2.

DIPLOMAȚIA PUBLICĂ RUSĂ LA ETAPA ACTUALĂ

2. 1. Evoluția, instituțiile și metodele diplomației publice ruse
Scopul principal al diplomației publice este comunicarea, în timp ce mecanismele includ
promovarea dialogului între guverne și oameni, lărgirea contactelor internaționale, interpersonale
atât cu țările aliate, cât și cele adverse, menținerea campaniilor de branding național,
consolidarea agențiilor guvernamentale care se potrivesc cu obiectivele de diplomație culturală,
promovarea difuzării internaționale și multe altele.
Diplomația publică a Rusiei nu face excepție, iar strategiile sale se bazează pe promovarea
intereselor naționale pe scena internațională. Cu toate acestea, în rândul democrațiilor liberale
occidentale, stereotipurile despre diplomația publică a Rusiei sunt adesea negative și sunt legate
în primul rând de campaniile de propagandă care datează din vremea sovietică. “Obiceiurile
vechi mor greu”. Unele elemente de propagandă, deși ambalate diferit (cum ar fi campanii de
comunicare strategică sau de informare), nu pot fi eliminate complet din abordările diplomației
publice ale statului rus. Mai mult, lumea contemporană a cunoscut o transformare digitală care a
avut un impact critic asupra diplomației publice, punând instrumentele digitale în prim-plan.
De la sfârșitul Războiului Rece și până la începutul anilor 2000, programele rusești care
implicau public străin au fost reduse substanțial. Necesitatea utilizării mai activ a diplomației
publice și a cooperării umanitare a fost realizată în Rusia la începutul anilor 2000 (după eșecul de
a comunica poziția sa cu privire la atacurile aeriene ale NATO asupra Serbiei și după dobândirea
unor oportunități financiare substanțiale din cauza boom-ului petrolului care a avut loc atunci).
Acesta este motivul pentru care toate mecanismele participării sale la angajamentul cu publicul
străin și asistența internațională pentru dezvoltare au fost restabilite abia recent.
În diferite țări, diplomația publică are diverse forme, metode și aspecte. În Rusia,
precum și în majoritatea țărilor post-sovietice, este văzută ca atragerea publicului străin prin
stimularea cooperării în sferele politice, economice și culturale cu scopul de a promova interesele
naționale ale țării, în timp ce în țările occidentale (în special SUA ) diplomația publică combină
două componente – implicarea aliaților (în principal prin activități educaționale și culturale) și
confruntarea cu inamicii (cum ar fi extremismul violent și propaganda străină prin utilizarea
comunicațiilor strategice) în Rusia, diplomația publică este percepută ca având ca scop crearea
unui obiectiv și imagine favorabilă a țării . [Zonova 2012]. Ideea este că în Rusia, diplomația
publică cu greu poate fi combinată cu comunicațiile strategice, văzute ca având canale influente
pentru a lucra cu publicul străin, a căror necesitate a fost realizată în Rusia după 1999. Acest
lucru s-a întâmplat ca urmare a „efectului CNN”, în care Rusia nu și-a putut prezenta în mod
eficient publicului internațional poziția cu privire la atacurile aeriene ale NATO asupra Serbiei.
Ca urmare a mai multor eșecuri în formarea opiniei publice globale în ceea ce privește agendele
sale politice, Rusia și-a dezvoltat propriile instrumente de difuzare internațională, cum ar fi
Russia Today, agenția de știri Sputnik, agenția de știri TASS și Russia Direct. Cu toate acestea, o
analiză a instrumentelor de radiodifuziune internaționale ale Rusiei, care sunt frecvent criticate
de canalele occidentale, ca fiind surse de propagandă.
Este necesar să rețineți că termenul „diplomație publică” nu este utilizat pe scară largă
în discursul oficial rus. Cel mai recent concept de politică externă a fost vociferat de Ministerul
Afacerilor Externe al Federației Ruse(2016) : „dezvoltarea, inclusiv prin diplomație publică, a
cooperării internaționale, culturale și umanitare ca mijloc de a construi dialogul între civilizații,
de a obține consens și de a asigura înțelegerea între popoare, cu un accent deosebit pe inter-
dialogul religios” și „o mai mare participare a cadrelor universitare și experților ruși la dialogul
cu specialiștii străini privind politica globală și securitatea internațională ca unul dintre domeniile
dezvoltării diplomației publice”. În textul original rus se folosește mai degrabă termenii
„obshchestvennaya”, „people to people (P2P)” decât pe cel de diplomație publică. Din acest
motiv, se acordă prioritate practicii adoptate de sovietici, cunoscută sub denumirea de „people-
to-people” (P2P) și „diplomație cetățească”, care este mai familiară actualei generații de factori
de decizie. Cu toate acestea, fundația specifică înființată de Ministerul Afacerilor Externe [MFA]
se numește „Fundația pentru diplomație publică”.
