TEHNOLOGIA PRODUSELOR APICOLE

TEHNOLOGIA PRODUSELOR APICOLE

I. IMPORTANȚA CREȘTERII ALBINELOR

Apicultura este știința care are ca obiect de studiu biologia și tehnologia creșterii
albinelor, în scopul obținerii de produse apicole și a polenizării plantelor agricole.
În țara noastră, creșterea albinelor este una din cele mai vechi îndeletniciri ale
populației și s-a dezvoltat pe aceste meleaguri în condiții naturale deosebit de
favorabile asigurate de situarea țării în spațiul carpato-danubian, ținut cu condiții de
excepție privind clima, relieful și vegetația care au determinat an de an dezvoltarea
familiilor de albine și obținerea, în decursul mileniilor, a unor însemnate producții
apicole.
Ca urmare a particularităților biologice pe care le posedă, albinele melifere se
deosebesc de alte viețuitoare îngrijite și exploatate de oameni. Datorită modului de viața,
se situează printre insectele sociale cele mai evoluate întrucât își desfășoară activitatea
după normele biologice care le caracterizează, conviețuind în familii formate dintr-un
număr mare de indivizi care prin modul de organizare și autoreglare pot să mențină
unitatea cuibului. Cea mai importantă particularitate biologică a albinelor este însă aceea
legata de aptitudinea de acumulare a rezervelor de hrană peste necesarul de consum al
familiei.
În condițiile naturale de astăzi, în buna măsură modificate de practicarea
agriculturii și, în special, de chimizarea acesteia, îngrijirea familiilor de albine impune
măsuri și tehnologii care se înscriu pe coordonate noi deosebit de importante determinate
de necesitatea asigurării de către om a condițiilor pe care nu de mult le oferea natura
pentru dezvoltarea familiilor de albine.
Astfel, pe măsura reducerii resurselor naturale de cules, ca urmare a defrișării
pădurilor și fânețelor, pentru punerea în valoare a terenurilor necesare agriculturii având
consecință scăderea producțiilor apicole, a apărut din ce în ce mai necesară intervenția
omului în vederea îngrijirii albinelor pentru realizarea de familii puternice capabile să
supraviețuiască noilor condiții de cules și să obțină producții apicole sporite.
 Amplasarea familiilor de albine pe vetre de stupină situate în apropierea unor
masive cu plante melifere, cu secreție de nectar abundentă, care sa poată fi valorificate
încă de la începutul primăverii asigură, în bună măsură, obținerea de recolte de miere și
menținerea unui echilibru biologic favorabil vietuirii albinelor.
În prezent, prin tehnologii speciale, apicultorul poate pregăti familiile de albine
pentru valorificarea culesurilor de primăvară, menținerea acestora în stare activă în
perioada de vară, creșterea de albine tinere și asigurarea rezervelor de hrană de calitate în
sezonul de toamnă pentru buna organizare a iernării albinelor. Toate acestea sunt etape
deosebit de importante în ingrijirea familiilor pentru satisfacerea condițiilor necesare
pregătirii albinelor în vederea valorificării superioare a resurselor melifere din flora
spontană și cultivată.
De asemenea, adăpostirea și întreținerea familiilor de albine în diferite sisteme de
stupi cu volum reglabil care sa permită dezvoltarea în cursul anului de unităti biologice
puternice cu spații suficiente pentru depozitarea culesurilor de nectar acumulate,
constituie un factor important pentru obținerea unor producții mari de miere necesare atât
albinelor cât și producătorilor apicoli.
Întreținerea diferențiată a familiilor de albine potrivit condițiilor pe care le oferă
zonele bioapicole din țara noastră are, de asemenea, o importanță deosebită în economia
apicolă întrucât asigură, pentru fiecare tip de cules, o metodologie specifică de întreținere
a albinelor ce diferă în mare masură, ca perioada de timp și tehnică de lucru, la
stupinele amplasate în zona de stepă față de stupinele situate în zona colinară sau de
munte.
Pentru sporirea producției apicole în zonele în care dezvoltarea familiilor de
albine nu se corelează cu inflorirea plantelor melifere ce asigură realizarea principalelor
culesuri de nectar din zonă, un rol important în corectarea acestei situații îl are
practicarea tuturor procedeelor de întreținere a albinelor menite să asigure dezvoltarea
familiilor potrivit cu evoluția resurselor melifere în vederea valorificării în cele mai bune
condiții a culesului de nectar din zona respectivă.
Cunoașterea evoluției de-a lungul mileniilor și aplicarea corectă în producție a
tehnologiilor de creștere și întreținere a familiilor de albine reprezintă unul din factorii
principali care pot asigura dezvoltarea acestora în scopul valorificării culesurilor și
realizării de produse apicole conform resurselor melifere existente și potențialului
productiv al albinelor autohtone.
Apicultura, veche îndeletnicire a multor locuitori de pe aceste meleaguri,
reprezintă una din cele mai rentabile activități, dacă este științific fundamentată.
Din cele mai vechi timpuri apariția albinelor - în cadrul unor complexe și
complicate procese evolutive - a însemnat, fără îndoială, dobândirea acelui rol pe care-l
au și astăzi și anume de agenți polenizatori ai plantelor ce acopereau ecosistemele zonale
și continentale. Marea răspândire pe care o cunosc în prezent rasele de albine denotă o
accentuată capacitate de adaptare a acestor insecte la cele mai variate condiții de
relief, climă și vegetație.
O privire retrospectivă asupra istoriei omenirii evidențiază că omul s-a legat de
albină din cele mai vechi timpuri când el era un culegator de miere și încă nu creștea
albine lângă adăpostul lui. Prezente ale acestor culegători de miere se mai întâlnesc și
astăzi în societățile umane mai puțin evoluate, ca de pildă în zone din Asia sau Africa.
Este de observat că în cadrul istoriei creșterii animalelor, albinele se constituie ca
una dintre primele viețuitoare pe care omul și le-a apropiat pentru a obține prețioasele
produse, mierea și ceara. De aceea nu este deloc greșit când se afirmă că istoria omenirii
se întrepatrunde organic cu istoria apiculturii. Suficiente date istorice, arheologice,
lingvistice, etnografice si folclorice atestă cu prisosință o asemenea întrepatrundere de-
a lungul mileniilor și până în zilele noastre.
Chiar dacă, în comparație cu alte specii, albina, datorită particularităților ei
biologice, prezintă un foarte puternic caracter conservator în sensul că intervenția omului
în viața și activitatea ei nu se poate petrece decât în acord cu instinctele speciei, solid
consolidate genetic, totuși putem remarca interesul și preocuparea omului de a cunoaște,
crește și valorifica aceasta specie.
Inițial, apicultura primitivă a avut ca obiectiv obținerea de miere în mod
constant și în cantitate mai mare. Odată intrată în îndeletnicirile omului, apicultura s-a
dezvoltat continuu, ajungând astăzi la stadiul de dezvoltare intensivă cu înalt potențial
productiv. Ca urmare, datorită particularităților biologice specifice, albinele furnizează
omului importante produse, precum: mierea, ceara, polenul, propolisul, lăptișorul de
matcă, veninul și apilarnilul.
 Deși, produsele apicole ocupă astăzi un loc relativ redus în alimentație, în
dietetică și în terapeutică, ele sunt apreciate ca deosebit de valoroase și ca atare sunt tot
mai mult solicitate. Locul relativ redus se referă în exclusivitate la aspectul cantitativ,
deoarece fondul național și universal este limitat și el nu poate satisface în totalitate
cerințele. Astăzi omul își îndreaptă tot mai mult atenția asupra produselor primare
autentice, așa cum sunt oferite de natură, încercând să limiteze, cel puțin în domeniul
sănătății (alimentație, dietetică, terapeutică), asaltul produselor de sinteză. La baza acestei
orientări stau rezultatele cercetărilor științifice din ce în ce mai profunde și mai complexe.
Condiția de bază a produselor naturale, deci și a produselor apicole, este aceea ca
ele să fie obținute, condiționate și conservate astfel încât să-și păstreze în totalitate
însușirile naturale inițiale.
Dacă acceptăm că albinele constituie un element important de echilibru ecologic
atunci, ocrotirea, protejarea și creșterea lor conform unor tehnologii moderne și eficiente
constituie un postulat ce nu mai trebuie demonstrat.
Datorită particularităților pe care le prezintă, creșterea albinelor are un important
rol social fiind o îndeletnicire care, pe lângă realizarea unor venituri materiale, asigură
posibilitatea ca cei ce îndrăgesc albinele să petreacă timpul liber în natură, condiții pe
care alte foarte puține preocupări le pot oferi. Un rol social de mare importanță este și
ocuparea forței de muncă care condiționează și prelucrează produsele apicole, asigurând,
pe baza acestor produse, fabricarea unor preparate destinate consumului larg ca și rețeaua
comercială prin care aceste preparate se desfac la populație. De asemenea, nu trebuie
neglijat nici rolul social care derivă din valoarea alimentară, bioenergizantă și medicală a
produselor apicole utilizate în apiterapie.
Sintetizând rolul și importanța albinelor în economie și viața oamenilor trebuie să
precizăm că apicultura este înainte de toate o importanta ramură a agriculturii care
prezintă interes atât din punct de vedere economic și social pentru produsele directe ce se
obțin de pe urma creșterii lor, cât și ecologic ca urmare a polenizării plantelor entomofile
în urma careia se realizează rezervele de hrană pentru existența albinelor, păsărilor și
mamiferelor, precum și a semințelor cu un rol cheie în perpetuarea și supraviețuirea
plantelor.
 II. STUPII ȘI PRINCIPALELE ECHIPAMENTE APICOLE

Inventarul apicol cuprinde totalitatea uneltelor, obiectelor și constructiilor apicole

care aparțin și reprezintă întreaga dotare a unei exploatări apicole.
Inventarul apicol reprezintă totalitatea uneltelor necesare efectuării unor anumite
lucrări apicole sau pentru asigurarea procesului de lucru într-un domeniu de activitate cum
ar fi: adăposturi pentru familiile de albine (stupi), echipament pentru protecția
apicultorului, unelte pentru lucrări în stupină, extracția și condiționarea produselor apicole,
creșterea mătcilor și construcții apicole.
Adăposturi pentru familiile de albine (stupii)
În mod natural, albinele își clădesc adăpostul în scorburi de copaci, crăpături de
stânci, precum și în diferite locuri ferite de intemperii. Cum în adăposturile naturale și
în stupii primitivi fagurii construiți de albine erau ficși și nu permiteau intervenția
omului, ingeniozitatea apicultorilor a condus ulterior la realizarea stupilor cu rame
mobile. Stupul de astăzi este rezultatul sintezei și observațiilor efectuate în cursul
anilor de generații întregi de crescători de albine.
Stupul este cel mai important echipament apicol cu rol de adăpost pentru familia
de albine, fiind necesar pentru dezvoltarea acestora, depozitarea rezervelor de hrană,
realizarea recoltei, dar şi pentru transportul în vederea valorificării culesurilor de
producţie.
Principalele tipuri de stupi utilizate în România au la bază o serie de diferenţe
constructive care sunt în special legate de dimensiunile ramei folosite şi de sistemul de
stupărit, fiind extensiv descrise în literatura de specialitate.
Soluțiile constructive adaptate pentru realizarea diferitelor tipuri de stupi sunt
multiple, putându-se însă despride două orientări distincte:
- stupi în care dezvoltarea familiei de albine și a cuibului se face pe plan vertical,
purtând astfel denumirea de stupi verticali;
- stupi în care dezvoltarea familiei și a cuibului se face pe plan orizontal,
încadrându-se astfel în categoria stupilor orizontali.
Indiferent de tipul stupului - vertical sau orizontal - acesta trebuie să asigure
următoarele condiții:
 - stupul trebuie să se caracterizeze prin simplitate în construcţie, pentru a fi uşor
de mânuit şi transportat;
- stupul va avea o capacitate necesară dezvoltării familiei de albine în perioadele
de vârf din lunile mai-iunie, pentru depozitarea rezervelor de hrană (miere şi păstură) şi
pentru depozitarea recoltei;
- elementele stupului trebuie să permită dezvoltarea şi menţinerea condiţiilor de
microclimat necesare cuibului, atât în perioada de iernare cât şi în perioada de maximă
dezvoltare.
Urmare observațiilor și cercetărilor efectuate, precum și a faptului că apicultura
modernă cere restrângerea la minim atât a numarului de tipuri și modele de stupi, cât și a
dimensiunii ramelor spre a ușura circulația materialului biologic, asigurându-se totodată
condițiile optime pentru producerea de stupi și înlocuirea elementelor de stupi, precum și
a celorlalte utilaje apicole aferente s-a trecut la tipizarea stupilor si principalelor unelte
folosite în apicultură.
În acest scop au fost tipizați și standardizați stupii sistematici ce se
confecționează în România. Astfel, în prezent deosebim tipurile de stupi prezentați în
tabelul 1.
Tabelul 1
Tipurile de stupi

Tipul de Denumirea stupului Numărul de corpuri și rame

stup
Vertical Stup multietajat trei corpuri cu 10 rame fiecare de 435x230 mm
STAS NR. 8128/77 pentu cuib și recoltă, la cerere și un magazin cu 10
rame de 435x162 mm.
Vertical Stup vertical cu un corp un corp cu 10 rame de 435x300 mm pentru cuib si
și magazin un magazin cu 10 rame de 435x162 mm
STAS NR. 11383/80
Orizontal Stup-orizontal un corp cu 20 rame de 435x300 mm
STAS NR. 4170/76

Odată cu standardizarea stupilor au fost standardizate și ramele acestora, în

sensul că ramele de cuib ale stupului vertical cu un corp și magazin și ale celui orizontal
sunt identice având dimensiunile exterioare de 435x300 mm, iar cele interioare de
415x270 mm și o suprafață a fagurelui în ramă de 112.050 mmp. Rama de cuib a
stupului multietajat are dimensiunile exterioare de 435x230 mm, iar cele interioare de
415x202 mm și o suprafață a fagurelui în ramă de 83.830 mmp.
În ceea ce privește ramele de magazin, acestea sunt, de asemenea, identice la
stupul multietajat și la stupul vertical cu un corp și magazin, având dimensiunile exterioare
de 435x162 mm, dimensiunile interioare de 415x134 mm și o suprafata a fagurelui în ramă
de 55.610 mmp.
În România se recomandă folosirea stupilor verticali, aceștia permitând
practicarea unei apiculturi moderne, precum și obținerea de miere pe sortimente distincte
de floră și calitate. Este cel mai practicat sistem la ora actuală, datorită avantajelor
acestuia ce ţin în special de manevrarea stupilor pentru transportul acestora în
valorificarea culesurilor (pastoral). Sistemul vertical valorifică capacitatea abinelor de a
se dezvolta şi de a-şi forma rezerve mai uşor pe verticală decât pe orizontală. Avantajul
utilizării sistemului vertical de stupi pe 10 rame constă şi în faptul că magazinele şi
corpurile de producţie sunt interschimbabile între cele două tipuri de stupi (Dadant şi
ME). Părţile componente ale stupilor verticali sunt detaşabile şi se asamblează în funcţie
de necesităţi, rezultând astfel un volum variabil în funcţie de nivelul de dezvoltare a
familiei de albine.
Stupul multietajat este conceput după stupul Langstroth si Rooth, fiind însă
îmbunătățit și adaptat condițiilor specifice ale apiculturii din țara noastră. Face parte din
categoria stupilor verticali de mare capacitate. Practic volumul stupului poate fi mărit prin
suprapunerea de noi corpuri. Stupul este format din trei corpuri cu dimensiuni identice ce
se suprapun, fiecare corp având câte 10 rame.
Părțile componente ale stupului sunt: fundul stupului, trei corpuri, rama hrănitor
cu hrănitorul interior, rama de ventilație, podișorul despărțitor, podișorul propriu-zis,
capacul telescopic, tijele de fixare, blocul de urdiniș si închizătorul de urdiniș.
Dimensiunile exterioare ale corpurilor sunt 490x420x245 mm, iar cele interioare
de 450x380x245 mm, avand un volum util de 0,126 m3 sau 126 litri. Grosimea tuturor
peretilor este de 20 mm. Pereții din față și spate ai corpurilor sunt prevăzuți în partea de
sus din interior cu câte un falț de 17 mm înălțime și 10 mm adâncime pentru sprijinirea
umerașelor ramelor. Pereții laterali sunt străpunși pe toată înălțimea de un orificiu cu
diametrul de 10 mm prin care glisează tija de fixare a corpurilor în timpul transportului.
 În exterior, pe partea din față și din spate, sunt prevazute două scobituri în formă
de scoică cu o adâncime de 10 mm care servesc ca mânere. Corpurile cât și toate piesele
componente (fund, capac, podișor) nu au falț. Prin așezarea primului corp pe fundul
stupului se formează urdinișul ce are o lungime de 380 mm ți o înălțime de 20 mm.
Urdinișul este prevazut cu un bloc reductor cu două deschideri respectiv, una mai
mare de 158x9 mm, iar a doua mai mică de 50x9 mm. Ramele, câte 10 de fiecare
corp sunt identice având dimensiunile exterioare de 435x230 mm, iar lumina interioară
de 415x202 mm.
Podișorul propriu-zis este format dintr-o ramă exterioară cu lațimea de 30 mm și
grosimea de 15 mm având în interior platforma podișorului formată din scândurele de
10 mm grosime și fixate în nut. Podișorul, pe o parte prezintă o suprafata plană, iar pe
cealaltă are un refugiu (spatiu) de 5 mm fiind astfel reversibil, dupa necesități. Pe partea
mai înaltă a podișorului, pe una din laturile sale scurte este prevazuta o scobitură
de 50x5mm asigurînd astfel, în timpul iernii, o bună aerisire a cuibului. Podișorul
despărțitor (Snellgrove) se aseamană cu podisorul propriu-zis deosebindu-se de acesta
prin faptul că rama ce încadrează platforma podișorului este de 30x30 mm având
prevăzute urdinișuri pe ambele părți cât și pe cele trei laturi ale ramei, totalizând 6
urdinișuri suprapuse. Înălțimea urdinișurilor este de 5 mm, partea exterioară a acestora
fiind de 50 mm, iar cea interioara de 40 mm.
Hrănitorul se compune dintr-un cadru de lemn și o tavă metalică, prevazută în
interior cu un grătar plutitor din lemn. Pe pereții interiori ai ramei hrănitorului, în două
scobituri, se fixeaza două leațuri de lemn de 15x400x300 mm ce au rolul de a susține tava
metalică a hrănitorului. Dimensiunile tăvii sunt de 384x375x45 mm, aceasta fiind
confectionată din tablă galvanizată (zincată). Hrănitorul are o capacitate de circa 6 litri.
Rama de ventilație se compune dintr-o ramă cu înălțimea de 20 mm peste care
se fixează plasa de sârmă cu ochiuri de 2-2,5 mm. Rama de ventilație se prinde de părțile
laterale de doua bare de lemn de 550x50x30 mm. Pe aceste bare se sprijină capacul
stupului.
Capacul este telescopic având suprafața superioară plană. Rama laterală a
capacului are grosimea de 20 mm și înălțimea de 91 mm. Dimensiunile exterioare ale
capacului sunt 534x463 mm și înălțimea de 101 mm.
 Pentru fixarea părților componente ale stupului, în vederea transportului, acesta
este prevazut cu două tije de oțel cu diametrul de 6-8 mm și o lungime de 991 mm.
Partea superioară a tijei este filetată pe o lungime de 70 mm și prevazută cu o piuliță,
tip fluture, ce se poate înșuruba. Partea inferioară a tijei are un orificiu cu diametrul de
3,3 mm pentru introducerea unui știft de fixare.
Stupul vertical cu corp si magazin este un stup de capacitate mare, volumul
putând fi mărit prin adaugarea sau scoaterea de magazine. Grosimea tuturor pereților
stupului cât și ai magazinului este de 20 mm.
Atât corpul stupului, cât și magazinul (catul de recoltă) sunt prevăzute cu câte 10
rame cu dimensiunile exterioare de 435x300 mm pentru cuib și de 435x162 mm pentru
cat. Stupul cu două magazine are un volum util de 0,084 m3 sau 84 litri.
Acest tip de stup, datorită dimensiunilor asemănătoare cu ale stupului multietajat,
permite utilizarea de elemente de la acesta cum sunt: fundul, magazinul, rama de
ventilație, rama hrănitor și hrănitorul, podișorul, rama separatoare roi, dispozitivul de
împachetare, blocul de urdiniș, etc.
Prin folosirea magazinelor, stupul permite realizarea de miere în secțiuni cât
și pe sortimente de floră si calitate.
După caz, în funcţie de tehnologiile utilizate, stupul mai poate fi echipat cu:
- podişor prevăzut cu izgonitor de albine;
- gratia pentru izolarea mătcii, cunoscută ca şi gratia Hanneman;
- rama cadru pentru tava hrănitor, sau alte tipuri de hrănitoare; fundul de stup
antivarroa (denumit şi soclul antivarroa), prevăzut cu plasă metalică (pentru ventilaţie) şi
cu tăviţă pentru colectarea acarienilor varroa căzuți.
Stupul orizontal prezintă avantajul unei bune capacităţi pentru dezvoltarea
familiei de albine cu o singură matcă şi cu familie ajutătoare, fiind astfel pretabil mai ales
pentru stupăritul staţionar. Corpul are forma paralelipipedică, pereții fiind groși de 24 mm.
Dimensiunile exterioare ale corpului sunt de 516x828x400 mm, iar cele interioare
de 450x780x380 mm, avînd un volum util de 0,116 m3 sau 116 litri. Peretele frontal are,
în partea sa inferioară, două urdinișuri înalte de 20 mm, unul avînd o lungime de 300
mm, iar celalălt de 150 mm. Fundul stupului este fix fiind întărit pe partea
posterioară cu două bare transversale cu secțiunea de 50x30 mm și o lungime de
516 mm. Capacul este rabatabil îmbrăcând marginea superioară a corpului pe 20 mm
sprijinindu-se pe brâul corpului.
Partea superioară a capacului este plană, iar cele două părți laterale au prevăzute
două deschideri longitudinale, lungi de 380 mm și înalte de 30 mm având rolul de a
asigura ventilația. În interiorul capacului, pe părțile sale laterale, se află câte o plasă de
sârmă asezată oblic fiind fixată cu o stinghie asigurându-se astfel ventilația pe timpul
transportului. Capacul este fixat de corp cu ajutorul a două balamale.Dimensiunile
exterioare ale capacului sunt de 917x605x110 mm.
In afara ramelor, stupul orizontal este prevăzut și cu două diafragme și 6
scândurele de podișor. Ramele, în număr de 20 au dimensiunile exterioare de 435x300 m,
iar cele interioare de 415x270 mm.
Diafragmele, în număr de două, una etanșă pe toate părțile formând diafragma
separatoare, iar a doua mai scurtă ân partea inferioară cu 20 mm ce permit albinelor
accesul dintr-o parte în alta.
Scândurelele de podișor au dimensiuni de 484x130x10 mm, spațiul format între
podișor și capacul stupului folosind pentru refugiul albinelor în timpul transportului sau
pentru introducerea pernițelor necesare protejării căldurii cuibului pe timpul iernii.
Pentru transport, ramele sunt fixate cu ajutorul dispozitivului de fixare al acestora
care este alcîtuit dintr-o bară de fixare cu secțiunea de 50x40 mm și lungimea de 778 mm
și două stinghii cu secțiunea de 10x10 mm.
Echipamente apicole
În afara stupilor există o gamă variată de alte unelte necesare efectuării diferitelor
lucrări în stupină, care se împart în diferite grupe, în raport de activitatea ce o
desfășurăm cu ajutorul lor.
Echipament pentru protectia apicultorului
Din echipamentul de protecție al apicultorului fac parte: masca apicolă, salopeta,
halatul, șortul și mănușile apicole.
Masca apicolă, protejează capul, fața și, în special, ochii de ințepăturile albinelor.
Măstile apicole se realizează din materiale diverse, avînd totodată și forme diferite.
Salopeta si halatul apicol, fac parte din echipamentul de protecție și de lucru al
apicultorului. Salopeta se confecționeaza dintr-o singură piesă din doc, închisă la gât, la
mâini și picioare pentru a nu permite pătrunderea albinelor. Halatul se confecționeaza din
pânză, mânecile fiind strânse cu ajutorul unui elastic. Atât salopeta, cât și halatul sunt
prevazute cu buzunare și sunt confecționate din materiale de culoare deschisă.
Șortul apicol, se foloseste, în special, la executarea unor anumite lucrări în
stupina, având rolul de protecție a îmbrăcăminții. Se confecționează din p.v.c. pe suport
textil.
Mănușile apicole sunt fabricate d i n cauciuc subțire sau piele având cinci
degete.
Unelte pentru lucrări în stupină
Utilajul pentru mânuirea și îngrijirea familiilor de albine este foarte variat și se
compune din obiectele de inventar necesare executării la un nivel corespunzător a lucrărilor
curente din stupină.
Rolul utilajului respectiv este de a ușura munca apicultorului și a-i da posibilitatea
să execute ingrijirea familiilor de albine în conformitate cu normele tehnice de deservire.
În acest scop sunt folosite: afumătorul apicol, dalta apicolă, peria, scaunul apicol, lădița
pentru transportat rame, roinița, căruciorul apicol, gratiile de urdiniș, adăpătorul, cântarul
de control, dulapul pentru pastrarea fagurilor și altele. Din aceasta suită de unelte și
utilaje apicole le vom descrie pe cele mai importante.
Afumătorul apicol prezintă o gamă variată de tipuri și dimensiuni. Indiferent de
tipul de afumător, acesta se compune dintr-un recipient în care se arde material care
produce mult fum, precum și cu un sistem de foale cu ajutorul cărora se pompează în
partea inferioară a recipientului aer peste materialul fumigen. Fumul rezultat
este eliminat printr-un orificiu amplasat în partea superioară a afumătorului. În raport
cu cantitatea de aer pompat rezultă o cantitate mai mare sau mai mică de fum.
Ca material fumigen se recomandă folosirea cu succes a putregaiului de lemn și în
special de salcie, iască, coceni de porumb, scoarță de copac, conuri de brad etc., toate
acestea dând un fum rece și de culoare albă.
Dalta apicolă este realizată dintr-o bucată de platbanda de oțel cu o lungime de
190 mm și o grosime de 5 mm. La unul din capete dalta prezintă o curbură în unghi drept
pe o lungime de 20 mm. Lățimea dălții variază de la 25 mm la mijlocul acesteia la 35
mm la ambele capete. Mai există o serie de alte modele de dălți apicole a căror mânuire
este identică cu cea a modelelor descrise.
Scărarul sau ridicătorul de rame este format dintr-o lamă de oțel zimțată cu
vârful curbat, fiind folosită la desprinderea și ridicarea ramelor din stup.
Peria apicolă se foloseste pentru îndepărtarea albinelor de pe faguri și pereții
stupului.
Scaunul apicol are forma unui taburet de 40-50 cm înălțime și este prevăzut cu 2-
3 compartimente pentru scule și materiale. Are rolul atât de scaun, cât și de lădiță pentru
transportul sculelor apicole necesare lucrărilor în stupină.
Lada de lucru se folosește pentru protecția ramelor scoase din stup având
capacitatea pentru 5-6 rame, înălțimea acesteia variind în raport cu dimensiunea ramelor
existente în stupină.
Unelte pentru extracția și condiționarea produselor apicole
Alt inventar apicol specific se referă la realizarea celorlalte produse apicole
(miere, polen, păstură, ceară, propolis, lăptişor de matcă, venin de albine și apilarnil),
fiind descris în secţiunea referitoare la producţia acestora.
Uneltele folosite pentru extracția și condiționarea produselor apicole sunt, de
asemenea, foarte variate și se utilizează în funcție de mărimea stupinei și a producției ce
se realizează cantitativ și sortimental.
 III. FLUXUL TEHNOLOGIC AL CREȘTERII ȘI ÎNTREȚINERII
FAMILIILOR DE ALBINE

