeni estetici, – iarăşi încerc să mă situez pe un teren specific –
constatăm că foarte mulţi scriitori spun (şi cred că este egoist, tot în sensul în care vorbeam.
am texte nemaipomenite din punctul ăsta de În primul rînd, el are o formă de obsesie fără
vedere) că arta mare nu se poate face cu sufletul de care nici nu poate să fie autor. Autorul este
şi cu bunele intenţii. Depinde, de fapt, de ceea întotdeauna un individ obsedat, obsedat de
ce înţelegem prin suflet. opera lui, altfel nici nu ar putea să o scrie. Forma
Rh. C.: Sufletul are coordonată sensibilitatea aceasta de obsesie îl abstrage oarecum dintr-un
sau nu (pentru omul de cultură)? context către care alţii sunt mai deschişi, în care
I. M.: Omul de cultură este un organ alţii practică forme de dăruire pe care scriitorul
hipersensibil. El este însă atît de sensibil, aşa nu le practică. Dacă egoismul este opusul
îl definesc mulţi poeţi şi romancieri, încît îşi acestei dăruiri... Artistul este închis într-un eu
transcende propria identitate, devine o rană care este totuşi ceea ce v-am spus, într-un eu
deschisă. Nichita Stănescu spunea... care, aici rezidă şi paradoxul, este cel al tuturor.
Rh. C.: „Eu nu sînt decît o pată de sînge care E un exerciţiu greu de înţeles pentru cine nu
vorbeşte”... este artist, autor.
I.M.: Da, e vocea hipersensibilă prin care Rh. C.: E conştiinţa propriei sale
se exprima întreg Universul, aici l-am citat pe exponenţialităţi?
Mallarmé. „Je ne suis plus Stéphane que tu I. M.: Da, dacă vreţi, să vorbim despre
savais” – Stéphane fiind individul concret, cu exponenţialitate.
o biografie – „mais une voix a travers laquelle Artistul realizează o anumită formă de
c’est l’univers tout entier qui parle.” „Nu mai dăruire, pentru că opera lui e tot un act de
sînt Stéphane pe care îl ştiai, ci o voce prin dăruire, dar care a trecut prin această întoarcere
care vorbeşte universul întreg.” Autorul este o puternică asupra sinelui, dar un sine care se
sensibilitate, dar o sensibilitate care transcende transformă, prin acea alienare despre care
individualul şi care nu funcţionează la modul vorbeam, într-un sine universal.
non imediat cu care sîntem obişnuiţi să ne Rh. C.: Dar în raport cu egoismul său, ce-l
imaginăm că poetul scrie. salvează de mediocritate, ce ne poate salva pe
Poetul e sincer, dar e vorba de un alt tip noi de mediocritate?
de sinceritate. El e sincer în scriitura lui, adică I. M.: Pe noi sau pe autor?
în demersul lui cu totul specific, care îl obligă Rh. C.: În ambele cazuri. Sau mai bine zis în
tocmai la această distanţare pe care cîteodată o fiecare caz în parte.
cîştigă riscîndu-şi sănătatea şi viaţa. Mă gîndesc I. M.: Eu cred că pentru fiecare caz în parte
la scrisoarea lui Rimbaud, binecunoscută de e vorba numai de această tentativă care poate
altfel, unde el îi vede pe artişti ca pe nişte mari să fie a fiecăruia de a face ceva, în sensul cel
truditori ce îşi riscă echilibrul mental şi chiar mai larg al cuvîntului. Ratarea nu are loc numai
viaţa pur şi simplu. în raport cu marea artă, ratarea avea loc şi la
Rh. C.: Cum spunea Sartre, „omul este fiinţa nivelul mult mai modest al unui artizan, al unui
prin care neantul pătrunde în lume”. Dvs. sunteţi meseriaş. Important e să-ţi faci bine lucrul
de acord cu afirmaţia lui Kant? Personal, eu tău, acela pe care tu l-ai ales, pentru care tu ai
nu o înţeleg: „Orice sentiment ne este impus. vocaţie şi formaţie, şi eu cred că asta te salvează
Egoismul ne infectează sensibilitatea”. Dar de mediocritate. Asta îţi dă plăcerea de a trăi,
pentru omul de cultură? asta te justifică în calitatea ta de fiinţă umană.
I. M.: Vă referiţi la egoism? Şi atunci eu cred că eşti salvat de mediocritate.
Rh. C.: Şi la egoism şi la sentimentul de a fi Rh. C.: Înţelegem că este necesar
impus, de a-l accepta ca impus. discernămîntul valorii în cultură. Există în
I. M.: Egoismul... prezent două momente unice care sunt legate
Rh. C.: Ca sentiment. de viaţa şi activitatea dvs. din prezent. Primul,
I. M.: Nu ştiu, omul care face cultură, autorul venirea în Bucureşti a unuia dintre cei mai
119
Interviu ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