Atât Rusia, cât și țările post-sovietice au o abordare unică față de cooperarea umanitară:
este văzută ca fiind mai amplă decât cooperarea internațională pentru dezvoltare și ajutorul
internațional sau chiar mai amplă decât diplomația publică. Cooperarea umanitară acoperă
cooperarea în sfera educației, științei, artelor, sportului, turismului și mass-media. Acestea sunt
zonele care sunt văzute în mod tradițional ca parte a diplomației publice în alte țări [Simons2018]
În măsura în care este greu de acoperit toate activitățile rusești de cooperare umanitară în
cadrul unei teze, aș dori să evidențiez dimensiunea ajutorului umanitar internațional. Din 1954
până în 1989, Uniunea Sovietică a cheltuit pentru ajutorul umanitar internațional 144,3 miliarde
de dolari. Aceasta a constat în construirea a 3575 de obiecte (școli, spitale, obiecte de
infrastructură). Uniunea Sovietică a finanțat barajul Tehri din India, barajul Aswan din Egipt,
tunelul Salung din Afganistan și stadionul Gelora Bung Karno din Indonezia. A fost prețul pe
care l-au plătit pentru ca celelalte țări să aleagă o orientare socialistă. După prăbușirea Uniunii
Sovietice la începutul anilor 1990 și până în 2005, Rusia însăși a fost un beneficiar al ajutorului
umanitar și abia din 2006 a devenit din nou un donator international.
Până în 2014, ajutorul Rusiei a fost acordat prin structurile internaționale afiliate ONU,
Forumul Economic Mondial și Banca Mondială. Cu toate acestea, după 2014, Moscova și-a dat
seama că sumele uriașe de bani cheltuite de Rusia pentru ajutor internațional trebuiau etichetate
„din Rusia cu dragoste”. În ultimele două decenii, Rusia a investit peste două sute de miliarde de
dolari în economia ucraineană, în timp ce Statele Unite au investit cinci miliarde de dolari „în
dezvoltarea instituțiilor democratice și a competențelor în promovarea societății civile și a unei
forme bune de guvernare”. Prin urmare, politica rusă de donații față de Ucraina s-a dovedit a fi
ineficientă. În plus, ONG-urile ruse lucrau doar cu așa-zișii „lideri tineri”, neglijând munca cu
societatea profesională sau academică.
Rusia a început să urmărească o politică activă și direcționată în domeniul asistenței
internaționale pentru dezvoltare, care a servit „intereselor naționale ale țării, a contribuit la
stabilizarea situației socio-economice și politice din statele partenere și la formarea de relații de
bună vecinătate cu statele vecine, a facilitat eliminarea existente și a potențialelor focare de
tensiuni și conflicte, în special în regiunile învecinate, precum și a contribuit la consolidarea
pozițiilor țării în comunitatea mondială și, în cele din urmă, la crearea condițiilor externe
favorabile pentru dezvoltarea Federației Ruse. În acest sens, a fost semnat un acord de parteneriat
între Federația Rusă și Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare [PNUD], creând o bază
pentru un parteneriat strategic pe termen lung cu Rusia, care a marcat o tranziție către rolul său
de donator al PNUD.
După analiza cadrului teoretic al diplomației publice rusești și al cooperării umanitare ar fi
necesar să evidențiem câteva puncte cheie ale realizării acestuia, și anume – mesajul, actorii
implicați și prioritățile regionale.
Diplomația publică și cooperarea umanitară a Rusiei sunt și vor continua să lucreze
pentru a contracara ceea ce G.F Kennan a numit „abordarea legalistic-moralistă” a problemelor
internaționale. Rusia insistă că democratizarea coercitivă nu poate aduce nimic altceva decât rău
statelor cu un mod specific de dezvoltare și că statul-națiune este singurul garant de încredere al
ordinii mondiale. Aceasta este diferența dintre diplomația plublică rusă, spre deosebire de
eforturile americane și occidentale, și anume că, nu se concentrează pe exportul de democrație.