Pentru valorificarea potenţialului productiv al familiilor de albine sunt necesare,

de-a lungul anului, o serie de lucrări specifice care să asigure dezvoltarea optimǎ a
acestora în perioada culesurilor principale, care în general, în ţara noastră, se desfăşoară
în perioada aprilie-septembrie. Este important de menţionat că pregǎtirea sezonului de
producţie se realizează încǎ de la sfârşitul verii precedente (iulie-august), perioadă în care
începe anul apicol, adică perioada când începe creşterea albinei de iernare de care
depinde dezvoltarea în primăvară şi deci performanţa în sezonul de producţie urmǎtor.
De-a lungul anului apicol se disting o serie de perioade specifice de care
apicultorul trebuie ţină seama în activitatea de management a stupinelor (fermelor apicole,
exploataţiilor apicole), pentru buna dezvoltare a familiilor de albine şi obţinerea
producţiilor vizate. Perioadele vizate sunt trecute cu aproximaţie în ceea ce priveşte
intervalul de luni calendaristice, existând o serie de fluctuaţii, în principal în funcţie de
climă şi puterea familiilor de albine la momentul dat.
1. Perioada de creştere a albinelor de iernare (august-septembrie)
De această perioadă depinde succesul iernării propriu-zise a familiilor de albine,
dezvoltarea optimă în primăvară şi valorificarea culesurilor în sezonul următor.
În această perioadă are loc creşterea generaţiilor de albine cu corp gras dezvoltat,
pregătite să reziste mai multe luni în perioada sezonului rece şi să reia în primăvară ciclul
de dezvoltare a familiei de albine. Scopul acestor lucrări este ca la intrarea în iarnă,
familia de albine sa aibă aprox. 1,5 -2 kg de albine, cca 15-20 kg de miere de bună
calitate în faguri şi minim 0,5 kg rezerve de păstură.
Măsuri de luat:
- asigurarea cu mătci de bună calitate (schimbarea mătcilor, mai ales a celor mai
bătrâne de doi ani);
- pregătirea rezervelor de hrană sub aspect cantitativ, dar şi calitativ. Se va recolta
doar surplusul de miere, astfel încât să lăsăm suficiente provizii pentru iernare. În
sistemul de întreţinere în stupi verticali se recoltează mierea din magazine/corpuri de
producţie şi se lasă mierea în cantitatea necesară în corpul de bază (cuib) pentru iernare;
 - se evita lăsarea rezervelor cu miere de mană pentru iernare, care, prin conţinutul
ridicat în săruri minerale, măreşte cantitatea de excremente care se acumulează în rect de-
a lungul iernii, producând diaree şi favorizând apariţia nosemozei. Înlocuirea acestei
mieri, dacă rezultă din ultimul cules, trebuie să înceapă la sfârşitul lunii iulie şi să se
încheie în prima decadă a lunii august;
- efectuarea de hrăniri de completare când nu există rezerve suficiente de hrană
(lunile august - septembrie): în lipsa polenului în natură sau a rezervelor de păstură se
administrează turte proteice pentru dezvoltarea corespunzǎtoare a corpului gras la
albinele de iernare; când timpul permite acest lucru, în funcţie şi de hrana existentă în
natură, se pot efectua o serie de hrăniri de stimulare (0,5-1 kg sirop/familie de
albine/săptămână) pentru ca matca să continue ponta şi să obţinem un număr cât mai
mare de albine de iernare capabile să supravieţuiască pe timp de iarnă; totodatǎ este bine,
pe cât posibil, să se asigure atât culesuri naturale de nectar cât şi de polen, pentru a
diminua consumul de rezerve şi a asigura dezvoltarea normală a familiei de albine şi
pregǎtirea pentru iernare;
- asigurarea unui cuib proporţionat, bine organizat, cu coroane bine formate de
miere, cu faguri de calitate, mai închişi la culoare pentru iernare (nu mai vechi de 3 ani),
deoarece păstrează mai bine căldura în cuib. Trebuie avut în vedere ca ghemul să se
formeze în partea inferioară a corpului, iar deasupra şi în lateral să existe suficiente
rezerve de miere, de obicei pe una din părţile laterale ale stupului;
- unificarea familiilor de albine mai slabe sau ajutarea unora cu rezerve de la alte
familii sănătoase;
- asigurarea căldurii în cuib (când în general temperatura pe timp de noapte scade)
prin lucrări de strâmtorare a cuibului pe fagurii cu populaţie de albine şi hrana aferentă;
- efectuarea din timp a tratamentelor împotriva varroozei (Varroa destructor)
conform metodelor de tratament autorizate.
2. Perioada de iernare cuprinde perioada repaosului de iarnă și perioada
înlocuirii albinelor de iernare (octombrie-februarie)
În condiţiile ţării noastre, perioada de iernare cuprinde perioada de timp de la
formarea ghemului de iernare şi până la revizia de fond în primăvară.
Apicultorul trebuie să aibă în vedere:
 - depăşirea perioadei de iarnă în condiţii cât mai bune, cu o mortalitate situată în
limite normale, atât la nivelul stupinei (0-10%) cât si la nivel de familie;
- înlocuirea albinei de iernare şi o bună dezvoltare timpurie în primăvară în
scopul valorificării primelor culesuri, în special a culesului de salcâm.
Măsuri de luat:
- strâmtorarea cuibului pe necesarul de rame şi rezerve cu ajutorul diafragmei prin
strângerea cuibului numai pe ramele ocupate de ghemul de iernare care asigură creşterea
rapidă a populaţiei în primǎvară;
- împachetarea (izolaţia) cuibului şi asigurarea unei bune ventilaţii;
- alegerea unei vetre însorite, fără curenţi sau vânturi puternice, este foarte
importantă pentru iernarea albinelor, iar poziţia stupului se face astfel încât sa capteze
maximum de caldură solară;
- asigurarea liniştei în stupină, prevenind zgomotul produs de păsari, animale,
trepidaţiile datorate mijloacelor de transport, etc.;
- vatra stupinei va fi curăţată în cazul căderilor mari de zăpadă, desemenea şi
scândurelele de zbor vor fi curăţate de zăpadă, pentru evitarea formării de gheaţă la
urdiniş şi implicit a obturării ventilaţiei stupului;
- controlul iernării - prin foaia de control (pusă pe fundul stupului) şi prin control
auditiv cu ajutorul unui tub de cauciuc (ascultarea zumzetului specific care oferă indicii
despre starea acestora);
- administrarea deasupra ramelor de turte (paste) energetice în cazul insuficienţei
hranei. Administrarea de turte energo-proteice, care să stimuleze dezvoltarea familiei de
albinei poate fi facută spre sfârşitul lunii februarie, numai după ce albinele au făcut un
zbor de curăţire şi când există posibilitatea ca zborul de curăţire sa se repete peste 2-3
săptămâni;
- evaluarea mortalităţilor se realizează la primul control în primăvară când se
notează de obicei următoarele: mărimea familiei de albine (intervale de albine); prezenţa
mătcii şi pontei acesteia; suprafaţa de puiet; rezerve de hrană; cantitatea de albină moartă
pe fundul stupului; prezenţa semnelor de boală;
 - înlesnirea efectuării zborurilor de curăţire în zilele călduroase (peste 12°C),
pentru eliminarea conţinutului fecalelor din rect şi prevenirea îmbolnăvirilor care se
manifestă cu diaree;
3. Perioada de dezvoltare în primăvară (martie-mai)
Începând cu luna martie este necesară intervenţia apicultorului prin mai multe
verificări ale stării acestora, prin revizia sumară de primăvară şi revizia de fond.
Revizia sumară de primăvară are ca scop verificarea stării familiilor la ieşirea din
iarnă şi de a îndrepta situaţiile anormale care pot pune viaţa familiei de albine în pericol.
Acest control se efectuează într-o zi însorită din luna martie, care sa permită
deschiderea stupului, aprecierea puterii familiei de albine, prezenţa mătcii în funcţie de
prezenţa puietului căpăcit şi necăpăcit, aprecierea rezervelor de hrană şi a dispunerii
acestora, dar şi aprecierea stării de sănătate după aspectul general al fagurilor, (calitatea
pontei, pete de diaree) şi a resturilor de pe fundul stupului.
Revizia de fond reprezintă un control general de primǎvară, pe aceleaşi obiective
ca la revizia sumară, dar aceasta are ca scop o verificare mai amănunţită, pentru a crea
condiţiile de dezvoltare a familiei de albine. Se procedează la organizarea şi strâmtorarea
cuibului în aşa fel încât să nu rămână decât fagurii acoperiţi cu albine, după care are loc
refacerea împachetării. Cuibul se organizează astfel: un fagure cu provizii, fagurii cu
puiet şi un alt fagure cu provizii (miere şi păstură), astfel încât toţi fagurii să fie bine
acoperiţi cu albine.
Perioada dezvoltării familiei de albine este perioada în care se desfăşoară o serie
de lucrări foarte importante de primăvară, care conduc la pregătirea familiilor de albine
pentru valorificarea culesurilor de întreţinere (timpurii, de primăvară), dar şi a celor de
producţie.
Scopul măsurilor care se iau în această perioadă vizează creşterea unei cantităţi
corespunzătoare de puiet pentru a asigura populaţia de albine culegătoare necesară
valorificării culesurilor;
Măsuri de luat:
- lărgirea cuibului, când timpul devine favorabil, prin introducerea periodică (la 7
zile) de faguri buni de ouat, care iniţial vor fi aşezaţi lateral cuibului de puiet, după
ultimul fagure cu puiet, dar pe măsură ce timpul devine mai favorabil se introduce chiar
în mijlocul cuibului (spargerea cuibului). Procedând astfel şi pornind de la 2-3 faguri cu
puiet câţi există într-o familie de albine de mărime medie (1,5 kg albină) în ultima decadă
a lunii martie, se poate ajunge la mijlocul lunii aprilie, în functie de condiţiile de climă, la
7-8 faguri cu puiet căpăcit, din care o mare parte va ecloziona la sfârşitul lunii, iar la
momentul înfloririi salcâmului va exista un număr suficient de albine culegătoare pentru
valorificarea culesului. Unul din neajunsurile acestei metode de lucru este uneori apariţia
frigurilor roitului chiar în perioada culesului la salcâm, de aceea, în paralel, se pot lua şi o
serie de măsuri corespunzătoare pentru a menţine familiile de albine la puterea necesară
valorificării culesurilor, dar şi de a diminua pe cât posibil pierderea acestora prin roire.
4. Perioada înmulţirii naturale și valorificarea culesurilor principale (iunie-
iulie)
În condiţiile din ţara noastră, luna iunie este perioada în care familia de albine
atinge maximum de dezvoltare, ceea ce coincide cu culesul de tei. În această perioadă, de
obicei familiile de albine intră în „frigurile” roitului, fenomenul fiind legat de procesul de
înmulţire naturală şi instinctul de perpetuare al familiei de albine. Această stare se
caracterizează prin încetinirea activităţii albinelor culegătoare, apariţia botcilor de roire şi
a mătcilor de roire, dar şi prezenţa unui număr mare de albine la urdiniş sub forma unor
aglomerări (barbe), urmată de plecarea unei părţi din albine cu matca (roirea propriu-zisă).
Există situaţii când familia de albine roieşte o dată sau roieşte de mai multe ori - roi
primar, albinele pleacă cu matca bătrână şi roi secundar, când dintr-o familie de albine,
după plecarea roiului primar, familia roieşte din nou.
Cauzele sunt multiple şi sunt descrise extensiv în literatura de specialitate, iar
apicultorul poate limita sau preveni apariţia acestora prin o serie de măsuri ce se leagă de:
- menţinerea familiilor de albine în stare activă pentru a culege nectarul existent;
- asigurarea spaţiului de ouat;
- asigurarea spaţiului necesar depozitării mierii;
- ventilaţie suficientă;
- înlocuirea mătcii familiei de albine roitoare.
În general, succesul acestor măsuri depinde de stadiul în care s-a ajuns, asa încât
una din măsurile relativ eficiente, dacă stadiul roirii nu este foarte avansat, este de a
ridica o parte din surplusul de albină cu care se poate face un roi artificial sau pur şi
simplu se poate recurge la divizarea familiei de albine.
Valorificarea culesurilor principale are în vedere obţinerea de producţii
maxime de la cât mai multe resurse melifere, cu costuri minime. Cel mai adesea este
vorba de transportul în pastoral pentru valorificarea culesurilor de nectar (culesuri de
producţie), dar şi pentru polenizarea unor specii de plante cultivate entomofile, pe bază
de contracte de polenizare cu fermierii.
Apicultorul trebuie să se asigure de:
- resurse melifere bogate în raza optimă de zbor - pe o rază de 3 km. Este
importantă o bună informare cu privire la: masivele florale, prognoza perioadei de
înflorire, capacitatea meliferă a acestora, posibilităţile de obţinere a unor vetre de
amplasament cu acces bun, distanţa de parcurs etc;
- suficient echipament de producţie în stare bună: corpuri de stup, magazine, rame
cu faguri, faguri artificiali, etc;
- maşini şi alte utilaje necesare în transportul stupilor;
- echipamente si utilaje necesare pentru recoltarea fagurilor şi extracţia mierii.
 IV. TEHNOLOGIA OBȚINERII ȘI VALORIFICĂRII PRODUSELOR
APICOLE

MIEREA

Definiţie, clasificare, compoziţie

Mierea este principalul produs al apiculturii, apreciat atât pentru însușirile sale
nutritive, cât și pentru efectele sale terapeutice.
Mierea este produsul natural realizat în exclusivitate de albine din nectarul florilor
sau din sucurile dulci de pe alte părţi ale plantelor, pe care acestea le culeg, le îmbogăţesc
cu substanţe proprii şi le prelucrează într-un mod specific, depunându-le în celulele
fagurilor, obţinând în final produsul astfel definit (European Council Directive, 1974).
Chiar dacă un produs se aseamănă cu mierea, dar nu este obţinut în exclusivitate
de către albine, el nu intră în noţiunea de miere. Este vorba de substituirile de orice fel.
Mai mult, nici produsele care au fost obţinute din alte substanţe edulcorante decât
nectarul sau mana, şi care se aseamănă cu mierea, nu intră în noţiunea de miere, chiar
dacă respectivele substanţe au fost culese de către albine, prelucrate de acestea şi
depozitate în celulele fagurilor. Este cazul hrănirii intense a albinelor cu sirop de zahăr,
pentru obţinerea de miere marfă.
Mierea ecologică este obținută într-o zonă nepoluată, certificată ecologic, și
anume:
- să nu existe surse de poluare industrială;
- culturile să nu fie tratate cu pesticide sau insecticide;
- uneltele folosite la extracția mierii să fie confecționate din inox;
- sursele de apă să nu fie poluate.
Clasificarea mierii. Mierea de albine se poate clasifica după diferite criterii şi
anume: după sursa de cules (sursa materiei prime), modul de recoltare, modul ei de
prezentare, originea geografică.
 a) După provenienţa materiei prime (sursa de cules), mierea poate fi de origine
vegetală (mierea florală sau de nectar) sau animală (mierea de mană). La rândul ei,
mierea florală poate fi: monofloră sau polifloră.
Mierea monofloră provine în cea mai mare parte din nectarul unei singure specii
florale. În ţara noastră, sortimentele monoflore care au cea mai mare valoare economică
(datorită caracteristicilor lor şi cantităţile în care se obţin) sunt: mierea de salcâm, de tei,
de floarea soarelui, de zmeură, de mentă. Cenuşerul (oţetarul fals), castanul sălbatic,
coriandrul, facelia şi sparceta dau şi ele miere monofloră foarte apreciată de consumatori,
dar în cantităţi reduse.
Mierea polifloră provine din nectarul mai multor specii de plante fără ca vreuna
din ele să fie mai mare de 10%, cele mai multe ocupând 3—7%, iar unele sub 1%.
Mierea polifloră rezultată din nectarul unor grupe de plante care caracterizează o
anumită zonă îi poartă numele: miere de fâneaţă, de pomi fructiferi, de pajişte de şes, de
munte.
Mierea de mană numită şi impropriu „miere de pădure” sau „miere de rouă”
provine din sucurile dulci de pe alte părţi ale plantelor decât florile. Aceste sucuri sunt
eliminate de unele insecte ce parazitează vegetaţia lemnoasă şi mai rar cea ierboasă. În
general, mierea de mană se obţine în amestec (în diferite proporţii) cu mierea de flori (de
nectar), deoarece în paralel cu culesul de mană din zona forestieră există frecvent şi
culesuri de nectar furnizate de plantele nectaro-polenifere din această zonă.
b) După modul de recoltare există: miere extrasă din faguri prin centrifugare cu
ajutorul extractorului tangenţial sau radial; miere extrasă prin presarea fagurilor; miere
scursă din faguri prin gravitaţie.
c) După modul de prezentare mierea se clasifică în: miere fluidă (fără cristale
vizibile în masa ei) şi miere cristalizată (în diferite stadii de cristalizare).
Compoziţia mierii este deosebit de complexă, ea fiind determinată de o serie de
factori impuşi de familia de albine şi de mediul înconjurător.
În general, elementele care intră în compoziţia mierii se împart în trei grupe:
a) apă;
b) substanţe zaharoase: glucoză, fructoză, zaharoză, maltoză, izomaltoză,
rafinoză, melezitoză ş.a;
 c) substanţe nezaharoase reprezentate de: acizi organici, elemente minerale,
enzime, vitamine, proteine şi aminoacizi, factori antibiotici naturali, compuşi
secundari (pigmenţi, grăuncioare de polen, HMF).
Din punct de vedere biologic, mierea este unul din produsele cele mai complexe,
în compoziția căreia există substanțe foarte importante pentru organismul uman (tabelul
2). În general mierea conţine un procent variabil de apă, în jurul valorii de 17% şi
substanţă uscată 83%, din care zaharurile reprezintă 80% şi 20% reprezintă minerale,
vitamine, enzime, polenuri.
Glucidele preponderente sunt fructoza (38,2 %) şi glucoza (31,3 %) care sunt
hexoze ce pot fi absorbite cu uşurinţă de către organism. Alte glucide prezente în miere
sunt: maltoza (7,3 % în mierea de nectar şi respectiv 10,3 % în mierea de mană), care este
o diglucidă compusă din două molecule de glucoză, zaharoza (max. 5 % în mierea de
nectar şi respectiv max. 10 % în mierea de mană) este o diglucidă compusă dintr-o
moleculă de glucoză şi una de fructoză. Vitaminele care se regăsesc în miere sunt: B1, B2,
B3, B4, B5, piridoxina (vit. B6), ciancobalamina (vit B12), acid folic, acid ascorbic (vit.
C), vitamina A, vitamina D, tocoferol (vit. E) şi urme de vitamina K. Aceste vitamine
sunt în cantităţi foarte reduse, de aceea, pentru satisfacerea necesarului de vitamina C
exclusiv din consumul de miere, ar fi necesar un consum zilnic între 2,5 - 3 kg miere.
Mineralele care se regăsesc în miere sunt: calciu, cupru, fier, magneziu, mangan, fosfor,
potasiu, sodiu, zinc etc., acestea variază între 0,25-0,50 % maxim pentru mierea de flori
şi până la maxim 0,85 % pentru mierea de mană. Pentru asigurarea necesarului zilnic de
minerale exclusiv din consumul de miere, ar fi necesar un consum între 0,5 - 1,5 kg miere.
Mierea este alcătuită în principal din glucide şi apă. Cele mai multe sortimente de miere
au aproximativ 82,4% glucide şi 17,1 % apă. Mierea conţine şi diverse elemente biologic
active - cantităţi mici de proteine, enzime, aminoacizi, compuşi aromatici, polifenoli.
Ca aliment, mierea este o sursă de carbohidraţi, uşor digestibilă şi naturală.
Datorită diversităţii sorturilor de miere în funcţie de originea botanică, acestea
diferă ca: aspect, calităţi percepute senzorial (organoleptice) şi compoziţie.
 Tabelul 2
Compoziția mierii (g/100g)

Miere florală Miere de mană

Medie Min - Max Medie Min - Max
Apă 17,2 15-20 16,3 15-20
Monozaharide
Fructoză 38,2 30-45 31,8 28-40
Glucoză 31,3 24-40 26,1 19-32
Dizaharide
Zaharoză 0,7 0,1-4,8 0,5 0,1-4,7
Altele 5,0 2-8 4,0 1-6
Trizaharide
Melezitoză <0,1 4,0 0,3-22.0
Erloză 0,8 0,5-6 1,0 0,1-6
Altele 0,5 0,5-1 3,0 0,1-6
Oligozaharide 3,1 10,1
nedeterminate
Glucide totale 79,7 - 80,5 -
Minerale 0,2 0,1-0,5 0,9 0,6-2,0
Proteine - aminoacizi 0,3 0,2-0,4 0,6 0,4-0,7
Acizi 0,5 0,2-0,8 1,1 0,8-1,5
pH 3,9 3,5-4,5 5,2 4,5-6,5

Mierea conţine în principal carbohidraţi. Indicele glicemic al mierii este cuprins

între 32 şi 87, în funcţie de originea botanică şi conţinutul de fructoză. Cele mai
importante componente din punct de vedere al nutriţiei şi sănătăţii sunt carbohidraţii, care
fac ca mierea să reprezinte o sursă excelentă de energie.
Pe lângă componentele sale energetice principale - fructoza şi glucoza - mierea
mai conţine şi un număr mare de constituienţi în cantităţi mici sau sub formă de urme
care au numeroase acţiuni nutritive dar şi biologice: antimicrobiene, antioxidante,
antivirale, antiparazitare, antiinflamatoare, antimutagenice, anticancerigene şi
imunosupresoare.
Caracteristicile organoleptice ale mierii
Consistenţa - mierea extrasă are o consistenţă fluidă, cu o vâscozitate diferită în
funcţie de conţinutul în apă: fluid-subţire (20% apă) şi fluid-groasă (16-17%). Mierea de
mană are în general o consistenţă fluid-cleioasă, iar mierea de iarbă neagră are o
consistenţă gelatinoasă, datorită compoziţiei specifice.
 Culoarea mierii diferă în funcţie de originea botanică a mierii, fiind determinată
de pigmenţii vegetali şi poate varia de la galben foarte deschis transparent (salcâm),
chihlimbariu (polifloră, floarea soarelui, tei) şi până la maroniu-închis sau chiar
negricioasă (mană).
Aspectul mierii este transparent strălucitor în stare fluidă, opalescentă când a
început procesul de cristalizare sau cristalizat, când acest proces s-a finalizat.
Cristalizarea mierii este un proces natural la majoritatea sorturilor de miere.
Gustul şi aroma depinde de originea botanică a mierii şi de conţinutul în diverse
zaharuri, care au putere diferită de îndulcire. De exemplu, fructoză este cu 73% mai dulce
decât glucoza. Este cazul mierii de salcâm. Aroma mierii depinde în general de conţinutul
în uleiuri eterice provenite din nectarul plantelor. Mierea de mană, care nu are uleiuri
eterice din flori, are o aromă specifică.
Caracteristici organoleptice la principalele sorturi de miere sunt redate în tabelul 3.

Tabelul 3
Caracteristici organoleptice la principalele sorturi de miere
Sortul de miere Aspect Consistență Culoare Gust și miros
Curat, omogen, se admit Masă fluidă-vâscoasă, Aproape incoloră până Gust dulde pronunțat,
impurități în proporție de omogenă la galben pronunțat aromă discretă specifică
max. 4%, formate din: mierii de salcâm
particule de ceară de la
Miere de salcâm
faguri, albine sau larve
moarte ori fragmente din
acestea;
Se admite spumă
Curat, omogen, se admit Masă fluidă-vâscoasă Galbenă ca lămâia până Gust dulce, cu aromă
impurități în proporție de sau cristalizată; la galbenă portocalie pronunțată de tei,
max. 4%, formate din: cristalizarea poate fi uneori cu nuanță
particule de ceară de la incipientă, parțială sau amăruie
Miere de tei
faguri, albine sau larve totală, cristalele fiind
moarte ori fragmente din fine, potrivite sau
acestea; grosiere
Se admite spumă
Curat, omogen, se admit Masă fluidă-vâscoasă Galbenă deschis până la Gust dulce, plăcut, cu
impurități în proporție de sau cristalizată; brună deschis, cu aromă plăcută.
max. 4%, formate din: cristalizarea poate fi nuanță roșcată, verzuie
Miere de floarea particule de ceară de la incipientă, parțială sau sau maronie
soarelui faguri, albine sau larve totală, cristalele fiind
moarte ori fragmente din fine, potrivite sau
acestea; grosiere
Se admite spumă
Curat, omogen, se admit Masă fluidă-vâscoasă Galbenă deschis până la Gust dulce, plăcut, cu
impurități în proporție de sau cristalizată; brună deschis, cu aromă plăcută.
max. 4%, formate din: cristalizarea poate fi nuanță roșcată, verzuie
particule de ceară de la incipientă, parțială sau sau maronie
Miere polifloră
faguri, albine sau larve totală, cristalele fiind
moarte ori fragmente din fine, potrivite sau
acestea; grosiere
Se admite spumă
 Curat, omogen, se admit Masă fluidă-vâscoasă De la alb gălbui până la Gust dulce, plăcut, cu
impurități în proporție de sau cristalizată; galben pronunțat aromă specifică de
max. 4%, formate din: cristalizarea poate fi rapiță
particule de ceară de la incipientă, parțială sau
Miere de rapiță
faguri, albine sau larve totală, cristalele fiind
moarte ori fragmente din fine, potrivite sau
acestea; grosiere
Se admite spumă
Curat, omogen, se admit Masă fluidă-vâscoasă Galbenă cu nuanță Gust dulce, plăcut, cu
impurități în proporție de sau cristalizată; verzuie, roșcată sau aromă discretă de
max. 4%, formate din: cristalizarea poate fi maronie zmeură
particule de ceară de la incipientă, parțială sau
Miere de zmeură
faguri, albine sau larve totală, cristalele fiind
moarte ori fragmente din fine, potrivite sau
acestea; grosiere
Se admite spumă
Curat, omogen, se admit Masă fluidă-vâscoasă Galbenă sau cu nuanță Gust dulce, plăcut, cu
impurități în proporție de sau cristalizată; portocalie, roșcată sau aromă bine evidențiată
max. 4%, formate din: cristalizarea poate fi maronie de mentă
particule de ceară de la incipientă, parțială sau
Miere de mentă
faguri, albine sau larve totală, cristalele fiind
moarte ori fragmente din fine, potrivite sau
acestea; grosiere
Se admite spumă
Curat, omogen, se admit Masă fluidă-vâscoasă, Brună cu nuanță Gust moderat dulce,
impurități în proporție de cleioasă sau cristalizată; verzuie, maronie sau plăcut, cu aromă
max. 4%, formate din: cristalizarea poate fi roșietică până la neagră. plăcută.
particule de ceară de la incipientă, parțială sau
Miere de mană
faguri, albine sau larve totală, cristalele fiind
moarte ori fragmente din fine, potrivite sau
acestea; grosiere.
Se admite spumă

Figura 1. Diverse sortimente de miere

În tabelul 4 sunt prezentate standardele pentru miere în conformitate cu:
Codex standard 12-1981, Rev 1987, 2001;
Directiva 2001/110/CE;
STAS laborator ICDA acreditar Renar;
Regulament (EC) 2377/90;
Regulament (EC) 396/2005
Tabelul 4
Standarde pentru miere
Parametru Limite: min./maxime
Fizico-chimici
Apa:
- Miere florală Max. 20%
- Miere de trifoi Max. 23%
- Miere de mană Max. 23%
Conținutul de glucoză/fructoză:
- Miere florală Min. 70%
- Miere de mană Min. 60%
Raport de fructoză/glucoză Min. 1,3
(la mierea de salcâm)
Conținutul în zaharoză:
Sortimente de miere de:
- Lucernă și salcâm Max. 10g/100
- Lavandă Max. 15%
- Alte mieri nelistate Max. 5%
Granule de polen specific raportat la numărul total de
granule de polen examinate (%):
- Miere de salcâm Min. 20
- Miere de tei Min. 25
- Miere de floarea soarelui Min. 35
- Miere de rapiță Min. 55
- Miere de zmeură Min. 20
- Miere de izmă Min. 15
Conținutul de materii insolubile Max. 0,1%
Minerale (cenușa)
- Miere florală Max. 0,6%
- Miere de mană Max. 1%
Aciditate Max. 40/1000g
Activitate diastazică Max. 3
HMF (hidroximetilfulfurol) Max. 15-40 mg/1000g
Zahăr invertit artificial Lipsă
Conductivitate electrică (µS x 102):
- Miere de mană Min. 6
Indice colorimetric (unități pe scara Pfund) (mm):
- Miere salcâm
- Miere de mană Max. 18
Min. 55
CONTAMINANȚI LMR (limita maximă reziduală)
Reziduuri de medicamente de uz veterinar:
Antibiotice: clortetraciclina, tetraciclina, streptomicina, Nu trebuie să existe.
eritromicina, tilozina, sulfonamide, fumagilina)
Substanțe în combaterea varroozei:
- acid lactic,acid oxalic, mentol, timol Nu există LMR
 - tau-fluvalinate 0,01 mg/kg
- cimiazol 1000 µg/kg
- amitraz 200 µg/kg
- cumafos 100 µg/kg
Reziduuri de pesticide utilizate în agricultură:
- imidacloprid 0,05 mg/kg
- fipronil 0,02 mg/kg
- clothianidin 0,02 mg/kg
- thiacloprid (F) 0,2 mg/kg
- thiamethoxam 0,01 mg/kg
- tau-fluvalinate 0,01 mg/kg

Notă:
Reziduuri de medicamente de uz veterinar: toate substanțele farmacologic active,
indiferent că sunt principii active, excipienți sau produse de degradare, precum și
metaboliții acestora, care rămân în produsele alimentare obținute de la animalele cărora li
s-au administrat medicamentele de uz veterinar respective;
Limita maximă de reziduuri (LRM): conținutul maxim de reziduuri rezultate în urma
utilizării unui medicament de uz veterinar (exprimat în mg/kg sau în µg/kg produs
proaspăt) pe care Comunitatea îl poate accepta ca fiind autorizat în mod legal sau care
este recunoscut ca fiind acceptabil în interiorul sau la suprafața produselor alimentare.