mari filosofi contemporani de origine franceză, Rh. C.: Deci, e foarte apropiat ţării noastre.
Jacques Derrida, căruia i s-a înmînat diploma I.M.: Mai curînd cunoscut în cercuri de
de Doctor Honoris Causa al Universităţii din specialitate, destul de largi totuşi.
Craiova. Al doilea, este legat tot de activitatea Pentru mine, pentru alţii ca mine, pentru
dvs. de traducere şi publicare în Franţa a studenţii mai vechi şi mai noi – sala de la Institutul
romanului „Ferestrele zidite“, volum semnat de Francez, cînd şi-a ţinut prima conferinţă,
Alexandru Vona... „Histoire du Mensonge”, era arhiplină –, el era
I.M.: Da. Jacques Derrida a fost zilele acestea demult un personaj aproape legendar şi noi
în România, invitat de Universitatea din Craiova, am trăit în intimitatea textelor derridiene încă
această Universitate avînd de mai multă vreme de acum 20-25 de ani (ceea ce lui i s-a părut
frumoasa idee de a-i acorda titlul de doctor fabulos, cînd a aflat).
honoris causa. La originea ideii stă Marius Alt moment important a fost acel complex
Ghica, conferenţiar la Universitate (coleg cu „Festival roumain”, din Bretania, la care am
mine, pentru că şi eu sunt profesor la Catedra fost invitată să particip. Am condus, în cadrul
de Limbi Romanice), fost discipol al lui Derrida lui, nouă întîlniri literare consacrate relaţiilor
timp de un an de zile la Paris, la École des culturale franco-române sau româno-franceze;
Hautes Études. Aceasta ar fi mica istorie care a majoritatea voia să facă acolo cunoscută
precedat venirea lui Derrida. Derrida a acceptat. literatura română, pornind tot de la unele corelări
A fost un mare succes al Universităţii din Craiova cu literatura franceză, pentru ca publicul să fie
venirea lui şi tot ceea ce a urmat s-a făcut şi sub mai receptiv. M-am dus prin comune bretone,
egida Institutului Francez, a Fundaţiei culturale unde, în biblioteci, librării şi chiar în colegii, am
„Paul Valery” şi, de asemenea, într-o oarecare vorbit despre literatura română. Am făcut, dacă
măsură, a Universităţii din Bucureşti. De ce a vreţi, un fel de defrişare a terenului – după cum a
fost importantă această venire a lui Derrida? spus o franţuzoaică cu care mergeam în maşină,
Din punctul meu de vedere şi dintr-un punct cutreierînd Bretania. Aceşti oameni au aflat şi
de vedere mai general: Derrida este considerat ei că există un Eminescu, că există un Caragiale.
în momentul de faţă cel mai important filosof Majoritatea nu ştia nimic despre literatura
francez contemporan. Şi eu cred că aşa este, nu română, ei nu ştiau măcar că româna este o
cred că este vorba numai de un fel de vogă. limbă latină, ceea ce într-adevăr e dureros! La
Rh. C.: Este o recunoaştere a valorii sale? început, eram cam descumpănită, dar mi-am
I.M.: Este o recunoaştere şi, în momentul recăpătat repede încrederea pentru că am fost
de faţă, fără îndoială, Derrida este figura primită cu multă căldură. În bibliotecile pe care
cea mai reprezentativă. El a avut şi un ecou le-am vizitat existau cărţi româneşti traduse, eu
foarte important în America, ce i-a susţinut am prezentat în mod special colecţia „Lettres
notorietatea. Cît priveşte relaţia lui cu România, Roumaines”, pe care o conduc la „Actes-Sud”,
el a fost extrem de impresionat cînd i-am spus la Saint-Malot; la Casa Internaţională a poeţilor
că aici a fost foarte prezent în Universitate, prin am fost însoţită de Alexandru Vona şi de Bujor
cursuri, seminarii, lucrări de licenţă, bibliografii. Nedelcovici, autori publicaţi de mine la „Actes-
Sud”, pe care i-am prezentat publicului francez.