Evenimentele diplomației publice atrag de obicei reprezentanți ai instituțiilor oficiale și ai
mediului academic, nu pe cei care pot fi priviți ca opoziție. Rusia și-a învățat lecțiile din greșelile
și calculele greșite ale diplomației publice de Vest. Când mesajul său transmis în străinătate – că
valorile prevalează asupra intereselor naționale – pe de o parte, a creat adepți loiali în diferite
țări, dar pe de altă parte – a provocat creșterea antiamericanismului și antioccidentalismului în
întreaga lume. De exemplu, criza actuală a migrației este văzută de unii europeni ca fiind cauzată
de experimentele americane de construire a națiunii din Orientul Mijlociu și Africa de Nord și
anume, democratizare coercitivă. Deci, intervenționismul umanitar are un efect negativ asupra
inițiativelor de diplomație publică occidentală. După cum a spus fostul președinte Obama: „Când
desfășurăm campanii, există întotdeauna sentimentul din partea altor țări că, chiar și acolo unde
este necesar, suveranitatea este încălcată”.
Și, prin urmare, poziția Rusiei cu privire la Siria, Irak și Libia tradusă prin diplomație publică și
prin mecanismele de comunicații strategice a fost salutată cu căldură de milioane de oameni
obișnuiți din întreaga lume. Cu toate acestea, Rusia are încă un potențial mult neexploatat în a-și
oferi propriul cadru de angajament internațional prin metode de diplomație publică. Pe lângă
protejarea „lumii libere” prin contracararea democratizării coercitive, un alt mesaj rusesc este
protejarea valorilor tradiționale. Potrivit profesorului Nicholas J. Cull, atunci când analizăm
aceste eforturi rusești de diplomație publică ar trebui să admitem că ele găsesc înțelegere în
multe colțuri ale lumii. Imaginea Rusiei ca protector al valorilor traditionale este promovată de
autoritatile ruse: potrivit presedintelui Putin, astazi, cand valorile traditionale sunt deja erodate in
multe tari, din ce în ce mai mulți oameni privesc Rusia ca pe un purtator al valorilor tradiționale
imuabile si al unui stil de viață uman sănătos. Mașina rusă a diplomației publice, ridică aceste
întrebări pe diverse platforme internaționale: de la forumurile tinerilor lideri până la
evenimentele paralele ale reuniunilor afiliate ONU.
În Rusia, diplomația publică și cooperarea umanitară sunt strâns corelate cu interesele
naționale, securitatea națională și obiectivele politicii externe – făcându-le instrumente ale
politicii externe a Rusiei, care sunt de obicei implementate de instituțiile afiliate guvernului. În
ultimul deceniu, Rusia a depus eforturi serioase în sfera promovării practicii sale de diplomație
publică. Agenției Federale Rossotrudnichestvo i s-a acordat un statut semnificativ. Au fost create
structuri precum Fundația pentru Diplomație Publică Alexander Gorchakov, Consiliul Rus
pentru Afaceri Internaționale, Fundația Russkiy mir și Fondul de Susținere și Protecție a
Drepturilor Compatrioților care trăiesc în străinătate.De asemenea, ONG-urile ruse (de exemplu
Misiunea Umanitară Rusă, Diplomația Creativă și Institutul pentru Traducere Literară) și
grupurile de reflecție (Clubul Valdai, PIR-Center, Comitetul Rus pentru cercetare, BRICS și
Consiliul pentru Politică Externă și de Apărare, Rețeaua de Studiile eurasiatice, Belek-Center )
sunt participanți activi ai diplomației publice rusești. În acest proces fac parte și diplomația
academică, culturală și sportivă rusă. Dar, în general, putem presupune că diplomația publică
rusă este centrată pe stat și constă din următoarele inițiative a diplomației publice bazate pe stat:
Ministerul Afacerilor Externe coordonează o parte substanțială a diplomației publice și a
cooperării umanitare ruse. Rusia cheltuiește aproximativ 120 de milioane de dolari anual prin
mecanismele sale pentru a susține peste 45 de operațiuni umanitare pe tot globul. „Volumul
anual al ajutorului rus în cadrul PAM depășește 30 de milioane de dolari. În afară de aceasta,
asistența umanitară este trimisă prin Organizația Internațională de Apărare Civilă (ICDO). În
plus, MAE coordonează activitatea altor structuri care vor fi analizate în continuare. MAE al
Rusiei promovează, de asemenea, noi formate a diplomației publice, de exemplu, Forumul
Tinerilor Diplomați. Primul Forum Global al Tinerilor Diplomați a avut loc la Soci în 2017, ca
parte a Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților. Evenimentul a fost punctul culminant a
peste patru ani de muncă a Consiliului Tinerilor Diplomați al Ministerului de Externe al Rusiei,
care a organizat forumuri regionale similare la care au participat doar tineri diplomați. În total,
documentul final al Forumului Global privind înființarea Asociației Internaționale a Tinerilor
Diplomați a fost susținut de peste șaizeci de state. În plus, se spune că unele femei diplomate
lucrează la conceptul de Liga Internațională a Femeilor Diplomate. Astfel de proiecte sunt destul
de eficiente în promovarea a diplomației publice a țării în rândul publicului strain.