Obţinerea şi recoltarea mierii

Producerea mierii de către albine reprezintă un proces complex care cuprinde mai
multe etape:
- recoltarea nectarului;
- prelucrarea enzimatică;
- reducerea cantităţii de apă.
Prelucrarea nectarului începe chiar din timpul recoltării nectarului, când nectarul
preluat în guşă este îmbogăţit cu salivă bogată în enzime zaharolitice, cantităţi mici de
polen şi alte substanţe specifice.
Finalizarea transformării nectarului în miere se produce în stup, unde albina
culegătoare transferă nectarul recoltat altei albine, care la rândul ei transferă mai departe
nectarul altor albine, iar prin procesul de regurgitare-îngurgitare, nectarul se îmbogăţeşte
permanent cu echipament enzimatic, după care este depus în celule unde se definitivează
procesul de maturare.
 Prelucrarea enzimatică prin îngurgitare-regurgitare poate continua până ce
aproximativ 90% din zaharuri ajung sub formă de zaharuri simple (monozaharide).
Prelucrarea enzimatică a mierii conduce la transformarea unor zaharuri complexe
din nectar (dizaharide, polizaharide) în zaharuri simple (glucoză şi fructoză), cu ajutorul
enzimelor secretate de albine, transformând astfel nectarul într-un produs usor digestibil
de către albine şi conservabil.
Ca urmare a prelucrării enzimatice şi a prelucrării hidrice de către albine, mierea
devine un produs stabil şi concentrat, care permite depozitarea acestuia pe o perioadă mai
mare de timp.
După această etapă are loc concentrarea nectarului prelucrat pentru a reduce
conţinutul apei până la un nivel care îi asigură conservarea. Acest proces se realizează
prin ventilaţia energică produsă de albine cu ajutorul aripilor, asigurarea unei temperaturi
ridicate (35°C) împrăştierea mierii pe o suprafaţă mai mare a fagurelui prin umplerea
treptată a celulelor, timp în care se produce deshidratarea până la cel mult 20% apă. După
această etapă, albinele acoperă celulele prin căpăcire, cu un strat de ceară.
Din punct de vedere practic aceste explicaţii sunt foarte importante pentru a
asigura calitatea mierii extrase, deoarece trebuie avut în vedere ca extracţia mierii să se
facă numai după ce acest proces de maturare este încheiat şi anume când fagurii cu miere
sunt căpăciţi în cea mai mare parte (cel puţin 1/3 din suprafaţa acestora).
Recoltarea şi condiţionarea mierii cuprinde mai multe etape:
1. Recoltarea fagurilor cu miere din stup. Momentul optim pentru recoltarea
fagurilor este atunci când aceştia sunt căpăciţi cel putin 1/3 din suprafaţa fagurelui. Acest
fapt indică apicultorului că mierea este maturată în proporţie cât mai mare, deci
conţinutul apei este adus la valoarea necesară conservării acesteia:
- recoltarea fagurilor din stup necesită eliminarea albinelor de pe aceştia; aceasta
operaţiune se face prin scuturare şi periere cu o perie apicolă specială, sau prin alte
metode utilizate în special în apicultura profesionistă;
- folosirea de podişoare speciale, prevăzute cu un dispozitiv prin care albinele pot
ieşi dar nu mai pot reintra (izgonitoare de albine), care pot fi montate peste corpurile de
bază cu cel puţin o zi înainte – este un sistem practicat în sistemul vertical de întreţinere;
- folosirea unor suflante de aer pentru îndepărtarea albinelor dintre rame;
 - folosirea unor substanţe repelente pentru albine. Acestea trebuiesc utilizate cu
precauţiile de rigoare, atât pentru apicultor, cât şi pentru a nu contamina mierea sau ceara;
- fagurii recoltaţi sunt preluaţi în lădiţe speciale sau în corpuri de stupi şi sunt
aduşi cât mai repede în camerele de extracţie.
Este foarte importantă temperatura în momentul extracţiei, deoarece la 20 °C
mierea este de 3 ori mai vâscoasă decât la 30°C.

Figura 2. Faguri cu miere

 Extracţia mierii
După terminarea culesului, fagurii cu miere sunt scoşi din stupi, transportaţi şi
depozitaţi stivă într-un spaţiu delimitat din interiorul încăperii amenajate pentru extracţie.
Din faguri, mierea poate fi extrasă fie prin presare (procedeu puţin folosit în
prezent), fie prin centrifugare.
Extracţia mierii se poate face în spaţii special amenajate, fie în cadrul stupinei fie
în alte locaţii. Camerele de extracţie a mierii pot fi: camere permanente, camere
sezoniere/temporare, sau centre de extracţie colective (în cadrul grupurilor de producători,
asociaţii etc.).
Cerințele privind igiena spațiilor în care se realizează extracția mierii de albine se
referă la:
- camerele de extracţie trebuie să fie bine închise pentru a nu permite pătrunderea
insectelor şi a animalelor mici;
- este interzisă prezenţa animalelor domestice în perioadele de utilizare a camerei
de extracţie;
- este interzis fumatul în camera de extracţie;
- se vor limita sursele de praf, fumul şi gazele de eşapament;
- este interzisă depozitarea de produse chimice/de curăţenie în spaţiul propriu-zis
de stocare şi extracţie a mierii. Acestea se depozitează într-o încăpere separată sau într-un
dulap închis.
Spaţiile de extracţie trebuie să ofere bune condiţii de lucru, cum ar fi:
- o bună iluminare, o înălţime potrivită, limitând transportul de greutăţi la nivelul
localurilor (încăperilor);
- dacă apicultorii profesionişti lucrează într-una sau mai multe încăperi specifice
amenajate permanent, micii producători pot afecta temporar o cameră din locuinţa lor
care să poată răspunde cerinţelor de igienizare (camere temporare/sezoniere);
- să asigure securitatea în muncă, să răspundă economiei mişcărilor - procesul de
muncă trebuie să fie condus cu un consum minim de energie;
- posturile de lucru trebuie să aibă un loc bine definit, echipamentele trebuiesc
amplasate cât mai aproape posibil de punctul de utilizare şi să fie aşezate astfel încât să
uşureze continuitatea mişcărilor, se vor evita pe cât posibil treptele şi denivelările.
 În ceea ce privește întreţinerea camerei de extracţie este obligatorie prezenţa unei
surse de apă caldă şi rece în încăpere sau în imediata apropiere (vecinătate) a acesteia,
pentru a permite curăţarea (spălarea) încăperii şi a echipamentelor. Apa trebuie să
provină din reţeaua de distribuţie sau să răspundă la normele de potabilitate.
Camera de extracţie trebuie să fie spălată cu apă caldă şi dezinfectanţi cel puţin
înainte şi după fiecare perioadă de extracţie a mierii. Suprafeţele de contact cu mierea
(materiale) trebuie să fie spălate şi dezinfectate înainte şi după fiecare extracţie a unui
lot/sortiment de miere.
Camera de extracţie în care sunt depozitate magazinele pentru mai mult de 48 de
ore, trebuie să aibă o umiditate relativă mai mică de 55%. Se recomandă să se verifice
umiditatea relativă a încăperii în timpul utilizării. Când umiditatea aerului este mai mare
de 55% se recomandă să se folosească un dezumidificator cu câteva zile înainte de
depozitarea magazinelor cu faguri de miere.
Respectarea corectă a realizării operaţiunilor, organizarea ordonată şi eficientă a
spaţiului de lucru în camera destinată extracţiei au un rol important în creşterea
randamentului extracţiei.
Echipamentele de extracție trebuie realizate din materiale de calitate alimentară,
rezistente la pH-ul acid al mierii. Este ideal să se utilizeze oţelul inoxidabil. Părţile
echipamentelor care intră în contact direct cu mierea nu trebuie să fie din lemn. Starea de
curăţenie a echipamentelor va fi verificată înainte de utilizare. Înainte şi după fiecare
recoltare, suprafeţele care intră în contact cu mierea se vor spăla cu apă potabilă şi dacă
este necesar cu produse de dezinfecţie recomandate legal. Axele, rulmenţii aparatelor de
deasupra mierii sau în contact cu aceasta trebuie să fie lubrefiaţi cu grăsimi adaptate
pentru industria agro-alimentară. Înainte de utilizare se va verifica starea generală de
curăţenie a recipientelor şi absenţa ruginii, sau a elementelor fixate greşit.
Întotdeauna înainte de extracţie fagurii cu miere se sortează după:
a) culoare, evitându-se astfel eventuala depreciere calitativă a sortimentului
respectiv;
b) greutate, pentru evitarea ruperii lor în timpul procesului de extracţie.
Pentru extracţia mierii mai întâi se realizează descăpăcirea fagurilor cu miere
folosindu-se ca ustensile de lucru: masa (sau tava) pentru descăpăcit, cuţitul obişnuit
(încălzit cu ajutorul apei fierbinţi) sau un dispozitiv automat (cuţitul acţionat electric
încălzit cu abur sau descăpăcitorul automat).
Fagurii se descăpăcesc pe ambele feţe şi se aşează apoi pe stativul existent
deasupra mesei de descăpăcit în vederea realizării şarjei de faguri. Numărul de rame
dintr-o şarjă este egal cu numărul locaşurilor pentru rame din extractor (centrifugă).

Figura 3. Descăpăcirea fagurilor cu miere

 Indiferent de metoda utilizată, odată cu eliminarea căpăcelelor se preia şi o
cantitate semnificativă de miere. Aceasta poate fi separată prin utilizarea mai multor
metode: filtrare prin cădere liberă şi presare; centrifugare în centrifugi speciale; topire la
temperatură controlată, pentru ca mierea să nu îşi piardă proprietăţile.
Extracţia propriu-zisă se realizează cu ajutorul unor extractoare (centrifugi)
specifice care, în funcţie de necesităţi, poate avea diferite capacităţi în funcţie de numărul
de rame pe care poate să-l extragă la o centrifugare; extractorul poate fi cu acţionare
manuală, semiautomată şi automată. Toate, însă, utilizează ca principiu forţa centrifugă
obţinută prin rotaţia ramelor la diferite viteze, de aceea acestea se mai numesc şi
centrifugi. Datorită forţei centrifuge, mierea din celulele fagurilor este proiectată în afară,
fiind preluată pe pereţii extractoarelor după care se scurge pe la baza centrifugii în
recipiente specifice. Ramele sunt amplasate în lăcaşuri speciale, iar în funcţie de poziţia
ramelor în timpul centrifugării există centrifugi tangenţiale, radiale, reversibile sau nu, iar
în funcţtie de poziţia axului ele pot fi verticale sau orizontale. Aceste extractoare, dacă
sunt manuale, pot fi echipate cu antrenare electrică şi prevăzute cu comandă automată sau
semiautomată pentru întreg ciclul de extracţie.
Sistemele moderne de extracţie, de mare capacitate, cuprind linii tehnologice
complete şi pot fi maşini automate de descăpăcit şi extracţie care pot lucra fie cu rame,
fie cu corpuri întregi cu rame.
Pentru ca această operaţie să fie cât mai eficientă şi pentru a evita o eventuală
descentrare se recomandă folosirea unui singur tip de rame (magazin, corp) ce conţin, pe
cât posibil, cantităţi aproximative de miere.
Fagurii care rezultă în urma centrifugării se depozitează în corpuri şi se introduc
în stup, ei fiind curăţaţi de către albine în timpul nopţii.
După ce operaţia de extracţie se termină toate obiectele şi utilajele folosite se
spală bine, se limpezesc, după care se usucă.
Figura 4. Centrifugă pentru extracția mierii
 Condiţionarea mierii

Mierea de albine fiind un produs natural complex trebuie să-şi păstreze acest
atribut, de la recoltare până la consum. Spre deosebire de alte produse procesate, mierea
şi celelalte produse apicole de importanţă alimentară nu suferă transformări substanţiale
conform definiţiei privind procesarea.
Definiţia procesării: Orice proces ce modifică substanţial produsul iniţial,
incluzând încălzirea, afumarea, sărarea, maturarea, uscarea, marinarea, extracţia,
extrudarea sau o combinare a acestor procese).
Definiţia condiţionării: Operaţie prin care un material, un produs, etc. este adus
într-o anumită stare de umiditate, de temperatură, de puritate, etc.
Ca urmare, mierea de albine şi celelalte produsele apicole cu valoare alimentară
sunt supuse doar unor operaţiuni de condiţionare, prin care calităţile naturale nu sunt
afectate de procese tehnologice.
Cu alte cuvinte, prin condiţionarea mierii se urmăresc câteva operaţiuni care au în
vedere punerea pe piaţă a unui produs natural, cu un aspect cât mai atractiv, în condiţiile
menţinerii calităţilor iniţiale ale acestuia.
Principalele aspecte ce ridică probleme în obţinerea şi condiţionarea mierii sunt:
- umiditatea excesivă;
- bulele de aer apărute în procesul de extracţie, umplere a recipientelor şi pompare;
- particulele de ceară, resturi de faguri şi albine, dar şi alte impurităţi din timpul
extracţiei;
- procesul de cristalizare care, deşi natural, nu oferă un aspect comercial
produsului îmbuteliat.

Condiţionarea mierii de către apicultor

Mierea extrasă nu poate fi direct îmbuteliată şi comercializată deoarece

înglobează bule de aer, particule de ceară de la faguri (rămase de la descăpăcire), larve,
resturi de albine sau furnici. Aceste impurităţi grosiere se înlătură din miere când aceasta
se află încă în ambalajul de depozitare.
Dacă umiditatea mierii a fost de 18,5-19% sau mai mult şi dacă în timpul păstrării
s-a separat deasupra un strat fluid şi cu început de fermentare, acesta se îndepărtează cu
atenţie, evitându-se astfel amestecarea cu restul masei de miere. Excesul de apă şi
cantitatea cea mai mare de drojdii active sunt astfel eliminate, apoi dacă consistenţa o
permite se omogenizează mierea cu o lopăţică de lemn.
Lichefierea mierii în vederea obţinerii consistenţei fluide (prin încălzire) se face în
condiţii în care rezultatul să fie maxim (lichefiere totală şi rapidă), iar efectele negative
minime.
Întotdeauna, lichefierea mierii se face controlat pe baie de apă, astfel ca
transmiterea căldurii să se facă numai prin intermediul apei. Este interzisă încălzirea
directă a vasului în care se află mierea deoarece contactul dintre vas şi sursa de încălzire
este direct. Metalul acumulează căldură şi temperatura sa se apropie de cea a sursei, în
timp ce în apă creşterea temperaturii se face controlat dar şi limitat.
Cercetările influenţei tratamentului termic al mierii cristalizate asupra spectrului
său glucidic şi enzimatic (pentru menţinerea sa îndelungată în fază lichidă, dar cu
păstrarea calităţilor sale organoleptice şi fizico-chimice) au evidenţiat faptul că încălzirea
necontrolată (la temperaturi mari) a mierii are ca rezultat pe lângă apariţia unei
concentraţii crescute de HMF, inactivarea enzimelor dar şi o modificare a raportului
natural fructoză/glucoză, cu consecinţe directe asupra stării lichefiate a mierii.
Pe toată durata lichefierii sursa de încălzire va fi reglată astfel încât temperatura
apei să nu depăşească 50ºC.
Timpul de lichefiere variază, el depinzând de sortimentul de miere care se supune
lichefierii: mai mic la cele deja fluide (care se încălzesc pentru scurt timp pentru creşterea
fluidităţii lor, cu scopul de a uşura operaţiile de filtrare şi ambalare), mai mare la cele
cristalizate.
Baia de apă poate fi alcătuită dintr-un vas metalic mare, astfel încât stratul de apă
care înconjoară recipientul cu miere să aibă lăţimea de 7-10 cm. Înălţimea băii şi cea a
recipientului cu miere trebuie să fie aproximativ egale. Dacă baia de apă este prea înaltă
vaporii de apă nu se pot împrăştia, creându-se deasupra mierii un strat dens de aburi care
poate determina hidratarea mierii.
Pe fundul băii se aşeză un grătar (cu diametrul apropiat de cel al recipientului cu
miere) care trebuie să fie stabil şi să aibă spaţii libere mari care să permită circularea apei,
asigurând totodată o suprafaţă de contact cât mai mare între recipientul cu miere şi apă.
Absenţa acestui grătar ar duce la transmiterea directă a temperaturii sursei de încălzire
către miere direct prin metal (stratul de apă între cele două recipiente ar fi inexistent).
Cantitatea de apă din baie trebuie să depăşească cu puţin nivelul mierii din
recipient. În acest fel se realizează o „manta” de apă caldă care încălzeşte uniform mierea.
Este preferabil ca apa din baie să fie deja caldă când se introduce recipientul cu miere.
În timpul lichefierii este recomandabil ca ocazional să se amestece mierea, prin
mişcări lente, pentru înlocuirea mierii aflată pe pereţii şi fundul recipientului (suprafaţa
de încălzire) cu cea aflată în mijlocul acestuia.
După lichefiere, mierea se lasă în repaus pentru limpezire. Dacă este nevoie ea se
filtrează prin pânză fină, pentru îndepărtarea impurităţilor (resturi de albine, ceară).
Filtrarea trebuie făcută la scurt timp de la oprirea încălzirii pentru că mierea este suficient
de fluidă iar aerul inclus în timpul filtrării se poate ridica relativ uşor.
După filtrare, răcirea mierii se face lent, dar nu pentru mult timp (se menţine
mierea la 30ºC aproximativ 2 ore).
După limpezire se îndepărtează spuma de deasupra şi de pe pereţii vasului cu
multă grijă.
În continuare mierea se ambalează în borcane din sticlă, din PET, sau alte
recipiente de diferite capacităţi, confecţionate din materiale care trebuie să corespundă
prevederilor de calitate alimentare. Pentru că mierea este higroscopică (absoarbe apă din
atmosferă), ambalajele se închid numai după răcirea mierii la temperatura camerei,
evitându-se şi condensarea vaporilor de apă pe suprafaţa interioară a capacului.
În acest context, pentru a fi mai aproape de definiţia mierii şi pentru a fi
recunoscută de către consumator ca un produs natural, nemodificat prin nicio operaţiune
a procesării (cf. definiţiei procesării), directă sau indirectă, este important ca mierea
produsă şi ambalată de apicultor să poată fi etichetată cu menţiunea, ca de ex. „miere
condiţionată la stupină, de către apicultor”.

Condiţionarea industrială a mierii

După extracţia din faguri, mierea se supune condiţionării. În final se obţine un

produs finit ale cărui proprietăţi nutritiv – dietetice şi stimulente sunt completate de
caracteristicile comerciale.
 Caracteristicile comerciale se referă la modul de ambalare precum şi la însuşirile
organoleptice ale mierii destinate să intre în circuitul comercial: gust şi miros caracteristic
mierii şi sortimentului; culoare uniformă; consistenţă omogenă (fluidă sau pastă) şi
stabilă în timp; absenţa impurităţilor vizibile cu ochiul liber; absenţa spumei.
Tehnologia de condiţionare a mierii constă înparcurgerea unei succesiuni de
procedee tehnologice prin care se acţionează exclusiv asupra stării fizice a mierii,
compoziţia sa chimică naturală nefiind modificată.
Deoarece cu excepţia mierii de salcâm şi a celei de mană restul sortimentelor
cristalizează (mai repede sau mai târziu de la extracţia din faguri), este necesară o
lichefiere a acestora mai ales atunci când pe piaţă se solicită miere fluidă.

Tehnologia de condiţionare pentru obţinerea mierii fluide

Tehnologia industrială de fluidizare a mierii presupune realizarea următoarelor
faze tehnologice: prelichefiere, lichefiere, filtrare grosieră, maturare, filtrare fină şi
îmbuteliere (ambalare).
Prelichefierea are loc în camera de prelichefiere. Prin această operaţie, mierea
aflată în ambalajele de depozitare se evacuează mult mai uşor (mai ales în cazul mierii
cristalizate) în camerele de lichefiere. Mierea prelichefiată se omogenizează mult mai
uşor, propagarea temperaturii va fi mai rapidă şi lichefierea va dura mai puţin. Se
foloseşte ca agent termic aerul cald, temperatura în masa mierii va fi de circa 45ºC,
durata operaţiei de prelichefiere nu trebuie să fie mai mare de 24 ore.
Lichefierea se face în camera de lichefiere (de golire) care este metalică şi de
formă paralelipipedică. Camera de golire este divizată în două secţiuni cu ajutorul unui
suport orizontal format din ţevi („registrul”), prin care circulă abur. Sus este spaţiul
rezervat aşezării ambalajelor cu miere; acest spaţiu este închis deasupra şi pe 3 din laturi,
iar pe una din laturile lungi este montată o uşă glisantă. Jos, camera de golire constă
dintr-o cuvă metalică cu pereţi dubli, prin care circulă apă la 50ºC.
Ambalajele aduse din camera de prelichefiere se aşează cu gura în jos, pe registru
şi mierea se scurge în cuvă. Aproape de fundul acesteia, central (faţă de pereţii laterali)
este amplasat un ax acţionat mecanic (omogenizatorul), în poziţie orizontală, paralel cu
axul longitudinal al cuvei. Paletele sale antrenează mierea dinspre pereţi spre centrul
cuvei. În timpul fluidizării omogenizatorul funcţionează continuu iar temperatura în masa
mierii este de maximum 45ºC.
Prin omogenizare se realizează uniformitatea temperaturii în miere, se evită
supraîncălzirea acesteia la contactul cu pereţii fierbinţi ai cuvei şi se scurtează timpul de
încălzire (necesar lichefierii).
Limitarea temperaturii la 45ºC şi omogenizarea continuă asigură un ritm foarte
scăzut de formare şi acumulare de HMF, menţinerea aproape neschimbată a culorii
(importantă mai ales în cazul mierii de salcâm) şi menţinerea neschimbată a activităţii
diastazice.
Fără omogenizare mierea din cuve nu se poate fluidiza complet decât prin
degradarea produsului, conductibilitatea termică redusă şi vâscozitatea mare a mierii
permit doar într-o măsură foarte mică transmiterea căldurii.
Când mierea este complet fluidă se filtrează.
Filtrarea grosieră se face prin filtre confecţionate din pânză metalică specială
pentru produse alimentare. Filtrarea mierii din camerele de golire se face prin pompare
sub presiune, cu pompe de mare capacitate. În această primă filtrare sunt reţinute
impurităţile grosiere reprezentate de: resturi de larve, albine, furnici sau ceară.
Maturarea (limpezirea mierii) are loc în maturatoare unde mierea ajunge datorită
presiunii de pompare. Aici se asigură răcirea lentă şi repaosul total al mierii.
Maturatorul este un recipient metalic cilindric aşezat în poziţie verticală. Are
pereţi dubli şi este prevăzut cu dispozitiv de omogenizare acţionat mecanic şi plasat în
lungul cilindrului.
Mierea este lăsată în repaus (fără agitare şi încălzire pe o durată de 6 ore) pentru a
se răci lent (până la 20ºC). În acest timp are loc separarea impurităţilor, pe baza diferenţei
de densitate (majoritatea impurităţilor rămase sunt uşoare şi se ridică la suprafaţă).
Separarea lor este înlesnită de ridicarea bulelor de aer, aer introdus în miere în timpul
omogenizării (în cuve), dar mai ales în timpul pompării. Prin limpezire, se îndepărtează
atât impurităţile cât şi spuma.
Pentru filtrarea fină se folosesc tot filtre din pânză metalică, dar cu dimensiunile
ochiurilor mai mici. Între maturatoare şi filtrul fin trebuie să existe o diferenţă apreciabilă
de nivel, pentru a asigura căderea liberă a mierii astfel filtrate. În acest scop,
maturatoarele se amplasează pe schelete metalice înalte sau la un nivel al clădirii imediat
superior filtrului fin şi instalaţiei de îmbuteliere (ambalare).
În această etapă premergătoare ambalării nu se folosesc pompe pentru că s-ar
include aer în miere şi astfel s-ar anula limpezirea continuă obţinută în faza anterioară.
Pentru o bună filtrare şi în flux continuu este necesar ca temperatura mierii să nu coboare
sub 20ºC.
Ambalarea se face în recipiente de diferite capacităţi: borcane de sticlă (cilindrice
sau triunghiulare) cu capace metalice twist-off, borcane din PET cu capace twist-off,
bidoane de aluminiu sau inox, butoaie din tablă dublu decapată (vernisată) acoperite pe
suprafaţa interioară cu o peliculă continuă şi uniformă de lac alimentar sau ceară de
albine (pentru a se evita contactul direct dintre miere şi tablă).
Se recomandă ca temperatura să fie menţinută la minimum 28ºC, în caz contrar,
datorită vâscozităţii crescute (obţinută prin răcire), jetul de miere va forma (în rezervorul
maşinii de îmbuteliat) straturi separate între ele de goluri de aer care ulterior conduc la
formarea spumei (determină scăderea valorii comerciale a produsului).
Îmbutelierea se face automat, cu maşini speciale prevăzute cu dozatoare şi
dispozitive de etichetare şi închidere a borcanelor.
Folosind acest procedeu tehnologic se asigură uniformitatea aspectului şi
omogenitatea compoziţiei pentru loturi mari, de zeci de tone.
Pasteurizarea mierii
Lichefierea mierii nu asigură întotdeauna distrugerea microcristalelor de zaharuri,
astfel încât recristalizarea se poate instala de cele mai multe ori în timp scurt (chiar după
1-2 luni de la lichefiere). Astfel, pentru a înlătura acest inconvenient, unii producători
supun mierea procesului de pasteurizare (pentru o fluiditate prelungită a acesteia),
indiferent de originea florală.
Procedeul constă în încălzirea bruscă a mierii la 77ºC timp de 2-5 minute şi apoi
răcirea bruscă la 45ºC sau chiar la 20ºC. În pasteurizator mierea circulă în peliculă subţire
(de câţiva mm), pentru a prelua şi ceda rapid temperatura.
Condiţionarea mierii prin pasteurizare prezintă totuşi câteva dezavantaje:
- necesită dispozitive speciale (coloane sub presiune) şi o aparatură de control
specială;
 - necesită linie tehnologică proprie;
- necesită atenţie deosebită pe tot fluxul tehnologic, inclusiv la depozitarea
produsului finit.
În ultima vreme pasteurizarea se practică pe scară mică în întreagă lume, avându-
se în vedere degradarea mierii datorită şocurilor termice şi asigurarea unor condiţii
deosebite de lucru: umiditate atmosferică moderată, absenţa totală a prafului şi a sporilor
în hala de îmbuteliere, ambalarea în borcane curate şi uscate sub vid, răcirea lentă dirijată
a mierii îmbuteliate.

