Valoarea spirituala si artistica in pictura religioasa, iconografie, argintarie si broderie

„Pictura, atât cea murală cât și cea din icoane, este teologia și viața Bisericii în imagini, este o
cateheză și predică în culori, un auxiliar al cultului divin și o formă de exprimare a frumuseții
dumnezeiești, reflectate în chipurile sfinte, și a bogățiilor duhovnicești pe care le posedă
Ortodoxia. De aceea, lăcașul de cult ortodox nu se poate concepe fără pictură bisericească” –
Pr. Nicolae Necula.

Iconografia:
Fundamentată biblic, icoana este în aceeași măsură fundamentată în Tradiția Bisericii. Dacă în
primele veacuri imaginea a avut un rol mai mult simbolic, ea a devenit apoi exprimarea
plastică autentică a adevărului de credință, precum și a cultului divin, îndeosebi a Sfintei
Liturghii. Icoanele și frescele care împodobesc bisericile creștine, prin conținutul lor,
reprezintă o doxologie continuă, un mijloc de exprimare a revelației divine în Biserică,
împărtășită creștinilor sub formă vizuală. De aceea nu trebuie să fie pictate oricum, ci după
anumite reguli sau canoane stabilite de Biserică, ce nu pot fi ignorate; artistul „dispare” în fața
tradiției iconografice, iar icoana devine izvorul viu al prezenței, o teofanie, în fața căreia nu
putem fi simpli spectatori, ci închinători.
Icoana participă la sfințenia și harul prototipului ei, de care și noi ne împărtășim. Icoana nu
face altceva decât să ne înfățișeze sfințenia, ajutându-se de forme, culori, linii și procedee
simbolice, adică de un limbaj pictural aparte.
Conținutul inteligibil al unei icoane are o strânsă legătură cu Adevărul revelat, frumusețea ei
nefiind pur estetică, ci fiind frumusețea Adevărului pe care îl reprezintă. De aceea, nu sunt
frumoase icoanele care sunt doar opere de artă, a căror frumusețe nu exprimă maturitate
duhovnicească.
Icoana ortodoxă este o manifestare picturală a experienței ascetice specifice Ortodoxiei,
experiență pe care, la nivelul cuvintelor, o regăsim în slujbele liturgice și în scrierile Sfinților
Părinți.
Conținutul și semnificația unei icoane ortodoxe ne conduc nemijlocit la slujirea liturgică, la
starea de rugăciune din fața ei. Alături de textele și de mișcările liturgice, icoana participă la
rugăciune nu numai ca mijloc exterior, ci ca o prezență ce călăuzește și orientează din interior
modul nostru de a ne ruga, până și în gesturi. Însuși modul de reprezentare a gesturilor în
iconografie este unul liturgic.
Natura unei creații artistice este conferită în primul rând de forma ei, abia după aceea de
subiectul pe care îl prezintă. Tot astfel, o pictură cu subiect religios nu poate fi considerată
icoană dacă formele reprezentării ei sunt profane.
Arta sacră autentică este înrădăcinată în continuitatea liturgică a Bisericii. Orice abatere se
înscrie în afara Bisericii, de fapt în afara Adevărului.

Culorile și lumina:
Arta icoanei nefiind altceva decât expresia vizuală a învățăturii de credință, conținutul
icoanei trebuie să fie în deplin acord cu conținutul credinței; ceea ce se arată privitorului
trebuie să exprime o formă de propovăduire a adevărului Bisericii, iar nu rodul interpretării
individuale a artistului, nici rodul unei concepții abstracte despre sfințenie. La realizarea
acestui lucru contribuie și culorile în care sunt zugrăvite icoanele, culori care, unite, creează și
luminozitatea compoziției. Acestea nu trebuie să fie terne, întunecate, ci vioaie și pline de
prospețime.
Prin combinarea mai multor culori, icoana reușește să transmită privitorului un mesaj spiritual
profund. Culorile traduc culorile corpului uman, dar nu carnația naturală a trupului, care nu ar
putea să acopere deloc sensul icoanei ortodoxe. E vorba de mai mult decât de a reda
frumusețea fizică a corpului omenesc. Aici, frumusețea este puritate spirituală, frumusețe
interioară. Este frumusețea comuniunii dintre pământ și cer. Icoana dezvăluie frumusețea
sfântă izvorâtă din Duhul Sfânt, lumina harului divin, care pictează în noi asemănarea lui
Dumnezeu.

Absența realismului în reprezentare:

Elementele icoanei nu sunt orientate după realitatea acestei lumi, ci după realitatea împărăției
cerurilor (icoana – fereastră spre absolut). Astfel, trupurile sfinților sunt doar asemănătoare cu
modelul, nu identice, chiar dacă poartă aceleași veșminte pe care le-au purtat în timpul vieții
pământești. Sunt lipsite de senzualitate, stare conferită și de proporțiile neobișnuite, oferindu-
ne impresia unei seninătăți descătușate de viața naturală și a unei detașări de lumea aceasta.
Datorită faptului că icoana este o invitație la închinare, ea nu desfată simțurile, degajând
esențialul de orice element secundar (lipsa umbrelor, a perspectivelor spațiale), respingând
sentimentalismul.
Nu reprezintă viața biologică, lumea fizică, ci lumea transfigurată. Adeseori trupul dispare sub
veșminte, ale căror cute ajung să exprime nu numai mișcări fizice, ci, mai ales, viața
duhovnicească.
Prin tot ceea ce exprimă, icoanele și frescele mărturisesc continuu biruința împotriva morții
câștigată de Mântuitorul Iisus Hristos, prin Învierea Sa.
Legile iconografiei nu sunt legi pur artistice, ci sunt în primul rând legi duhovnicești. În lumea
icoanei intri, iar pentru a o înțelege ai nevoie de pocăință și de smerită închinare, nu numai de
observație sau educație artistică.