Agenția Federală pentru Afaceri ale Comunității Statelor Independente, Compatrioții care
locuiesc în străinătate și Cooperare Umanitară Internațională (Rossotrudnichestvo) operează sub
jurisdicția Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse.Ea vizează implementarea politicii
de stat de cooperare umanitară internațională și promovarea unei imagini „obiective” (acesta este
cuvântul preferat de Serghei Lavrov) a Rusiei contemporane. Este reprezentat în optzeci de state
diferite din întreaga lume de nouăzeci și cinci de birouri reprezentative: șaptezeci și două de
centre rusești de știință și cultură în șaizeci și două de state, douăzeci și trei de reprezentanți ai
agenției care servesc în ambasadele Rusiei în douăzeci și unu de state. Reprezentanța
Rossotrudnichestvo din străinătate oferă „asistență tehnică statelor beneficiare, inclusiv schimbul
de cunoștințe, abilități, expertiză științifică și tehnică în vederea dezvoltării capacităților
instituționale și umane ale statelor partenere.
Agenția “Rossotrudnichestvo” promovează serviciile educaționale rusești și extinde
cooperarea între instituțiile de învățământ din statele partenere. Rossotrudnichestvo a lansat
proiectul “RUSSIA.STUDY” care operează în unsprezece limbi diferite, cu scopul de a atrage
potențiali studenți în universitățile sale. Rusia oferă anual cincisprezece mii de locuri pentru
străini pentru a studia gratuit. Una dintre principalele linii directoare de acțiune ale
Rossotrudnichestvo este asistența internațională pentru dezvoltare (IDA). Din păcate,
Rossotrudnichestvo are birouri în străinătate, dar unii reprezentanți demonstrează lipsă de respect
pentru cultura și limbile locale. Acest lucru se vede prin lipsa lor de cunoaștere a culturii și a
limbii locale după ani de ședere în țară (mai ales în spațiul post-sovietic) sau în loc să organizeze
conferințe, ei găzduiesc anual expoziții de păpuși meșteșugărești, numindu-l cel mai luminos
eveniment al anului.
Fundația pentru Diplomație Publică Gorchakov a fost înființată de MAE în 2010 pentru a
promova inițiativele rusești de diplomație publică. Activitățile sale au avut două dimensiuni:
acordarea de granturi ONG-urilor din Rusia și străinătate și găzduirea de evenimente academice
în Rusia și în străinătate. După cum a menționat Serghei Lavrov, prioritatea activităților fundației
este în prezent consolidarea legăturilor în spațiul post-sovietic, dezvoltarea legăturilor dintre
Rusia și țările euro-atlantice și promovarea cooperării internaționale în combaterea noilor
provocări şi ameninţări. Merită menționate inițiativele de diplomație Track II conduse de
Fundație – de ex. conferința internațională „Relațiile ruso-americane: 210 de ani” organizată în
comun cu Institutul de Studii SUA și Canadei și Institutul Kennan al Academiei Ruse de Științe.
Consiliul pentru Afaceri Internaționale din Rusia (RIAC) este un think tank diplomatic
care are ca scop „consolidarea păcii, prieteniei și solidarității între popoare, prevenirea
conflictelor internaționale, promovarea soluționării conflictelor și soluționarea crizelor și
funcționând ca o legătură între stat, comunitatea academică, afaceri și societatea civilă într-un
efort de a găsi soluții de politică externă la probleme complexe de conflict”. Misiunea sa este de
a facilita integrarea pașnică a Rusiei în comunitatea globală, parțial prin organizarea unei
cooperări mai mari între instituțiile științifice ruse și centrele/savanții străini de analiză pe
problemele majore ale agendei internaționale.