Tehnologia de condiţionare pentru miere pastă cristalizată dirijat

În multe ţări, foarte mulţi beneficiari solicită miere pastă. Este mult mai uşor de
manevrat, ea având aceleaşi calităţi nutritiv-dietetice ca şi cea fluidă.
Termenul de „pastă” se referă la consistenţa şi omogenitatea produsului, iar
„cristalizarea dirijată” desemnează modul în care se produce transformarea mierii fluide
într-o masă solidă.
„Cristalizarea dirijată” are ca fundament exploatarea factorilor naturali
favorizanţi (conţinutul de glucoză şi fructoză, umiditatea mierii) care determină
predispoziţia mierii la cristalizare şi care constituie premiza obţinerii pastei fine,
omogene şi stabile în timp.
Predispoziţie accentuată la cristalizare prezintă următoarele sortimente de miere:
rapiţă, muştar, floarea soarelui, tei, trifoi, pomi fructiferi, precum şi mierea polifloră din
culesurile menţionate, dar şi în mieri cu un conţinut maxim de apă de 18—18,5%.
Etapele tehnologice ale acestui proces sunt: prelichefierea, lichefierea, filtrarea
grosieră, „însămânţarea” cu maia de cristalizare, omogenizarea şi malaxarea; toate în
condiţii de temperatură de cca +18ºC.
Pentru obţinerea mierii pastă se folosesc numai acele loturi de miere care în
timpul depozitării au cristalizat cât mai compact, nu sunt fluide la suprafaţă şi mai ales nu
prezintă semne de fermentare (miros, gust). Rezultatele analizelor trebuie să confirme
valoarea raportului F/G de cca.1, iar cea G/A de cca. 2, precum şi polen dominant al unei
plante de la care mierea cristalizează repede sau polen relativ frecvent de la 3—4 specii
de plante a căror miere are predispoziţie la cristalizare (de exemplu: 15% floarea soarelui,
20% pomi fructiferi şi 15% tei). Lotul nu trebuie să conţină polen de salcâm.
 Prelichefierea, lichefierea şi filtrarea grosieră decurg în acelaşi mod ca şi la
obţinerea mierii fluide.
Lichefierea este necesară pentru distrugerea reţelei de cristale formate spontan,
de cele mai multe ori neomogen, dizolvarea cristalelor grosiere, stoparea oricărei tendinţe
de fermentare a materiei prime.
În mierea supusă cristalizării, cristalele ce se formează urmează modelul celor
deja existente. Pentru a obţine o cristalizare fină este absolut necesară îndepărtarea
cristalelor mari (grosiere), neplăcute la degustare. Asemenea cristale sunt întotdeauna
prezente în mierea care cristalizează spontan, iar uneori abundă.
Respectarea tuturor fazelelor tehnologice şi a condiţiile de depozitare completează
măsurile de prevenire a fermentării mierii cristalizate dirijat.
Fluidizarea este necesară şi pentru a permite amestecarea (omogenizarea) mai
multor loturi mici într-un lot cu caracteristici adecvate. În acelaşi timp se realizează şi
filtrarea, operaţie pe care mierea cristalizată nu o permite.
După ce s-a fluidizat, mierea se pompează prin filtrele grosiere în maturatoarele
special pregătite, prin a căror manta circulă apă rece.
Maiaua de cristalizare se pregăteşte separat. Ea poate fi extrasă dintr-un lot (şarjă)
anterior de miere cristalizată dirijat, sau poate proveni din miere care a cristalizat (în mod
natural) compact şi cu cristale fine. Maiaua de cristalizare nu trebuie să fie fermentată şi
nici să nu aibă impurităţi. Pentru a fracţiona cristalele şi pentru a o dispersa mai uşor şi
mai uniform în mierea fluidă pe care o vom introduce, se recomandă ca înainte să fie
folosită maiaua să fie malaxată.
Cantitatea de maia necesară este de circa 10% faţă de întreaga cantitate de miere
pastă ce se va obţine.
Însămânţarea cu cristale fine constă în introducerea maialei de cristalizare în
mierea fluidă (în maturator), care nu trebuie să fie prea fierbinte. Temperatura ridicată ar
duce la distrugerea unei părţi din cristalele din maia. Temperatura maximă nu trebuie să
depăşească 24ºC. Răcirea mierii fluide sub această temperatură duce la creşterea
vâscozităţii acesteia, ceea ce va îngreuna omogenizarea mierii fluide cu maiaua de
cristalizare. Această omogenizare va fi realizată cu ajutorul unui agitator mecanic vertical.
 Cristalizarea mierii decurge sub malaxare, care va continua şi după omogenizarea
amestecului maia-miere fluidă, deoarece în repaus componenta cristalizată a amestecului
tinde să se depună. În lipsa omogenizării cristalizarea nu mai poate începe simultan din
toate direcţiile şi nu va mai cuprinde uniform întreaga masă a mierii. În consecinţă se vor
forma cristale mari, concrescute şi dispuse dezordonat. Produsul va fi neomogen, cu zone
compacte, dar şi cu zone cu cristalizare slabă, iar cristalele vor fi grosiere. Asemenea
structuri cedează foarte uşor în timpul depozitării, separă şi ulterior fermentează.
Malaxarea mierii uniformizează temperatura, determină formarea cristalelor fine,
dispersarea lor în masa mierii, excluzând astfel stratificarea.
Mierea cristalizată dirijat trebuie să aibă următoarele caracteristici organoleptice:
să fie opacă, albicioasă, de consistenţă vâscoasă-omogenă, să curgă greu dar în jet
continuu, fără aglomerări sau porţiuni fluide, cu cristale rare.
Ca urmare, principalele operaţiuni de condiţionare a mierii pe care le pot aplica
producătorii primari din apicultură sunt:
1. Prefiltrarea (strecurarea);
2. Limpezirea (decantarea, maturarea);
3. Filtrarea (în cazul unor cantităţi mari pentru marii producători);
4. Deshidratarea (dezumidificarea) dacă umiditatea este mai mare de 20%;
5. Decristalizarea (prelichefierea/lichefierea) mierii cristalizate dacă este cazul;
6. Cupajarea şi omogenizarea în cazul unor cantităţi mari/pentru marii producători;
7. Îmbutelierea şi etichetarea.

Ambalarea şi depozitarea mierii

Ambalarea

Stabilitatea mierii depinde de mai mulţi factori:

a) compoziţia sa chimică (consecinţă a producerii corecte şi a extracţiei mierii
maturate);
b) factori externi: temperatură (ca valoare şi alternanţă), umiditate atmosferică,
ventilaţie, lipsa mirosurilor străine, intensitatea luminii, condiţiile şi durata de
depozitare.
 Ambalajul are un rol important în menţinerea calităţii mierii de aceea este absolut
necesar ca aceasta să fie ambalată în recipiente confecţionate din materiale ca să nu
reacţioneze cu nici un component al mierii.
Astfel, natura materialului din care este confecţionat, dimensiunile, formatul,
etanşeitatea şi corecta lui întreţinere condiţionează exploatarea cu maximum de eficienţă
a tuturor celorlalţi factori externi.
Ambalajele recomandate (menţionate în normele Codex Alimentarius) sunt cele
din inox, sticlă sau plastic alimentar. Folosite (acceptate şi ele de aceleaşi norme) sunt şi
cele din aluminiu (bidoane), datorită stabilităţii chimice a acestui material în raport cu
aciditatea mierii, etanşeitatea şi întreţinerea simplă, precum şi controlul şi transvazarea
mierii fără dificultăţi.
În momentul folosirii, ambalajele trebuie să fie perfect curate şi uscate. Cele prost
spălate, neclătite, rămân acoperite în interior de o peliculă subţire de miere, care
constituie un foarte bun mediu pentru înmulţirea drojdiilor. Odată cu introducerea în
acest recipient a mierii se face „însămânţarea” acesteia cu germeni fermentativi,
stabilitatea mierii fiind astfel periclitată iar calitatea ei va avea de suferit.
Nu sunt acceptate ambalajele confecţionate din cupru, zinc, plumb sau aliajele lor
pentru că în timp, sub acţiunea acizilor din miere, se produce migrarea ionilor metalici
din ambalaj în miere sau se formează compuşi chimici toxici. În cazul folosirii
ambalajelor confecţionate din cupru se formează carbonatul bazic de cupru, cunoscut şi
sub numele de „cocleală”. În cazul folosirii ambalajelor confecţionate din fier, mierea
capătă un gust şi miros neplăcut, ca urmare a reacţiei intense a acestui metal la contactul
prelungit cu substanţe acide şi în prezenţa aerului (corodarea fierului).
În condiţii de fermentare acţiunea corozivă a mierii este mult mai accentuată.
Ambalajele trebuie să fie închise etanş pentru a evita absorbţia apei de către miere
(care este higroscopică), declanşarea procesului fermentativ şi implicit deprecierea
calităţii acesteia.
Depozitarea mierii
Deoarece este un produs susceptibil deprecierii calitative, mierea nu poate fi
depozitată în aer liber, deoarece în acest caz ea va fi expusă direct efectului negativ al
soarelui şi intemperiilor, ceea ce ar duce la modificarea unor parametri de calitate ai
acesteia (HMF, indice distazic, gust, culoare etc).
Ambalajele se depozitează în încăperi curate, uscate, răcoroase (ideal +15°C),
confecţionate din materiale care nu permit transmiterea variaţiilor de temperatură
exterioare şi care ar putea stimula transformările depreciative ale calităţii mierii
(modificarea compoziţiei chimice, fermentarea, creşterea HMF, diminuarea activităţii
enzimatice). Utilizarea încăperilor cu temperaturi mai mari de 35 °C este interzisă. Dacă
umiditatea mierii este de peste 19%, depozitarea se va face la rece (sub 11°C).

Spaţiile de depozitare trebuie să fie prevăzute cu sisteme de ventilaţie

corespunzătoare pentru a evita dezvoltarea mucegaiurilor, evacuarea diferitelor mirosuri
sau substanţe volatile care pot pătrunde în acestea depozite.
Normele interne şi internaţionale privind calitatea acestui produs apicol
recomandă ca în încăperea în care s-a depozitat miere să nu se păstreze şi alte materiale,
în special cele care emană mirosuri puternice (lacuri, vopsele, esenţe, combustibili), sau
care sunt foarte higroscopice şi care favorizează o umiditate atmosferică ridicată (sare).
Se va evita amplasarea ambalajelor în spaţiile de depozitare în apropierea surselor
de căldură, în dreptul ferestrelor (prin care se simt foarte uşor modificările termice din
afară). Bidoanele nu se vor suprapune până aproape de tavan deoarece diferenţele termice
pe verticală sunt de regulă de câteva grade şi aceste diferenţe se vor regăsi în schimbările
pe care le suferă mierea în timpul depozitării îndelungate (cca. 10 luni).
Spaţiile de depozitare trebuie să fie ferite de prezenţa animalelor sau a altor surse
de contaminare microbiană sau chimică. Este interzisă prezenţa rozătoarelor, păsărilor,
liliecilor în spaţiile de depozitare, deoarece excrementele acestor dăunatori pot fi extrem
de infecţioase.

Marcarea și etichetarea mierii de albine

Orice recipient ce conţine miere, indiferent de capacitatea acestuia, trebuie să aibă

pe corpul său (nu pe capac) o indicaţie care să asigure trasabilitatea, respectiv:
- identificarea recoltei - mierea ce provine din aceeaşi stupină şi este recoltată în
acelaşi timp;
 - identificarea lotului şi sortimentului - miere provenind din diferite recolte sau
dintr-un amestec de mieri diferite, destinate îmbutelierii.
După prelevarea cantităţii necesare pentru analiză (inclusiv a cantităţii ce
constituie contraproba) bidoanele se sigilează, pe eticheta autocolantă aplicată pe acestea
se vor menţiona următoarele informaţii: denumirea produsului; numele furnizorului; data
prelevării probei, numărul buletinului de încercare; numele şi semnătura persoanei
autorizate cu prelevarea şi sigilarea produsului.
Ambalajele ce conţin atât mierea achiziţionată cât şi cea care va fi comercializată
vor fi etichetate conform regulilor în vigoare (denumirea sortului, denumirea
producătorului sau instituţiei, masa netă de miere, numărul buletinului de analiză).
De regulă, pe etichete trebuie să figureze următoarele menţiuni:
- denumirea comercială a produsului: miere sau miere florală/miere de mană,
sortiment, data de valabilitate (max. 2 ani după data îmbutelierii), condiţii de conservare
descrise la punctul de depozitare, greutate netă, numele şi adresa apicultorului (a
condiţionatorului sau a vânzătorului), ţara de recoltare, numărul lotului (sau alte date de
ex. analize) pentru a asigura trasabilitatea;
- în caz de amestec cu miere recoltată în afara României, trebuie menţionată ţara
de origine. Se mai poate adăuga originea geografică, cu condiţia ca toată mierea în cauză
să fie produsă în zona respectivă. Se poate menţiona şi o origine botanică (monoflorală,
dublă denumire sau detalii privind sortimentul), dar în acest caz, este necesară o analiză
specifică (polinică);
- se pot menţiona criterii de calitate dacă acestea pot fi verificate şi dacă acestea
aduc o îmbunătăţire în comparaţie cu produsul de bază. Se pot utiliza doar menţiunile
nutriţionale şi de sănătate autorizate de către E.F.S.A. (Autoritatea Europeană pentru
Siguranţa Alimentară). Denumirile de: Miere pură sau naturală sunt interzise.
Surse de contaminare a mierii de albine
1. Surse de contaminare a mierii pe filiera producţiei în stup
Necontrolabile: praful, florile, aerul.
Controlabile: - stupul şi alte echipamente şi materiale apicole;
- managementul familiei de albine (tratamente, hrăniri, etc).
 2. Sursele de contaminare a mierii pe filiera recoltării, condiţionării, depozitării:
- materiale, echipamente, apa, personal, insecte, animale, ambalaje.
Contaminarea mierii de albine poate fi de natură microbiologică, fizică şi chimică
(tabele 5, 6 și 7).
Riscurile ce pot avea ca rezultat deprecierea calităţii mierii sunt:
1. Riscurile biologice: contaminare cu bacterii, diferiţi paraziţi şi drojdii;
2. Riscurile chimice: reziduurile de la produsele de curăţenie şi dezinfecţie,
grăsimi şi uleiuri de la maşini;
3. Riscurile fizice: fragmente de fire de păr sau altele, sticlă, metal, hârtie,
ambalaje neigienizate.
Riscurile biologice apar din cauza lipsei de igienă sau ca urmare a utilizării unui
material greu de întreţinut.
Măsuri de eliminare a acestor riscuri:
- menţinerea întregului material în perfectă stare de curăţenie, spălat şi uscat şi
care trebuie să fie curăţat după fiecare utilizare (cultură de drojdii);
- dispunerea de material uşor demontabil pentru o curăţare în profunzime;
Evitarea riscurilor biologice se realizează prin:
- întreţinerea de încăperi curate, lavabile pe toate suprafeţele; podelele trebuie să
fie netede şi să permită o spălare eficientă (ceara şi propolisul se lipesc);
- o bună ventilaţie pentru a avea o atmosferă de lucru uscată; este necesară
existenţa unui dezumidificator, pentru a scădea umiditatea în încăpere sub 60%;
- interzicerea accesului animalelor domestice.
Riscuri chimice - mierea este hidrofilă (absoarbe umiditatea), şi este la fel de
sensibilă la mirosurile străine existente în aer, de aceea se recomandă:
- interzicerea depozitării în spaţiile de extracţie, condiţionare şi ambalare a
oricărui produs chimic volatil sau mirositor;
- interdicţia de a fuma;
- absenţa oricăror gaze poluante: gaz de încălzire sau de la vehicule;
- riscurile chimice provin din contactul dintre miere şi alte produse, ca urmare, nu
se utilizează decât materiale de calitate alimentară (inox sau pvc alimentar);

Pericolul
Germeni patogeni
Nici un studiu
microbiologic nu este cerut
pentru miere
Regulamentul CE
2073/2005 capitolul
referitor la produsele
alimentare ce se pot
consuma imediat destinate
unor scopuri medicale
special
Drojdii osmofile
Riscul legat de umiditatea
mierii este:
< 17 % - nici unul;
17 – ≤ 18 % - cca. 1000
levuri /g;
18 – ≤ 19 % - cca. 10
levuri /g;
> 19 % cca. 1 levură
Surse microbiologice de contaminare a mierii
Limite Frecvență
Valori necunoscute pentru
miere, dar mai scăzute decât
pentru alte alimente datorită
mediului anaerob, foarte
bogată în zaharuri, foarte
săracă în proteine, aciditate
ridicată. Prezența
peroxidului de hidrogen
> 20 % , limita 27,1 % dintre sorturile de
maximă legală, miere au > 18 %
apare fermentația
mierii 9,5 % dintre sorturile de
miere au > 19 %
3,3 % dintre sorturile de
miere au > 20 %
Proveniență
Utilizare de apă nepotabilă
Lipsa de igienă a localului
Lipsa de igienă a materialelor
Contaminare prin intermediul
personalului
Zahărul folosit la hrăniri este
murdar
Recoltarea mierii prea umedă
Localul umed în momentul
extracției și condiționării
Tabelul 5
Măsuri preventive Măsuri corective
Se va utiliza doar apa de la rețea
sau care corespunde la normele
de potabilitate
Spațiile de extracție trebuie să
fie curățate înainte și după
fiecare perioada de extracție
Se va verifica starea generală și
de curățenie a recipientelor
înainte de întrebuințare
Se va avea în vedere lipsa
bolilor, protejarea rănilor ce ar
putea contamina mierea,
utilizarea de îmbrăcăminte
curată și o bună igienă a
personalului
Zahărul pentru hrăniri artificiale
se va depozita într-un loc ferit
de accesul șoarecilor și a
insectelor.
Nu se va utiliza pulverizatorul Toată mierea
de apă fermentată va fi
Ramele vor fi ridicate din stup eliminată
în momentul când fagurii cu
miere sunt bine căpăciți
Se va verifica umiditatea mierii
În funcție de conținutul în apă
mierea se va supune procesului
de deahidradare
Se vor utiliza capace etanșe

Pericolul Limite
Prezența de ceară Substanțe insolubile <0,1 %
sau alte particule
Norme legale:
Detritus< 500 µ
Absența elementelor
exogene (străine)
Prezența de puiet Arome și elemente exogene
(străine) în miere
Elemente străine Substanțe insolubile <0,1 %
(piatre, metal,
elemente ascuțite) Norme legale:
Detritus< 500 µ
Absența elementelor
exogene (străine)
Tabelul 6
Surse fizice de contaminare a mierii
Frecvență Proveniență Măsuri preventive Măsuri corective
Sistematică Descăpăcire și Se va filtra corect mierea, prin filtre cu Mierea se va refiltra
extracție ochiuri între 0,5-0,2 mm
Se va verifica starea filtrelor
Nu se vor lăsa să treacă particule vizibile în
miere
Mierea recoltată va fi limpezită
Se va utiliza gratia de matcă
Nu există date Puiet în caturi Nu se va extrage mierea din fagurii cu puiet Mierea va fi dată
(magazine) albinelor
Filtrarea este obligatorie
După filtrare Se va evita prezența insectelor Mierea se va filtra după o
(albine, alte insecte) Toate containerele trebuie acoperite pentru eventuală lichefiere sau
a evita pătrunderea de elemente străine se va reda la albine
Nu există date Material Se va verifica starea materialelor înainte de Mierea se va filtra după o
utilizare eventuală lichefiere sau
Se vor utiliza unelte curate care nu se va reda la albine
generează praf
Mierea se va filtra după o
Personal Se va utiliza doar îmbrăcăminte adaptată – eventuală lichefiere sau
bonetă, buzunare închise se va reda la albine
Mierea se va filtra după o
eventuală lichefiere sau
Local (iluminat) Se vor proteja lămpile de iluminare se va reda la albine
împotriva electroșocurilor
Se va asigura un local curat Mierea se va filtra după o
Se va evita prezența corpurilor străine eventuală lichefiere sau
se va reda la albine
Să fie perfect curate Orice borcan spart va fi
Borcane Nu trebuie să prezinte defecte eliminat
 Tabelul 7
Surse chimice de contaminare a mierii

Pericolul Limite Frecvență Proveniență Măsuri preventive Măsuri corective

Produse interzise 0 (MRPL: 0,3 ppb cloramfenicol 0/349 Amestec de miere de origine Nu se vor face hrăniri cu miere Distrugerea mierii
(an. 4 Rgt 2377/90 cloramfenicol; 1 ppb streptomicină 4/368 necontrolată provenind din altă exploatație
Produse de nitrofurani) tetracicline 2/192
tratament cu LRM (limita reziduală sulfonamide 18/406 Tratamente ale familiilor de Nu se vor utiliza decât produse Distrugerea mierii
excepția celor maximă) β-lactamați 0/50 albine autorizate ca formulă apicolă, în
specificate de an. 2 funcție de modalitățile recomandate
Rgt. 2377/90 100 ppb cumafos de fabricant sau de serviciile
Tau-fluvalinat, veterinare;
flumetrin, timol, 200 ppb amitraz Se vor respecta timpii de așteptare
mentol, eucaliptol, preconizați;
camfor, acid Limita de acțiune 20ppb: Nu se vor face tratamente cu
oxalic, acid formic, streptomicină antibiotice;
acid lactic tetraciclină Se vor elimina tratamentele
sulfonamide preventive.

Produse de hrănire Nu se vor face hrăniri cu miere Distrugerea mierii

provenind din altă exploatație;
Nu se vor utiliza aditivi cu excepția
situației în care aceștia sunt de
calitate alimentară și fără antibiotice;
Se vor face hrăniri doar cu zahăr de
calitate alimentară.

Nu se va adăuga miere necunoscută

Amestec de miere de origine
necontrolată

Introducerea de faguri (rame)

de origine necontrolată
Tratamentul cerii împotriva
moliei cerii
Repulsive folosirea Arome (mirosuri) Lucrări apicole (unificarea
fumului străine 1/20 din mieri familiilor)
Nu se vor utiliza substanțe cum ar fi:
naftalina, paradiclorbenzen
Se vor utiliza doar produse de calitate
alimentară

Combustibil utilizat în Nu se vor utiliza combustibili

afumător rășinoși, uleioși, carton
 Hrănire Zahărul va fi depozitat la adăpost de
orice sursă de contaminare

Apicultorul se va asigura că nu există

Camera de extracție surse de praf, de fum, de gaze de
eșapament;
Fumatul este interzis;
Nu se admite depozitarea de produse
chimice.
Metale grele, Nu există date Material apicol Sunt interzise vopsele pe bază de
vopsele, detergenți. plumb
Se va utiliza materiale compatibile
alimentar pentru stupi

Materialele care intră în contact cu

Materiale din spațiile de mierea trebuie să fie de c
extracție și recipienți alitate alimenteră

Se va evita amplasarea într-un mediu

Mediu poluat. industrial poluat cu metale grele Se va schimba vatra
stupinei
Produs fitosanitar 100 ppb: produse fitosanitare Nu există date Agricultură și horticultură Se va evita deplasarea familiilor de Dacă nu este posibil să
albine în timpul tratamentelor și dacă se elimine surasa de
acest lucru nu este posibil, stupii vor contaminare , se va
fi închiși în timpul pulverizărilor schimba vatra stupinei
HMF ≤ 40 mg/kg 0/351 depășind norma Încălzirea mierii Se vor evita supraîncălzirile Mierea este redată spre
consum la albine.
 - produsele de curăţenie şi dezinfecţie trebuie săfie corespunzătoare unei utilizări
alimentare (adeseori ele sunt mai ieftine decât produsele de menaj);
- apa trebuie să fie potabilă, este foarte bine dacă există apă caldă;
- pentru lubrifierea elementelor mobile nu se utilizează decât ulei de calitate
alimentară.
Riscurile fizice au la origine materiale de proastă calitate (un filtru ruginit şi găurit)
sau o destinaţie greşită. Înainte de întrebuinţare trebuie verificată starea materialului,
pentru a evita toate resturile sau praful; după filtrare se acoperă întotdeauna recipientele
cu miere, şi dacă este necesar, se procedează la o a doua filtrare. Ambalajele trebuie să fie
curate, în prealabil spălate şi uscate.
Controlul sanitar veterinar al mierii de albine
Valoarea alimentar-nutritivă precum şi efectele terapeutice ale mierii de albine
sunt determinate de componentele sale, ce provin de fapt de la plantele de la care albinele
au cules materia primă (nectarul/mana, grăuncioarele de polen). Ca orice alt produs
alimentar de origine animală, mierea trebuie să îndeplinească anumite condiţii de calitate
care certifică păstrarea calităţilor sale naturale, stimulente şi nutritive, timp îndelungat.
Prin nerespectarea prescripţiilor tehnice de recoltare, condiţionare, ambalare şi
depozitare se înregistrează „defecte” care pot afecta până la anulare însuşirile valoroase
ale mierii, prin alterarea principiilor ei active. Acest lucru conduce la scăderea calităţii
mierii şi în final la eliminarea sa din circuitul industrial şi comercial.
Controlul sanitar-veterinar al mierii se face în scopul:
a) autentificării cu precizie a calităţii acesteia;
b) depistării stărilor de degradare sau de alterare datorită nerespectării prescripţiilor
tehnice de recoltare, condiţionare şi ambalare;
c) depistarea adaosurilor de falsificare.

Recoltarea probelor

Examinarea mierii se face pe o probă medie prelevată din lotul respectiv, prin lot
înţelegându-se cantitatea de miere din acelaşi sortiment, aceeaşi clasă de calitate, în
acelaşi fel de ambalaj.
Recoltarea probelor se face din 10% din numărul ambalajelor ce compun lotul, nu
mai puţin de 5.
 Din fiecare ambalaj deschis se recoltează cu ajutorul unei sonde speciale circa 250
g miere. Recoltarea mierii se face pe toată lungimea sondei.
Ambalajele deschise precum şi probele elementare se examinează organoleptic.
Se reţin pentru examenul fizico-chimic de laborator numai ambalajele cu miere găsite
corespunzătoare organoleptic, iar cele necorespunzătoare se resping.
Se amestecă toate probele elementare recoltate într-un vas curat şi uscat, se
omogenizează bine, în final obţinându-se proba medie. Din aceasta se iau 250 g miere, se
pun într-un borcan de sticlă curat şi uscat şi se trimite la laborator, pentru ca această
probă să fie supusă unei analize complete.
Controlul sanitar-veterinar al mierii se face:
a) La locul de producere - Se controlează starea de sănătate a familiilor de albine,
depistarea unor eventuale boli infecto-contagioase sau parazitare; se verifică dacă fagurii
sunt căpăciţi pe cel puţin ¾ din suprafaţa lor; starea igienico-sanitară a încăperilor, a
utilajelor de extragere şi prelucrare.
b) La locul de colectare, de condiţionare şi depozitare se verifică originea
produsului la intrare (pe seama certificatelor sanitar veterinare), calitatea produsului la
achiziţie, controlul respectării condiţiilor de prelucrare (încălzire, omogenizare,
preambalare). Se interzice condiţionarea prin amestec a mierii alterate, degradate sau
falsificate. Se verifică condiţiile igienico-sanitare ale spaţiilor de depozitare.
c) La locul, de desfacere - Se verifică integritatea ambalajelor şi calitatea
produsului (certificat sanitar veterinar).

Analiza de laborator

Analiza de laborator a unei probe de miere presupune examenul organoleptic şi

fizico-chimic al acesteia.

Examenul organoleptic şi determinarea impurităţilor

Examenul organoleptic se referă la determinarea: aspectului, consistenţei, culorii,

gustului şi aromei probei respective.
Aspectul se apreciază prin gradul de transparenţă pe care îl prezintă proba de
miere introdusă într-o eprubetă de sticlă incoloră, examinată la lumina directă a zilei. Se
notează diferitele nuanţe: transparent, strălucitor, opalescent, tulbure.
 Consistenţa se apreciază după modul de curgere a mierii de pe o baghetă de sticlă
sau o lopăţică de lemn. Ea poate fi: apoasă, fluidă-subţire, fluidă-vâscoasă, cleioasă,
cristalizată. Se precizează şi tipul de cristalizare: untuoasă, fină sau grosieră.
Culoarea se apreciază prin examinarea vizuală directă, la lumina zilei, pe un fond
alb, a unei cantităţi de 10-15 g de miere introdusă într-o eprubetă de sticlă incoloră, cu
diametrul interior de 16 mm. Se precizează diferitele nuanţe: incoloră, galbenă-deschis,
portocalie etc.
Mirosul şi gustul se apreciază prin mirosirea şi gustarea probei. Se indică nuanţa
plantei dominante (în cazul mierii monoflore) şi intensitatea acesteia (pronunţată, bine
evidenţiată, moderată, discretă).
De asemenea, se precizează intensitatea gustului dulce (pronunţat, bine evidenţiat,
moderat) şi eventual nuanţele secundare (acrişor, amărui, astringent, fad etc).
Impurităţile se apreciază prin examinarea probei de miere, la lumina directă a zilei
şi identificarea fragmentelor de albine, furnici, ceară..
Cantitativ, conţinutul de impurităţi se determină astfel: din proba de laborator bine
omogenizată se cântăresc circa. 10 g. Se dizolvă în puţină apă, astfel încât volumul
soluţiei obţinute să fie de circa 50 ml. Se filtrează soluţia prin hârtie de filtru calitativă. Se
trece pe o sticlă de ceas reziduul rămas pe hârtia de filtru şi se cântăreşte după o
prealabilă uscare la aer.
Conţinutul de impurităţi se exprimă procentual şi se calculează cu formula:
Impurităţi [%] = (m2 / m1) x 100
în care:
m1 = masa probei luată pentru determinare, în grame;
m2 = masa reziduului obţinut după filtrare şi uscare, în grame.

Determinarea caracteristicilor fizice şi chimice

Determinarea apei
Conţinutul de apă se determină prin două metode:
- metoda cu refractometrul;
- metoda prin uscare la etuvă. (folosită în caz de litigiu).
 Metoda cu refractometrul
Principiul metodei: între indicele de refracţie al mierii de albine şi conţinutul ei în
substanţă uscată există o corelaţie directă, care permite calcularea procentului ei de apă.
Modul de lucru:
Pe prisma inferioară a refractometrului Abbé (sau similar) se aplică o picătură de
miere, după care se închide imediat camera. Cu ajutorul oglinzii se proiectează în aşa fel
fascicolul de lumină pe prismă, astfel încât să se obţină luminozitate maximă. Se
manevrează butonul cremalierei astfel ca limita de demarcaţie a celor două câmpuri să fie
perfect clară, cu profil rectiliniu şi să treacă exact prin punctul central de intersecţie al
celor două linii vizuale. În acest moment se citeşte valoarea indicelui de refracţie pe scala
aparatului şi temperatura.
Se deschid apoi cele două prisme, se curăţă bine de miere cu ajutorul unui tifon
curat şi umectat cu apă, se usucă prin ştergere cu un alt tifon curat şi uscat li se repetă
operaţia.
Determinarea se face în intervalul de temperatură de 15-25ºC, iar valoarea
indicelui de refracţie se corectează pentru temperatura de 20ºC. În acest scop, la indicele
de refracţie citit se adaugă 0,00023 pentru fiecare 1ºC dacă temperatura este mai mare de
20ºC, sau se scade această valoare dacă temperatura este mai mică de 20ºC.
În tabelul 8 se citeşte conţinutul de apă corespunzător indicelui de refracţie al
mierii la temperatura de 20ºC.
Metoda prin uscare la etuvă
Principiul metodei: proba de analizat se usucă până la masă constantă.
Pierderea de masă, calculată procentual, reprezintă conţinutul de apă al acesteia..
Modul de lucru:
Într-o fiolă de cântărire, se cântăresc circa 20 g nisip şi lopăţica, apoi se usucă la
temperatura de 103±2ºC până la masă constantă.
În timpul uscării fiola se ţine cu capacul aşezat lângă ea, iar în timpul răcirii în
exicator şi al cântăririi se acoperă cu capacul.
Tara este reprezentată de fiola cu capac, lopăţica şi nisipul.
Se introduc în fiolă circa 5 g miere (cântărite cu precizie de 0,0001 g) şi apoi se
omogenizează bine cu nisipul, folosind lopăţica şi având grijă să nu se piardă nici un
grăunte de nisip. După omogenizare, lopăţica rămâne în fiolă. Se introduce în etuvă la
temperatura de 103±2ºC şi se ţine 4 ore, după care se răceşte în exicator şi se cântăreşte.
Se continuă uscarea, răcirea şi cântărirea, în etape de 1 oră, până la masă constantă (între
două cântăriri succesive diferenţa nu este mai mare de 0,001 g).
Conţinutul de apă se exprimă procentual şi se calculează cu formula:
Apă [%] = [(m – m1) / m2] · 100
în care:
m = masa fiolei cu miere înainte de uscare, în grame;
m1 = masa fiolei cu miere după uscare, în grame;
m2 = cantitatea de miere luată în lucru, rezultată din diferenţa dintre masa fiolei
cu miere înainte de uscare şi tara fiolei, în grame.
Ca rezultat se ia media aritmetică a cel puţin două determinări între care nu
trebuie să fie o diferenţă mai mare de 0,1%.