120
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Teatru

Evra Gart

Despre morți, numai de bine


(Piesă de teatru)

Actul al doilea  - Bravo! (Voce din public, venită de la una


din cele trei persoane care reprezintă publicul:
Scena întâi ceilalți privesc în direcția respectivă). 
Plăcerea este că tot mai mulți colegi
Un piedestal pe care stă așezată o masă îmbrățișează „literatura iubirii”. Încă nu am
la care se află Agatha. Câteva cărți așezate în cunoscut această lume neobișnuită. 
dreapta mesei. În partea stângă se află o tribună Am început cu un pariu stupid, deși
pe trei rânduri, în partea dreaptă a scenei, fusesem trimisă să studiez arta preparării
câteva scaune. medicamentelor, dar vedeți cât m-a ajutat
În tribună M. M. se află între Contesa lucrul acesta, încă mai folosesc în scrierile mele
Inghethrop și Max. în dreapta lui Max, contele prafurile. 
Inghethrop. în altă parte a tribunei, în partea Sora mea, cea care a „provocat” pariul a
stângă, Sergio și comandantul. La o oarecare pierdut pentru că iată, am scris demult prima
distanță, un grup de spectatori, trei. În partea mea carte, apoi altele și altele și altele... până
stângă a scenei unde se află rândul de scaune, acum nu am reușit să mă mai opresc (pauză). 
Hércules, și tot acolo, la o mică distanță, Dorcas. Acesta este destinul omului, pentru că în
centrul de „acoliență” a refugiaților l-am întâlnit
Urmează un monolog al Agathei  pe domnul „Poirot”.  
Dumnealui a ajuns în acest edificiu, iar noi,
Bună dimineața, o zi liniștită vă doresc. Astăzi englezii, avem o afecțiune deosebită pentru
fiind sâmbătă și nu se lucrează, toată lumea este belgieni. 
liberă, ne-am întâlnit aici.  (Agatha privește înspre Poirot). 
În marea lor majoritate cărțile spun ceva Agatha: Pa si monsieur Poirot? 
despre om. (Hércules aprobă zâmbind). 
Văzând ce se întâmplă în lumea artistică, mi- Agatha: Vous, vous voulez nous faire una
aș dori o schimbare.  presentation? 

121
Teatru ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

(Hércules dezaprobă zâmbind).  la ora zece. 