 Ceea ce ține de organizațiile neguvernamentale (ONG-uri), din păcate, societatea civilă
rusă nu este foarte implicată în diplomație publică. Există diverse motive pentru aceasta – de la
barierele administrative până la neînțelegerea afacerilor cu privire la importanța branding-ului
național. Asistăm și la lipsa actorilor, în special a celor independenți. Societatea civilă rusă
implicată în cooperarea internațională este tăiată legal din finanțele occidentale, în timp ce
resursele locale pot fi primite în principal de la instituțiile administrative. În rezultat, după cum
menționează profesorul Tatiana Zonova, „în prezent, există 51 de ONG-uri ruse care beneficiază
de statut consultativ la ECOSOC – aceasta reprezintă doar 1,5% din numărul total de ONG-uri
din întreaga lume cu un astfel de statut”. Entuziaștii care vin în acest domeniu cu greu pot
supraviețui în această atmosferă. Din păcate, Rusia nu oferă șanse mari de autorealizare pentru
persoanele implicate în programele sale umanitare și de diplomație publică. Rusia nu are multe
companii internaționale sau ONG-uri orientate spre străinătate în care acești absolvenți ar putea
lucra.
Din preajma Războiului Rece, societatea academică rusă s-a implicat activ în promovarea
dialogului în diplomația publică, nu numai cu Pactul de la Varșovia, ci și cu țările membre
NATO. Moscova găzduia diverse conferințe academice; Savanții sovietici erau ambasadori de
bunăvoință ai țării lor. Aici ne putem aminti de exemplul fizicianului Kapitza care stătea la
Cambridge – el a fost unul dintre cei mai străluciți studenți ai lui Lord Rutherford. Indiferent de
relațiile dificile dintre Marea Britanie și URSS, laboratorul de ultimă oră Mond a fost vândut
URSS-ului în 1935. Iar studentul preferat și cel mai drag prieten al lui Lord Rutherford a devenit
câștigătorul Premiului Nobel. Savanții ruși și diplomația academică au avut un rol serios în
timpul mișcării de detenție (the détente movement). Comunitățile de experți au avut o experiență
pozitivă când a fost vorba de redactarea Tratatului de neproliferare (1968), negocierea prelungirii
definitive a acestuia (1995), minimizarea rezultatelor programelor nucleare militare în Republica
Populară Democrată Coreea de Nord, India, Irak, Pakistan, Africa de Sud. Conferința de la
Dartmouth, forumul de securitate Aspen, grupul de lucru ruso-american pentru neproliferare
(TNP) și stabilitate strategică, grupul Elba, IMEMO – Carnegie 2012-Euro-Atlantic Security
Initiative și Conferința Fletcher-MGIMO privind SUA -Relațiile cu Rusia – sunt părți importante
ale dialogului diplomatic public ruso-american.
Indiferent de dificultățile administrative, știința rusă se dezvoltă rapid: Rusia este
una dintre cele șapte țări lider în ceea ce privește numărul de câștigători ai Premiului Nobel. În
plus, este al treisprezecelea din două sute treizeci și nouă în evaluarea științifică globală
SCImago Journal & Country Rank.Rusia și continuă să joace un rol principal în explorarea
spațiului și are una dintre cele mai sigure tehnologii nucleare. Aceste realizări contribuie în mod
semnificativ la promovarea Rusiei ca una dintre marile puteri științifice din lume, dar aceste
resurse sunt destul de subutilizate în sfera diplomației publice.Un exemplu viu pozitiv de
diplomație publică îl reprezintă lecturile “Primakov” organizate anual de Institutul Primakov de
Economie Mondială și Relații Internaționale al Academiei Ruse de Științe (IMEMO), care au ca
scop promovarea cooperării dintre cei mai importanți savanți în relații internaționale și factorii
de decizie. Este clasat de indexul global al think tank-ului de la Pennsylvania University ca fiind
printre primele zece platforme de discuții mondiale. Astfel de inițiative contribuie foarte mult la
diplomația publică a Rusiei.