Tabelul 8
Corelaţia între indicele de refracţie al mierii de albine şi conţinutul său de apă

Indice de refracţie la Apa (%) Indice de refracţie la Apa (%) Indice de refracţie Apa (%)
20ºC 20ºC la 20ºC
1,5044 13,0 1,4935 17,2 1,4830 21,4
1,5038 13,2 1,4930 17,4 1,4825 21,6
1,5033 13,4 1,4925 17,6 1,4820 21,8
1,5028 13,6 1,4920 17,8 1,4815 22,0
1,5023 13,8 1,4915 18,0 1,4810 22,2
1,5018 14,0 1,4910 18,2 1,4805 22,4
1,5012 14,2 1,4905 18,4 1,4800 22,6
1,5007 14,4 1,4900 18,6 1,4795 22,8
1,5002 14,6 1,4895 18,8 1,4790 23,0
1,4997 14,8 1,4890 19,0 1,4785 23,2
1,4992 15,0 1,4885 19,2 1,4780 23,4
1,4987 15,2 1,4880 19,4 1,4775 23,6
1,4982 15,4 1,4875 19,6 1,4770 23,8
1,4976 15,6 1,4870 19,8 1,4765 24,0
1,4971 15,8 1,4865 20,0 1,4760 24,2
1,4966 16,0 1,4860 20,2 1,4755 24,4
1,4961 16,2 1,4855 20,4 1,4750 24,6
1,4956 16,4 1,4850 20,6 1,4745 24,8
1,4951 16,6 1,4845 20,8 1,4740 25,0
1,4946 16,8 1,4840 21,0
1,4940 17,0 1,4835 21,2
 Determinarea cenuşii

Principiul metodei: proba de miere se calcinează în cuptorul reglat la 525ºC,

până la masă constantă. Reziduul obţinut, calculat procentual, reprezintă conţinutul în
cenuşă (în elemente minerale).
Modul de lucru:
Creuzetul se ţine în cuptor la temperatura de 525ºC timp de 2 ore, după care se
răceşte în exicator şi se cântăreşte.
Se cântăresc circa 5 g miere (cu precizie de 0,0001 g) apoi creuzetul se pune pe
triunghiul de şamotă la flacăra unui bec de gaz. Becul se manevrează în aşa fel încât să se
limiteze spumarea puternică a mierii (umflarea) şi ieşirea ei din creuzet. În faza iniţială
flacăra se proiectează de sus în jos până la formarea crustei de cărbune spongios. În
continuare, flacăra se proiectează pe pereţii laterali ai creuzetului până la dispariţia
completă a tendinţei de spumare şi de spargere a crustei de cărbune. În final, becul se
aşează în poziţie normală cu flacăra de jos în sus şi se menţine până la carbonizare
completă. În momentul în care cărbunele din creuzet se aprinde şi arde cu flacără se
îndepărtează becul şi se lasă flacăra din creuzet să se stingă de la sine.
După răcire, creuzetul se introduce în cuptor şi se începe încălzirea. În momentul
în care temperatura cuptorului a ajuns la 525ºC se notează timpul şi după 6 ore de
calcinare creuzetul se scoate din cuptor, se răceşte în exicator după care se cântăreşte. Se
repetă operaţia în 2 sau 3 reprize a câte 1 sau 2 ore de calcinare până la masă constantă.
Cenuşa trebuie să aibă culoarea albă, albă-cenuşie sau cenuşie, uniformă, fără
puncte negre de cărbune. Dacă se observă existenţa particolelor negre de cărbune care nu
se degradează prin calcinările repetate, atunci în creuzetul rece se picură 3 sau 4 picături
de perhidrol. După încetarea completă a efervescenţei, creuzetul se mai introduce din nou
în cuptorul rece şi din momentul atingerii temperaturii de 525ºC se mai calcinează timp
de o oră, apoi se răceşte în exicator şi se cântăreşte. Se continuă calcinarea în reprize de
câte o oră până la masă constantă (între două determinări succesive nu trebuie să fie o
diferenţă mai mare de 0,001g).
Conţinutul în cenuşă se exprimă procentual şi se calculează cu următoarea
formulă:
Cenuşă [%] = [(m – m1) / (m2 – m1)] · 100
în care:
m = masa creuzetului cu cenuşa după calcinare, în grame;
m1 = masa creuzetului gol, în grame;
m2 = masa creuzetului cu miere, înainte de calcinare, în grame.
Diferenţa dintre două determinări paralele nu trebuie să fie mai mare de 0,02%.
Determinarea acidităţii

Principiul metodei: proba de miere diluată cu apă se titrează cu hidroxid de sodiu

soluţie 0,1 n (în prezenţa indicatorului fenolftaleină), aciditatea se calculează şi se
exprimă în mililitri hidroxid de sodiu soluţie 1 n la 100 g miere.
Reactivi necesari:
- hidroxid de sodiu soluţie 0,1 n;
- fenolftaleină soluţie alcoolică 1%. Se cântăreşte 1g de fenolftaleină şi se dizolvă
în circa 50 ml alcool etilic absolut. Se aduce cantitativ într-un balon cotat de 100 ml şi se
aduce la semn (tot cu alcool etilic absolut). Soluţia astfel obţinută se omogenizează bine.
Modul de lucru:
Într-un pahar Berzelius se cântăresc 10 g miere, se diluează cu circa 50 ml apă
distilată şi se titrează cu hidroxid de sodiu soluţie 0,1 n în prezenţa a 2 sau 3 picături de
soluţie de fenolftaleină, până la culoarea roz (persistentă timp de 30 secunde).
Aciditatea se exprimă în mililitri hidroxid de sodiu soluţie 1 n la 100 g miere şi se
calculează cu formula:
Aciditate [ml NaOH soluţie 1 n / 100 g miere] = [(V · 0,1) / 10] · 100 = V
în care:
V = volumul soluţiei de hidroxid de sodiu folosit la titrare, în mililitri;
0,1 = normalitatea soluţiei de hidroxid de sodiu folosită la titrare.

Determinarea zahărului reducător prin metoda Elser

Principiul metodei: zahărul reducător din miere (glucoza, fructoza, maltoza etc)
au capacitatea de a transforma, în mediu alcalin şi la cald, sulfatul de cupru în oxid
cupros. În funcţie de cantitatea de oxid cupros format se calculează conţinutul de zahăr
reducător şi se exprimă convenţional în zahăr invertit.
 Reactivi necesari:
- amidon, soluţie 1% proaspăt preparată;
- bicarbonat de sodiu pulbere;
- iod, soluţie 0,05 n;
- soluţie alcalină de sare Seignette (175 g tartrat de sodiu şi potasiu, 25 g carbonat
de sodiu şi 15 g hidroxid de sodiu, la 1000 ml apă);
- sulfat de cupru soluţie 50‰ (50 g sulfat de cupru la 1000 ml apă);
- soluţie saturată şi acidulată de clorură de sodiu (1000 ml soluţie saturată de
clorură de sodiu se acidulează cu 25 ml acid clorhidric concentrat);
- tiosulfat de sodiu soluţie 0,5 n.
Modul de lucru:
Se cântăresc 3 g miere (la balanţa analitică), se aduc cantitativ cu apă distilată în
balon cotat de 200 ml şi se omogenizează bine. Aceasta constituie soluţia de bază.
Din soluţia de bază se pipetează 20 ml (măsurare exactă) într-un balon cotat de
100 ml, se completează cu apă la semn şi se omogenizează. Aceasta constituie soluţia de
lucru.
Într-un vas conic de 300 ml se introduc 20 ml soluţie de sulfat de cupru, 20 ml
soluţie alcalină de sare Seignette, 20 ml apă distilată şi se omogenizează. Se încălzeşte
paharul pe sită de azbest (la flacăra unui bec de gaz sau plită electrică) şi când a ajuns la
fierbere se adaugă cu pipeta 20 ml din soluţia de lucru (măsurare exactă). Din momentul
în care reîncepe fierberea se cronometrează 5 minute. În timpul fierberii se formează
treptat oxidul cupros de culoare roşie cărămizie, care tinde să se depună la partea
inferioară a recipientului.
După epuizarea timpului paharul se răceşte imediat în baie de apă (cu atenţie
deoarece recipientul este încălzit şi luat direct de pe foc şi răcit se poate sparge uşor), se
adaugă 25-30 ml soluţie de clorură de sodiu şi se agită energic. Soluţia acidulată de
clorură de sodiu dizolvă oxidul cupros şi lichidul din pahar devine perfect limpede cu
nuanţă verzuie-albăstruie deschis. În continuare se adaugă 2 sau 3 g bicarbonat de sodiu
pentru neutralizarea acidului clorhidric şi crearea unui mediu slab alcalin. După încetarea
efervescenţei, în pahar trebuie să rămână un rest vizibil de bicarbonat. Culoarea lichidului
trece din albastră-verzuie în albastru intens.
 Se titrează cu soluţie de iod sub agitare continuă. La început apare o tulbureală
lăptoasă care dispare treptat pe măsură ce se apropie sfârşitul titrării şi lichidul devine
limpede, iar culoarea tinde spre verde. Când nuanţa de culoare devine verde clar, fără
tendinţa de a reveni la albastru, titrarea se consideră încheiată şi se notează volumul de
soluţie de iod folosit.
Culoarea verde indică excesul de iod. Pentru cunoaşterea acestui exces se adaugă
0,5 ml soluţie de amidon (culoarea lichidului devine albastră închis cu tentă negricioasă)
şi se titrează cu soluţie de tiosulfat de sodiu, picătură cu picătură, până în momentul în
care culoarea virează brusc din albastru închis în albastru deschis.
Volumul soluţiei de iod utilizată pentru oxidarea cationului cupros se obţine din
diferenţa între volumul soluţiei de iod utilizată la titrare şi volumul soluţiei de tiosulfat de
sodiu folosită la retitrare (în caz de necesitate se fac corecţiile de factor).
Cantitatea de zahăr invertit, în miligrame, corespunzătoare volumului de iod
utilizată efectiv pentru oxidarea cationului cupros se citeşte din tabelul 9.
Conţinutul de zahăr reducător, exprimat în zahăr invertit, se calculează cu formula:
Zahăr invertit [%] = [(m · 10 · 5) / (m1 · 1000)] ·100
în care:
m = cantitatea de zahăr invertit, citită în tabelul 2, în miligrame;
m1 = cantitatea de miere luată în lucru, în grame;
10 = raportul dintre volumul soluţiei din balonul cotat de 200 ml şi volumul
soluţiei luate pentru diluare;
5 = raportul dintre volumul soluţiei din balonul cotat de 100 ml şi volumul
soluţiei diluate luate pentru analiză.

Tabelul 9

Cantitatea de zahăr invertit (în mg) corespunzătoare volumului de iod soluţie 0,05 n
Soluţie iod 0,05 Zahăr invertit Soluţie iod 0,05 Zahăr invertit Soluţie iod 0,05 Zahăr invertit
n (mg) n (mg) n (mg)
(ml) (ml) (ml)
1,0 1,7 7,4 12,4 13,8 22,7
1,2 2,1 7,6 12,8 14,0 23,0
1,4 2,4 7,8 13,1 14,2 23,3
1,6 2,8 8,0 13,4 14,4 23,6
1,8 3,1 8,2 13,7 14,6 23,9
2,0 3,5 8,4 14,0 14,8 24,2
2,2 3,9 8,6 14,4 15,0 24,6
 2,4 4,2 8,8 14,7 15,2 24,8
2,6 4,6 9,0 15,0 15,4 25,1
2,8 4,9 9,2 15,3 15,6 25,5
3,0 5,3 9,4 15,6 15,8 25,8
3,2 5,6 9,6 16,0 16,0 26,1
3,4 6,0 9,8 16,3 16,2 26,4
3,6 6,3 10,0 16,6 16,4 26,7
3,8 6,7 10,2 16,9 16,6 27,0
4,0 7,0 10,4 17,2 16,8 27,3
4,2 7,3 10,6 17,6 17,0 27,6
4,4 7,6 10,8 17,9 17,2 27,9
4,6 8,0 11,0 18,2 17,4 28,2
4,8 8,3 11,2 18,5 17,6 28,6
5,0 8,6 11,4 18,9 17,8 29,0
5,2 8,9 11,6 19,2 18,0 29,2
5,4 9,3 11,8 19,5 18,2 29,5
5,6 9,6 12,0 19,8 18,4 29,8
5,8 9,9 12,2 20,1 18,6 30,2
6,0 10,2 12,4 20,4 18,8 30,5
6,2 10,5 12,6 20,8 19,0 30,8
6,4 10,8 12,8 21,2 19,2 31,1
6,6 11,2 13,0 21,4 19,4 31,4
6,8 11,5 13,2 21,7 19,6 31,7
7,0 11,8 13,4 22,0 19,8 32,0
7,2 12,1 13,6 22,4 20,0 32,3
20,2 32,6 26,2 42,0 32,2 51,0
20,4 32,9 26,4 42,3 32,4 51,3
20,6 33,3 26,6 42,6 32,6 51,6
20,8 33,6 26,8 42,9 32,8 51,9
21,0 33,9 27,0 43,2 33,0 52,2
21,2 34,2 27,2 43,5 33,2 52,5
21,4 34,5 27,4 43,8 33,4 52,8
21,6 34,8 27,6 44,1 33,6 53,1
21,8 35,1 27,8 44,4 33,8 53,4
22,0 35,4 28,0 44,7 34,0 53,7
22,2 35,7 28,2 45,0 34,2 54,0
22,4 36,0 28,4 45,3 34,4 54,3
22,6 36,4 28,6 45,6 34,6 54,5
22,8 36,7 28,8 45,9 34,8 54,8
23,0 37,0 29,0 46,2 35,0 55,1
23,2 37,3 29,2 46,5 35,2 55,4
23,4 37,6 29,4 46,8 35,4 55,7
23,6 38,0 29,6 47,1 35,6 56,0
23,8 38,3 29,8 47,4 35,8 56,3
24,0 38,6 30,0 47,7 36,0 56,6
24,2 38,9 30,2 48,0 36,2 56,9
24,4 39,2 30,4 48,3 36,4 57,2
24,6 39,6 30,6 48,6 36,6 57,5
24,8 39,9 30,8 48,9 36,8 57,8
25,0 40,2 31,0 49,2 37,0 58,1
25,2 40,5 31,2 49,5 37,2 58,5
25,4 40,8 31,4 49,8 37,4 58,7
25,6 41,1 31,6 50,1 37,6 59,0
25,8 41,4 31,8 50,4
26,0 41,7 32,0 50,7
 Determinarea zahărului uşor hidrolizabil prin metoda Elser

Principiul metodei: se determină zahărul reducător înainte şi după hidroliza

acidă, iar diferenţa acestora se exprimă convenţional în echivalent zaharoză.
Reactivi necesari:
- amidon, soluţie 1% proaspăt preparată;
- bicarbonat de sodiu pulbere;
- iod, soluţie 0,05 n;
- soluţie alcalină de sare Seignette (175 g tartrat de sodiu şi potasiu, 25 g carbonat
de sodiu şi 15 g hidroxid de sodiu, la 1000 ml apă);
- sulfat de cupru soluţie 50‰ (50 g sulfat de cupru la 1000 ml apă);
- soluţie saturată şi acidulată de clorură de sodiu (1000 ml soluţie saturată de
clorură de sodiu se acidulează cu 25 ml acid clorhidric concentrat);
- tiosulfat de sodiu soluţie 0,5 n;
- acid clorhidric soluţie 1 n;
- hidroxid de sodiu soluţie 1 n.
Modul de lucru:
Din soluţia de bază pregătită pentru determinarea zahărului reducător (descrisă
anterior) se introduc 20 ml într-un balon cotat de 100 ml, se diluează cu apă până la
volumul de circa 50 ml, se adaugă 1 ml acid clorhidric 1n, se omogenizează şi se ţine pe
baia de apă fierbinte 30 minute. După răcire se neutralizează cu 1 ml hidroxid de sodiu 1n,
se completează cu apă la semn şi se omogenizează bine.
În timpul fierberii, zaharoza şi celelalte zaharuri uşor hidrolizabile din soluţia de
miere se transformă în zahăr reducător.
Se determină şi se calculează zahărul reducător conform formulei anterioare.
Conţinutul de zahăr uşor hidrolizabil se exprimă în echivalent zaharoză şi se
calculează cu următoarea formulă:
Zaharoză [%] = (m – m1) · 0,95
în care:
m = cantitatea de zahăr invertit total (după hidroliza acidă), în procente;
m1 = cantitatea iniţială de zahăr invertit (înainte de hidroliza acidă), în procente;
0,95 = factorul de transformare a zahărului invertit în echivalent zaharoză.
 Determinarea substanţelor insolubile în apă

Principiul metodei: se determină substanţele insolubile în apă prin filtrare,

uscare, cântărire şi se exprimă ca reziduu uscat la 100 g miere.
Modul se lucru:
Într-o fiolă de cântărire se introduce o rondelă de hârtie de filtru şi se usucă în
etuvă la temperatura de 103±2ºC până la masă constantă. Tara este formată din fiola cu
capac şi rondeaua de hârtie de filtru.
Din proba de miere bine omogenizată se cântăresc 10 g într-un pahar Berzelius şi
se diluează cu circa 100 ml apă distilată.
Se pune rondeaua de filtru în pâlnia Bűchner montată la vasul de trompă care este
racordat la sursa de vacuum şi apoi se filtrează soluţia de miere. Paharul cilindric se spală
în mai multe reprize cu apă distilată şi lichidele de spălare se trec pe filtru. Se spală apoi
de câteva ori filtrul pentru îndepărtarea urmelor de zahăr.
Rondeaua de filtru se desprinde cu atenţie de pâlnie, se împătureşte cu reziduul
către interior, apoi se introduce în fiola de cântărire şi se usucă la etuvă la temperatura de
103±2ºC până la masă constantă.
Conţinutul de substanţe insolubile se exprimă procentual şi se calculează cu
formula:
Substanţe insolubile în apă [%] = [(m – m1) / m2] · 100
în care:
m = masa fiolei cu filtrul şi reziduul după uscare, în grame;
m1 = masa fiolei cu filtrul gol (tara), în grame;
m2 = masa de miere luată în lucru, în grame.

Determinarea indicelui diastazic prin metoda Gothe

Principiul metodei: indicele diastazic se defineşte ca numărul de centimetri cubi

dintr-o soluţie de amidon 1% care a fost transformat în dextrine în timp de 1 oră, la
temperatura de 45ºC, în prezenţa activatorului enzimatic specific (ionul Cl¯ din clorura
de sodiu) şi la pH optim, de către amilaza conţinută de 1 g miere.
 Reactivi necesari:
- acid acetic soluţie 0,02n. dacă nu avem la dispoziţie soluţie volumetrică de
această concentraţie, putem prepara soluţie de acid acetic 0,02n din una de concentraţie
1n. se pipetează 10 ml acid acetic soluţie 1n într-un balon cotat de 500 ml (în care se
găsesc circa 100 ml apă distilată) şi apoi se aduce la semn cu apă. Se omogenizează bine
soluţia astfel obţinută.
- amidon soluţie 1% proaspăt preparată (în ziua în care se execută analiza). Într-un
pahar Berzelius se cântăreşte 1 g amidon, se adaugă circa 75 ml apă distilată şi se
încălzeşte pe sita de azbest, sub omogenizare continuă cu ajutorul unei baghete de sticlă,
până la fierbere şi clarificare. Se trece soluţia în balon cotat de 100 ml şi după răcire se
completează cu apă până la semn, apoi se omogenizează.
- clorură de sodiu soluţie 0,1n. Se cântăresc într-un pahar Berzelius 2,92 g clorură
de sodiu (cu o precizie de 0,0001g), se dizolvă în circa 100 ml apă distilată şi apoi se
trece cantitativ într-un balon cotat de 500 ml. Se completează cu apă până la semn şi apoi
se omogenizează bine.
- carbonat de sodiu soluţie 0,05n. Se cântăresc Se cântăresc într-un pahar
Berzelius 2,5g carbonat de sodiu (cu o precizie de 0,0001g), se dizolvă în circa 100 ml
apă distilată şi apoi se trece cantitativ într-un balon cotat de 500 ml. Se completează cu
apă până la semn şi apoi se omogenizează bine.
- iod soluţie 0,05 n. Se pipetează 50 ml soluţie de iod 1n într-un balon cotat de
500 ml, se adaugă circa 100 ml apă pentru dizolvarea iodului şi apoi se aduce la semn, tot
cu apă. Se omogenizează bine soluţia astfel obţinută.
Modul de lucru:
Într-un pahar Berzelius se cântăresc 10 g miere, se dizolvă în circa 50 ml apă, se
neutralizează cu carbonat de sodiu (în prezenţa indicatorului fenolftaleină) şi se aduce
cantitativ într-un balon cotat de 100 ml (cu apă distilată). 1ml din această soluţie conţine
0,1 g miere.
Din soluţia de miere bine omogenizată se introduc în 10 eprubete (numerotate
1…10) cantităţi descrescânde, conform tabelului 10. Se pipetează în fiecare eprubetă câte
0,5 ml soluţie de acid acetic şi câte 0,5 ml soluţie de clorură de sodiu. În continuare se
completează cu apă conţinutul fiecărei eprubete la volumul de 11 ml, conform aceluiaşi
tabel şi se omogenizează bine conţinutul fiecăreia.
Se adaugă în fiecare eprubetă câte 5 ml amidon soluţie 1%, se omogenizează din
nou conţinutul acestora prin răsturnări repetate şi apoi eprubetele se introduc imediat
(într-un stativ adecvat) în ultratermostatul reglat la temperatura de 45ºC. Apa din
ultratermostat trebuie să depăşească cu 1 sau 2 cm nivelul lichidului din eprubete. Din
acest moment de cronometrează timpul de o oră.
După epuizarea timpului, se răcesc imediat eprubetele în apă cu gheaţă pentru
stoparea activităţii amilazei, se aranjează în ordine crescândă eprubetele în stativ, se
adaugă în fiecare dintre ele câte o picătură de soluţie de iod şi se omogenizează bine prin
răsturnări repetate.
În eprubetele cu conţinutul cel mai mic de miere, în care amidonul nu a fost
hidrolizat în întregime, apare culoarea albastră. În eprubetele în care amidonul a fost
complet hidrolizat apare o gamă de nuanţe: incolor, gălbui, portocaliu, roşiatic, violaceu,
violet.
Tabelul 10
Corelaţia dintre volumele de soluţii introduse în eprubete şi valoarea indicelui diastazic
Soluţie
Soluţie de Soluţie de clorură Soluţie de Volumul Valoarea
Numărul de acid Apă
miere (ml) de sodiu amidon total indicelui
eprubetei acetic (ml)
(ml) (ml) (ml) diastazic
(ml)
1 10, 0,5 0,5 0 5 16,0 5,0
2 7,7 0,5 0,5 2,3 5 16,0 6,5
3 6,0 0,5 0,5 4,0 5 16,0 8,3
4 4,6 0,5 0,5 5,4 5 16,0 10,9
5 3,6 0,5 0,5 6,4 5 16,0 13,9
6 2,3 0,5 0,5 7,2 5 16,0 17,9
7 2,1 0,5 0,5 7,9 5 16,0 23,8
8 1,7 0,5 0,5 8,3 5 16,0 29,4
9 1,3 0,5 0,5 8,7 5 16,0 38,5
10 1,0 0,5 0,5 9,0 5 16,0 50,0

Limita activităţii amilazei este dată de prima eprubetă în care apare culoarea
albastră. Pentru calcul se ia în considerare eprubetă dinaintea acesteia (cu conţinut de
miere imediat superior), care de obicei este colorată în violet închis.
Valoarea indicelui diastazic se preia din tabelul 3 sau se calculează cu următoarea
formulă:
 Indice diastazic = (5 / V) · 10
în care:
5 = numărul de mililitri de soluţie de amidon 1%;
V = volumul soluţiei de miere din eprubeta respectivă, în mililitri.
10 = factorul de diluţie a mierii (100 ml / 10 g= 10).

