“Cărțile sunt asemenea unor fluturi.

De obicei stau cu aripile lipite, aşa cum se odihnesc

fluturii pe câte-o frunză, când își desfășoară trompa filiformă ca să soarbă apă dintr-un bob de
rouă. Când deschizi o carte, ea zboară. Şi tu odată cu ea, ca şi când ai călări pe gâtul cu pene
fine al unui fluture uriaş. Dar cartea nu are o singură pereche de aripi, ci sute, ca un semn că ea
te poate duce nu doar din floare-n floare în această lume glorioasă, ci în sute de lumi locuite.
Unele dintre ele seamănă mult cu cea în care trăim, altele sunt populate de fiinţe care nu ni se
arată decât în vise. Pe aripile fluturilor noştri de hârtie, asemenea unor solzişori ce irizează
lumina, sunt tatuaje ciudate, înscrise cu cerneală tipografică. A trebuit să mergem la şcoală ca
să le desluşim. Stând confortabil în spinarea mătăsoasă a marelui fluture, citim şi zburăm. Căci
fluturele nu se urneşte de pe frunza lui dacă nu-i inventăm aripile adevărate, care nu sunt de
hârtie, nici de cerneală, nici de cuvinte, ci de imagini, atingeri, mirosuri şi melodii. Pe toate ni
le imaginăm citind. Şi-atunci înţelegem că zborul, chiar dacă ne duce în lumi îndepărtate, se
petrece întotdeauna în noi înşine. Cărţile sunt fluturi cu care zburăm prin propria noastră minte,
sub bolta uriaşă a ţestei noastre.”
(Mircea Cărtărescu - A patra inimă, fragment din antologia Care-i faza cu cititul?, coord. de
Liviu Papadima, Editura ART)

“De obicei, a fi un autor des citat e un simptom al gloriei, o încununare. În literatura de

specialitate, numărul lucrărilor în care apari ca referinţă a devenit chiar un criteriu de
validitate ştiinţifică. Există o mare cantitate de site-uri care te introduc într-o junglă practic
infinită de „vorbe celebre“. S-ar zice că, dacă le citeşti, înţelegi tot: sunt ample compendii de
înţelepciune, care acoperă întreaga problematică a lumii şi adună laolaltă toată floarea
aforisticii, de la Platon la Valeriu Butulescu. Am cunoscut o mulţime de inşi care ţin în buzunar
caieţele dolofane pline de sentinţe solemne, bune de plasat în felurite conversaţii de salon. Alţii
răspund oricărei întrebări printr-o puzderie de citate bine memorate, ceea ce îi dispensează de
efortul şi răspunderea unei opinii personale. Citatul e un excelent auxiliar, atunci când vrei să
epatezi, să te legitimezi, să-ţi camuflezi lipsa de idei. Nu zic că, în sine, a practica citatul e
dezonorant. Dar e un fapt că, de multe ori, cel care citează nu are discernământul, civilizaţia,
adecvarea necesare pentru a se folosi decent de citat: ba mai mult, citează în aşa fel încât se
compromite nu numai pe sine, dar şi pe autorul – inocent – al citatului. În aceste condiţii, citatul
funcţionează ca o armă albă. Îşi ucide scurt şi sângeros sursa, lăsând să se înţeleagă că
celebrităţile lumii sunt o adunătură de caraghioşi, de maeştri ai platitudinii.”
(“Citatul ca armă albă”, in “Dilema veche”, nr. 337, 29 iulie - 4 august 2010)