În ceea ce privește dimensiunea culturală a diplomației publice ruse, literatura rusă,
baletul și arta sunt recunoscute la nivel internațional. Nume precum Feodor Dostoievski, Anton
Cehov, Petr Cehovski, Serghei Rahmaninov, Dmitri Șostakovici, Georgi Sviridov și Serghei
Prokofiev și mulți alții,sunt printre cei mai buni resprezentați ai Rusiei. Când Valeriy Gergiev și
Denis Matsuev au cântat la Carnegie Hall în timpul deteriorării a relației ruso-americane, aceștia
au fost primiți cu căldură de crème de la crème din New York. În acest caz, artiștii au acționat ca
ambasadori de bunăvoință ai țării lor. Potrivit lui Simon Anholt, el a auzit pentru prima dată de
capitala Rusiei prin expresia „O, să merg la Moscova, la Moscova!” din “Cele trei surori” a lui
Anton Cehov.Moscova pentru el era un loc în care trebuia să te străduiești să ajungi, indiferent
de eforturile de propagandă antisovietică. Cultura rusă este o resursă puternică pentru diplomația
publică și cooperarea umanitară, dar are și un potențial mult neexploatat.
Dacă ne uităm la dimensiunea sportivă a diplomației publice ruse, putem spune că Rusia
o folosește destul de eficient: fie că este vorba despre Universiada-2013, Jocurile Olimpice-2014
sau FIFA World Cup-2018. În calitate de președinte al Comitetului Olimpic Internațional,
Thomas Bach a spus în interviul său: „Am sosit cu mare respect pentru istoria bogată și variată a
Rusiei. Plecăm ca prieteni ai poporului rus”.Din păcate, indiferent de munca activă în această
sferă, descalificarea parțială a echipei olimpice ruse și a întregii echipe paralimpice în timpul
Jocurilor Olimpice de la Rio – 2016 a subminat într-o oarecare măsură realizările lor pozitive.
Abordarea rusă față de diplomația publică diferă de cea occidentală, apelând la agenda
drepturilor omului, democratizare, transparență și statul de drept. Fără îndoială, un set de drepturi
precum libertatea de exprimare, libertatea de întrunire pașnică, de religie, egalitatea pentru
bărbați și femei sub statul de drept este universal. Dar Rusia nu ar fi de acord că, valorile
prevalează asupra intereselor naționale. Când se analizează actorii din diplomația publică rusă,
este necesar să rezumam că principala problemă a diplomației publice ruse este lipsa de
planificare strategică. Diplomația publică rusă trebuie să fie supus unui audit amănunțit. Este
necesar să se atragă savanți și practicieni bine informați, precum și critici, care sunt capabili să-și
facă evaluările și sugestiile auzite de factorii de decizie.
2. 2. Resursele soft power în relația dintre Rusia și statele din spațiul post sovietic
După dispariția Uniunii Sovietice, Rusia a moștenit un potențial militar uriaș, dar a pierdut
în mare parte atracția sa culturală și ideologică. Pentru a-și reconstrui atractivitatea (cel puțin în
spațiul post-sovietic), Rusia a început să-și dezvolte politica externă conform principiilor soft
power. Deși mulți experții au presupus că capacitatea Rusiei de a aplica tehnici de putere moale
față de țările post-sovietice a fost minimă. Privind retrospectiv la istoria conceptului de soft
power din Rusia, acesta a devenit atractivă la conducerea țării încă de la a doua președinție a lui
Vladimir Putin în 2004–2008.Conceptul a apărut în contextul politicilor mai active ale
Kremlinului în așa-numitul „aproape” (adică în spațiul post-sovietic), în special, deoarece
Moscova căuta să-și consolideze putere în rândul compatrioților săi. Conceptul „Lumea Rusă”
care acoperea vorbitorii de limbă rusă care locuiesc în străinătate a fost introdus ca parte
integrantă a primei versiuni a unei strategii de securitate soft.