Observaţie:
Mierea degradată prin tratament termic energic precum şi cea tratată cu diferiţi
substituenţi, va avea activitatea amilazei slăbită sau enzima complet distrusă (activitate
enzimatică nulă), ca urmare valoarea indicelui diastazic va sub limitele normale (chiar
zero).
Determinarea hidroximetilfurfuralului (HMF) prin metoda Fiehe
Principiul metodei: Hidroximetilfurfuralul formează cu rezorcina – în mediu de
acid clorgidric – un complex colorat în roşu intens.
Reactivi necesari:
- eter etilic;
- rezorcină, soluţie 1% în acid clorhidric diluat, proaspăt preparată. Se dizolvă 0,1
g rezorcină în 10 ml acid clorhidric 35% (v/v).
Modul de lucru:
Într-un mojar se freacă energic 5 g miere cu 25 ml eter etilic timp de 5 minute.
Eterul de extracţie se filtrează într-o capsulă de porţelan şi se lasă în repaus pentru
evaporare liberă până la sec.
Se adaugă pe marginea capsulei (de jur împrejur) soluţie de rezorcină, picătură cu
picătură.
În prezenţa HMF apare o culoare roşie care se intensifică în timp (reacţie
pozitivă). O culoare roză sau portocalie care dispare în curând nu se ia în considerare
(reacţie negativă).
Reacţia slab pozitivă (culoare roz-roşietică) indică o miere degradată prin
tratament termic energic. Reacţia slab pozitivă (culoare roşie pronunţată) denotă tratarea
cu zahăr invertit artificial.
 Determinarea hidroximetilfurfurolului (HMF) prin metoda Winkler

Principiul metodei: HMF formează cu acidul barbituric – în prezenţa p-toluidinei - un

complex colorat în roşu. Intensitatea culorii este proporţională cu conţinutul de HMF.
Reactivi necesari:
- acid barbituric, soluţie apoasă 0,5%. Se dizolvă 0,5 g acid barbituric în circa 70
ml apă distilată fierbinte. După răcire se aduce cantitativ într-un balon cotat de 100 ml cu
apă distilată şi se omogenizează bine soluţia. Aceasta este stabilă în timp.
- p-toluidină, soluţie 10%, în izopropanol. Se dizolvă 10 g p-toluidină cu circa 50
ml izopropanol. Se adaugă 10 ml acid acetic glacial şi apoi se aduce cantitativ într-un
balon cotat de 100 ml. Se completează la semn cu izopropanol şi după aceea se
omogenizează bine. Soluţia se păstrează la întuneric şi poate fi folosită după 24 h de la
preparare, dar nu mai mult de 30 de zile.
Modul de lucru:
Se dizolvă 10 g miere cu apă fiartă şi răcită şi se aduce cantitativ la balon cotat
de 50 ml (dizolvare la rece fără încălzire).
În două eprubete se pipetează câte 2 ml din soluţia de miere şi 5 ml p-toluidină.
Într-o eprubetă se pipetează 1 ml apă distilată (martorul) şi în cealaltă 1 ml acid barbituric
(proba). Imediat după adăugarea acidului barbituric se omogenizează conţinutul celor
două eprubete (prin răsturnări repetate) şi se citeşte absorbanţa la lungimea de undă de
550 nm, folosind cuvele cu grosimea startului de 1 cm. Valoarea absorbanţei creşte
treptat atingând în scurt timp nivelul maxim după care începe să coboare. Se notează
valoarea maximă.
Conţinutul de HMF se exprimă în mg la 100 g miere şi se calculează cu formula:
HMF [mg / 100 g miere] = (E / S) · 19,2
în care:
E = valoarea absorbanţei citită pe scala aparatului;
S = grosimea stratului, în centimetri;
19,2 = factorul de convertire a absorbanţei în echivalent HMF.
 Identificarea mierii de mană

Principiul metodei: în prezenţa apei de var, soluţia de miere de mană se tulbură

evident.
Reactivi necesari:
- apă de var. Peste o parte var nestins se adaugă o parte apă şi după stingere se
lasă în repaus 12 h, apoi se colectează lichidul limpede supernatant.
Modul de lucru:
Se introduce într-o eprubetă 1 ml de soluţie de miere (1:1) şi 2 ml apă de var, se
omogenizează şi se încălzeşte până la fierbere.
Apariţia unei tulbureli sau a unui precipitat indică prezenţa mierii de mană.
Determinarea indicelui colorimetric
Principiul metodei: Indicele colorimetric se determină cu ajutorul colorimetrului
special şi se exprimă în milimetri pe scara Pfund.
Modul de lucru:
Cuva aparatului, curată şi uscată, se umple cu mierea de analizat şi - în caz de
necesitate - se lasă în repaos pentru eliminarea aerului înglobat, până la limpezire
completă. Se montează cuva la aparat, se aprinde becul şi se manevrează butonul
cremalierei, până când cele două câmpuri vizuale au nuanţă de culoare identică. În acest
moment, pe scala aparatului se citeşte indicele de culoare, în milimetri.
Determinarea conductivităţii electrice
Mierea de mană conţine o cantitate mai mare de substanţe minerale, de acizi şi de
substanţe proteice, decât mierea de flori. Ca urmare şi conductivitatea sa electrică va fi în
mod constant mai mare.
Principiul metodei constă în măsurarea conductivităţii electrice a soluţiei de
miere cu ajutorul unui conductometru special prevăzut cu electrod adecvat, iar
rezultatele se exprimă în Siemens, sau în submultiplii acestei unităţi de măsură (de obicei
în microSiemens)
Modul de lucru:
Determinarea se execută pe soluţia de miere cu concentraţia în substanţă uscată de
20% şi la temperatura de 20ºC, deoarece numai în aceste condiţii conductivitatea electrică
are valoarea maximă.
 Pentru prepararea soluţiei se determină substanţa uscată a probei de miere de
analizat cu ajutorul refractometrului şi apoi se aplică următoarea formulă:
m [g] = (100 · 20) / S
în care:
m = cantitatea de miere necesară pentru prepararea a 100 ml soluţie cu
concentraţia de 20%, în grame;
S = cantitatea de substanţă uscată a mieriii respective, în procente.
După prepararea soluţiei şi aducerea sa la temperatura de 20ºC se umple cuva
până la reper, se introduce electrodul, apoi se efectuează măsurarea şi citirea rezultatelor,
conform înstrucţiunilor de folosire a aparatului.
Determinarea conţinutului de granule de polen
Principiul metodei: numărul de granule de polen specific la mierea monofloră se
determină prin examinarea microscopică a sedimentului obţinut în urma centrifugării,
iar procentul se stabileşte prin raportarea numărului respectiv la numărul total de
granule de polen găsite pe aceleaşi câmpuri microscopice.
Reactivi necesari:
- acid sulfuric soluţie 5‰. 45 ml acid sulfuric concentrat se aduc cantitativ într-un
balon cotat de 1000 ml în care există circa 500 ml apă distilată. Se completează la semn
cu apă şi se omogenizează soluţia astfel obţinută.
- amestec gelatină – glicerină în proporţie de 1:7. Se înmoaie 10 g gelatină în 60
ml apă timp de 2 sau 3 ore, se adaugă 70 g glicerină şi se trece pe baia de apă la fierbere
omogenizând continuu până la dizolvarea completă a gelatinei. Pentru conservare se
adaugă un cristal de timol sau camfor.
Modul de lucru:
Se cântăresc 10 g miere şi se dizolvă în 20 ml soluţie de acid sulfuric, apoi se
repartizează în două tuburi de centrifugă, se echilibrează şi se centrifughează timp de 20
minute la circa 3000 rotaţii/minut.
Se scurge lichidul din fiecare tub prin înclinare uşoară, în aşa fel încât să nu se
disloce sedimentul. Sedimentele se reunesc într-un singur tub prin spălare cu apă (trecere
cantitativă). Tubul cu sediment se echilibrează cu al doilea tub care conţine numai apă,
apoi se centrifughează 10 minute.
 După îndepărtarea lichidului se preia întreaga cantitate de sediment cu ajutorul
unei pipete şi se depune pe o lamă de sticlă în două picături separate. După uscare
completă, cele două spoturi se includ în amestecul gelatină-glicerină şi se acoperă cu o
lamelă.
Se examinează la microscop, numărând şi notând pentru fiecare câmp
microscopic granulele de polen aparţinând speciei florale urmărite şi separat granulele
celorlalte specii. Pentru aceasta se parcurge suprafaţa preparatului prin deplasarea lamei
pe distanţe egale cu diametrul câmpului microscopic.
Se numără circa 1000 granule (câte jumătate pentru fiecare picătură), notându-se
separat numărul de granule aparţinând speciei cercetate şi separat al celorlalte specii.
Procentul granulelor de polen specific la mierea monofloră (de exemplu salcâm)
se calculează cu următoarea formulă:
Granule polen (se nominalizează specia) [%]= (n /n1) · 100
în care:
n = numărul granulelor de polen aparţinând speciei florale urmărite;
n1 = numărul total de granule (specia urmărită + celelalte specii).
Exemplu: s-a examinat o miere de salcâm şi s-au găsit 312 granule polen salcâm
688 granule aparţinând altor specii florale.
Granule polen salcâm [%] = [ 312 / (312 + 688)] · 100 = 31,2%

Determinarea microcristalelor de zaharuri

Se examinează la microscop, în lumină polarizată, o picătură de miere între lamă

şi lamelă. Microcristalele se evidenţiază cu formaţiuni specifice (aciculare simple sau
ramificate, prismatice, rombiodale etc) cu aspect strălucitor.

Falsificarea mierii

Mierea de albine face parte din categoria produselor ce pot fi falsificate cu diverse
substanţe edulcorante sintetice. Falsificarea se face prin substituirea parţială sau totală a
unora din componenţii săi naturali, în mod direct sau indirect. Această operaţie este
realizată exclusiv de către om, cu scopul de a obţine anumite beneficii materiale şi are ca
efecte negative deprecierea calităţii acestui produs natural nutritiv-dietetic şi stimulent,
precum şi pereclitarea sănătăţii consumatorului.
Falsificările primare au ca efecte negative modificarea compoziţiei chimice a
produsului, a unor însuşiri fizico-chimice şi organoleptice. Pentru a masca frauda iniţială
se încearcă adăugarea unor substanţe menite să corecteze modificările iniţiale. Este vorba
de adaosul substanţelor pentru corectarea aspectului, gustului şi mirosului, consistenţei,
culorii, spectrului polinic, acidităţii.
În categoria falsificărilor intră şi adaosul substanţelor cu rol conservant, folosite
pentru prevenirea riscurilor de fermentare.
Metodele şi tehnicile analitice actuale de laborator permit decelarea tuturor
tipurilor de falsificări.
Falsificarea prin adaos de apă
Este tipul de falsificare mai rar întâlnit şi de obicei se realizează înainte de
comercializarea mierii (în timpul condiţionării). Aceasta datorită faptului că prin
creşterea conţinutului de apă al mierii se poate depăşi pragul de 20%, ceea ce ar putea
conduce la crearea condiţiilor optime pentru declanşarea procesului fermentativ şi în final
la alterarea mierii.
Acest tip de falsificare se decelează uşor, reţinând atenţia:
- consistenţa fluidă-apoasă, subţire;
- conţinutul de apă care poate depăşi valoarea maximă de 20%;
- zahărul invertit este mai mic decât limita minimă admisă de normative.
Dacă adaosul de apă s-a făcut de mai multe zile, la suprafaţa probei respective
poate apare un strat abundent de spumă (mierea va avea aspectul de dospit, datorită
degajării de bioxid de carbon în timpul fermentaţiei alcoolice), mirosul şi gustul se
modifică căpătând nuanţa de acru, specific borhotului fermentat.
Falsificarea prin adaosul de substanţe de îngroşare sau de conservanţi
Pentru mascarea adăugării de apă şi limitarea procesului fermentativ, precum şi
pentru corectarea consistenţei se recurge la a doua falsificare şi anume adăugarea de
substanţe conservante(acid benzoic şi derivaţii lui, acid salicilic şi sărurile lui) şi de
îngroşare (gelatină, clei, amidon).
În cazul acestui tip de falsificare se pot observa următoarele:
 - aspectul opalescent sau asemănător cu un gel subţire (adaos de amidon) sau de
peltea slab legată (adaos de gelatină);
- aroma probei este neexpresivă sau slab evidenţiată;
- gustul slab sau moderat dulce, uşor fad;
- zahărul invertit are valoarea mai mică decât limita admisă;
- conţinutul de substanţe azotoase este mai mare decât valoarea normală.
Substanţele proteice se pot doza cu ajutorul metodei Kjeldahl. În cazul mierii falsificate
cu gelatină, conţinutul substanţelor azotoase exprimate în echivalent proteină va fi mai
mare de 0,5%
Identificarea gelatinei şi cleiului prin reacţia cu tanin
Principiul metodei: soluţia de gelatină şi cea de clei de oase (obţinute din colagen)
formează în prezenţa taninului un precipitat abundent.
Modul de lucru:
Într-o eprubetă se introduc circa 5 g miere, se diluează cu două părţi apă şi se
omogenizează bine până la dizolvare completă. Se adaugă apoi ml soluţie tanin (5%) şi
se omogenizează prin răsturnări repetate. În prezenţa gelatinei apare un precipitat
abundent cu aspect floconos dens.
Soluţia de miere naturală nu produce decât o uşoară tulbureală albicioasă.
Identificarea făinei de cereale şi a amidonului prin reacţia cu iod
Principiul metodei: amidonul formează cu iodul un complex colorat în albastru,
care se evidenţiază numai la rece.
Modul de lucru:
Circa 10 g miere se diluează cu trei părţi apă şi apoi se încălzeşte până la fierbere
pentru distrugerea amilazei. Se răceşte bine sub jet de apă şi apoi se adaugă 2—3 picături
soluţie de iod 0,n. în prezenţa amidonului apare culoarea albastră.
Identificarea conservanţilor din miere
Principiul metodei: acidul salicilic şi sărurile lui formează cu clorura ferică un
compus de culoare violetă.
Reactivi necesari:
- eter etilic liber de peroxizi;
- eter de petrol;
 - clorură ferică soluţie 1%;
- hidroxid de sodiu pelete;
- acid sulfuric concentrat.
Modul de lucru:
Într-un mojar se freacă energic 50 g miere cu un volum convenabil de amestec în
părţi egale de eter etilic şi eter de petrol. Solventul de extracţie se separă de miere prin
filtrare într-o capsulă sau creuzet mare de porţelan şi se evaporă la sec. Reziduul obţinut
se dizolvă cu 1 ml apă peste care se adaugă câteva picături de clorură ferică.
În prezenţa acidului salicilic şi a sărurilor lui apare culoarea violetă.
Identificarea acidului benzoic
Principiul metodei: acidul benzoic şi compuşii lui extraşi din miere dau reacţii
specifice de culoare cu mai mulţi reactivi (clorură ferică, sulfat de cupru, sulfură de
amoniu, hidroxilamină).
Reactivi necesari:
- hidroxid de sodiu soluţie 1%;
- acid sulfuric diluat, 1:3 volume;
- eter etilic liber de peroxizi;
- acetat de sodiu soluţie suprasaturată;
- clorură ferică soluţie 0,5%;
- sulfat de cupru soluţie 1%;
- azotat de potasiu soluţie 10% în acid sulfuric concentrat;
- hidroxilamină soluţie 2%;
- amoniac soluţie 15%;
- sulfură de amoniu soluţie 1%.
Modul de lucru:
Într-un pahar Berzelius se cântăresc 10 g miere şi se dizolvă în 30 ml apă. Pentru
fixarea acidului benzoic prin salifiere se alcalinizează slab cu hidroxid de sodiu (în
prezenţa fenolftaleinei), apoi se trece pe baia de apă la fierbere pentru 10-15 minute şi se
răceşte.
Se acidulează cu 1 ml acid sulfuric, apoi lichidul se aduce în pâlnie de separare.
Se adaugă 50 ml eter etilic, se omogenizează timp de 1 minut şi se lasă în repaos pentru
separarea straturilor. Se îndepărtează stratul inferior apos şi soluţia eterică se mai spală de
2-3 ori cu câte 5 ml apă.
Eterul de extracţie se colectează şi se supune la mai multe încercări pentru
identificarea acidului benzoic sau a sărurilor lui.
Reacţia cu clorură ferică
Într-o capsulă de porţelan se introduc 10 ml extract eteric şi se evaporă la sec.
Reziduul se tratează cu 1-2 picături soluţie de acetat de sodiu apoi cu o picătură soluţie de
clorură ferică. În prezenţa acidului benzoic se formează un precipitat de culoare roşie-
brună de benzoat de fier.
Reacţia cu sulfat de cupru
Într-o capsulă de porţelan se introduc 10 ml extract eteric şi se evaporă la sec.
Reziduul se tratează cu 1-2 picături soluţie de acetat de sodiu apoi cu o picătură soluţie de
sulfat de cupru. În cazul reacţiei pozitive apare culoarea albastră însoţită de un precipitat
discret de benzoat de cupru. Dacă în miere, alături de acid benzoic există şi acid salicilic,
atunci culoarea virează în albastru-violaceu.
Falsificarea cu sirop de zahăr
Acest tip de falsificare este des uzitat deoarece siropul de zahăr, eventual
aromatizat şi/sau colorat artificial, sau amestecat cu substanţe de îngroşare (amidon pur,
făină de cereale, gelatină, clei, substanţe pectice) pentru corectarea consistenţei, poate
imita cu succes mierea. Totuşi, metodele analitice de laborator permit decelarea acestei
falsificări.
În acest caz se evidenţiază următoarele aspecte:
- consistenţa subţire-apoasă a produsului (datorită zaharozei care are solubilitatea
în apă mai mică de o au fructoza şi glucoza), în cazul în care nu s-au adăugat şi substanţe
de îngroşare pentru corectarea consistenţei. Tentativa de corectare a acestei caracteristici
prin adăugare de gelatină, amidon sau substanţe pectice nu asigură consistenţa specifică a
produsului natural, decelarea lor pe cale analitică fiind foarte rapidă.
- conţinutul de apă este mai mare de 20%, ceea ce predispune la declanşarea
fenomenului de fermentare timpurie;
- culoarea produsului se modifică;
 - aroma specifică mierii lipseşte (falsificare totală) sau este slab evidenţiată
(falsificare parţială);
- gustul este moderat dulce deoarece zaharoza are capacitate îndulcitoare
inferioară zahărului invertit. Evidenţierea gustului dulce cu ajutorul substanţelor
îndulcitoare sintetice (ciclamaţi) imprimă produsului o nuanţă diferită de cea a produsului
natural şi în acelaşi timp decelarea pe cale chimică este certă.
- conţinutul de zaharoză este mai mare decât limita maximă admisă (peste 10%);
- conţinutul de zahăr invertit este mai mic decât limita normală (în cazul
falsificării parţiale). În cazul falsificării totale, cantitatea de zaharuri este reprezentată
numai de zaharoză.
- indicele diastazic va avea valori nespecifice în cazul substituirii parţiale, iar în
cazul falsificării totale el va fi zero. Mascarea lipsei acestui parametru prin adăugare de
malţ (bogat în amilază) este uşor de decelat.
- siropul da zahăr are reacţie neutră, astfel că menţinerea acidităţii între limitele
specifice mierii de albine este greu de realizat;
- spectrul polinic ajută la decelarea falsificărilor.
Falsificarea prin adăugarea de zahăr invertit artificial

Este unul din tipurile de falsificări cel mai des folosit deoarece invertirea
artificială asigură formarea de fructoză şi glucoză în proporţii asemănătoare celor din
mierea naturală, iar consistenţa fluidă este menţinută timp mai îndelungat.
Invertirea chimică a zaharozei (hidroliza ei cu eliberare de fructoză şi glucoză)
este posibilă numai la cald şi în mediu acid. Nu se pot folosi acizii puternic oxidanţi
(sulfuric, azotic) deoarece ei ar produce denaturarea profundă a zahărului cu modificări
vizibile fizice şi organoleptice.
Folosirea acidului clorhidric conduce pe de o parte la descompunerea energică a
fructozei cu formarea unor cantităţi mari de hidroximetilfurfural (care determină
brunificarea siropului şi modificarea uşoară a gustului; pe de altă parte, după terminarea
invertirii este necesară neutralizarea acidului cu o substanţă alcalină (baze). Prin
neutralizarea acidului cu substanţa alcalină (de obicei bicarbonat de sodiu alimentar) se
formează o sare (clorura de sodiu) şi prin urmare siropul va avea un gust uşor sărat:
HCl + NaHCO3 NaCl + CO2 + H2O
 Astfel, pentru invertirea artificială a zahărului se folosesc numai acizii citric sau
lactic, deoarece ei nu determină modificări organoleptice semnificative. Dezavantajul
folosirii lor este că ei produc o slabă invertire, pentru hidroliza completă a zaharozei fiind
necesară o cantitate mare de acid şi un timp de fierbere mai îndelungat. În această situaţie,
gustul şi culoarea siropului suferă modificări importante. Pentru a evita aceste neajunsuri,
în practică se foloseşte o cantitate mică de acid (1g / 1 kg) iar timpul de fierbere este
aproximativ o oră. Invertirea nu este totală, iar în sirop rămâne o cantitate relativ mare de
zaharoză.
Falsificarea cu substanţe îndulcitoare sintetice
Acest tip de falsificări se practică pentru a masca falsificarea primară (pentru
corectarea gustului), atunci când agentul primar de falsificare nu este suficient de dulce,
sau este slab evidenţiat.
Substanţele îndulcitoare sintetice au capacitate îndulcitoare mai mare decât
zahărul alimentar (de 250 ori în cazul dulcinei şi de 500 ori în cazul zaharinei).
În plus, potrivit cercetărilor din domeniu, zaharina este suspectă de unele efecte
adverse iar dulcina este toxică. Mai mult decât atât, normativele F.A.O. / O.M.S.
recomandă folosirea zaharinei în scopuri alimentare cu multă prudenţă, iar dulcina este
interzisă a se folosi drept aditiv alimentar.
Însuşirile terapeutice ale mierii de albine
În relațiile dintre plantă, albină, produs apicol om, mierea constituie unul dintre
produsete picole ce transmit principiile active conţinute în neclarul florilor. Mierea, prin
factorii nutritivi pe care îi conține, determină, în afară de o acţiune nutritivă importantă, o
acțiune terapeutică eficientă asupra tulburărilor şi bolilor diferitelor aparate şi organe,
precum şi o acţiune imuno-biologică a organisrnului. Mierea este folosită în terapeutică
pe cale orală, sub forrnă de aerosoli, prin electroforeză şi prin aplicarea locală, în
următoarele afecţiuni:
- afecțiuni ale aparatului digestiv: ulcere gastro-duodenale şi gastrite hiperacide;
- afecţiuni hepato-biliare: hepatita toxică sau infecţioasă, cirotică, insuficienţă
hepatică şi ictere post-hepatice. Mierea, prin aportul său bogat în glucide, creşte rezerva
de glicogen hepatic, ameliorează funcţiile hepato-celulare şi rezistența organismului. Se
poate administra fie ca atare, fie diluată cu lichicie indicate acestor afecţiuni sau asociată
cu alimente favorahile funcţiei hepatice;
- afectiuni cardio-vasculare: hipertensiune arterială, ateroscleroza şi infarctul
miocardic. Prin conţinutul său bogat în glucide şi vitamine, mierea are o acţiune
favorabilă asupra muşchiului cardiac şi asupra circulaţiei coronariene. Mierea se
administrează ca atare, sau împreună cu alte alirnente sau cu alte produse apicole ca
lăptişor de matcă şi polen;
- afecțiuni ale aparatului respirator, laringite, traheite şi bronşite. Mierea are o acţiune
antimicrobiană, antiinflamatoare, antialergică, expectorantă şi nutritivă, putându-se
administra ca atare sau asociată cu lapte cald sau cu ceaiuri pectorale calde, Tratamentul
cu miere se mai poate face prin aerosoli, electroforeză şi prin aplicaţii locale;
- afecțiuni renale: nefropatii glomerulare acute şi .cronice, inflamatorii sau
degenerative, cistite, pielonefrite, litiaze renale. Eficacitatea mierii în aceste îmbolnăviri
se explică prin absenţa sau conţinutul foarte redus de albuminoide şi prin conţinutul ei
mare în substanţe cu acţiune terapeutică pentru sistemul secretor. Datorită glucozei şi
vitaminelor, mierea îmbunătăţeşte diureza și elirninarea toxinelor, iar substanţele
antimicrobiene din miere au o acţiune dezinfectantă asupra microflorei patogene.
Vitamincle C şi P din miere sunt de mare importanţă în tratamentul inflamaţiilor acute şi
cronice ale rinichilor.
- afecțiuni ale sistemului nervos: nevroze şi neurastenii. Mierea fortifică celulele
nervoase, iar glucoza şi fructoza, favorizează hrănirea celulelor, stimulează procesele de
oxidare şi acţiunea de neutralizare a toxinelor. Vitaminele și mineralele ajută la
întreţinerea echilibrului ionilor în organism şi ca urmare nervozitatea scade, vederea se
îmbunătăţeste, somnul devine liniştit, apare senzatia de vigoare şi putere de muncă.
- în boli infecțioase: infecție gripală, febra tifoidă, scarlatină, tuse convulsivă,
rujeolă etc. Efectul favorabil al mierii se datorează conținutului în vitamina C, glucide şi
a altor factori care determină sporirea capacităţii de apărare a organismului. Mierea se
consumă în proporţie de 10% în amestec cu apă caldă sau lapte cald;
- în pediatrie: are rol de nutrițional şi terapeutic. Mierea are un efect favorabil în
ameliorarea stării generale, la creşterea ponderală şi la creşterea cantitătii de hemoglobină.
 Efectele terapeutice ale mierii sunt determinate de plantele vizitate de albine,
respectiv de principiile active ale acestora. lată căteva din acţiunile terapeutice ale unor
sorturi de mtere:
- mierea de tei: sedativ nervos, în tuse, insomnii, antispastic, țn bronşite, laringite,
traheite, astm bronşic, tuberculoză pulmonară, fortifiant al cordului, îmbolnăviri ale
vezicii biliare şi ale rinichilor, în rănile purulente şi în arsuri;
- mierea de mentă: analgezic uşor carminativ, tonic, antiseptic în spasme pilorice,
dischinezii biliare şi gastro-intestinale;
- mierea de salcâm: expectorant, calmant al tusei, antiseptic, diuretic şi antidiareic;
- mierea de trifoi: diuretic, antidiareic, expectorant;
- mierea de floarea-soarelui: arteroscleroză;
- mierea de porni fructiferi: însuşiri antimicrobiene faţa de bacteriile Gram pozitive şi
Gram negative, în maladii gastrointestinale şi ale rinichilor;
- mierea de muştar: afecțiuni ale aparatului respirator;
- mierea de conifere: actiune antiseptică, antiinflamatoare, atât pentru căile
respiratorii, cât şi pentru cele urinare, acţiune diuretică;
- mierea de munte: în afecţiunile inflamatorii şi alergice ale căilor respiratorii şi
pentru răni purulente;
- mierea polifloră: antispastic, sedativ.
Sortimentele de miere, florale sau de mană, pot fi consumate şi ca miere în faguri. Sub
aceasta formă aportul de vitamine creşte şi prin cele continute în ceară, în special
vitamina A. Concomitent are loc şi o curățire şi dezinfecţie a dinţilor, deoarece, în
general, fagurii cu miere se consumă prin masticaţie, iar ceara nu se înghite.

POLENUL RECOLTAT DE ALBINE

Polenul constituie grăuncioarele microscopice care se află pe anterele florilor în

săculeţii de polen şi care la maturitate se deschid pentru a-i elibera şi fecunda partea
feminină a florilor speciei respective.
Polenul recoltat de albine reprezintă acel polen recoltat de pe anumite plante care
au caracteristici specifice pentru polenizarea cu insecte şi care se numesc entomofile.
 Polenul are aspectul unei pulberi fine şi, văzut la microscop, acesta are forme şi
dimensiuni diferite, specifice plantelor de origine. Această caracteristică ajută la
identificarea plantelor de provenienţă a polenurilor, iar domeniul de studiu se numeşte
palinologie.
Polenul reprezintă o sursă valoroasă de proteine, vitamine, enzime, minerale şi
alte elemente nutritive esenţiale pentru procesele biologice din familia de albine.
Polenul este bogat în proteine, aminoacizi, lipide, glucide, vitamine, săruri
minerale. În mod special proteinele şi vitaminele se găsesc din abundenţă. Dintre
vitamine menţionăm vitaminele C, B1, B2, B6, PP, D, acid folic etc. Din punct de vedere
nutriţional, polenul este definit ca super-aliment şi derivatul său natural păstura,
contribuie în mod esenţial în alimentaţie prin elemente nutritive de bază care îşi dovedesc
valoarea în numeroase situaţii.

Tabelul 11
Caracteristicile organoleptice și fizico-chimice ale polenului
Specificare Polen recoltat de albine
Superior Comun
Aspect Granule întregi, de mărimea Granule întregi de 0,25-4,0
1,0-4,0 mm mm în amestec cu granule
sparte sau pulbere de polen
în proporție de maximum
5%
Culoare Variază după specia florală din care provine
Consistența granulelor Dură, greu friabilă
Miros Specific floral -
Gust Caracteristic -
Puritate Fără impurități Se admit impurități
provenite din fragmente de
albine: aripi, piciorușe
Umiditate, maximum 8% 10%
Proteine total, minimum 20% 20%
Toxicitate Să nu conțină substanțe toxice
 Obţinerea polenului recoltat de albine
S-a constatat că sporul de producţie agricolă care se realizează prin polenizare cu
ajutorul albinelor, depăşeşte de ori valoarea produselor apicole.
Albina meliferă prezintă o serie de caracteristici care o fac deosebit de valoroasă
în rolul său polenizator şi anume:
- albinele sunt dependente de nectar şi polen ca hrană pentru desfăşurarea
activităţilor zilnice şi pentru creşterea următoarei generaţii;
- pe suprafaţa corpului albinele se găsesc cu perişori care contribuie la o colectare
şi dispersare eficientă a polenului;
- albinele melifere au un sezon de cules lung şi pot vizita mai multe specii diferite
de plante. Pentru polenizarea unei succesiuni de culturi care înfloresc în perioade diferite
şi cresc în zone geografice diferite, pot fi utilizate aceleaşi colonii de mai multe ori;
- albinele culegătoare recoltează nectar şi polen în cantităţi mari şi le
înmagazinează pentru asigurarea necesităţilor de hrană viitoare, asigurând astfel stimulul
de culegere pe mai multe flori decât le este necesar pentru a satisface cerinţele lor
imediate;
- albinele melifere au un sistem unic de cercetare şi colectare care măreşte mult
abilitatea lor de a găsi şi exploata sursele de polen şi nectar în mod rapid, ducând la
creşterea eficienţei lor ca polenizatoare;
- culegătoarele rămân în mod esenţial constante la o anumită specie de flori, mai
aproape de stup, dar pot să culeagă şi la distanţa mai mari atunci când este necesar;
- albinele melifere locuiesc în colonii care pot fi mutate în funcţie de cultura ce
urmează a fi polenizată.
La polenizarea plantelor entomofile participă numai grăunciorii de polen care se
prind de corpul albinei şi nu sunt aglomeraţi în ghemotoace şi depozitaţi în coşuleţe.
Circa 80% din plante au o polenizare entomofilă.
Cele mai multe probleme legate de polenizare se nasc din complexitatea tipurilor
de comportament în câmp al albinelor melifere culegătoare. Stimulii care generează
colectarea polenului şi factorii care influenţează capacitatea de reacţie a albinelor faţă de
aceşti stimuli provin din 4 surse: familia, sursa de hrană, condiţiile generale din câmp şi
starea fiziologică a fiecărei albine.
 Creşterea puietului nu poate fi realizată în absenţa polenului.
Albinele recoltează polenul prin mişcări şi acţiuni specifice şi îl adună sub formă
de ghemotoace de polen pe picioruşele posterioare, într-o formaţiune anatomică specifică
-corbicula.
La un zbor, o albină culegătoare de polen aduce în stup cca 10 mg de polen, iar
cantitatea de polen strânsă într-o zi este de cca 0,6 g.
Greutatea celor două ghemotoace de polen pe care albina le transportă la stup este
în medie de 5-7 mg şi poate ajunge până la 15 mg, în funcţie de sursa de polen, condiţii
de vreme şi alte variabile.
Tehnologia recoltării polenului se bazează pe particularitatea biologică a albinelor
de a aduna polenul florilor, de a-l transporta pe coşuleţele picioruşelor posterioare ale
albinelor culegătoare şi de a-l acumula în stup, adică de a-l înmagazina instinctiv ca
rezervă de hrană, la fel ca şi în cazul mierii, în perioadele când natura îl oferă.
Polenul recoltat de albine este depozitat în fagurii din stup şi, odată cu depozitarea,
acesta este îmbogăţit cu diverse substanţe specifice şi presat în celule pentru ca să poată fi
conservat pe o perioadă lungă de timp.
După depunerea în celule, acesta suferă o serie de transformări biochimice,
rezultând aşa numita păstură, care îi asigură atât conservarea cât şi o mai bună
digestibilitate.
Diferitele tehnici de recoltare a polenului realizate până în prezent, se referă la
obţinerea polenului proaspăt recoltat de albine, înainte ca acesta să fie depozitat în faguri.
Trebuie spus că perioada de recoltare a polenurilor de către albine este februarie şi
până în octombrie, dar perioada de recoltare a polenului cu colectoare specifice este
limitată la perioada de abundenţă a acestuia: aprilie-iunie.
Polenul recoltat poate fi monocrom dacă provine de la aceeaşi sursă (specie)
poleniferă, sau de diverse culori, când acesta este poliflor, cel mai adesea portocaliu şi
galben, dar poate fi şi negru, violet sau roşu.
Figura 5. Polen recoltat de albine
 Factorii care influenţează recoltarea polenului şi deci producţia acestuia:
- flora poleniferă existentă;
- calitatea şi atractivitatea polenurilor;
- puterea familiei de albine şi starea fiziologică a acesteia (cantitatea de puiet
necăpăcit);
- însuşirile genetice ale familiilor de albine;
- prezenţa rezervelor de păstură în stup;
- condiţiile de vreme;
- tipul de colector.
Cantitatea totală care poate fi recoltată în timpul unui sezon activ poate fi cuprinsă
între 10 şi 30 kg de polen, în funcţie de factorii enumeraţi mai sus.
Toate metodele de producţie a polenului au la bază următorul principiu: albinele
culegătoare, la intrarea în stup, sunt obligate să treacă printr-un dispozitiv, denumit -
placă activă, care determină dislocarea ghemotoacelor de polen de pe membrele
posterioare şi acumularea acestora într-un spaţiu colector, inaccesibil albinelor.