Agatha: Să-l lăsăm pe domnul Poirot în Comandantul (către Agatha): Scuzați,
lumea dumnealui, stranie, are mereu nevoie să doamnă, trebuie să ne facem datoria! 
gândească. Se știe câtă nevoie avem de dânsul, Comandantul (către soții Inghethrop):
cât de necesar este poporului englez.  Scuzați, domnule conte, scuzați, doamna
Literatura este în plină schimbare, mulți contesă, pentru nenorocirea produsă. 
îmbrățișează această meserie și noi trebuie să-i (Comandantul se înclină și părăsește locația). 
încurajăm.  Agatha: Ce ar mai fi de spus? 
De fapt, se poate face cea mai mică investiție (Cortina) 
posibilă, ai nevoie doar de un creion și o bucată
de hârtie. Ce poate fi mai simplu și mai frumos Scena a doua 
de atât, îți imaginezi cuvântul PACE și-l înveți să   
zboare, să ajungă în toată lumea.  Scena se desfășoară pe puntea principală a
Supărarea mea, frustrarea dacă vreți, vine navei. Semi-întuneric, focalizare de lumină pe
din faptul că mulți aprobă moartea literaturii, Hércules, ce pare că dormitează, ghemuit. Se
aplaudă chiar, am ajuns să coabităm în ridică ca într-un aspect de înflorire. Apoi, lumină.
aceeași cochilie, ne dușmănim ca și viermii din În spatele lui Hércules se observă un bar. La mică
profunzimea găurilor.  distanță, Agatha, nu departe, soții Inghethrop,
Aș vrea o schimbare, arta polițienească pe care au în spate cutia motoarelor navei. Sergio
care o propun nu schimbă lumea, nu este un și comandantul, în apropierea locului unde
mijloc de rezistență culturală, iubirea da, grupul este inscripția „Restaurant”; urmează Max,
nostru are nevoie de o întoarcere cu 180 de M. M. și Dorcas. Apoi se observă un catarg pe
grade, pentru aceasta este nevoie de răbdare.  care este un piedestal pe care stau cele trei
(Agatha privește înspre M. M.)  personaje ce reprezintă  publicul. Personajele
Agatha: Is not that M. M.?  sunt într-o continuă mișcare, stânga-dreapta
(M. M. aprobă zâmbind)  și de-a lungul punții navei, dacă nu se specifică
Agatha: Would you like give us a expres că se opresc din mișcare (mai puțin
presentation?  cele trei, care reprezintă publicul, acestea vor
(M. M. dezaprobă zâmbind).  privi desfășurarea scenei). Bineînțeles, fiecare
personaj se va opri din mișcare pe durata
Mi-aș dori să arătăm lumii întregi că suntem prezentării rolului, atunci când va reveni în locul
cei mai buni. Sunt convinsă că fără aportul de unde a plecat. Scena este deschisă de Agatha. 
domnului Sergio nu am fi aici, pentru acest lucru
dumnealui va fi arbitru.  Agatha: Să vedem ce au de spus investigatorii
(Sergio se ridică și intervine).  noștri. 
Sergio: Nu voi arbitra, doamnă, niciodată Agatha (către Poirot): Ce ați descoperit,
nimic, să lăsam acest public minunat să decidă! domnule Poirot? 
(Comandantul este anunțat de către Hércules: Multora li se pare stranie, absurdă
personajul 1, în șoaptă, despre producerea unui lumea în care trăim. Mie nu mi se pare. Însă
eveniment nefericit. Comandantul se ridică și acesta este unul din cazurile cele mai grozave
merge la Agatha cu chipiul în mână).  pe care le-am urmărit. Aflăm cu stupoare că
Comandantul: Cu stupoare anunț că a avut lucrurile sunt ascunse frecvent în familie, atât
loc o nenorocire. Ușa apartamentului familiei contesa, contelui, cât și contele, contesei.
Inghethrop a fost „silită” și casa de bijuterii, Familia tradițională engleză este în faliment și
forțată. Suntem nevoiți să rezolvăm acest caz se vor plăti polițe destul de severe. Cât privește
rușinos pentru nava pe care o conduc. Suspend cazul de față, putem spune că doamna contesă
această ședință minunată, ce a decurs impecabil este victima unui complot al soțului, care pur și
până în acest moment, ne revedem aici mâine, simplu a luat bijuteriile familiei cu scopul de a le
122
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6 Teatru