Cu ajutorul conceptului de soft power, Kremlinul a ajuns la concluzia că sursa Rusiei de
atractivitate în spaţiul post-sovietic este legată la cel puțin patru elemente: o piață uriașă a
muncii, proximitatea lingvistică, o cultură comună și enormă resurse energetice. Majoritatea
statelor post-sovietice au un regim fără vize cu Rusia, care face marea piață de muncă destul de
accesibilă cetățenilor din spațiul post-sovietic. Oficial, sunt aproximativ trei milioane de
muncitori din țările CSI în Rusia, dar sunt de patru ori mai multe persoane care lucrează acolo
ilegal. Printre cei șase parteneri estici ai Uniunii Europene, majoritatea lucrătorilor străini din
Rusia provin din Armenia (2,5 milioane), Ucraina și Azerbaidjan (2 milioane), Georgia (1
milion), Belarus (până la 700.000) și Moldova (peste 300.000). Rusia este cea mai mare
destinație de muncă atractivă pentru acești cetățeni, dar în cazul Ucrainei şi Moldovei, aproape
același număr de persoane preferă să lucreze în UE din cauza proximităţii geografice şi culturale.
Pe lângă regimul fără vize, larg răspândită cunoașterea limbii ruse este un alt motiv important
pentru emigrarea în Rusia. Deși minoritatea rusă nu depășește 20 la sută în cele șase țări din
Parteneriatul estic, o majoritate a populaţiilor acestor ţări cunosc limba rusă, mai ales în Belarus,
Ucraina și Moldova.Rusa este încă o limbă comună în relațiile de afaceri, sociale, culturale și
științifice, în ciuda faptului că Uniunea Sovietică nu mai există. Deși numărul de școlile care
folosesc limba rusă ca limbă de predare au scăzut, majoritatea oamenilor trăind în statele post-
sovietice consideră rusă ca fiind o limbă importantă în educaţia tinerelor generaţii.
Alte surse ale atractivității Rusiei față de statele post-sovietice sunt legături culturale,
religioase și istorice. Biserica Ortodoxă Rusă joacă a rol foarte semnificativ în acest sens, iar
jurisdicția sa este recunoscută de majoritatea credincioșilor din Belarus și Moldova, precum și de
un număr semnificativ de ucrainenii. Cultura populară rusă, inclusiv muzic contemporană, cărți,
filme și programe TV, sunt, de asemenea, foarte populare în statele post-sovietice. Iar cele mai
influente produse ale soft power rusești tind să folosească retorica fraternității în referință la
victoria comună din al Doilea Război Mondial și nostalgia pentru imperiul sovietic pierdut.
Ultimul canal de soft power pe care îl folosește Rusia față de vecinii săi post-sovietici este
potențialul său uriaș de energia.Rusia ocupă locul întâi și al optulea în lumii în rezerve de gaze
naturale și țiței. Deși este exportatorul numărul unu de energie în lume, poziția sa de lider
furnizor de petrol și gaze,este posibil în principal datorită dezvoltării în epoca sovietică a
industriei sale energetice.Element soft power este cel geografic și anume proximitatea resurselor
rusești poate acționa ca sursă de atracție economică pentru toate țările post-sovietice, mai ales
pentru cei ale căror economii sunt în mare măsură depind de resurse energetice ieftine.
Perioada cea mai semnificativă pentru aplicarea puterii moale ca parte a politicii externe a
Rusiei a fost în perioada „revoluțiilor de culoare” în Georgia (2003) și Ucraina (2004). Aceste
evenimente au avut loc aproape în același timp în perioada în care UE s-a extins spre est când
avea opt state din Europa Centrală și de Est, inclusiv cele trei foste republici sovietice:Lituania,
Letonia și Estonia. Ambele procese au fost percepute de Rusia ca o amenințare la adresa
intereselor sale și un eșec al Politica externă rusă. În urma revoluțiilor de culoare, Rusia a făcut o
încercat să exercite mai multă influență asupra statelor post-sovietice prin instrumente soft
power, cum ar fi organizații neguvernamentale (ONG-uri), Biserica Ortodoxă Rusă și
diseminarea mass-media. În 2007, autoritățile ruse au înființat Fundația Russkiy Mir (Lumea
Rusă), care este finanțat atât de guvern, cât și de companii private. Numele acestei organizații se
referă la conceptul ideologic al naţiunii ruse care depășește granițele geografice și etnice și se
concentrează pe legăturile culturale și lingvistice. Aceasta înseamnă că „lumea rusă” este
formată din oameni care gândesc și vorbesc în rusă, nu doar cei care se identifică ca ruși. Scopul
oficial al Fundației Russkiy Mir este de a populariza limba și cultura rusă ca un element crucial
al civilizației mondiale și să dezvolte dialoguri interculturale.Activitățile organizației sunt destul
de controversate deoarece se concentrează în principal pe întărirea poziţiei diasporei ruse care
trăiesc în statele post-sovietice. Activitățile lui Russkiy Mir se extind cu mult dincolo de
promovarea limbii şi culturii ruse: se concentrează pe lupta împotriva „falsificării istoriei”,
apărării drepturilor minorităților ruse în țările vecine. Fundatia are o imagine foarte naţionalistă.