Figura 6. Placă activă - colector polen

 Figura 7. Colector de polen

Dispozitivele de recoltare a polenului de la albine se numesc colectoare de polen

şi sunt alcătuite din trei părţi:
1. Dispozitiv prin care trece albina şi determină dislocarea polenurilor din
coşuleţele de polen - placa activă. O placă activă este o placă prevăzută cu perforaţii
specifice, astfel încât la trecerea prin ea, ghemotoacele de polen se pot desprinde de pe
membre. Cea mai folosită este placa injectată din polietilenă, cu perforaţii circulare de
5mm. Placa activă poate fi reglată pe două poziţii: poziţia de lucru, când albinele
culegătoare sunt obligate să treacă prin ea, sau poziţia de repaus, când aceasta este
rabatată, pentru ca albinele să treacă liber în stup când nu se doreşte colectarea polenului,
iar colectorul trebuie sa rămână montat pe stup. Dimensiunea plăcii active trebuie să fie
adaptată la puterea familiei de albine. Acesta nu trebuie să rănească albinele.
2. Sertăraşul pentru polen. Reprezintă componenta colectorului în care se strânge
polenul. El este acoperit cu o sită rară prin care ghemotoacele de polen pot trece, dar nu şi
albinele, iar la partea inferioară este prevăzut cu o sită care să permită aerisirea polenului.
Acesta trebuie să fie uşor de preluat pentru a-l goli şi curăţa. Corpul propriu-zis
reprezintă cadrul de susţinere a plăcii active şi a sertăraşului şi permite ataşarea de stup,
fără a perturba activitatea albinelor de zbor. Unele modele prezintă orificii laterale de 6,5
mm pentru ieşirea trântorilor, deoarece aceştia pot uneori bloca intrarea albinelor la
urdiniş. Colectoarele de urdiniş sunt prevăzute cu cleme de agăţare şi cu un ecran de
protecţie (copertina) la 10 cm deasupra colectorului, care fereşte polenul strâns de
acţiunea factorilor de vreme (razele soarelui, ploaia, roua, praful etc).
Modele de colectoare. În funcţie de amplasarea acestora, colectoarele de polen pot
fi:
- colectoare de exterior amplasate în afara stupului, pe peretele frontal, în faţa
urdinişului;
- colectoare de interior amplasate în interiorul stupului;
- colector amplasat sub stup: încorporat în fundul de stup sau amplasate între corp
şi fund;
- colector amplasat deasupra stupului sub capac.
O atenţie deosebită se va acorda colectoarelor amplasate aproape de sol, unde şi
umiditatea este mult mai mare şi riscul de contaminare a polenului creşte.
Câteva specificaţii privind modul de folosire a colectorului:
- montarea colectorului se va face numai pe familii de albine sănătoase, care au
cel puţin 5-7 rame cu puiet şi doar pe perioada de abundenţă de polen (în general aprilie-
iunie);
- în perioada marilor culesuri de nectar nu se folosesc colectoarele de polen,
pentru a nu deranja trecerea albinelor şi a afecta astfel producţia de miere;
- montarea colectorului se face de regulă seara, după încetarea zborului, sau cu
câteva zile înainte, fără ca plăcile active să fie pe poziţia de lucru; acestea vor fi activate
când se doreşte colectarea polenului.
- când au loc tratamente fito-sanitare în arealul de cules, nu se vor monta
colectoarele pe poziţia de lucru;
- asigurarea trecerii trântorilor prin orificii laterale speciale, sau o dată pe
săptămână sunt lăsaţi să treacă, prin suspendarea activităţii colectorului;
- asigurarea golirii zilnice a sertăraşului cu polen (0,2-0,5 kg la colectoarele
exterioare de urdiniş şi aprox. 1 kg la celelalte tipuri);
- menţinerea curăţeniei colectoarelor.
Toate elementele colectoarelor de polen care vin în contact cu polenul (placa
activă şi cutia de recoltare) trebuie să fie compatibile din punct de vedere alimentar.
Modelul de colector trebuie să fie solid, etanş, rezistent şi să permită o curăţare uşoară.
 Polenul se va recolta doar de la familii sănătoase, bine dezvoltate şi în absenţa
puietului văros (ascosferozei) şi în perioadele favorabile culesului de polen.
Sertăraşele colectoarelor de polen vor fi descărcate cât mai des posbil, zilnic sau
la două zile, în funcţie de umiditatea mediului, indiferent de cantitatea de polen strânsă.
Dacă este necesar acestea vor fi curăţate prin periere.
Se va verifica prezenţa mucegaiului în cutiile colectoare. Dacă este necesar,
acestea vor fi înlocuite cu altele de la rezervă, pentru a fi curăţate.
Colectoarele de polen nu vor intra în contact decât cu elemente curate (niciodată
nu se pun pe pământ).
Orice polen suspect (aglomerat datorită umidităţii, mucegăit, etc) va fi eliminat în
mod sistematic. Resturile căzute în sertăraş (albine, părţi anatomice, etc) vor fi eliminate
înainte de transport. Trebuie evitat cu orice preţ ca excrementele de rozătoare să cadă în
colectoarele de polen. Acestea pot fi extrem de infecţioase.
Recipientul (vasul) în care se transportă polenul trebuie să fie de calitate
alimentară.
Condiţionarea şi păstrarea polenului recoltat
Polenul este un produs natural care în mod normal conţine şi o anumită cantitate
de apă, unele impurităţi, dar şi o serie de contaminanţi din natură, fiind un produs foarte
higroscopic.
Spaţii şi materiale. Toate elementele care intră în contact cu polenul trebuie să
fie de calitate alimentară şi rezistente la acizi. Condiţionarea polenului nu se poate face
decât în spaţii ce răspund normelor definite pentru camerele de extracţie permanente a
mierii. O atenţie particulară trebuie acordată absenţei oricărei surse de contaminare (ca şi
în cazul mierii).
Cernerea se realizează cu ajutorul unor site manuale sau mecanice şi are scopul
de a alege impurităţile (fragmente din corpul abinelor, cristale de zahar, resturi de ceara,
capete de sârme) dar şi de a selecta polenul după anumite dimensiuni, ceea ce îi asigură
un aspect comercial îmbunătăţit.
Conservarea are rolul păstrării calităţii acestuia până la valorificare şi consum. O
metodă de conservare are la bază eliminarea excesului de umiditate până la un conţinut
minim de 8-10% prin uscare.
 Uscarea poate avea sau nu o fază de preuscare. Unii apicultori pot usca polenul
deasupra stupilor, sub capacul stupilor, întinzându-l pe straturi de hârtie absorbantă şi
beneficiind de caldura degajată de cuib şi căldura solară. O suprafaţă bine ventilată,
încălzită şi ferită de razele directe ale soarelui poate constitui o modalitate eficientă de
uscare. Pentru profesionişti există utilaje speciale denumite uscătoare de polen şi care
funcţionează pe bază de apă caldă, rezistenţe electrice sau căldură solară.
Pentru o conservare la temperatura ambientală, uscarea polenului este
indispensabilă şi aceasta se va face imediat după recoltare (în interval de 24 de ore de la
recoltare). Polenul trebuie să fie aşezat pe nişte tăvi de inox sau material alimentar (lemn,
plastic) în strat subţire şi uscat lent printr-un flux (curent) de aer uscat, la o temperatură
maximă de 40°C. Umiditatea polenului nu trebuie să depăşească 6 %, acest lucru se va
controla cu un aparat ce măsoară umiditatea cerealelor, sau prin cântăriri diferenţiale,
înainte şi după uscare (110°C timp de 1 oră).
Prin uscare, polenul pierde cca 30 % din greutatea iniţială.
Curăţare. Se recomandă să se utilizeze o maşină care elimină impurităţile
prezente în polen prin diferenţa de densitate şi prin electromagnetism: resturi de albine,
metale. Un control vizual final este indispensabil pentru a elimina impurităţile de aceiaşi
densitate şi volum ca şi granulele de polen (ex. puiet văros).
1. Depozitarea polenului uscat se face în diverse recipiente de uz alimentar, în
frigidere/camere frigorifice/camere uscate, care asigură temperatura de +4°C.
Este necesară depozitarea la temperaturi scăzute, deoarece în masa polenului pot
exista paraziţi şi dăunători (mici coleoptere, acarieni, molia cerii, adulţi sau în diverse
stadii de dezvoltare, incluzând şi ouă ale acestora). Uscarea la temperatura de +45°C
omoară formele active - larve, adulţii, dar ouăle nu pot fi distruse. Depozitarea la frig
inactivează aceste forme, dar nu le distruge, astfel că după scoaterea acestora din
condiţiile de depozitare (la frig), polenul trebuie consumat într-o perioada scurtă de timp,
pentru a nu apărea noi forme active de paraziţi.
Conservarea prin congelare temperaturile scăzute de -18°C păstrează calităţile
polenului; polenul congelat nu mai necesită faza de uscare, dar în aceste condiţii polenul
trebuie utilizat imediat după decongelare deoarece este un mediu propice pentru
dezvoltarea microorganismelor.
 După curăţare, polenul proaspăt poate fi congelat în săculeţi (punguliţe) sau în
borcane mici. Atenţie, lanţul de frig nu poate fi întrerupt.
Ambalarea în recipiente (borcane). Borcanele trebuie să fie perfect curate şi
ermetice. Este posibil ca polenul să fie conservat în amestec cu miere.
Etichetarea polenului. Următoarele menţiuni legale trebuie să figureze pe
etichetă:
- denumirea comercială a produsului: polen uscat sau polen congelat - data de
valabilitate: Pentru polenul uscat trebuie să fie de maxim un an de la data recoltării, iar la
polenul congelat maxim 18 luni de la data recoltării;
- condiţii de conservare (depozitare). Pentru polenul congelat, trebuie să se facă
menţiunea «nu poate fi recongelat, şi trebuie consumat în 5 zile de la decongelare (fiind
menţinut în acest timp la frigider);
- greutatea netă;
- numele şi adresa apicultorului/ condiţionatorului sau a vânzătorului
(comerciantului);
- ţara de recoltare a polenului (facultativ);
- numărul lotului sau alte date care să asigure trasabilitatea produsului. Se
recomandă ca pe etichetă să se specifice că produsul este potenţial alergen pentru
persoanele sensibile la alergiile alimentare.
Se pot utiliza doar menţiunile nutriţionale şi de sănătate autorizate de către EFSA.
Prezenţa de polen de la plante modificate genetic (OMG) impune o menţiune
specifică pe eticheta: produs OMG.
Consumul ghemotoacelor de polen în doze zilnice, care nu depășesc câteva zeci
de grame nu este de natură să acopere nevoile alimentare ale unui adult, dar poate să
aducă un aport de vitamine și să completeze deficitul unei alimentații neechilibrate.
Polenul poate fi întrebuințat în medicină, singur sau în amestec cu miere în avitaminoze
(profilactic sau curativ) și în alimentație ca produs dietetic și bogat în proteine.
Însuşirile terapeutice ale polenului.
Prin natura sa şi prin rolul său de element fecundant al florilor, polenul are o
compoziție chimică foarte complexă şi foarte specială, care îl deosebeşte de toate
celelalte produse vegetale şi îi conferă un spectru de influenţă surprinzător de larg asupra
multor afecțiuni şi disfuncțiuni ale organismului uman. În mod curent, polenul nu se
alege şi nu se consumă pe specii de proveniență, de aceea însumează calitățile tipurilor de
polen uniflorale din care se compune, având următoarele proprietăți terapeutice:
- accelerează funcţionarea ficatului şi dezintoxicarea organismului, în hepatita
epidemică şi hepatita cronică;
- duce la o uşoară creştere a insulinei şi ca atare polenul şi păstura pot fi utilizate în
tratamentul diabetului zaharat;
- prin conținutul sărac în sodiu, dar bogat în magneziu şi potasiu, intervine favorabil
în afectiuniţe cardiovasculare;
- fiind total lipsit de toxicitate şi cu un conținut ridicat în substanţe active vitale, este
puternic vitalizant pentru corpul uman;
- activează fenomenele de regenerare la oamenii în vârstă, ajută la recuperarea
copilior subdezvoltaţi, iar la copiii de vârstă şcolară previne oboseala;
- intervine favorabil în fenomenele de creştere şi ameliorează randamentul efortulul
intelectual;
-ameliorează sindroamele depresive şi regularizează somnul;
- intervine cu eficientă mare în reglarea secreţiilor hormonale la bărbaţi şi femei;
- acţionează ca bacteriostatic şi normalizator al funcțiilor aparatului digestiv.
Produsele componente ale polenului sunt capabile în câteva zile să redea
consumatorului forţe depline şi tonusul corespunzător. Dozele zilnice de polen
recomandate în tratamentul majorităţii afecțiunilor sunt de 15-20 g, administrat zilnic câte
o linguriţă înaintea meselor principale. Polenul se poate consuma în amestec cu miere şi
se recomandă să fie ţinut în gură până se topeşte.

PĂSTURA

Păstura este un produs apicol natural, care provine din polenul recoltat de albine și
depozit de acestea în celulele fagurilor, formând rezerva de hrană proteicăa familiei de
albine.
Transformarea polenului în păstură constă în procesul natural de conservare a
polenului. În cazul transformărilor naturale cărora le este supus polenul depozitat în
faguri, blocarea căilor de alterare are loc prin acțiunea selectivă a anumitor grupe de
microorganisme nedăunătoare prezente în atmosferă și polenul recoltat de albine.
Transformarea polenului în păstură începe după depunerea acestuia în celulele
fagurelui, după ce prin tasarea ghemotoacelor, inițial dinstincte, au devenit o masă
omogenă și compactă ce aderă perfect la pereții celulei. De compactarea lui, de reducerea
bulelor de aer a conținutului în apă, precum și de imposibilitatea refacerii ulterioare
depinde desfășurarea normală a procesului de formare a păsturii.
În celulele fagurilor, polenul este supus unor procese biochimice de tip
fermentativ sub acțiunea anumitor microorganisme ca bacteriile de tip Pseudomonas,
Lactobacillus și ciuperca Sacharomyces. Corespunzător dezvoltării acestor trei elemente
microbiene, transformarea polenului în păstură cuprinde trei etape.
Prima etapă constă din dezvoltarea bacteriei Pseudomonas care, fiind aerobă,
consumă întreaga cantitate de oxigen disponibilă, ducând în final la autoasfixia bacteriei.
În a doua etapă lipsind oxigenul se dezvoltă Lactobacillus ce folosește glucidele de drept
surse de oxigen, producând acid lactic. În a treia fază, activitatea este preluată de levuri
din genul Sacharomyces ce preiau în circuitul metabolic resturile de glucide rămase. În
acestă fază se desăvârșește procesul de fermentare a păsturii.
Ca produs dietetic și apiterapic, păstura se poate valorifica în două feluri: păstura
extrasă din faguri sub formă de grăunțe și păstură în faguri noi sau folosiți cel mult o
generație de puiet.
Recoltarea păsturii se face începândde la 15 iunie, după maturarea ei în celule și
numai din fagurii proaspeți scoși din stup. Granulele de păstură se ambalează în borcane
închise la culoare ce se închid ermetic și se păstrează la o temperatură care să nu
depășească150C. Pe ambalajul de transport se aplică etichete cu următoarele date:
denumirea produsului; cantitatea bruto-tara-netto; numele și adresa producătorului.
Figura 8. Păstură
 Tabelul 12
Proprietățile organoleptice ale păsturii
Proprietăți Păstură extrasă Păstură în faguri
Aspect Granule neuniforme care își Bucăți de fagure noi sau folosiți
mențin formatul celulei din care de albine pentru o generație de
provin albine, având toate celulele pline
cu păstură, de formă
paralelipipedică cu dimensiunile
de 80x60x20 mm 5%
Culoare Galben închis până la brun, Galben - închis, până la brun -
culoarea fiind în funcție de sursa deschis cu nuanțe maronii
de polen (specia florală)
Consistență Friabilă, prin presare și Caracteristică fagurelui în care se
omogenizare se obține o păstură află păstura
consistentă
Miros Caracteristic, asemănător cu al polenului ușor fermentat
Gust Dulce - acrișor - amărui

Tabelul 13
Proprietățile fizico-chimice ale păsturii
Proprietăți Păstură extrasă în faguri
Puritare Nu se admit impurități cu excepția impurităților specifice
(fragmente de ceară) maxim 5%
Umiditate Maxim 10%
Proteine total Minim 20%
Aciditate Minim 20 mil. NaOH4
pH Minim 3,5
Indice diastazic Minim 29,4
Zaharuri Maxim 25 %
reductoare
 PROPOLISUL

Propolisul reprezintă un amestec de substanţe răşinoase vegetale, ceară vegetală şi

uleiuri eterice cu arome specifice, pe care albinele îl culeg de pe diferite specii de plante
şi pe care îl folosesc în principal pentru astuparea diverselor crăpături din stup, în
poleirea (acoperirea cu un strat fin) celulelor fagurilor şi a altor suprafeţe din stup.
Componenta principală a propolisului este dată de răşinile vegetale care sunt
recoltate de pe muguri sau alte părţi ale unor specii vegetale cum ar fi: cireş, vişin, plop,
castan, brad, molid etc. Albinele strâng propolis de diferite culori (galben, roşu, verde,
brun etc.) şi îl transportă la stup cu ajutorul membrelor posterioare, ca şi în cazul
polenului.

Figura 9. Transportul propolisului de către albine

Tendinţa de propolizare a albinelor este un caracter cu o variabilitate foarte mare

între rase şi chiar în cadrul raselor sunt familii de albine care au această însuşire mai
pronunţată.
 Recoltarea acestuia depinde şi de disponibilitatea lui în natură (regiuni bogate în
specii care secretă aceste răşini) sau în funcţie de sezon - primăvara şi toamna albinele
colectează mai mult propolis.
Propolisul are o compoziţie complexă, fiind foarte mult studiat în apiterapie
datorită proprietăţilor sale benefice, dintre care cele mai importante ar fi: antimicrobiană,
antibiotică, antifungică, antiinflamatorie, analgezică, antioxidantă şi anti-tumorală.
Constituenţii farmacologic-activi din propolis se găsesc în fracţiunile solubile în
diferiţi solvenţi organici, cum este cazul alcoolului etilic principalul solvent utilizat la
obţinerea de extracte de uz farmaceutic. Se poate folosi sub formă de extract alcoolic sau
sub formă de unguente pe bază de extract.

Tabelul 14
Caracteristicile organoleptice ale propolisului
Caracteristici Condiții de admisibilittate
Aspect masă solidă
Culoare brun-cafeniu, mai închis sau mai deschis, cenușiu-verzui,
culoare omogenă sau cu aspect marmorat pe secțiuni
Consistență vâscoasă, lipicioasă, frământat lasă urme
Miros plăcut, caracteristic de rășină
Puritate urme abia vizibile cu ochiul liber de impurități fine

Tabelul 15
Caracteristicile fizico-chimice ale propolisului
Caracteristici Condiții de admisibilittate
Materii rășinoase și balsamuri 50-55%
Ceară circa 30%
Uleiuri eterice circa 15%
Polen circa 5%
 Obţinerea propolisului. În general apicultorul poate obţine propolis din:
- răzuirea unor elemente ale stupului pe care se găseşte propolisul (podişor, falţuri,
speteze);
- mărirea spaţiului dintre spetezele ramelor, albinele umplând aceste spaţii cu
propolis;
- înlocuirea podişorului cu o plasă din material plastic care după propolizare se va
ridica şi se va curăţa;
- utilizarea colectorului de propolis care este alcătuit dintr-un grătar lamelat din
metal (dimeniunea de maxim 8 mm), o sită din material plastic şi pânză colectoare (din
bumbac) care se plasează deasupra cuibului în locul podişorului.
Aplicarea colectorului de propolis. Prima dată se aplică peste rame sita, peste care
se aşează pânza colectoare şi se aşteaptă propolizarea sitei. Când aceasta s-a realizat şi
apare propolisul pe muchia ramei este momentul aplicării grătarului lamelat. Grătarul se
pune în luna aprilie, odată cu lărgirea cuibului şi se ridică toamna în momentul pregătirii
pentru iernare a familiilor de albine; peste grătar se aşează sita din plastic şi apoi pânza
colectoare, care în prealabil au fost dezlipite pentru a forma noi orificii în care să fie
depus propolis.
În timpul sezonului apicol, ori de câte ori plasa din plastic este încărcată pe
majoritatea suprafeţei cu propolis, se desface prin desprindere pânza colectoare de care
aderă cea mai mare parte din propolis, reaşezându-se în poziţia iniţială.
Recoltarea propolisului de pe pânza colectoare se face o dată pe an, după ce în
prealabil a fost păstrată câteva zile la temperatură scăzută (congelator).
În acest mod se pot recolta între 100 şi 300 grame de propolis/familie de albine/an.
Propolisul brut obţinut prin răzuire nu necesită o pregătire specială, ci doar se
elimină corpurile straine. În ceea ce priveşte conservarea, propolisul se poate ambala în
pungi de plastic închise etanş, pentru a se păstra principiile active.
Propolisul fiind solubil în alcool etilic la rece, se pot uşor prepara soluţii şi
extracte specifice (extract moale de propolis).
 Figura 10. Colector de propolis

Însuşirile terapeutice ale propolisului

Datorită însuşirilor sale bactericide, bacteriostatice, antimicotice, antitoxice,
antivirale, antiinflamatorii, analgezice şi regeneratoare, propolisul este utilizat încă din
cele mai vechi timpuri în tratamentul a numeroase boli. Propolisul are proprietăți
bactericide și anestezice care depășesc de 3,5 ori acțiunea cocainei și de 5,2 ori pe cea a
novocainei. Din propolis s-a extras un antibiotic care are însușirea de a distruge atât
microbii, cât și ciupercile, astfel că pe propolis nu se dezvoltă nici un mucegai.
 LĂPTIȘORUL DE MATCĂ

Lăptişorul de matcă reprezintă secreţia complexă pe care albinele lucrătoare doici

o folosesc în hrănirea puietului larvar şi a mătcilor.
Larvele de lucrătoare şi trântor sunt hrănite numai în primele zile cu lăptişor de
matcă şi mai târziu cu un amestec de lăptişor, polen şi miere, în timp ce larvele de matcă
sunt hrănite doar cu lăptişor, pe toată durata stadiului larvar.
În plus, cantitatea de lăptişor în celulele cu puiet diferă, larvele de lucrătoare şi
trântori primesc o cantitate mică de lăptişor, în timp ce larva de matcă înoată în lăptişor,
cantitatea maximă ajungând la 300 mg/botcă.
Lăptişorul de matcă proaspăt se prezintă sub forma unui lichid vâscos, lăptos, de
culoare alb- gălbuie, cu miros caracteristic şi gust dulce-acrişor.
Tabelul 16
Caracteristicile organoleptice ale lăptișorului de matcă
Caracteristici Condiții de admisibilittate
Aspect masă vâscoasă, omogenă cu granulații fine
Culoare gălbui sau alb-gălbui
Consistență ușor vâscos
Miros caracteristic, ușor aromat
Gust slab acid (acrișor), foarte ușor astrigent
Impurități nu se admite prezența de larve, ceară, spori de mucegai
sau alte impurități vizibile cu ochiul liber sau la
microscop; se admit urme de polen

Compoziţia lăptişorului de matcă: apă 60-79% şi substanţa uscată, care este

alcatuită din proteine 60%, lipide 10%, glucide 35%, aminoacizi, vitamine şi enzime,
cenuşă 2,5%. Interesant este că 90% din fracţiunea lipidică sunt acizi graşi liberi.
Lăptişorul de matcă este un produs bogat în aminoacizi, vitamine, hormoni,
diferiţi factori de creştere etc. Sunt încă numeroase componente din lăptişorul de matcă
care nu au putut fi identificate cu precizie. În ultimul timp, se acordă o mare atenţie
acidului hidroxi-decenoic (AHD), precum şi altor componenţi cu acţiune asupra
glandelor endocrine şi, în primul rând, asupra corticosuprarenalelor.
 Tabelul 17
Compoziția lăptișorului de matcă
Compusul Concentrație minimă Concentrație maximă
Apă 57% 70%
Proteine (N x 6,25) 17% din SU 45% din SU
Zaharuri 18% din SU 52% din SU
Lipide 3,5% din SU 19% din SU
Minerale 2% din SU 3% din SU

Obţinerea lăptişorului de matcă. Recoltarea lăptişorului de matcă are la bază

tehnica de creştere a mătcilor, diferenţa fiind în densitatea mai mare de botci pe o ramă
de creştere (40-60), comparativ cu numărul de botci în creşterea de mătci (maxim 36), dar
şi alte detalii specifice de tehnică şi recoltare:
- după introducerea larvelor în creştere (în stadiul larvar de 1,5 zile) se lasă trei
zile timp în care botcile sunt aprovizionate cu lăptişor de matcă;
- după această perioadă, leaţurile cu botci sunt extrase şi lăptişorul este aspirat din
celule cu ajutorul unui dispozitiv specific de aspirare;
- pentru aprovizionarea botcilor cu lăptişor din abundenţă, sunt necesare o serie de
măsuri de pregătire şi îngrijire a familiilor de albine ca şi în creşterea mătcilor;
- în acest mod se pot obţine cca 250 mg lăptişor/botcă, pe serie cca 15 g, iar pe
sezon, în funcţie de pregătire şi îndemânare se poate obţine cca 1kg de la 8-10 familii de
albine. Conservarea lăptişorului se face doar prin congelare sau liofilizare.
Botcile pentru producţia de lăptişor de matcă
Toate elementele stupului, sârma şi ceara sunt acceptate în cadrul producţiei de
lăptişor de matcă, tinând cont de specificaţiile de mai sus (să fie de uz alimentar).
Pentru realizarea de botci artificiale din ceară se recomandă doar folosirea cerii
provenite din descăpăceală. Botcile artificiale reutilizabile, realizate din material plastic,
trebuie să fie de calitate alimentară. Aceste celule trebuie să fie fixate pe suport (pe
leaţuri) cu adezivi alimentari, cu ceara de albine sau cu ajutorul unor procedee mecanice
netoxice.
 Înainte de a le depozita, toate botcile din material plastic utlizate în producţia de
lăptişor de matcă trebuie să fie spălate cu apă potabilă (sub jet de apă de la robinet) cât
mai rapid cu putinţă. În ceea ce priveste spaţiul de depozitare a materialului sunt necesare
unele măsuri de precauţie care se leagă de absenţa de produse chimice şi de surse de fum
în camera de depozitare, iar locul să fie curat şi igienizat.
Recoltarea lăptişorului de matcă.
Creşterea larvelor. Transvazarea trebuie să se facă în bune condiţii de igienă.
Toate materialele utilizate în creştere şi transvazare trebuie să fie de calitate
alimentară şi trebuie să fie în prealabil spălate şi dezinfectate. Apa de spalare, în
condiţiile în care se foloseşte, trebuie să fie potabilă.
Transvazarea. Transvazarea se face pornind de la familii sănătoase şi în afara
perioadelor de tratament. Tifonul umed folosit pentru a proteja larvele de căldura soarelui
trebuie să fie curat şi umezit cu apă potabilă.
Recoltarea. Îndepărtarea albinelor de pe leaţurile de creştere trebuie să se facă cu
o cantitate minimă de fum. Botcile cu lăptişor trebuie să fie protejate de orice fel de sursă
de alterare (soare) sau de contaminanţi.
Transport. Recipientele (vasele) folosite pentru transportul lăptişorului trebuie să
fie de calitate alimentară, curate, dezinfectate şi închise ermetic. Lăptişorul de matcă se
va păstra imediat după recoltare în frigidere, pentru o perioadă limitată de timp sau în
congelatoare.
Condiţionarea lăptişorului de matcă
Igiena localurilor şi a materialului. Condiţionarea lăptişorului de matcă nu se
poate face decât în încăperi ce corespund normelor definte pentru camerele de extracţie a
mierii permanente. Operaţiunile de condiţionare a lăptişorului de matcă vor fi efectuate
fie intr-o încăpere specială, fie în camera de extracţie a mierii, în afara perioadelor de
lucru cu mierea (în sistem de flux în campanie). Toate elementele care intră în contact cu
lăptişorul de matcă (materialul de extracţie, de filtrare, lanţetă de transvazare, borcane,
furtune) trebuie să fie de calitate alimentară. Ele trebuie să fie curate şi uşor de întreţinut,
de spălat şi dezinfectat înainte şi imediat după utilizare.
Supraîncălzirea. Trebuie să se evite contactul ustensilelor încălzite cu lăptişorul
de matcă.
Figura 11. Botci cu lăptișor de matcă
 Figura 12. Ramă cu leațuri și botci artificiale utilizate în producerea
lăptițorului de matcă

Eliminarea larvelor din celule (botci).