dărui slujnicei familiei, Dorcas, care este amanta am așteptat să vină ziua eliberării. Da, voiam
contelui.  divorțul, liber de orice obligație, vreau să trăiesc
(Vociferări, dezaprobări, fluierături venite de fericit, singur, fără bijuterii, fără bani, să-mi
la cele trei persoane ce reprezintă publicul). trăiesc libertatea fără să fiu constrâns. 
Personajele se opresc din mișcare.  Dorcas: Fray, nu pot să cred că m-ai mințit!
Poirot (se îndreaptă către contele Inghethrop, Te-am iubit atât de mult... 
dar se adresează grupului de personaje ce Contesa Inghethrop: Curvo, cum poți fi atât
reprezintă publicul): Mă scuzați, domnule conte, de mizerabilă? Te concediez, pleacă din casa
acestea sunt supozițiile mele. Dar nu puteți fi mea! 
acuzat de nimic, bijuteriile aparțin familiei, noi Dorcas: Și ce madame, crezi că eram fericită?
vom adăuga faptul că „nu există nici un cap de Aiurea, află că nu eram. Ete! Am să plec! 
acuzare și nu puteți fi acuzat, arestat, judecat Contele Inghethrop: Unde? 
sau condamnat. Vă mulțumesc!  (Hércules și Dorcas se întâlnesc în vecinătatea
(Hércules revine la locul lui).  locului unde este scris „Restaurant” și dispar de
Agatha: Vă mulțumim, domnule Poirot.  mână în „gaura de vierme”). 
Hércules: Eu plec!  Agatha: Să ne liniștim, domnilor și doamnelor,
Agatha: Unde?  nici o pierdere!
Hércules: Eu plec fără să mă întorc.  Da, domnule Conte, desigur, v-am desenat
(Personajele se pun în mișcare, apoi se precum spuneți, însă trebuie să recunoașteți că
opresc).  am avut și ceva imaginație. Îmi sunteți prieten
Agatha: Să vedem ce are de spus M. M.  atât dumneavoastră, cât și doamna contesă, pe
M. M.: Eu cred cu tărie în următoarea care o admir. 
variantă, experiența mi-a relevat aceste lucruri, După ce am avut o revelație mi-a venit ideea,
am un miros de copoi. Ceea ce am înțeles, la nu am vrut să fac rău nimănui, dar să vă descriu
casa de bijuterii au acces doar domnul conte pentru cei ce vor veni. 
și doamna contesă. Din neatenție doamna Contele Inghethrop: Mulțumesc, vă
contesă lasă seiful deschis și pleacă la întâlnirea mulțumim!
literară, singură. Domnul conte, care zăbovește Contesa Inghethrop: Mulțumesc, vă
încă în apartament, găsește seiful  deschis, ia mulțumim!
colierul, lasă ușa deschisă, dar forțează ușa (Miss Marple se întâlnește în vecinătatea
apartamentului, să pară un furt în toată regula, locului unde este scris „Restaurant” cu contele
din contră, pentru ca Dorcas, care este amantă, Inghethrop și dispar în „gaura de vierme”
să fie acuzată.  ținându-se de mână). 
(Vociferări, dezaprobări, fluierături de la   
grupul care reprezintă publicul).  Agatha: Domnule Sergio, cum rezolvăm
M. M. (către personajele care reprezintă acest mister? Cine are dreptate, domnul Poirot
publicul): Oricum, domnul conte nu poate fi sau M. M.? Nu mă descurc fără ei. 
acuzat de nimic, însă trebuie să-l întrebăm ce a Sergio: Sunt un simplu director de ziar,
făcut cu bijuteriile, unde le-a ascuns?  doamnă, nu cunosc, nu vreau și nu știu nimic,
Agatha: Mulțumim, M. M., pentru poziția să-l lăsăm pe domnul comandant, să vedem ce
dumneavoastră, să-l lăsam pe acuzat, pardon, spune. 
pe domnul conte să-și susțină apărarea.  (Comandantul este înștiințat de același
Contele Inghethrop: Ce pot să spun? Nu am personaj 1, în manieră discretă). 
vrut să fac aceste lucruri niciodată, recunosc că Comandantul: Domnilor și doamnelor,
Dorcas este amanta mea, dar nu aș provoca o organizăm această croazieră italiană spre
nenorocire. Scriitoarea a făcut din mine până Barcelona, „O navă de cărți spre Barcelona”, de
nu de mult un personaj „hulit” de toată lumea, câțiva ani împreună cu domnul director Sergio.
voia să mă sacrifice. Am trăit în umbră până Anul acesta am avut câțiva invitați de seamă
123
Teatru ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