Un alt instrument folosit pe scară largă de autoritățile ruse, pentru a-și spori influența prin
mijloacele de soft power în statele post-sovietice și în alte țări după revoluțiile de culoare a fost
mass-media, în special televiziunea și internetul. În limba rusă au fost difuzate programe de știri
TV controlate de stat pe cea mai mare parte a teritoriului CSI și și-au crescut influenta asupra
opiniei publice. Mai mult, în 2005 Kremlinul a fondat canalul de știri Rusia Today (RT), care
difuzează în engleză, spaniolă și arabă în peste 100 de țări. Ziare rusești, printre care
Komsomolskaya Pravda și Argumenty I Fakty și-au mărit specialul ediții în țările vecine și
Rossiyskaya Gazeta a lansat un program special cu zeci de ziare globale precum The Washington
Post, Daily Telegraph și Le Figaro, să își editeze suplimentul lunar despre situația politică a
Rusiei pentru cititorii străini.
Autoritățile ruse au decis, de asemenea, să o facă pe scară largă promovarea mișcărilor de
tineret rusești în rândul compatrioților care trăiesc în țările vecine. În vara anului 2010 au ținut
un forum internațional la Lake Selinger pentru a oferi un bun venit cald tinerilor lideri din statele
post-sovietice. În plus, organizația ultranaționalistă de tineret Nashi (A noastră), care a fost
creată de activistul social pro-Kremlin Vasily Yakemenko și-a extins activitățile dincolo de
frontiera rusă. De exemplu, în Estonia, s-au stabilit organizația de tineret Molodoye Slovo
(Cuvântul lui Tineretului) care a sprijinit, evenimente sportive, tabere de vară și demonstraţii
publice. Războiul ruso-georgian a înăsprit politica rusă față de cei mai apropiați vecini ai săi.
Kremlinul a decis să-şi mărească influenţa în zona CSI prin mobilizarea circumscripției loiale
care trăiesc acolo în ciuda consecinţele negative care ar rezulta din o astfel de politică. După
războiul din Georgia, atitudinea Rusiei față de compatrioții săi care trăiesc în străinătate a
devenit mai naționalistă, ceea ce a stârnit îngrijorări în statele vecine. Deşi politicienii ruşi susțin
că această politică s-a bazat pe principiile de soft power.
 În conlcuzie pot menționa că, Rusia deține canale influente de soft power pentru statele
post-sovietice, cum ar fi o piață a muncii accesibilă, proximitatea lingvistică, o cultură comună și
resurse energetice enorme. Dar,Federația Rusă, nu a putut să-și sporească atractivitatea sa de
putere blândă printre cei mai apropiați vecini ai săi. Deși factorii de decizie ruși recunosc
importanța soft power, au interpretat greșit conceptul. Ei o reduc la o platformă pentru
răspândirea propagandei și se concentrează mai ales pe circumscripții loiale s-au a compatrioților
care trăiesc în statele post-sovietice. Elitele ruse nu apreciază ideea unui adevărat parteneriat cu
beneficii reciproce pe termen lung. Activismul eșuat de putere soft al Rusiei în Zona post-
sovietică este, de asemenea, un rezultat al atitudinii sale neo-imperialiste față de statele vecine.
Moscova nu a putut să le ofere o viziune atractivă asupra cooperării între ele, fără a construi
modele de puternică dependență,pare să le amenințe suveranitatea si dezvoltare pe termen
lung.Noțiunea de soft power conține un potențial normativ puternic bazat pe standardele interne
și normele vieţii sociale şi politice practicate în stat intenționând să-și sporească influența în
străinătate. Rusia are probleme enorme cu corupția, abuzul drepturilor omului, lipsa democrației
și regula legii. Prin urmare, modelul său de politică iar transformarea socio-economică nu poate
fi văzută ca exemplu pozitiv pentru alte ţări post-sovietice. Pentru a-și consolida influența soft
power, Rusia ar trebui, în primul rând, să urmeze reforme interne serioase care să se concentreze
pe liberalizarea economiei şi modernizarea guvernării sale precum şi o democratizare a
sistemului său politic.