Lăptişorul din celulele în care s-au găsit larve moarte nu va fi extras.
Eliminarea larvelor înainte de extracţie este obligatorie. În timpul acestei
operaţiuni, trebuie acordată maximă atenţie de a nu le răni şi astfel să se producă scurgeri
de hemolimfă în lăptişor.
Extracţie. Extracţia poate fi efectuată cu ajutorul unei spatule, a unei pompe de
vid, sau cu ajutorul unui aparat ce foloseşte forţa centrifugă.
Operaţiunile de extracţie a lăptişorului de matcă ar trebui efectuate chiar în ziua
scoaterii leaţurilor cu botci, în timp cât se poate de scurt.
Filtrare. În scopul eliminării eventualelor corpuri străine vizibile, îndeosebi
particule de ceară, este recomandată filtrarea şi aceasta trebuie să aibă loc în acelaşi timp,
sau chiar în ziua extracţiei. Materialul filtrant va fi de tip alimentar şi rezistent la acizi,
alcătuit dintr-o reţea cu ochiuri de la 0,4 la 0,7 mm.
Congelare. Lăptişorul de matcă va fi congelat la -18°C. Odată congelarea
începută, ea nu mai poate fi întreruptă decât în momentul utilizării finale. Stabilirea unei
durate maxime de conservare este obligatorie.
Îmbuteliere. Recipientele trebuie să fie perfect curate şi să se închidă ermetic.
Etichetarea lăptişorului de matcă. Următoarele menţiuni legale trebuie să
figureze pe etichetă:
- denumirea comercială: lăptişor de matcă prospăt sau congelat, data de
valabilitate: proaspăt - max. 6 luni, congelat: max. 18 luni de la data recoltării.
Această dată trebuie să specifice:
- ziua, luna şi anul;
- temperatura de depozitare: pentru lăptişorul proaspăt între 2 şi 5°C, iar pentru
lăptişorul congelat < -18°C;
- greutatea netă;
- numele şi adresa apicultorului (condiţionatorului sau comerciantului), • ţara de
recoltă (facultativ);
- numărul lotului şi data producţiei,
Lăptişorul de matcă nu poate fi recongelat. Se pot utiliza doar menţiunile
nutriţionale şi de sănătate autorizate de către EFSA.
Depozitarea lăptişorului de matcă. Atât la nivelul depozitării cât şi la locurile de
vânzare, lăptişorul de matcă preambalat trebuie să fie protejat de lumină şi menţinut la
temperaturi cuprinse între 2° şi 5°C. Lăptişorul de matcă congelat trebuie să fie menţinut
la o temperatură de sub -18°C (max. 18 luni după data recoltării).
Însuşirile terapeutice ale lăptișorului de matcă
Lăptișorul de matcă influențează unele procese biologice de bază la plante şi
animale. Datorită conţinutului mare de aminoacizi, lipide, glucide, vitamine, hormoni,
enzime, substanţe minerale, factori vitali specifici, substanțe cu rol biocatalizator în
procesele de regenerare a celuletor, lăptişorul de matcă a fost recomandat în terapeutica
umană și se poate utiliza într-o gamă largă de afecţiuni, fie în stare proaspată, fie adăugat
altor produse medicamentoase.
 Acţiuni benefice asupra organisrnului:
- revigorează bolnavii hipotrofici;
- administrat în hrană, ameliorează starea generală a copiilor bolnavi sau
convalescenți;
- înlătură astenia fizică şi psihică, reduce tulburărife neuro-circulatorii şi pe cele de
memorie, îmbunătăţeşte vederea şi starea generală;
- este calmant pentru persoanele emotive şi tranchilizant pentru cei ce suferă de
insomnie;
- este dinamizant pentru cei cu depresii nervoase;
- intervine în normalizarea sistemului neurovegetativ;
- creşte randamentul muncii fizice şi intelectuale;
- este protector al organismului şi regulator al metabolismului;
- are efect pozitiv în tratarea unor tulburări patologice ca ateroscleroza și steatoza
hepatică;
- reduce nivelul colesterolului în sânge;
- intervine în regenerarea celulară şi combaterea unor urticarii, eczeme, degerături,
psoriazis, hipercheratoze, seboree şi altele;
- îmbunătăţeşte funcţiile miocardului şi ale vaselor coronare;
- are însuşiri antimicrobiene, acţionând bacteriostatic, bactericid.

CEARA DE ALBINE

Ceara reprezintă produsul de secreţie al albinelor lucrătoare, utilizat pentru a clădi

fagurii din cuib sau pentru a căpăci fagurii cu miere sau puiet.
Secreţia cerii se face de către organe specializate - denumite glandele cerifere.
Acestea sunt situate în partea ventrală a abdomenului pe ultimile 4 sternite.
Activitatea acestor glande începe la albinele în vârstă de 3 zile, cînd acestea
participă la căpăcirea fagurilor şi se intensifică în a 7-a zi, până în a 18 -a zi, când
albinele participă la construirea fagurilor, deşi sunt situaţii cînd şi la albinele mai în
vârstă s-a constatat secreţia de ceară. Aceasta se datorează faptului că activităţile
albinelor în familia de albine au o mare plasticitate, legată de vârsta acestora, dar şi de
necesităţile familiei de albinei.
La momentul secreţiei, ceara este lichidă, solidificându-se imediat ce ia contactul
cu aerul şi formând astfel solzişorii specifici. Aceştia sunt desprinşi de albine cu ajutorul
picioruşelor, apoi sunt frământaţi pentru a fi folosiţi în construcţia celulelor.
Greutatea unui solzişor este între 0,25 şi 0,8 mg, ceea ce înseamnă că pentru 1 kg
de ceară sunt necesari între 4 milioane şi 1,25 milioane de solzişori.
Pentru a produce 1 kg de ceară, familia de albine consumă în medie 3,5 kg de
miere.
Secreţia de ceară este deci în strânsă legătură cu activitatea familiei de albine,
practic, producţia de ceară fiind influenţată de activitatea de cules, puterea familiei de
albine, înclinaţia genetică, starea fiziologică a familiei de albine, asigurarea spaţiului de
clădit.

Figura 13. Clădirea fagurelui de ceară

 Tabelul 18
Condiții tehnice de calitate ale cerii de albine
Specificare Calitatea
Superioară I a II-a a II-a
Proveniență ceară de la topirea ceară de la topirea faguri vechi și reziduuri de din reziduuri prin presare
capacelelor rezultate la capacelelor rezultate la faguri prin presare la cald la cald sau din reziduuri de
extracția mierii din faguri în extracția mierii din faguri în faguri prin folosirea de
care nu s-a crescut puiet și care s-a crescut puiet, solvenți organici
din faguri rezultați din rame crescături de ceară și faguri
clăditoare noi
Culoare albă,uniformă în toată masa gălbuie până la galbenă, galben-brun sau cenușiu cu galben-portocaliu cu reflexe
uniformă în toată masa nuanță gălbuie, galben- roșietice până la brun-
închis, galben-portocaliu cu închis, în spărtură culoarea
reflexe roșietice până la neuniformă, maideschisă în
brun-închis, înspărtura mijlocul blocului
uniformă cel puținjumăttea
superioarăa blocului se
admite o culoare mai
închisă și uniformă
Gust aproape fără gust
Miros caracteristic, fără miros străin caracteristic procesului de
obținere
Consistență frământată între degete devine plastică, fără luciu pronunțat, ușor amorfă, puțin lipiciosă, frământată între degete
se lipește ușor de cuțit și nu se lipește de dinți, nu lasă urme de grăsime pe degete, în devine plastică cu aspect
formă de fir se rupe scurt, presată în foi subțiri este omogenă, transparentă sau aspect amorf puțin lipicioasă, se
ușor amorf, fără luciu lipește puțin de cuțit și de
dinți, nu lasă urme de
grăsime, se trage greu în fir
care se rupe scurt, se
preseazăgreu în foi subțiri,
cu aspect amorf
 Compoziţia chimică a cerii. Fiind un produs de secreţie, are o compoziţie
chimică relativ puţin variabilă, principalele elemente chimice fiind esterii unor acizi
specifici (70-72%), acizii liberi (9%), şi o serie de hidrocarburi (12-13%).
Pentru sănătatea omului, ceara de albine conţine substanţe cu efect bacteriostatic
şi bactericid şi se întrebuinţează în numeroase ramuri ale industriei precum şi pentru
prepararea fagurilor artificiali.
Obținerea cerii. Ceara poate fi obţinută în stupină din mai multe surse:
1. Reformarea fagurilor vechi.
Trebuie practicată în mod constant într-o stupină, anual.
În fiecare an trebuiesc reformaţi fagurii vechi, negri şi înlocuiţi cu alţii noi, care
să poată fi crescuţi în perioadele optime.
Aceasta practică poate fi făcută astfel încât în fiecare an să se reformeze câte ¼
din fagurii vechi şi practic la 4 ani (durata optimă de exploatare a fagurilor) toţi fagurii
dintr-o familie de albine să fie complet înlocuiţi.
Se cunoaşte faptul că fagurii vechi sunt surse de boli, iar generaţiile de albine care
sunt crescute în ei lasă în urma lor celule cu diametru din ce în ce mai mic, datorită
„cămăşuţelor” rezultate din procesul de îngogoşare, acest fapt având repercusiuni
negative asupra creşterii de albine sănătoase, de mărime şi greutate normală.
Fagurii vechi conţin ceară curată în proporţie diferită, în funcţie de gradul de
învechire, de exemplu: fagurii negri conţin doar 26% ceară, fagurii brun închis 36%,
fagurii de culoare brun deschis 70%, cei de culoare galbenă 90%, în timp ce fagurii albi
conţin 100% ceară curată.
Cunoaşterea acestor aspecte este de mare importanţă în practica apicolă.
2. Strângerea căpăcelelor de ceară rezultate în urma extracţiei mierii.
Din procesul de descăpăcire rezultă cantităţi însemnate de ceară de cea mai bună
calitate, dat fiind faptul că această căpăceală este ceară nou produsă de albine.
3. Răzătura făguraşilor si celulelor crescute în afara ramelor cu faguri reprezintă o
altă sursă de ceară, dar nu deosebit de însemnată.
În acest fel sunt recuperaţi făguraşi sau punţi de ceară crescute de albine şi care
împiedică apicultorul în desprinderea ramelor şi a altor părţi componente ale stupului în
munca de inspecţie a familiei de albinei.
 4. Folosirea intensă a familiilor pentru creşterea fagurilor artficiali şi folosirea
ramei clăditoare (ramă fără fagure artificial) reprezintă măsuri speciale pentru ridicarea
producţiei de ceară de către apicultor.
Aceste metode sunt aplicate în anumite condiţii, după tehnici specifice, în special
când există culesuri naturale, la familii puternice la care există semnele legate de secreţia
cerii (albirea fagurilor la partea superioară). Aceste rame sunt introduse în stup după
ultimul fagure cu puiet, pentru a putea fi clădite.
Extragerea cerii din aceste surse de ceară se face cel mai des prin utilizarea
temperaturii.
Metode de extragere a cerii
1. Extragerea cerii prin folosirea temperaturii uscate, prin utilizarea
topitorului solar în stupină, a cuptoarelor pe bază de energie electrică sau a altor
combustibili. Topitorul solar reprezintă un mijloc relativ ieftin de obţinere a cerii, dar are
o eficienţă relativ scăzută în obţinerea de ceară de calitate, deoarece deseori ceara
rezultată are reziduuri şi trebuie din nou supusă unei retopiri prin alte mijloace. Este o
metodă utilă pentru stupinele de mai mici dimensiuni, ca mijloc foarte economic de
obţinere a cerii;
2. Extragerea cerii prin utilizarea apei încălzite prin utilizarea topitorului cu
abur. Extragerea cerii prin topire în apă şi presare ulterioară sau concomitentă şi
separarea fazelor - ceară şi apă. În acest scop sunt folosite prese de ceară şi sunt
practicabile pentru extracţia cerii din fagurii vechi, deoarece asigură extracţia cât mai
mare a cerii curate din fagurii cu procent mai scăzut, aşa cum sunt fagurii vechi. Pentru
extragerea cerii din căpăcele, răzătură, faguri din rame clăditoare sau faguri de bună
calitate, poate fi utilizat un topitor special conceput pentru extragerea cerii de foarte bună
calitate. Şi aceste topitoare pot fi realizate din materiale inoxidabile, pentru a păstra
calitatea cerii.
3. Extragerea cerii prin centrifugare se foloseşte mai rar şi doar în unităţi
specializate, cu dotări specifice. Ceara topită este scursă în forme speciale (din materiale
rezistente la temperatura de topire - inox sau plastic, temperatura la care ceara poate fi
scursă în forme fiind de 63°C, pentru a se forma un calup care să nu se crape, iar răcirea
acestuia să se facă treptat). În extracţia şi condiţionarea cerii este important să se evite
utilizarea echipamentelor confecţionate din fier, cupru, zinc, deoarece acestea modifică
culoarea naturală a cerii.
Condiţionarea cerii constă în limpezirea şi spălarea acesteia. Limpezirea şi
spălarea se face prin topirea repetată a calupurilor de ceară în apă dedurizată (aşa cum
este şi apa de ploaie), la temperaturi de până la 90°C.

Figura 14. Calupuri de ceară de albine

Întrebuinţările cerii de albine.

Datorită valoroaselor sale proprietăți, ceara de albine are multiple întrebuințări.
Cea mai mare parte din ceara rezultată (80%) este destinată industriei fagurilor
artificiali, iar restul este utilizată in industria lumănărilor, a lacurilor şi a vopselelor, în
industria farmaceutică, cosmetică, alimentară, chimică, optică, textilă, metalurgioă etc.
Cele mai apreciate lumănări au fost şi sunt cele confecţionate din ceară de albine,
fiindcă nu fac fum, au o flacără strălucitoare şi nu degajă miros neplăcut.
 Pentru majoritatea produselor destinate cosmeticii şi farmaciei se foloseşte în prezent
ceara de albine pură şi albită "ceara albă", în trecut, alifiile din ceară cu smăntână au fost
utilizate cu rezultate bune în tratamentul tuberculozei pielii şi pentru curățirea şi albirea
tenului.
Din miere, ceara şi vitamine se prepară bomboane, în scopul activării salivaţiei,
secreţiei sucului gastric, al curățirii dinților de piatră și de diferite impurități.
Ceara mai intră în componenţa unor cerate, balsamuri, unguente, emulsii, depilatoare,
supozitoare, măști cosmetice, rujuri, rimeluri, mulaje dentare şi se utilizează la lustruirea
drajeurilor medicamentoase.
Ceara este mai bună decât uleiul de in pentru protejarea lemnului şi a altor
materiale, motiv pentru care este utilizată la fabricarea diferitelor vopsele, lacuri
(renumitele viori Stradivarius au fost lăcuite cu propolis şi ceară de albine), creme de
ghete, uneori de parchet și schiuri. Ceara este folosită în industria mătăsii, în tăbăcărie la
lustruirea şi colorarea pieilor, în industria sticlei, galvanoplastie, poligrafie, industria
hârtiei şi în agricultură la realizarea unor pomezi necesare la altoirea pomilor.

VENINUL DE ALBINE

Veninul de albine este un produs secretat de glandele de venin şi eliminat de către

albinele lucrătoare sub acţiunea unor stimuli externi.
Înţepătura de albine reprezintă un act reflex de apărare cu ajutorul aparatului
vulnerant- organ specializat în funcţia de apărare.
În momentul eliminării din aparatul vulnerant, veninul este un lichid incolor şi
dens. În contact cu aerul acesta se solidifică, fiind eliminaţi compuşii volatili.
Veninul recoltat se prezintă sub forma unei pulberi de culoare alb-mată, uşor
cenuşie, cu un miros caracteristic, iritant, cu gust amar-înţepător, formă sub care poate fi
păstrat fără să-şi piardă proprietăţile.
Cantitatea de venin pe care o elimină o albină la o înţepătură este de cca 0,3 mg
venin lichid, corespunzând la 0,1 mg substanţă uscată; practic veninul cristalizat
reprezintă o treime din cel eliberat de albine.
 Cantitatea de venin este dependentă de vârsta albinelor, hrana acestora şi de sezon.
La eclozionare albinele nu au venin, la 6 zile acestea au 0,15 mg, la 11 zile 0,21 mg şi la
15 zile 0,3 mg.
Cantitatea maximă de venin se găseşte la albinele care au o vârstă între 15-20 zile,
după care glandele secretoare încep să degenereze, secreţia fiind stocată până la utilizare
în punga cu venin.
Tabelul 19
Caracteristicile organoleptice și fizico-chimice
ale veninului de albine cristalizat

Caracteristici Condiții de admisibilittate

Aspect masă pulverulentă omogenă
Culoare alb-mat, ușor cenușiu
Consistență pulbere afânată
Miros iritant, caracteristic
Gust amar, înțepător
Puritate fără impurități
Solubilitate solubil în apă, insolubil în sulfat de amoniu și alcool
Aciditate (pH) 4,5-5,5
Conținut în apă 6-7%
Conținut în subsanță uscată 93-94%
Proteine total 65-75%
Cenușă 3,5-4,0
Greutate specifică 1,131

Compoziţia biochimică a veninului

Veninul de albine este un amestec complex, compus din proteine, săruri minerale,
enzime, hormoni, uleiuri eterice şi alte substanţe volatile.
Principalele componente ale veninului sunt:
- substanţe proteice 75%, din care melitina 55%, apamina 2%, enzime 17%
(fosfolipaze şi hialuronidaze), acetilcolina şi histamina până la 1%; - lipide (sterine);
- hidrocarbonaţi;
 - acizi organici (acid formic, clorhidric, ortofosforic) şi baze;
- substanţe minerale (Ca, Mg, Mn, P, S, Cu).
Colectarea veninului are la bază utilizarea unei aparaturi specifice, care
stimulează instinctul de apărare al albinelor prin folosirea unui stimul electric care
determină instinctul de înţepare şi eliminare a veninului, fără reţinerea acului, care ar
provoca moartea albinei.
O instalaţie completă de recoltare a veninului este alcătuită din:
- sursa de energie electrică care să asigure o tensiune de 9-12 V;
- generator de impulsuri stimul;
- 10 grile electrice cu infăşurare neinductivă a reţelei de sârme;
- plăcile de sticlă pe care se depune veninul;
- pelicule din plutex-semielastice pentru înţepare;
- conductorii electrici de legătură a generatorului cu grile;
- un răzuitor pentru răzuirea veninului cristalizat de pe placile de sticlă;
- borcane din sticlă maro cu dop rodat.
Specificaţii privind modul de folosire a colectorului de venin:
- aplicarea instalaţiei de recoltare a veninului se face numai pe familii de albine
puternice şi sănătoase, cu o populaţie mare de albine culegătoare;
- perioada de recoltare este aprilie-septembrie, exceptând perioadele de cules de
producţie;
- grilele colectoare se aşează de preferinţă la urdiniş sau în interiorul stupului, pe
fund, sub rame, sub podişor, sau lateral lângă diafragmă;
- în cursul unei zile, o familie de albine se poate supune unui ciclu de 4 excitări a
30 minute, cu pauze între ele de 60 de minute. Aceeaşi familie de albine poate fi din nou
supusă recoltării de venin numai după 48 de ore;
- casetele colectoare pot fi utilizate la 8-10 recoltări, după care veninul poate fi
razuit;
- după recoltarea plăcilor cu venin acestea trebuiesc lăsate într-o încăpere timp de
72 de ore, pentru solidificarea completă a veninului, altfel acesta fiind dificil de răzuit,
realizându-se pierderi;
 - prezenţa culesurilor de întreţinere şi a polenului în natură stimulează atât
producţia de venin cât şi refacerea familiilor de la care s-a recoltat veninul;
- personalul care lucrează atât la recoltarea veninului în stupină cât şi ulterior la
răzuirea de pe plăcile de sticlă, trebuie sa fie echipat corespunzător normelor de protecţie
în acest domeniu;
- persoanele alergice la înţepături nu vor participa la recoltarea veninului;
- la răzuirea veninului de pe plăci o atenţie deosebită trebuie acordată modului de
lucru, astfel încât veninul să nu fie impurificat cu alte substanţe apicole (propolis, ceară,
substanţe folosite la lipirea peliculei semielastice din plutex etc);
- colectarea veninului se va face respectând instrucţiunile de utilizare ale
instalaţiei (descrise în cartea tehnică a aparatului).

Figura 15. Recoltarea veninului de albine

 Veninul de albine poate fi falsificat cu orice pulbere de culoare albă solubilă în
apă. Albușul de ou crud uscat și măcinat sub formă de pulbere fină cu structură cristalină,
albă strălucitoare, poate imita foarte bine veninul de albine. Această falsificare se
recunoaște astfel: în soluție apoasă 1% are tentă opalescentă, iar prin încălzirea acesteia
se formează flocoane mici care la adăugare de clorură de sodiu se aglomerează sub formă
de coagul, asemănător cu albușul de ou fiert. Laptele praf adăugat veninului dă o soluție
apoasă cu aspect opalescent sau chiar lactescent. Prin adăugarea unor picături de acid
clorhidric soluție 30% și încălzire, se formează flacoane care ulterior tind să se
aglomereze.
Însuşirile terapeutice ale veninului de albine.
Veninul de albine este un produs biologic propriu al albinei. Componentele sale
acţionează pe de o parte ca inhibitoare ale sistemului nervos, iar pe de alta parte ca
stimulente ale inimii şi ale glandelor cortico-suprarenale. Prin stimularea producerii de
cortizon, veninul de albine acţionează în tratarea afecţiunilor reumatismale, mai cu seamă
în artrite. Administrat direct sau pe cale parentală (injectabil), singur sau în asociere cu
corticoizi, veninul de albine este cunoscut şi utilizat astăzi ca un factor activ în tratarea
mai multor afectiuni, cum ar fi:
- poliartrite infecţioase nespecifice şi spondilartroze deformate;
- boli ale sistemului nervos periferic;
- boli vasculare: tromboflebita: endarterita, ateroscleroza vaselor membrelor;
- guta, tireotoxicoza şi alstrnul bronşic;
- reumatismul poliarticular, muscular şi carcdiac;
- boli de piele: ulcere trofice, fistule și plăgi atone.
În general, se poate spune că veninul de albine, în doze mici, repetate, prin
compoziția sa foarte complexă, stimulează reactivitatea nervoasă şi humorală a întregului
organism, mărind capacitatea de apărare împotriva infecţiilor, favorizând leucocitoza şi
permeabilizând o serie de ţesuturi sclerozate. Cu toate acestea, utilizarea lui se va face
numai cu avizul medicilor reumatologi şi cardiologi, specializaţi în apiterapie.
 APILARNILUL

Apilarnilul (trituratul larvar de trântor) este un produs apicol natural, biologic

activ, compus din larvele de trântor şi din conţinutul nutritiv aflat în respectivele celule
din faguri, recoltate într-un anumit stadiu larvar şi anume cu o zi înainte de căpăcirea
celulelor, respectiv în a 10-a zi de la depunerea oului sau în a 7-a zi de stadiu larvar
pentru larvele de trântor.
Compozitia biochimică a apilarnilulului: apă 65-75%, proteine 9-12%, glucide 6-
10%, lipide 5-8%, cenuşă 2%. Conţine o cantitate mare de precursori hormonali de tip
androgen precum şi săruri minerale şi vitamine.
Apilarnilul se poate prezenta astfel:
1. produs proaspăt, neomogenizat şi nefiltrat, recoltat în condiţii de stupină. Se
păstrează la congelator la temperaturi între -5 şi -15°C;
2. triturat larvar rezultat din omogenizarea (triturarea) şi filtrarea apilarnilului
produs în stupină. Se păstrează la congelator la temperatura între -5 la -15°C;
3. produs stabil liofilizat rezultat din deshidratarea trituratului larvar de la pct 2.
Se păstrează la temperaturi între 0 şi +10°C.

Tabelul 20
Caracteristicile organoleptice ale apilarnilului
Caracteristici Condiții de admisibilittate
Aspect aspect de larve și lăptișor comun (hrană larvară), inclusiv
învelișurile de năpârlire a larvelor, sub formă de masă
omogenă în care larvele apar în mod vizibil
Culoare albă
Consistență neomogen untos
Miros caracteristic hranei larvare ușor de aromat
Gust slab acid (acrișor), foarte ușor astringent
Impurități Se admit urme de ceară, epitelii de năpârlire sau alte
substanțe determinate de natura produsului respectiv, dar
care să nu depășească 10 %
 Tabelul 21
Caracteristici fizico-chimice ale apilarnilului
Caracteristici Condiții de admisibilittate
Aciditate (pH) 5,0-6,8
Conținut apă (%) 65,0-75,0
Conținut substanțe uscate (%) 25,0-35,0
Proteine - total (g%) 9,0-12,0
Glucide - total (g%) 6,0-10,0
Lipide - total (g%) 5,0-8,0
Cenușă (g% maxim) 2,0
Substanțe nedeterminate (g%) 1,1-1,2

Tabelul 22
Caracteristici microbiologice ale apilarnilului
Caracteristici Condiții de admisibilittate
Numărul total de germeni aerobi mezofili 50.000/g
Bacterii coliforme, maxim 100/g
Escherichia coli, maxim 10/g
Salmonella 0 ÷ 20/g
Stafilococi coagulo-pozitivi, maxim 10/g
Drojdii și mucegaiuri (levuri), maxim 1.000/g

Obţinerea apilarnilului
Condiţii necesare în producţia de apilarnil:
- familii de albine puternice cu matcă tânără (în luna aprilie trebuie sa aibă minim
6 intervale de albine şi hrană corespunzătoare);
- pentru producţia de apilarnil se pot utiliza rame clăditoare sau ramele clăditoare
cu secţiuni mobile;
- perioada optimă este aprilie-iulie şi coincide cu perioada optimă de creştere
naturală a trântorilor;
 - pregătirea familiilor de producere a apilarnilului prin măsuri de stimulare a
pontei într-o succesiune specifică (hrăniri stimulente speciale, introducerea ramelor
clăditoare, urmărirea clădirii fagurilor de trântori şi însămânţarea acestora, aplicarea de
tratamente specifice bolilor care afectează puietul în special);
- extragerea larvelor de trântor (la 10 zile de la ouat) cu ajutorul aparatului de
recoltare şi a unei pompe de vid;
- depozitarea apilarnilului la congelator, în recipiente de uz alimentar;
- recoltarea apilarnilului se va face în încăperi curate în condiţii perfect igienice,
având în vedere că acest produs este uşor contaminabil şi perisabil.

Figura 16. Apilarnil

Ambalarea, conservarea şi transportul apilarnilului. Apilarrulul în stare

proaspătă se valorifică ca atare, ambalat în recipiente speciale, cu etichetarea conţinutului
şi specificarea datei de recoltare. Proaspăt se păstrează la congelator la minimum -5°C,
iar transportul se face în containere frigorifice la -5°C. Pe o durată mai îndelungată
apilarnilul se conservă în depozite frigorifice la temperaturi mai scăzute sub -20°C.
Întocmai ca şi lăptişorul de matcă, datorită conţinutului său, apilarnilut se foloseşte, în
prezent, pentru realizarea de preparate apiterapice, fie în stare pură, fie în amestec cu alte
produse apicole sau substanţe medicamentoase.
 Bibliografie
1. Bura M., Patruică S. - Elemente practice de tehnologie apicolă, Editura de vest, 2004.
2. Mălaiu A. - Stuparitul, Ed Ceres, Bucuresti, 1971.
3. Mărghitaş L. A.- Albinele şi produsele lor, Editura Ceres, Bucuresti 2002.
4. Mateescu C. - Apiterapia, sau cum sa folosim produsele stupului-ediţia a II-a, Editura
Fiat Lux. 2008.
5. Popescu N., Meica S. - Produsele apicole şi analiza lor chimică. Editura Diacon Coresi,
1997.
6. ***Manualul apicultorului - Ediţia IX, Editura IITEA Apimondia, 2007.
7. ***Ghid de bune practici în apicultură - Ediţia IX, Editura LVS Crepuscul, 2011