din Anglia. Însă niciodată nu s-a întâmplat un pentru că oricum domnul conte va face acest
lucru asemănător. De fiecare dată discursurile lucru. Astfel cele două doamne hotărăsc să
scriitorilor m-au emoționat. Avem împreună cu arunce pisica în curtea domnului conte. 
domnul Sergio amintiri frumoase.  (Vociferări, dezaprobări, fluierături de la cele
Pentru că a apărut acest eveniment nefericit trei personaje ce reprezintă publicul). 
vreau să vă prezint și viziunea mea.  (Max se îndreaptă spre locul unde este scris
Nu am cunoscut-o pe doamna Agatha, „Restaurant” și dispare în „gaura de vierme”). 
personal, până la acest eveniment, credem în Comandantul (către Agatha): Nu vă supărați,
continuare că este o scriitoare deosebită și o ați încercat să testați vigilența oamenilor
doamnă de onoare. De asemenea, tot anul acesta dumneavoastră. Ce să schimbați?  Nu aveți ce
am cunoscut minunata familie Inghethrop. Ce să schimbați, până și dumneavoastră credeți că
pot spune eu? Noi, comandanții, trebuie să fim este pe moarte.  
modești, dar avem posibilitatea să aruncăm un Agatha: Nu, asta nu, este singura supoziție
cadavru în mare dacă pune în pericol siguranța falsă pe care o spuneți. 
pasagerilor, există posibilitatea să oficializăm Comandantul: Dumneavoastră sperați,
căsătorii, avem libertate totală când suntem pe de acum pe membrii navei Styles nu îi mai
mare pentru a restabili echilibrul.  interesează ce s-a întâmplat, nu s-a întâmplat
Nu sunt specialist în rezolvarea enigmelor, nimic ilegal. 
însă cred cu tărie în următoarea variantă: Comandantul (către cele trei persoane
Familia Inghethrop și doamna Agatha se ce reprezintă publicul): Așa, doamnă Agatha,
cunosc de foarte multă vreme. Într-adevăr, doamnă contesă Inghethrop, Sergio și stimați
doamna Agatha a trecut printr-un divorț care a oameni care ne urmăriți, viața este o farsă ce
marcat-o și nu are încredere în bărbați.  trebuie jucată până la capăt! Trăiască actorii,
(Vociferări, dezaprobări, fluierături de la cele dar haideți să ne împăcăm unul cu celălalt și să
trei personaje care reprezintă publicul).  mergem la barul din față, să ne distrăm și mâine
Max: Nu, asta nu este adevărat, este o să reluăm ședința literară din locul în care am
minciună, Agatha nu te lăsa călcată în picioare, lăsat-o astăzi! 
răspunde-i, spune ceva! (Cele trei personaje care reprezintă publicul
Comandantul: Este treaba dumneavoastră coboară și vin în cerc, personajele rămase se
ceea ce credeți sau nu, vă repet, sunt aici pentru a îmbrățișează). 
restabili echilibrul. Doamna contesă îi transmite    
doamnei Agatha că ia în considerare un divorț Cortina finală 

124
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

LINIȘTE ÎN ADÂNCURI
Sculptura: Mihai Jitaru

125
ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Cuprins

Editorial

Ovidiu Constantin Cornilă / 5

Studiu

Eugeniu Nistor / 8
Marian Nencescu / 14

Eseu

Etgard Bitel / 20
Adrian Grauenfels / 24

Portret

Claudia Motea / 28
Gheorghe Vințan / 30

Poezie

Carina A. Ienășel / 34
Cezar Viziniuck / 37
Daniel Luca / 41
Ella Poenaru / 43
Florica R. Cândea / 46
Gabriela Tantea / 48
Gina Luca / 50
Marin Beșcucă / 57
Mihaela Petrișor / 63
Mihai Jitaru / 65
Rely Schwartberg / 71
Vasile Avorniciței (postum) / 75
Violeta Andrei Stoicescu / 80

126
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL IV, NR. 6

Cronică

Adrian Lesenciuc / 83
Ciprian Apetrei / 86

Proză

Adina Lozinschi / 88
Dana Fodor Mateescu / 93
Daniela Gumann / 95
Liliana Toma / 98
Paul Gabor / 104
Veronica Balaj / 107
Evra Gart / 112

Interviu

Cristina Rhea / 115

Teatru

Evra Gart / 121

127
ANUL IV, NR. 6, CUVÂNT ROMÂNESC

Au publicat în acest număr:

Adina Lozinschi
Adrian Grauenfels
Adrian Lesenciuc
Carina A. Ienășel
Cezar Viziniuck
Ciprian Apetrei
Claudia Motea
Cristina Rhea
Dana Fodor Mateescu
Daniel Luca
Daniela Gumann
Ella Poenaru
Etgard Bitel
Eugeniu Nistor
Evra Gart
Florica R. Cândea
Gabriela Tantea
Gheorghe Vințan
Gina Luca
Liliana Toma
Marian Nencescu
Marin Beșcucă
Mihaela Petrișor
Mihai Jitaru
Ovidiu Constantin Cornilă
Paul Gabor
Rely Schwartzberg
Vasile Avorniciței
Veronica Balaj
Violeta Andrei Stoicescu

128